Filocalia vol.

III
Sf. Maxim Marturisitorul- Raspunsuri catre Talasie
-Recenzie-
 Filocalia volumul III
Sf. Maxim Marturisitorul-“Raspunsuri catre Talasie”

Volumul de faţă cuprinde una din cele două opere mai mari ale Sf. Maxim
Mărturisitorul, intitulată: "Despre diferite locuri grele din Sf. Scriptură", scrisă pe la anul 631-
6331 şi adresată egumenului Talasie, din care pricină a fost numita pe scurt "Răspunsuri către
Talasie".
Unghiul din care vede şi explică Sf. Maxim totul este Logosul divin. El dă sens vieţii
omeneşti şi El umple de sensuri (de raţiuni) toate lucrurile lumii, în legătură cu care se trăieşte
într-un fel sau altul această viaţă. Normal omul prin Logosul din sine, trebuie să fie împletit cu
Logosul divin şi cu raţiunile lucrurilor. Dar prin căderea `n păcat s-a ascuns deodată cu Logosul
divin, atât raţiunea personală cât şi raţiunile din lume. Omul a căzut `n zona îngustă a simţirii,
prin care rămâne doar la suprafaţa sensibilă a lucrurilor. Prin aceasta a devenit iraţional.
Simţirea are întâi înţelesul de percepţie a simţurilor, de luare de cunoaştere prin simţuri, fără
nici o calificare morală sau imorală. Ca atare ea e lăsată de Dumnezeu, pentru ca prin ea mintea,
sesizând raţiunile din lucrurile sensibile, să urce spre cunoaşterea lui Dumnezeu. Dar la ea se
asociază foarte uşor o plăcere sau o durere, întrucât unele aspecte materiale ale lucrurilor sunt
favorabile trupului, altele defavorabile. Simţirea ca plăcere sau durere prilejuită de lucruri e
simţirea cea condamnabilă, întrucât îl leagă pe om de suprafaţa materială a lucrurilor, făcându-
1 să uite de sensurile lor mai înalte şi peste tot de ordinea spirituală. Plăcerea şi durerea aceasta
legată de simţuri n-a avut-o omul la început, dar a avut în el o oarecare capacitate de-a se bucura
cu mintea de cele înrudite cu ea, de cele spirituale. Dar omul a coborât această capacitate de pe
planul spiritual pe cel trupesc, unind-o cu simţirea. S-a produs, prin voia omului, sau prin
neatenţia şi lipsa unei voiri statornice, un transfer al capacităţii de plăcere de pe planul spiritual
pe cel biologic. Astfel omul şia mutat plăcerea prin mijlocirea simţurilor spre cele sensibile.
Această lipire a omului de cele sensibile, fiind o cădere de la legătura cu ordinea spirituală, e şi
o cădere de la firea sa, o cădere într-o existenţă paranaturală .Căderea nu constă numai în faptul
că omul lucrează exclusiv cu simţurile, ci ea are un caracter total şi înseamnă o pervertire a
modului natural de a lucra, deşi pervertirea înseamnă totodată o exagerare a lucrării prin simţuri
şi o ridicare a acestei lucrări la rolul de conducătoare. Caracterul total şi pervertit al căderii se
arată în faptul că simţurile nu lucrează nici acum singure, ci mintea (sau cugetarea) se pune în
slujba lor, născocind moduri de plăcere din contactul lor cu suprafaţa materială a lucrurilor, în
starea de curăţire cugetarea încă era prezentă în simţire, dar nu ca să slujească simţirii în vederea
plăcerii, ci ca să se desprindă din aspectele sesizate prin ea raţiunea lucrurilor, în starea de
curăţire mintea era simţire, dar şi deasupra ei, conducând simţirea din simţirea însăşi. Acum e
"coborâtă" cu totul în simţire, sau sub ea, fiind condusă de aceasta, într-un anumit fel omul
căzut, deşi a devenit iraţional, totuşi n-a concediat cu totul raţiunea, ci aceasta a căzut si ea cu
el, părăsindu-şi scaunul ei de judecător drept şi imparţial şi făurind argumente în favoarea
patimilor. Astfel omul e mai jos decât animalul, "pe care l-a întrecut în iraţionalitate, mutând
raţiunea cea după fire în ceea ce e contrar firii". Dar pervertirea aceasta a cugetării în starea de
cădere implică şi o pervertire a simţurilor. C\ci simţurile care nu mai sunt călăuzite de raţiune,
acţionează contrar firii şi spre răul ei, prin exagerarea pătimaşă a lucrării lor, abuzând de funcţia
lor.20 Lipirea de latura văzută a lumii prin simţire şi căutarea plăcerii ce o poate aceasta oferi
trupului, precum şi fuga de durerea ce poate proveni din ea, dau naştere tuturor patimilor, ca tot
atâţia cleşti prin care ne ţine suprafaţa sensibilă a lumii prinşi de ea. Mai bine zis seva care
hrăneşte sau se mişcă în toate patimile este iubirea trupească de sine pe care caută omul să şi-o
satisfacă în legătură cu suprafaţa materială a lumii.
Un mare rol deţine în concepţia Sf. Maxim plăcerea şi durerea. Căutarea plăcerii naşte
un şir de patimi, fuga de durere alt şir. Dar între plăcere şi durere este şi o cauzalitate reciprocă
necontenită. Ele se succed ca într-un cerc vicios. Căutând plăcerea, omul va avea în mod sigur,
după gustarea ei, durerea. Iar fugind de durere, caută scăpare în braţele plăcerii, ca să dea
dincolo de ea de o durere şi mai mare. Nu poate rupe nimeni acest cerc de fier al plăcerii şi al
durerii, ca să rămână numai cu plăcerea. Cine caută plăcerea dă de durere, cine fuge de durere
dă prin plăcere tot de durere. Dar de aici nu rezultă un fatalism. Această înlănţuire poate fi
biruită. Şi nu treptat printr-o îmblânzire în cursul multor reîncarnări, ci printr-o sărire în afară
de cercul plăcerii şi durerii. E necesar să stai neclintit şi la ispita plăcerii şi la ameninţarea
durerii, ca un ac de balanţă imobilizat. Aceasta e starea de nepătimire, starea omului nepătimaş.
Ea nu e însă o nesimţire de cadavru, în sensul apatiei budiste. Pentru a înţelege acest lucru
trebuie să vedem însă de unde a apărut plăcerea şi durerea trupească. Plăcerea şi durerea
trupească s-au putut naşte prin faptul că omul ca făptură mărginită a fost dotat de Dumnezeu,
cum arătam mai sus, cu capacitatea de-a se bucura de ceea ce-l întregeşte pe planul esenţial sau
spiritual al fiinţei sale, adică de Dumnezeu, şi de a se îndurera de împuţinarea vieţii sale
spirituale prin îndepărtarea ei de izvorul adevăratei sale existenţe. Numai lui Dumnezeu nu-I e
dat de-a alterna bucuria cu durerea, sau măcar de-a încerca o bucurie nouă, printr-un plus de
viaţă ce I-ar veni din afară, odată ce e nesfârşit.
Dar omul având şi o latură trupească, capacitatea de bucurie sau de întristare ce-o are în
totalitatea fiinţei sale, s-a obişnuit să se actualizeze ca plăcere pentru ceea ce-i sporeşte viaţa
trupească - părându-i-se că aceasta e o sporire a fiinţei sale integrale - şi ca o neplăcere pentru
ceea ce-i restrânge prosperitatea trupească - confundând iarăşi trupul cu totalitatea fiinţei sale.
Iar cele ce-i sporesc sau împuţinează viaţa trupească sunt lucrurile sensibile. Astfel prin cădere,
binele şi răul pentru om s-au limitat la ceea ce-i bine şi rău pentru trup, adică la lumea sensibilă;
aceasta-i cunoştinţa, sau falsa cunoştinţă la care a ajuns prin cădere, cunoştinţa pe care i-a dat-
o lumea ca pom al cunoştinţei unui astfel de bine şi astfel de rău. Astfel omul n-a mai socotit
că binele stă în planul spiritual şi n-a mai socotit nici răul ca lipsă a bunurilor spirituale. Că
plăcerea şi durerea n-au apărut din nimic, ci sunt o întoarcere spre cele materiale a unei energii
prin care omul e menit să caute cele spirituale şi să evite pierderea lor, se arată şi din faptul că
atât pentru căutarea şi bucuria de cele bune, cât şi fericirea şi întristarea de cele rele, sufletul
omenesc are câte o facultate: a poftei şi a mâniei. Aceste facultăţi nu s-au născut prin orientarea
omului spre cele sensibile, ci prin aceasta s-au pervertit şi ele, ca şi raţiunea, ca şi simţirea,
întorcându-se spre ceea ce nu trebuie, sau revărsându-şi întreaga energie şi simţire. Aşa se
explică şi apariţia afectelor conforme cu firea, după căderea în păcat a omului. Aceste afecte
sunt: pofta de mâncare şi plăcere de ea, frica de durere şi de moarte, un fel de manifestări ale
instinctelor de conservare trupească. Până sunt ţinute în frâul raţiunii, limitându-se la ceea ce e
necesar existenţei trupului, aceste afecte sunt ireproşabile. Dar când sunt satisfăcute cu
exagerare, ele devin patimi păcătoase. De aceea ele nu trebuie suprimate cât trăim pe pământ.
Dar la viaţa viitoare nu se mai mută cu noi. Propriu-zis, în viaţa viitoare, când vom fi "minţi
pure", nu se mai poate vorbi nici de poftă şi mânie, căci nu mai au mişcarea reflexă pe care o
au în viaţa de aici, o dată ce numai Dumnezeu lucrează atunci în om. Dar tot rămân într-o
oarecare formă şi anume cea dintîi ca "vigoare nesfârşită a dorinţei ce se desfată de ele".
Dar dacă-i aşa, ieşirea din cercul de fier al plăcerii şi durerii trupeşti nu înseamnă o
încremenire în nesimţire, ci ridicarea la o altă plăcere şi la o altă vigoare de ordin spiritual care,
departe de a-i slăbi firea, îi dau adevărata întărire.
Dar acum să vedem cum a devenit cu putinţă ca omul să sară din cercul plăcerii şi al
durerii trupeşti, sau să se elibereze de patimi?
Putinţa aceasta i-a dat-o coborârea şi lupta Logosului în trup. După ce omul căzuse din legătura
şi vederea clară a Logosului prin raţiunea din sine şi prin raţiunile din lume, în mocirla
întunecoasă a laturii văzute a lumii, în care orbecăia purtat de simţirea lipsită de vederea raţiunii,
tot Logosul a întreprins să-l scape, coborându-se însuşi pe câmpul de luptă în care zăcea omul
învins. Lupta ce-o întreprinde Logosul acum şi pe care ajutaţi de el trebuie să o întreprindem şi
noi, ia uncaracter ascetic. Trebuie să se dea o luptă în firea omenească însăşi pentru a se răsturna
dominaţia simţirii asupra raţiunii şi cugetării, pentru a se lua vălul simţirii de pe cugetare, ca
aceasta să poată vedea razele Logosului în lume şi pentru a-L intui şi dincolo de lume. Mai bine
zis însăşi simţirea trebuie eliberată de plăcere şi durere, care-i injectează pornirea neînfrânată
spre cele sensibile; trebuie făcută unealtă neutră de cunoaştere în mâna cugetării, în alţi termeni
trebuie "retrasă mintea din simţire", precum trebuie retrasă pofta şi mânia cu plăcere şi durerea
lor şi îndreptate spre cele spirituale. Aceasta e totuna cu eliberarea firii omeneşti de patimi sau
de atracţia plăcerii şi de frica durerii, prin înfrângerea iubirii trupeşti de sine.
Şi precum omul slăbănogii de păcat, omul căzut din legătura cu Logosul, e totodată un
om robit de latura materială a lumii, lupta de eliberare ce trebuie pornită în firea omenească,
trebuie să fie totodată o luptă de descleştare din această latură materială a lumii. in contact cu
lumea cade omul, într-o atitudine faţă de ea trebuie să se şi ridice. Prin lumea redusă numai la
latura materială cade, prin lumea redescoperită în adâncurile ei spirituale se ridică spre
Dumnezeu. Lupta aceasta de întărire şi de restabilire a firii omeneşti trebuie s-o pornească
Logosul întâi în omenitatea ce şi-a luat-o ca pârgă a întregii firi omeneşti, apoi în fiecare subiect
omenesc în colaborare cu el. Aceasta pentru că numai cu puterea dumnezeiască ea putea fi dusă
la bun sfârşit. El a luat aşadar din aluatul firii omeneşti expusă asalturilor celui rău, care o
ispiteşte cu plăcerea şi o înfricoşează cu durerea, atrăgând-o prin acestea în toate patimile.
Cezând că nu e decât om, Căpeteniile şi Stăpâniile acestei lumi s-au apropiat şi de EI, dar El le-
a înfrânt, întrucât firea Lui întărită de puterea dumnezeiască a stat neclintită la ispita prin plăcere
şi la ameninţarea cu durere. Logosul n-a avut în firea omenească ce-a luat-o patimile
condamnabile, dar a avut afectele conforme cu firea, care la ceilalţi oameni îndată ce vine ispita
prin plăcere se prefac în păcate. Deci având aceste afecte, a arătat că firea omenească poate sta
tare în faţa plăcerii şi a durerii, fără a fi lipsită de afectele ei naturale.
El a procurat astfel prin firea lui întărită, imunizată împotriva patimilor, un aluat care a
rămas în solidaritate cu toată frământătura firii omeneşti.
Fiecare om, dacă stă prin credinţă în legătură cu Hristos, poate câştiga această tărie,
această imunitate. Aceasta o poate mai ales prin faptul că Hristos însuşi e în el, ajutându-1 la
lupta de întărire a firii, de eliberare de patimi, adică de restabilire a raţiunii şi a minţii ca organe
de unire cu Dumnezeu.
Nu stăruim asupra metodei amănunţite, sau asupra tuturor etapelor pe care trebuie să le
parcurgă omul pe drumul pe care trebuie să suie de la trăirea prin simţirea oarbă şi pătimaşă,
înecată în mocirla materială a lumii, până la trăirea în lumina lui Dumnezeu, arătată în mintea
Sa şi în raţiunile lumii. Notăm numai fazele de căpetenie. Prima fază este aceea a curăţirii de
patimi şi a dobândirii virtuţilor. Această fază nu suprimă simţirea, dar o face să redevină pură
lucrare de cunoaştere, liberă de plăcere şi durere. Aşa e posibilă virtutea, prin care omul nu rupe
legăturile cu lumea, ci se eliberează de robia în care ea îl ţine prin plăcerile şi utilităţile materiale
ce le oferă. Omul foloseşte lumea acum în cadrul strict al necesităţilor naturale şi pentru
refacerea prin dragoste a legăturilor cu semenii, adică a refacerii unităţii firii omeneşti. E o
primă biruinţă a spiritului în om. Ea s-a realizat "prin duh" sau "în duh", adică puterea Duhului
Sfânt trecând prin adâncul spiritual al omului întăreşte raţiunea şi curăţeşte lucrarea simţurilor.
Prin virtute omul e ridicat de la starea contrară firii, la cea după fire. Omul virtuos e omul ce
vieţuieşte în acord cu firea sa, omul cu firea restabilită, adică cu firea întărită, dat fiind că
virtutea e tărie spirituală, ca deprindere neclintită în bine. Dar întrucât fiinţa virtuţii ca tărie o
avem de la Hristos (care e fiinţa virtuţii), primul efect al harului lui Hristos e restabilirea firii.
Viaţa conformă cu firea nu e o viaţă din puterile exclusive ale naturii umane, ci e o viaţă aşa
cum e cerută de sensul, de "raţiunea" firii, aşa cum e necesară pentru ca firea să existe în
normalitatea ei. În faza aceasta un mare rol are raţiunea, ca factor ce dirigueşte simţirea, ca
factor de judecată obiectivă.
De pe treapta aceasta, care e o primă ridicare a omului din temniţa simţirii oarbe spre
Logosul dumnezeiesc prin raţiune, omul se înalţă pe treapta a doua, care este aceea a vederii
raţiunilor divine în lume. Acum Raţiunea divină nu mai lucrează numai ascunsă sub virtuţi, ci
se arată prin străveziul naturii şi al Scripturii. Legătura omului cu Logosul divin devine mai
vădită deci şi mai puternică. Vederea aceasta se numeşte contemplaţie naturală, nu pentru că s-
ar face exclusiv cu ajutorul puterilor naturale de cunoaştere, ci pentru că pe de o parte se
îndreaptă spre natură, pe de alta pentru că ea presupune o natură umană restabilită. Cunoaşterea
aceasta nu e atât o cunoaştere prin raţionamentul deductiv, cât o înţelegere simplă, reprezentând
o nouă ridicare a omului de la raţiunea discursivă, care e proprie mai mult fazei virtuoase, la
cunoaşterea simplă, intuitivă a minţii.
În sfârşit de pe această treaptă supremă a activităţii fiinţei sale, omul e ridicat deasupra sa însuşi,
umplându-se exclusiv de lucrarea dumnezeiască necreată, devenind adică Dumnezeu după har.
Aceasta are loc după ce încetează toată lucrarea creată a naturii sale, chiar şi înţelegerea simplă
a minţii într-o moarte mistică sau într-un Sabat deplin, dat fiind că mintea nu se mai mişcă spre
lucrurile create, mărginite, ci s-a întâlnit cu Dumnezeu cel infinit, în faţa căruia trebuie să
renunţe la orice încercare de a-L cuprinde. Atunci mintea nu mai cunoaşte pe Dumnezeu în
mod pozitiv, ci într-un chip apofatic, prin tăcerea cea mai presus de grai şi prin neştiinţa mai
presus de orice înţelegere. Prin asceză omul s-a curăţit de tot ce este rău în mişcările lui trupeşti
şi cugetătoare, ca pe urmă să se golească de orice conţinut creat al sufletului, ca să se poată
umple de Dumnezeu. Acum omul s-a ridicat la o viaţă mai presus de fire. Energiile
dumnezeieşti vor spori în noi la nesfârşit, îndumnezeirea noastră va progresa în veşnicie.
"Aşadar aici găsindu-ne în stare de activitate, vom ajunge odată la sfârşitul veacurilor, luând
sfârşit puterea şi lucrarea prin care activăm. Dar în veacurile ce vor veni, nu vom fi în activitate,
ci în pasivitate, şi de aceea nu vom ajunge niciodată la sfârşitul îndumnezeirii noastre. Căci
pătimirea de atunci va fi mai presus de fire şi nu va fi nici o raţiune care să hotărnicească
îndumnezeirea la nesfârşit a celor ce o pătimesc".
Pe tot acest urcuş am fost susţinuţi de forţa invizibilă a Logosului întrupat. El ne-a fost
cale, impuls şi ţintă atractivă, în faţa virtuţilor şi a cunoaşterii raţiunilor din lume se făcuse om
cu noi, ajutându-ne să dobândim chipul neştirbit al firii umane, dat fiind că virtuţile sunt
chipurile omeneşti ale bunurilor dumnezeieşti, sau faţa omenească a dumnezeirii. ~n faza
îndumnezeirii, fără a înceta să aibă şi fire omenească, ne arată prin străveziul ei dumnezeirea
Sa, făcând şi firea noastră omenească mediu străveziu al energiilor dumnezeieşti. Hristos omul
care se îndumnezeieşte, umplând omenitatea Sa numai de conţinutul energiilor divine, transmite
prin comuniunea ce-o are ca om cu toată firea omenească, şi omenităţii noastre conţinutul
energiilor divine. Din Hristos ca om îndumnezeit se revarsă în omul, care a crescut în El prin
credinţă, virtute şi contemplaţie, conţinutul îndumnezeitor al energiilor necreate.
Cazuti prin pacatul stramosesc de la Logosul divin până la iraţionalitatea simţirii, care
nu sesizează decât suprafaţa materială a lumii, ne ridicăm prin Logosul venit aproape de noi ca
om, pornind de la credinţa ce ne-o dă la botez, ca manifestare a prezenţei Lui acoperite, prin
raţionalitatea virtuţilor şi contemplarea sensurilor spirituale ale lumii, ca început de licărire a
prezenţei Lui, până la vederea Lui descoperită şi până la unirea cu El. Tot urcuşul în El 1-am
făcut în contact cu lumea creată. Ajunşi sus, lumea nu dispare total, ci o vedem şi aici în El.
C\ci urcuşul n-a fost altceva decât o subţiere continuă a fiinţei celui ce a urcat şi a lumii, pentru
ca Logosul să se vadă tot mai deplin prin ele, ca la urmă să nu mai fie decât o lume aeriană,
scăldată în lumina soarelui Hristos.
Dar nesfârşita bogăţie de contraste, de contrapuncte, de sinteze şi de armonii ce se nasc
din dialectica vie între subiectul omenesc, Logos şi lume, de-a lungul acestui urcuş, rămâne o
comoară îngropată în paginile Sf. Maxim Mărturisitorul până se va găsi cineva s-o dezgroape
în toată frumuseţea ei pentru lumea de azi.