Sunteți pe pagina 1din 2

Realismul la Liviu Rebreanu

Realismul este un curent care apare ca reacţie la romantism în secolul al XIX-lea.


Curentul se dezvoltă în strânsă legătură cu condiţiile social istorice ale secolului al XIX-
lea. Pentru Champfleury realismul însemna, în primele încercări de definire a conceptului:
puterea de observaţie socială, sinceritatea în artă, reprezentarea oamenilor de o condiţie
socială măruntă chiar dacă putea genera, astfel trivialitate. Acest curent se caracterizează
prin reprezentarea veridică a realităţii şi prin absenţa idealizării personajelor şi a
circumstanţelor în care acţionează acestea. Omul este văzut ca un rezultat al mediului
social-istoric în care trăieşte şi cu care este în interdependenţă. Profund influenţat de
pozitivismul teoretizat de A. Compte şi de ştiinţele naturii, cu contribuţia extrem de
importantă a lui Ch. Darwin, realismul propune o viziune obiectivă şi imporţială asupra
lumii. Destinul uman este supus unor legi precise, unei fatalităţi implacabile.
,,Numai o mică parte din opera lui Rebreanu corespunde definiţiei clasice a
realismului: cele mai multe din nuvele, romanele Ion şi Răscoala. E adevărat ca această
parte alături de Padurea spânzuraţiilor constituie partea cea mai valoroasă. În cealaltă parte
există o tehnică realistă evidentă, dar ea este pusă în slujba unor intenţii ce ies din
perimetrul strict al realismului: un idealism mitic în Pădurea spânzuraţilor, o aspiraţie
metafizică în Adam şi Eva, un caz naturalist de ereditate nefastă şi nebunie în Ciuleandra,
configurarea romantică a unei figuri de erou naţional legendar în Crăişorul Horia, poveste
melodramatică a unei iubiri nefericite în Jar, o intrigă poliţistă fără implicaţii sociale
serioase în Amândoi. Toate aceste naraţiuni sunt susţinute de o recuzită realistă”-spunea
Ion Simuţ în cartea sa,, Rebreanu dincolo de realism”.
Romancierul are tendinţa de a înfăţişa tragicul condiţiei umane. El exprimă
,,aspiraţia ambiguă de a releva ,,viaţa eternizată prin mişcări sufleteşti”1 şi unicitatea
sufletului fiecărui personaj şi a dramei sale.
Datorită faptului că Rebreanu are principii realiste consecvente, principii
respectate in mare parte a nuvelelor sale, dar şi în Ion şi Răscoala.
Prin viziune, naraţiune, descripţia mediului social, determinismul economic,
tipologia reprezentativă, romanul rebrenian întruchipează în Ion şi Răscoala doricul
manolescian. El corespunde modelului şi prin imaginea obiectivă a lumii, printr-o
structură logică a naraţiunii.
Dacă e să ne legăm de problema pământului, aşa cum se punea ea în satul
românesc în primele decenii ale secolului XX, observăm că realismul însemna pentru
Rebreanu fidelitatea faţă de o realitate vulgară, respingătoare, o societate
revoltătoare.
Ctitor al romanului românesc modern, Liviu Rebreanu, lărgeşte şi adânceşte
observaţia asupra universului rural, intr-o creaţie epică obiectivă, dându-i
realismului românesc definitiva împlinire. Începuturile lui Rebreanu aparţin prozei
scurte, nuvelele şi schiţele însumând p mare parte a operei sale. Nuvelele îl atestă ca
fiind un foarte bun cunoscător al lumii rurale. O întreagă galerie de personaje, îndeosebi

1
Ion Simuţ, Rebreanu dicolo de realism, Editura Biblioteca revistei ,,Familia”, Oradea, 1997, p. 291.
ţărani, e surprinsă în diverse ipostaze ale vieţii. El surpinde în operele sale momente de
maximă tensiune, oferind o sursă de meditaţie asupra condiţiei umane.
Romancierul abordează personajele ca tipologii, cea ce este specific realismului,
care concepe arta ca mimesis, urmărind prin această generalizare tocmai o reprezentare
mai cuprinzătoare a vieţii, oferindu-i, astfel, cititorului senzaţia de verosimilitate şi
veridicitate. Ion al Glanetaşului se situează la intersecţia mai multor tipologii realiste. Din
punct de vedere al categoriei sociale, el este tipul ţăranului a cărui patimă pentru pământ
izorăşte din convingerea că acesta îi susţine demnitatea şi valoarea în comunitate.Din
punct de vedere al categoriei morale, Ion, este tipul arivistului, înrudit cu Dinu Păturică
sau Tănase Scatiu, indivizi lipsiţi de scrupule care folosesc femeia ca mijloc de parvenire.
Apostol Bologa, reprezintă şi el o tipologie realistă existentă în perioada aceea, şi anume
tipul românului intelectual nevoit să lupte împotriva propriului neam sub un steag străin.
Fie că e vorba de universul rural, cel citadin sau lumea războiului, domneşte aceeaşi
atmosferă apăsătoare, dramatică în care destinele, marcate de condiţionări sociale, morale,
biologice, evoluează în mediul ostil inexorabil spre moarte. Excepţional cunoscător al
sufletului ţărănesc, zugrăvind cu măiestrie lumea lipsită de speranţă a măruntelor existenţe
citadine, nuvelistul îşi lasă eroii să evolueze "de la sine", să dezvăluie adevăratele raporturi
care se stabilesc între realitatea exterioară, constructivă sau incitantă şi lumea lăuntrică,
dramele dense, scenele, instantaneele psihologice redate sumbru în prozele sale transmit
pulsaţia vieţii reale.
Realismul său nu face nicăieri concesii calofiliei, se păstrează constant în limitele
noutăţii strict obiective: "Nicodată - notează Tudor Vianu - realismul românesc, înaintea
lui Rebreanu nu înfiripase o viziune a vieţii mai sumbră, înfruntând cu mai mult curaj
urâtul şi dezgustătorul".
Rebreanu nu se abandonează urmăririi în detaliu a proceselor, preocupat să capteze toată
materia lor, să transcrie curbele lor întortocheate, ci surprinde reacţiile fundamentale,
masive, dialectica lor, dramele în fiinţă, nu în conştiinţă, pe care le provoacă activarea
unora dintre componente mai adânci ale omului.
,,Un element caracteristic discursului realist este personajul omniscien; Rebreanu
apelează constant la el, dar acordându-i oprofesiune unică: aceea de ziarist” 2. În această
situaţie se află Tutu Herdelea, Remus Oloman, Toma Pahonţu.

2
Dan Mănucă, Liviu Rebreanu sau lumea prezumtivului, Editura Moldova, 1995, p. 33.