Sunteți pe pagina 1din 306

RODICA OJOG-BRAŞOVEANU (28 august 1939-2 septembrie

2002), celebraă autoare de romane poliţiste din Romaâ nia, a urmat


primele clase la Şcoala „Maison des Français“, continuaâ ndu-şi educaţia
la Liceul „Domniţa Ileana“. A îânceput apoi cursurile Facultaă ţii de Drept
din Bucureşti, dar, dupaă doi ani, îân 1956, a fost exmatriculataă pe motive
politice. Dupaă un an de muncaă necalificataă la fabrica de medicamente
Galenica, a reluat studiile de drept, de data aceasta la Iaşi. Dupaă
absolvire a îânceput saă profeseze avocatura. IÎn 1969 a debutat cu un
scenariu de televiziune, iar primul roman poliţist, Moartea semnează
indescifrabil, l-a scris la insistenţa soţului ei, actorul Cosma
Braşoveanu, pe care l-a publicat îân 1971. Dupaă şapte ani de practicaă a
renunţat la avocaturaă şi s-a dedicat îân îântregime scrisului. Paâ naă îân
1999, a publicat treizeci şi cinci de romane, majoritatea poliţiste,
caâ teva istorice şi unul ştiinţifico-fantastic. Este considerataă marea
doamnaă a literaturii poliţiste romaâ neşti. Dintre volumele sale amintim:
A înflorit liliacul (Editura Nemira, 2004), Cianură pentru un surâs
(Editura Nemira, 2004), Întâlnire la Elysée (Editura Nemira, 2004),
Coşmar (Editura Nemira, 2004), Răzbunarea sluţilor (Editura Nemira,
2006), Necunoscuta din congelator (Editura Nemira, 2006), Bărbaţii
sunt nişte porci (Editura Nemira, 2006), Grasă şi proastă (Editura
Nemira, 2006), Logofătul de taină (Editura Nemira, 2008), Agentul
secret al lui Altîn-Bey (Editura Nemira, 2008), Ochii jupâniţei (Editura
Nemira, 2008), Vulturul dincolo de Cornul Lunii (Editura Nemira, 2008),
Dispariţia statuii din parc (Editura Nemira, 2008), 320 de pisici negre
(Editura Nemira, 2008), Al cincilea as (Editura Nemira, 2008), Poveste
imorală (Editura Nemira, 2008), Telefonul din bikini (Editura Nemira,
2008).
Rodica Ojog-Brasş oveanu

AGENTUL SECRET
AL LUI ALTÎN-BEY

-roman istoric – ciclul Andronic-

1976

EDITURA NEMIRA
Bucureşti, 2003
Cartea îântaâ i

IZVODUL
Capitolul I

URZEALA

IÎn saâ mbaă ta patimilor, la ceasul caâ nd nasc spaimele, noaptea îâşi
dezlegase îântunericul peste taâ rgul Bucureştilor, fluturaâ nd miresme de
liliac şi salcie taâ naă raă . Un baă rbat raă saă rit se furişaă pe o poartaă dosnicaă a
Curţii Domneşti, ocoli cu chibzuialaă straă jile şi, strecuraâ ndu-se şerpeşte
printr-o spaă rturaă a zidului graă dinii celei mari naă paă dite de floare, se
îânfundaă îân ulicioara Cucului.
Era îânveşmaâ ntat îântr-un fel de burnuz lung paâ naă la caă lcaâ ie, cu douaă
despicaă turi de o parte şi de alta a trupului ce-i laă sau maâ inile slobode.
Jungherul subţire şi îâncovoiat nu-l purta îân cingaă toare, la vintre, ci la
spate, de unde putea fi scos iute şi pieziş dupaă naă ravul taâ lharilor haâ rşiţi
la drumul mare.
Darabanele spaă taă riei vestiraă noaptea, îândemnaâ nd taâ rgoveţii saă -şi
caute casele. La hanul maă naă stirii Sfaâ ntul Gheorghe, unul caâ te unul
neguţaă torii caă utau lung spre cerul îânalt, unde primele stele agaă ţau
cercei de argint, apoi zaă voreau cu straă şnicie dughenele boltite.
Obloanele erau cetluite pieziş cu braâ ie zdravene din fier caă lit, avaâ nd la
capete lacaă te grele naă scocite de nemţi pentru tihna avuţiilor. Pe Spiru,
grecul, îâl ajutau doi ciraci saă -şi straâ ngaă ţesaă turile scumpe. La lumina
beteagaă a fanarelor aninate îân canatul uşii luceau tafte şi atlazuri florii,
chilimuri, stofe cu fesfesele felurite, al caă ror rost doar muierile îâl ştiu,
cuvenit obrazelor alese.
Mai zaă bovea doar Eftimie arvanitul, care-şi vindea cu dichis, îân
cornete ghiurghiulii, marfa aromitoare. Slujnicile şi jupaâ nesele
umpleau de larmaă praă vaă lia albanezului. Bucuria le ardea mocnit îân
luminile ochilor, plecau graă bite cu braţele pline de zaharicale.
Mirosea îân urma lor, paâ naă departe, a vanilie şi cuişoare, a coriandru,
ambraă şi mosc, iris şi apaă de trandafir, a cozonac proaspaă t şi aburi de
pascaă abia scoasaă din cuptor. Simigiul avea dever şi la curte. IÎn fiece joi,
-7-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
îâşi umplea careta cu cofeturi şi siropuri dulci din laă maâ ie şi ienibahar
pentru domniţe. Lui Beizadea Mateiaş îâi plaă ceau mai cu seamaă „moşul
de zaă padaă “, pe care arvanitul îâl ticluia din zahaă r amaă git cu pojghiţaă
sticloasaă deasupra şi „morişca“ sau „balaurul cu şapte capete“. Capetele
erau lungi, conabii, cu gust de rodie şi verzi, laă saâ nd fistic îân cerul gurii.
Coconul paă stra la urmaă pe cel moale din marţipan galben cu steluţe
cireşii, mici caâ t gaă maă lia.
Deodataă , Bucureştii se umpluraă de vuiet. O oaste de traâ mbiţe şi
taă laă ngi se naă pusti asupra lui. Clopotele din mahalele Oţetarilor şi
Scorţarului, ale Brezoianului şi Calicilor şi mai pe urmaă cele din
mahalaua Saă punarilor prinseraă a raă suna. Cereau Paştilor saă
poposeascaă mai degrabaă îân taâ rg, îâmpungeau îântunericul, zorindu-l saă
nu zaă boveascaă . Noaptea asta îâşi avea rosturile ei, curgea paâ nzaă cernitaă
peste coşmeliile bicisnicilor şi hudubaă ile boiereşti, sporind
neraă bdarea. O ploaie graă bitaă staâ rnise mirosul glodului de pe uliţe,
îâmbinaâ ndu-l cu altele de liliac şi zambile şi laă craă mioare raă saă rite anume.
Clopotele turnate de Franz Zachender la Viana aveau vorbe dulci,
maâ ngaâ ietoare; ale Bisericii de Juraă maâ nt aspre; dinspre marginea
taâ rgului raă zbaă tea glas de bronz, domol şi cumpaă nit.
Baă rbatul îâşi straâ nse burnuzul la gaâ t. Ocoli curţile cele mari ale
Bujoreanului cu îâmprejmuiri trainice ridicate la patru îânaă lţimi de om,
paă şind apaă sat şi faă raă pripealaă . IÎn casele mici strecurate de-a lungul
uliţelor îântortocheate staă ruia doar flaă caă ruia şovaă itoare a candelelor,
cete de caâ te patru straă jeri cu torţe aprinse fereau de taâ lhari, dar nu şi
de dangaă tul clopotelor somnul taâ rgoveţilor. Deodataă ţaâ şniraă ca nişte
suliţe plopii arşi de la curtea Rudeanului. Fusese paâ rjol mare, izbucnit
îân temeiul nopţii, laă saâ nd îân urmaă doar cenuşaă şi durerea boierului
Mihu izbaă vit ca prin minune. Pieriseraă toţi ceilalţi, jupaâ neasa Elena,
odraslele şi slujitorii. Oamenii vorbeau despre maâ nia lui Dumnezeu,
alţii mai prepuielnici zvoneau îântr-altfel. De-atunci trecuseraă mai bine
de nouaă ani. Boier Mihu îâşi luase lumea îân cap, nu se mai ştia nimic
despre el. IÎntr-o vreme, Done bogasierul ştiricea caă l-ar fi vaă zut cu
mintea de tot dusaă îân Şcheii Braşovului. L-ar ţine, cicaă , de milaă un unchi
uitat de moarte, rudaă îândepaă rtataă cu jupaâ neasa Elena. De casele arse
nu se mai apropia nimeni. Prin fostele odaă i, praă buşite, se aciuaseraă
lilieci, bufniţe şi caâ ini uliţarnici cu paă rul lung şi galben.
Baă rbatul îâmbraă cat îân burnuz îânconjuraă din ochi curtea pustie,
cercetaă cu staă ruinţaă îântunericul şi, îâncredinţat caă nu-i ţinut îân priviri, se
-8-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
strecuraă pe sub baâ rnele negre. Mirosea a putred, a ars, a moarte.
Rezemaă umbra zidului, taă lmaă cind fiecare zgomot.
„IÎncaă n-a venit.“
Pe cer crescuse o lunaă micaă , caâ t un irmilic de aur.

Paşii îânsoţiţi de o tuse seacaă şovaă iau. Lumina îâmpuţinataă , strecurataă


printre daă raâ maă turi, aprinse faţa taâ naă rului. Un chip spelb praă vaă lit îân
umbre vineţii, cu ochi negri mari, care ardeau. Gaâ tul raă saă rea subţiratic
din giubeaua roasaă .
— Raă maâ i unde eşti!
Porunca ţaâ şnise din îântuneric. Taâ naă rul se sprijini la îântaâ mplare de
un perete şi raâ se silit.
— Straşnic loc de tainaă ! Nimeni nu dibuia unul mai doselnic.
IÎncepu saă tuşeascaă şi duse repede la guraă o broboadaă murdaraă .
Clopotele pisau noaptea faă raă saă osteneascaă . Glasurile lor adaâ nci ori
subţiri, felurite, caâ ntau. Peste mirosul de mucegai şi peticaă arsaă veneau
adieri de iarbaă nouaă . Baă rbatul îâmbraă cat îân burnuz caă utaă îândelung spre
chipul taâ naă rului.
— Ce drum ai urmat?
— Uliţa Blaă narilor.
— Straă jerii?
Ochii celuilalt sclipiraă .
— Ţin caă raă rile calicilor, nu pe-ale boierilor de neam. Se uitaă jur-
îâmprejur: Uraâ te locuri…
— Aici nu ne ajung iscoadele Braâ ncoveanului.
— Iscoadele Braâ ncoveanului nu mai au putere asupra mea. Nu mai
are nimeni. Scraâ şni: Doar caă îânainte de a maă aşeza alaă turi de taă tuca mai
am o socotealaă de îâmplinit.
— E bine! şopti omul îân burnuz. E bine, boier Paâ rvan… Gaâ ndeam c-ai
saă -ţi iei vorba îânapoi.
Peste ochii taâ naă rului trecu o umbraă .
— Caâ t de puţin maă cunoşti, omule! Poate fac paă cat. IÎntr-un fel spun
caă rţile sfinte, dar datina glaă suieşte îântr-altfel. Acum cincisprezece ani,
din porunca lui Vodaă , armaşul Cristea l-a sugrumat pe taă tuca. Prietenii
îâi trimiseraă sol de primejdie, caă ci gaâ dele poposise îânainte la curţile
postelnicului Scordoc şi ale serdarului Cioran, laă saâ nd îân urmaă doar jale
şi paâ rjol.
— Şi la curtea boierului Codrea, adaă ugaă îânfundat omul din umbraă ,
-9-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
vaă rul domniei tale.
— Şi! Taă tuca se ştia faă raă prihanaă şi n-a ţinut seama nici de poveţele
prietenilor, nici de bocetele mamei. A murit îân pragul casei. N-a apucat
saă -i facaă maă car un semn.
Vorbea pe neraă suflate, raă scolind drojdia urii. Stropi de sudoare îâi
alunecau pe obrajii îâncinşi.
— Şi tot nesaă tul a raă mas Braâ ncoveanu! Ne-a luat moşiile din Liveni
şi Saă rata, şi viile de la Vadul Saă rat. Eu şi soraă -mea traă iam din milaă . Mai
vrei daraă saă -mi iau vorba îânapoi?
— Chibzuieşte bine!
— Socoteşte-l mort!
— Chibzuieşte bine, boier Paâ rvan! îântaă ri omul îân burnuz. Fapta nu-i
faă raă primejdie.
— IÎn schimb, e pe potriva lui, raâ se îânecat taâ naă rul. Dacaă -ţi pleci
urechea, afli multe. Se uitaă jur-îâmprejur: Unii şoptesc caă şi aici tot maâ na
lui Vodaă ar fi. Nu-i ţinea laâ ngaă inimaă pe Rudeni.
— Aici şi oriunde ţi-ai arunca ochii. Oprea şi Vlaicu putrezesc îân
beciurile de la Snagov, stolniceasa Braă ilosu a ajuns de cerşeşte din
poartaă îân poartaă , pe Gruiu l-a descaă paă ţaâ nat. Apaă saă cu taâ lc cuvintele:
Fiicaă -sa s-a stins de piept la maă naă stire. Cea mai micaă , Irina, îâmpleteşte
cosiţe albe îân casa baă nesei Ştirbey.
— Taă tuca, Dumnezeu saă -l odihneascaă , avea o vorbaă : „Fiecare om cu
raă bojul lui.“ Scraâ şni şi ochii negri paă ruraă iar arşi de flaă caă ri: Al
Braâ ncoveanului a ajuns la capaă t!
Tuşi mult, faă raă raă suflet. Omul îân burnuz aşteptaă saă se ogoiascaă .
— Pornirea domniei tale îâmpotriva lui Vodaă are temeiuri vechi,
boier Paâ rvan.
— Sunt datornic paă rintelui meu! Dinte pentru dinte!
— Numai caă pornirea nu-i îândeajuns, trebuie saă gaă seşti putere
braţului. Ura paă leşte la gaâ ndul patimilor.
— Ura daă putere slabilor!
— Ştii cum arataă temniţele domneşti? Ai vaă zut vreodataă caznele
raă zvraă tiţilor? Oamenii Braâ ncoveanului au maâ na lungaă …
Taâ naă rul suraâ se îâmpaâ clit:
— Mai lungaă -i maâ na celei cu coasa. Unghiile ei mi s-au îânfipt îân
piept… Porunceşte!

— Cum intri îân ulicioara Cucului, mergi zece paşi şi dai îân laă turi
-10-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
buruienile de la poalele zidului. Ai saă gaă seşti o spaă rturaă . Te strecori
prin acea spaă rturaă şi-o ţii tot pe laâ ngaă copacii piperniciţi. IÎn crucea
graă dinii e un foişor.
— IÎl ştiu, spuse boier Paâ rvan, ştergaâ ndu-şi faţa naă duşitaă . I l-au
ridicat nişte meşteri fraâ nci, vuia taâ rgul de-ataâ ta cheltuialaă .
— IÎn dreptul lui, cum te uiţi spre ferestrele cuhniilor, e o poartaă
micaă cu cingaă toare de fier. O saă fie deschisaă , doar s-o îâmpingi…
Taâ naă rul claă tinaă din cap:
— Paâ ndesc de mult palatul Braâ ncoveanului, la zi de saă rbaă toare
ograda e naă paă ditaă de slugi.
— IÎn ceasul acela n-o saă fie nimeni. Saă paâ ndeşti doar schimbul
straă jilor. Dac-ai saă gaă seşti pe prima treaptaă un ban de aramaă , saă ştii caă
drumul e slobod.
— Naă daă jduiesc.
— Intri îân saă liţaă şi de acolo, prin firidaă , ajungi îân iatacul turcesc. Sub
chilimul negru e o uşaă taă inuitaă care duce îân caă maă rile domnului. Te
opreşti îân cea de a doua şi aştepţi îân ocniţaă .
— Saă nu-mi fie aşteptarea îân zadar.
— N-ai grijaă . IÎn vremea din urmaă , treburile ţaă rii îâl ostenesc. Vine îân
iatac şi se îântinde pe divan. Omul îân burnuz raâ se din gaâ t: O saă -ţi stea
sub poruncaă . IÎl sugrumi sau…
Laă saă vorba ataâ rnataă . Taâ naă rul îâşi desprinse sponca giubelei. Nu era
cald, dar îâşi simţea tot trupul o apaă . Pe obraji, petele roşii paă reau
jaă ratic. IÎnghiţi îân sec:
— Şi dupaă ce saă vaâ rşesc fapta?
— Te scot eu la liman. Nu te poţi îântoarce pe unde ai venit…
— De ce?
— Se pun slugile la masaă . Te vaă d prin ferestrele cuhniilor.
— Mda…
Omul îân burnuz îâl maă suraă lung.
— Ce gaâ nduri te muncesc, boier Paâ rvan? Ţi-e teamaă c-ai saă raă maâ i de
izbelişte?
— Nu.
— Ţi-e teamaă !
Taâ naă rul privea îân gol. IÎntoarse raă spuns cu o voce ciudataă :
— Pe mine nu maă mai îânspaă imaâ ntaă nimic, îâncaă n-ai priceput? Numai
caă n-aş vrea saă -mi aflu sfaâ rşitul îân casa Braâ ncoveanului.
— Ştiu altaă cale.
-11-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
— Ştii multe, raâ se boier Paâ rvan. De ce nu vrei saă -ţi araă ţi chipul?
Baă rbatul îân burnuz se trase îân îântuneric, de parcaă privirea celuilalt l-
ar fi ajuns faă raă veste.
— Aşa ne-a fost îânvoiala, boier Paâ rvan. Mai am saă adaug hotaă raâ rea
celor ce voiesc moartea lui Vodaă . Vei primi de douaă ori caâ te şase
pungi…
IÎn ochii boierului se staâ rni jarul.
— Spune oamenilor domniei tale saă -şi paă streze aurul. Nu pofta de
bogaă ţie îâmi îândeamnaă maâ na saă scoataă jungherul. Ş-apoi după aceea nu-
mi vor mai fi de trebuinţaă . IÎndeplinind porunca saâ ngelui, maă voi
stinge…
— Nu uita! La al şaselea ceas al amiezii.
— Al şaselea ceas al amiezii! şopti celaă lalt cu gaâ ndul dus. Caâ nd tata
s-a praă paă dit, soarele saă geta de asfinţit.

Omul îân burnuz aşteptaă saă se stingaă paşii boierului Paâ rvan, apoi dosi
sub una din pietrele cele mari, îântr-un loc anume, o teşcherea
subţiraticaă . Cercetaă cu luare-aminte zgomotele nopţii şi se strecuraă
afaraă .

Pieptul taâ naă rului se zbuciuma îânaă buşit. Simţi îân guraă gustul dulceag
al saâ ngelui şi ridicaă ochii spre cer.
— Doamne, Dumnezeule, îângaă duie-maă paâ naă maâ ine!
Tresaă ri. Din umbra zidurilor praă vaă lite se desprinse, îânaintaâ nd
paâ ndiş, un baă rbat îânveşmaâ ntat îân negru.
„Omul meu!“
IÎl petrecu cu privirea. Celaă lalt ferea lumina lunii, caă lca hoţeşte prin
locurile îântunecate, lipind zidurile. Oblici spaă rtura pomenitaă din
ulicioara Cucului şi dispaă ru.
„Boier de curte, ori slujitor“, socoti taâ naă rul.
Porni spre casaă , ducaâ nd dupaă un vechi obicei maâ na la jungher. Se
opri fulgerat. Scula dispaă ruse.
„Semn de sus!“ Se îântoarse spre ruinele Rudenilor cercetaâ nd la tot
pasul luciul lamei de oţel. Gaă si jungherul la locul îântaâ lnirii de tainaă . IÎl
puse îânapoi îân braâ u, raă suflaâ nd greu. Peste zidurile îântunecate se
prelinse o geanaă de luminaă . Boier Paâ rvan îâncremeni.
„Stahia celor pieriţi îân paâ rjol… “
Ştia de la baă traâ ni caă la vreme de noapte sufletele morţilor raă taă cesc
-12-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
prin ţintirimul caselor baă tute de naă pastaă . Vaă zu umbra unui baă rbat cu o
lumaâ nare îân maâ naă . Flacaă ra îânainta îâncet, cercetaâ nd calea, apoi se opri
locului.
Degete lungi, albe, traseraă de sub piatra cea mare o teşcherea de
piele, lumina faă cu cale îântoarsaă şi se mistui îân îântuneric.
Clopotele baă teau asupra nopţii, zvonind parcaă a moarte. Luna caâ t un
talger se spaâ nzurase îân raă scrucile cerului.

-13-
Capitolul II

PRINŢUL AURULUI SURAÎ DE

De îândataă ce se ispraă vi slujba dimineţii, prinseraă a raă suna pe uliţele


Bucureştiului pinteneii de argint aninaţi la cizmele paicilor. Erau
doisprezece zdrahoni îânveşmaâ ntaţi îân straie albe, cu gaă ietane şi
cingaă tori verzi, dupaă porunca domnului. O pietricicaă , tot verde,
straă lucea la taâ mpla cuşmelor.
Patima Braâ ncoveanului pentru smaragde, moştenitaă de la moşu-saă u,
vornicul Preda, şi de care aveau saă fie mai apoi cuprinşi urmaşii, i-o
ştiau toţi giuvaiergiii din Braşov şi Viana şi chiar din Veneţia. De-acolo,
îântr-un sfaâ rşit de primaă varaă , îâi sosise îân raă cliţaă de aur smaragdul taă iat
ca un fagure, nelipsit de la degetul cel mic.
Paicii alergau ţinaâ nd îân maâ ini urcioraşe cu apaă de trandafir.
Stropeau cu ea taâ rgoveţii îântaâ lniţi îân cale şi numai dupaă aceea rosteau
cuvinte de bucurie.
IÎn apa limpede a Daâ mboviţei se scaă lda un soare blaâ nd umplaâ nd
vaă zduhul de miere, poposea apoi lucind moale pe acoperişurile caselor
albe, aluneca printre crengile salcaâ milor îân graă dini. Sub maâ ngaâ ierea lui,
bujorii aprindeau torţe saâ ngerii, maă rgaă ritaă relul gingaş îânşira boabe de
luminaă .
Podul Mogoşoaiei fu naă paă dit de oamenii ieşiţi din biserici. IÎntaâ i se
revaă rsaraă raă dvanele jupaâ neselor de neam şi boierii caă laă ri, apoi
negustorii îânstaă riţi, iar la urmaă , prostimea. Baă rbaţii îân caftane de
saă rbaă toare paă şeau rar, schimbaâ nd vorbe domoale. IÎn ochi şi îân zaâ mbet
le staă ruia blaâ nd îâmpaă carea. Codane rumene, cu paă rul adus cununaă ori
prins îân conci greu pe ceafaă , caă lcau buiac îân cizmele lor roşii de Braşov
cu vaâ rfuri şi potcoave mici de argint. La gaâ t le raâ deau salbe din icusari
maă runţi şi galbeni mari de aur. De sub maramele chindisite ale
jupaâ neselor scaă pau la marginea frunţii caâ rlionţi proaspeţi. IÎşi
potriveau cu luare-aminte paşii, laă saâ nd saă se zaă reascaă de sub binişurile
-14-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
tivite cu samur poalele scumpe din atlaz, din sevai ori zarpaă . Raâ deau
mult cu capul anume dat pe spate şi atunci diamanticalele din urechi
scaâ nteiau ca luceferii. IÎn urmaă paă şeau slujnicele, purtaâ nd îân paneraşe
de raă chitaă sub spuma ştergarelor pasca, ouaă le roşii şi cozonacii sfinţiţi.
Vaă zduhul raă mase solomonit de zaâ mbetul soarelui. Salcaâ mii şi
zarzaă rii îân floare dezmierdau naă rile, mirosea a primaă varaă , a saă rbaă toare.
IÎn Taâ rgul de Sus risipit la poalele de miazaă zi ale Curţii Vechi, pehlivanii,
maă scaă ricii, boscarii şi neguţaă torii de zaharicale îâşi aşteptau muşteriii.
Un scraâ nciob mare şi altele douaă mai maă runte, o morişcaă şi o roataă a
lumii prinsaă îân scripeţi şi fraâ nghii fuseseraă ridicate îântru desfaă tarea
taâ rgoveţilor. Omul cu limbaă de bou staă tea ascuns îântre pereţi de paâ nzaă .
Oricine se putea minuna plaă tind caâ te doi gologani. Cel care ştia saă
îânghitaă flaă caă ri, ca Satana, îâşi omora vremea îândestulaâ ndu-se la
dugheana lui jupaâ n Leiba, un ovrei dolofan şi zaâ mbaă reţ, îâmbraă cat îân
caftan vaâ naă t. Vindea gogoşi şi plaă cinte ochii jupâniţei, melci de cocaă
raă suciţi pe dupaă douaă migdale. IÎn spatele lui, un mal de baă rbat – numai
îân şalvari de taftaă azurie îâncinşi cu braâ u de piele – îâşi raâ nduia uleiurile
pe o scaâ nduraă . Se pregaă tea pentru cei ce pofteau saă -şi îâncerce vlaga îân
luptaă baă rbaă teascaă . Traă gea cu ochiul la arap, Zeli ghicitorul, cel cu
privirea crucişaă . Pentru şapte gologani, prezicea ursitaă îân aburi de
cafea şi îâncaâ lceala liniilor din palmaă . Cine adaă uga doi bani îâşi afla
numaă rul anilor raă maşi straâ ngaâ nd doar bine îântre degete un şnur
subţire, numai noduri, caă ruia îâi daă dea drumul dintr-o dataă pe o tipsie
neagraă .
Copiii caă scau gura mai cu seamaă la ursul cu arnici roşu îân ureche,
daă deau taâ rcoale cu inima caâ t un purice paâ nzei dupaă care se ascundea
cel cu limba de bou.
Muzicile, cobzarii, darabanii, traâ mbiţaşii şi ţiganii cu laă utele aveau
saă vinaă mai taâ rziu.
Marghioliţa, negustoreasa taâ naă raă şi chipeşaă , cu praă vaă lie îân Sfaâ ntul
Gheorghe, îântinsese o tarabaă pentru ochii muierilor. Cercei mititei cu
inimioaraă de piatraă albastraă , şiraguri de hurmuz roşii, verzi şi
chihlimbarii, ace de paă r ispraă vite îân caă peţel de raţaă , paftale cu maâ inile
logodnicilor, braă ţaă ri subţiri turceşti prinse îân caâ rlig, ori late, cu trifoiuri
verzi pentru deochi. Mai avea dumneaei şi ghiuluri raă sucite ca şerpii şi
al caă ror rost puţini îâl ştiau. Le cumpaă rau pe ascuns, prin slujnice, fetele
uraâ te. IÎncingaâ ndu-şi degetul mijlociu cu el, nu trebuiau dupaă aceea
decaâ t saă caute ochii îândraă gitului ce urma saă fie fermecat, dupaă cum
-15-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
şarpele îâşi farmecaă prada.
Marghioliţa raâ dea dimineţii. IÎşi straâ nse testemelul alb cu capetele
ataâ rnate pe spinare şi se uitaă îândaă raă t, mijindu-şi ochii verzi. Raâ ndui la
vedere o spelcaă cu cheiţele de la poarta raiului, apoi gaă sind totul pe
potriva gustului, trase un chiot lung, care-i smulse copca de la ilicul
îânflorat. Saâ nii plini i se zbaă teau îân straâ nsoarea maă taă sii, sporind bucuria
ochiului.
— Scule! Scule! Cinci parale fiecare, cerceluşi ori inimioare. Scule!
Scule!…
Jupaâ n Leiba îâşi smuci capul îântr-o parte, astupaâ ndu-şi urechile.
Caă uta cu dinadinsul stihuri pentru gogoşi pe maă sura celor naă scocite de
Marghioliţa.
Aparii vindeau apa cea dulce a Daâ mboviţei îân poloboace meşterite
anume, laă udaâ ndu-şi marfa cu risipaă de glas. Ca saă nu raă maâ naă mai
prejos, negustorii greci, armeni, bulgari raă cneau ca din guraă de şarpe
fiecare pre limba lui. Caă laă torul straă in de la vremea aceea caă uta cu
uimire îân jur, neştiind îâncotro saă -şi aţinteascaă ochii: işlicuri, şi
testemeluri, şi caftane, şi braâ ie şi odoare, şi iminei de toate culorile, şi
guraă -cascaă , şi guraă -bogataă , ademenitoare, şi maă rfuri cum numai îântr-
asemenea zi se puteau vedea.
Clopotul Mitropoliei prinse a bate rar, baă traâ neşte, chemaâ nd
taâ rgoveţii la praâ nzul cel bun. Pe treptele de marmuraă ale palatului
aşteptau, îân linişte deplinaă , binecuvaâ ntarea patriarhului de Ierusalim
boierii, feţele bisericeşti, seimenii îân dulaă mi roşii şi ceilalţi oşteni.
Prostimea se îânghesuia, oamenii îâncaă lecau unii peste alţii la zidurile
curţii.
IÎn capul scaă rilor ajunsese Vodaă îânsoţit de patriarh. Soarele scaă paă raă
îân aceeaşi clipaă de dupaă un nor, oprindu-se pe caftanul din brocart greu
de aur, daâ nd Domnului straă lucire de arhanghel. Vaă zduhul paă ru dintr-o
dataă plin de luminaă .
Doamna Marica, îân urmaă , simţi, faă raă a-şi lua seama, teamaă rece
trecaâ ndu-i prin inimaă . Icoana Braâ ncoveanului, cea din duminica
Paştelui a anului 1704, acolo, îân capul scaă rilor, n-aveau s-o uite multaă
vreme nici ea, nici bucureştenii.

Boier Paâ rvan rezema un salcaâ m undeva îân spatele mulţimii. Nu-şi
putea desprinde ochii de la chipul Domnului. Maâ na asudataă fraă maâ nta
fierul hangerului.
-16-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY

***

— Şi-a mers pe uliţaă îân haine muiereşti?


— IÎn haine muiereşti!
— Ei uite, asta n-o mai cred!
Iordache Creţulescu, ginerele Domnului, raâ se cu poftaă scocioraâ nd îân
chiseaua cu dulceaţaă . Boabele cireşii paă reau gemene cu rubinul mare,
aproape negru, de la maâ na caă minarului.
Boier Ioniţaă Faă rcaă şan, rotund la faţaă şi la trup, daă du pe gaâ t paă haă relul
de vutcaă .
— Ţii zece galbeni raă maă şag?
Ochii caă minarului îâl cercetaraă cu îândoialaă .
— Ţin!
Ioniţaă Faă rcaă şan claă tinaă mulţumit din cap şi caă utaă îân lungul odaă ii
printre boierii aşezaţi pe divan. Faă cu un semn şi clucerul Negoescu, cu
mustaţaă groasaă , castanie, se apropie de ei. IÎşi deschisese dulama
caă ptuşitaă cu vidraă . Dedesubt purta halat de lastraă cu flori negre şi braâ u
baă tut îân ametiste. Agrafa de adamant zvaâ rlea luminaă .
Negoescu şi Faă rcaă şan erau prieteni ştiuţi îân toataă Ţara Romaâ neascaă .
Dacaă ar fi fost saă dai crezare craâ şmaă riţelor şi podgorenilor, apoi numai
îân cel din urmaă an deşertaseraă cu mare credinţaă fiecare caâ te-o vadraă
bunaă de vin pe zi. Faă rcaă şan avea piper pe limbaă . Negoescu
îânţelepciunea vaâ rstei crude şi rar se îântaâ mpla zaiafet faă raă domniile lor.
Boier Ioniţaă clipi dintr-un ochi şi-i spuse la ureche:
— Povesteşte, rogu-te, ce şi cum anume s-a petrecut alaltaă ieri searaă .
Caă minarul nu maă crede.
Saâ ngele fugi de pe chipul clucerului. Privi îânspaă imaâ ntat îân jur,
şoptind printre dinţi:
— Dacaă aude Domnul…
— Domnul ca Domnul. Saă nu prinzaă de veste diavolul aă l baă traâ n!
Ioniţaă Faă rcaă şan scormoni cu privirea ungherele odaă ii. Caă minarul
zaâ mbi:
— Nu-i aici. Se suci spre Negoescu, care-şi rodea tulburat mustaţa:
Cum a fost? M-am prins zece galbeni caă dumnealui baă sneşte.
— Atunci numaă raă -i liniştit îân palma Faă rcaă şanului. I-a dobaâ ndit cu
dreptate.
-17-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
— A îâmbraă cat logofaă tul Andronic fustele craâ şmaă riţei Raă diţa?! se
minunaă ginerele domnului.
— Cu voia dumitale.
— Ptiu, drace, Doamne, iartaă -maă !
— Şi-apoi saă -l fi vaă zut saă rind cocostaâ rceşte, caă -şi betegise un picior.
Vornicul Stroe raâ dea saă se praă paă deascaă .
— A fost şi el? hohoti caă minarul Iordache Creţulescu.
— A fost.
— IÎn Vinerea Mare?!
— Paă catul nu e al lor, chibzui Ioniţaă Faă rcaă şan. Petreceau de miercuri
şi uitaseraă socoata zilelor. Nu le-a zis nimeni caă e vineri. Claă tinaă din cap
cu durere mare: Tocmai mie saă -mi scape asemenea lucrare, iaca o
treabaă pe care n-o pot pricepe.
Clucerul îâşi micşoraă glasul:
— Cautaă sub papucul nevestei domniei tale şi-ai saă pricepi…
Adaă ugaă , spre ciuda Faă rcaă şanului: Avea un vin de la Moldova mai dulce
ca sfaâ nta cuminecaă turaă .
Raâ seraă . Boier Faă rcaă şan îâşi saă ltaă braâ ul peste paâ ntecele umflat.
— Şi zi aşa, Negoescule, v-au despuiat ţiganii.
Caă minarul Iordache Creţulescu asculta, paâ ndind din ochi mişcaă rile
lui Vodaă .
Braâ ncoveanu nu-şi lepaă dase straiul de aur. Soarele strecurat prin
fereastra deschisaă aprindea poalele grele de brocart şi paftaua mare, o
coadaă de paă un numai smaralde, rubelite şi zamfiruri. IÎşi bea vutca cu
îânghiţituri mici, maâ ngaâ ind aurul cupei. Privirea blaâ ndaă daă dea îânconjur
odaă ii, poposind cu luare-aminte pe chipurile boierilor.
— Ne pare raă u de boala principelui Leopold. Ce veşti ai de la
Veneţia? Aud caă nepotul domniei tale s-a îântors şi ne cuprinde mirarea
caă n-a venit saă ne vadaă .
Slugerul Prisaă ceanu îânghiţi îân gol şi zvaâ rli o caă utaă turaă îântunecataă
spre Negoescu. Cu el şi îâncaă doi blestemaţi de bernaţi petrecuse
logofaă tul Andronic îân Vinerea Seacaă . Acum zaă cea cu piciorul strunit îân
şipci de lemn. Maâ nia cerului!
Tot îântr-acolo raă maă seseraă şi ochii castanii ai Braâ ncoveanului. O
adiere de zaâ mbet îânflori pe buzele subţiri. Şi le muie îân pocal şi
smaragdul de pe degetul mic fulgeraă privirea slugerului.
— S-a îântors beteag, Maă ria Ta. Caâ nd a schimbat caii la Cotul Vlaşcaă i,
un armaă sar nebun…
-18-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
— Ni s-a spus.
— Ceasul raă u…
— Ceasurile cele rele, Prisaă cene, îântaă ri Domnul.
Slugerul simţi rece îân spinare. Braâ ncoveanu îâşi ispraă vi vorba,
suraâ zaâ nd:
— Am auzit caă la Vlaşca iepele au raă mas îân nesupunere. O saă -i
trimitem logofaă tului pe doctorul nostru Kir Pylarino cu îâncredinţarea
caă -i va potrivi leacul. Nepotul slugerului Prisaă ceanu se aflaă îân marea
noastraă cinstire.
— Eşti prea milostiv Doamne! IÎmi pare caă logofaă tul s-a şi taă maă duit.
O zi, douaă de zaă bavaă prin iatac şi va fi iaraă la porunca Maă riei Tale. Dar
nu-l vaă d pe preasfinţia sa…
Braâ ncoveanu îâşi astaâ mpaă raă din nou zaâ mbetul. Slugerul Prisaă ceanu
n-avea politichie. Fusese dintotdeauna faă raă vicleşug, caă ci îânvaă ţase de
mititel caă nu se îântaâ mplaă cale mai scurtaă decaâ t cea care duce de-a
dreptul. Acum se ostenea saă îântoarcaă vorba de la nepotul prea buiac,
abaă taâ ndu-i gaâ ndul spre paă rintele patriarh, care, istovit de vaâ rstaă ,
ceruse îângaă duinţa saă se odihneascaă o jumaă tate de ceas.
— Preasfinţia sa e ostenit dupaă slujbaă . Are saă coboare de îândataă .
Auzi raâ sul ginerelui şi-i strecuraă o privire subţire, ca o aţaă .
Caă minarul Iordache Creţulescu taă ifaă suia îân lege cu boierii tineri.
— V-a furat tot?
— Tot! Halat, caă meşaă , papuci, cai, pungi cu bani. Logofaă tul Andronic
ţinea îân chimir cerceii aduşi de la Veneţia pentru dumneaei, jupaâ neasa
Irina.
Ioniţaă Faă rcaă şan îâşi potrivi mustaţa.
— Vrei saă spui caă n-a apucat s-o îâmbraă ţişeze pe mumaă -sa?
— Vinul craâ şmaă riţei i s-o fi paă rut mai bun, taă lmaă ci Negoescu
îântaâ mplarea. L-am îântaâ lnit îân mahalaua Calicilor, numai bine ce intrase
îân Bucureşti. Caâ nd a auzit despre ce-i vorba, a trimis îânainte pe slujitor
cu tot calabalaâ cul şi s-a pornit îântins la craâ şmaă saă povesteascaă de pe la
Veneţia.
Boier Faă rcaă şan suflaă nemulţumit:
— Stai, bre, ia-o cu raâ ndul! IÎntaâ i…
— Saă -mi fie cu iertare, Faă rcaă şene, dar tai prea maă runt sugiucul,
spuse Negoescu, şi acum-acum, ne poftesc la masaă ! Ce mai veste-
poveste, au plecat de la craâ şmaă îân straie muiereşti caă lare pe maă garii
birtaă şiţei Raă diţa. Vinul cel viclean i-a poruncit lui Andronic saă alunece
-19-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
îântr-o baltaă şi astfel şi-a sucit piciorul.
Ioniţaă Faă rcaă şan îântinse palma spre caă minar:
— Numaă raă , rogu-te, galbenii!
Creţulescu duse maâ na la chimir, dar raă mase cu ea îâncremenitaă la
mijlocul drumului. Zaâ mbetul de pe buze i se şterse. Şopti:
— Stolnicul!
Un baă rbat îânalt, îân caftan negru, caă ptuşit cu samur azuriu, staă tea îân
ungherul icoanelor, aţintindu-i cu privirea. Umaă rul i se rezema leneş de
covorul roşietic care îâmbraă ca peretele. Pe faţa palidaă , cu ochi mari,
negri, nu se desluşea nimic. Caă minarul se îântrebaă caâ nd ajunsese acolo.
Abia îâl petrecuse din ochi pe caă maă raş la schimbarea vutcilor, iar
ungherul era gol.
Stolnicul clipi, luaâ ndu-şi parcaă gaâ ndul de la ei şi se îândreptaă alene
spre domn. Deşi vaâ rstnic, se ţinea drept, maâ na plinaă de vlagaă şi-o
sprijinea pe jungherul de la braâ u îâncrustat îân rubine şi perle safirii. Nu-
l vaă zuse cineva vreodataă faă raă pumnal. Curtenii şopteau caă pruncii şi-i
odraă slise tot aşa, cu o maâ naă pe hanger şi alta pe nevastaă . Şi mai şopteau
dumnealor caă -şi otraă vise fratele, Vodaă Şerban, spre a-l aduce la domnie
pe nepot, Constantin Vodaă Braâ ncoveanu.
Pricina faptei, şoşoteau boierii, ar fi fost reaua îâmpaă rţire a moşiilor
raă mase de la jupaâ neasa Ilinca, izbutitaă de Vodaă Şerban Cantacuzino îân
paguba stolnicului şi a spaă tarului Mihai. Dar asemenea vorbe puteau fi
izvoraâ te din gurile cele rele. Faă raă putinţaă de taă gadaă raă maâ neau îânsaă
ispraă vile caă rturaă reşti şi ale politicii de tainaă dusaă de baă traâ n. Pe laâ ngaă
limba greceascaă deprinsaă de mititel, stolnicul îânvaă ţase latineascaă ,
italianaă , franţuzeascaă şi turceascaă . IÎnvaă ţaă tura şi-o straâ nsese la Padova,
Veneţia şi Stambul cercetaâ nd istoria şi aşezarea omenirii, filosofia,
tainele paă maâ ntului şi ale trupului, ale cifrelor şi ale stelelor, dupaă cum
se putea vedea îân cele douaă mii de caă rţi adunate de Domnia sa. Şi apoi
cine nu ştia caă dumnealui era singurul baă rbat din Valahia care primise
de la îâmpaă ratul nemţilor Ordinul Sfaâ ntul Gheorghe?
Boier Faă rcaă şan se îânecaă .
— Mai ţineţi un raă maă şag? Pun cincizeci de galbeni caă diavolul aă l
baă traâ n a şi aflat.
Negoescu îâncaă lecaă araă taă torul peste degetul mijlociu, alungaâ nd
cobea, deşi avea ştiinţaă caă nicicaâ nd Cantacuzinului nu i-au scaă pat
vorbele de tainaă .
Vodaă îâşi luaă privirea de la chipul clucerului şi-l îântaâ mpinaă pe stolnic
-20-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
cu zaâ mbet:
— Ai venit…
— Am fost mereu aici, Maă ria Ta.
Se uitaă la Domn dintr-o parte. Nasul subţire, abia adus la vaâ rf, şi
ochii bulbucaţi îâi moştenise Vodaă de la maicaă -sa, Stanca. Doar baă rbia
îândaă raă tnicaă ascunsaă de barba moale, castanie şi statura puţinticaă erau
ale bunicului Preda.
Braâ ncoveanu taă ie odaia spre fereastra deschisaă . IÎn urmaă , slugerul
Prisaă ceanu raă suflaă cu uşurare. Luaă o vutcaă şi se îântoarse spre boierii
baă traâ ni sculaţi toţi de pe divane o dataă cu Vodaă .
IÎn piaţaă , pehlivanii şi boscarii îâncepuseraă jocurile, roata lumii se
îânvaâ rtea îâncet. Caâ nd ajungea sus, muierile ţipau de spaimaă şi plaă cere.
Glasul Marghioliţei raă zbaă tea clopoţel de argint la urechile Domnului.
— Scule! Scule!…
Caă tre staâ nga, apele Daâ mboviţei îâşi vaă rsau raă coarea, dincolo de ea,
caâ t cuprindeai cu ochii, taâ rgul sta îâncins îân marama verde a graă dinilor.
— Frumoasaă zi! spuse Braâ ncoveanu cu ochii mijiţi din cauza luminii.
Şi un soare dulce cum nu ţin minte saă fi pomenit decaâ t îân Moldova, la
apa Trotuşului.
— Dulce şi mai cu seamaă supus, graă i stolnicul, privind peste capul
lui Vodaă .
Braâ ncoveanu îâl cercetaă cu mirare.
— Supus, unchiule?
— Supus poruncii domneşti, nepoate. Anume a scaă paă tat de sub nori
caâ nd Maă ria Ta ai ajuns îân capul scaă rii celei mari, daâ ndu-ţi cuvenita
straă lucire. Mulţimea ţi s-a îânchinat ca unui pogoraâ t din ceruri.
Braâ ncoveanu zaâ mbi. Luase de mult obiceiul saă se arate boierilor şi
taâ rgoveţilor o dataă cu soarele, sporindu-şi astfel lumina domniei.
Stolnicul Cantacuzino avea ochi buni şi iuţi de care nu te puteai feri
dupaă voie.
— N-am baă gat de seamaă .
— Sunt îâncredinţat, Doamne.
Vodaă cercetaă chipul palid, cu frunte îânaltaă .
— Dar ne aduci prilej de bucurie şi-ţi mulţumim. Poporul e zgaâ rcit
îân dragostea lui şi nu ni-i dat nouaă s-o simţim îân fiece zi.
Traâ mbiţele sunaraă a doua oaraă , chemaâ nd pe Domn şi oaspeţi la
masaă .

-21-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
Chipul Braâ ncoveanului se desprinsese din rama ferestrei domneşti
cioplitaă cu iscusinţaă îân piatraă . Ochii boierului Paâ rvan, îânecaţi de otravaă ,
zaă boveau asupra zidului naă paă dit de umbre.

***

Buburuza se opri dintr-odataă . Pe frunza de liliac tremura o picaă turaă


de apaă gata s-o ia la vale. Gaâ ndaă celul raă mase neclintit, paă rea crescut
acolo. Boier Dimitrie Paâ rvan îâl culese îân palmaă şi un zaâ mbet îâi îânsufleţi
chipul. Caâ nd era copil aduna buburuze şi licurici, le punea apoi pe
degetele raă sfirate, îânchipuindu-şi inele de maă rgean şi adamant.
„Dacaă zboaraă spre curtea Braâ ncoveanului, are saă mi se îâmplineascaă
gaâ ndul…“
Dimitrie se raă suci îâncet spre soraă -sa, caâ nd îâi auzi glasul aproape. Era
îâncaă îân straiele de bisericaă , o rochie de canavaă ţ cenuşie, cu îânflorituri
negre la gaâ t şi maâ necile largi. IÎşi scosese doar testemelul de borangic
paă turit acum cu grijaă îân sunduc alaă turi de caâ teva chilimuri, o scoarţaă
sau douaă şi alte bodroanţe saă race. IÎn urechi îâi jucau safire limpezi, tot
ce raă maă sese mai de seamaă dupaă praă paă dul cel mare.
— Bunaă ziua, surioaraă !
O saă rutaă pe amaâ ndoi obrajii, dupaă datinaă . Draga Paâ rvan îâi citi
neliniştea îân tremurul maâ inilor. Rosti, cercetaâ ndu-l printre gene:
— Nu te-am zaă rit la sfaâ ntul mir…
— M-a alungat fumul lumaâ naă rilor îân pridvor.
— Nici îân pridvor nu erai.
Dimitrie fu raă zbit de tuse. Soraă -sa îâşi saă ltaă umerii. Aşternu pe masaă
un ştergar curat, aduse o straă chinioaraă cu ouaă roşii, paâ ine, o ciozvaâ rtaă
de miel.
Boier Paâ rvan o maă sura cu ochi subţiaţi şi-şi simţi inima vlaă guitaă . La
taâ mplele fetei îâncolţiseraă fire albe, gura i se pungise. Caâ nd se mişca,
semaă na cu un paă ianjen. Ţinea casa cu acul, chindisind pe ascuns de
vecini marame şi altiţe, flori şi fesfesele din tertel pentru Marghioliţa,
negustoreasa de la Sf. Gheorghe.
Draga îâşi ridicaă ochii gaă lbui. Lacrimile din ceasuri taâ rzii le storseseraă
culoarea.
— Nu maă naâ nci?
Dimitrie Paâ rvan luaă un ou. Tresaă ri. Vopseaua avea culoarea saâ ngelui.
-22-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
Fetei nu-i scaă pa tulburarea.
— Ce-i cu tine?
— Nimic, maă gaâ ndeam… Dupaă sfintele saă rbaă tori, naă daă jduiesc un
rost…
Vorbe de linişte ştiute de mult. Draga se luminaă :
— Mi-a spus Nastasia caă Paâ rscovenii cautaă un graă maă tic.
— Am vaă zut-o la bisericaă .
— N-ai vaă zut-o, pentru caă nu ai fost! Oftaă : Dupaă slujbaă , am petrecut-
o… Socotesc caă n-ar fi raă u: casaă , masaă , un raâ nd de haine şi douaă zeci de
galbeni. La Craă ciun, un godac, o gaâ scaă , douaă gaă ini, miere de albine, o
balercaă de vin…
Le raă sfirase repede, cu gura udaă , ridicaâ nd degetele îâncaâ rligate. Boier
Paâ rvan îâşi muşcaă buzele.
— Am saă chibzuiesc.
— IÎngaă duie, rogu-te, saă -ţi aduc aminte caă este pentru a cincea oaraă
de caâ nd chibzuieşti. IÎţi lipseşte hotaă raâ rea.
Taâ naă rul raă spunse altui gaâ nd:
— Nu, surioaraă , de astaă dataă , nu!
— IÎngaă duie deopotrivaă saă -ţi spun caă am mai auzit asemenea cuvinte
şi saă -ţi aduc aminte vorba din baă traâ ni: „Nu trece toataă ziua baba cu
colacii.“ Vine o vreme de iarnaă , n-ai dulamaă , n-ai îâncaă lţaă ri, caltaboşii n-
aşteaptaă îân caă maraă .
— Ştiu… Ştiu…
Draga urmaă , staă paâ nindu-l cu privirea:
— Hotaă raă şte-te, Dimitrie! Murim îân bordeiul aă sta cu boieria de gaâ t!
Au mai scaă pat ei şi Albeştii, şi Urdaă renii şi nu le-a fost ruşine saă -şi
scoataă paâ inea muncind la alţii. Iar cu Braâ ncoveanu, vede şi oarba, nu-i
nici un rost. Parcaă l-a ţintuit Satana îân scaun, saă maă ierte Dumnezeu caă
sunt la sfaâ nta masaă .
— Dacaă a faă cut legaă maâ nt cu iadul, spuse taâ naă rul, iar Domnul nu-şi
arataă maâ nia…
— Vorbe, vorbe…
Dimitrie se ridicaă şi trecu îân odaă iţa alaă turataă . Se îântinse pe divan cu
foamea pieritaă . De dincolo, îâl ajungea glasul taâ nguitor al Dragaă i. Atinse
macatul laâ ngaă perete, acolo unde ţinea hangerele şi îânchise ochii. IÎn
odaie mirosea a busuioc şi floare de salcaâ m, ciorchini grei de liliac
baă teau îân fereşti.
Se gaâ ndi la multele primaă veri ce aveau saă mai vinaă . O lacrimaă îâi fugi
-23-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
pe la colţul ochiului. Pentru el se ţesuse cea din urmaă .

-24-
Capitolul III

O LOVITURAĂ DE JUNGHER
PENTRU VODAĂ BRAÎ NCOVEANU

— „…Care prin mila sa am ajuns saă naă toşi aceastaă sfaâ ntaă zi, ne rugaă m
saă ajungem la anul aceeaşi sfaâ ntaă zi cu saă naă tate şi pace“…
Patriarhul baă u cupa paâ naă la fund şi se laă saă oftaâ nd îân jeţ laâ ngaă Domn.
Douaă sprezece tunuri şi douaă mii de puşti se sloboziraă deodataă
vestind a doua sănătate. Bubuiturile furaă îânsoţite de strigaă tele
taâ rgoveţilor adunaţi îân piaţa mare, de pocnitorile şi taă laă ngile
pehlivanilor. Raâ deau îânecaţi de fum, se baă teau pe spinare, aruncau cu
maă rgaă ritaă rel şi zambile îân oşteni şi fereştile domneşti ceraâ nd alte salve.
Domnul îântinse pocalul paharnicului spre a-l îâncerca. Era vin bun,
neviclenit.
Patriarhul Dositei, baă traâ n, slab, cu obrazul ca o foaie de hrisov,
îâmbraă cat îân odaă jdii de aur şi purpuraă , îâşi laă saă cupa umplutaă pentru a
treia oaraă . Aşezat dupaă ighemonicon caă tre mijlocul mesei, Ioniţaă
Faă rcaă şan şopti la urechea clucerului Negoescu:
— Cam trage la sfaâ nta maă saă luţaă , Preasfinţia sa…
— Ai vaă zut popaă faă raă poloboc îân paâ ntece?
— Dupaă chibzuinţa mea, urmaă Ioniţaă Faă rcaă şan, daâ nd glas unui gaâ nd
îândepaă rtat, nici dulceaţa patului nu i-a fost straă inaă cuviosului…
Clucerul ridicaă posomoraâ t din umeri. Nu izbutea saă -şi scoataă din
minte privirea stolnicului ivit pe neaşteptate îân odaia Domnului. IÎşi
raă suci capul îâncetinel de parcaă l-ar fi supaă rat la ceafaă copca îân care-i
ataâ rna caftanul şi cercetaă chipul Cantacuzinului. Paă rea de piatraă , abia
se îâncovoia caâ nd îâi vorbea Vodaă . Alaă turi, fratele domniei sale, spaă tarul
Mihai, caă uta cu ochi hulpavi la blidele de argint poleite cu aur.
Farfuriile veneau din Augsburg şi Veneţia, cizelate dupaă gustul
Domnului. IÎn locul florilor de acantaă , Vodaă poruncise bujorul şi
zambila. Tipsiile erau meşterite de Georg May II, argintar din Braşov;
-25-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
pocalele ieşiseraă din maâ inile lui Georg Heltner, cel care la 1691 cerea
îângaă duinţa domnitorului saă -şi aşeze nemţeşugul îân Bucureşti.
Negoescu simţi cotul lui Faă rcaă şan, apoi şoapta acestuia:
— Mai deştept Andronic, caă şi-a sucit piciorul. Batîâr îânghite faă raă
noduri. Ia seama! Stolnicul nu te pierde din ochi.
Negoescu raâ se galben şi scociorîâ îân scordoleaua de raci. Nu gustase
nici din ciorba de prepeliţe şi porumbei guleraţi, nici din cheşchet, nici
capamaua de miel cu stafide. Abia ajunseraă la a patra farfurie şi se
gaâ ndea cu silaă , care-i arduca un nod îân capul pieptului, la ce avea saă
mai urmeze.
Afaraă se porniseraă muzicile. Traâ mbiţele, flautele şi ţimbalele
munceau faă raă odihnaă , îântr-o odaie alaă turataă ţiganii îâşi îâncercau diblele
şi cobzele.
— Un conte polonez mi-a adus caâ teva clondire, spuse patriarhul.
Naă struşnic vin! Pişcaă la limbaă şi se urcaă la cap. I-a ticluit gustul un
caă lugaă r econom din maă naă stirea fraâ ncaă Hautevillers. Leahul îâi zicea
şampanie…
Braâ ncoveanu zaâ mbi:
— Baă uturaă papistaşaă … Saă îânchinaă m pentru îâmpaă rat.
IÎnalt Preasfinţia sa suraâ se la raâ ndu-i. IÎntrebaă îâncet:
— Pentru cel paă gaâ n ori creştin?
— Fiecare dupaă pofta şi gaâ ndul saă u. Oare ne e dat nouaă saă vaă muim
cugetul semenilor?

IÎn caă maă rile Doamnei, masa urma dupaă acelaşi ighemonicon. Vinul
dulce se ridicase îân obrazul jupaâ neselor care ciripeau vesele
legaă naâ ndu-se îântr-o parte şi alta pentru a-şi vedea vecinele din faţaă .
Blidele, puse unul peste altul dinaintea fiecaă reia, numaă rau şaisprezece.
Venise acum al şaptesprezecelea raâ nd de bucate, fazan şi potaâ rnichi
roşii umplute cu coconare şi miez dulce de castane.
Doamna Marica urmaă rea cu ochi ascuţiţi mişcaă rile caă maă raşilor.
Ridicau tipsiile lungi cu pescaă rie, somoni şi moruni, scrumbiile dulci de
Dunaă re paâ rpaă lite îân pergament, cega greceascaă dreasaă cu stafide şi
cuişoare, ştiuca îânecataă îân untdelemn de migdale şi stropitaă cu rachiu
de Chios, pentru a face rost altor bucate.
Armaă şoaia Ştirbey îâi prinse privirea şi îâşi dosi zaâ mbetul, îântorcaâ nd
capul. Braâ ncoveancaă i nu-i plaă cea risipa, dupaă cum nu-i plaă cuse nici
tataă lui dumneaei, postelnicul Neagoe ot Vai-de-iei, nici bunicului, Vodaă
-26-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
Antonie. La casele lor din Taâ rşor şi Popeşti se maâ nca îân post doar
fasole, iar vin pe masaă nu se afla decaâ t cel din prisosul nevaâ ndut al
podgoriilor. Gusturile lui Constantin Vodaă erau altele, dar taâ rgul auzise
de hrisoavele Doamnei Marica îântocmite pe fiecare moşie, paă dure, sat
de ţigani ori te miri ce acareturi. Se pricepea la cifraă rie şi, sculataă îân
crucea nopţii, putea da rost paâ naă la ultimul galben de orişice bun.
Slugereasa Prisaă ceanu maă rturisea caă Braâ ncoveanca intra şi îân cuhnii,
ceea ce boieroaicele îâncaă nu pomeniraă la nevastaă de Domn.
Laâ ngaă Doamnaă staă tea baă traâ na baă neasaă Braă iloiu. Vorbea repede şi îân
şoaptaă , abia traă gaâ ndu-şi raă suflarea. Buzele veştejite ale Braâ ncoveancaă i
suraâ deau blaâ nd. Nu era frumoasaă , nu fusese nici îân anii de tinereţe, iar
acum – ofilitaă de vaâ rstaă şi naşteri – ochii-şi pierduseraă culoarea, nasul
paă rea mai lungaă reţ. Ilicul din brocart cu maâ neci din taftaă sinilie, halatul
domnesc argintiu şi şiragurile de maă rgaă ritare nu-i ascundeau trupul
saă rac, uscat ca scaâ ndura. Cerceii de adamant caâ t unghia, darul lui Vodaă ,
îâi îântunecau chipul.
Armaă şoaia îâşi îândreptaă salba de aur peste rochia de alagea caă utaâ nd
spre odraslele Doamnei. Erau de faţaă doar Domniţa Stanca, vaă duva lui
Beizadea Radu, taă cutaă şi saă lcie ca şi mumaă -sa, şi Domniţa Baă laşa, cea
mai araă toasaă dintre odraslele domneşti. Chipul fetei paă rea tipaă rit dupaă
o monedaă greceascaă . Avea pielea aurie, paă rul ca graâ ul copt aşezat îân
valuri la frunte şi pe taâ mple. Ochii azurii ai Domniţei nu se dezlipeau
de vorniceasa Ileana Leurdeanu, femeie neasemuit de frumoasaă , cu
mijloc subţire, îâmbraă cataă îân catifea de Genova albaă struie, cu bibiluri de
moar trandafiriu. Colanul greu de perle paă rea saă -i îânconvoaie gaâ tul. IÎşi
zugraă vise spre coada spraâ ncenii benghi negru despre care jupaâ nesele
aflau acum cu mirare caă francezii şi veneţienii îâl numesc pasionată.
Lipsise mult din ţaraă , urmaâ ndu-şi soţul, Vornicul Stroe, om baă traâ n şi
bolnav care-şi caă uta prin straă ini o vaă taă maă turaă din tinereţe. Fuseseraă la
Veneţia şi Florenţa, la Viana şi chiar la curtea Bourbonului şi a Cristinei
de Suedia. Se îântorseseraă de numai caâ teva zile, iar armaă şoaia Ştirbey
dovedise, prin sluga logofaă tului Radu Andronic, unele fapte care
deocamdataă le ţinea doar pentru ea. Cinstitelor urechi boiereşti le-ar fi
plaă cut, de pildaă , saă audaă caă Ileana caă laă torise dimpreunaă cu dumnealui
logofaă tul, trecaâ nd dimpreunaă prin Ţara Ungureascaă şi Ardeal, şi tot
dimpreunaă straă baă tuseraă Valahia, despaă rţindu-şi raă dvanele abia la
Snagov.
Doamna Marica zaâ mbi îânveselitaă , repetaâ nd desluşit:
-27-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
— Pasionată…
— Da, Maă ria Ta.
Vorniceasa Ileana aruncaă o privire verde, codataă , îân jurul mesei şi îâşi
urmaă vorba, îâmpungaâ ndu-şi obrazul:
— Dacaă zugraă veşti aluniţa aici, e o galantă, pe buzaă , o cochetă, îân
colţul gurii, o sărutare.
Jupaâ nesele, aţaâ ţate, ascultau cu ochi lucioşi, îâi sorbeau vorbele.
Baă neasa Braă iloiu, de tot uimitaă , îâşi baă tu palmele. Marama cu maă rgeluşe
negre zornaă ia la orice mişcare, ca grindina. Pe faţa galbenaă , ochii de
buhaă clipeau speriaţi.
— Iar îân vaâ rful nasului, raâ se Ileana, se cocoaţaă obraznica.
Braţul vornicesei se laă saă moale pe masaă . IÎn jurul ei plutea o aromaă
nedesluşitaă de apaă de Cordoba şi flori de portocal.
— Te vaă d faă raă tulpan, vorniceasaă , îândraă zni Domniţa Baă laşa şi obrajii
i se acoperiraă cu purpuraă .
— M-am deprins printre straă ini a nu mai purta maramaă .
IÎşi saă ltaă capul şi ochii boieroaicelor se opriraă la cocul din care zulufii
ieşeau moi şi maă taă soşi, îâmpodobit cu panglicaă de aur şi ace cu caă peţel
de briliant.
— Conciul aă sta, fraâ ncii îâl numesc viespi şi fluturi. Mai sunt şi altele:
cornul, varza, al zecelea cer sau şoricelul.
Baă neasa Braă iloiu amestecaă cuşcuş îân ciulamaua de melci şi hotaă rîâ cu
voce groasaă :
— Franţujii şi veneţienii au fost dintotdeauna smintiţi. Bunicul, biv-
vel-logofaă tul Bucşan, istorisea cum caă vaă zuse la curtea celuilalt Ludovic
pe boieroaice purtaâ nd caâ ini mititei îân manşon. Potaia scotea numai
capul. Nu mai pomenesc de dresuri şi sulemeneli. Chipurile lor, zice-se,
sunt mai ghilosite decaâ t foile sfaâ ntului Evangheliar.
Baă traâ na aruncaă o privire plinaă de îânţelesuri spre obrazul vornicesei
cu pieliţa netedaă şi rumenaă ca a florii de cais.
Armaă şoaia Ştirbey se foi mulţumitaă . Despre dresuri ea ştia mai
multe. Tot prin slugi aflase de sunducul veneţian plin de clondiraşe şi
cutiuţe, ţinut cu mare tainaă îân iatacul Ilenei. Nu-i vorbaă , cu ferealaă se
sulemeneau şi dumnealor, boieroaicele muntence. Cine n-avea îân puiul
mesei praf de orez menit saă facaă pielea ca neaua, alifie de Stambul
pentru maâ ini catifelii şi chiar roşu de Spania. Dar auzise cineva –
ţigaă ncii de la curtea vornicesei i se rupea limba îân guraă – de pudraă de
ambraă şi tuberoze, pulbere de narcise şi pomadaă de Florenţa, de lapte
-28-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
virginal, de ceruzaă şi sublimat?
— Pe mine, caâ nd eram taâ naă raă , spuse desluşit baă neasa Braă iloiu, m-a
îânvaă ţat ieromonaha Damiana de la schitul Dintr-un Lemn saă dau cu apaă
de busuioc. Şi azi îâi aduc mulţumitaă .
Domniţa Baă laşa îâi cercetaă chipul zbaâ rcit ca hribii cei uscaţi şi izbucni
îân raâ s. Doamna o privi cu mustrare, luaâ nd altaă vorbaă :
— Aud caă s-a îântors de la Veneţia boier Andronic.
Armaă şoaia raă suflaă cu deplinaă uşurare. Tot timpul se temuse caă n-are
saă se pomeneascaă nimic despre logofaă t. Se uitaă din colţul ochiului la
Ileana care suraâ dea cu buze rubinii şi îâşi îâncolaă ci palmele îân poale,
pregaă tindu-se saă asculte ca la panoramaă .
Doamna Marica claă tinaă capul cu gaâ ndul dus. O durea inima şi o
raă cealaă ciudataă îâi coboraâ se îân oase. IÎl vedea pe Vodaă acolo, îân capul
scaă rilor poleit parcaă îân aur, raă mas îân priveala taâ rgoveţilor. Era poate o
naă lucire, dar simţise primejdia daâ nd taâ rcoale Braâ ncoveanului.
Ochii îâi caă zuraă pe rubinul inelului. Saâ ngele pietrei se îântunecase.
Şopti îângrozitaă :
— Sfaâ ntaă Fecioaraă ! Semnul morţii!

***

IÎndataă ce soarele îâşi lepaă daă purpura amurgului îân Daâ mboviţa, boier
Dimitrie Paâ rvan intraă îân ulicioara Cucului. Simţea hangerul ascuns sub
caftan, îân teaca de piele, îâmpungaâ ndu-i capul pieptului şi se opri
caă utaâ nd loc mai prielnic.
Drumul era pustiu. La ferestrele deschise raâ dea liliacul, se anina îân
borangicurile subţiri. Vaă zduhul plin de dulceaţaă era tulburat doar de
raâ sul taâ rgoveţilor care petreceau îân piaţa mare, la scraâ nciobul din
mahalaua Oltenilor, ori tocmai la celaă lalt capaă t al oraşului, îân mahalaua
Oţetarilor.
Boier Dimitrie Paâ rvan numaă raă zece paşi îân lungul zidului Curţii
domneşti şi cercetaă cu luare-aminte îâmprejurimile. Daâ nd la o parte
buruienile, dibui spaă rtura. Ajuns îân graă dinaă , raă suflaă greu, abia
traă gaâ ndu-şi sufletul.
Totul îâi semaă na a naă lucire: vorbele de tainaă din casele arse ale
Rudeanului, jungherul de la braâ u, judecata ce avea saă se îâmplineascaă ,
graă dina palatului.
-29-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
Haâ rdaiele cu leandri care straă juiau o potecaă prunduitaă ridicau bolte
de verdeaţaă , asemenea unor ciuperci uriaşe. Se furişaă îân urma lor şi îâşi
urmaă drumul privind cu uluire îân jur. Caişi şi piersici ninşi cu floare,
magnolii cu potire albe, trufaşe, chiparoase cu mireasmaă dulce,
aţaâ ţaă toare, chitri, tufişuri de trandafiri limonii ori conabii ca saâ ngele
vechi, caă ţaă raţi pe arcuri gingaşe de piatraă , azalee, crini îânalţi şi
staâ njenei sfioşi caă utaâ ndu-şi umbra, ciorchini grei de liliac alb, baă tut şi
flori mari stacojii pe care acum le vedea dintaâ ia oaraă , îânchipuiau icoane
de rai. Printre ele, graă dinarul italian şi cele nouaă sprezece ajutoare ale
domniei sale strecuraseraă cu chibzuitaă alegere statui daă ltuite îân
marmoraă , paă saă ri ciudate cu aripile desfaă şurate, zeiţe paă gaâ ne îântinzaâ nd
arcul ori maâ ngaâ ind capul unei caă prioare, oşteni de altaă dataă avaâ ntaţi îân
spatele scutului, baă rbaţi puternici, cu maă dulare de piatraă îân care boier
Paâ rvan simţea clocotind saâ ngele.
Paă şea solomonit. Faâ ntaâ nile cu şipot dulce îâşi zvaâ rleau felurit apa,
zugraă vind neîântrerupt privelişti de-o clipaă . Pe iarba proaspaă taă , scurt
retezataă , îâşi plimbau mantiile domneşti doi paă uni. IÎn lumina abia
amurgitaă , cozile rostogoleau îân urmaă nestemate cu risipaă
îâmpaă raă teascaă .
Pe neaşteptate, paă saă rile craă ieşti prinseraă a alerga buimace. Le gonea
un raă dvaă nel zugraă vit cu chipuri pe paâ ntecele laă cuit la care erau
îânhaă mate patru capre ca neaua, maâ nate de un paj. IÎnlaă untrul caretei se
vedea capul lui Beizadea Mateiaş cu horbote havai la gaâ t şi un calpac
mititel, roşu, peste zulufii baă lani. IÎncerca zadarnic, îân vijelia goanei, saă
smulgaă pene paă unilor.
Boier Paâ rvan, fermecat, se aştepta de-acum saă vadaă paă saă ri baă tute îân
diamanticale, saă îântindaă maâ na dupaă mere de aur. IÎn faţaă apaă ruse
foişorul ridicat prin osaâ rdia meşterilor domneşti. IÎl ocoli cu grijaă , şi
ascuns îân spatele unui tufiş de trandafiri cercetaă pridvorul palatului
sprijinit pe fusuri raă sucite de piatraă albaă . Sub braâ ul de flori şi poame
care îâncingea zidul, zaă ri portiţa cu îântaă rituri de fier. O slujnicaă de la
cuhnii se raă corea cu un vaâ nturar de lemn îân faţa ferestrei. O aşteptaă saă
plece, apoi o luaă la fugaă , oprindu-se abia laâ ngaă cerdac. Raă mase lipit de
zid paâ ndind zgomotele din jur. Nu se auzea decaâ t ciripitul paă saă rilor,
clinchetul tacaâ murilor raâ nduite la bucaă taă rii şi raâ setele ce urmaraă unei
oale ţaă ndaă rite, zvon îândepaă rtat de la petrecerea Braâ ncoveanului.
Soarele baă tea îân cioburile roşii de la foişor, maâ njindu-l parcaă cu
saâ nge. Boier Paâ rvan îâmpinse portiţa şi se strecuraă îân palat.
-30-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
La turnul cel mare al Curţii Vechi, ornicul cu un singur ac baă tu rar de
şase ori.

***

IÎngreunat de tot dupaă şunca nemţeascaă cu pesmet îânecataă îântr-o


zeamaă cafenie, groasaă , de arpagic, la care Gireau, franţuzul de la
cuhniile domneşti, îânsoţise sparangheli îânfoiaţi stropiţi cu sirop de
coacaă ze şi haşmaă , slugerul Prisaă ceanu caă uta cu paă rere de raă u spre
maldaă rul de cofeturi risipite pe tipsii.
Se gaă seau acolo urgie de bucate dulci, tot ce scorniseraă mai de soi
îântru desfaă tarea paâ ntecelui nemţii, veneţienii, franţujii, grecii, valahii şi
osmanlaâ ii. Ochii slugerului alunecau faă raă saă poataă face alegerea de la
taă vile cu blanmanjele şi îânvaâ rtita cu zahaă r şi mieji de nucaă trecuţi prin
miere, la sarailii şi cataifuri, de la mormanul de pricomigdale şi feliile
de sugiuc felurit colorate, la plaă cinta cu busuioc şi rodie, apoi la
aluaturile de Padova aromate cu iris şi apaă de trandafir, şi nucile verzi
îân sos de fistic şi dulceţurile cu mosc, şi trandafirii de pascaă , şi
cozonacii moldoveneşti îânalţi caâ t un prunc, şi poala raâ ndunicii din
migdale şi frişcaă , îân care jupaâ n Gireau îânfipsese toporaşi şi boboci roşii
proaspaă t culeşi din graă dinaă , şi baclavalele cu belşug de ambraă .
Cu paă rere de raă u spre celelalte, privirea slugerului se pironi îân
budinca din taă ieţei cu straturi de zmeuraă , castane, boabe de cafea şi
cremaă de ouaă , peste care venea un sirop fierbinte din stafide şi zahaă r
ars.
IÎn pocale curgeau dupaă poftaă lichioruri greceşti foarte dulci, kirsch-
ul din saâ mburi de piersici şi caise, rachiul de maă rar din IÎle de France,
vinarsul grecesc din drojdie de vin, zahaă r, cuişoare, coriandru, ambraă şi
mosc.
Boierii baă traâ ni zaă boveau îân faţa cupelor de Cotnar, ascultaâ nd cu
jumaă tate de ureche vorbele vecinului din staâ nga ori din dreapta. Cel
din faţaă nu mai putea fi zaă rit din cauza maldaă rului de farfurii –
cincizeci acum – şi care, dupaă obiceiul petrecerilor alese, n-aveau saă fie
straâ nse îânainte de ispraă virea ospaă ţului.
Fructele – cireşe, mere calvine, renete, pere pergamute, struguri
brumaă rii din roada anului trecut – depuse pe talere de argint, stivuiau
îân culori şi arome dulci belşugul livezilor.
-31-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
Boier Ioniţaă Faă rcaă şan, ameţit, dar ţinaâ ndu-se drept, cu paâ ntecul bine
proptit îân masaă , culese alene o poamaă , jucaâ nd-o îân palmaă . Limba
îâncleiataă de baă uturaă bolborosi:
— Da, da… Andronic e cel mai deştept dintre voi. Am spus-o şi o
spun! Luaţi îânvaă ţaă turaă de la el…
Clucerul Negoescu, galben la faţaă , îângaâ naă , aşteptaâ ndu-l pe Vodaă saă se
ridice:
— Pe unde o gaă si el saă se strecoare, om îâncaă pea şi noi.
— Numai caă , pentru isprava asta trebuie saă ai, domnia ta, îânvoirea
Braâ ncoveanului. Lui Radu Andronic îâi sunt deschise toate uşile. Fugi cu
privirea la celaă lalt capaă t al mesei şi îâşi staă paâ ni greu raâ sul: Uitaă -te, rogu-
te, la comisul al doilea cum îâşi slujeşte paâ ntecele. Umblaă vorba caă acasaă
se ospaă teazaă numai cu nuci şi prune afumate, iar la zaiafeturile
Domniei sperie maă selele de ataâ ta folosinţaă …
Negoescu îâl asculta, suraâ zaâ nd. Marea patimaă a lui Ioniţaă Faă rcaă şan
era saă afle cel dintaâ i paă catele lumeşti ale boierilor de neam şi saă le
raă sufle îân grabaă prietenilor. Fusese dumnealui îân stare saă bataă la porţile
clucerului Negoescu la ceas taâ rziu de noapte numai pentru a-i aduce
primul la ureche vestea caă Radu Andronic şi-a schimbat caâ rciuma…
Grija pentru treburile de tainaă ale jupaâ neselor l-a îâmpins iarnaă de iarnaă
saă raă maâ naă ceasuri îântregi de strajaă gerului. Venea apoi îântr-o goanaă de
cal la craâ şma Raă diţei saă -şi deşarte sacul. Om sucit, dar boier de
credinţaă şi faă raă pataă .
Medelnicerul Şipote, faă pturaă groasaă şi cam fudulaă de ureche, îân
caftan de caşmir verzui, se raă suci:
— Ai zis ceva, faă tul meu? Nu aşteptaă raă spunsul şi duse cupa la guraă .
Luaă o îânghiţituraă zdravaă naă , oftaâ nd de plaă cere: Bun vinarsul grecilor,
dar cam moale; pentru muieri. Saă guşti rachiul meu de la Periş. Nectar
de guraă îâmpaă raă teascaă !
Stolnicul Cantacuzino sta cu ochii la Domn. Fu singurul care baă gaă de
seamaă caâ nd Braâ ncoveanu se strecuraă pe nesimţite îân spatele
persienelor de catifea roşie.

***

Boier Dimitrie Paâ rvan culese banul de aramaă de pe muchia ascunsaă


a treptei dintaâ i şi se furişaă ca o umbraă paâ naă la firida din capaă tul saă liţei.
-32-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
IÎn pragul iatacului turcesc, dezbracaă cotloanele cu privirea. Dupaă
lumina purpurie de afaraă , dinaintea ochilor îâi jucau vaă luri de neguraă .
Straă baă tu odaia plinaă de covoare ghiurghiulii şi mescioare mici,
îâncrustate cu aur şi fildeş, staă paâ nindu-şi tusea care îâi umfla pieptul.
Dibui sub chilimul negru trecerea taă inuitaă şi ajunse îântr-o altaă saă liţaă
unde daă deau mai multe uşi cu ferecaă turi de argint. Apaă saă clanţa celei
de a doua, nimerind îântr-o îâncaă pere joasaă şi lataă . Ca şi îân celelalte odaă i,
bolţile rezemau stema cu pajura Braâ ncoveanului sub bagdadia
zugraă vitaă cu flori.
Dimitrie Paâ rvan se ascunse îân umbra ocniţei, caă utaâ nd cu uimire îân
jur.
Iatacul Braâ ncoveanului pentru odihna de zi era galben. Ispahanuri
de culoarea mierii îâmbraă cau pereţii. Pe divane şi pe dalele de marmoraă
adaă stau perne mari de catifea ca laă maâ ia, cu cihlimuri şi ciucuri grei din
fir aurit. O icoanaă mare, a Sfinţilor IÎmpaă raţi Constantin şi Elena, cu
chenar de smaralde şi o candelaă din filigran şi sticlaă albastraă de
Bohemia, meşteritaă de braşoveanul Iohannes Henning, straă juia
deasupra unei îâmpletituri de maă tase peretele dinspre raă saă rit. Laâ ngaă
divanele acoperite cu brocart argintiu, pe maă suţele scumpe din lemn
de teck şi santal, ardeau mocnit îân pocale de preţ ierburi mirositoare şi
haâ rtie sinilie de Armenia. IÎntr-un potir îâncrustat cu perle şi
chihlimbare, îân lucraă tura caă ruia îâşi pusese toataă maă iestria vestitul
meşter Thomas Kloskh din Sibiu, se veştejeau petale de crini şi
trandafiri.
De o parte şi de alta a oglinzii veneţiene, pe consola de piatraă ,
ardeau îân sfeşnice îânalte lumaâ naă ri ghiordii. Deasupra divanului cel
mare ataâ rnau spade turceşti baă tute cu rubine şi safire, iar îân colţul
dintre ferestre, crini domneşti, îân amforaă de jad, îâşi risipeau polenul îân
ţesaă tura tebrizului de un roşu mocnit, ca al jaă raticului. Alaă turi, îântr-o
colivie aurie, doi canari, gaă lbenuş de ou, se legaă nau pe scraâ nciob de
maă rgean, iar îântr-o firidaă îântunecataă sclipea blaâ nd icoana emailataă a
Sfaâ ntului Ierarh Nicolae, de care ataâ rnau colane grele din ambraă şi
turcoaze. Dedesubt, pe un gheridon cu placaă de onix, se afla un sipeţel
persan. Sub capacul de sticlaă straă luceau paă ianjeni de topaz, fluturi din
granate şi safire, albine de chihlimbar, buburuze din rubelite, şopaâ rle
de smarald, libelule din perle şi leasaă de maă rgaă ritare, un scarabeu din
onix.
IÎn mijlocul odaă ii odihnea o blanaă de tigru. Pe altaă maă suţaă , laâ ngaă
-33-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
capul jivinei, adaă sta o narghilea şi Panegiricele preotului Maiota
candiotul – ferecate îân argint de Sebastian Hann cel priceput –
dovedind plaă cerea Braâ ncoveanului de-a zaă bovi îân clipele de raă gaz pe
blana saă lbaă ticiunii.
Braâ ncoveanul, cel despre a caă rui neasemuitaă avuţie vorbea îântreaga
Evropaă , cel caă ruia otomanii îâi spuneau Altîn-Beg – prinţul aurului – ori
Altîn-Bey – prinţul de aur – ştia saă traă iascaă .
Boier Paâ rvan vaă zu dintr-o dataă clanţa uşii mişcaâ ndu-se uşor. Se
îânfundaă îân ocniţaă , ţinaâ ndu-şi raă suflarea.
Domnul intraă singur. Paă şea îâncovoiat, cu chipul ostenit. IÎşi muie
degetele îântr-un lighenaş cu apaă de trandafiri şi le trecu apoi peste faţaă .
Lepaă daă caftanul greu, raă maâ naâ nd îântr-un halat azuriu, dupaă care se
îântinse, oftaâ nd, pe trupul fiarei.
Boier Dimitrie Paâ rvan îâşi auzea baă taă ile inimii. Soarele de asfinţit
aprindea foc blaâ nd peste mahalalele Bucureştilor, aşteptaâ nd îâmplinirea
unei judecaă ţi vechi.
IÎşi duse maâ na la braâ u şi scoase jungherul.

-34-
Capitolul IV

PRIMEJDIA CEA MARE

Medelnicerul Ştefanache Şipote îâşi mijea ochii mici, caă tre fruntea
mesei:
— Nu-l zaă resc pe Vodaă .
Boier Faă rcaă şan suflaă , clipind şiret:
— Trebuinţele trupeşti nu ţin socotealaă de ighemonicon.
Celaă lalt nu auzi nimic, dar claă tinaă din cap cu îânţelegere. Clucerul
Negoescu, parcaă mai îânviorat, îâşi îândreptaă ametistul din deget.
— Şi Cantacuzinul s-a dus…
— De asta nu sunt îâncredinţat, raâ se cu taâ lc Ioniţaă Faă rcaă şan, pipaă ind
din ochi ungherele. Se trase mai aproape de Negoescu şi-i şopti repede
îân obraz: Ia aminte la ce-ţi spune moşu’!
— Te-ai îâmbaă tat, Ioniţaă !
Faă rcaă şan claă tinaă din deget:
— Niciodataă la staâ na Domnului, chiar dacaă ţine caâ inii îân lanţ. Iacaă o
îânvaă ţaă turaă care face caâ t o pungaă de taleri. Dar vorba aceea: îândoapaă
raţa cu diamanticale, ea tot dupaă graă unţe scurmaă .
Medelnicerul Ştefanache Şipote o ţinea pe-a dumnealui:
— Saă veniţi la mine la Periş, baă ieţi. Mi-oţi gusta dintaâ i rachiul, şi
numai dupaă aceea mi-oţi da bunaă ziua.
— IÎncaă un neghiob, raâ se Ioniţaă Faă rcaă şan. Altceva am vrut saă -ţi spun,
Negoescule! Ascultaă -maă , caâ t mai vreau sau paâ naă nu uit! Saă -l temi mai
vaâ rtos pe stolnic caâ nd e departe, decaâ t atunci caâ nd îâl ai îân preajmaă .

***

Paicul Grigore, un baă rbat novac îân giubea de aba cu gaă ietane neftii,
se ivi la capaă tul cerdacului. Paă şea faă raă grabaă , plimbaâ ndu-şi degetele
-35-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
peste florile chindisite îân piatra albaă .
Vitraliul de la caă mara Domnului era deschis şi azvaâ rli îânaă untru o
privire doselnicaă faă raă saă se îântoarcaă ori saă -şi domoleascaă pasul. Se opri
dintr-o dataă saă getat.
Un jungher sta aplecat asupra Braâ ncoveanului, ţinaâ ndu-l sub
poruncaă . Vodaă , adormit ori nesimţind primejdia, ţinea ochii îânchişi.
Ascuţişul fierului îâşi îântaâ rzie o vreme bucuria, apoi se ridicaă . IÎn aceeaşi
clipaă Domnul craă paă pleoapele. Zaă ri hangerul deasupra capului şi simţi
degetele de gheaţaă ale spaimei îânfigaâ ndu-i-se îân grumaz. Jungherul
pornit saă izbeascaă luci scurt.
Faă raă a mai zaă bovi, paicul Grigore saă ri fereastra şi se rostogoli asupra
taâ naă rului. IÎi smulse cuţitul, apoi descingaâ ndu-şi braâ ul îâi legaă maâ inile la
spate. Boier Paâ rvan icni scurt. Pe buze îâi ţaâ şni o spumaă roz-albaă şi
alunecaă moale de-a lungul peretelui.

Braâ ncoveanu, dezmeticit, se uitaă la trupul bicisnic al hainitului, apoi


suspinaâ nd din adaâ ncul pieptului se îândreptaă spre un sipeţel.
— Cum te cheamaă , paice?
— Grigore, Maă ria Ta, raă spunse novacul.
— De azi îâncepaâ nd, avem o datorinţaă mare faţaă de tine, paice
Grigore, şi socotim a ne plaă ti acum doar o parte din ea.
IÎi îântinse o pungaă de bani din marochin roşu straâ nsaă îân baiere aurii.
Grigore faă cu un pas îânapoi, scuturaâ nd din cap. Chipul parcaă i se
adumbrise.
— IÎngaă duie-mi saă nu primesc, Doamne.
Braâ ncoveanu îâl cercetaă cu mirare.
— De ce?!
— Sunt îân slujba Maă riei Tale şi pentru ceea ce am plataă nu mi se
cuvine şi raă splataă . IÎşi plecaă privirea: Ş-apoi cel îândatorat nu Maă ria Ta
este, ci eu. Prunc fiind pe moşia Maă riei Tale din Braâ ncoveni, ai fulgerat
ursul care maă cuprinsese îân braţe.
Braâ ncoveanul caă utaă îân minte îântaâ mplarea. Zaâ mbi şi aruncaă
teşchereaua pe o mescioaraă , araă taâ nd spre boier Dimitrie Paâ rvan:
— Coboaraă -l îân temniţaă pe scaă ricica de lemn, dar îân mare tainaă ; saă
nu te afle nimeni. Nu vreau saă aducem tulburare îân asemenea zi.
Raă mas singur, Vodaă îângenunche îân faţa icoanei smaă lţuite a Sfaâ ntului
Ierarh Nicolae.

-36-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY

***

O feştilaă de seu umplea temniţa de umbre şi de luminaă udaă . Boier


Paâ rvan, istovit, se laă saă pe laviţa scobitaă îân piatraă , straâ ngaâ ndu-şi caftanul
la gaâ t. Laâ ngaă el se afla un scripete şi o roataă , amaâ ndouaă cu urme vechi
de saâ nge. Zaă ri pe masa lungaă o pereche de cleşti, apoi vestitele cercuri
faă urite care cetluiau capetele nelegiuiţilor, ţepuşe, drugi şi ace de fier,
tot felul de scule pentru îânfraâ ngerea prin caznaă a taă gadnicilor, despre
care oamenii zvoneau îân taâ rg, simţind rece sub caă maşaă .
Dimitrie zaâ mbi. Pe el nu aveau cum saă -l mai ajungaă toate acestea.
Era ostenit, deşertat de saâ nge şi gaâ nduri. Aţa îâi ajunsese la capaă tul
mosorului. O linişte blaâ ndaă i se pogorîâ îân cuget şi aţipi.

Caâ nd deschise ochii, îântaâ lni privirea Braâ ncoveanului. Staă tea pe un
scaă unaş cu trei picioare şi poalele caftanului ataâ rnau îân maâ zga de pe
duşumea. IÎn caă uşul palmei ţinea narghileaua, umplaâ nd caă mara de
cazne cu aromaă de tutun.
Boier Paâ rvan daă du saă se ridice îân capul oaselor. Un val de tuse îâl
îânecaă şi duse repede maâ na la guraă .
— Eşti bolnav de piept, spuse cu blaâ ndeţe Domnul. Mamaă -ta şi
moşu-taă u tot din pricina asta s-au stins… Blestemul neamului. Le
semeni la chip, nu şi la trup.
Taâ naă rul îâl privi mirat.
— Ştii cine sunt?
— Ştiu. Feciorul vornicului David Paâ rvan. A fost o cruce de om.
— Pe care slugile Maă riei Tale, din poruncaă domneascaă , n-au pregetat
saă -l gaâ tuie.
— Adevaă rat, i-am poruncit moartea.
— Punaâ nd astfel staă paâ nire pe moşiile Liveni şi Saă rata şi Vadul Saă rat.
— Şi-ai gaâ ndit ca îânainte de-a îâncrucişa maâ inile pe piept saă maă
judeci, aşa-i?
Dimitrie zaâ mbi silnic:
— Pesemne ne e scris nouaă saă sfaâ rşim de maâ na gaâ delui.
— Asta avem s-o chibzuim. Acum cincisprezece ani, vornicul şi-a
primit cu dreptate osaâ nda. Era caă uzaş îân ceata agaă i Baă laă ceanu şi
raă splaă tea cu urzeli şi viclenie maă rinimia domneascaă .
— Nu!
-37-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
— Prin hrisov pecetluit de noi, urmaă liniştit Vodaă , aţi fost staă paâ ni
vremelnici ai moşiilor pe care le pomeneai şi tot la treptele scaunului
domnesc dobaâ ndise boier David dregaă toria.
Ochii taâ naă rului azvaâ rleau pumni de jarişte. Petele roşii din obraz
paă reau suliman. IÎşi dezbumbaă , îânfierbaâ ntat, caftanul. Halatul se
îâncleiase pe trupul asudat ca un giulgiu.
— Altu-i adevaă rul!
— Eşti îâncredinţat?
— Dacaă taă tuca s-ar fi ştiut vinovat, nu aştepta armaşul îân pragul
casei. Fusese vestit despre soarta postelnicului Scordoc şi a serdarului
Cioranu şi avea vreme saă ia drumul Braşovului.
Braâ ncoveanu zaâ mbi subţire:
— Ne staă îân putere saă -ţi dezlegaă m taina, boier Dimitrie. Baă laă ceanul
adusese îân ţaraă oştile austriece traă gaâ nd naă dejde îân ajutorul lor spre a-l
îânscaă una pe cumnatu-saă u Iordache, fiul raă posatului Vodaă Şerban. N-am
a-ţi pomeni acum despre jafurile şi silniciile nemţilor la Caâ mpulung,
Piteşti, Argeş şi Taâ rgovişte. Destul caă , prin boier David Paâ rvan, vornic
îân divanul nostru, Baă laă ceanul a putut lua îânţelegere cu vaă duva lui
Şerban Vodaă . Şi tot vornicul a îânlesnit fuga nevaâ rstnicului Iordache,
paă zit din porunca noastraă de trei steaguri de lefegii moldoveni la
Draă gaă neşti.
— Nu-i adevaă rat! Taă tuţa zaă cea cu fierbinţealaă mare, nu paă raă sise de
cinci zile iatacul.
— Ziua, poate, raâ se îâncetişor Domnul. Pe Beizadea Iordache l-a faă cut
scaă pat noaptea îân straie maă sluite şi-au ţinut-o îântr-o îântinsoare paâ naă la
Balaci, moşia agaă i. Şi îântr-altaă îântinsoare s-a îântors vornicul îân, ori la
casele dumnealui din Liveni. De ce crezi, boier Dimitrie, caă am fi
alungat de sub ocrotinţa noastraă un slujitor de credinţaă ?
— De ce saă -şi fi aşteptat senin gaâ dele?
— Se credea îân afaraă de orice prepuialaă . Şi apoi bejenia mai
îânseamnaă şi altceva decaâ t cai de olac şi un jungher la cingaă toare.
IÎnseamnaă pungi cu bani de care vornicul ducea mare lipsaă . Paâ rvanii au
fost boieri scaă paă taţi, iar prea ortomani nu erau nici neamurile dinspre
partea mamei domniei tale, Pulcheria. Abia se îânlesniseraă prin
milostivenia noastraă , dar de la cheag paâ naă la avuţie e cale de mai multe
poşte. Moşiile nu le putea îâncaă rca îân raă dvan şi traiul îân straă ini, saă rac
lipit, cu o muiere şi doi prunci îân spinare, nu-i moale. Gaâ ndea caă ,
raă maâ naâ nd, va putea abate urgia noastraă , aşa cum s-ar fi îântaâ mplat dacaă
-38-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
slujitori de-ai Baă laă ceanului – de faţaă la multe – n-ar fi dat rost despre
faptele vornicului.
Trase de la braâ u un sul.
— Iataă , boier Dimitrie, dovada vinovaă ţiei, scrisoarea de urzealaă
trimisaă vicleanului. IÎi recunoşti slova?
Taâ naă rul desfaă cu zapisul şi saâ ngele îâi pieri din obraz. IÎntrebaă gaâ tuit:
— De ce se silea pentru Beizadea Iordache?
Braâ ncoveanu îâşi maâ ngaâ ie maă tasea baă rbii. Glaă sui faă raă patimaă ,
caă utaâ nd cu blaâ ndeţe şi îânţelegere peste ani:
— Nu vreau a-l nedreptaă ţi pe vornic şi îâncerc a-l judeca limpede şi
nepaă rtinitor. Poate caă Baă laă ceanul şi ai lui îâi faă gaă duiseraă mai mult. Poate,
zic… Chibzuiesc îânsaă mai degrabaă caă socotea „ocrotirea“ nemţeascaă mai
cu caâ ştig pentru noi decaâ t cea a otomanilor. Suntem de aceeaşi lege cu
austriecii, aproape…
— Socotea raă u?
— Pentru vremea aceea, da. Nemţii n-ar fi putut ţine piept
osmanlaâ ilor care aveau saă vinaă îâmpotrivaă -le dimpreunaă cu hanul taă tar
de la Bugeac. IÎl ştiu pe vornic dinainte de a se fi hainit. Pentru
raă stimpul acela, caâ nd îâl ţineam de prieten vrednic şi credincios, am o
datorinţaă : saă cred caă nu-şi daă dea seama, ori nu îânţelegea ce ar fi ajuns
Valahia cotropitaă de nemţi, turci şi taă tari.
Vodaă zaâ mbi, claă tinaâ nd din cap:
— Istoriile acestea – maă pun chezaş – nu ţi le-a spus nici cel care ţi-a
îânlesnit intrarea îân palat. Socot caă şi acela tot un slujitor de-al nostru
trebuie saă fie…
Boier Paâ rvan îâşi muşcaă buzele. Caă utaă spre chipul lui Vodaă , apoi laă saă
ochii îân jos.
— Doamne…
Braâ ncoveanu se ridicaă .
— Nu-i nevoie a-mi spune. Se cuvine ca îântr-o astfel de zi saă fii
milostiv. Eşti slobod!
Taâ naă rul caă scaă ochii mari. Se claă tinaă pe picioare, nevenindu-i saă -şi
creadaă urechilor.
— Dupaă … dupaă …
Domnul zaâ mbi din nou:
— Da, da, eşti slobod. Dupaă saă rbaă tori, avem saă vedem ce au devenit
Livenii. Dacaă ţinerea de minte nu maă îânşalaă , e moşie domneascaă . Vom
îântocmi hrisov de îântoarcere caă tre odraslele vornicului. Du-te, acum!
-39-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
Dimitrie îâl cercetaă lung, apoi o luaă îâmpleticit spre poarta ferecataă ,
ţinaâ ndu-se de ziduri. Trase de clanţaă . Un straă jer ridicaă suliţa de-a
curmezişul, taă indu-i trecerea.
— E slobod! spuse Braâ ncoveanu. Saă fie petrecut paâ naă îân uliţaă faă raă
oprelişti.
Se aşezaă din nou pe scaă unel, traă gaâ nd din narghilea. Zaâ mbetul îâncaă
nu-i pierise de pe chip, caâ nd un glas stricaă liniştea temniţei:
— Eşti îânţelept, nepoate.
Din unghiul cel neguros se desprinse trupul îânveşmaâ ntat îân negru al
stolnicului Cantacuzino. IÎnaintaă liniştit şi se îânchinaă Domnului.

— L-ai laă sat slobod…


— E ziua IÎnvierii, stolnice.
Cantacuzinul îâl privea îân linişte.
— Nu cunosc un singur crai care saă ţi se asemuie îân ceea ce
veneţienii numesc diplomaţie, iar grecii, politichie.
— Sunt vorbe dulci, unchiule, rostite la toate curţile, pentru caă au
darul saă desfete urechile principilor…
— Am credinţa! Zaâ mbi: Şi Maă ria Ta o ai, îâţi cunoşti puterea vorbelor
de miere.
Braâ ncoveanu raâ se:
— Paşa de la Vidin e mai viclean…
— Vorbeam de sultani, principi şi îâmpaă raţi.
— Iar eu de sfetnici, Paşe, cancelari, stolnici… Dar fala ce-mi aduci e
prea mare. Orişicine ar fi îânţeles caă Paâ rvan n-are saă vorbeascaă . IÎşi simte
sfaâ rşitul, iar cazna nu-l sperie. Ştie caă -şi va da duhul îânainte ca gaâ dele
saă -l îântindaă pe roataă .
— Un fapt raă maâ ne faă raă putinţaă de taă gadaă , spuse stolnicul. Iuda
slujeşte la Curte.
— Aşa chibzuiesc şi eu. Pe urmele lui nu ne poate pune decaâ t boier
Paâ rvan.
— Care îândulcit de milostenia Domnului şi caă indu-şi hiclenia…
Nu-şi ispraă vi vorba. Braâ ncoveanu claă tinaă din cap cu îâncredinţare:
— Se va îântoarce!

***

-40-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
Trei ţigani titiriţi zgaâ riau diblele scoţaâ nd sunete ascuţite. Prinseseraă
inimaă îân caă maă rile slujitorilor maâ ncaâ nd şi baâ nd pe saă turate, iar acum,
sub degetele lor dibace, din scule paă reau saă ţaâ şneascaă flaă caă ri. Maâ nuiau
vaâ nteş arcuşurile faă caâ nd saă faâ lfaâ ie maâ necile largi, raâ urate, iar îân pletele
lungi, unse cu unt, le jucau galbenii. Purtau cercel de aur la ureche şi
grimea îânmiresmataă cu maă rgaă ritaă rel îânfiptaă îân îâncingaă toare.
Vodaă raâ dea cu ochii sclipind de-o bucurie nouaă pe care boierii nu i-o
cunoşteau şi aţaâ ţa laă utarii, lepaă daâ nd talerii caâ te unul. Preasfinţia Sa
patriarhul se odihnea de mult îân odaă ile dumnealui de la maă naă stirea Sf.
Gheorghe Nou, laă saâ nd comesenii saă se desfete îân voie. Ospaă ţul se
îânsufleţise dintr-o dataă , iar cupele ce paă reau caă osteniseraă se umpleau
iaraă cu vinuri dulci de la Moldova, de la Piteşti şi Ştefaă neşti.
Medelnicerul Ştefanache Şipote urmaă rea cu nedumerire viersul
diblarilor. Rotunjindu-şi ochii, raă suci paâ ntecul gros spre slugerul
Prisaă ceanu.
— Taă ciunaţii mei de la Periş – caă am puzderie, plodesc ca paă duchii
îân blanaă baâ rsanaă – de ce n-or doini, slugere? Am saă maă pun cu cnutul
pe ei.
Ioniţaă Faă rcaă şan prinse vorba şi-o îântoarse spre Negoescu:
— Se zice caă dumneaei, medelniceasa, l-a naă raă vit la bici.
— Fugi, bre omule, aă sta-i naă rav nemţesc faă raă trebuinţaă jupaâ neselor
noastre.
— Domnia ta uitaă caă amaâ ndoi au şezut trei ani la Viana…
— Toate alea le ştii, Ioniţaă ! spuse clucerul raâ zaâ nd.
— Caâ nd s-o petrece ceva îân Ţara Romaâ neascaă faă raă saă am ştiinţaă , apoi
numaidecaâ t iau drumul Hurezului.
Se raă suci spre muzici. Ţiganii caâ ntau de-şi daă deau sufletul:

Nu mă tem, mamă, de bubă,


Nici de moarte, nici de ciumă,
Mi-e teamă de ocheşica
Cu mijlocul atâtica.
De vinul smintit în oală
Şi de teşchereaua goală…

Un slujitor se apropie de Vodaă şi-i şopti caâ teva vorbe la ureche. Prin
ochii Braâ ncoveanului trecu o vaă paie. Se ridicaă , faă caâ nd semn laă utarilor
saă -şi urmeze caâ ntul. Stolnicul Cantacuzino alunecaă dupaă el ca o umbraă .
-41-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU

***

— Te-ai îânapoiat, boier Paâ rvan, spuse Vodaă zaâ mbind cu dulceaţaă .
Aşazaă -te!
Se aflau îântr-o odaie micaă cu mese cocoţate pe picioare gingaşe,
îânalte, poleite dupaă modaă evropeneascaă şi scripeţele din lemn de laă maâ i
lustruite, îânşirate pe laâ ngaă pereţi.
Stolnicul se strecurase îân cel mai îântunecat ungher al caă maă rii, dupaă
o veche deprindere din anii tinereţii. Oricaâ t ar fi îâncercat saă -şi aducaă
aminte curtenii, nu-l vaă zuseraă niciodataă îân plinaă luminaă , ori taă ind de-a
curmezişul o odaie. Se prelingea pe laâ ngaă ziduri îân straie îânnegurate,
îântorcaâ nd chipul lumaâ naă rilor.
Pe faţa stoarsaă a boierului Dimitrie Paâ rvan se desluşea liniştea cea
adaâ ncaă dinaintea morţii. Ochii caă utau pieziş spre covorul neftiu unde
odihneau îâncaă lţeii Braâ ncoveanului din catifea ca rodia, brodaţi cu perle
şi sardiuri. IÎn vaâ rf jucau ciucuri aurii, şnuruiţi cu tertel.
— Nu m-am îânapoiat, pentru caă nici nu am paă raă sit curtea Maă riei
Tale.
— Asta o vaă d şi eu, raâ se Domnul. Socot caă ai ceva îânsemnat a ne
spune…
Dimitrie îâşi ridicaă ochii:
— Doamne, maă aflu dinaintea ultimului prag. Dacaă tata ţi-a greşit…
— Trag naă dejde caă ai îâncredinţarea.
Sudoarea şiroia pe obrajii taâ naă rului. Gura i se straâ mbaă a plaâ ns. IÎşi
urmaă vorba îâmpiedicat:
— Deplinaă . Deşi n-aş fi dorit-o.
— Nici eu.
Boier Paâ rvan raă suflaă adaâ nc:
— Dacaă tata ţi-a greşit, a dat de mult seamaă . Ţi-am greşit şi eu
furişaâ ndu-maă ca lotrii îân casele tale, şi purtaâ ndu-ţi gaâ nd de pierzanie.
Eu am scos jungherul şi tu mi-ai plaă tit cu maă rinimie, ruşinaâ ndu-mi
amarnic cugetul.
— IÎndaă tinat e saă -şi ierte Domnul greşiţii, spuse Braâ ncoveanu.
Boier Paâ rvan scuturaă capul. Lacrimi îâi jucau îân ochi.
-42-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
— Plec cu datorie, Maă ria Ta. IÎncerc, dupaă puterile mele, saă -ţi vestesc
primejdia. Ai vraă jmaş mare aici, la Curte. El m-a îânvaă ţat cum saă ajung îân
caă maă rile tale, descurcaâ ndu-mi calea şi ferindu-maă de straă jeri.
— Deci slujitor domnesc.
— Dupaă vorbaă paă rea de neam, dupaă umblet ai zice caă ţine calea
avuţilor la drumul mare.
— Cine e?
— Nu ştiu, Maă ria Ta, spuse Dimitrie gaâ faâ ind. Am vorbit îâmpreunaă ,
dar chipul nu i l-am desluşit. M-a aşteptat la casele arse ale
Rudeanului, îân crucea nopţii, şi acolo am pus totul la cale. Cum saă maă
furişez îân graă dinaă prin ulicioara Cucului şi apoi îân palat. O para de
aramaă laă sataă laâ ngaă portiţa cea micaă mi-a dat de ştire caă straă jerii
trecuseraă .
— Viclean…
— Viclean şi cu deplinaă grijaă pentru a nu-i citi nimeni caă raă rile.
Braâ ncoveanu îâl asculta cu luare-aminte, trecaâ ndu-şi degetele
furculiţaă prin barbaă . IÎl cerceta scrutaă tor cu ochii micşoraţi.
— Prin ce mijloc te-a adus la casele Rudeanului?
— Mi-a laă sat un raă vaă şel. IÎn miercurea mare, caâ nd m-am trezit, l-am
gaă sit pe fereastraă laâ ngaă ulcica cu muşcate. Pomenea de moartea tatii şi
maă chema, dacaă am saâ nge îân vine, la îâmplinirea unei drepte judecaă ţi. Ca
saă caă dem la îânvoialaă , trebuia saă maă leg caă n-am saă cercetez niciodataă
cine-i.
— IÎnţeleg… Vodaă raâ se amar: Stau şi socot caâ taă vrajbaă trebuie saă -mi
fi purtat pentru ca de ea saă fi auzit şi straă inii…
— Iartaă -maă , Maă ria Ta.
— De-acuma, dacaă nu mai ai nimic a ne spune, eşti slobod.
Boier Paâ rvan istorisi îântaâ mplarea cu jungherul uitat printre
daă raâ maă turile Rudenilor şi maâ na ce ţinea lumaâ narea desprinsaă din
îântunecimea hrubelor. Zaă bovi la cerinţa Domnului asupra degetelor
albe care scoseseraă teşchereaua de sub piatraă , apoi daă du saă se ridice.
Un val de saâ nge îâl bufni pe guraă şi ultimul suspin îâi îânflori buzele.
Ochii sticloşi raă maseraă agaă ţaţi de chipul Braâ ncoveanului.
— Fie iertat! şopti Vodaă , îânchinaâ ndu-se.

Peste capul Domnului paâ lpaâ ia flaă caă ruia de la icoanaă . Braâ ncoveanu
ţinea maâ na ridicataă maâ ngaâ ind boabele de ambraă ca pe nişte maă taă nii. IÎn
privire îâi mocnea neliniştea.
-43-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
— Slujitor domnesc… Te îândeamnaă gaâ ndul spre cineva, stolnice?
Cantacuzinul claă tinaă capul. Ţinea gura îâncleştataă , iar ochii negri
caă utau ţintaă îân îânserarea Bucureştilor.
— Un gaâ nd raă u maă ispiteşte îân altaă parte, Maă ria Ta.
Maâ na lui Vodaă îânţepeni. Fruntea îânaltaă se acoperi de creţuri adaâ nci:
— Vorbeşte, unchiule!
— Saă ne uitaă m la izvod. Am teamaă caă spre pierzania ta se umblaă pe
mai multe caă raă ri. Izvodul este taina cea mai de preţ a Maă riei Tale. Cheia
raă vaşelor caă tre îâmpaă raţii lumii. Şi noi ştim cu prisosinţaă primejdia
acelor raă vaşe caă zute îân maâ na necredincioşilor. Cine are cheia,
desluşeşte adevaă rata faţaă a scrisorilor, îâţi ţine viaţa şi domnia îân palmaă .
Vodaă se ridicaă şi desprinse îântr-un colţ ispahanul auriu care îâmbraă ca
peretele. Apaă saă zidul îân loc ştiut şi piatra de codru se daă du îân laă turi,
descoperind o tainiţaă . Scoase dinlaă untru o besactea de argint caâ t o
scaă riţaă , şi-o cercetaă la flacaă ra lumaâ naă rii.
Stolnicul se apropie. Firul de paă r pe care Vodaă îâl anina spre deplinaă
siguranţaă la broasca sipeţelului era rupt.
Braâ ncoveanul rezemaă peretele.
— Besacteaua a fost deschisaă !

-44-
Capitolul V

LOGOFAĂ TUL DE TAINAĂ RADU ANDRONIC

Braâ ncoveanu îânchise tainiţa la loc. Se aşezaă pe divan, prinzaâ ndu-şi


chipul îân palme.
— Sunt ostenit, stolnice, şi vreau saă maă odihnesc. IÎntoarce-te la
boieri. E bine saă vadaă maă car pe unul din noi. Nu zaă bovesc nici eu mult.
IÎl aşteptaă pe Cantacuzin saă se îândepaă rteze, apoi chemaă un slujitor:
— Saă vinaă paicul Grigore!
Caâ nd intraă novacul, Vodaă alungaă iute îângrijorarea, se desprinse de
fereastraă şi-l îântaâ mpinaă cu zaâ mbet:
— N-ai primit mulţumita noastraă , paice, şi mare ne-a fost uimirea.
Chibzuim acum a ne micşora din datorie pe alte caă i. De azi îânainte ne
vei îânsoţi pretutindeni, caă ci am aflat caă vraă jmaşul se aflaă chiar la curţile
noastre, iar cu îândeletnicirile de tainaă tot pe tine avem saă te
îânsaă rcinaă m. Simbria îâţi va fi pe potriva noii slujbe.
Paicul se îânchinaă , faă caâ nd un pas îânainte:
— Porunceşte, Doamne!
— Vei merge de îândataă la casele logofaă tului Andronic şi-i vei spune
caă porunca noastraă este saă vinaă negreşit şi faă raă zaă bavaă la curte. Chibzui
caâ teva clipe, apoi adaă ugaă : Dacaă nu-l gaă seşti, cautaă -l îân craâ şma Raă diţei
din mahalaua Calicilor. Ia seama saă nu te urmeze nimenea şi nimenea
saă nu vaă vadaă caâ nd intraţi la Curte.
Paicul Grigore ieşi. Pe chipul Braâ ncoveanului coborîâ noaptea
primejdiei celei mari.

***

Curţii boierului Costache Andronic i se mai spunea La mesteceni,


nume pricinuit de cei şase arbori argintii care straă juiau îân potcoavaă
-45-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
casa albaă cu cerdac de piatraă ridicataă îân vremea lui Vodaă Matei.
Boieri cuprinşi şi faă raă gaâ nduri de îânaă lţare, stirpea Andronicilor
ducea viaţaă tihnitaă , maâ naâ ndu-şi mai des raă dvanele spre moşiile de la
Staâ lpi, Moara Neagraă , ori Lunca, decaâ t spre celaă lalt mal al Daâ mboviţei,
la palat, şi mulţumindu-se saă paă trundaă din fundul iatacului, îânaă buşit îân
perini şi scoarţe, paâ nzele ţesute cu patimaă şi urgie la treptele scaunului
domnesc.
Poate caă o ursitoare blaâ ndaă veghease la caă paă taâ iul dumnealor,
menindu-i saă traă iascaă faă raă trufie, dupaă cum tot o ursitoare mai puţin
blaâ ndaă , socotea boier Costache, le daă ruise baă rbaţilor soaţe aprige,
cheltuielnice la vorbaă şi cruţaă toare de galbeni. Ataâ t caâ t putea saă -şi
aducaă aminte, bunica – boiereasa Safta, mama – jupaâ neasa Casandra,
iar acum cucoana Irina, semaă nau îântre ele: îânalte şi uscate, cu cheile la
braâ u, robace, neruşinaâ ndu-se de pestelcaă şi amarnice la limbaă .
Fratele jupaâ nesei Irina, slugerul Prisaă ceanu, fusese mulţi ani
singurul din neam cu slujbaă domneascaă . IÎn timpul din urmaă îânsaă ,
feciorul dumneaei, Radu, taâ naă r din altaă ţesaă turaă , baă tea tot mai des
caă raă rile palatului pentru anume fapte ştiute numai de el şi Vodaă
Constantin. Radu Andronic era logofaă tul de tainaă al Domnului.
IÎn seara aceea de florar al lui 1704, boier Costache şi jupaâ neasa
Irina sfaă tuiau îân odaia cea mare. Costache Andronic, om îân puterea
vaâ rstei, firav la trup, cu baă rbuţaă albaă şi ochi negri, buiaci sub pleoapele
uscate scoarţaă , traă gea din ciubuc, ascultaâ nd cu o singuraă ureche
vorbele nevestei, revaă rsate puhoi.
Se aflau îântr-una din rarele clipe de raă gaz ce şi le îângaă duia cucoana
Irina. IÎmbraă cataă îân rochie de lastraă , ilic din maă rgeluşe negre şi tertel, se
aşezase pe divan cu obrazul îândreptat spre icoana mare, de argint, a
Fecioarei Maria. IÎn oricare caă maraă s-ar fi gaă sit, acasaă ori îân ospeţie, îâşi
afla loc cu faţa la chipurile preasfinte, dintaâ i pentru caă aşa se cuvenea,
dar mai cu seamaă pentru a îâncredinţa de adevaă rul spuselor dumneaei.
Ca saă nu îâncapaă îândoialaă , se ridica de pe divan ori laviţaă şi faă cea semnul
crucii, îânsemnaâ ndu-şi fruntea, atingaâ nd apoi duşumelele şi tot aplecataă
îâmpungea vaă zduhul îân dreapta şi staâ nga umerilor. Numai dupaă aceea se
aşeza iaraă .
Pe o mescioaraă turceascaă cu podoabaă de aramaă şi fildeş maă runţit, o
clepsidraă adusaă din Lehia de moşul cucoanei Irina maă sura clipele.
Privind scurgerea timpului îân şuvoiul subţire de nisip caâ rmiziu, boier
Costache se desfaă ta numaă raâ nd de caâ te ori se ridica jupaâ neasa pentru a
-46-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
se îânchina Preasfintei îân raă stimp de un ceas. Era un raă boj al dumnealui,
care pe maă suraă ce trecea vremea îâi faă cea ochii saă licaă reascaă mai tare.
Dar adevaă rata pricinaă a acestei lucori trebuia caă utataă îân altaă parte. Sub
macatul divanului, paă stra boier Costache un clondiraş veneţian îân
haă inuţaă de piele, umplut de douaă şi de trei ori pe zi cu rachiu de Chios
sau masticaă de la Pireu. IÎn raă gazul caâ t cucoana Irina se afla adaâ nc
aplecataă îân metanie, boier Andronic ducea repede ploscuţa la guraă ,
blagoslovind gaâ ndul necurmat al jupaâ nesei pentru cele sfinte.
La colţurile odaă ii se aflau amestecate cu ştiinţaă ierburi plaă cut
mirositoare: pelin, rutaă , jaleş şi mintaă . IÎn sfeşnicele de argint, slugile
aprinseseraă feştilele, statornicind o luminaă untdelemnie. Nori paă curii
staâ rniseraă vaâ nt şi cucoana Irina se graă bi saă îânchidaă ferestrele.
— Se porneşte ploaia. De-acum şi paâ naă la Rusalii, tot îântr-o apaă are
s-o ţinaă .
— Poate se mai îâmblaâ nzeşte… cutezaă boier Costache cu jumaă tate de
guraă .
Jupaâ neasa raâ se cu anume socotinţaă :
— Apoi dumneata, de caâ nd te-am pomenit, visezi îân miez de iarnaă
graâ u copt, şi-a doua zi, trimiţi slugile la seceraă . Gaâ ndeşti caă toate-s dupaă
pofta inimii? Caâ nd eu mi-am stricat gura o varaă şi o toamnaă , dregeţi,
oameni buni, acoperişul de la Lunca, îântaă riţi caă priorii la Conacul Morii,
dumneata şi vaă taful raâ deaţi îân musteţi şi secaţi caâ te o balercaă de vin.
Acum n-are decaâ t saă potopeascaă şi oţi bea apaă din cele balerci! I-am
mai vaă zut eu pe alţii care se mutau de pe vatraă pe cuptor, iar azi sunt
goi-prepeleac.
Jupaâ neasa se îânspaă imaâ ntaă de ceasul raă u şi saă ri de pe divan:
— Fereşte-ne şi apaă raă -ne, Maicaă Precistaă !
Boier Costache dibui sub macat clondiraşul şi luaă o duşcaă zdravaă naă .
N-o îânghiţi dintr-o dataă ci aşteptaă , ţinaâ nd buzele straâ nse saă -i ardaă gura,
daâ ndu-i apoi drumul pe gaâ tlej cu picurişul. Caâ nd dumneaei se îândreptaă
din plecaă ciune, clondiraşul dispaă ruse ca vraă jit.
— Mie una, urmaă jupaâ neasa, nu-mi place sfada.
— Aşa-i! consimţi blajin boier Costache. O ştie un taâ rg îântreg de la
jupaâ n Leiba care vinde gogoşi îân Sfaâ ntul Gheorghe, paâ naă la sfetnicii lui
Vodaă .
Cucoana Irina îâl privi chiondriş, îâncercaâ nd saă -i desluşeascaă
batjocura pe chip. Dar boierul sta de piatraă .
— Pe de o parte îâi raă u, spuse jupaâ neasa, straâ ngaâ ndu-şi testemelul
-47-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
sub conciul sur şi saă rac. Dacaă ştiam cum saă te îânfrunt, alt paă sat
maâ ncam noi astaă zi şi altaă linguraă duceam la guraă . Dar eu cu domnia ta
nu maă pot îâncaă iera…
— Rup musca îân douaă de voinic ce sunt, spuse faă raă zaâ mbet boier
Costache.
— …iar pe bidiviul celaă lalt – araă taă spre odaia logofaă tului Radu
Andronic – nici cu gaâ rbaciul nu-l maâ ni. Nu ştiu cui s-o fi izbit aşa faă raă
de caă paă taâ i.
— IÎn neamul meu, gaâ ndesc. La dumneata au fost doar sfinţi… Dacaă -i
graă maă deşti pe toţi, poţi îântocmi un calendar.
Jupaâ neasa duse repede la ochi marama, ştergaâ nd lacrimi uscate:
— M-a faă cut saă nu mai scot capul îân taâ rg de ruşine! Maă car de şi-ar fi
maâ ntuit blestemaă ţiile acolo, prin straă ini, dar îânainte saă -i aud
potcoavele calului mi-a şi sosit veste despre ispraă vile dumnealui. Ce
socoteşti caă -mi spune azi armaă şoaia Ştirbey, cea lungaă şi groasaă ca o
corabie?
— Ştiu eu?
— Paă i îân afaraă de rostul ulcelelor de vin mai ştii ceva? IÎşi umflaă
pieptul şi se naă pusti: Aflaă , boier Costache, caă dumnealui a baă tut Ţara
Ungureascaă şi Valahia muşinaâ nd poalele vornicesei Leurdeanca. IÎl
maă suraă triumfaă toare: Ei?
— Baă iatul dovedeşte gust ales…
— Aşa, aşa…
— Vorniceasa a îânchinat multe inimi acolo, prin straă inaă taă ţi. Muiere
chipeşaă …
— Şi stricataă cum îâi cireaşa paâ rguitaă îânaintea sorocului. Bun! Care va
saă zicaă soseşte feciorul domniei tale la Bucureşti dupaă lipsaă de doi ani
şi-mi trimite la curte sluga, dumnealui îânsoţindu-se cu bezmeticii ceia
de Negoescu şi Stroe. Doaraă Ioniţaă Faă rcaă şan, altaă podoabaă de prins la
cuietoare, lipsea din adunare. Şi ştii unde s-au dus?
— Nu! raă spunse liniştit boier Costache, care auzea pentru a cincea
oaraă paă taă rania.
— La caâ rciuma din mahalaua Calicilor. Mi s-a îântors taman saâ mbaă taă ,
îân straie de muiere şi betegit. Acum, îân loc saă ne aşezaă m creştineşte la
masaă , ţigaă ncile îâi trag piciorul şi ascult cum geme.
— Eu nu aud nimic.
— Dumneata n-ai saă auzi nici traâ mbiţele cele de argint caâ nd or vesti
Apocalipsul, fereşte-ne Doamne, saă apucaă m ziua.
-48-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
Boier Costache scoase iute ploscuţa, dar îânaă untru nu mai gaâ lgaâ ia
picaă turaă . Oftaă şi-şi îâncrucişaă maâ inile peste paâ ntece.
— Şi iacaă , îâşi urmaă neobositaă vorba cucoana Irina îâncaă de dimineaţaă ,
pe rouaă , cine crezi caă se strecoaraă la cuhnii?
— Cine?
— Un argaă ţel de la curtea vornicesei Ileana cu raă vaş ghiurghiuliu şi
aromat, pentru feciorul domniei tale.
— O fi aşteptaâ nd veşti de saă naă tate. Cine ştie…
— Apoi saă -ţi spun eu caă ştiu! Ştiu de pildaă , Costache, c-au îânceput saă
curgaă scrisori din Veneţia. N-am priceput mare lucru, caă scrie pe limba
lor…
Boier Andronic îântoarse repede capul:
— Ai rupt pecetea?!
— Ba nu, caă m-oi fi ruşinat! Dacaă nici mie nu mi se cuvine saă cunosc
caă raă rile feciorului meu, atunci cui? Zic, n-am priceput slovele.
Scrisoarea îâncepe cu „carissime“. Socotesc caă Radu şi-a dat nume calp
saă nu-l dibuiascaă . Iacaă unde l-a dus mintea, pehlivanul! Baă rbat de 26 de
ani, vaă duv, azi-maâ ine îâi raă sare luna îân cap şi îân loc saă -şi vadaă de moşie şi
necazuri, dumnealui se taie îân junghere pe sub poduri cu lotrii, umblaă
prin straă ini saă le deprindaă vorbele şi iscusinţa loviturilor de spadaă .
— Slujbaă domneascaă .
— Auziţi-l, oameni buni! Oftaă : Nu s-a raă cit îâncaă nevastaă -sa îân groapaă ,
fie iertataă …
— Eu zic caă îân patru ani, saă rmana, a avut destul raă gaz.
— Doamne, cum huleşte! Iartaă -l, Maicaă Precistaă , şi nu-l osaâ ndi
pentru nesaă buinţaă . Osaâ ndeşte, Doamne, rachiul şi pe cei care l-au
naă scocit…
De astaă dataă , ştiind clondirul mut, boier Costache nu aşteptaă
sfaâ rşitul metaniei:
— Cu îângaă duinţa dumitale, jupaâ neasaă Irinaă , te îânştiinţez caă
asemenea vorbe nu plac nimaă nui. Rostul vinului e saă fie baă ut.
— Şi dacaă vrei saă ştii, domnia ta, nu-mi miros a flori nici drumurile
lui la Curte. Braâ ncoveanul ştie mai multe limbi şi-i mai viclean decaâ t
toţi grecii din Fanar la un loc. Nu-i el om saă te îâmbie faă raă gaâ nd ascuns la
plaă cinte calde. Chibzuieşte la asta, boier Costache, caă pentru balercile
de vin n-ai nevoie de minte, ci de paâ ntece şi cupaă .
Se ridicaă şi baă tu din palme. Pe uşaă îâşi vaâ rîâ capul sufragioaica, o
ţigancaă lataă , cu şorţ alb.
-49-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
— Poftesc saă pui masa, porunci cucoana Irina.
IÎşi asmuţi dintr-o dataă urechea spre curte, de unde raă zbaă tea zvon de
copite. Alergaă iute la fereastraă , saă ltaâ nd un colţ de perdea şi pufni pe o
naraă :
— Hm! Om caă lare. Pesemne alt sol, cu alt raă vaă şel. Vorba ceea, abia s-
a îânserat, nu-i ziua saă vaâ rşitaă .

IÎn iatacul dumnealui, logofaă tul Radu Andronic staă tea îântins pe
paâ ntece doar cu un ştergar îân jurul şalelor. Douaă ţigaă nci îâi frecau vaâ rtos
trupul muindu-şi mereu palmele îântr-un lighenaş cu ulei de migdale şi
camfor. Chicoteau ori de caâ te ori logofaă tul gemea. Raâ sul da taâ rcoale
paă taă raniei din craâ şma Raă diţei, de care îâncepuse a vui taâ rgul.
Schimbau cu raâ ndul grimeaua udaă de la fruntea boierului şi atunci
maâ inile tuciurii şi lungi poposeau cu plaă cere, ca o dezmierdare, printre
şuviţele de paă r negru. Boierul se smuci dintr-o dataă , îânfigaâ ndu-şi
degetul cu zgomot de puşcaă îân pieptul ţigaă ncii şi aceasta se sperie.
Scoase un ţipaă t şi caă lcaă îân lighenaşul cu ulei.
— Destul ciocaâ rliilor! Mi-ajunge!
Radu Andronic daă du saă se ridice, dar o durere ascuţitaă îâl fulgeraă îân
ceafaă şi la taâ mple. IÎn guraă simţea gust de fiere şi afurisi îâncaă o dataă
taă maâ iosul Raă diţei, pe Agripina, soraă -sa, care nu laă sa raă gaz cupelor saă se
odihneascaă , pe Negoescu şi Stroe, şi mai cu seamaă balta din
îânfundaă tura Calicilor, unde îâşi sucise piciorul.
Se aşezaă îântre perini şi luaă o îânghiţituraă de cafea. Avea faţa smeadaă ,
nas drept, puţintel îâncovoiat la vaâ rf şi ochi negri, lungaă reţi, îân care
sclipeau mereu lumini jucaă uşe. Mustaă cioara subţire o purta laă sataă
peste buze. Caâ nd raâ dea, chipul se aduna îân creţuri, iar dinţii sticleau
albi, toţi deopotrivaă , ca boabele îânşirate îân paă staă i. Un semn vechi de
spadaă taă taă reascaă , subţirel ca o aţaă , îâi îâncondeia fruntea spre taâ mplaă ,
pierzaâ ndu-şi urma printre şuviţele de paă r.
Logofaă tul raă suci caă tinel capul îântr-o parte şi alta. Junghiul parcaă
ostenise. IÎşi smulse grimeaua udaă şi baă tu din palme neraă bdaă tor.
— Hai, frumoaselor, halatul şi papucii! Acum v-a gaă sit dereticatul…
Ţigaă ncile îâşi faă ceau treabaă prin caă maraă , baă taâ nd îân perini, ducaâ nd
faă raă rost bodroanţele de pe o mescioaraă pe alta, îântinzaâ nd de macat.
— Care halat? se hlizi cea taâ naă raă , rostogolindu-şi jarul ochilor.
Nu-l temeau pe logofaă t, cum nu se temeau nici de boier Costache. IÎn
casele Andronic, nu ei ţineau gaâ rbaciul, ci cucoana Irina. Numai ce
-50-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
deschidea gura jupaâ neasa şi saă reau toţi, sufragioaica, ţigaă ncile, argaţii,
ba şi slugile de la cuhnii saă -i mulţumeascaă porunca.
Boier Radu îâşi îâncruntaă spraâ ncenele şi se îântinse dupaă besacteaua de
la caă paă taâ iul divanului. Raă vaă şelul vornicesei sosise de dimineaţaă , caâ nd
capul îâi zvaâ cnea îâncins îân zgardaă de fier. Rupse pecetea paâ ndind din
colţul ochiului mişcaă rile ţigaă ncii. Scosese îân semn de supaă rare un halat
neguros, şoriciu cu arabescuri argintii. Radu Andronic zaâ mbi şi îâşi
plecaă privirea pe slovele Ilenei.
De o zi şi o noapte – scria vorniceasa – râd cu lacrimi, logofete. Mi-a
istorisit sluga lui Ioniţă cum aţi petrecut la Rădiţa şi într-atât m-a
desfătat, încât n-am şovăit a-mi uşura punguţa de cinci galbeni. Dacă ai
răgaz în astă-seară şi jupâneasa Irina îţi dă slobozenie – Ioniţă Fărcăşan
povesteşte că stai priponit la piciorul crivatului de un lănţug – ai să
bucuri nişte ochi despre care mai deunăzi ziceai…
Un zgrepţaă nat la uşaă îâl faă cu saă -şi ridice privirea. IÎn spatele
caă maă raşului, logofaă tul desluşi un baă rbat îânalt cu faţa ascunsaă îân
îântuneric.
— Cine eşti?
Paicul Grigore faă cu un pas îânainte şi Andronic îâi vaă zu chipul mare,
cioplit îân piatraă .
— Slujitor domnesc. Aduc poruncaă saă maă îânsoţeşti faă raă zaă bavaă la
Curte.

***

Braâ ncoveanu îâl aştepta îântr-o îâncaă pere pe care puţini boieri o
cunoşteau, iar şi mai puţini o caă lcaseraă . Fustaşii care straă juiau uşa se
daă deau îân laă turi numai pentru doamna Marica, pentru stolnic,
Beizadea Ştefan – coconul cel mare al Domnului – şi unul ori doi
logofeţi de tainaă . Caâ nd li se poruncea îânadins, nici aceştia nu puteau
trece pragul odaă ii unde Vodaă chibzuia mai cu seamaă îân zilele de mare
restrişte.
IÎn caă maraă ardeau doar douaă lumaâ naă ri groase îânfipte îân sfeşnice
nemţeşti. Ciucurii de cristal stropiţi cu luminaă plouau cu diamanticale,
faă caâ nd saă sclipeascaă blaâ nd stucaturile aurii şi cotoarele caă rţilor
îânveşmaâ ntate îân piele. IÎn spatele Domnului, pe un perete îântreg, ataâ rna
harta Evropei brodataă la gherghef. Ace cu gaă maă lii de maă rgean erau
-51-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
îânfipte din loc îân loc, ca şi cum Vodaă ar fi vrut saă îânfrumuseţeze
chilimul. Ochiul deprins al logofaă tului îânsaă ghici unele îânţelesuri.
Desluşi îân boldul care straă lucea la Mediterana coraă biile turceşti ce
aveau saă porunceascaă raă zboi îâmpotriva veneţienilor, apoi îâncepaâ nd de
la ţaă rmurile raă saă ritene ale Balticei şi trecaâ nd prin cetaă ţile Narva, Derpt
şi Kronstadt, îânfraâ ngerile trufaşului Carol al XII-lea îân îânfruntarea cu
muscalii, vaă paia care se îântindea spre malurile Nevei. Gaă maă lii de
maă rgean straă luceau şi îân Ţaă rile de Jos, dovedind luarea-aminte a
Braâ ncoveanului pentru vraă jmaă şiile dictate îân inima Evropei de coroana
spaniolaă pe care olandezii, englezii, Bourbonul şi principii nemţi voiau
s-o smulgaă lui Filip al V-lea. Mai erau şi alte îânţelesuri al caă ror rost
boier Andronic n-avu vreme saă -l raă staă lmaă ceascaă .
Vodaă faă cu semn paicului saă -i lase singuri. IÎşi aprinse narghileaua şi
maă suraâ nd trupul boierului îâncepu a zaâ mbi:
— Ciudate straie porţi, logofete.
Ochii Domnului scormoneau pe îândelete ceapchenul alb, blaă nit cu
samur azuriu, bernevecii leşeşti sugrumaţi pe picior, botforii din piele
galbenaă , moale. La braâ u scotea capul un stilet scurt veneţian, cu
plaă selele din perle şi rubine negre. IÎn lumina puţinaă a odaă ii, din chipul
smead al logofaă tului se desprindeau doar sclipirile ochilor şi sticlitul
dinţilor.
— Semeni cu un lotru, adaă ugaă Braâ ncoveanu. Aşa se poartaă boierii la
Veneţia, precum piraţii?
Raâ sul îâşi avea perdeaua subţire, îân glas i se desluşea mustrare
blaâ ndaă .
— Iertare, Maă ria Ta! Porunca sositaă îân pragul nopţii mi-a purtat
gaâ ndul spre îândeletniciri îân care straiele de ighemonicon aveau saă maă
îâncurce.
— Mult ne cuprinde mirarea, claă tinaă din cap Vodaă . Poate altceva
chibzuiam saă facem. De pildaă , saă aducem mustrare pentru unele fapte
petrecute ieri.
Logofaă tul îâşi plecaă ochii. Rosti îâncet:
— Maă ria Ta, aşa cum ne-ai obişnuit saă te cunoaştem, nu m-ai fi
chemat îân asemenea zi ca saă maă cerţi.
— Hm, gaâ nd primejdios dacaă te deprinzi cu el. Dar ai socotit bine.
Altele ne-au zorit saă te aducem aici la ceas de noapte. Avem vraă jmaşi
mari, logofete, de care nu ne pot feri arnaă uţii şi straă jerii! Pentru a le da
de urmaă şi a le zaă daă rnici urzelile, avem de straă baă tut drum doselnic şi
-52-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
ne-am oprit la domnia ta, care ne-ai mai slujit cu credinţaă şi
îândemaâ nare îân asemenea trebi. Doresc saă cunoşti deplina noastraă
mulţumire pentru lucrarea saă vaâ rşitaă la Veneţia şi Curtea Bourbonului.
Dogele ne-a vestit prin olacii saă i faptele domniei tale.
— Faptele cele mari le-ai saă vaâ rşit Maă ria Ta, ochiul şi urechea
creştinaă taă ţii.
— Şi limba care vesteşte primejdia. Oftaă : Numai caă fiecare pasaă re
pre limba ei piere.
Vocea domoalaă a Braâ ncoveanului prinse a depaă na îântaâ mplaă rile de
peste zi. Ţinea obrazul ridicat şi flacaă ra lumaâ naă rii tremura pe chipul
ostenit ca de cearaă , maâ njindu-l de umbre.
Andronic asculta mut. Ridicase o singuraă dataă ochii caâ nd auzise
numele boierului Paâ rvan. IÎl ştia pe Dimitrie de mititel, o ştia şi pe soraă -
sa, şi îân primii ani dupaă praă paă d, boier Costache Andronic îâi ajutase,
trimiţaâ ndu-le bucate şi pungi cu bani. Pieriseraă apoi dintr-o dataă şi nici
o ştire despre ei nu mai ajunsese la urechile Andronicilor. Se auzise
chiar îântr-o vreme caă se statorniciseraă îân Moldova.
— Am îântaă rit straja la palat, ne-am îânconjurat de oameni de
îâncredere, dar naă pasta mare e alta, oftaă Domnul. Ochi straă ini au
cercetat izvodul şi acesta e lucrul cel mai raă u din caâ te ni se puteau
îântaâ mpla. Nelegiuitul a laă sat semne maă runte, dar sigure.
— Vrei saă spui, Maă ria Ta, caă cel care a deschis besacteaua şi-a
îânsemnat cuprinsul izvodului, apoi l-a pus la loc pentru a nu-ţi atrage
luarea-aminte?
— Iar acest al doilea izvod, urmaă Vodaă , a fost depus îân loc tainic –
acolo, îân casele Rudeanului, credem, dupaă spusele boierului Paâ rvan –
de unde l-a ridicat om dinainte hotaă raâ t. Acesta, singur ori punaâ nd îân
maâ inile unei ştafete izvodul, va îâncerca saă paă raă seascaă Bucureştii
îândreptaâ ndu-se, dupaă socoata noastraă , spre Dunaă re.
— IÎngaă duie-mi, Maă ria Ta, saă îântreb ce s-a faă cut pentru a-l îâmpiedica?
— Am pus straă ji la toate ieşirile din oraş. Sunt patru ceasuri de caâ nd
nimeni nu poate paă raă si oraşul. La izvod, chibzuiesc, s-a umblat îân
Vinerea Mare, caâ nd toţi eram la slujbaă . Vraă jmaşul s-ar fi putut lesne
strecura atunci îân odaia noastraă de tainaă .
— Adevaă rat. Nu poţi îânsemna pe haâ rtie îân mare grabaă cheia unui
cifru. Pentru asemenea ispravaă îâţi trebuie raă gaz şi multaă baă gare de
seamaă .
Braâ ncoveanu îâşi trecu degetele peste îânfierbaâ ntata-i frunte:
-53-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
— Cu orice preţ trebuie opritaă ştafeta, boier Andronic, îânainte de a
ajunge la raialele Dunaă rii. Cu orice preţ!
Se ridicaă , îândreptaâ ndu-se spre hartaă . Luaă un beţişor de abanos şi-l
plimbaă pe maă tasea chindisitaă , poposind la unul sau altul din caă peţelele
de maă rgean.
— Ca saă -ţi desluşesc limpede ce îânseamnaă izvodul pentru noi, îâţi voi
spune caă el poate raă staă lmaă ci toate tainele Valahiei, cele mai ascunse
gaâ nduri ale noastre. Izvodul este cheia scrisorilor ce le-am trimis la
ţarul Petru şi îâmpaă ratul Leopold, la hatmanul cazacilor Ivan Mazepa şi
voievodul Mazoviei al leşilor, la principele Transilvaniei, Francisc
Rakoczi şi contele Şandor Karoly, la bailul Giustiniani şi Papa Clement,
ca saă nu mai pomenesc de cei de o lege cu noi, saâ rbii, albanezii, bulgarii
şi grecii ce luptaă pentru a-şi dobaâ ndi slobozenia de sub otomani. Caâ nd
cheia va caă dea îân maâ na turcului, aceasta nu va îânsemna numai naă frama
cernitaă de mazil pe umaă r şi pieirea noastraă , ci domn straă in îân scaunul
Valahiei, care o va strivi cu nemila lacomaă a celui de alt saâ nge, sfaâ rşitul
celor ce pregaă tesc raă zvraă tirea îâmpotriva turcilor.
— Am îânţeles, Maă ria Ta, şopti logofaă tul faă raă saă -şi ridice ochii.
Ştia mai mult decaâ t voia saă -i spunaă Vodaă ce anume cuprindeau
scrisorile trimise prin olaci de îâncredere îân cele patru vaâ nturi.
Braâ ncoveanul era paă rintele iscoadelor tuturor acelora ce aveau puterea
şi dorinţa de a lupta îâmpotriva osmanlaâ ilor. Vestit prin agenţii saă i bine
plaă tiţi care adulmecau zidurile seraiului la Istanbul, de grecii cu trecere
la Poartaă şi dregaă tori turci, de vameşii domneşti, de contele
Ferdinando de Marsigli şi contele Mikes şi spaă tarul Milescu, şi
patriarhul Dositei Nottara al Ierusalimului, şi de marele dragoman
Alexandru Mavrocordat Exoporitul, Domnul ştiricea prietenilor despre
raă zvraă tirile popoarelor din Anatolia, Mesopotamia, Siria şi Egipt,
despre mişelia vizirului Rami-Mehmed, veşti îânsemnate despre
fortificaţiile turceşti din Crimeea, de pe ţaă rmul Maă rii Negre şi malul
Dunaă rii. Din aceleaşi scrisori se mai putea afla caâ te galioane, catarge
îâmpaă raă teşti şi fregate adaă stau îân Marea Azov, caâ te mii de oşteni aveau
saă lupte îân cetatea Perekop. Şi mai ştia boier Andronic caă îântr-una din
cancelariile palatului, sub ochiul limpede al stolnicului Cantacuzino,
graă maă ticii domneşti deprinseseraă desfacerea sigiliilor faă raă a laă sa urme.
Ştafetele crailor straă ini cumpaă rate de Vodaă Braâ ncoveanu îâşi lepaă dau
peste noapte scrisorile spre a fi citite de acei cunoscaă tori ai limbilor
evropene, anume plaă tiţi pentru asemenea ispravaă .
-54-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
Veşnic îân baă taia vaâ ntului, Braâ ncoveanu cerceta cu luare-aminte
dincotro bate mai tare, care anume putere ar fi îân stare saă zdrobeascaă
oştile musulmane. Ştirile Domnului umpleau de naă dejde inimile
saâ rbilor, ale muntenegrenilor, şi bulgarilor, şi albanezilor, care aşteptau
îân tainaă , ascuţindu-şi saă biile.
Braâ ncoveanu îâi puse maâ na pe umaă r, curmaâ ndu-i gaâ ndurile:
— Nu precupeţi pungile de bani, boier Andronic. Ca vaâ rstnic, am saă -
ţi spun caă nici şoaptele muierilor nu-s de lepaă dat. Ce nu li se spune
verde, iscodesc pe caă i cotite. Ne punem toate naă dejdile îân domnia ta. Ai
deprins ştiinţa vicleşugurilor de la fraâ nci, iscusinţa loviturilor de la
nemţi şi mintea limpede a jupaâ nesei Irina…
Radu Andronic simţi parcaă o greutate îân spinare. Se îântoarse faă raă
veste. IÎn fundul odaă ii, unde nu baă tea flacaă ra lumaâ naă rii, sticleau dinţii
stolnicului Cantacuzino.

-55-
Capitolul VI

RAĂ SPOPITUL

Logofaă tul luaă daâ rlogii din maâ na slujitorului saă ltaâ nd îân şa faă raă saă
caute sprijinul scaă rii. Daă du ghes bidiviului negru şi porni ca o vijelie,
ocolind baâ lciul din faţa palatului.
Taâ rgoveţii se veseleau. Vodaă slaă bise chingile birurilor, paă maâ ntul
mustea de saă naă tate vestind roadaă bogataă . Torţe aprinse îânfipte îân roata
lumii zugraă veau îân vaă zduhul paâ cliu un disc de foc. Mirosea a gogoşi şi
alivenci, a carne friptaă dataă prin piper şi cimbru; boscarii şi neguţaă torii
faă ceau dever mare.
Boier Radu Andronic îâşi croi drum pe celaă lalt mal al Daâ mboviţei şi
maâ naă calul spre uliţa Sacagiilor. Dinspre Oţetari venea larmaă mare, se
auzeau raâ sete şi ţipete ascuţite. Peste îântreaga haă rmaă laie staă paâ nea un
glas gros, un muget de taur. Patru faă clii gaă ureau noaptea faă caâ nd loc
cortegiului. Logofaă tul zaâ mbi şi-i porni îân îântaâ mpinare.
Mulţimea asmuţitaă îânsoţea îân cea mai deplinaă veselie un om cetluit
îân butuci. Douaă perechi de straă jeri paă zeau carul hainitului desluşind
drumul îân flacaă ra faă cliilor. Radu Andronic privea cu luare-aminte chipul
cumaşului. Era îâncaă îân putere, cam îâmplinit la trup, cu o barbaă
zdrenţaă roasaă , castanie şi un nas umflat, vaâ naă t, dovedind pe departe
numaă rul ulcelelor de rachiu ce-i maâ ngaâ iaseraă gaâ tlejul. De altfel, era
beat şi acuma. Taâ rgoveţii şi mai ales muierile se desfaă tau nespus
ducaâ ndu-i peste capul straă jilor ulcelele pline la guraă . Omul bea pe
saă turate şi îâşi urma caâ ntecul cu o voce îân stare saă îâmpingaă la lacrimi
paâ naă şi bagdadia unei biserici.
— „Doamne, Dumnezeul nostru, du pre robul taă u Pafnutie îân
dumnezeiasca ta ogradaă . Curaă ţeşte-i cugetul de trupeştile pofte şi de
deşartaă amaă gire…“
IÎn loc saă cearaă iertare dupaă obiceiul osaâ ndiţilor, îâşi rostogoli ochii
roşii şi îâncepu a ocaă rîâ pe neaşteptate muierile cu saâ ni vaâ rtoşi care
-56-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
îânţepau îântunericul.
— Arde-v-ar vaă paia gheenei cele veşnice! Blestemate saă fiţi,
paă gaâ nelor! Spin îân prag şi foc îân casaă şi-o hazna la voi pe masaă …
Oraă şenii mureau de raâ s. Caă laă reau unii peste alţii, se ghionteau şi se
îâmbraâ nceau, caă utaâ nd saă -i ducaă primii ulcica.
— „Caă ci fericitaă viaţa pustnicilor iaşte, caâ ntaă Pafnutie, a celor ce se
îântr-aripeazaă cu Dumnezeul lor, a celor ce fug afaraă de lumea cea
deşartaă …“
Logofaă tul puse maâ na pe umaă rul unui taâ rgoveţ!
— Ce-i cu paă rintele?
— IÎl duc la ocnaă , boierule.
— Asta am priceput-o şi eu, raâ se Andronic.
O femeie cu obrajii ca flacaă ra se baă gaă îân vorbaă :
— L-au raă spopit moldovenii. De fel îâi din Moldova, caă lugaă r
ieromonah. Cicaă îântindea maâ na mai degrabaă la muiere decaâ t la sfaâ nta
cruce.
Logofaă tul zaâ mbi!
— Şi pentru asemenea cinstitaă faptaă vor saă -i taie urechile?
— Mai adaugaă domnia ta caă -i beţiv, traâ ndav şi-n vremea din urmaă a
îânceput saă -şi cam uite degetele îân chimirul oamenilor. L-ar fi spaâ nzurat
dacaă nu s-ar fi îântaâ mplat saă fie saă ptaă maâ na mare. De, norocul
prostului…
Raă spopitul pleftorea cu patimaă :
— Diavoliţelor şi harpiilor! Din pricina voastraă au paă timit sfinţii
paă rinţi Ilarie şi Profir, şi Ion Guraă de Aur, şi Gedar Pustnicul. A simţit el
Sfaâ ntul Apostol Pavel caâ taă ispitaă draă ceascaă raă spaâ ndiţi, mişaucelor,
acum şi pururea şi-n vecii vecilor! Pucioasa va arde raâ sul vostru cel
sulemenit, iar viermii cei neadormiţi se vor îândestula din trupurile
voastre prea traâ ndave…
— Amiiin! îântaă ri mulţimea.
— Huuuo! Pentru voi paă timesc şi eu, robul lui Dumnezeu, Pafnutie!
Caă ci vrut-am saă fiu plaă cut Domnului la cuget şi trup, dar m-aţi staă paâ nit
cu puterea voastraă vicleanaă .
IÎn ochii logofaă tului se aprinse o luminaă micaă . Dinţii i se desluşiraă îân
zaâ mbet subţire:
— Omul aă sta îâmi place!
Faă cu roataă cu privirea, caă utaâ nd cale slobodaă şi faă raă a mai sta pe
gaâ nduri ghionti armaă sarul. Talanul se îânaă lţaă îân douaă picioare. Oamenii
-57-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
ţiparaă speriaţi şi deschiseraă potecaă , caă zaâ nd unii peste alţii pentru a feri
copitele.
Logofaă tul se apropie fulger de car, doborîâ îân goanaă un straă jer şi
apucaâ ndu-l pe Pafnutie de braâ u îâl culcaă pe ghebul calului. Trase un
chiot şi armaă sarul ţaâ şni pe dinaintea oraă şenilor, spintecaâ nd vaă zduhul
ca o saă geataă .

Boier Radu Andronic o ţinu îântr-o maâ ituraă paâ naă la Biserica
Trisfetite. Noaptea cu prisos de luminaă daurea acoperişurile
coşmeliilor, muia îân smalţ şi argint frunzele copacilor. La casa
Marghioliţei staă ruia îân fereşti o lucoare gaă lbuie. Logofaă tul ciocaă ni scurt,
apoi descaă lecaă şi maâ naă armaă sarul spre intraă rile din spate.
Negustoreasa ţinea un opaiţ îân maâ naă şi umerii îânveliţi îântr-un
caşmir. Paă rul castaniu despletit îâi maâ ngaâ ia mijlocul. Caâ nd daă du cu ochii
de Pafnutie care sforaă ia popeşte raă sturnat pe gaâ tul calului gata saă cadaă ,
zaâ mbetul i se stinse.
Zaă rind butucii de la maâ inile raă spopitului, şuieraă îânspaă imaâ ntataă :
— Un taâ lhar! L-ai faă cut scaă pat din ocnaă .
— Nu chiar din ocnaă , raâ se boierul, dar dacaă chibzuiesc puţin, îântr-
acolo se îândrepta.
Negustoreasa se îânfaă şuraă mai bine îân caşmir, traă gaâ nd cu ochii spre
vecini. Radu Andronic o privi îân luminile ochilor:
— Trebuie saă maă ajuţi, Marghioliţaă .
— Trebuie! Iataă o vorbaă care sunaă a poruncaă . Ce vrei saă fac?
— Paâ naă hotaă raâ m, binevoieşte a ne primi îân casaă .
Marghioliţa feri pragul, suspinaâ nd. Logofaă tul saă ltaă îân spinare trupul
lui Pafnutie şi-l depuse laâ ngaă vatraă pe nişte cergi îântinse de
negustoreasaă . Odaia mirosea a curat, aşternuturile erau fierte îân
busuioc, eucaliptul se uscase îân unghere, dar tot îâşi paă stra puterea.
Femeia claă tinaă din cap şi spuse cu glas şoptit:
— Credeam caă te-or astaâ mpaă ra straă inii, dar se vede treaba caă nici pe
acolo n-a plouat cu îângeri. N-ai sosit bine şi s-a aprins taâ rgul de
ispraă vile domniei tale. Pozna de la Raă diţa o morfolesc şi babele care cer
pomanaă la biserica Zece Scaune. Acuma te îânhaă itezi cu ocnaşii,
necinstind poruncile domneşti…
Ochii boierului sclipiraă .
— Maă caă iesc, Marghioliţaă .
— Vaă d eu. Uzi ţaă raâ na de lacrimi pe unde paă şeşti. Ce facem cu
-58-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
ticaă losul aă sta?
— IÎl scoatem din butuci şi-l ţii îân gazdaă paâ naă maâ ine dimineaţaă .
Negustoreasa oftaă limpezitaă :
— Mi-ai pus gaâ nd raă u, logofete. Dezlegat şi treaz maă jefuieşte pentru
o straiţaă de boarfe.
— De caâ nd te cunosc, nu ţi-a fost niciodataă fricaă , raâ se boierul.
Pafnutie nu e un hain. L-au pus slujitorii îân cazne pentru unele purtaă ri
de care saă rmanul se ruşineazaă .
Femeia raâ se, clopoţei de argint:
— Numai lume caă itaă şi ruşinataă îâmi cinsteşte privirea…
— Nu te necaă jeam, Marghioliţaă , dacaă -l puteam duce îân altaă parte.
— Cum s-ar zice, m-ai gaă sit pe mine singura gazdaă de hoţi din tot
taâ rgul. Şi tot nu pricep ce treabaă îâţi faci cu aşa znamenie de om.
— Am un gaâ nd cu el, suraâ se Radu Andronic. Binevoieşte, rogu-te, şi
adu feraă straă ul.
Marghioliţa îâl privi lung, apoi aduse scula. Logofaă tul îâşi plecaă
genunchii laâ ngaă Pafnutie. Raă spopitul dormea cu gura caă scataă , luptaâ nd
îân somn cu oştile iadului.
— Ai fost azi îân piaţa mare paâ naă spre chindie…
— Bag de seamaă caă domnia ta îâmi cunoaşte toate rosturile.
— Suntem amaâ ndoi slujitori de tainaă ai Braâ ncoveanului,
Marghioliţaă , şopti logofaă tul şi nu-i de mirare saă ştie staâ nga ce face
dreapta. Şi-apoi glasul acela cu dulceaţaă care place ataâ ta taâ rgoveţilor şi
mai vaâ rtos mie, paă caă tosului, a staă paâ nit faă raă odihnaă ziua Domnului. Ţi-a
atras cineva luare-aminte? Nu te graă bi, chibzuieşte, rogu-te, cu
deosebitaă grijaă .
IÎşi îânfaă şuraă palma îân maramaă şi se aplecaă din nou asupra
feraă straă ului.
— Lemn de ulm. Merge greu.
— Eu aş sparge lacaă tul, spuse Marghioliţa, decaâ t saă maă canonesc
ataâ t.
Andronic raâ se, culegaâ ndu-şi sudoarea cu maâ neca.
— E lacaă t domnesc. Doar cu barosul îâi vii de hac. Ei?
Privirea femeii raă taă ci printre flaă caă rile lumaâ naă rilor.
— Negustorii ştiuţi n-au lipsit. Eftimie arvanitul, jupaâ n Spiru
gogoşarul, Ionaş papucarul din Trei Cuţite, lipscanii, braşovenii care
poposesc la noi îân fiece an. Doar trei mi s-au paă rut veniţi îântaâ ia oaraă .
Radu Andronic se opri din lucru, ridicaâ ndu-şi capul.
-59-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
— Cu ce negoţ?
— Grimele, caşmiruri, bodroanţe muiereşti. Paă reau îân tovaă raă şie şi
nu prea amarnici la taleri. Mai caă vindeau îân pagubaă .
— Ştii cum îâi cheamaă ?
Marghioliţa saă ltaă din umeri, straâ ngaâ ndu-şi mai bine şalul.
— IÎşi ziceau unul altuia vere! Dar aşa sunt şi eu cuscraă cu toataă
mahalaua… Cel vaâ rstnic e turc beteag. De la genunchiul drept îân jos, e
numai frasin.
— Gata! suflaă logofaă tul, ridicaâ ndu-se. Acum se cheamaă caă l-am
dezrobit.
Pafnutie suspinaă şi-şi duse maâ inile slobode sub ceafaă , ajungaâ nd
repede somnul din urmaă .
— Urmeazaă -ţi vorba, Marghioliţaă .
— Cel de al doilea e spelb şi maă rturisea caă -şi poartaă marfa pe
drumurile Braşovului.
— Iar ultimul moldovean…
— De unde ştii?
— Ştiu. IÎmi plac caă raă rile negustorilor…
Femeia îâşi araă taă podoaba dinţilor îântr-un zaâ mbet îândelungat.
— Era o vreme caâ nd te osteneai baă taâ nd caă raă rile negustoreselor… Ce
ai cu bieţii oameni?
— Maă munceşte un gaâ nd.
— Cam multe gaâ nduri pentru o singuraă caă paă ţaâ naă , logofete. Dar
fiecare ştie a greşi faă raă povaţaă . Zici caă te îântorci îân zori?
— Maă îântorc. Poate gaă seşti nişte straie mirene pentru Pafnutie. E
terfegos raă u.
— Patul nu vrei saă mi-l dau?
— Asta raă maâ ne la voia matale, Marghioliţaă . Cuviosul avea dreptate:
paă catul nu-i a celui ce se abate, ci a celui care ispiteşte.
Marghioliţa îâşi straâ mbaă buzele rubinii:
— Cum s-ar zice, vina nu-i a domniei tale, boier Andronic, ci a altora.
— Vaă d caă ţie şi boierului Ioniţaă Faă rcaă şan nu vaă scapaă nimic, raâ se
logofaă tul. Mi-ai trimis azi raă vaă şel. Aveai saă -mi spui ceva anume?
Negustoreasa îâl caâ ntaă ri lung, dar apoi paă ru saă se raă zgaâ ndeascaă .
— Ţi-oi spune altaă dataă .
IÎl petrecu paâ naă îân curte. Andronic îâncaă lecaă . Marghioliţa maâ ngaâ ie
crupa armaă sarului şi zise moale, ferindu-şi privirea:
— Negustorii aceia… Fii cu baă gare de seamaă . Spelbul maâ nuieşte
-60-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
aprig jungherul.
— De unde ştii?
Femeia îâi îântoarse vorba:
— Ştiu!

***

Caâ nd ajunse la casele Rudeanului, ornicul de la Curtea Veche baă tu de


nouaă ori. Boier Radu Andronic priponi calul de un par şi privind cu
luare-aminte îâmprejurimile se strecuraă printre daă raâ maă turi. Vaâ ntul
pornit spre searaă şuiera subţire îân lemnaă ria arsaă . Fostele odaă i, pustii,
paă reau naă paă dite de jivine.
Logofaă tul aprinse faă clia şi îâncepu saă cerceteze printre baâ rnele negre,
praă buşite, zaă bovind asupra unui gaâ nd staâ rnit de istorisirea
Braâ ncoveanului. Omul vaă zut de Dimitrie Paâ rvan raă saă rise ca din
paă maâ nt. Luase izvodul – izvodul sau poate altceva – de sub o piatraă ,
apoi pierise îân acelaşi fel. Dimitrie aşteptase zadarnic saă -i treacaă pe
dinainte şi scotocise dupaă aceea spatele casei caă utaâ nd loc tainic pe
unde ar fi putut ieşi straă inul. Dar îân zidul raă mas ca prin minune îântreg
nu fusese spartaă nici uşaă , nici fereastraă .
„Trebuie saă mai fie o cale, îâşi zise Radu Andronic. O cale pe care
puţini o ştiu…“ Croindu-şi greu drum, îâncercaă saă desluşeascaă vechea
oraâ nduialaă a caă maă rilor. Iatacele, odaia cea mare, cele ale odraslelor şi a
daă dacei. O raă suflaă toare ducea spre beciurile Rudeanului. Locul era
baă tut de paşi. Logofaă tul daă du îân laă turi grinzile arse şi saă ltaă cu uşurinţaă
capacul de lemn. IÎncepu saă coboare îâncet scaă riţa, ţinaâ nd dreapta pe
jungher.
Dupaă toate semnele, drumul era umblat. O dovedeau capacul slobod
şi treptele faă raă mucegai. Zaă bovi îân pivniţa lungaă cu ziduri boltite unde
altaă dataă îâşi îânvecheau Rudenii vinurile, caă utaâ nd alte semne. Un cufaă r
îânalt, de statul unui om, rezema peretele. Andronic trase de uşaă şi un
scaâ rţaâ it ascuţit tulburaă liniştea. Scrinul n-avea rafturi. O scaâ nduraă lataă
şi subţire îâl taă ia caă tre mijloc. Despaă rţiturile semaă nau cu douaă sicrie
puse îân picioare. Logofaă tul apropie faă clia şi îângenunche. Pe taă bliile de
lemn gaă si urme de glod amestecat cu iarbaă . Nedumerit, Radu Andronic
paă trunse îântr-unul din sicrie şi dintr-o dataă simţi caă alunecaă .

-61-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
Omul îân burnuz raă scolea îântunericul cu privirea. IÎndataă ce faă clia
logofaă tului dispaă ru îân beciurile Rudenilor, scoase jungherul şi paă trunse
printre ruine, avaâ nd mare grijaă saă nu staâ rneascaă praă buşirea pietrelor
raă mase îân cumpaă naă .

Cutia de lemn se opri singuraă . IÎn liniştea grea, logofaă tului i se paă ru
caă aude o raă suflare. Simţi un fior de gheaţaă de-a lungul spinaă rii şi ridicaă
faă clia. IÎn faţaă se deschidea gura unui tunel. O luaă îâncet pe laâ ngaă zid cu
hangerul îân maâ naă . Straă baă tu cale de douaă zeci de paşi şi se opri
ascultaâ nd. Raă suflarea aceea straă inaă nu fusese o paă rere. IÎl îânsoţea
mereu, o simţea tot mai aproape.
Tunelul coti, îânfundaâ ndu-se pe neaşteptate. Logofaă tul cercetaă
peretele umed. Daă du peste o adaâ ncituraă şi apaă saă . Un bolovan mare de
piatraă îâncepu saă alunece, deschizaâ nd o craă paă turaă îân zid. Auzi din nou
raă suflarea ce paă rea acum un horcaă it şi se raă suci iute.
Avu vreme saă zaă reascaă un caâ ine uriaş, cu paă rul laă ţos, galben şi ochi
roşii naă pustit asupra lui. Andronic îâmpinse braţul îânainte. Colţii lungi şi
puternici sfaâ şiaraă maâ neca ceapchenului ca pe o bucataă de haâ rtie.
IÎn lumina saă racaă a faclei, colţii fiarei şi oţelul din palma boierului
luceau stins. Caâ inele zvaâ cni, ţintindu-i grumazul, Andronic feri scurt,
repezind hangerul. IÎl simţi intraâ nd adaâ nc paâ naă la praă sele, şi fiara se
naă rui urlaâ nd a moarte.
Omul îân burnuz urmaă rea lupta lipit de zid. Caâ nd hangerul
logofaă tului fulgeraă fiara, se repezi straâ ngaâ nd jungherul îân pumn. IÎl opri
îântunericul. Boier Andronic dispaă ruse dincolo de zid.

Logofaă tul caă uta uimit îân jur. Se afla îântr-o casaă pustie peste care
naă paă dise uitarea. Covoare şi chilimuri vaă taă mate de vreme, icoane cu
chipurile sfinţilor maâ ncate de carii mureau îâncet sub pulbere.
Paingii se îânstaă paâ niseraă ţesaâ nd cu migalaă giulgiu des peste toate
îâncaă perile. Boier Andronic straă baă tea uluit caă maraă dupaă caă maraă cu
simţaă maâ ntul caă cel care paă raă sise casa – cu ani îân urmaă – o faă cuse faă raă
veste, gaâ ndind caă se va îântoarce. Laâ ngaă divan, aşteptau o pereche de
iminei brodaţi. Şoarecii roseseraă safianul raă suriu laă saâ nd neatinse
tertelul şi maă rgeluşele. Roseseraă şi timpul laă sat îân urmaă de un calendar
grecesc pe care nimeni nu-l mai raă sfoise din anume zile ale lui faă urar
1695.
Logofaă tul trecu mai departe, spintecaâ nd truda paă ianjenilor. Socoti caă
-62-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
trecuseraă nouaă ani de caâ nd un necaz mare se abaă tuse dintr-o dataă
asupra casei. IÎn amforele de alabastru, florile uscate se faă raâ miţau la cea
mai micaă adiere. Merele de pe tipsie putreziseraă de mult, iar îân colivia
micaă de laâ ngaă fereastraă zaă cea o graă maă juie de oase acoperite de
pulbere. Pe duşumea forfoteau guzgani mari şi Andronic paă şea printre
ei cu silaă . Pe un umaă rar ataâ rna o rochie de taftaă verzuie ca apa cea slutaă
îân bahne, cu bibiluri bogate la piept şi poale. Mijlocul mic, sugrumat
îântr-o lesaă de maă rgaă ritare îân care erau îâmpletiţi ghiocei de argint, purtaă
gaâ ndul boierului spre o femeie taâ naă raă şi subţire îân boi. Straiul pregaă tit
pentru petrecere aleasaă nu fusese îânveşmaâ ntat, poate, niciodataă .
O bufniţaă mare îâi faâ lfaâ i laâ ngaă ureche trezind îân îâncaă pere mirosuri
veştede de mortaă ciune. Parcaă aşteptaâ nd semn, un stol de lilieci raă saă riraă
din toate colţurile, izbindu-se de ziduri.
Boier Andronic se apropie de pupitrul florentin raâ nduit îân colţul
icoanelor. Caietul cu scoarţe de piele aştepta deschis. Şterse colbul gros
şi desluşi cuvintele aşternute maă runt, de o maâ naă deprinsaă cu pana.
Cele dintaâ i slove fuseseraă îânghiţite de guzgani. Logofaă tul apropie faă clia.
La apusul soarelui nu voi mai fi. Peste sufletul meu a pogorât liniştea.
E ca o lumină blândă. Întorc capul de la ceea ce părăsesc şi las viitorimii,
nu vouă, bunul meu rămas. La 17 al lui făurar 1695.
Radu Andronic se desprinse de pupitru cu simţaă maâ ntul caă scotocise
îântr-un mormaâ nt. Faă cu cale îântoarsaă prin îâncaă perile pustii. Zaă ri îân
ultima clipaă un jungher strecurat prin deschizaă tura zidului şi se azvaâ rli
la paă maâ nt. Jungherul îâi zgaâ rie pielea grumazului, apoi se îânfipse îântr-o
mescioaraă .
Logofaă tul se repezi spre gura tunelului. Blocul de piatraă alunecase,
astupaâ nd gaura.

-63-
Capitolul VII

CASA BLESTEMATAĂ

Radu Andronic nu mai zaă bovi îân odaă ile pustii. Trase zaă vorul ruginit
de la uşa cea mare. Fierul naă paă dit de ruginaă gemu îânaă buşit ca dupaă un
somn adaâ nc, dovedind caă vreme îândelungataă nu simţise maâ na omului.
Ajunse îântr-o uliţaă straâ mtaă şi îântortocheataă . Dinaintea praă vaă liei unui
cavaf, o cizmaă putredaă şi un imineu vechi, spaâ nzurate, se baă laă ngaă neau
îân baă taia vaâ ntului. Casa ameninţa saă se praă buşeascaă şi judecaâ nd dupaă
îânfaă ţişarea praă paă ditaă a pridvorului şi a curţii, logofaă tul socoti caă
negustorul nu prea are dever.
La fereastraă , îânţepenise un baă traâ nel gaă lbejit cu ochii vioi. Se uita la
boier faă raă sfialaă , urmaă rindu-i curios toate mişcaă rile.
Radu Andronic îâi zaâ mbi, apoi dupaă o clipaă de şovaă ialaă taă ie uliţa şi
faă cu semn baă traâ nului saă -i deschidaă . Paă trunse îântr-o odaă iţaă cu miros
greu de lucruri vechi. Lumaâ narea de seu îâmpraă ştia zgaâ rcitaă lumina.
Logofaă tul abia desluşi o laviţaă acoperitaă cu scoarţe zdrenţaă roase,
sculele de cizmaă rie.
— Maă prind pe tot caâ ştigul meu dintr-un an, raâ se baă traâ nul, caă
domnia ta n-a intrat îân praă vaă lia lui jupaâ n Avram ca saă taâ rguie îâncaă lţaă ri.
— Ai caâ ştigat prinsoarea, raâ se logofaă tul şi azvaâ rli pe masaă un pumn
de taleri.
Ovreiul caă utaă lung spre chipul boierului şi daă du argintul îân laă turi.
Avea ţeasta spaâ naă , guguiataă cum e oul, pieliţa obrazului braă zdataă şi
gaă lbinicioasaă .
— Ia-i îândaă raă t, boierule. Banii dobaâ ndiţi faă raă temei – caă ci domnia ta
n-ai intrat îân raă maă şag – nu aduc bucurie şi nici caâ ştig. Iar la miluialaă , cu
toataă saă raă cia lui, jupaâ n Avram îâncaă n-a ajuns.
— Atunci dobaâ ndeşte-le temeiul, jupaâ ne, şi istoriseşte-mi ce blestem
a pustiit casa de peste drum.
Ovreiul claă tinaă capul. Un zaâ mbet trist despicaă buzele supte.
-64-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
— IÎn drumurile domniei tale ai îântaâ lnit, sunt îâncredinţat, pe rabinul
Leiba Simon cel îânţelept.
— N-am avut cinstea, jupaâ ne.
— Asta saă -ţi fie ultima supaă rare! De auzit, ai auzit…
— Nici maă car.
— Nu-i nimic, ai saă auzi acum. Leiba Simon, laă udat fie-i numele îân
veci, avea o vorbaă : acolo unde a poposit blestemul nu îâncape nici
judecataă , nici tocmealaă . Dacaă -ţi iese îân cale, spune-i caă vii dupaă el, ia-ţi
traista şi fugi îâncotro vezi cu ochii. Blestemu-i ca boala, se ia şi nu
osteneşte îânainte de soroc.
— M-ai îânspaă imaâ ntat, jupaâ n Avram, suraâ se blaâ nd logofaă tul.
— Draă muieşte-ţi spaimele cu zgaâ rcenie, boierule, dacaă vrei saă ştii şi
altele.
— Cum o chema pe staă paâ na casei?
— Mioriţa.
Radu Andronic caă utaă îân minte.
— Mioriţa?
— Tataă l dumneaei se traă gea din neamul Balşilor, boieri mari
moldoveni.
— Am ştiinţa caă Balşii staă paâ neau moşii îân Valahia.
— Dacaă ai şi puţinaă raă bdare o saă afli caă aşezaă rile de la Iedereni şi
Livedeasa, din cotul Vlaşcaă i, le-au traă inicit dupaă ce au fugit de urgia lui
Vodaă Vasile Lupu. Mamaă -sa nu se afla din cine ştie ce spiţaă aleasaă , dar
era tare chipeşaă . Chipeşaă şi trufaşaă .
— Şi fata?
— Domnia ta, raâ se ovreiul, eşti naă valnic ca un maâ nz taă taă resc. Ai
auzit de rabinul Mendel?
— Nu.
— Nu-i nimic, ai saă auzi acum. Dupaă cel dintaâ i ceas al serii, spunea
rabinul Mendel, îângaă duie trupului şi cugetului saă traâ ndaă veascaă . Nu te
laă sa cuprins nici de neraă bdarea bucuriei, nici de bobotaia necazului şi
somnul îâţi va fi dulce. Mioriţa a fost frumoasaă , boierule. Mai frumoasaă
decaâ t mama-sa. Caâ nd te uitai la ea, îâţi daă deau faă raă veste lacrimi de
bucurie. Era ceva pe chipul ei care-ţi maă rturisea caă nu-i e ursit saă
zaă boveascaă mult îân lumea noastraă . Ochii mai cu seamaă îâţi frigeau inima.
Negri, migdalaţi, muiaţi parcaă de rouaă . Paă rul cum e spicul îân rod îâl
purta îânnodat pe ceafaă şi prins îân leasaă de aur. N-am vaă zut-o niciodataă
altfel…
-65-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
Privirea cavafului alunecase peste creştetul lui Radu Andronic.
Lucea blaâ nd ca dinaintea unei icoane. Logofaă tul îântrebaă îâncet:
— A fost ibovnica Rudeanului?
Negustorul tresaă ri:
— Cum a aflat domnia ta aşa o tainaă ?
— Am gaă sit drumul de sub paă maâ nt care leagaă cele douaă case.
— Rudeanul l-a zidit.
— Am priceput…
— Ştii cine a fost apoi soaţa Rudeanului?
— Nu.
Ovreiul scaă zu glasul de parcaă i-ar fi ascultat cineva:
— Jupaâ neasa Elena Brezoianu, fina lui Vodaă . Silit a fost la îânsoţire şi
silnicaă i-a fost viaţa. Elena nu era slutaă , dar vorba lui reba Isac. Ai auzit
de el?
— Nu.
— Nu-i nimic, ai saă auzi acum. Avea Isac al nostru o vorbaă : „Dupaă
miere, nici strugurii nu au dulceaţaă .“
— Vii dintr-un neam de îânţelepţi, jupaâ n Avram, suraâ se Radu
Andronic. IÎnţeleg ce vrei saă spui. Pe Mioriţa o cunoscuse îânainte…
— IÎngaă duie, rogu-te, lui jupaâ n Avram saă bage de seamaă caă domnia ta
vii dintr-un neam care pricepe totul tare repede. Adevaă rat, o ştia de
caâ nd era copilaă . Şi tot de-atunci şi-au juruit credinţaă îân veci. Dar
Dumnezeu, fi-voi iertat, pune camaă taă grea. Daă cu o maâ naă şi ia cu douaă .
Zaâ mbi. Rudeanul şi Mioriţa erau frumoşi, cuprinşi, se îândraă geau. Nimic
nu le staă tea îân cale. Raâ nduiau tocmai ospaă ţul de logodnaă , caâ nd
Braâ ncoveanul îâmboldit de doamna Marica şi de finaă -sa, Elena, l-a
chemat pe boier la curte. De faţaă n-am fost, adaă ugaă subţire jupaâ n
Avram. Au uitat saă maă pofteascaă … Dar ştiu caă paâ naă saă se
dezmeticeascaă , s-a trezit Rudeanul cu inelul Elenei îân palmaă . N-a
îândraă znit saă îânfrunte maâ nia Domnului şi peste douaă luni se afla îânsurat.
Mioriţa a zaă cut un an de inimaă neagraă … Dupaă aceea, a îâmbraă cat strai de
caă lugaă riţaă la maă naă stirea Dintr-un Lemn.
— De unde cunoşti lucrurile astea, jupaâ n Avram?
— Am saă raă spund domniei tale la vremea cuvenitaă . De ajuns caă îântr-
o iarnaă , sunt 12 ani de atunci, Rudeanului i s-au rupt baierele inimii de
ataâ ta naă duf şi tocmind oameni de ispravaă au purces la maă naă stire şi au
furat-o pe jupaâ niţaă .
Logofaă tul îâi azvaâ rli o caă utaă turaă iute şi prinse a zaâ mbi.
-66-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
— Te-ai numaă rat cumva şi domnia ta printre oamenii aceia?
— Dacaă îângaă dui, am saă -ţi raă spund cu altaă îântrebare. Ai auzit de reba
Solomon?
— Nu.
— Nu-i nimic, ai saă auzi acum. Reba avea o vorbaă : Dumnezeu a dat,
îân îânţelepciunea lui, ochi sprinteni şoimului, dar i-a taă iat limba. Caâ nd
paă trunzi iuteş îân sufletul semenilor fereşte-te a o araă ta.
— Vrei saă spui, zise logofaă tul, caă dobaâ ndeşti mai multe dacaă nu te
araă ţi prea ager. Dar eu am socotit, jupaâ ne, caă nu se cuvine saă umblu cu
iscuseli. Mi-ai vorbit neprefaă cut şi cu plaă cere.
— Cu plaă cere, adevaă rat. O saă te mire, dar domnia ta eşti prima fiinţaă
omeneascaă care aude din gura mea povestea Mioriţei. Ştii de ce?
— Pesemne nimeni altul îân afaraă de mine nu te-a rugat saă i-o spui. Şi
nu te-a rugat, pentru caă n-a ştiut caă o cunoşti, iar dumneata, jupaâ ne, te-
ai paă zit a le destraă ma credinţa. Aşa e?
— Aşa e, boierule. Da’ azi, povestea aceea veche nu mai poate face
raă u nimaă nui. Nici mie, nici Mioriţei. Pe mine, Rudeanul maă tocmise saă
fiu momealaă . Raâ se îâncetişor: Am umplut o traistaă de maă runţişuri şi am
baă tut la poarta maă naă stirii îân prag de searaă . Am ochit chilia jupaâ nesei,
am descurcat potecile. Peste caâ teva ceasuri slujeam drept caă laă uzaă
oamenilor plaă tiţi de Rudeanul… Au traă it Rudeanul şi Mioriţa îân casa de
peste drum ceasuri de negraă itaă şi ascunsaă dulceaţaă . Se fereau de
jupaâ neasa Elena, de slujitori, de taâ rg. Privind la cei doi am priceput,
boierule, ce paâ rjol poate semaă na dragostea. Dar soarta nu îândraă geşte
pe cei ce i se raă zvraă tesc. Un blestem amarnic îâi urmaă reşte. Trei prunci –
rod al îânsoţirii nelegiuite – au murit îân scutece. Caâ nd i s-au aprins
casele, Rudeanul se afla îân braţele Mioriţei. I-au pierit copiii odraă sliţi
de Elena, jupaâ neasa, tot avutul. Boierul a socotit-o semn aprig al
maâ niei cereşti şi şi-a pierdut minţile.
— Şi Mioriţa?
Jupaâ n Avram claă tinaă din cap cu tristeţe:
— Şi-a pus capaă t zilelor. Faă raă Rudeanul, viaţa şi sufletul îâi erau de tot
pustii. Oamenii n-au vrut saă -i facaă slujbaă şi am îângropat-o îân graă dinaă .
De-atunci nimeni nu s-a mai apropiat de casaă . O socotesc afurisitaă .
Ovreiul îâşi frecaă ochii parcaă supaă raţi de fum. Radu Andronic îântrebaă
îân şoaptaă :
— Chiar nimeni?

-67-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
La acelaşi ceas taâ rziu din noapte, baă rbatul îânveşmaâ ntat îân burnuz se
strecuraă printre saă lciile ce streşineau apa Daâ mboviţei. Sub pod mocnea
stins focul cumaşilor, calicii îânraă iţi îân viaţaă faă raă caă paă taâ i. Traă iau din
picurişul pomenilor ziua, iar noaptea scoteau cuţitele din fier prost,
taâ lhaă rind uliţele.
Peste trupurile adormiţilor adia vaâ ntul. Omul îân burnuz trase o
grimea neagraă pe faţaă şi atinse un umaă r. Calicul se dezmetici iute din
somnul viclean al caâ rjaliilor şi duse maâ na la hanger. Omul îân burnuz îâi
prinse degetele şi îâl trase îân îântuneric.
— Tu eşti, Prisparu?
Lotrul îâncercaă saă desluşeascaă chipul celuilalt. Rosti oţaă raâ t cu maâ na
prinsaă îân cleşte:
— Ca saă maă îântrebi de nume m-ai trezit?
— Am socotit caă cinci galbeni nu ţi-ar fi de prisos.
— O socoataă bunaă . Ce pofteşti îân schimbul lor?
— Saă mi-l deschizi pe unul.
— Aha! Caâ rjaliul raâ nji: Colivaă ori bolniţaă ?
— Colivaă .
— Hm… Sunt ififliu raă u, nu-mi daă maâ na saă scuip îân blidul plin. Ce
hram poartaă muşteriul?
— Taâ naă r, deprins cu jungherul.
— Boier ori din prostime?
Omul îân burnuz paă ru saă şovaă ie. Raă spunse îâncet, caă utaâ nd cu luare-
aminte îân jur:
— Boier.
— Atunci se mai cuvin cinci galbeni. Obraz subţire. Şi Vodaă caâ nd le-
nalţaă capetele îân suliţe, le potriveşte celor de neam praă jinaă mai îânaltaă
cu trei coţi decaâ t mişeilor.
Omul îân burnuz scoase aurul.
— Lucrarea e grabnicaă .
— Poruncesc doar raă dvanul, raâ se calicul, şi am pornit. Unde trebuie
faă ptuitaă lucrarea?
— IÎn uliţa Boiangiilor. Paâ ndeşte dugheana lui Avram cavaful. Dacaă ţii
la pielea ta, ia-ţi tovaraă şi. Boierul are maâ naă dibace şi hanger ascuţit.
Se topi îân îântuneric. Dupaă ce se îândepaă rtaă îândeajuns, omul îân burnuz
taă ie Daâ mboviţa spre curţile Braâ ncoveanului.

-68-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
***

— Nimeni! spuse jupaâ n Avram.


— Gaâ ndeşte-te mai cu seamaă la ultimele zile.
Ovreiul claă tinaă hotaă raâ t din cap.
— Nimeni, boierule, ţi-am spus. Oamenii se tem de casa blestemataă
şi o ocolesc.
Radu Andronic suraâ se.
— Mai sunt şi ceasuri de noapte.
— Dacaă nu stau eu la privealaă , raă spunse ovreiul, staă nevastaă -mea
Rea-Lea. Dacaă nu staă nevastaă -mea, staă soacraă -mea, dacaă nu staă nici
soacraă -mea, stau copiii, saă le dea Dumnezeu saă naă tate. Am zaă bovi cu
toţii, dar fereastra e micaă şi nu îâncaă pem.
Logofaă tul îâl cercetaă mirat.
— Şi ce faceţi acolo?
— Domnia ta nu poţi îânţelege. Caâ nd viaţa ţi-i saă racaă , ochii-s dornici
de privelişte. De-ajuns saă vezi un caâ ine straă in îân mahala şi gaâ ndurile
îâncep saă alerge. Cine l-o fi raă taă cit, ori poate caă la un capaă t sau altul al
uliţei s-o fi îânjghebat gospodaă rie nouaă ? Iar nevastaă -mea nu are somn
decaâ t îân puterea amiezii. Caâ nd am auzit îântaâ ia oaraă de meteahna ei, m-
am bucurat foarte…
— De ce?
— Peţitorul m-a amaă git caă -i semn de mare haă rnicie. Vorba lui reba
Simhalaă , ai auzit de el?
— Nu, dar trag naă dejde c-o saă aud…
— Simhalaă al nostru avea o vorbaă : „Maâ ţa maă naâ ncaă straşnic peşte,
asta îânsaă nu îânseamnaă caă -i place saă pescuiascaă .“ Iar acum domnia ta se
îântreabaă : cu ataâ ta îânţelepciune cum de nu a izbutit bietul ovrei saă se
chiverniceascaă ?
— Nu maă îântreb deloc, jupaâ n Avram, raâ se logofaă tul. Sunt îâncredinţat
caă ai urmat pildele vechi care ne povaă ţuiesc saă nu raâ vnim la avuţie.
— Eu zic caă îânvaă ţaă tura asta a naă scocit-o un paâ ntece plin. Dar oricum,
e prilej de maâ ngaâ iere saă crezi caă ai raă mas saă rman din prisos de
îânţelepciune.
Radu Andronic îâşi îâmbumbaă veşmaâ ntul. IÎmpinse punga de bani spre
ovrei, zaâ mbind.
— Primeşte-i, jupaâ ne, pentru ostenealaă . Nenorocul meu e caă cei care
au cercetat casa Mioriţei au scaă pat privirii domniei tale.
-69-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
Cavaful îâşi plecaă ochii, zgrepţaă naâ ndu-şi paă rul saă rac de la ceafaă .
— Din casaă n-am vaă zut ieşind pe nimeni. Dar – poate-ţi va fi de folos
– îân graă dina Mioriţei mi s-a paă rut caă zaă resc un baă rbat schilod. Taă ia
curtea spre han.
Logofaă tul tresaă ri.
— Caâ nd?
— Ieri, la vaă rsarea serii. Am saă mai spun domniei tale caă omul
betegise de curaâ nd. Nu paă rea deprins cu piciorul de lemn. Şi voi mai
spune logofaă tului, ceraâ nd cuvenita iertare, caă -n urzeli de primejdie e
bine a-şi ascunde chipul şi a-şi schimba îânfaă ţişarea.
— De unde maă cunoşti? îântrebaă Andronic îânveselit.
— Existaă un singur boier îân Bucureşti îâmbraă cat îân straie de lotru şi
cu semn de ranaă veche la taâ mplaă . Tot pruncul care a deprins a vorbi îâţi
va spune caă acest boier se numeşte logofaă tul Radu Andronic. Vorba lui
reba Lazaă r… Ai auzit de reba Lazaă r?
— Da! spuse apaă sat Andronic, hotaă raâ t saă -l vaâ re îân straâ mtoare.
Ovreiul raâ se claă tinaâ nd din cap:
— N-ai auzit şi nici n-ai saă auzi, boierule! Rabin cu aşa un nume îâncaă
nu s-a pomenit…

-70-
Capitolul VIII

CUVIOSUL PAFNUTIE
IÎŞI GAĂ SEŞTE O SLUJBAĂ

Ajuns îân josul uliţei, boier Andronic îântoarse capul. IÎn lucoarea
saă racaă de la fereastra cavafului se ghiceau douaă faă pturi. Ovreiul îâşi
chemase la privealaă muierea. Se canoneau acum saă cerceteze amaâ ndoi
prin ochiul straâ mt de sticlaă .
Logofaă tul zaâ mbi, adaâ ncindu-se îân fundaă tura Turculeţului. Gonea
taă ind saă geataă îântunericul. Dintr-o dataă , calul i se îâmpiedicaă îântr-o
fraâ nghie îântinsaă de-a curmezişul drumului.
Andronic se trezi îân ţaă raâ naă , straâ ns potcoavaă de trei haidamaci
desprinşi de laâ ngaă ulucile unei curţi. Aveau chipurile trase, naă paă dite de
plete şi barbaă , prin zdrenţele raă u mirositoare se straă vedea un umaă r ori
o spinare goalaă . Unul dintre ei îâi saă ri taâ lhaă reşte îân caâ rcaă , cetluindu-i
braţele. Ceilalţi îânaintau pieptiş, cu jungherele îân maâ ini.
Logofaă tul se smuci fulgeraă tor din şale, lepaă daâ ndu-şi povara. Omul
caă zu greu şi raă mase o clipaă raă stignit îân colbul uliţei. Cu jungherul îân
staâ nga şi sabia îân dreapta, staă vili pornirea ascuţişurilor viclene. Oţelul
scaă paă raă , zvaâ rlind scaâ ntei maă runte.
Andronic avu raă gazul saă citeascaă feţele ucigaşilor. Faă cu vaâ nt celor
doi şi spuse raâ zaâ nd:
— Ridicaă -te, Prisparule! Nu aşa se îântinde palma la mila
îântaâ rziaţilor!
Pungaşul saă ri opaă rit.
— Vaă taă maţi-l, fraţilor!
Amaâ ndouaă hangerele caă utaraă inima logofaă tului şi mare le fu
taâ lharilor mirarea caâ nd simţiraă caă le zboaraă armele din maâ ini. Daă duraă
îânapoi. Andronic fluturaă vaâ nteş sabia, crestaâ ndu-le obrajii.
— Asta-i pecetea mea, flaă caă ilor, pentru ziua îân care veţi da socotealaă .
Haidamacii se raă suciraă pe caă lcaâ ie, mistuindu-se îân îântuneric.
-71-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
— Feciori de caă ţea! strigaă îân urma lor Prisparu.
IÎnainta costiş, cu jungherul proptit îân degetul gros. Logofaă tul
pricepu caă lovitura va porni de sus îân jos şi îâşi raâ ndui liniştit armele la
cingaă toare.
— Ai raă mas singur, milogule, dar îândraă zneala nu-ţi osteneşte.
Aştept.
— Primeşte!
Maâ na Prisparului zvaâ cni dupaă socoteala logofaă tului. Andronic îâi
prinse îâncheietura şi-o straâ nse paâ naă caâ nd ucigaşul scaă paă îântr-un
genunchi, gemaâ nd.
— IÎndurare!
— Cine v-a poruncit moartea mea?
Omul raă sufla greu. Radu Andronic slaă bi din straâ nsoare.
— Vorbeşte!
— Nu ştiu, boierule.
— Vorbeşte! scraâ şni logofaă tul.
— Nu ştiu cine e, jur! M-a tocmit saă -ţi fac felul. Mi-a zis caă eşti tare
de îânger şi n-a greşit. A greşit caâ nd m-a povaă ţuit saă iau numai doi
tovaraă şi. IÎmi trebuiau de douaă ori pe ataâ ţia. Nu-i ceasul de caâ nd m-a
caă utat sub pod…
— Un baă rbat raă saă rit, îân burnuz…
Taâ lharul îâncercaă saă raâ daă :
— Paă i dacaă -l cunoşti, boierule…
— Caâ t ţi-a plaă tit pentru lucrarea asta?
— Zece galbeni. Uitaă -te îân chimir, îâi mai am.
Radu Andronic socoti caă lotrul nu minte. Omul îân burnuz nu-şi
descoperise chipul faţaă de boier Paâ rvan care dorise cu straâ mbaă tate, dar
nu din laă comie de taleri, moartea Braâ ncoveanului. Cu ataâ t mai vaâ rtos n-
avusese saă se vaâ ndaă mişeilor de sub podurile Daâ mboviţei.
Slobozi taâ lharul şi scoase din cingaă toare o teşcherea micaă .
— Ai cincizeci de galbeni ca saă -ţi ţii gura legataă . Nimeni nu trebuie
saă cunoascaă îântaâ mplaă rile din noaptea asta. Dacaă aud o vorbaă , te gaă sesc
şi îân gauraă de şarpe!
Ucigaşul caă utaă mult şi cu nedumerire îân urma logofaă tului.

***

-72-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
La puţinaă vreme dupaă acestea, Radu Andronic descaă lecaă îân faţa
hanului Sf. Gheorghe. Fiind zi de bucurie şi desfaă tare, porţile
raă maă seseraă deschise. IÎn curte se raă coreau oameni cu ulcelele pline,
dinlaă untru raă zbaă teau chiote vesele.
Logofaă tul raă mase îân prag îâncercaâ nd saă descurce, îân lumina
îânceţoşataă a feştilelor, halimaua de chipuri şi trupuri. Hangiul, baă rbat
rotofei cu ochii mici îânfundaţi îân graă sime, îânveşmaâ ntat cu naă dragi
ceadirii şi chimir braşovenesc de piele care îâi îâncingea anevoie
paâ ntecele mare, se apropie cu temeneli.
— Sluga domniei tale…
— Vaă d caă ai vaâ nzare, nu şagaă , zaâ mbi Radu Andronic.
Doi ţigani numai o apaă zdraă ngaă neau cu naă dejde la dible praă paă dite.
Hangiul raă spunse iute şi parcaă cu spaimaă de deochi.
— Ca îân zi de saă rbaă toare, boierule. Azi nu pridideşti de muşterii, iar
maâ ine le numeri doar paă duchii laă saţi zaă log, fie-mi vorba iertataă . Poate
domnia ta doreşte o caă maraă , cai de olac, ori altceva…
Logofaă tul îâl privi îân luminile ochilor şi rosti cu taâ lc:
— Mai cu seamaă „altceva“.
Hangiul clipi îântaâ i nedumerit, apoi paă ru a îânţelege:
— Pofteşte dupaă mine, boierule.
Radu Andronic se laă saă petrecut îântr-o odaă iţaă dosnicaă . Hangiul ieşi şi
se îântoarse numaidecaâ t, aducaâ nd o cupaă şi un clondiraş. Turnaă cu
dichis vinul untdelemniu, maâ nuind gingaş oalele.
— Nu trebuie zdruncinat, şopti abia mişcaâ ndu-şi buzele umede. E
licoare aleasaă . IÎşi micşoraă şi mai mult glasul: Vin din pivniţele domneşti
de la Taâ rgovişte.
Logofaă tul izbucni îân raâ s:
— Faci negoţ cu Braâ ncoveanul?
— N-am spus asta, boierule. Am un prieten, vaă taf la podgoriile lui
Vodaă . Clipi din ochi: Un butoiaş, douaă , nu se cunoaşte. Le paă strez
pentru obrazele subţiri…
— Maă prind pe ce vrei, hangiule, raâ se iar Andronic, caă „obrazele
subţiri“ de dincolo tot cu licoare domneascaă dintr-aceasta se desfataă
acum. Dar pentru altaă vorbaă am venit… Straă ini ai îân han?
Zece galbeni raă sfiraţi pe mescioaraă îânsoţiraă îântrebarea logofaă tului.
Hangiul îâi numaă raă repede din ochi.
— Ce îânţelege domnia ta prin straă ini? Se ştie doar caă la Paşti şi
Craă ciun, de iarmarocul Saâ nzienelor şi al Sfintei Marii negustorii umplu
-73-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
hanurile.
— Maă gaâ ndesc la aceia pe care nu i-ai mai cunoscut, oameni vaă zuţi
dintaâ ia oaraă , cu hram tulbure.
Fruntea hangiului se îâncreţi. Privi îâncaă o dataă spre galbeni şi rosti,
îânghiţind îân sec:
— Paă i saă -i socotim, boierule. Am grecii, moşteniţi îâncaă de la bietul
tata, fie-i ţaă raâ na uşoaraă : Spiru – giuvaiergiul; Costachis – telalul cu un
cirac; Iani – maă mularul. Vin: Vittorio – genovezul cu catifeluri, damascaă
şi zarafir, lipscanii…
— Alţii! îâi curmaă vorba Andronic. Din cei neştiuţi. IÎncerci cu viclenie,
hangiule, saă dobaâ ndeşti vreme chibzuind ce saă faci. Saă mi-i spui, ori ba.
— Domnia ta eşti prea prepuielnic. Doar ataâ ta, caă nu le ţin seama la
toţi, aşa pe cap… Uite, acuma mi-am adus aminte. Au mai poposit ieri,
pe raă coare, trei neguţaă tori.
— Sunt îân tovaă raă şie?
— Nu cred, au picat îânsaă la acelaşi ceas. E un braşovean, Dragoş.
Vinde caşmiruri, marame şi baă smaă luţe. AĂ stuia, ştiu caă i-a raâ s norocul îân
faţaă . Paâ naă spre searaă , ispraă vise marfa şi voia saă se ducaă . IÎl ţine pe loc o
praă paă ditaă de roataă şi dupaă cum poate pricepe orişicine, n-a gaă sit suflet
de creştin saă -i dreagaă carul îân aceastaă zi.
— Asta îânseamnaă caă raâ sul norocului a fost cam straâ mb. Al doilea?
— Al doilea, Murgu, îâi din Moldova. Meştereşte îân lemn sipete,
besactele, sunducuri, acaă riţe. Am cumpaă rat şi eu una muierii…
— Mi-o araă ţi altcaâ ndva. Mai departe!
Hangiul claă tinaă din cap cu amaă raă ciune.
— Eu, unul, nu-s deprins cu pripeala, boierule. Ca saă ispraă vesc, cel
din urmaă -i turc, Abdul geambaşul.
— Unde-şi au odaă ile?
— Braşoveanul, deasupra dughenii lui Costachis.
— Adicaă spre porţile cele mari?
— IÎntocmai. Murgu, îân aripa slugilor, şi Abdul, îân spate.
— Spre casa blestemataă ?
— Da.
— Binevoieşte, rogu-te, şi arataă -mi-i!
— Dacaă domnia ta vrea saă le vadaă chipul, n-are decaâ t saă priveascaă
prin uşa niţeluş craă pataă . Daă chiar îân ocniţa unde le-am raâ nduit masa.
Logofaă tul se apropie şi îâşi lipi ochiul de deschizaă turaă . Moldoveanul
şi negustorul braşovean vorovaă iau îân şoaptaă . Turcul, un zdrahon îân ilic
-74-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
şi fes roşu, raâ dea la tejghea cu sluga. Apucaă douaă oale de vin şi se
îânapoie la masaă , traă gaâ ndu-şi piciorul de lemn.

***

Boier Radu Andronic o gaă si pe Marghioliţa cocoţataă îân vaâ rful patului,
praă paă dindu-se de raâ s. Ochii, douaă pietre mari, verzi, fulgerau la fiecare
îânaă lţare a pleoapelor luminaâ nd obrazul sidefiu cu gingaă şia petalelor de
nufaă r. Dinţii umezi ronţaă iau acadele. IÎşi îâncrucişase picioarele dupaă
moda paă gaâ nilor şi asculta vorbele nelegiuite ale lui Pafnutie.
Aşternutul, o spumaă de horbotaă , mirosea saă naă tos a curat,
dedesubturile femeii, mai mult ghicite, straă luceau de albeaţaă .
Raă spopitul îâşi legase fruntea îâncinsaă cu o basma udaă şi blestema
fierbinte pe Satana ce scosese dinaintea oamenilor ispita muierilor şi
balercile cu vin amaă gitor. Caâ nd îâşi traă gea raă suflarea, se îântindea dupaă
ulcica cu rachiu aşezataă pe laiţaă , la îândemaâ naă .
Boier Radu Andronic îâi prinse maâ na îân aer şi arducaă ulcica pe poliţaă .
Marghioliţa chicoti:
— IÎngaă duie-i, logofete, saă se dreagaă .
— Paâ naă s-o drege, vreau saă se trezeascaă .
Raă spopitul îâşi sumeţi buza şi mugi:
— Caă ci îâşi leapaă daă Domnul de la inimaă pe hainul care smulge lingura
de la gura saă racului. Ierta-va la cel ce din neştiinţaă greşeşte, şi de douaă
ori iartaă iar caâ nd acel hain se caă ieşte şi lasaă saă racului ce-a luat.
— Eu nu maă caă iesc, raâ se Andronic. Şi acum istoriseşte-mi de ce te-au
osaâ ndit oamenii la butuci?
— La butuci?! se minunaă raă spopitul. Robul lui Dumnezeu, Pafnutie,
vaâ raâ t îân butuci?! Mare şi negraă itaă mi-e mirarea!
— Iaca aşa o ţine de caâ nd a faă cut ochi, spuse Marghioliţa, clipind
vulpeşte. Nici dacaă i-am araă tat butucii nu mi-a faă cut îâncredinţare.
Adaugaă îân raă boj, logofete: hoţ, beţiv şi taă gadnic.
— Cataă cu blestem, Doamne, la cei ce hulesc pre slujitorii taă i!
Cetluieşte gura muierilor spre liniştea şi odihna saă rmanilor credincioşi.
— Lasaă slujba, Pafnutie! Straă jerii raă scolesc taâ rgul, gaâ dele îâşi ascute
securea. Ce au oamenii cu tine?
— Inima ticaă loasaă e de nepaă truns, boierule, spuse oleacaă mai
îândulcit Pafnutie, adunaâ ndu-şi zdrenţele pe trup. Dar iacaă , Maâ ntuitorul
-75-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
nu lasaă de izbelişte pe bunii saă i. IÎntaă reşte un braţ la care nici n-ai
gaâ ndit şi îândreaptaă nelegiuirea.
— Ai fost popaă îân Moldova?
— Am fost şi cu vrednicie am slujit poruncile sfinţilor paă rinţi.
— Nu cumva necuratului? Pentru care faptaă anume te-au alungat
creştinii din altar?
— Oamenii-s saă raci cu duhul, boierule. Dacaă am gaă sit îân uliţaă o
pungaă cu bani şi am ridicat-o, caă ci risipa nu-i e dragaă nimaă nui, umilit
am fost şi hoţ mi-au zis…
— Eşti îâncredinţat, raâ se logofaă tul, caă teşchereaua n-ai gaă sit-o îân
vreun chimir? Şi cu partea femeiascaă cum a fost, cuvioase?
Caterisitul ridicaă maâ inile la cer:
— Urzelile satanei sunt viclene şi prea viclene. IÎţi scoate îân cale
mioaraă albaă , iar tu o maâ ngaâ i neştiind caă dezmierzi trup spurcat de
muiere.
Negustoreasa îâşi ţinea paâ ntecele de raâ s. Lacrimile îâi udau obrajii
alunecaâ nd îân boabe de maă rgaă ritar. Radu Andronic îâşi raâ ndui mustaţa.
— Dupaă cum pricep, te îâncearcaă ades Satana.
— Adevaă rat şi prea adevaă rat, oftaă Pafnutie.
Marghioliţa îântrebaă printre suspine:
— Caâ te ibovnice ai avut, paă rinţele?
— Una singuraă , raă spunse raă spopitul, spre uimirea logofaă tului.
— Tot mioaraă albaă ?
— Neagraă ca talpa iadului! IÎi sfaâ raâ ia pucioasa-n ochi şi saă ltau dracii
sub pielea ei. Ridicasem anume pentru ea casaă îân Paă curari, o ţineam cu
bucate şi bani…
Radu Andronic claă tinaă capul.
— Pricep. Şi cum Dumnezeu a poruncit saă -ţi ajuţi aproapele…
— Aşa am chibzuit şi eu, logofete. Dar iacaă , oamenii au socotit îântr-
altfel.
Se ridicaă anevoie, ţinaâ ndu-se de cuptor:
— De-acuma maă duc. Se lumineazaă şi anevoie maă mai strecor afaraă
din taâ rg. IÎţi mulţumesc, boierule, pentru fapta prea milostivaă . Fii
binecuvaâ ntat, binecuvaâ ntataă fie şi jupaâ neasa ce traâ ndaă veşte îân
moliciunea crivatului.
— Mai zaă boveşte o clipaă , îâl opri Andronic. Straă jile bat uliţele îân
caă utarea sfinţiei tale. Au mare trebuinţaă de zdrahoni pentru ocnele de
sare…
-76-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
Pafnutie se opri nehotaă raâ t.
— IÎnduraă -te, logofete, şi arataă -mi caă ile spre izbaă vire.
— Nu-i decaâ t una singuraă , cuvioase. Saă intri slugaă .
— La domnia ta?
— Ai ghicit.
Cateristul îâi caă utaă lung îân faţaă . IÎşi raă şchiraă degetele prin barba
îâncaâ lcitaă .
— Şi la ce munci chibzuieşti a maă pune, boierule?
— Ai saă culegi floricele, chicoti negustoreasa. Miroase locul sub el de
puturos ce e!
Pafnutie se faă cu a nu baă ga îân seamaă .
— Nu te uita, logofete, caă sunt trupeş. N-am vlagaă , aici e naă pasta.
— Fii faă raă grijaă , n-ai saă plugaă reşti!
— Şi cum fi-vor bucatele?
— Pe maă sura slujbei.
— Şi somnul? Dacaă nu dorm zece ceasuri pe noapte ca saă maă poci
hodini oleacaă dupaă sfaâ ntul praâ nz, maă praă vaă l de slaă biciune.
Marghioliţa se zbuciuma de raâ s, logofaă tul suraâ dea subţire.
— Tocmesc altaă slugaă saă te legene.
— Şi cam caâ te parale socoteşte domnia ta caă fac?
— Niciuna, dar vei primi veşminte, îâncaă lţaă ri, cal şi treizeci de galbeni
la zi dintaâ i a anului. Ei?
— Fie!
— Atunci schimbaă -ţi straiele şi daă jos caâ lţii de pe obraz.
Lui Pafnutie i se bolboşaraă ochii. Duse maâ na la barbaă , îânspaă imaâ ntat.
— IÎn ruptul capului!
— Cum ţi-e voia! Ieşi, rogu-te, îân uliţaă .
Raă spopitul raă mase cu ochii îân duşumea. IÎntrebaă , maâ ngaâ indu-şi
barba:
— De ce trebuie s-o tai?
— Ia chibzuieşte! Straă jile domnului te cautaă . Ca saă nu te mai
cunoascaă , trebuie saă -ţi schimbi îânfaă ţişarea. Ce zici, caă dem la îânvoialaă ?
— Caă dem. Dar saă ştii, logofete, caă de-mi va paă rea slujba grea, ori
necinstitaă , ori maă vei urgisi, al meu e drumul, ai domniei tale calul şi
straiele şi cei treizeci de galbeni.
— Amin! zaâ mbi Radu Andronic.

-77-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
***

Paă raă siraă casa Marghioliţei pe rouaă nescuturataă , caâ nd lumina crudaă a
dimineţii spoia cerul cu smalţ siniliu. Soarele mai zaă bovea dincolo de
mahalaua Oţetarilor, la buza paă maâ ntului.
Dupaă ce-şi taă iase barba, Pafnutie se holbase îân miraza negustoresei
minunaâ ndu-se de chipul nou. Acum, caă lare pe o iapaă taă taă reascaă scurtaă
îân picioare, îâşi cerceta cu plaă cere ascunsaă dulama de aba, sileaful unde
paă stra un cuţit de la bucaă taă ria Marghioliţei paâ naă avea saă rostuiascaă un
jungher, caă meşa cu arnici şi ciucuri tot din sunducul femeii. Se simţea
muchelef şi-şi ţinea boiul ţanţoş îân şa, maâ naâ nd dupaă cuviinţaă , oleacaă îân
urma logofaă tului.
Taâ rgul era pustiu şi îân spatele ferestrelor unde oamenii maă cinau
odihna grea de dupaă petrecere se ivea doar chipul scorojit al vreunei
babe faă raă somn. Vaă zduhul mirosea aţaâ ţaă tor a iasomie şi liliac îânrourat,
paă saă rile se trezeau gureşe, taă iau vaă zduhul iuţi şi negre, ca nişte saă geţi.
— La ce tot chibzuieşti, cuvioase? îâl trezi Radu Andronic.
Pafnutie îâi daă du raă spunsul uşurel caâ ntat dupaă vechi deprinderi:
— Fericiţi sunt cei ce se desfataă din bunaă taă ţile duhului. Iacaă , privesc
la puiul ista de dimineaţaă , logofete, şi-mi ştiu cugetul curat, iar dihania
alungataă din trup. Maă simt îântru totul vrednic de cununa lui Cristos.
Radu Andronic îâl cercetaă din colţul ochiului.
— Cuvintele tale maă bucuraă nespus şi-mi sporesc caă inţa pentru
asprimea vorbelor. Mi-era fricaă saă nu fi slobozit un hain.
— Iertare domniei tale, dar teamaă mi-e caă nu-ţi era teamaă . Te
desfataă bicisnicia mea şi slobozenia gurii. Dar zic: eu tot voi afla
îâmpaă raă ţia cea adevaă rataă , caă ci trupul mi-e slab, îânsaă gaâ ndul bun.
— Iar la mine-i tocmai de-a-ndoaselea! spuse raâ zaâ nd logofaă tul.
— Nu se cuvine slugii saă judece pre cel ce-i pune paâ ine dinainte şi
galbenii juruiţi.
— Dar de-o cupaă de rachiu, aşa de bunaă dimineaţa, ce-ai zice,
cuvioase?
— Dovadaă am, Doamne, caă ispita nu-i traâ ndavaă ! Abia au dat zorile, şi
maă îâmbie neostoitaă . Dar mult îâi iubeşti tu pe paă caă toşii ce apoi se
umilesc. Şi-i prea adevaă rat caă vorba staă paâ nului, poruncaă slujitorului
iaşte!
— Dupaă cum vaă d, spuse cu taâ lc Radu Andronic, avem saă ne
îânţelegem.
-78-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
— Dacaă şi domnia ta ştii drumul cel bun al ulcelei pline şi n-o duci la
ureche, îânţaă legerea va spori îân caâ ştig.
Laă saseraă îân urmaă Podul Mogoşoaiei şi logofaă tul caâ rmi spre hanul
Sfaâ ntul Gheorghe. IÎl faă curaă roataă , cotind îân uliţa Boiangiilor. Radu
Andronic azvaâ rli un ochi spre dugheana cavafului şi zaâ mbi. La fereastraă
veghea Rea-Lea, muierea lui jupaâ n Avram.
Poarta de la graă dina Mioriţei naă paă ditaă de buruieni era zaă voraâ taă .
Ruginaă de nouaă ani maâ ncase fierul, pecetluind îâncuietorile. Logofaă tul
îânfipse pintenii îân paâ ntecele armaă sarului şi ţaâ şni ca o naă lucaă peste
zidul îânalt. Caă utaă spre Pafnutie de partea cealaltaă şi rosti mirat:
— Ce aştepţi, cuvioase?
— Saă deschizi poarta, logofete. Sunt îânvaă ţat – şi n-am amaă git pe
domnia ta îântr-altfel – cu rugaă ciunea şi cugetaă rile pioase din straă fundul
chiliei. A vaă zut oare cineva schimnic îântr-aripat? Caă lugaă r cu deprinderi
sataniceşti?
— Saă le deprinzi şi îâncaă iute, rosti aspru boierul, caă eu mi-am luat
slujitor, nu duhovnic. Mergi zece paşi mai la vale şi-ai saă gaă seşti zidul
surpat. Nu-i greu saă sari pe-acolo.
IÎn spatele casei, Andronic descaă lecaă . Se uitaă spre dugheana lui jupaâ n
Avram şi faă cu caâ ţiva paşi paâ naă ajunse îân baă taia ochiului de fereastraă .
Socoti caă acela era locul unde şchiopul fusese zaă rit de ovrei şi
îângenunche caă utaâ nd cu luare-aminte paă maâ ntul moale cu smocuri de
buruieni.
— Ei, asta cu adevaă rat n-am mai pomenit!
Raă spopitul ţinea cu o maâ naă calul de daâ rlogi şi cu cealaltaă şalele,
dovadaă caă saă rutase paă maâ ntul. Privea spre boier cu mirare.
— Ce n-ai pomenit, Pafnutie?
— Iaca, ce face domnia ta! Am auzit eu de cititori îân stele, dar îân
ţaă raâ naă , ba!
— O ispravaă ca asta ai faă cut şi tu, adineauri. Ce caă utai pe jos?
— Socoata la vaă taă marea trupului îân slujbaă boiereascaă . Pentru
coastele straâ mbate adaugaă , rogu-te, îân raă boj îâncaă doi galbeni… Dar bag
de seamaă caă ocoleşti raă spunsul.
— Faă o metanie, cuvioase, şi am saă te laă muresc. Cercetez urmaă de
baă rbat schilod.
Raă spopitul îâi crescuraă ochii:
— Schilod?
— Faă raă un picior. IÎi caut paşii.
-79-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
— Poate nu-s treaz de-a binelea, logofete, dar cum socoteşti saă faci
lucrul aista de vreme ce omul calcaă pe un singur îâncaă lţel, ca berzele?
— Pe un îâncaă lţel şi un ciot. Uite aici talpa şi alaă turi borta picioraşului
de lemn. Saă vedem acuma de unde au pornit şi îâncotro se duc.
— Adicaă poţi domnia ta desluşi asemenea faptaă ?
— Naă daă jduiesc, cuvioase.
Scormonind prin iarba raraă , Andronic citi douaă poteci.
— Acum nu mai pricep chiar nimica, spuse Pafnutie. S-au preumblat
oare doi ologi?
— Unul singur, omule! Uite, acolo-i hanul – araă taă logofaă tul peste
zidul curţii. O potecaă a laă sat schilodul de la han spre casaă , iar a doua
faă caâ nd cale îântoarsaă .
— Dacaă nu eşti cumva neam cu aă l cu corniţe, laă mureşte-maă , rogu-te,
cum ai dobaâ ndit asemenea ştiinţaă ?
— Slujind mai puţin paâ ntecele, Pafnutie… Hai îânaă untru! Nu-mi vine
a crede caă beteagul nu şi-a azvaâ rlit ochii îân odaă ile Mioriţei şi chiar mai
îâncolo.
Raă spopitul îâmbraă ţişaă cu o privire hudubaia pustie.
— Nu socoteşti mai chibzuit, logofete, saă paâ ndesc curtea?
Radu Andronic saă ri îân picioare. Ochii raâ deau îâncreţiţi de lumina
soarelui.
— Ştii ce-a paă ţit iepurele caâ nd a raă mas saă paă zeascaă paă durea?
— Nu ştiu şi nici nu vreau saă ştiu. Cu caâ t capu-i mai uşor, cu ataâ t mai
slobod trupul. Te urmez, logofete, caă ci n-am îâncotro. M-am tocmit slugaă
şi dator sunt saă rabd.
Radu Andronic îâmpinse uşa. Laă sau afaraă soarele dulce şi miresmele
dimineţii de florar.

La o fereastraă a hanului, un baă rbat cu chipul smead paâ ndea curtea


Mioriţei. IÎi vaă zu pe cei doi pierind îân casele pustii şi o umbraă ascuţitaă îâi
despicaă obrazul.

Raă spopitul caă lca cutremurat prin odaă ile paă ienjenite.
— Iacaă -te, Pafnutie, şi îân saă laşul Satanei. Chiţorani şi lilieci, bufniţe,
paingi… Taâ nguie-te, caă ci nu ţi-a fost bunaă lumina soarelui…
— Nici sarea de la ocnaă , mormaă i Radu Andronic. Nu te mai vaă icaă ri şi
ţine faă clia.
Recunoscu îân culcuşul de mucegai urmele schilodului. IÎncepu saă
-80-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
pipaă ie peretele care taă ia trecerea spre drumul taă inuit, paâ naă degetele i
se îâmpiedicaraă îântr-o arducaă turaă asemenea celei ce se afla pe faţa
cealaltaă a zidului. Caâ nd raă saă ri gaura, faă clia din maâ na raă spopitului
tremura vargaă .
— IÎndraă zneşte, paă rinte!
— Trebuşoara aiasta saă maă spinteci şi n-o fac! Ştiu caă ispitele
lumeşti or saă caâ ntaă reascaă greu la judecata de apoi, laă saâ ndu-maă îân
staă paâ nirea necuratului, dar saă intru îân iad cu bunaă ştiinţaă caâ t sunt îâncaă
verde, aiasta nu!
Logofaă tul îâi smulse torţa, luminaă tunelul şi scoase un chiot.
— Aşa-i cum am presupus. Unde îâncepe tunelul, urma ciotului piere.
— S-o fi îânfricoşat bietul creştin, caă ci Domnul a laă sat borţile
paă maâ ntului pentru şerpi şi caâ rtiţe, iar vaă zduhul ciocaâ rliei.
— Asta ai îânţeles tu, Pafnutie?
— E raă staă lmaă cirea cea adevaă rataă .
— Cuvioase, cuvioase! Mi-e teamaă caă o dataă cu barba ţi-am luat şi
judecata. Omul nu-i beteag!
— Nu-i beteag şi umblaă cocostaâ rceşte?
— Cu îângaă duinţa sfinţiei tale.
— IÎnseamnaă caă beteşugul la cap iaşte.
— Nu. Omul nostru îâşi pune dupaă trebuinţaă picioruşul de lemn doar
ca saă vicleneascaă , gaâ ndind saă fie luat drept altul. A şchiopaă tat ce-a
şchiopaă tat, iar caâ nd a ajuns sub paă maâ nt l-a scos.
— Mari îâs minunile tale, Doamne!
— Ba lucrarea necuratului iaşte, Pafnutie! Ovreiul meu a vaă zut bine.
Raă spopitul se îâncruntaă :
— Ai îân slujba domniei tale şi un ovrei?
— Am.
— Tocmeşte, rogu-te, şi un turcalete, barem saă fim cu toţii…
Radu Andronic zaâ mbi:
— Trei osmanlaâ i aşteaptaă poruncile mele, cuvioase. Ovreiului,
ziceam, i se paă ruse doar caă meteahna o are de scurtaă vreme, caă ci prea
anevoie caă lca. Am saă te duc la el saă iei pildaă de îânţelepciune.
— Saă te îânvredniceşti, logofete, caă ci paâ naă oi pune maâ inile pe piept aş
vrea maă car o dataă saă vaă d la chip faă ptura care poate saă -mi dea
îânvaă ţaă turaă .
— Ai limba ascuţitaă , raâ se Radu Andronic, şi-mi dai a îânţelege caă maă
socoteşti faă raă judecataă .
-81-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
Pafnutie îâi aruncaă o privire furişaă :
— Domnia ta eşti prea bogat la minte ca saă maă cerţi pentru vorbe
azvaâ rlite de o limbaă nedibace.
— Voiai saă spui poate caă n-ai îântaâ lnit ovrei îânţelept?
— Chiar aşa, logofete.
— Dar popaă cherchelit?
— Şi mai puţin, raă spunse Pafnutie faă raă luare-aminte.
Radu Andronic izbucni îân raâ s:
— Eu ştiam unul, dar vaă d caă a uitat naă ravul ulcelei pline. Ştiam şi o
craâ şmaă dupaă colţ. Acum îânsaă prisoseşte de vreme ce n-ai trebuinţaă …
Hai, mi s-a faă cut dor de soare.

***

Caâ nd daă du cu ochii de logofaă t, hangiul laă saă tejgheaua şi-i ieşi
dinainte:
— Aveam ştire şi nu cunoşteam unde s-o vestesc domniei tale.
Pafnutie privea spre oalele de vin îânşirate laâ ngaă perete şi îânghiţi
uscat. Radu Andronic îâl paâ ndea cu zaâ mbet.
— Ce s-a îântaâ mplat?
— Dragoş, negustorul de caşmiruri, a plecat.
— Caâ nd?
— Nu-i nici un ceas. Şi-a laă sat carul de izbelişte îân curte, boii, a
cumpaă rat un cal şi dus a fost. Parcaă -i luase foc muierea!
Fruntea lui Radu Andronic se adumbri. Chibzui caâ teva clipe, puse un
galben îân palma hangiului şi porni drept spre uşaă . Se îântoarse din prag.
Pafnutie îâl urma anevoie, cu ochii la oale.
— Toarnaă -i o ulcicaă , hangiule, dar numai una, spuse logofaă tul. Nu
zaă bovi, cuvioase! Ştii cum e cu paă catul de dimineaţaă . Paâ naă seara face
pui.
Se apropie de carul braşoveanului şi saă ltaă cerga. Sub paie, printre
bodroanţe, logofaă tul dibui ceva tare.
Era un picioruş de lemn.
— Aşadaraă , olacul baă rbatului îân burnuz, rosti îâncet Radu Andronic, e
Dragoş, neguţaă torul braşovean…
— Poruncaă , logofete!
Pafnutie, îânviorat, îâşi maâ ngaâ ia mustaă ţile ude. Radu Andronic privea
-82-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
peste capul lui drumul spre Dunaă re.

-83-
Capitolul IX

URMA VICLEANULUI

— Stau şi maă tot îântreb de ce maâ naă m ca bezmeticii, spuse Pafnutie,


abia traă gaâ ndu-şi sufletul.
Tuşea şi stupea îânecat îân colbul ridicat de armaă sarul lui Andronic.
— Ne îântrecem cu vremea, cuvioase.
— Nechibzuitaă tare îâmi pare fapta! Oare domnia ta n-a auzit caă cei
din urmaă vor fi cei dintaâ i?
— IÎnainte de aceasta, daă daca mea mi-a dat îânvaă ţaă turaă despre duhul
traâ ndaă viei şi al graă irii îân deşert. Bagaă pintenii, Pafnutie, caă raă maâ i de
caă ruţaă .
Soarele urcase de caâ teva palme peste taâ rgul Bucureştilor. Uliţele
erau tot pustii, lacaă tele grele de la dughenele negustorilor nu
desferecaseraă îâncaă porţile din straâ nsoare.
— Poate caă n-ar fi faă raă caâ ştig, spuse Pafnutie privind spinarea
logofaă tului, ca domnia ta saă laă mureascaă slugii celei vrednice şi mult
prea îânţelepte ce cautaă şi mai cu seamaă pe cine?
Andronic raâ se:
— Ai dreptate, douaă capete judecaă mai cu folos. Umblaă m dupaă o
iscoadaă a necredincioşilor care poate aduce pierzarea lui Vodaă , domn
straă in îân ţaraă şi sfaâ rşitul celor ce se pregaă tesc îân tainaă spre a lovi
paă gaâ naă tatea.
Raă spopitul trase adaâ nc îân piept aerul dimineţii şi nu spuse nimic. Pe
podul Şerban Vodaă , trenţaă roşii îâi primiraă cu maâ inile îântinse. Locurile
erau bine chibzuite dupaă beteşug. La treptele bisericii adaă stau orbii,
marginile podului îân baă taia soarelui le ţineau baă traâ nii bicisnici, ciungii
şi ologii se pironiseraă chiar îân mijlocul uliţei.
Pafnutie zaâ mbi cu taâ lc:
— Cei mai de dimineaţaă treziţi şi cele mai harnice faă pturi din tot
taâ rgul. Iacaă , logofete, unde poate duce vrednicia faă raă maă suraă !
-84-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
— Paă catul aă sta gaâ ndesc, cuvioşia ta a ştiut saă -l ocoleascaă de mititel.
Cerceta îân jur, caă utaâ nd parcaă pe cineva. Terfegoşilor le sosise primul
muşteriu. Taâ nguirile îânsufleţiraă dintr-o dataă podul. Pafnutie se apropie
de logofaă t.
— Dacaă domnia ta are prisos de caâ teva paă raă luţe vom desfaă ta calicii,
caă ci plaă cut iaşte Domnului saă ajuţi pre cei saă rmani. Maă pot îândeletnici
eu cu aceasta, urmaă repede. Boier Radu Andronic are a chibzui la
lucruri mai îânsemnate.
Logofaă tul îâi umplu pumnul de araă mioare.
— Fii cu grijaă , cuvioase, caâ nd îâi îâmparţi! A smulge de la gura
saă racului e paă cat mare.
Descaă lecaă îân coasta bisericii. O limbaă de luminaă raă surie tremura pe
sfinţii zugraă viţi la poalele zidului. Aşezat pe o cergaă , un orb îâşi îâncaă lzea
maă dularele maâ ngaâ ind cu degete subţiratice şirul de maă taă nii. Privea gol
dinainte, cu zaâ mbet ostenit pe buzele supte.
— Eşti zornic, Ilie, spuse Radu Andronic. Nu s-a scuturat bine roua
şi te-ai aşezat staâ lp bisericii.
Orbul daă du din cap şi oftaă .
— Slujbaă grea, logofete. Dupaă toate semnele, nici domnia ta nu te afli
aici îân petrecere.
Andronic scrutaă lung drumul straă juit de plopi ce izvora din hotarul
Bucureştilor. Şopti:
— Ştii pe cineva pornit dis-de-dimineaţaă spre Giurgiu?
Pafnutie se uitaă haă baă uc la logofaă t. Din oastea de milogi tocmai pe
orb îâşi gaă sise Radu Andronic saă -l cerceteze. Buimaă ceala îâi spori caâ nd
auzi vorbele cerşetorului. Abia mişca buzele.
— Nu-i un ceas de caâ nd baă rbat îân straie braşoveneşti, caă lare pe
armaă sar iuteş, a zburat pe podul lui Vodaă Şerban, luaâ nd, dupaă cum
spune domnia ta, Calea Giurgiului.
Andronic saă ri ca fulgerul îân şa:
— Saă traă ieşti, Ilie! Ne-om socoti altaă dataă .
— Mie unul, spuse raă spopitul, raă scolindu-şi chimirul, nu-mi plac
datorniţele. Scoase o paă raă luţaă şi-o lepaă daă îân palma orbului.
Andronic raâ dea.
— Largaă inimaă ai, cuvioase! Nu te îântrece îân maă rinimie nici
papistaşul acela care şi-a taă iat dulama îân douaă , daă ruind jumaă tate unui
saă rman.
Caă laă reau aproape, strecuraâ ndu-se cu mare greutate printre cotigele
-85-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
negustorilor de verdeţuri, care îâmpaâ nziseraă uliţa. Raă spopitul îâşi suflecaă
buzele.
— Voia poate domnia ta saă -mi spintec de-a curmezişul iapa? Mult
maă cuprinde îânsaă mirarea caă orbul ştia de braşovean. Şi iar maă uimeşte
caă ai dat îâncredinţare vorbelor lui.
— Orbul nu-i orb, cuvioase. Se preface doar a fi, pentru a vedea mai
multe. E iscoadaă veche îân slujba stolnicului Cantacuzino. Reazaă maă zidul
bisericii veghind intraă rile şi ieşirile din Bucureşti.
— Slobozeşte, Doamne, pre robul taă u Pafnutie, caă ci vaă zuraă ochii mei
cum îântunericul luminaă iaşte!
— Dar caă mai iaşte puţin şi ne-apucaă chindia, n-ai baă gat sfinţia ta de
seamaă ? Saă gonim, paă rinte!

Logofaă tul se ţinea îân şa puţintel straâ mb, ca îântr-o lene. Daă du pinteni,
îâşi arcui boiul una cu armaă sarul şi ţaâ şni dintr-o dataă , speriind iapa lui
Pafnutie. Raă spopitul, gata saă cadaă , mugi:
— Irra! Din paâ ntece îândraă cit şi prea îândestulat ţi se trag ţaâ fnele,
raă utatea şi nechezatul pofticios! Duhoare de armaă sar e îân naă rile tale,
vaă paie îâţi arde ochii!
IÎi curmaraă vorba bineţele unui saă tean care-şi maâ na carul spre
Bucureşti. De sub coviltir, scoase capul muierea avaâ nd îân braţe un
prunc de ţaâ ţaă . Raă spopitul maă suraă semeţ omul de pe capraă şi raă spunse
din vaâ rful buzelor:
— Bunaă dimineaţa, ţaă rane!
Fudul peste maă suraă , îâl ajunse pe logofaă t. Poposise la moara de la
crucea drumurilor şi sfaă tuia cu staă paâ nul, un om scundac şi slaă baă nog
care-i ferea privirea, caă utaâ nd îân laă turi. Dinaintea morii se deschideau
caă ile spre Caă lugaă reni şi Sinteşti.
Apa baă tea îân zbaturile roţii, se praă vaă lea spumaă deasupra iazului.
Verdeaţa ceasurilor taâ rzii de primaă varaă staă paâ nitaă de colb îâşi pierduse
culoarea, ca şi plopii desperecheaţi ce vegheau drumeagul.
— Nu-ţi ajunge vremea domniei tale saă desparţi o ulcicaă de vin de
caâ nd a trecut, spuse morarul cel pirpiriu. Braşovean era dupaă straie şi
maâ na repeguş caă tre Giurgiu. Chibzuiam chiar ce-l poate zori ataâ ta.
Logofaă tul îâi mulţumi cu doi arginţi şi apucaă pe drumul povaă ţuit de
scundac. Caâ nd roata morii pieri din privire, straâ mbaă calea şi taă ind un
paâ raâ iaş o luaă spre Sinteşti.
— Mult ne e dat saă ne uimim azi, baă laă baă ni din cap Pafnutie. Caă ci
-86-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
spuse Sfaâ ntul Damian caă tre un ucenic al saă u: e noapte! Se cuvine deci a
ne odihni maă dularele. Celaă lalt zicea caă -i zi, şi scoase plugul îân ţarinaă .
Vultur i-acela, spuse el. Ciracul cu straâ mbaă tate o îântoarse. Ba-i dulce
privighetoare! Ştie domnia ta, logofete, ce se îântaâ mplaă acelui cirac
îândaă raă pnic?
— S-a saă vaâ rşit lin de adaâ nci baă traâ neţi. Scorneşte alte pilde, cuvioase,
mai dibace. Moraru-i om al turcilor, pus anume la raă scruce de drumuri.
Şi îântr-adins l-am cercetat ştiind caă dupaă aceea trebuia saă fac tocmai
dimpotrivaă .
Pafnutie raă suflaă cu amaă raă ciune.
— Eşti haâ rşit îân viclenii, logofete. Maă tem caă raă u voi maâ nia pre
Domnul slujind la astfel de staă paâ n. Lui i-e dragaă mioara albaă şi
porumbielul cel neprihaă nit.
— Drumu-i slobod, cuvioase, spuse cu zaâ mbet ascuns Radu
Andronic. Lepezi calul şi te îândrepţi îâncotro ţi-o plaă cea. Straiele-s de
pomanaă .
— Dar iar voi maâ nia pre Domnul paă raă sind suflet de creştin faă raă a
îâncerca saă -l izbaă vesc.
— Scurtaă şi neîâncaă paă toare de fapte bune ţi-e ziua, Pafnutie!
— Adevaă rat, oftaă raă spopitul şi îâncepu saă caâ nte pe nas: Saă nu vaă faă liţi
precum fariseii, poarta raiului saă slujiţi… Sfaâ nta icoanaă îân inimi
paă straţi-o, de vin, bucate şi patimi postiţi…

Goneau alaă turi. Radu Andronic îâl cercetaă scurt:


— IÎn buzunarul drept al sfinţiei tale se aflaă o parte din baă nuţii de
aramaă cuveniţi calicilor.
Pafnutie tresaă ri. IÎntaâ i voi saă se lepede, dar oftaă , îântaâ lnind ochii
logofaă tului.
— O, nevrednicul şi nesaă tulul de mine, ştiu caă grea osaâ ndaă maă
aşteaptaă îân ziua judecaă ţii celei mari!
— Paâ naă la judecataă , o saă te maă soare harapnicul meu! Nu-mi plac
asemenea fapte.
Caterisitul îâşi plecaă vinovat privirea. IÎntrebaă dupaă un timp:
— Spune-mi, rogu-te, logofete, cum ai oblicit ticaă loşia?
— Caâ nd ai îântins palma pentru a primi mana calicilor am vaă zut pe
degetele tale cele lacome urmaă proaspaă taă de dohot de la roata caă ruţii
braşoveanului. Iar urmele acelea intraă acum îân gura buzunarului.
Maâ naraă o vreme îân deplinaă linişte. Soarele arduca treaptaă de
-87-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
treaptaă , drumul se umpluse iaraă şi de caă ruţe şi carete uşoare trase de
maă gaă ruşi cu panglici roşii la urechi. Se îândreptau spre Bucureşti,
ţinaâ nd capul îân ţaă raâ naă şi neluaâ nd aminte la îândemnurile vesele ale
staă paâ nilor îânveşmaâ ntaţi îân straie de saă rbaă toare. Pe caâ mp paâ ndeau
albaă striţe şi margarete, traista ciobanului, paă paă dia şi macul îâşi saă ltau
capetele.
Caii uzi de sudoare scuipau spumaă . Radu Andronic socoti caă -i
vremea saă le îângaă duie cuvenita odihnaă . Descaă lecaraă laâ ngaă un paâ raâ iaş
limpede. Logofaă tul scoase tabachera meşteritaă cu mult dichis, din ţara
Bourbonilor, raă spopitul îâi urmaă pilda aducaâ nd la luminaă o pungaă cu
tutun.
— Nu mi-ai zis, cuvioase, cum de-ai ajuns duhovnic.
Pafnutie îâşi scaă rpinaă ceafa, trecu degetele peste barba retezataă , apoi
prinse saă -şi raă suceascaă ţigara.
— IÎntr-acea zi caâ nd Dumnezeu plaă smui necuvaâ ntaă toarele, numai ce
vine la El un pui de leu. Doamne, de ce nu m-ai naă scocit raţaă ? IÎn dulce
trai maă legaă nam. Ici balta, colo viermii, dincolo coteţul cu graă unţe. Şi-a
zis Domnul: „IÎmpaă rat şi strajaă a deşertului te-am sorocit. IÎntru aceea ţi-
am dat minte şi vlagaă . Lesne-i saă scurmi îân tinaă , trudnic saă paă storeşti îân
pustie şi doar aleşilor mei le ataâ rn povaraă de umeri.“
Andronic îâşi raă suci ochii şi dinţii sticloşi.
— IÎn mare îâncurcaă turaă maă pui, Pafnutie! Mi-e oare îângaă duit saă ţin
slugaă , ales de preţ al Domnului?
IÎntoarse capul iute. Un raă dvan galben se ivise îân creştetul dealului.
Pe capraă staă teau doi boieri. Traă geau amaâ ndoi de haă ţuri unul îântr-o
parte, altul îân cealaltaă , gata saă raă stoarne traă sura. Radu Andronic îâncepu
saă raâ daă şi le ieşi îân cale.
Boier Ioniţaă Faă rcaă şan lepaă daă hamul şi se frecaă la ochi:
— Visez, clucere, ori am vedenii?
Negoescu, istovit, cu privirea îânceţoşataă bombaă ni:
— Visezi, Ioniţaă ! Te ţii minte vreodataă treaz?
Radu Andronic prinse caii de daâ rlogi.
— De unde veniţi, cinstiţi boieri? Şi unde l-aţi praă paă dit pe surugiu?
— Parc-a faă cut ceva baâ ldaâ baâ c îân Argeş, mormaă i clucerul.
Faă rcaă şan îâşi coborîâ trupul gros şi se azvaâ rli îâmpleticit îân braţele
logofaă tului.
— Radu Andronic! Ţi-am zis eu, Negoescu, caă paâ naă la urmaă îâl
dibuim? Am scotocit tot taâ rgul azi-noapte, caă utaâ ndu-ţi urma. Zic saă ne
-88-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
îântoarcem.
— Unde? îântrebaă logofaă tul zaâ mbind.
— La craâ şma din Copaă ceni. Vin ca acolo n-ai baă ut îântr-o viaţaă .
— Gaă manul are dreptate, zise clucerul. Poate gaă sim şi surugiul.
Faă rcaă şan îâşi îânghesuia raă suflarea cleioasaă îân nasul logofaă tului.
— Stroe şi armaă şelul Creţu deşartaă singuri ulcelele.
— Cum se poate, Ioniţaă !? se miraă Andronic. Ai raă taă cit oare bunele
deprinderi? N-am pomenit zaiafet saă nu pleci ultimul.
— Eu saă plec?! Dupaă domnia ta umblu, laă saâ ndu-mi paâ ntecele supus
arşiţei. Gaâ ndeam saă daă m o raitaă la Raă diţa, ştiind caă pe la craâ şma ei îâţi
sticlesc ochii.
— Da znamenia asta cine mai e? îântrebaă Negoescu, caă utaâ nd spre
Pafnutie.
Faă rcaă şan chibzui cu maă rinimie:
— Dacaă -l maă sori mai lung, parcaă aduce a om. IÎl luaă m şi pe el. Ei,
mergem?
— Mergem! hotaă rîâ Andronic. Voi o porniţi îânainte saă ne araă taţi
drumul.
— Am zis şi iar am zis! faă cu Ioniţaă abia nimerind treptele
raă dvanului. Andronic e cel mai deştept dintre voi. Nu trebuie saă -i spui
de douaă ori un lucru ca saă -l priceapaă .
Logofaă tul îâl ajutaă pe Negoescu saă urce. Boierul bombaă ni ceva, apoi
adormi pe loc.
— Maâ naă ! strigaă Andronic spre Faă rcaă şan.
Ioniţaă îânvaâ rti biciul şi arse avan spinarea cailor. Raă dvanul se smuci
ridicaâ nd nouri de pulbere. Faă rcaă şan, ameţit, nu baă gase de seamaă caă se
îândrepta spre Bucureşti şi nu caă tre rateşul pomenit. Strigaă caâ t îâl ţinea
gura:
— Ai saă vezi ce or saă se bucure Stroe şi armaă şelul.
Andronic nu-l mai auzi. Puseraă zaă balele cailor şi goniraă ca naă lucile la
rosturile lor.
Pafnutie caă utaă cu paă rere de raă u spre raă dvanul boierilor, pierit îân
cotul drumului. IÎngaâ naă , oftaâ nd:
— Ştiu unii cum saă -şi cheltuiascaă vremea…

Lumina dimineţii îâşi vaă rsase tot argintul îân apele Argeşului. Un paâ lc
de mesteceni naă scocea umbraă dulce caă suţei podarului, o coşmelie albaă ,
îâmprejmuitaă . Pe ţepuşele gardului, oale îâncondeiate, vaâ rstate cu smalţ,
-89-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
adaă stau ca nişte cuşme, raâ deau soarelui. Bumbii caâ rmaâ zii ai
trandafirilor îâncopciau zidurile vaă ruite. IÎn firul apei, se zaă rea podul
umblaă tor.
— Se duce ori se îântoarce? îântrebaă logofaă tul Andronic cu maâ na
streaşinaă la ochi.
Pafnutie, abia traă gaâ ndu-şi sufletul, descaă lecaă iapa taă tarcaă .
— IÎn ceas de cumpaă naă gaâ ndesc ca şi cum aş fi îâncredinţat de
îâmplinirea dorinţei.
— Eu tocmai pe dos. Şi ce-ar pofti cuvioşia ta acum?
— Saă se ducaă ! Am avea raă gaz de odihnaă . Maă simt vlaă guit de puteri şi
nici iepei aisteia nu-i e mai moale. Poruncaă avem saă cruţaă m
dobitoacele.
Radu Andronic nu-l auzi. Privea îâncruntat pluta ţinutaă îân mijlocul
raâ ului. Raă spopitul se apropie de faâ ntaâ naă şi îânfundaă capul paâ naă la urechi
îân ciuturaă . Caâ nd îâl scoase, ochii i se bulbucaraă , gata saă scape din gaă oace.
Logofaă tul îânfrunta vrednicia a nouaă haidamaci cu spaă ngi îân maâ naă şi
junghere la cingaă tori. Se naă pusteau asupraă -i, pieptiş şi cotiş, toţi îântr-
un gaâ nd.
De spaimaă , Pafnutie îâşi simţea braţele moi, iar picioarele faă raă
reazem. Andronic lupta cu amaâ ndouaă maâ inile. IÎntr-una ţinea jungherul,
îân cealaltaă spada turceascaă . Pe chip îâi îânţepenise zaâ mbetul cel raă u, ochii
scaă paă rau.
— Samaă naă cu necuratul! rosti Pafnutie, lipindu-se de faâ ntaâ naă .
Radu Andronic izbea faă raă îândurare, ţintind inima şi paâ ntecele. Doi
raă puşi caă zuseraă unul peste altul îân cruce, maâ njind cu saâ nge ograda
podarului. Raă spopitul îâşi ridicaă degetele daă ruind asupra lor
binecuvaâ ntarea morţilor.
Logofaă tul îâşi lepaă dase ceapchenul. Caă meşa despicataă paâ naă la braâ u
laă sa saă se vadaă pieptul îânsemnat de fier îân dese locuri. Paă stra statornic
spatele spre apaă pentru a nu avea a se apaă ra decaâ t din trei paă rţi. Unul
dintre naă vaă litori suci jungherul îân palmaă , apucaâ ndu-l de vaâ rf, dar nu
mai apucaă saă -l zvaâ rle. Primi hangerul logofaă tului îân crucea inimii şi se
naă rui. Boierul lupta acum doar cu spada, îâncercaâ nd saă se strecoare prin
vicleşug.
Pafnutie îâşi luaă inima îân dinţi şi se desprinse de faâ ntaâ naă , chibzuind
loc sigur îân spatele unui mesteacaă n. Cuviosul avea îân buzunarul maâ inii
drepte piper maă runţit, îân cel din staâ nga sare pentru trebuinţele
paâ ntecelui, îân ceasurile de alergaă turaă caâ nd sfinţia sa mistuia bucatele
-90-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
din mers. Alaă turaă un pumn de sare altuia de piper şi paâ ndind clipa
prielnicaă zvaâ rli amestecul îân ochii celui mai apropiat. Vraă jmaşul scoase
un raă cnet şi caă zu îân genunchi.
— Aşa, Pafnutie, raâ se logofaă tul miruind potrivnicul îântre umeri. Sare
şi piper pentru ochii hainilor! Paă zeşte-ţi spinarea! Lefegiii moralului
izbesc pieziş, precum staă paâ nul lor.
Se îâncraâ ncenase îân luptaă trup la trup. Opintindu-se, Andronic saă ltaă
duşmanul peste umeri şi-l aruncaă îân apele Argeşului. Raă maă seseraă
patru. Se apropiau ţinaâ nd spinaă rile îâncovoiate. Logofaă tul îâi aştepta arc,
cu maâ inile goale. Prinse din zbor cuţitul azvaâ rlit de Pafnutie. IÎl aruncaă
îân aceeaşi clipitaă spre cel din mijloc şi omul se praă buşi, stingaâ nd
aprinderea celorlalţi.
Ciutura staâ rnitaă de raă spopit se legaă naă îân lungul fraâ nghiei izbindu-l
pe unul îân moalele capului. Caă zu îân genunchi, avaâ nd mare uluire pe
chip. Andronic saă ri îânapoi şi ridicaă spada. Strigaă , rostogolind din vaâ rful
cizmei, un bolovan spre haini:
— Luaţi seama, voinicilor, şi ascultaţi povaţa mea! IÎncaă lecaţi caâ t mai
aveţi vreme şi daţi veste jupaâ nului vostru…
N-avu vreme saă -şi sfaâ rşeascaă vorba. Pafnutie apucase o osie de car
rezemataă de uluci şi-nvaâ rtoşaâ ndu-se, prinse a roti deasupra
vraă jmaşilor. Ţinea ochii îânchişi de fricaă , graă maă dind pe buze blesteme
cumplite.
— Foc şi paraă îân casele voastre, ciuma cea rea deasupra casei,
junghiul satanei îân paâ ntecul muierii! Vlagaă rea îân maă dulare, bubaă
spurcataă îân vintre, moaraă îân piept şi pucioasaă pe lumina ochilor! Amin
am zis şi afurisenie zic vouaă !

Haidamacii betegiţi ori zdraveni se mistuiseraă de mult îân sihla


îântinsaă pe marginea apei, dar cuviosul Pafnutie îânvaâ rtea îândraă cit osia
staâ rnind oraă taă niile, culcaâ nd aracii de viţaă din graă dina podarului.
Pomelnicul de blesteme paă rea faă raă sfaâ rşit. Auzi un hohot de raâ s şi
deschise ochii cu teamaă . Logofaă tul Radu Andronic îâl maă sura rezemat îân
sabie.
Leşurile raă puşilor umpleau ograda, soarele cernea luminaă şi linişte
caldaă . Andronic îâşi ridicaă privirea.
— Ai ostenit, cuvioase? Gaâ ndeam c-ai s-o ţii aşa paâ naă îân searaă . Multaă
desfaă tare ţi se citea pe chip şi n-am vrut a ţi-o curma.
Raă spopitul zvaâ rli osia şi se aşternu la paă maâ nt.
-91-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
— IÎngaă duie-mi puţinaă odihnaă acum dupaă ce l-am raă pus pe vraă jmaş
şi-am izbaă vit viaţa staă paâ nului meu! Nu suntem trufaşi şi nu aşteptaă m
mulţaă mitaă , deşi dezmierdarea nu-i faă raă rost, ci îâncununarea faptelor
prea bune iaşte…
— De care dezmierdare cauţi, Pafnutie? Talerii nu-ţi plac, alinatul
muierii te maâ nie, faă raă dulceaţaă ţi-i vinarsul. Socotesc caă o slujbaă de
mulţumitaă tocmitaă la laă caşul sfaâ ntului Spiridon îâţi va îândestula dorul de
maâ ngaâ iere.
— Maă va îândestula, logofete, ba îâmi va prisosi pentru alte daă ţi.
Scoase o paă raă luţaă din chimir şi o depuse îân palma cealaltaă . Mormaă i
îân barbaă , caă utaâ nd pieziş spre boier:
— Rogu-te, prea cuvioase Pafnutie, primeşte astaă araă mioaraă pentru
slujba trudnicaă . De curaj şi saă maâ nţaă de raă splataă saă -ţi fie!
Zaă bovi lung cu paă raă luţa îân maâ naă , aşteptaâ nd saă facaă pui. Logofaă tul, cu
ochii ţintaă la raâ u, nu-l asculta. Pafnutie oftaă paâ naă îân adaâ ncul sufletului
şi strecuraă banul îân cingaă toare.

Radu Andronic zvaâ cni îân şa dupaă obicei, faă raă saă atingaă scaă riţa.
Pafnutie mai zaă bovea îân capul podului. Iapa nu voia saă saraă pe mal,
necheza şi tropaă ia îân scaâ ndurile de lemn, îâncercaâ nd cu dinadinsul saă
smulgaă daâ rlogii din maâ inile raă spopitului. Podarul sprijinit de un par
daă dea poveţe. Pafnutie bombaă ni furios peste maă suraă :
— Daă -mi pace, omule! Vezi-ţi de podul şi naă cazurile domniei tale, caă
mi-s roase urechile de sfaturi mai dihai ca fundul bernevecilor!
Dibui îân chimirul larg o grimea şi legaă ochii iepei. Taă tarca, dintr-o
dataă supusaă , paă şi pe mal. Logofaă tul nu-i daă du raă suflet.
— Nu te moşmondi, Pafnutie! Braşoveanul e la jumaă tate de ceas
îânainte. Trebuie saă -l ajungem paâ naă intraă îân Graă diştea.
— Nu zaă boviţi, spuse podarul. I-am vaă zut armaă sarul. Aveţi cal
vaâ nteş de îânfruntat.
Pafnutie îâşi izbi palmele, cercetaâ nd cerul.
— Fereşte-maă de noaptea cea faă raă de zi, de stufatul faă raă miel şi
graă itul îân deşert, de staă paâ nul faă raă îândurare şi povaţa nedoritaă , de iapaă
taă tarcaă şi de podar flecar!
Daă du pinteni, privind îântr-altaă parte. Boier Radu Andronic pierise îân
pulberea drumului printre tei, stupi de floare baă lanaă .
Privit din marginea drumului, logofaă tul paă rea fiinţaă nepaă maâ nteanaă ,
caă laă rind armaă sar fermecat. Adunat peste grumazul calului, se ţinea
-92-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
straâ ns îân şa, laă sat puţin îântr-o parte.
Pulpanele ceapchenului fluturau pe paâ ntecele tuciuriu al bidiviului.
La fiecare raă spaâ ntie, îâncetinea cercetaâ nd cu luare-aminte îân laă turi şi îân
faţaă semnele laă sate de braşovean. Dar urmele de copite fuseseraă
alungate de roţile carelor şi traă suricilor, ori ale raă dvanelor boiereşti.
Raă suci capul. Raă spopitul abia se vedea, o buchie dolofanaă ce luneca
îân margine de zare. Radu Andronic se plecaă şi mai tare, îândesaâ nd
îândemnuri la urechea calului. Armaă sarul sforaă ia, potcoavele izvodeau
scaâ ntei; zbura, abia atingaâ nd paă maâ ntul.
Drumul coti spre Graă diştea. Clopotniţa bisericii, un maă r de argint
aninat la poalele cerului, staă paâ nea îântregul sat. Logofaă tul îâşi simţi
inima. La trei sute de paşi îânainte, gonea om caă lare. Ochii i se
îâmpaă ienjeniraă . Trase dintr-o dataă fraâ ul cu putere, apoi îâmpunse
paâ ntecele calului. Bidiviul saă ri îân douaă picioare şi ţaâ şni îân salt lung.
Radu Andronic reteza din depaă rtare. Putea saă -l zaă reascaă acum pe
braşovean. Neguţaă torul caă uta mereu îân urmaă . IÎncaă puţin şi avea saă
intre îân sat. Logofaă tul spintecaă hora îântinsaă îân uliţa mare. Oamenii abia
prididiraă saă se fereascaă din calea armaă sarului. Raă maseraă de o parte şi
de alta a drumului, ca o aţaă ruptaă , privind buimaci vaâ rtejul de colb şi
copite.
Boierul se apropia. Desluşea spinarea braşoveanului îân strai verzui,
armaă sarul roib. Gonea bezmetic pe uliţele satului, staâ rnind caâ inii şi
blestemele babelor. Caâ rmi faă raă veste şi pieri din vederea logofaă tului.

Radu Andronic opri îân faţa unei curţi scotocind-o nehotaă raâ t cu
privirea. Era o gospodaă rie de oameni cuprinşi, cu acareturi multe, flori
zugraă vite îâmprejurul ferestrelor şi pridvor de piatraă . Un paâ lc de
cumetre se holbau la el şoptind îân caă uşul palmei. Simţi perdeaua adiind
îân spatele muşcatelor şi descaă lecaă laâ ngaă cerdac.
Uşa era ferecataă . Logofaă tul se azvaâ rli dintaâ i cu umerii, apoi
proptindu-se îân staâ lpul pridvorului, izbi cu amaâ ndouaă picioarele o dataă .
Zaă vorul saă ri şi uşa se craă paă cu vaiet.
Boierul paă trunse îântr-o odaie cu luminaă puţinaă . Braşoveanul staă tea
laâ ngaă fereastra deschisaă . Din maâ inile lui îâşi lua zborul un porumbel.

Dintaâ i, Radu Andronic nu pricepu. IÎl nedumerea mai cu seamaă tihna


fugarului şi zaâ mbetul de batjocuraă . Braşoveanul avea obrazul negricios
şi ochi mici, faă cuţi anume saă straă pungaă .
-93-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
Trase jungherul, fraă maâ ntaâ ndu-l îân palmaă . Strecuraă şuierat, printre
dinţii rari:
— Ai raă mas stranaă , logofete!
Gaâ ndul îâl fulgeraă pe Andronic dintr-o dataă . Rosti îânaă buşit, cu ochii
îântunecaţi:
— Porumbelul…
— Vaă d caă ai priceput. N-alergi dupaă el?
Logofaă tul se simţea vlaă guit. Taina cea mare a Braâ ncoveanului,
izvodul, pierise îân raă scrucile cerului, acolo unde nici un muritor nu
avea cum saă -l ajungaă . Zbura spre vraă jmaş, aninat de piciorul unei
turturici.
Ascuţişul braşoveanului îâi caă utaă paâ ntecele. Boier Andronic se raă suci,
trimiţaâ ndu-i piciorul îân îâncheietura pumnului. Jungherul saă ri
îânfingaâ ndu-se îân lemnul podului.

Logofaă tul îâşi trecu palma peste faţaă , îâncercaâ nd parcaă saă -şi scuture
neizbaâ nda.
— Cum s-ar zice, ne-ai îânfraâ nt. Pe mine şi pe Vodaă .
Negustorul raâ se, cercetaâ ndu-şi maâ na:
— Gaâ ndul meu nu bate ataâ t de departe. Mi-e de ajuns caă lucrul
acesta a fost îâmplinit.
— Din a cui poruncaă ?
— Sunt îâncredinţat caă n-ai saă maă crezi, dar nu-mi cunosc staă paâ nul.
— Sunt îâncredinţat caă nu eşti îâncredinţat!
— Te amaă geşti, logofete.
Radu Andronic oftaă , ferindu-şi ochii:
— Am risipit destulaă vreme şi la urma urmelor nu mie trebuie saă -mi
dai socotealaă . Braâ ncoveanu te aşteaptaă cu neraă bdare. IÎncalecaă !
Braşoveanul raâ se din nou şi nu se clinti. Boierul îâl cercetaă cu luare-
aminte. Colţul buzei îâi zvaâ cnea îân zaâ mbet raă u.
— E multaă pace îân cugetul taă u, Dragoş.
— Aşa-i, logofete. Nu maă tem de gaâ de…
— Toţi viclenii îâncep cu asemenea vorbe şi sfaâ rşesc cu altele.
— …şi nici de caznele din beciurile Braâ ncoveanului nu maă
îânspaă imaâ nt.
— Om vedea! Ia-o îânainte.
— Pace vouaă ! izbucni un glas adaâ nc.
Pafnutie binecuvaâ nta îân pragul uşii. O privire a logofaă tului îâl faă cu saă
-94-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
tuşeascaă . Rezemaă peretele, caă utaâ nd pe sub spraâ ncene.
— Oricaâ t m-ar chinui, urmaă negustorul, n-are saă scoataă nimic de la
mine. Sunt uger de vacaă stearpaă .
— Toate acestea ai saă i le spui lui Vodaă .
— Ţi le spun dumitale, logofete.
— Dacaă -ţi place a vorbi de douaă ori, nu maă îâmpotrivesc. Ai saă faci
treaba asta îânsaă pe drum.
— Raă gaz, logofete! IÎngaă duie-mi puţin raă gaz. IÎţi jur pe capul
pruncilor mei caă nu ştiu cine-i tartorul de la Curte. Am primit poruncaă ,
prin cuvaâ nt scris laă sat la han, saă ridic izvodul din casele praă paă dite ale
Rudeanului, iar dupaă aceea saă maă îândrept faă raă zaă bavaă spre Giurgiu.
— Cum de au gaă sit bun pentru treaba asta tocmai pe negustorul
Dragoş?
Omul raâ nji:
— Acesta mi-e meşteşugul adevaă rat şi nu neguţaă toria.
— Iscoadaă ?
— IÎţi vorbesc faă raă viclenie, caă ci orice altceva ţi-aş spune nu mi-ai da
crezare. Fii bun şi trimite sluga afaraă . Am o tainaă cu domnia ta.
— Pafnutie, spuse logofaă tul faă raă saă se îântoarcaă , mergi şi adapaă caii!
Raă spopitul ieşi, abia taâ raâ ndu-şi paşii. Negustorul scoase de sub
crivat un sunduc plin de pungi. Le raâ ndui faă raă grabaă pe masaă , şoptind:
— Faă -maă scaă pat şi sunt ale domniei tale.
Logofaă tul tresaă ri. IÎşi pironi privirea îân duşumeaua îâmbraă cataă îân
scoarţe vaâ rstate şi luaă altaă vorbaă :
— Cine locuieşte aici?
— Un vaă r de-al meu, faă raă nici un amestec, spuse Dragoş. E dus îân
petrecere cu muierea şi plozii la neamuri. IÎmi ţine gata îân orice clipaă
porumbeii, dar rostul nu li-l ştie. Ce zici, logofete? IÎncheiem taâ rgul?
— Ai mare îândraă znealaă , zaâ mbi Andronic.
Negustorul raâ nji:
— Dacaă chibzuieşti bine, nu îândraă znealaă se cheamaă caă am, ci
îânţelepciune. Domnia ta nu dobaâ ndeşte nimic cetluindu-maă şi nici
Vodaă , pentru caă adevaă r graă iesc, nu-i ştiu chipul celui ce a scos izvodul.
Vaă zu ochii logofaă tului raă taă cind lacom deasupra pungilor şi adaă ugaă :
Aşadar, îân loc saă pierdem, caâ ştigaă m amaâ ndoi.
— Ce-i spun Braâ ncoveanului? îântrebaă moale Radu Andronic.
— Nimeni nu-ţi va lua capul pentru caă o iscoadaă a avut cal mai iute
şi oameni care ţi-au ţinut calea. Podarul poate pune juraă maâ nt. Faă -maă
-95-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
scaă pat şi iei aurul. Dacaă ţi-e de slugaă saă nu raă sufle…
Faă cu semn reteziş sub grumaz.
— Mi-e cu credinţaă , şopti logofaă tul.
— Ai cinci sute de galbeni, îâl ispiti negustorul, şi prieten pe viaţaă
acolo unde se fierbe piatraă scumpaă .
— Bine! şopti Radu Andronic. Eşti slobod.
Se daă du îân laă turi, laă saâ ndu-i drum spre uşaă . Dragoş îâi puse maâ na pe
umaă r, zaâ mbind:
— Amaâ ndoi ne îâncaă lzim pe aceeaşi vatraă , logofete. Deopotrivaă slujim
staă paâ n. Dacaă te fugaă ream eu dincolo de hotarul Valahiei, se numea caă
dumneata eşti iscoadaă , iar eu îân slujbaă îâmpaă raă teascaă . Nu-mi uit
prietenii şi sunt îâncredinţat caă odataă maă voi plaă ti şi îântr-altfel.
Se strecuraă ca o stahie. Logofaă tul straâ nse pungile îân sunduc,
zaă bovind cu fiecare îân maâ naă , parcaă maă suraâ ndu-le. Auzi calul
braşoveanului care lua drumul Giurgiului şi ieşi îân curte.
Armaă sarul sta la umbraă scocioraâ nd cu botul prin iarbaă . Pafnutie îâl
aştepta laâ ngaă iapa taă tarcaă . Avea chipul îânnegurat şi caă uta doar spre
picioarele logofaă tului. Scoase îâncet dulama, îâncaă lţaă rile, îâşi descinse
chimirul turcesc şi le aşezaă cu grijaă pe şaua iepei. O aduse de daâ rlogi
laâ ngaă armaă sar, apoi daă du saă iasaă din ogradaă .
— Isprava asta cum se mai cheamaă , cuvioase? îântrebaă Radu
Andronic, îâncruntaâ nd spraâ nceana.
Raă spopitul şovaă i o clipaă , apoi rosti apaă sat:
— Ţi-am spus îân casa Marghioliţei caă de nu mi-ar fi slujba pe plac,
drumul e al meu, calul şi straiele ale domniei tale. Galbeni nu mi-ai dat.
— Hm! se straâ mbaă Radu Andronic. Şi ce anume nu ţi-a fost dupaă
poftaă ?
Pafnutie ridicaă privirea adumbritaă , pironind ochii logofaă tului:
— Cea din urmaă faptaă a domniei tale. Ştiu ce taâ rg ai îâncheiat cu
negustorul.
— Ia te uitaă ! Pe buze îâi tremura un suraâ s. Tocmai tu, cuvioase, caă utat
de straă ji şi gata saă -ţi pierzi urechile, te îânvredniceşti a-mi judeca
lucraă rile?
— Eu, logofete! Eu, Pafnutie raă spopitul! Am fost nemernic şi
hoţoman, şi muieratic, şi robit paâ ntecelui şi nu o dataă am supaă rat pre
Domnul. Dar maâ na care mi-a dat paâ ine n-am vaâ ndut-o şi nici coadaă de
topor n-am fost! Raă maâ i cu bine, boier Andronic.
— Te-a îântristat slobozirea braşoveanului?
-96-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
— M-a îândurerat.
— Socoteşti netrebnic taâ rgul?
— Netrebnic şi ticaă los este saă -ţi vinzi staă paâ nul şi pre cei de-o lege cu
tine.
Logofaă tul izbucni îân raâ s. Prinse umerii slugii şi-i zgaâ lţaâ i cu putere,
paâ naă ce raă spopitul simţi caă ameţeşte.
— Mult ai dobaâ ndit îân inima mea, Pafnutie. Caâ nd maă vei maâ nia tare,
am saă îâncerc mereu saă -mi amintesc de ziua aceasta. Şi drept raă splataă
pentru îânceput primeşte, rogu-te, galbenii aă ştia.
Smulse de la chimir o pungaă şi-o azvaâ rli. Dar raă spopitul n-o atinse.
— Sunt spurcaţi, logofete, îâmi ard degetele.
— Sunt buni.
— Talerii Iudei!
— Nu-ţi fraă maâ nta cugetul cu lucruri care nu le îânţelegi, Pafnutie. De
ajuns saă ştii caă nu sunt vaâ nzaă tor, caă ci nimeni din neamul tataă lui meu n-
a slujit aurului, vaâ nzaâ ndu-se necredincioşilor. Iar taâ rgu-i viclean şi de el
va şti Vodaă .
Raă spopitul îânşfaă caă punga. IÎn ochi îâi jucau luminile vesele. IÎmbraă caă
dulama, se îâncinse repede cu chimirul şi prinse a caâ nta caâ t îâl ţinea gura.
— Doamne şi iar Doamne! Daă ruieşte-mi mie duhul raă bdaă rii şi al
dragostei, şi-al gaâ ndului smerit! Şi ajutaă -mi saă -mi vaă d greşalele şi îân
van saă nu-l osaâ ndesc pe fratele meu…
— N-am ispraă vit, Pafnutie!
Logofaă tul ţinea gaâ rbaciul îân maâ naă . Privirea avea lucoarea aceea
draă ceascaă pe care o temea sluga.
— Urmeazaă a doua raă splataă . Asculţi la uşi îânchise, tragi cu urechea
la tainele staă paâ nului. Pentru cealaltaă faptaă ţi s-au cuvenit galbeni.
Pentru aceasta, biciul!
Ridicaă maâ na pe neaşteptate, spintecaâ nd cu şuier vaă zduhul. Odgonul
de piele cu ţinte se îâncolaă ci ca o limbaă de foc pe şezutul raă spopitului şi
Pafnutie mugi ca muşcat de şarpe. O luaă la goanaă prin curte, urmat de
biciul care-l îânconjura din toate paă rţile, staâ rnind colbul. Raă spopitul
ţopaă ia îânspaă imaâ ntat, faă raă saă bage de seamaă caă biciul îâl ocolea cu bunaă
ştiinţaă .

-97-
Capitolul X

JOCUL CU MOARTEA

Boier Radu Andronic aflaă caă Vodaă hotaă raâ se saă petreacaă a doua şi a
treia zi de Paşti la Mogoşoaia, îân mijlocul coconilor şi domniţelor.
Casele acestea îâi erau cele mai dragi Braâ ncoveanului. Aici chibzuia
saă statorniceascaă palat lui Beizadea Ştefan, iar gaâ ndul aducea an de an
spor frumuseţilor Mogoşoaiei. Şi tot aici, mai mult decaâ t la Taâ rgovişte,
Potlogi, Obileşti, Doiceşti ori Braâ ncoveni, unde se gaă seau alte raâ nduri
de case domneşti, gusturile lui Vodaă se îâmpliniseraă îân adevaă rata şi
bogata lor îânchipuire. Maă iestriei veneţienilor, Braâ ncoveanu îâi îânsoţise
osaâ rdia îântru frumos a meşterilor valahi cu zestre bogataă îântocmitaă îân
sute de ani de trudaă pentru desaă vaâ rşire.
Şcoala pietrarilor îân frunte cu Vucaşin Caragea saă vaâ rşise minuni.
Alungaâ nd florile necunoscute valahilor, dumnealor ciopliseraă bujorul,
laleaua, zambila şi viţa-de-vie. Foişorul se zaă rea de departe, iar
dedesubt, ocniţele rezemate îân staâ lpişori raă suciţi.
Logofaă tul ocoli lacul şi se îânfaă ţişaă straă jii, ceraâ nd saă fie vestit
Domnului. Dupaă puţinaă vreme, apaă ru paicul Grigore care – trecaâ ndu-l
pe sub poarta brodataă parcaă îân gherghef – îâl îânsoţi paâ naă la primul cat al
palatului. IÎntre bolţi, caă utaâ nd cu dinadinsul spre dreapta, sta pajura
Braâ ncoveanului gata saă -şi ia zborul. Logofaă tul se îântrebaă zaâ mbind dacaă
acvila cautaă spre nemţi ori mai departe… Tot aici pusese Vodaă saă i se
zugraă veascaă drumul saă u trudnic la Stambul, faă cut cu un an îân urmaă .
Meşteri vestiţi acoperiseraă peretele cu privelişti ce n-avea saă le uite
niciodataă . Anul 1703 fusese an de grea îâncercare şi dacaă pe obrazul lui
Braâ ncoveanu, cel din zid, îânchipuit îân seraiul Sultanului şi al marelui
vizir nu raă zbaă tea spaima, inima i se mai raă cea la amintirea acelor zile.
O zodie maă rinimoasaă , dar mai cu seamaă pungile lui de galbeni nu-i
curmaseraă atunci viaţa şi domnia.
De jos se auzeau raâ setele coconilor. Domniţa Baă laşa alunecaă pe scaă ri
-98-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
ca o paă rere, cu poalele îân maâ ini, fugaă ritaă de Smaranda, domniţa
mezinaă .
Paicul, sluga credincioasaă a Braâ ncoveanului, îâl petrecu paâ naă îân
pragul unei caă maă ri cu bagdadia plinaă de flori şi paă saă ri. Nu scosese nici
un cuvaâ nt, paă stra chip de piatraă . Odaia era raâ nduitaă evropeneşte, cu
mese îânalte şi scaune, lucruri ce se mai gaă seau îân douaă ori trei case
boiereşti: la vorniceasa Leurdeanu, la stolnic şi poate la clucerul
Negoescu. IÎn locuinţa dumneaei, jupaâ neasa Irina nu îângaă duia astfel de
lemne, caă ci nu le pomenise îân conacul paă rinţilor şi traă iseraă îân cinste,
tihniţi şi paâ naă la adaâ nci baă traâ neţi.
Mesele şi scaunele erau albe, cu picioruşe plaă paâ nde, daurite.
Scrinurile, de asemenea, albe, aveau zugraă vite pe paâ ntece privelişti cu
chipuri şi straie de pe alte meleaguri. Trandafiri albi îân vaze de
alabastru zvoneau aromaă dulce.
Zaâ mbetul Braâ ncoveanului pieri îândataă ce îânchise uşa. Pe faţa trasaă
zvaâ cnea doar neliniştea privirii. Purta veşmaâ nt simplu, caftan de
zarafir cu ciucuri de aur şi ilic din atlaz. Nelipsitul smarald straă lucea
singur pe degetul cel mic. Deschise o uşaă dositaă îân zid şi paă trunseraă îân
odaia de tainaă , unde nu putea ajunge nimeni cu urechea.
— Ce-ai izbaâ ndit, logofete? şopti Vodaă , caă utaâ ndu-i ochii.
— N-am izbaâ ndit, Doamne.
— A! faă cu uşurel Domnul şi umerii paă ruraă dintr-o dataă mai
îâncovoiaţi. Rea veste mi-aduci…
— Pedepseşte-maă , Maă ria Ta, dacaă gaâ ndeşti caă am greşit. Iscoada a
fost mai iute ca mine. A izbutit saă lege izvodul de picioruşul unui
porumbel şi saă -l sloboadaă îânainte ca eu saă -l fi îâmpiedicat.
Braâ ncoveanu se claă tinaă , de parcaă ar fi primit un jungher îân piept.
— A maă rturisit cine i l-a dat?
— Nu. Vicleanul din preajma Maă riei Tale a ştiut saă -şi ascundaă chipul
şi de astaă dataă .
— IÎnţeleg. Iscoada a ridicat cel de-al doilea izvod dintr-un loc
anume…
— IÎntocmai, Maă ria Ta.
Domnul oftaă :
— Nu ne raă maâ ne, logofete, decaâ t saă socotim caâ t va trece paâ naă ca
izvodul saă ajungaă îân maâ inile turcului şi paâ naă vor îâncepe a prinde pe
oamenii noştri purtaă tori de scrisori.
— Crainicii Domniei tale fac drumuri cotite, spuse logofaă tul. Ei sunt
-99-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
mai cu seamaă neguţaă tori, cerşetori, boscari şi pehlivani ori din cei ce se
duc la Ierusalim îân hagialaâ c.
Vodaă raâ se amar:
— Gaâ ndeşti a-i opri pe drum?
— Nu. Dar trec multe saă ptaă maâ ni paâ naă saă ajungaă la cei caă rora le e
trimis cuvaâ ntul scris. Vraă jmaşul ştie ori prepuieşte îâncotro scrii, nu-i
cunoaşte îânsaă pe curierii Domniei tale. De aceea, el va paâ ndi îân preajma
prietenilor scaunului valah din Rusia, Viana, Transilvania ori Veneţia,
aşteptaâ nd, cu cifrul la îândemaâ naă , saă raă staă lmaă ceascaă scrisorile îânsuşite
prin viclenie.
— Ori plaă tite îân aur…
— Ticaă loşi au fost pretutindeni, Doamne. Asupra îânştiinţaă rilor mai
vechi cifrul n-are putere.
— Vrei saă spui caă avem un raă gaz de caâ teva luni. Adevaă rat este, caă ci
doar cele din urmaă scrisori pot fi citite îân taă lmaă cirea noului izvod. E
puţinaă vreme de caâ nd l-am statornicit îân locul celui vechi. Şi?
— Chibzuiesc saă plec la Istanbul. Cu pungi de aur şi prieteni voi
reuşi saă maă strecor îân casa mectubgiului Selim Beltaş.
Vodaă îâncruntaă spraâ ncenele:
— Ce?!
— Viclenia şi aurul deschid multe uşi, spuse logofaă tul, zaâ mbind
subţire. Nu de la mine trebuia saă afle Maă ria Ta asemenea lucruri.
— IÎţi daă prin gaâ nd, logofete, ce îânseamnaă saă paă trunzi îân casa celui ce
conduce şi oraâ nduieşte cancelaria muftiului? Mectubgiul e unul dintre
cei mai de seamaă dregaă tori ai îâmpaă raă ţiei.
— Ştiu, Maă ria Ta.
Braâ ncoveanu maă suraă mult timp odaia pe gaâ nduri.
— Maă las amaă git de naă dejde şi-mi îânchipui caă ai izbutit. Ce socoteşti
saă faci mai departe?
— Voi gaă si cifrul şi-l voi schimba cu altul straâ mb. De ajuns saă
primenesc caâ teva cifre şi buchii, pentru ca toataă truda saă le fie
zadarnicaă . Nu vor mai putea raă staă lmaă ci nimic.
Vodaă îâl privi iute. Radu Andronic urmaă :
— Dacaă l-aş fura, le-aş atrage luarea-aminte. Pe caâ nd aşa, izvodul
maă sluit li se va paă rea aiurealaă şi vor socoti caă au fost paă caă liţi chiar de
iscoadele lor.
— Mda…
— Şi iar se mai poate, zaâ mbi îân anume fel boier Andronic, saă laă saă m
-100-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
prinse scrisori ticluite anume pe potriva cifrului maă sluit şi care saă
vorbeascaă de credinţa Maă riei Tale faţaă de sultan.
Braâ ncoveanu îâl privi lung. Ochii îâi sclipeau.
— Nu ne-am îânşelat prea tare luaâ ndu-te îân slujba noastraă , logofete.
Cum gaâ ndeşti a paă trunde îân casa lui Selim?
— Iscoada lui, negustorul braşovean, goneşte la ceasul aă sta spre
Dunaă re.
Braâ ncoveanu ridicaă ochii. Nu laă saă loc negurii şi spuse liniştit:
— Deapaă naă -ţi gaâ ndul ascuns. De ce l-ai slobozit?
— Pentru caă am nevoie de prieten îân tabaă ra vraă jmaşului. Mi-a plaă tit
cinci sute de galbeni saă -l fac scaă pat.
— Braşoveanul socoate daraă caă te-a cumpaă rat. Nu vaă d îânsaă cum îâi
vei folosi la Constantinopol.
— El va fi omul care va zvoni despre necredinţa mea şi se va pune
zaă log caă urgia Maă riei Tale maă ţinteşte cu adevaă rat.
— Gaâ ndul e bun şi-mi place, logofete. Urmeazaă !
— Pentru ca turcul saă creadaă îân mine, trebuie saă maă arunci îân lanţuri
din care eu saă scap şi saă fug la Constantinopol. Şi mai trebuie ca toţi
boierii Maă riei Tale saă fie îâncredinţaţi de hainia mea.
— E de ajuns saă afle jupaâ nesele…
— Cer îângaă duinţa altei caă i, spuse Radu Andronic suraâ zaâ nd. Boierul
Ioniţaă Faă rcaă şan. Dacaă ştie el, îântr-un ceas va afla tot taâ rgul.
— O saă ştie. Va şti de asemenea caă daă ruiesc multe pungi celui ce se
va îânvrednici cu prinderea domniei tale.
— Iar la Stambul, urmaă logofaă tul, Dragoş negustorul va adeveri
îântaâ mplarea.
Braâ ncoveanul îâşi trecu degetele prin barbaă .
— IÎnţeleg… Ne eşti slujitor cu mare preţ îân cinstea şi inima noastraă ,
de aceea vreau saă chibzuim bine. Hainit, îâţi atragi mare primejdie.
Orice boier te va putea doborîâ pieptiş sau pe la spate, gaâ ndind saă fie pe
placul nostru.
— Voi şti saă maă feresc. Pot izbuti numai dacaă taina îânţelegerii
noastre va fi deplinaă . IÎmi voi îângaă dui doar paă rintelui meu saă -i vorbesc,
caă ci e om îânaintat îân ani şi greu ar primi vestea de ticaă loşie.
— Boier Costache Andronic ne-a slujit caâ ndva cu nespusaă credinţaă
îân treburile noastre de tainaă . Avem toataă naă dejdea.
Logofaă tul faă cu ochii mari:
— Tata?! IÎşi aminti figura mucalitaă a baă traâ nului şi zaâ mbetul îâi îânflori
-101-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
pe buze. Deplinaă naă dejde, Maă ria Ta, nici mie nu mi-a pomenit cuvaâ nt
despre asemenea treburi.
— Ştiu. Nu va avea nimeni cunoştinţaă , logofete Andronic. Straă jerii te
vor ridica la noapte din casele de la Mesteceni şi te vor aduce îân lanţuri
la Curte. Avem îân beciurile noastre caă maraă de caznaă cu ieşire tainicaă . Te
voi slobozi eu, noaptea cealaltaă , prin graă dinaă . Vorbeşte raă spopitului saă
te aştepte îân ulicioara Cucului cu cai şi cele cuvenite de drum.
Logofaă tul îâl cercetaă pe furiş. Se şi auzise de Pafnutie la Curte…
IÎngaâ naă moale:
— IÎi slugaă credincioasaă …
— Iar domnia ta, buiac! L-ai furat straă jilor nesocotind poruncaă
domneascaă . Negustoriţa i-a taă iat barba…
— Nu ea, Maă ria Ta…
— Şi aţi plecat amaâ ndoi raâ zaâ nd îân musteţi de paă caă leala trasaă
Braâ ncoveanului. Aşa-i?
— Nu pe Maă ria Ta am socotit caă -l paă caă lim, spuse îâncet Andronic.
Se uitaă pe sub spraâ ncene la Domn. Vorbele erau aspre, dar îân ochi îâi
staă ruia luminaă blaâ ndaă .
— O saă te certaă m, logofete, caâ nd te vei îântoarce îân Valahia. Atunci
avem saă hotaă raâ m şi soarta prea cuviosului. Pentru ce s-a faă cut vinovat?
— Diavolul cu ispitele a fost mai tare. La tot ceasul îâi îântindea îân faţaă
ispite. Doboraâ t de baă uturaă , şi-a rezemat maâ na îân chimirul unui
taâ rgoveţ. Adaă ugaă îâncet: Paâ naă la acea vreme, poate s-o îândrepta.
— Hm! faă cu Domnul. N-am vaă zut plop straâ mb şi nici paâ raâ u îântors
din drum. Toate-s cum le-a laă sat Dumnezeu. Dar domnia ta, care eşti
mai taâ naă r, pesemne ai îântaâ lnit… Oftaă : Nu ştiu, logofete, de vom mai
putea taă ifaă sui îân tihnaă . Vei primi cuvaâ nt caă tre bancherul meu din
Constantinopol. El îâţi va da pungi cu bani dupaă nevoie. Turcii sunt
lacomi de taleri şi anevoie vei gaă si ceva la Poartaă care saă nu fie spre
vaâ nzare.
— Am îânţeles, Maă ria Ta.
— Nu precupeţi, boier Andronic, nici galbenii, nici osteneala, şi-ţi
vom fi cu mare datorinţaă . IÎi atinse umaă rul, privindu-l îân inima ochilor:
Eşti singura noastraă naă dejde.

***

-102-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
Miercuri îân puterea nopţii, Ioniţaă Faă rcaă şan zdruncina saă daă raâ me şi
mai mult nu porţile clucerului Negoescu. Taă raă boiul asmuţi toţi caâ inii
din mahala. O slugaă cu ochii mustind de somn îâi deschise îân cele din
urmaă . IÎşi zvaâ rlise la nimerealaă o broboadaă , caă sca de-i trosneau faă lcile.
Deprinsaă cu asemenea sosiri la ceas taâ rziu, petrecu pe boier îân iatacul
lui Negoescu, faă raă a mai cere îângaă duinţa staă paâ nului.
Faă rcaă şan izbucni pe uşaă , naă pustindu-se asupra crivatului. Smuls din
al doilea somn, clucerul saă ri îânspaă imaâ ntat.
— Foc?
— Nu! Ioniţaă ! suflaă gaă manul. Am veste mare!
Negoescu se îânfurie:
— Eşti capiu raă u, bre omule! Nu trec douaă nopţi faă raă saă -mi mai saraă
inima din loc. Mai du-te, frate, şi pe la alţii!
— Dacaă ai şti ce ştiu…
— Iar?
Faă rcaă şan îâl traă gea de piepţii caă maă şii faă raă a-şi lua raă gaz de raă suflet.
— Andronic… Ascultaă aici! Sunt cel dintaâ i care o aflaă … S-a hainit! L-a
vaâ ndut turcilor pentru cinci sute de galbeni!
— Pe cine?
— Nu ţi-am spus?
— Nu.
— Pe Braâ ncoveanu! Vodaă a prins de veste şi l-a baă gat îân lanţuri.
Celaă lalt îâl privi cu luare-aminte.
— Unde-ai baă ut, Ioniţaă ?
Boier Faă rcaă şan se laă saă îântr-un genunchi şi-i suflaă îân nas.
— Poftim, necredinciosule!
— Hm, pari neprihaă nit… Mare mi-e mirarea saă te vaă d astfel la ceas
de noapte.
— Lasaă asta! Ce zici de Andronic? Ţi-am spus caă -i dracu’ gol! Ţi-am
spus sau nu?
Clucerul trase macatul paâ naă la baă rbie.
— Om mai vorbi maâ ine. Ai crivatul aşternut îân odaia cea micaă .
— Degeaba! faă cu Faă rcaă şan dezamaă git. IÎţi vaâ raă omul degetul îân ochi,
şi pe tine te maă naâ ncaă ceafa… Maă duc! Sunt cel dintaâ i din taâ rg carele a
purtat vestea. IÎl zgaâ lţaâ i: Eşti martor!
— Culcaă -te, maă i nebunule!
Boier Faă rcaă şan îâşi straâ nse caftanul faă raă a-l mai asculta.
— Trec pe la Stroe şi Armaă şel, şi apoi la vorniceasaă . AĂ ştia nu-s betegi
-103-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
la cap.
Ieşi repede, abia prididind saă mişte picioarele scurte. Negoescu se
laă saă îânapoi îântre perini.
— S-a smintit raă u, gaă manul!

Boier Negoescu îâşi ajunse somnul caâ nd îân porţile cele mari se auziraă
iar bubuituri aprige. Saă ri îân picioare, astaâ mpaă raâ ndu-şi cu amaâ ndouaă
maâ inile baă taă ile inimii. Ioniţaă Faă rcaă şan paă trunse furtunaă îân odaie.
— Tot tu eşti?! Ptiu!
— Veste mare, clucere, veste mare!
— Bataă -te Dumnezeu, Doamne, iartaă -maă ! Ai saă maă vaâ ri îân mormaâ nt,
bre!
— Andronic! suflaă repede Faă rcaă şan.
— Ştiu, s-a hainit…
— Asta-i veche, Negoescule, s-a petrecut la crucea nopţii. Ei bine,
aflaă caă la ceasul aă sta bate drumul Giurgiului. A rupt lanţurile… Sunt
primul din taâ rg care capaă taă ştiinţaă …

***

IÎn ferestrele Marghioliţei paâ lpaâ ia luminaă . Negustoreasa, cu un blid


de boabe dinainte, le graă maă dea dupaă chibzuitaă raâ nduialaă , strica şirul
cu îâncruntaă turaă aprigaă a ochilor verzi, le îâmbulzea apoi iaraă , felurit. I se
paă rea caă boabele adevereau zvonul ştiricit îân tainaă . Azvaâ rli blidul
furioasaă şi graă unţele se risipiraă pe duşumea. Chipul frumos i se
oglindea îân mirazaă . Se desluşea pe el nelinişte şi îândoialaă .
— Andronic hainit! rosti îâncet. Aşa taie boabele. Dar mint! Simt caă
mint!
Raă mase multaă vreme treazaă , ţinaâ nd laâ ngaă inimaă ochii negri ai
logofaă tului îâncreţiţi a raâ s.

***

Candela albaă strea îântunericul. Dincolo de gheridon, boier Costache


Andronic desluşea crivatul jupaâ nesei Irina, iar pe perinaă , scufia de
muselin. Raă suflarea uşoaraă pe nasul lungaă reţ umplea odaia cu ţaâ raâ it de
-104-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
greier.
Boier Costache oftaă . IÎl muncea acelaşi gaâ nd pritocit decusearaă . Taina
nu era din cele ce puteau fi îâncredinţate jupaâ nesei. Maă car pentru
armaă şoaie şi pentru baă neasa Ştirbey, cucoana Irina tot s-ar fi slobozit.
N-ar fi raă bdat saă -l prepuiascaă ticaă loşit pe fecioru-saă u. Iar maâ ine, pe
rouaă nescuturataă , jupaâ neasa avea saă afle caă taâ rgul fierbe. Logofaă tul s-a
hainit, Vodaă a staâ rnit straă jile, îâl cautaă ca pe cumaşi şi caâ rjalii.
— Vestea are s-o ucidaă ! şopti.
Cucoana Irina gemu îân somn şi boierul îântinse maâ na, prinzaâ ndu-i
degetele. Luase hotaă raâ re grea. N-avea saă vorbeascaă , aşa cum faă cuse şi
altaă dataă , staâ rnind temerile jupaâ nesei pentru drumurile sale de noapte.

***

Omul îân burnuz cercaă taă işul hangerului, apoi îâl raâ ndui alaă turi de
celelalte scule.
„Andronic n-o saă se lase prins. N-are Braâ ncoveanu straă ji saă -i vinaă de
hac. E bine… Paâ nzele s-au ţesut pe potriva gaâ ndului.“
Lepaă daă hainele, se aplecaă peste mescioaraă şi suflaă îân lumaâ nare.

***

IÎn pragul ferestrei, Vodaă caă uta printre gaă maă liile de argint ale
stelelor. Aroma grea de crini istovea aerul caă maă rii.
Se îântoarse fulgerat. IÎn îântunericul ungherului sclipeau ochii
stolnicului Cantacuzino.
— Maă îântrebam dacaă taina aceasta va scaă pa domniei tale, unchiule.
— Rostul meu îân cancelariile domneşti, spuse baă traâ nul, e saă dezleg
tainele spre pacea Braâ ncoveanului, altminteri nevrednic aş fi de slujbaă .
— Mi-e inima grea.
Cantacuzinul îâi prinse umerii. IÎşi îângaă duia rar şi doar îân singuraă tatea
odaă ilor de tainaă saă aminteascaă Domnului caă sunt de un saâ nge.
— Acolo sus, luceşte o stea. Paâ naă saă se îântunece, totu-i cu putinţaă .
Acum avem maâ ngaâ ierea unei chibzuite alegeri. Logofaă tul Radu
Andronic e singurul boier din Valahia care poate îântoarce Maă riei Tale
taina izvodului.
-105-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
Vodaă vaă zu rana de argint a unei stele ce spinteca cerul şi se depaă rtaă
de fereastraă . IÎn ochi i se aprinsese vaă paia ce avea saă -i ardaă somnul
multor nopţi.

***

IÎn drumul caă tre Dunaă re, taă ind de-a curmezişul sate adormite, raâ uri
ori paă dure plinaă de umbraă , gonesc logofaă tul Andronic şi sluga sa.
Potcoavele cailor şi jungherele de la braâ u scapaă raă argint. Luna a
agaă ţat felinar untdelemniu, caă laă uzindu-le calea. Buza zaă rii îânghite
caă laă reţii.

-106-
Cartea a doua

FLUTURELE ALB
Capitolul XI

NABABUL VALAH

Primaă vara anului 1704 fusese binecuvaâ ntataă de Allah. Nicicaâ nd nu


pomeniseraă mahomedanii cei baă traâ ni soare mai dulce şi vaă zduh mai
îânmiresmat, ataâ ta belşug de roadaă , cer mai limpede – peruzea argintie
ca lacraă ma de cadaâ naă . IÎn toate acestea, musulmanii desluşeau
zaâ mbetul Profetului care-şi risipea darurile din amaâ ndouaă maâ inile
pentru osaâ rdia şi dreapta lor credinţaă .
Iasminul, anemonele, garoafe şi chiparoase, floarea gingaşaă de
portocal îâmbaă lsaă mau graă dinile. Prea credincioşii paă şeau cu îâncaâ ntare
pe aleile prunduite îân mozaic, şipotul faâ ntaâ nilor, caâ ntul canarilor şi al
privighetorilor le desfaă ta urechile, lalelele caâ t pumnul, floarea prea
îândraă gitaă de marele vizir Ibrahim Paşa, cel Maş-Allah1 le saă geta inima
de bucurie. Potirele stacojii, galbene ori albe îâşi risipeau neasemuita
frumuseţe îân toate casele Stambulului, de la bordeiele saă raă caă cioase din
ulicioare straâ mte şi îântortocheate paâ naă la conacele avuţilor ridicate pe
Divan-Ioli, cea mai de seamaă uliţaă izvoraâ taă din Serai şi rostogolitaă paâ naă
la poarta Edirné-Capuşi. Adaă stau îân Serai-humaiun, palatul
preafericitului sultan Mustafa şi la Serai Sadr-Aly, laă caşul marelui vizir
Rami-Mehmed. Naă ravul florilor se îântinsese şi asupra Perei, cartierul
evropenesc din Stambul, trecuse apoi la palatele bogate din Curù-
Cişmè, unde boieri valahi şi moldoveni cu gust de domnie ţeseau cu
migalaă urzeli ce paâ ndeau scaunul.
IÎn dimineaţa aceea de cireşar, soarele zaă bovea îâncaă îân spatele
moscheilor. Cerul îâşi ataâ rnase la braâ u semilunile aurii ale geamiilor, îâşi
rezema paâ ntecele siniliu îân cupola Sfintei Sofia, caă reia drept-
credincioşii urmau saă -i spunaă îân greacaă Aïa-Sofia, simţea saă geata celor
şase turnuri ale templului Alty-Minareli, ale moscheielor Suleimanie,

1
Plăcut Domnului (lb. turcă).
-109-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
Laléli, Eyub-Nour-Osmany2 şi Validé-Sultané, ctitorie a sultanei Terkan,
mama fericitului, viteazului şi prealuminatului Mahomed al IV-lea.
IÎn uliţele îânguste şi îâncaâ rligate cu coşmelii mai raă saă rite ori pitice,
toate îântunecate şi faă raă fesfesele, spre mulţumirea Profetului ce
îândeamnaă neostoit la viaţaă netrufaşaă , cu puţinaă podoabaă şi la umilinţaă ,
adaă sta îâncaă umbra. Umbraă se afla şi îân curţile temniţei de femei de la
Ceauş Emini, îân cea a datornicilor sultanului din Başbachi Culi şi, taă ind
Stambulul de-a curmezişul, la Ediculè – Cele Şapte Turnuri – unde
poposeau pedepsiţi de apriga urgie a sultanului cei vitregiţi de soartaă .
IÎn bazare şi pieţe, negustorii descaă rcau desagii maă garilor, îântindeau
marfa feluritaă îân ţaă raâ naă , pe ştergare, pricopsiţii pe tejghelele
dughenelor.
Negustorese se vedeau arar şi acelea baă traâ ne, îâncotoşmaă nate paâ naă
îân albul ochilor cu grimele groase, caă ci Profetul sorocise, îân
îânţelepciunea sa, muierilor viaţaă faă raă prihanaă îântre zidurile haremului,
acolo unde ispitele sunt puţine, iar mintea lor cea slabaă nu se
îâmpiedicaă îân prilej de greşealaă .
Strigaă te ascuţite izbucniraă deodataă din minaretele moscheilor.
Muezinii chemau credincioşii la saă vaâ rşirea salat-subh-ului –
rugaă ciunea de dimineaţaă . Aveau saă mai strige pentru salat-zuhr –
îânchinaă ciunea de praâ nz, salat-assr – cea de la apus, salat-magrib – din
searaă şi, îân sfaâ rşit din puterea nopţii, salat-aşa, caă ci osmanlaâ ii ţineau a
araă ta lui Allah caă smerenia şi credinţa lor nu ostenise peste zi. Muezinii
slujeau de ornic, iar ceasornice adevaă rate aveau doar bogaţii. Le purtau
îân clapce anume ticluite îânlaă untrul caftanelor, iar muierile de neam le
spaâ nzurau de laă nţuge scumpe îân staâ nga pieptului, sporind, la nevoie,
baă taă ile inimii.
Negustorii priviraă îân îânaltul minaretului de la moscheea
Sahzadeiului, ridicataă prin silinţa sultanului Soliman I, spre cinstirea
feciorului saă u Mahomed. Muezinul nu contenea strigaă tele, se baă tea cu
pumnii îân piept, apoi saă lta braţele spre cer. Hadîâmbi, şi seizi, şi coglii, şi
halvagii, şi falaitari, emiri, bostangii şi dervişi, o mulţime de fesuri
felurit colorate se strecurau printre caă mile şi cataâ ri îâmpovaă raţi de
maă rfuri, şi armaă sari araă beşti îândreptaâ ndu-se caă tre locul de
îânchinaă ciune.
La Istanbul îâncepea o nouaă zi.

2
Lumina lui Osman (lb. turcă).
-110-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY

***

IÎn Pera evropenilor cu privelişte neasemuitaă asupra Seraiului şi a


Bosforului, unde vaâ ntul adia blaâ nd îân flamurile verzi ale galioanelor şi
fregatelor, şi îân paâ nzele caicelor cu caâ te şapte perechi de vaâ sle aurite ce
sporeau desfaă tarea plimbaă rilor, ziua îâncepea mai taâ rziu. Palatele aveau
puţine caturi pentru a nu îânfraâ nge porunca îâmpaă raă teascaă ce nu
îângaă duia pe paă maâ ntul Islamului conac de ghiaur mai îânalt decaâ t casele
drept-credincioşilor. Terasele late daă deau îân graă dini care nu semaă nau
cu cele de pe Divan-Ioli. Foarfece necruţaă toare struneau iarba,
graă dinari franţuji naă scoceau naă struşnice îâmbinaă ri de floare. IÎn
primaă vara acelui 1704, se socoteau drept cea mai de seamaă podoabaă a
aleilor, trandafirii ghiordii izbucniţi din straturile de maă rgaă ritaă rel. La
baluri – petreceri de care urechile mahomedanilor n-auziseraă , caă ci
Profetul nu îândraă gea nici dansul, nici caâ ntul, afurisindu-le faă raă istov –
jupaâ nesele din Pera prindeau la cingaă tori buchete de miozotis din care
raă saă rea ca un bumb catifeliu o rozaă micaă , galbenaă . Cu un an îân urmaă ,
Mercure galant, foaia de modaă a lui Jean Donneau de Viseé , sfaă tuia
doamnele Parisului saă îânsoţeascaă panselele cu gingaă şia orhideei,
îândemn ascultat repede şi de nevestele îâmputerniciţilor la IÎnalta
Poartaă .
Doar la caâ ţiva paşi de palatul lui Monsieur Ferriol, trimisul
Bourbonului pe laâ ngaă sultanul Mustafa, se ridica un conac de douaă
caturi. Poarta din fier avea suliţi vopsite cu aur şi era paă zitaă zi şi noapte
de slujitori îân veşminte scurte, sinilii – livrele – altaă vorbaă la auzul
caă reia prea credincioşii ridicau cu mirare spraâ ncenele. Se şoptea, şi
zvonul ajunsese paâ naă la urechile marilor dregaă tori din Serai, caă
bogaă ţiile caă maă rilor erau neîânchipuite. Aurul, argintul şi nestematele
îâmpodobeau cele mai maă runte bodroanţe, patul îâmpaă raă tesc avea
cununaă din brocart cu ciucuri purpurii, la petreceri vinul curgea îân
cupe cu safire, iar la zaiafeturi mai alese, îân pocale îâncrustate cu perle.
Staâ rnea mai cu seamaă muierile din harem gaâ ndul la cada ghiaurului –
doar cleştar şi marmoraă roz-albaă . Caă ci ghiaur staă paâ nea neasemaă natul
palat. Poposise la Stambul de puţinaă vreme, dobaâ ndind nume ce nu
ţineau minte osmanlaâ ii saă -l mai fi daă ruit cuiva: Nababul valah.
Muierile priponite îântre ziduri şi paă zite aprig de eunuci şi slujitori, şi
-111-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
roabe, şi zaă voare grele, nu-l zaă riseraă la chip. Soaţei celei dintaâ i a
marelui vizir Rami-Mehmed, îânsaă , îâi şoptise nevasta armatorului
olandez caă valahul e cilibiu, cu ochi şi paă r negru tuci, dar mai cu seamaă
are un zaâ mbet ce ameţeşte inimile doamnelor din Pera. Se purta îân
strai alb de atlaz, pe armaă sar negru, araă besc, pentru care muftiul ar fi
dat şi o mie de aspri. Valahul i-l trimisese a doua zi plocon îâmpreunaă cu
şa scumpaă şi cercel de aur la urechea bidiviului.
Istorisea multe muierea olandezului. Sindrofii cu dar de flori şi
odoare, caâ nd fiecare jupaâ neasaă gaă sea laâ ngaă blidele şi tacaâ murile de aur
bucheţel de rosmarin ori violete îân verigaă de smaragd, lapislazuli ori
peruzea dupaă culoarea ochilor. Patru bucaă tari roboteau îân cuhniile
nababului, nu se pomenea îân casele lui masaă faă raă musafirlaâ c, o oaste de
slujitori îâi asculta şi îâmplinea poruncile caâ t ai clipi. Mai ştia nevasta
armatorului caă valahul abia scaă pase din beciurile Braâ ncoveanului şi
rost saă se îântoarcaă prea curaâ nd îân Ţara Munteneascaă cu greu se putea
prepui. Nu, îânsurat nu era. Avea slugaă credincioasaă , om gras cam îântr-o
ureche, mai mare peste zece haidamaci şi doi caâ ini albi de la Scoţia.
Muierea olandezului auzise chiar şi de florile, ce – dupaă un gust
ciudat – trebuiau schimbate îân fiece zi, toate de un fel – numai crini,
numai trandafiri ori numai chiparoase.
Nu aflase îânsaă nimeni despre o uşaă tainicaă folositaă doar de valah şi
sluga cea groasaă ce îângaă duia ieşirea din palat prin graă dina conacului
îânvecinat faă raă ştiinţa nimaă nui. De asemenea, nimaă nui nu-i trecuse prin
minte caă tot ghiaurul fusese acela ce cutezase a smulge de sub laă ncile
spahiilor carele cu aur, tributul Moldovei caă tre Poartaă . O asemenea
ispravaă nu se mai pomenise din timpul domniei beyului Şerban
Cantacuzino, care îâşi îântorcea haraciul cu ajutorul caâ rjaliilor saâ rbi.
IÎn dimineaţa aceea, cam pe la zece ceasuri, nababul îâmpreunaă cu
slujitorul paă raă siraă palatul pe poarta cea mare. Zece livrele li se
îânchinaraă , daâ ndu-se îân laă turi.
Raă spopitul îân strai supus de postav cu galoane de argint paă şea îân
urmaă , ţinaâ nd caii de daâ rlogi. Deşi de trei saă ptaă maâ ni pe malul Bosforului
nu contenea saă se mire de deprinderile musulmanilor, de muierile lor,
de taâ rgul Stambulului îândeobşte, ce i se paă rea oleacaă mai raă saă rit decaâ t
Podul Iloaiei unde slujise o vreme. Asculta cu amaâ ndouaă urechile
poveţele logofaă tului care avuseseraă darul saă -l sperie de-a binelea, şi
caă lca veşnic cu simţaă maâ ntul caă -i îânconjurat de capcane anume
pregaă tite pentru a-l ispiti pe el, cuviosul Pafnutie. Mai cu seamaă , îâl
-112-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
daă daă cea Radu Andronic saă nu ridice ochii la muiere.
— Caâ t ar fi de baă traâ naă , sare turcimea şi te doboaraă . Abia dupaă aceea
te dau îân maâ na bostangiilor.
— Am îânţeles! mormaă i morocaă nos Pafnutie. Gaâ ndesc îânsaă caă turcul
ista care le-a faă cut legile n-a fost prea îânţelept. Eu una ştiu: dacaă maă ru-i
îân mijlocul drumului, nici caă maă uit la el. Pune-l îântre uluci, şi atunci
îântind maâ na.
Logofaă tul zaâ mbi:
— Poate caă asta a dorit şi Mahomed. Saă dea preţ farmecelor
muiereşti.
Laă saseraă îân urmaă Pera, apropiindu-se de inima Stambulului. Paâ lcuri
de cerşetori vegheau uliţele de-o parte şi de alta, adaă stau la porţile
caselor şi praă vaă liilor, se baă gau faă raă teamaă îântre picioarele cailor cu
maâ na îântinsaă . Puzderia de calici poposea pretutindeni îân afaraă de
pragul moscheilor şi geamiilor unde miluitul cerşetorilor nu era
îângaă duit. IÎn schimb, la Valide-han, Vezir-han şi Ieni-han, paă trundeau
praă paă diţii şi îân caă maă rile unde bancherii îâşi faă ceau cifraă rie şi nu le
daă deau raă gaz paâ naă nu-şi uşurau chimirul de un ban ori doi. Cuprinşii
îâşi aveau cerşetorii lor care-i caă lcau faă raă ruşine îân fiecare zi. O dataă saă
nu le fi dat, caă ridicau Stambulul de ţipete şi blesteme.
Turci caă laă ri azvaâ rleau din mers caâ te un pumn de parale şi-atunci
calicii se straâ ngeau ca furnicile scormonind îân ţaă raâ naă . Caretele erau
rare şi cam saă raă caă cioase, ceea ce staâ rnea alt prilej de uimire pentru
Pafnutie.
— Turcii socotesc caă raă dvanul e saă maâ nţaă de traâ ndaă vie, spuse Radu
Andronic, traă gaâ ndu-şi horbota bogataă de la maâ neci, şi doar muierile îâl
folosesc.
Zaâ mbi unui armean care-şi laă uda covoarele îân gura mare.
Negustorul caă utaă lung îân urma logofaă tului, ba mai alergaă caâ ţiva paşi saă -
l ţinaă îân privire şi dupaă chioşcul cafegiului, rezemat îân colţul ulicioarei.
Toţi cei ce daă deau ochii cu Radu Andronic îântorceau capul
holbaâ ndu-se. Se cutremurau mai cu seamaă îân faţa bogaă ţiei straielor şi
giuvaierurilor, îântrebaâ ndu-se caă rui Dumnezeu se îânchinaă ghiaurul de
îângaă duie supuşilor saă i ataâ ta straă lucire. Logofaă tul purta straie
franţuzeşti, îântotdeauna albe. Bernevecii straâ mţi se ispraă veau la
genunchi. Prinşi îân cureluşaă de aur cu nod de pietre scumpe, ciorapii
erau de maă tase îâmbinataă cu tertel. IÎncaă lţaă rile ascuţite, faă cute din pielea
cea mai moale, se îânchideau îân cataramaă de adamante. Peste caă maşa ca
-113-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
neaua, numai horbotaă , şi de sub haina albaă nu prea lungaă cu puzderie
de bumbi şi gaă ietane, izbucnea ca flacaă ra o vestaă – dupaă cum îâi ziceau
evropenii din Pera – cu flori stacojii brodate îân fir de argint. IÎn jurul
paă laă riei din piele albaă de caă prioaraă , cu margini largi, îânfaă şurase de
şaizeci de ori zgaă rdiţaă aurie, aşa cum cerea baă rbaţilor acel Donneau de
Viseé . La îândemaâ naă , îânlaă untrul hainei, ţinea maramaă cu ciucuri aromitaă
cu mosc şi ornic de aur cu un singur ac şi mirazaă micaă pe faţa cealaltaă .
Caâ nd scotea maă nuşile de amandinaă , ochii drept-credincioşilor se
statorniceau la cele douaă ghiuluri rare, o perlaă neagraă prinsaă îân gheare
de adamant şi un rubin mare cu ape sidefii.
IÎn maâ na dreaptaă purta baston alb sosit din ţara Bourbonului. Mare
ar fi fost mirarea bostangiilor saă afle caă îân acel baston se gaă sea o sabie
subţire, meşteritaă la Toledo, iar îân manşeta hainei raă sfraâ nte din belşug,
jungherul veneţian cu praă selele îâmpodobite.
Portul armelor era oprit îân Stambul sub pedeapsaă grea.
Treceau acum pe Divan-Ioli. Pafnutie, cu ochii îân paă maâ nt spre a face
ciudaă Satanei îân îâncercarea sa de a-l ispiti saă priveascaă obraz de femeie,
bombaă nea îânfundat:
— Eu, unul, nu maă deprind şi pace! Craâ şme nu-s; baă uturaă nici de
saă maâ nţaă …
— Deunaă zi o afuriseai, raâ se logofaă tul.
De caâ nd paă şiseraă îân uliţa cea mare, privirea parcaă i se straâ nsese. IÎşi
urma zaâ mbetul, dar raă spopitul îâl ştia la paâ ndaă , cercetaâ nd faă raă ca cineva
saă poataă lua aminte spre un anume conac ce se ridica la capaă tul lui
Divan-Ioli.
— Ce znamenie de faă pturi or mai fi şi aiştia, urmaă raă spopitul, de pun
fiinţaă omeneascaă saă scocioreascaă cu ochii îân ţaă raâ naă cum raâ maă porcii?!
Uitaă unde se aflaă şi caâ ntaă niţeluş pe nas: „Şi precum vameşii şi fariseii
nu dispreţuiţi voi bunaă taă ţile cele multe şi…“
Radu Andronic îâi prinse maâ na:
— Te-a apucat dorul de nuielele bostangiilor, cuvioase? Caâ ntaă acasaă
paâ naă ţi-oi da sufletul, nu îân mijlocul paă gaâ nimii!
Pafnutie oftaă şi privi o clipaă spre conacul mectubgiului Selim. Era o
casaă albaă cu trei caturi şi un foişor retezat cu acoperiş de plumb ce o
faă cea saă semene cu o geamie. Zid îânalt de piatraă îâmbraă cat îân iederaă
deasaă se îânaă lţa dincolo de fereştile zaă brelite. Patru slujitori cu şalvari
albaştri şi turbane albe, de pazaă la poarta ferecataă , taă ifaă suiau caă scaâ nd
gura la omenirea ce se scurgea îân susul şi josul uliţei.
-114-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
Logofaă tul raă mase cu ochii aţintiţi îân iedera zidului. Caă tre poale, îân
dreptul unui platan, frunzele paă reau uşurel date la o parte. Nu se baă ga
de seamaă decaâ t la caă utaă turaă ageraă şi numai din anume loc. Radu
Andronic se apropie ca din îântaâ mplare. Caâ nd fu la trei paşi, zaă ri dincolo
de buruieni o pereche de ochi albaştri, lucioşi şi piezişi ce iscodeau
uliţa printr-o bortaă a zidului dositaă îân frunziş. Logofaă tul zaâ mbi şi un
gaâ nd naă struşnic îâi straă fulgeraă mintea. Slujitorii mectubgiului ţineau
spatele îântors. Dintr-un salt, fu laâ ngaă iederaă .
Ochii albaştri clipiraă îânspaă imaâ ntaţi şi pieiraă îântr-o clipaă . Se auzi
strigaă t uşor, apoi logofaă tul zaă ri dincolo de zid o zvaâ rlugaă de 15-16 ani,
alergaâ nd ciutaă speriataă prin graă dina mectubgiului. Rochia de muselinaă
largaă şi şalvarii din atlaz havai maâ ngaâ iau îân goanaă trandafirii şi lalelele.
Iar trandafirii şi lalelele îâşi claă tinau capetele stacojii.
Radu Andronic se depaă rtaă suraâ zaâ nd. Zvaâ rluga semaă na cu un fluture
gingaş, alb.

***

Un zdrahon lat îân spete vindea halviţaă laâ ngaă conacul lui Selim.
Logofaă tul îâi prinse caă utaă tura. Muşca. Trecu mai departe, tipaă rindu-i
chipul îân minte.
— Dacaă şi asta-i faptaă de om îânţelept, maâ raâ i Pafnutie,
dezmierdaâ ndu-şi iapa, apoi eu de-acum îânainte mi-oi îândemna taă tarca
saă chibzuiascaă îân locul meu.
— IÎţi judeci staă paâ nul?
— IÎl judec, logofete, caâ nd pune îân primejdie viaţa slugii. N-ai simţit
cum ne îâmpungea cu ochii malul cela de halviţar?
— Ai vedenii, spuse faă raă credinţaă logofaă tul.

***

Bazarul vuia de îândemnurile negustorilor. Iminei raă suciţi îân vaâ rf


caă lcau unii peste alţii, paă şeau îân cireadaă ori se îâmpotriveau puhoiului
cu şi faă raă trebuinţaă .
„Un baă ietan din cela iute de maâ naă , de pe malurile Bucureştioarei,
ştiu îâncaltea caă ar saă raă ci braâ iele istea de multe pungi“, gaâ ndi raă spopitul.
-115-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
Dar turcii, îândeobşte cinstiţi, paă şeau faă raă saă le vadaă . Ochii dumnealor
caă utau aprinşi la taă raă bile lungi, ciotcaă de marfaă . Se aflau acolo muselina
cea dragaă otomanilor, damascuri florii şi cacom scump, şi canavaă ţ de
anterie, şi cedeme saă ajungaă la toataă suflarea musulmanaă , arşini îântregi
de chilimuri îâmpunse cu dichis şi paâ nzaă subţire de iaşmac trebuitoare
feţelor muiereşti, lastraă şi zarpaă pentru cei puşi pe muchelefit, naftea
de îâmblaă nit giubele şi zaramfiruri, şi saftian moale de pungi, şi zibelinaă
ruseascaă pentru straiele de iarnaă şi primaă varaă ale dregaă torilor,
herminaă pentru cele de varaă . Ochii sclavelor se aninau mai cu seamaă de
podoabe. La tot pasul, zaă ceau claie peste graă madaă hurmuz prost ori
jaspe şi agate îângaă duite de Coran şi cele neîângaă duite, precum
smarandele, sardiul şi rubelitele pentru cercei, inele de cornalinaă roşie
cuvenite muierilor saă race, maă taă nii din boabe de ambraă albaă sau din
perle.
Multe priviri maâ ngaâ iau paftalele raă sucite îân fel şi chip, ori lanţurile
din aur cu cincizeci de ţechini socotiţi saă ajungaă paâ naă la braâ u, ori
şiragurile sub formaă de paraă numite armudi, pe dosul caă rora erau
saă pate cuvintele Maş-Allah. Se aflau de asemenea maldaă re de inele
avaâ nd scrijelite poruncile aspre ale Coranului, ce îândemnau
credincioasele la cumpaă tare. Negustorii armeni ademeneau mulţimea
cu şaluri indiene din laâ naă pentru obrazele subţiri, vaâ nturare mici din
pene de paă un şi maâ ner de fildeş sau abanos, şi vaâ nturare mari –
sineclic – anume faă cute saă le poataă haâ ţaâ na slugile, cu raâ ndul, caâ t e ziua
de lungaă îân spatele staă paâ nului. Şi mai ademeneau dumnealor prin
hangere şi pistoale îâmpodobite, tabachere de argint şi aur garnisite cu
pietre scumpe, sipeţele maă runte pentru opium cu toate caă legile
imperiului îâl afuriseau. Aflaâ nd caă Emir Celebi, primul doctor al
Seraiului, a îândraă znit saă guste otrava, padişahul Murad al IV-lea l-a
pedepsit saă îânghitaă tot ce se afla îân sipeţel. Doctorul se sfaâ rşi îân chinuri
de neîânchipuit spre a fi de îânvaă ţaă turaă .
Zadarnic îâşi trudeau glasul negustorii veneţieni araă taâ nd muierimii
binefacerile dresurilor. Chinorozul n-avea trecere, nici pulberea de orez
pentru obraji. Femeile foloseau numai argila de unghii numitaă china, şi
sur-me pentru vopsitul pleoapelor.
Vaâ nzare faă ceau cavafii. Ceadicii de marochin galben, peste care
muierile îâncaă lţau papuci cu perle, erau caă utaţi pretutindeni. Deosebitaă
caă utare aveau şi mirosurile cele dulci ataâ t de trebuincioase
musulmanului. Hainele şi pipa, şi farfuriile, şi ceştile de cafea, şi baă rbile
-116-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
cele mari ale credincioşilor se socoteau curate numai dupaă ce primeau
botezul aromei de ambraă sau mosc, sau de trandafiri culeşi la poalele
Dunaă rii.
Vaâ nzarea celor de trebuinţaă paâ ntecelui se faă cea îân loc anume.
Maldaă re de verdeţuri se îântindeau caâ t cuprindea privirea spre
îândestularea mahomedanilor, mari iubitori de asemenea bucate.
Coranul osaâ ndea pe cei ce se spurcaă din carnea dobitoacelor
maâ ncaă toare de carne. Nici laptele lor nu era îângaă duit decaâ t dacaă
asemenea dobitoace erau supuse postului, spre a se spaă la pe dinaă untru
de paă cat. De porc, saă n-audaă turcul, iar calul nu putea fi atins,
bucuraâ ndu-se de mare cinste pentru slujbele aduse îân raă zboaie. Pitarii
desfaă ceau cele trei feluri de paâ ine îângaă duite: pidé – rotundaă şi turtitaă
pentru casele avuţilor, somun – neagraă şi grea cuvenitaă slugilor, khass-
ekmek – paâ inea Seraiului. Aceastaă paâ ine, anume plaă maă ditaă pentru
sultan şi odraslele sale, putea fi cumpaă rataă numai de marele vizir şi
dregaă torii de frunte.
Negustorii straă ini care îâncercau saă -i îânveţe pe turci necinstea,
sporind preţurile sau îâmpingaâ nd balanţele la minciunaă , primeau pe loc
saă rutul nuielelor. IÎnsuşi muhtesibul, îânveşmaâ ntat îân haine proaste spre
a nu fi cunoscut, le cerceta buna-credinţaă .
Chichirgiii, vaâ nzaă torii de cofeturi, halvangiii, halviţarii, baclavagiii şi
bragagiii forfoteau faă raă odihnaă , strigaâ ndu-şi marfa. Grecii o ţineau sus,
ascuţit, armenii caâ ntau vorbele, veneţienii zbierau ca din guraă de şarpe,
turcii se taâ nguiau gros, voind cu tot dinadinsul saă spargaă urechile
cuviosului Pafnutie. Raă spopitul şi le astupase cu degetele, ceraâ nd din
ochi logofaă tului saă -l izbaă veascaă . Dar Radu Andronic maâ na îânainte, spre
vaâ nzaă torii de şoşab. Cum ducea unul paharul la guraă , cei dimprejur
duceau şi ei repede-repejor dreapta la piept, ori la frunte, uraâ ndu-i
priinţaă :
— Afiyethler – Ola!
Mult se mai minuna Pafnutie de cele vaă zute, dar tare ar fi poftit
oleacaă de linişte. Bazarul se cutremura de umblaă turaă şi chemaă ri,
caă milele şi caii, şi maă garii forfoteau printre şalvari, oameni şi dobitoace
caă lcau covorul gros de coji şi verdeţuri veştejite, şi flori ofilite, şi tot ce
nu mai era de trebuinţaă .
Un car tras de boi ducea piatraă grea pentru geamia cea nouaă
poruncitaă de marele muftiu, croindu-şi anevoie drum. Bostangii caă laă ri
spintecaraă mulţimea, gonind pe deşelate.
-117-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
Atunci se petrecu nenorocirea. Boii primiraă spaima sucindu-se
repede îântr-o parte. Carul raă mase o vreme pe douaă roţi, dupaă care se
naă rui, prinzaâ nd dedesubt trupul obidnic al unui vaâ nzaă tor de bragaă .
Omenirea se graă maă dise saă vadaă stricaă ciunea adusaă turcului, toţi îâl
caă inau claă tinaâ nd capetele, dar unul nu îântinse maâ na. Bragagiul prins
sub loitre urla de moarte.
— Ţine haina şi calul, Pafnutie!
— Staă paâ ne!
— Gura!
Radu Andronic, numai îân caă maşaă , se desprinse din mulţime. IÎşi
potrivi spiţele roţii îân spinare şi se opinti. Muşchii zvaâ rliţi cu lopata pe
pieptul logofaă tului tremurau vargaă de oţel, de oţel îâi erau şi luminile
ochilor, sudoarea îâi scaă lda faţa. Clipe lungi nu suflaă nimeni. Urmaă reau
îânmaă rmuriţi lupta ghiaurului cu greutatea cea faă raă de maă suraă .
O raă suflare lungaă de uşurare straă baă tu mulţimea. Carul se afla din
nou dupaă cuviinţaă , slobozindu-l pe turc.
Radu Andronic saă ri îân şa şi porni spre Pera, laă saâ nd îân urmaă o mare
de omenire ce nu mai contenea cu miratul.

-118-
Capitolul XII

CUVIOSUL PAFNUTIE IÎNVAŢAĂ


PORUNCA PROFETULUI

Raă sturnat pe divan îân iatacul taă inuit, unde îân afara raă spopitului nu
paă trundea altaă slugaă , boier Radu Andronic caă uta lung spre Pafnutie.
IÎnveşmaâ ntat îân caftan de brocart şi iminei din catifea cu moţ caâ rmiziu,
logofaă tul îâşi rezemase capul îântr-o maâ naă , iar cu cealaltaă juca îântre
degete boabe de ambraă îânşirate pe un laă nţug.
Raă spopitul simţi arsuraă de jar îân privirea neagraă strecurataă printre
pleoapele mijite şi se foi nelaîândemaâ naă .
— Pesemne sunt chipeş tare de maă aţinteşti cu ataâ ta drag, domnia
ta…
Logofaă tul se uitaă zaâ mbind la faţa roşcovanaă cu ţepi rari, la ochii
bulbuşaţi şi nasul vaâ naă t.
Pafnutie îâşi semeţi capul raă sucindu-l caă tinel pentru a se araă ta
logofaă tului pe toate feţele. Radu Andronic raâ se îâncetişor şi rosti rar,
neslaă bindu-l din privire:
— Ai saă pui strai turcesc, cuvioase, şi-ai saă mergi saă cerşetoreşti.
De buimaă cealaă , raă spopitul raă mase cu gura caă scataă . IÎnghiţi uscat, luaă
aer, suflaâ nd pe naă ri.
— Martor mi-eşti, Doamne, caă i-am spus şi i-am prorocit: cheltuiala
îân neştire are saă ne ducaă la sapaă de lemn. Dar eu vorbesc, eu aud şi tot
eu urgisitul trebuie saă îântind maâ na la pomana paă gaâ nilor spre a-l hraă ni.
— Aur avem, raă spopitule, zise logofaă tul şi caâ nd s-o sfaâ rşi, îântoarcem
iaraă carele cu galbeni spre folosul nostru.
Pafnutie ridicaă ochii la ceruri:
— Auzi-l, Doamne! S-a juruit caă numai cearcaă asemenea nebunie
care poate lipsi trupul robului taă u Pafnutie, de capul lui cel doldora de
îânţelepciune.
— Aşadar, urmaă logofaă tul, vei cere milaă la casele lui Selim. Vreau saă -
-119-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
mi dai rost de toate caă raă rile mectubgiului din zori şi paâ naă îân asfinţit.
Haă imaă nind amaâ ndoi pe Divan-Ioli, atragem luarea-aminte. IÎn furnicarul
de cerşetori, te pierzi uşor şi mai cu seamaă îâi poţi ţine, nesupaă rat de
nimeni, conacul îân priviri.
— De ce nu saă vaâ rşeşte domnia ta trebuşoara aiasta?
— Şi domnia ta saă şezi pe divan? Eu am alte rosturi, Pafnutie. Ne-am
îânţeles? Te duci frumos…
— IÎn trupul capului, logofete! izbucni raă spopitul. Daă dea din maâ ini,
ţopaă ind prin odaie. M-am tocmit saă -ţi fiu slugaă cu credinţaă , nu boscar
turcit! Bag de seamaă caă vrei saă maă rupi de legea mea. Dintaâ i mi-ai
retezat barba…
— Ai saă -ţi retezi şi paă rul, cuvioase, spuse Radu Andronic.
Musulmanu-i ras îân cap, caă ci sub turban pletele sunt de prisos.
— Saă -mi rad ţeasta? Eu?!
IÎnaă buşit de maâ nie, raă spopitul îâncepu a smulge straiele de pe el,
azvaâ rlindu-le la picioarele logofaă tului.
— Iaca trenţele, taă tarca e îân grajd! Eu maă duc, boierule, maă duc, caă ci
nicaă ieri nu-i poruncit slujitorului saă fie de batjocuraă , iar de dragul
staă paâ nului saă -l maâ nie pe Dumnezeu cu purtaă ri de-a-ndoaselea. M-au
raă spopit hainii şi neghiobii, dar credinţa nu mi-e beteagaă !
— Du-te! spuse liniştit Andronic, maâ ngaâ ind ambrele. Nu ţin slugaă
silitaă la curtea mea. Opreşte straiele şi iapa, ţi-oi da şi galbenii cuveniţi.
Raă spopitul, repezit spre uşaă , raă mase cam îântr-un picior. Şovaă ia
aşteptaâ nd staă paâ nul saă -l îântoarcaă .
— Nu te duci? îântrebaă cu dulceaţaă Radu Andronic. Dacaă nu ţi-i peste
puteri, mi-oi face slujbaă de olac. Doresc saă trimit anume cuvaâ nt scris îân
Valahia.
Pafnutie îâncepu saă tune, dar îântorcaâ nd îâncetinel spatele caă tre uşaă .
— A umblat el faă raă îâncaă lţaă ri Sfaâ ntul Pahomie printre urzici şi ciulini,
s-a îântins alaă turi de desfraâ nataă faă raă a se spurca Sfaâ ntul Vitalie, şi-a
aninat lanţuri la grumaz Sfaâ ntul Isachie de la Pecerska Kievului, dar
nimeni nu le-a poruncit saă -şi lepede straiul legiuit ori saă ia deprinderi
paă gaâ ne şi saă -şi smulgaă perii din cap.
— Paă catele socoteam saă le iau asupra mea, rosti cu zaâ mbet ascuns
logofaă tul. Dar ţie, cuvioase, nici aşa nu-ţi intru îân voie. Oi caă uta altaă
slugaă , cu mai puţinaă ţaâ fnaă .
— Eu doar ataâ ta zic, îângaâ naă Pafnutie, îâncepaâ nd a aduna bodroanţele
risipite. Ţeasta nu mi-o rad.
-120-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
— Cum crezi, ceafa îânsaă oricum trebuie saă ţi-o raă coreşti, caă ci sare îân
ochi turcimii. IÎn creştet vine turbanul, nu se cunoaşte. Numai saă nu te
prindaă osmanlaâ ii caă umbli cu strai maă sluit. IÎi de ajuns saă se deznoade
paâ nzele, caă -ţi iau pielea! Dar de ce saă mai vorbim îân vaâ nt, de vreme pe
cuvioşia ta dezmierzi gaâ nd de ducaă …
Pafnutie îâşi plecaă privirea.
— De… Am stat şi am chibzuit. Nu pot saă te las singur printre
paă gaâ ni, logofete. Ai îâncaă nesocotinţa vaâ rstei fragede şi m-am juruit
Sfaâ ntului Neculai saă -ţi fiu reazem. Şi-apoi, a laă sa omul faă raă povaţaă ,
paă cat mare iaşte! Ataâ ta doar, caă vreau saă ştiu ce slujbaă amaraă am de
saă vaâ rşit la casele lui Selim.
— Eşti capeş raă u, Pafnutie, oftaă logofaă tul. Paâ naă nu pui de trei ori nu
dinainte, n-ai saă zici îân ruptul capului da. IÎn sfaâ rşit! La conacul
mectubgiului, ţi-am zis, vei cere miluiala paă gaâ nilor.
— Cum saă le cer? Am desprins doar cinci ori şase vorbe, şi alea
pocite.
— Vaă taă mat la ureche şi limbaă vei fi, surd şi mut. Ştiu caă osteneala-i
mare, dar va mai trebui saă îântinzi şi maâ na… Cautaă îân sunduc, gaă seşti
straiele pe potrivaă .
Raă spopitul îâl cercetaă chiondriş, apoi îâncepu a scaă rmaă na bulendrele:
şalvari terfegoşi, un ilic numai petice, papuci caă scaţi, turban alburiu. Le
ţinea din vaâ rful degetelor, cu silaă .
— Dacaă tot maă spurc, aş pofti turban ghiordiu. Dintotdeauna mi-a
fost drag roşul aprins. Gaă sesc caă mult se potriveşte chipului meu cam
faă raă vlagaă de-ataâ ta straă danie şi hranaă puţinaă .
— Ţi-o fi drag raă suriul, Pafnutie, numai caă nu-i e drag şi Profetului.
O mai straâ mbaă drept-credincioşii, dar cuvioşia ta, ca cerşetor, n-are
voie saă se abataă de la poruncile Coranului. Şi pentru caă vei sta strajaă
zidurilor mectubgiului nu spre a caă sca gura, ci ochii, trebuie saă îânveţi a
desluşi neamul dupaă podoaba capului. Aşadaraă , ia aminte!
— Iau! oftaă caterisitul.
— Turbanul musulmanului e alb şi nu-l scoate niciodataă , chiar caâ nd
se îânchinaă . Arabul îâl are vaâ rstat, ori îântr-o culoare, cei de altaă credinţaă
n-au îângaă duinţa saă -l poarte. Dacaă -i verde, fii cu şi mai mare baă gare de
seamaă . Faă -te una cu zidul, lasaă -i trecere dinainte şi cataă cu ochii îân
ţaă raâ naă .
— Maicaă Precistaă ! se cruci raă spopitul. Caâ nd le-oi avea îân cap pe toate
aiastea, hoge maă fac! Şi de ce maă rog saă razem paă reţii caâ nd zaă resc fes
-121-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
verde? IÎs cumetrii lui Allah?
— Ai brodit-o, Pafnutie. Cei cu turban de muselinaă verde sunt şerifi
sau, dupaă vorba osmanlaâ ilor, emiri şi-s ţinuţi îân mare cinste, caă ci le
curge îân vine saâ nge de-al Profetului, prin fiicaă -sa, Fathma.
— Halal neamuri! Am vaă zut berechet verzalii de aiştia ceraâ nd de
pomanaă îân port, ori la porţile taâ rgului.
— Lucru faă raă îânsemnaă tate, cuvioase. Saă rmanii stau laâ ngaă inima lui
Allah, mai vaâ rtos decaâ t ortomanii.
— Dupaă cum vaă d, eu unul n-am saă maă opintesc a dobaâ ndi dragostea
lui. Mai ai îânvaă ţaă turaă pentru calici, logofete?
— Alt semn de recunoaştere este îâncaă lţaă mintea. Marochin galben
poartaă turcii, piele neagraă , ceilalţi. De ajuns şi ataâ ta, ca saă -mi spui cine
intraă pe porţile mectubgiului.
— Am priceput, boier Andronic. Maă uit dintaâ i la turban şi, numai
dupaă aceea, la opincaă .
Logofaă tul aprinse cu dichis narghileaua. Pufaă i cu plaă cere, apoi paă ru
a-şi mai aduce aminte de ceva.
— Cei de aici maă naâ ncaă de trei ori pe zi. Caâ nd se ridicaă soarele pe cer,
cam pe la 10-11 ceasuri, spre asfinţit, şi îânainte de culcare.
— Ştiu, logofete! Zbiaraă calicul acela îân vaâ rful casei şi daă zghihuit din
maâ ini. Gaâ ndesc caă bunaă simbrie trebuie saă aibaă pentru ataâ ta glas irosit.
Şi mai socotesc la ciudat lucru: turcului nu-i vesteşte paâ ntecele foamea,
ci om tocmit cu dinadinsul.
— Iar te cearcaă graă itul îân deşert, cuvioase, raâ se Radu Andronic.
„Calicul cela“ se cheamaă muezin şi pofteşte oamenii la îânchinaă ciune.
Voiam saă -ţi spun caă de pierzi cumva urma lui Selim, paâ ndeşti ceasurile
acestea, caâ nd se îântoarce negreşit pentru masaă . Mai ţine minte caă de ţi
se daă cumva pomanaă codru de paâ ine şi se praă paă deşte faă raă mituraă , n-o
laă sa îân ţaă raâ naă , caă -ţi sparg capul musulmanii.
— Frumoasaă slujbuliţaă , se caă inaă raă spopitul. N-ajungi saă te
chiverniseşti, caă vorba ceea, aici casapul, dincolo turcu’ cu Coranul. Şi
ce anume saă fac cu faă raă mitura aceea?
— O straâ ngi din colb, o saă ruţi şi o bagi îân chimir. Dupaă ce ai fost
miluit, duci pentru mulţumitaă maâ na la paă maâ nt, apoi la guraă şi la cap.
Dacaă maă rinimosul e de alt neam, nu i te îânchina, caă ci feciorii lui Allah
nu se pot îânjosi îântr-ataâ ta.
Pafnutie pusese bulendrele pe el, sclifosindu-se dinaintea mirazei.
— Doamne! spuse ţinaâ ndu-şi şalvarii îân vaâ rful degetelor ca poalele
-122-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
unei rochii. Mult eşti tu îânduraă tor! Bine caă ai îânchis ochii maă mucii
îânainte de a-l vedea pe fecioru-saă u îân veşmaâ nt de halvagiu. Mai cu
seamaă mormanul ista de paâ nzaă rie ce-mi apasaă creştetul, greu îâmi
chinuie cugetul.
— Nu te faă mai naă taâ ng decaâ t eşti! Ţi-am îânşirat clapcele îân care poţi
caă dea din neştiinţaă . Saă cauţi bine la drumurile mectubgiului, Pafnutie.
Saă nu-l scapi o clipitaă , caă ci gaâ rbaciul abia aşteaptaă saă dezmierde
spinare preacuvioasaă . Umblaă saă naă tos!
— Eh, oftaă raă spopitul, dinspre partea asta chiar caă nu-ţi pot face
zaă log. Eram mai îân ferealaă îân deşertul Eghipetului, printre fiare şi
jivine, ori îân grotaă cu şerpi veninoşi ca Sfaâ ntul Grigorie Decapolitul
decaâ t acum caâ nd maă slobozi cu maâ inile legate îân paă gaâ nime.
Binecuvaâ nteazaă -maă , staă paâ ne! adaă ugaă cu lacrima îân ochi şi cercetaâ ndu-l
pe sub spraâ ncene. Iar galbenii cei mulţi care mi se cuvin, daă -i de
sufletul meu la o maă naă stire din Moldova, caă ci negru simţaă maâ nt maă
îâncearcaă îân ceasul aista. Mi-a fost dat saă -mi lepaă d potcoavele printre
turcaleţi, cu fes îân cap şi faă raă cruce la caă paă taâ i.

***

Amarnic i se mai umflaseraă picioarele raă spopitului spre asfinţit. De


ataâ ta îânchinat, îâl dureau şalele, iar îân urmaă chibzuise saă staâ lpeascaă
zidul decaâ t saă se tot ridice pentru mulţaă mitaă . Adunase paâ naă îân searaă ,
din milostivenia paă gaâ nilor, aproape trei piaştri, maă runţiţi îân paă raă luţe
mici. I-ar fi ajuns, la o adicaă , pentru o strachinaă de pilaf cu scurmuşuri
de oaie şi douaă îânghiţituri de cafea îân praă vaă lia unui turc chior de la
poarta Edirné-Capuşi. Hotaă rîâ caă pomana n-are dever la Stambul, şi se
trase îân spatele cerşetorilor spre a-şi îângaă dui odihna.
Slujba cea adevaă rataă şi-o faă cuse cu vaâ rf şi îândesat. Drumurile lui
Selim i se paă reau mai limpezi decaâ t apele Prutului. De la conac gonea
spre cancelaria muftiului – şi îâşi zise caă mectubgiul îâi singura faă pturaă
din oraş prinsaă de zor – iar de la slujbaă , din nou acasaă şi aceasta de
douaă ori pe zi. IÎn ceasurile de rugaă ciune, caterisitul îânvaă ţase saă se
ascundaă altor priveli. Dibuise cotlon îân ograda unei baă i din preajma lui
Divan-Ioli. Scaă ldaă tori din acestea cu zid de piatraă şi caă zi de marmoraă
ridicate din grijaă pentru curaă ţenia drept-credincioşilor se gaă seau îân
taâ rg la tot pasul. Se îântorcea apoi repejor luaâ ndu-şi locul laâ ngaă conacul
-123-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
lui Selim. Izbutise saă -l vadaă de aproape, la un îântins de maâ naă .
Mectubgiul era baă rbat îân puterea vaâ rstei cu ochi mici, ageri, barba şi
musteţile abia caă runţite. IÎşi purta faă ptura groasaă îân halat verzui şi
caftan de catifea cum e vişina putredaă , faă raă prea multe fesfesele. Caâ nd îâi
prindeai privirea, ochii turcului paă reau douaă cuie ce ţi se pironeau îân
obraz.
Dar inima raă spopitului îâncremenise din altaă pricinaă . De trei ori
zaă rise vaâ nzaă torul de halviţaă cel voinic, care-i cercetase îândelung, la
primul drum pe Divan-Ioli. Dimineaţa umblase îân şalvari cafenii şi
vindea bragaă , caă tre praâ nzul cel bun îâl îântaâ lnise îâmbraă cat evropeneşte,
iar spre searaă îântinsese, ca şi Pafnutie, maâ na la mila trecaă torilor.

La o oraă dupaă apusul soarelui taâ rgul se goli parcaă solomonit. Mai
umblau doar straă jile, rar caâ te un slujitor cu treburi de-ale staă paâ nului,
ce nu îângaă duiau zaă bavaă . IÎncolo, turcimea pierise ca o suflare îân spatele
zidurilor. Raă spopitul îâşi rodea unghiile gaâ ndind unde saă se ascundaă ,
caă ci îân curaâ nd bostangii aveau saă -i cerceteze rosturile.
Noaptea coborîâ leasaă groasaă asupra Stambulului, luaâ ndu-i din
greutatea inimii. IÎn ulicioarele straâ mbe, acolo unde nu ajungea baă taia
lunii, îâţi vaâ rai degetele îân ochi din pricina îântunecimii, caă ci staă paâ nirea
nu socotise cu folos luminarea taâ rgului. Slugile rare îâşi desluşeau
singure calea ajutaâ ndu-se de felinare.
Pafnutie ciuli urechile. Dinspre graă dina mectubgiului veneau paşi
furişaţi. Zaâ mbetul îâi despicaă faţa caâ nd desluşi faă ptura groasaă a lui
Bektaş-Effendi care se strecura din conac faă raă ştirea ienicerilor, pe o
portiţaă dosnicaă , ascunsaă privirii. Mectubgiul schimbase straiul cu altul
mai neguros. Zaă bovi, cercetaâ nd uliţa şi coti iute, îânfundaâ ndu-se îân
îântuneric.
Raă spopitul îâşi lepaă daă papucii, amuţindu-şi paşii şi îâl urmaă . Din caâ nd
îân caâ nd, se îântorcea cercetaâ ndu-şi umbra.
Zdrahonul dispaă ruse.

Mare fu uimirea lui Pafnutie trezindu-se îân Pera. Selim caă lca iute,
faă raă şovaă ialaă , ca unul ce cunoştea şi raă scunoştea potecile. Ajuns îân faţa
unui conac cu un singur cat, privi uliţa îân toataă lungimea. Neaşteptat de
repede pentru trupul saă u greoi, se furişaă pe uşaă . Cel care i-o deschisese
paă rea caă -i paâ ndise sosirea, caă ci Pafnutie auzi zaă vor greu cetluind-o pe
dinaă untru. Nu-l auzise îânsaă şi îânainte, caâ nd uşa se craă pase faă raă zgomot.
-124-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
Faă cu îânconjurul conacului, dar îân afaraă de panglicile îânguste de
luminaă scaă pate de dupaă catifelele de la fereşti, nu desluşi nimic.
Aşteptaă o bucataă de vreme, apoi hotaă rîâ caă , ataâ t caâ t culesese, va
îândestula dorinţa de veste a logofaă tului pentru o singuraă zi. Paâ naă acasaă
mai avea de mers, caă ci palatul boierului Andronic se afla tocmai la
celaă lalt capaă t al cartierului evropenesc. Chibzui saă scurteze drumul şi
se îântoarse caâ ţiva paşi, caâ rmind la staâ nga.

-125-
Capitolul XIII

SADETH

Douaă ceasuri dupaă ce stelele aprinseseraă candele pe cerul


Stambulului, boier Andronic zgrepţaă na la uşa unde cu o searaă îânainte
baă tuse cu ferealaă Selim-mectubgiu.
Printr-un lefegiu neamţ de la cancelaria dregaă torilor trimişi ai
Luminaă ţiei Sale îâmpaă ratul Leopold la Constantinopol, a caă rui prietenie
ca şi a altora o dobaâ ndise la ospeţele din palatul saă u, dar mai cu seamaă
prin daruri chibzuite, boier Andronic aflase rostul ciudatului conac. Era
o casaă de jocuri ţinutaă de un florentin – signor Bartholomeo – spre
desfaă tarea celor cu patimaă mare îân îâncercarea norocului.
Se îântaâ lneau aici, îân tainaă , evropenii din Pera cu musulmanii care,
îâncaă lcaâ nd straşnica poruncaă a Coranului ce nu îângaă duie drept-
credinciosului bucuria jocului, îâşi primejduiau noapte de noapte
agoniseala, dar mai vaâ rtos capul.
IÎndraă znealaă mare avea şi florentinul, îâşi zise logofaă tul, caă ci cuteza saă
îânfrunte poruncaă îâmpaă raă teascaă . La primul zvon, bostangiii i-ar fi trecut
prin foc şi sabie avutul, caă utaâ nd dupaă aceea par îânalt unde saă spaâ nzure
spre pildaă , îân priveala mulţimii, trupul paă caă tosului.
„IÎndraă znealaă , slugi mute şi patima muşteriilor sunt zaă logul
florentinului“, gaâ ndi Radu Andronic.
Acelaşi lefegiu neamţ netezise drumurile vorbindu-i lui signor
Bartholomeo despre maă rinimia celui mai bogat straă in din Stambul,
nababul valah. Andronic avea saă fie oaspete ales al casei, iar galbenii
saă i nenumaă raţi vor aduce spor şi îânsufleţire jocurilor.
Uşa se craă paă şi logofaă tul paă trunse îântr-o saă liţaă rotundaă , cu sofale
moi îânşirate îân potcoavaă . Florentinul îâl îântaâ mpinaă cu zaâ mbet şi
îânchinaă ciune. Avea privirea iute şi ascuţitaă a celor deprinşi cu
primejdia, chipul galben, scofaâ lcit, nas subţiratic carele veşnic
adulmeca. Degetele îânguste cu douaă safire, unul îântunecat, celaă lalt mai
-126-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
alburiu, ca lacraă ma, se mişcau faă raă istov. Purta strai negru de catifea cu
horbotaă bogataă la gaâ t şi maâ neci.
— Sunt fericit, Andronic-Effendi saă te socotesc printre oaspeţii mei,
spuse florentinul îântr-o turceascaă îâmpiedicataă . Nu naă daă jduiam
asemenea onoare…
Logofaă tul se îânchinaă :
— Eu sunt cel onorat, signor Bartholomeo. Se vorbeşte mult despre
casa dumneavoastraă , evident, doar îân anumite cercuri şi cu discreţia
cuvenitaă . Doream de mult saă vaă îântaâ lnesc.
Florentinul caă scaă ochii mari.
— Cunoaşteţi perfect graiul veneţienilor. Ce surprizaă plaă cutaă !
Logofaă tul îâl privi repede, şi zaâ mbetul îâi miji pe sub mustaţaă .
„Minte. De cel puţin caâ teva ceasuri, ştie tot ce se zvoneşte îân taâ rg
despre mine. Altminteri, nici îân ziua de apoi nu-i intram îân casaă .“
IÎndulci ochii:
— Am petrecut caâ ţiva ani îân lagunaă .
— Faă raă saă fi vaă zut Firenze? Italianul îâşi izbi palmele: Nu se poate,
signor Andronic. Firenze este inima noastraă . Peste un an paă raă sesc
definitiv Constantinopolul. Fluturaă pleoapele, ceraâ nd parcaă iertaă ciune.
De pe acum ard de neraă bdare… IÎn fine… Nu v-am îântrebat ce jocuri
preferaţi.
— Prefer jucaă tori interesanţi.
Signor Bartholomeo îâl scrutaă iute şi Radu Andronic adaă ugaă :
— IÎn Firenze, inima dumneavoastraă , li se spun parteneri rezistenţi…
— Puteam saă pariez caă n-aţi scaă pat oraşul îânţelepciunii, suraâ se
florentinul.
IÎi faă cu semn saă -l urmeze şi deschise o uşaă .

Pungile doldora îâşi istoveau vlaga îân patru odaă i, la mese de abanos
acoperite cu postav caâ rmiziu. Aflai acolo tot ce naă scocise îânchipuirea
îântru îândestularea patimei: zaruri, maroco şi trou-madame, biliardul cu
treisprezece bile ce trebuiau saă nimereascaă îân treisprezece uşi, table,
caă rora evropenii din Pera la spuneau trictrac.
S-ar fi zbaâ rlit îânsaă paă rul Profetului la mesele de pichet, brelan şi
biribi, hombre, reversi ori lansquenet. Cei mai nesaă ţioşi, cu galbenii
graă maă diţi dinainte, traă geau norocul de poale la faraon, hoca şi basetaă .
Musulmani şi creştini ieşiţi din fire urlau şi baă teau cu pumnul îân masaă ,
blestemau dupaă canon, ţinaâ nd seamaă de credinţa îân care crescuse
-127-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
fiecare.
Radu Andronic îâşi aduse aminte cu zaâ mbet ascuns povaţa Coranului:
Cel ce joacă şah sau table e ca şi cum şi-ar băga mâna în sânge de porc.
Profetul nu îângaă duia pariurile, nici saâ ngele aprins la joc, nici vorba
spurcataă .
Talerii se rostogoleau pe postavul roşu destraă maâ nd avuţii, ori
îâncropind cheag de caă paă tuialaă celor îândraă giţi de noroc sau daă ruiţi cu
degete viclene. Logofaă tul îâşi roti privirea. Mectubgiul juca faraon la o
masaă de trei evropeni. Ţinea caă rţile straâ ns şi paă rea saă nu-şi fi pierdut
cumpaă tul. Doar îân ochii mici şi ageri, Radu Andronic desluşi
îânflaă caă rarea jocului. Patimaă era şi îân degetele îâncaâ rligate care azvaâ rleau
galbenii faă raă a-i numaă ra de douaă ori.
Florentinul faă cu braţul roataă .
— Unde vreţi saă vaă îâncercaţi şansa? La faraon? Hoca? Poate la
basetaă ?
— Nu cunosc pe nimeni, suraâ se logofaă tul. Maă rog, aproape pe
nimeni. Jocul n-are importanţaă , mi-e dor îânsaă de o îântaâ lnire care saă -mi
aminteascaă tripoul lui signor Corado Moravia din Veneţia. Adaă ugaă
moale: Caâ nd eşti departe de cei dragi, te mulţumeşti cu amintirile…
— A, perfect! Avem astaă -searaă doi jucaă tori interesanţi. Signor Van
der Thale, armatorul olandez, la masa de lansquenet şi – scaă zu glasul –
Bektaş-Effendi la faraon.
Logofaă tul îâl privi îân ochi.
— Ce-mi recomandaţi?
— Desigur, faraonul. E, dupaă cum spun englezii, mai exciting… Iar
Bektaş-Effendi, vaă avertizez, ştie saă piardaă .
Radu Andronic zaâ mbi. La faraon şi hoca se avaâ ntau doar paă timaşii
îânraă iţi. Selim era unul dintre aceştia.

***

Trei pungi de galbeni pierdu logofaă tul. Aurul i se rostogolea uşor


printre degete, aluneca cu clinchet vesel spre graă mada straâ nsaă
dinaintea mectubgiului. Ceilalţi jucaă tori se ridicaseraă pe raâ nd, ififlii,
uşori la chimir şi grei la cuget.
Bektaş-Effendi zaâ mbea numai din buze, cercetaâ nd chipul
logofaă tului. Caă uta cu dinadinsul saă desluşeascaă sufletul şi gaâ ndul
-128-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
straă inului de care îâncepuse a vorbi tot Stambulul. IÎl uimeau straiele
bogate – brocart greu argintiu, catifea albaă de Genova şi herminaă –
giuvaiericalele de preţ, perle şi adamante, îâl buimaă cea risipa
nepaă saă toare a galbenilor. Şi apoi, ca un paâ lpaâ it plaă paâ nd îân neguraă , ca o
adiere, ochii ghiaurului îâi staâ rneau tulburare. Ghicea ceva îân ei şi nu
ştia dacaă -i îânrobirea jocului, ori gaâ nd vechi, mai fierbinte decaâ t orice
patimaă . Şi ce gaâ nd saă fi fost acela şi îâncotro duceau caă raă rile lui? Caâ ştigaă
din nou, alungaâ nd neliniştea o dataă cu fumul narghilelei, dupaă care
zaâ mbi, simţindu-se parcaă staâ njenit de muşuroiul aurului graă maă dit.
— Ţi-e caă rpaă nos norocul astaă zi, Andronic-Effendi, şi poate s-ar
cuveni saă îâncetezi jocul. Sunt ceasuri caâ nd un dram de chibzuinţaă
caâ ntaă reşte mai mult decaâ t desagii de aur ce-i poate îâncaă rca îân spinare
un cataâ r.
— Te va cuprinde mirarea, raâ se logofaă tul, dar paguba maă bucuraă . Maă
aflu dintaâ ia oaraă îân aceastaă casaă . Noroc straâ mb îân prima zi îânseamnaă
caâ ştig cu dobaâ ndaă îân celelalte.
— Iataă o vorbaă îân care îâţi desluşesc hotaă raâ rea de a te mai abate îân
casele lui Bartholomeo. Fii îâncredinţat caă mult maă voi bucura saă vaă d
norocul suflaâ nd îân paâ nzele domniei tale.
IÎşi îâncopcie caftanul şi stinse narghileaua.
— Vin îân toate zilele la florentin pentru un ceas sau douaă . Dupaă cum
îâţi va plaă cea, îâţi pot fi tovaraă ş la orice joc. Faraonul e mai aprig, dar ne
putem trece vremea la basetaă , table ori pichet.
IÎn ochii logofaă tului un licaă r cald paă ru saă se aprindaă .
— Dacaă excelenţa voastraă nu e graă bit…
— Nu, îâi curmaă vorba mectubgiul, îânsaă ajunge pentru o singuraă
searaă . Nu sunt aici de dragul talerilor ce se pot dobaâ ndi, ci pentru
dulceaţa jocului. Şi mai cu seamaă , nu-mi place saă caâ ştig din prea mare
pagubaă a altuia.
Radu Andronic caă utaă lung îân urma lui, taă inuindu-şi zaâ mbetul.
Mectubgiul trebuia saă ajungaă la conac îânainte de a da zorile, îânainte ca
slugile saă prindaă de veste caă nu îânnoptase acasaă .
— Aţi avut o zi proastaă , signore. Regret…
Florentinul paă rea sfaâ şiat de paă reri de raă u.
— Nu trebuie saă plaâ ngeţi pentru asta, raâ se logofaă tul.
— O, maă bucur caă priviţi lucrurile ataâ t de liniştit. Şansa e capricioasaă
şi infidelaă …
IÎl privi îân aşa fel, îâncaâ t Andronic se îântrebaă dacaă nu cumva italianul îâi
-129-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
desluşise iţele. Mectubgiul caâ ştigase prin viclenia şi meşteşugul
logofaă tului.
Pe Selim avea saă -l mai vadaă îân multe daă ţi, dar îântaâ lnirea din casele
lui signor Bartholomeo fusese primul pas pentru redobaâ ndirea
izvodului.

***

Cocoţataă pe sofa, Sadeth, fiica mectubgiului Selim Bektaş, îâşi vopsea


unghiile cu argilaă roşie. IÎn sandalele brodate cu perle, degetele raă surii
desemnau cireşi îân paâ rg, lucioase, toate deopotrivaă . Soarele se strecura
prin ferestruicile de sticlaă colorataă îânchipuind poame, îânfipte tocmai
laâ ngaă bagdadia zugraă vitaă cu copaci, paă saă ri şi flori, aruncaâ ndu-i pe chip
umbre jucaă uşe.
Maâ nuia penelul cu grijaă mare saă nu maâ njeascaă marginile şi din
pricina straă daniei limba îâi ieşea pe la colţurile gurii. Caâ nd ispraă vi
ultimul deget, baă tu bucuroasaă din palme şi se traâ nti pe sofaua
acoperitaă cu un covor alburiu de Smirna. IÎn aceeaşi clipaă , cuprinsaă de
neraă bdare nouaă , se smulse de pe divan, zburaâ nd caă tre mijlocul odaă ii. Se
vaă zu o scaâ nteie de timp îân oglinda veneţianaă . Scoase limba traă gaâ nd de
naă ri şi faă cu corniţe la taâ mple cu araă taă toarele. Straâ nse îân fugaă
mescioarele îâmpraă ştiate cu dichis şi le puse una peste alta îân dreptul
ferestrei. Un pas, doi, la al treilea raă saă ri deasupra rezemaâ nd nasul îân
sticla zugraă vitaă . Aici zgaâ riase Sadeth îân mare tainaă vopseaua de pe
piersicaă , limpezind un ochi spre Divan-Ioli. Pe uliţaă treceau trei cataâ ri
maâ naţi de un baă ietan, un negustor vindea maă sline îân cornete.
Sadeth saă ri jos şi straâ nse maâ nioasaă pumnii.
— Maria, Maria, Maria! De ce nu vii o dataă , Maria?
Raă mase caâ teva clipe nemişcataă cu urechea aţintitaă . Oglinda avu
atunci raă gaz saă -i desemneze chipul mic, caâ t saă intre îântr-o palmaă ,
raă taă cit îân viforniţa de plete negre, nasul caâ rn repezit îân vaâ nt. Ochii erau
mari, traşi spre taâ mple şi albaştri, albaştri…
— …albaştri, raă spunse repede Sadeth oglinzii, albaştri ca Bosforul,
albaştri ca bagdadia de la geamia cea mare, mai albaştri ca safirul din
degetul lui aga-baba1, cu mult mai albaştri decaâ t… decaâ t… decaâ t toţi

1
Tată (lb. turcă).
-130-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
ochii albaştri adunaţi la un loc!
Trupul suleag ţaâ şni îântr-o tumbaă pe rogojina egipteanaă şi raă mase
raă stignitaă acolo cu maâ inile sub ceafaă . Pieptul plaă paâ nd raă sufla repede
sub rochia uşoaraă de borangic, cu leasaă de maă rgaă ritare. IÎnchise ochii şi
genele grele coboraâ raă umbre viorii pe faţa taă iataă ca o inimioaraă . O
lacrimaă alunecaă graă bitaă şi Sadeth se faă cu ghem, straâ ngaâ nd iaraă şi
pumnii.
— Hai, Maria! te rog frumos, vino degrabaă ! Nu zaă bovi la halviţarul
grec. Nu te laă comi azi la sarailiile lui Ismail! Eşti destul de bondoacaă şi-
aşa. Dacaă vii repede am saă -ţi dau…
Privi îân jur, muşcaâ ndu-şi buzele, apoi se repezi la besacteaua
persanaă din fundul odaă ii. O raă sturnaă pe divan şi scormoni iute printre
giuvaierurile risipite. IÎşi îâncinse fruntea cu diadema de rubine, puse
braă ţaă ri, inele, prinse o agrafaă cu clopoţei de aur la şalvari şi uitaâ nd de
Maria îâncepu saă se plimbe prin odaie.
— Sunt o îâmpaă raă teasaă africanaă ! Cea mai africanaă !
Nu ştia ce îânseamnaă africanaă . Auzise vorba îân gura lui aga-baba. Era
o vorbaă frumoasaă . Cea mai frumoasaă !
Zvon de paşi harnici paă trunse îân odaie. Sadeth saă ri pe divan, ţopaă ind
de bucurie cu amaâ ndouaă picioarele.
— A venit Maria! A venit! A venit! A venit! Am saă -i dau braă ţara mea
de argint cu peruzele şi o saă -mi povesteascaă despre prinţul ghiaur cu
ochi negri şi strai alb tot, tot, tot!
Roaba intraă gaâ faâ ind. Zaâ mbi şi se laă saă saă alunece ostenitaă pe rogojinaă .
Ochii lui Sadeth straă luceau. IÎntrebaă cu inima pe buze:
— Cum îâl cheamaă ?
— IÎngaă duie, staă paâ naă , saă -mi trag sufletul. De la Pera, o ţin îântr-o
îântinsoare…
Privirea lui Sadeth ardea pe chipul mare cu ochi maâ ngaâ ioşi, castanii
ai moldovencei. IÎşi desprinsese grimeaua şi sufla greu.
— Cum îâl cheamaă ?
— Radu Andronic.
— Ra-du-an-dro-nic, spuse desluşit Sadeth, tipaă rindu-şi vorbele îân
minte. Ce nume ciudat!
O zbughi, laă saâ ndu-se îân genunchi laâ ngaă roabaă . IÎi caă utaă ochii ataâ t de
aproape, îâncaâ t privirea Mariei se îânecaă îân douaă iazuri mari, albastre.
— Spune-mi adevaă rat!
— Adevaă rat, staă paâ naă .
-131-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
— Cel mai adevaă rat! IÎi prinse maâ inile, straâ ngaâ ndu-le tare. IÎntrebarea
caă zu parcaă ruptaă din suflet: Caâ te neveste are?
Roaba izbucni îân raâ s:
— Nici una, staă paâ naă .
— Nu-i cu putinţaă ! Şi aga-baba are douaă , iar unchiul meu ţine trei
soaţe.
— Andronic îâi boier valah. La noi oamenii îâşi iau o singuraă muiere.
Legea şi credinţa nu îângaă duie altfel.
Spraâ ncenele lui Sadeth se îâncruntaraă . Paă reau aripi de raâ ndunicaă
pornitaă îân zbor. IÎnghiţi îân gol şi rosti îâncet, caă utaâ nd cu teamaă spre
Maria:
— Nici o nevastaă ? Nici una?
Roaba claă tinaă capul.
— Te cred, spuse Sadeth dupaă o clipaă de şovaă ialaă .
O straâ nse dintr-o dataă îân braţe, raâ zaâ nd. Un gaâ lgaâ it pornit din piept îâi
naă vaă li pe buze şi-i umplu ochii de lacrimi albastre. Se rupse de roabaă şi
îâncepu a se rostogoli pe rogojinaă , de la un cap la altul al odaă ii. Un
taă vaă lug de muslin, şi maă taă suri, şi plete negre. Se ridicaă ameţitaă îân
genunchi, daâ nd la o parte paă rul de pe obraz.
— Sunt tare fericitaă , Maria!
Roaba oftaă şi îâşi coborîâ pleoapele.

Sadeth sugea un fistic.


— Spune-mi tot, tot!
— Ţi-am zis, staă paâ naă . E boier valah…
— Asta îânseamnaă îâmpaă rat, nu-i aşa, Maria?
— Nu! zaâ mbi roaba.
Sadeth se îânspaă imaâ ntaă .
— E şi mai mare decaâ t sultanul?
— Boier îânseamnaă om foarte avut. Nici sultan, nici îâmpaă rat.
— Ca aga-baba?
— Cam aşa.
— Atunci e bine, hotaă rîâ Sadeth, raă suflaâ nd cu uşurare. Nici eu nu sunt
prinţesaă … IÎşi cuprinse dintr-o dataă genunchii, straâ ngaâ ndu-i la piept.
Dac-ai şti, Maria! Straşnic mi-ar fi plaă cut saă fiu o îâmpaă raă teasaă africanaă .
Noi douaă am fi maâ ncat toataă ziua fisticuri, şi ne-am fi dat îân scraâ nciob,
şi ne-am fi plimbat pe maă gari. IÎmi plac maă gaă ruşii cu hamuri roşii şi
clopoţei…
-132-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
Roaba o cercetaă mult cu privirea.
— Staă paâ naă …
Sadeth îântoarse iute capul. IÎi desluşi neliniştea şi se sperie.
— E ceva de raă u, Maria? Uite, îânchid ochii tare, cel mai tare şi ascult.
— Staă paâ naă , rosti rar roaba, Andronic îâi ghiaur. Are altaă lege decaâ t a
ta. Dacaă prinde cineva de veste…
Sadeth îâşi scuturaă pletele.
— Am saă chibzuiesc şi la asta. Acum n-am vreme. Vreau doar saă -ţi
îâncredinţez o tainaă mare. Cea mai mare tainaă ! Scaă zu glasul,
rostogolindu-şi ochii prin cotloane: Caâ nd am îâmplinit treisprezece ani,
sud-ana1 mi-a desluşit îân palmaă . Şi mi-a spus… mi-a spus… IÎi suflaă
repede la ureche: Mi-a spus caă am saă fiu tare fericitaă . De aceea nu maă
tem de nimic. Povesteşte-mi mai departe despre Raduandronic.
— IÎs douaă nume, zaâ mbi roaba. Radu e cel de dezmierdare. Dar nu
istorisesc paâ naă nu îâmbuci. De asearaă ai luat doar un fistic.
Sadeth se zbaâ rli ca o pisicaă . Dintr-o saă rituraă ajunse îân celaă lalt
ungher al caă maă rii.
— Mi-am îâncercat ieri mijlocul. IÎncaă trei degete, şi paftalele n-au saă -
mi mai joace.
— Mai e paâ naă atunci, staă paâ naă .
— Ţi-am zis, doar trei degete şi aga-baba maă maă ritaă . Caâ t sunt
bicisnicaă la trup, mama lui Ibrahim nu maă vrea. Vine îân fiece lunaă şi maă
îâncearcaă la coaste, îâmi sumecaă maâ necile saă -mi vadaă braţele. Parcaă e
ebe-cadân2.
Ochii albaştri se umpluraă dintr-o dataă de lacrimi.
— De bairamul Ramazanului îâmplinesc şaisprezece ani. Sunt prea
baă traâ naă pentru ca aga-baba saă -mi îângaă duie saă zaă bovesc maă ritişul şi
doar uscaă ciunea mea îâl ţine departe de Ibrahim.
— Nici nu l-ai zaă rit, staă paâ naă . Dupaă nuntaă …
Sadeth baă tu din picior.
— Nimeni nu-şi zaă reşte mirele îânainte de nuntaă , iar eu nu poftesc
saă -l vaă d niciodataă . Şi ca saă ştii, nu poftesc nici saă maă maă rit! Am socotit
pe degete şi le-am ispraă vit de nouaă ori, îân caâ te raâ nduri ţi-am spus-o.
Se repezi iar la roabaă şi îâi îâncolaă ci braţele dupaă grumaji.
— Hai, istoriseşte-mi despre beyul valah. Ştiu doar caă -i chipeş, cu

1
Doică (lb. turcă).
2
Moaşă (lb. turcă).
-133-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
mult mai chipeş decaâ t sultanul nostru… Duse speriataă degetul la
buzele Mariei: Saă nu maă spui la nimeni! Şi mai ştiu caă -i bogat şi n-are
soaţaă .
— Osman, maă celarul, zicea caă deunaă zi a ridicat singur un car cu
pietre raă sturnat peste bragagiu.
— Singur?!
— Singur. Şi mai zice Osman caă nu-i nimeni îân Stambul saă -i ţinaă
piept cu jungherul îân maâ naă , caă -i cheltuielnic şi petrecerile îâl costaă
multe pungi de aur. Vin muzici şi danseazaă grecoaicele paâ naă îân zori, ca
saă desfete pe evropeni.
— Cine sunt evropenii, cuzum1?
Roaba saă ltaă umerii:
— Oameni de o lege cu el, dar de prin alte ţaă ri. Locuiesc cu toţii îân
Pera.
Ochii lui Sadeth sclipiraă .
— Mi se pare mie caă trebuie saă fie vesel tare la Pera…
— Ce-ţi trece prin gaâ nd, staă paâ naă ?
Sadeth scuturaă capul şi zaâ mbi araă taâ ndu-şi dinţii albi, croiţi
deopotrivaă . Deodataă se îântunecaă :
— Eşti mincinoasaă , Maria!
— Staă paâ naă !
— Spuneai caă la petrecerile beyului danseazaă femei…
— Danseazaă .
— IÎnainte de nuntaă ?! Nu-i îângaă duit!
— Uiţi caă -s de altaă credinţaă , staă paâ naă ?
Sadeth se îânseninaă , albastrul ochilor îâşi sporise lumina.
— Uit. Mereu uit. Şi cum sunt femeile lor?
— Frumoase.
— Frumoase?! Sadeth îâşi zgaâ lţaâ i roaba. Frumoase spui?
— Nu spun eu, spune Osman.
— Saă nu mai spunaă ! Nu vreau saă fie frumoase!
Roaba îâi prinse maâ inile.
— Staă paâ naă … Inimioara mea… Lasaă -l paă catelor pe ghiaur. Ai saă -ţi
umpli pumnii de lacraă mi.
Chipul fetei se îântunecaă .
— Tu ştii ceva, Maria!

1
Mieluşelul meu (lb. turcă).
-134-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
— Ştiu caă -i de altaă lege…
— Mi-ai mai spus.
Roaba oftaă adaâ nc:
— Nimeni nu ocroteşte astfel de dragoste. Nici oamenii, nici
Dumnezeu. Li se pare straâ mbaă şi pesemne caă aşa e. Vaă zut-ai armaă sar la
staâ naă ? Berbece îân staul de vacaă ? Ş-apoi, n-ai citit ce e îân inima lui…
— O saă citesc.
— Poate caă -i juruit alteia.
— Şi eu sunt juruitaă .
— Nu uita, rogu-te, e neîângaă duit de frumos…
Sadeth o privi mirataă .
— Dar ce, eu nu sunt frumoasaă ?!
— Nu te mai gaâ ndi la el, Effendim1.
Ochii lui Sadeth aburiraă . Graă i cu neaşteptataă blaâ ndeţe:
— Mi-e peste puteri, Maria. Caâ nd trece o zi faă raă saă -l vaă d pe Divan-
Ioli simt… Ştii cum simt? Portocalul din graă dinaă n-are floare, ghiulurile
nu-mi scaâ nteie, fisticul n-are dulceaţaă . Şi mi-e frig… Ataâ t de frig… Nu-
mi ajunge tot soarele Stambulului saă maă îâncaă lzeascaă . Iar luna îâmi pare
un peşte praă jit…
O luminaă ca o flacaă raă i se aprinse dintr-o dataă vaâ lvaă taie îân priviri şi
faă cu o tumbaă pe sofa.
— Ah, Maria! Mi-a trecut ceva prin cap… Ceva straşnic. Cel mai
straşnic!
Se aşezaă îân mijlocul caă maă rii cu picioarele sub ea. Razele strecurate
prin cioburile colorate o îânvaă luiau îân mantie aurie, smaă lţuiau roz-alb
perlele sandalelor. Era plaă paâ ndaă , o faă pturaă firavaă naă scocitaă din petale
de floare şi aripaă gingaşaă de fluture.
Roabei îâi veni saă plaâ ngaă .

1
Prinţesa mea (lb. turcă).
-135-
Capitolul XIV

O CAPCANAĂ PENTRU SELIM BEKTAŞ

IÎn a treia searaă , jucau iaraă faraon. Muşteriii ceilalţi se deprinseseraă


a-i laă sa singuri, caă ci nu puteau ţine piept patimei şi galbenilor ce
curgeau pe masa logofaă tului. Multe pungi de aur trecuseraă din chimirul
lui boier Andronic îân cel al mectubgiului.
IÎn seara aceea îânsaă , norocul turcului paă rea caă ostenise. Din ungherul
saă u, signor Bartholomeo veghea chipul lui Selim tot mai adumbrit pe
maă suraă ce pumnii de galbeni se stivuiau dinaintea logofaă tului. Ducea
des cupa cu vin grecesc la buze, iar de la o vreme, boier Andronic
ceruse şampanie, baă uturaă ce îântunecaă iute minţile şi a caă rei taă rie turcul
n-o deprinsese.
Chibzui la vorba Profetului, Scharib’ul Khamr ke Abid’Vesen!1 şi îâşi
zise caă sufletul turcului era vopsit de mult…
Radu Andronic veşnic îân strai alb, de zaramfir şi contaă ş caă ptuşit cu
vulpe ruseascaă ca omaă tul, zaâ mbea. IÎn mişcarea iute a maâ inilor, ţaâ şneau
fulgerele diamanticalelor. Caă utaâ nd spre degetele sprintene, apoi la
talerii dobaâ ndiţi, florentinul îâşi zise caă norocul nababului e cu pricinaă .
Cunoştea şi senioria sa multe vicleşuguri, dar ale valahului i se paă reau
de soi ales, caă ci deşi avea ochiul deprins, nu izbutea saă le desluşeascaă .
Dinaintea turcului nu raă maă sese nici un piastru. Şovaă i cu caă rţile îân
maâ naă , apoi rosti bolborosit, cu o limbaă de caâ lţi:
— Pun şaizeci de mii de taleri.
IÎn caă maraă se faă cu dintr-o dataă linişte. Priveau toţi, faă raă suflare, spre
masa unde se hotaă ra soarta unei avuţii. Asemenea joc nu se mai
pomenise pe malurile Bosforului. Signor Bartholomeo, ameţit, simţi
aprig nevoia saă se reazeme. Şaizeci de mii de taleri, asta îânsemna mai
mult decaâ t cinci sute de mii de scuzi francezi, un sac de ludovici ce nu-l

1
Cine bea vin e ca şi cum ar adora idolii (lb. turcă).
-136-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
pot duce îân spinare doi haidamaci din portul Neapolelui.
— Ţin! zise boier Radu Andronic.
Ochii fulgerau ca douaă junghere baă tute noaptea de luminaă .
Mectubgiul ceru poliţaă şi panaă , apoi îântaă ri scrisul cu sigiliul de argint.
Era alb la faţaă , ungherele gurii îâi zvaâ cneau. Lepaă daă riga de inimaă pe
masaă şi aşteptaă cu fruntea îâmbrobonataă de sudoare. Logofaă tul îâşi
deschise caă rţile şi cu mişcare iute azvaâ rli deasupra riga de cruce.
Selim, naă ruit, scoase un geamaă t uşurel. IÎncercaă saă zaâ mbeascaă .
— Ai caâ ştigat, Andronic-Effendi. Datorinţa mi-o voi plaă ti paâ naă îântr-o
saă ptaă maâ naă . IÎngaă duie acum saă maă duc. Jocul din astaă -searaă m-a cam
ostenit.
Paă şi claă tinat spre uşaă , cu umerii doboraâ ţi. Signor Bartholomeo vru
saă -i dea sprijin, dar mectubgiul i se rupse din maâ ini.
Nimeni nu faă raâ maă liniştea. Şi nimeni nu baă gase de seamaă caă riga de
cruce a lui Radu Andronic izvoraâ se din maâ neca contaă şului de vulpe
ruseascaă .

***

A doua zi, logofaă tul se trezi la cea de-a treia taâ nguire a turcului din
minaret. Trandafirii albi şi chiparoasele de pe verandaă aromeau dulce.
Saă ltat îântr-un cot, Radu Andronic îâşi bucuraă ochii îân apele zamfirii ale
Bosforului. Clipoceau slobode de griji, sporind argintul dimineţii.
Vaâ ntul umfla moale paâ nzele unui caic. IÎn vaâ slele daurite raâ dea soarele,
vasul abia aluneca, tras parcaă de o aţaă .
IÎmbraă caă un halat cu podoabaă multaă de ciucuri şi fireturi, aprinse
ciubucul şi numai dupaă aceea se aşezaă la secretaă raşul veneţian. Poliţa
mectubgiului se afla dositaă îân puiul mesei, sertar tainic naă scocit anume
pentru zapise ce pun îân primejdie viaţa staă paâ nului.
Boier Andronic luaă un pergament şi îâncepu saă scrie. Slovele se
aşterneau faă raă ostenealaă , izvodite din gaâ nd vechi.
…căci uitând că excelenţa ta nu-i deprinsă cu vicleniile băuturii
franceze, am tras folos din joc strâmb ce amarnic mă ruşinează acum.
Socotesc strâmb jocul, pentru că s-a făcut sub porunca acelui vin
blestemat. Poate voi dobândi iertăciunea domniei tale, amintind că nici
eu n-am ocolit cupele. Arată-mi, Bektaş-Effendi, că nu-mi porţi mâhnire
şi consimţeşte a primi înapoi poliţa iscălită ieri în casele florentinului,
-137-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
însoţită de dar neînsemnat, zălog al prieteniei ce-ţi port. Îngăduie, de
asemenea, a rămâne sluga devotată a senioriei tale…
Logofaă tul puse sigiliul deasupra numelui, apoi, îânfaă şuraâ nd poliţa îân
pergament, legaă sulul cu panglicaă verde de atlaz şi pecetlui nodul.
Peste jumaă tate de ceas, îâl cerceta pe Pafnutie din toate paă rţile.
Raă spopitul se straâ mbase dintaâ i, auzind caă are de îândeplinit slujbaă .
Daă duse îânsaă cu ochii de straiele noi şi de galbenul lepaă dat spre
cheltuialaă , şi o îândulci. Se îânvaâ rtea ţanţoş, nesaă tul de mirazaă . Livreaua
ca laă maâ ia, îâmbumbataă pe paâ ntecele umflat, avea gaă ietane de argint şi
tot de argint erau pintenii de la botforii scurţi, din piele raă surie.
Paă raă si casa cu pergamentul dosit îân piepţii hainei. Sub braţ, ţinea
cufaă raş scump din abanos cu fesfesele de aur şi argint. Patru
chihlimbare caâ t nuca îâi îânsemnau colţurile. IÎnaă untru, adaă stau pe culcuş
de lalele albe caâ ţiva ciorchini de struguri brumaă rii.

***

Omul cel trupeş ţinea îân ochi drumul lui Pafnutie. Acesta îâl zaă ri şi
paşii i se muiaraă .
„Zdrahonul! Dacaă ghiceşte sub veşmintele istea milogul, maă naâ nc
papara bostangiilor!“
IÎşi faă cu semnul crucii cu limba şi paă trunse îân curtea mectubgiului.

***

Raă spopitul se îântoarse degrabaă şi cam cherchelit. Craâ şmele nefiind


îângaă duite îân Stambul, logofaă tul îâşi baă nuia sluga caă paă streazaă
clondiraşul cu vinars pitit îân chimir.
Pafnutie aducea raă vaş din partea mectubgiului. Selim îâl poftea la
conac cu mare ighemonicon, chiar îân aceeaşi searaă .
De bucurie, mai daă rui doi galbeni raă spopitului. Pafnutie le maă suraă
credinţa îân dinţi:
— Dacaă fiecare din pitacele istea galbene şi-or gaă si paă rechea,
socotesc caă de-abia atunci şi-o gaă si şi paă caă tosul de mine inima prin
berneveci, caă ci negraă itaă spaimaă am paă timit.
Logofaă tul îâi îâmplini voia, raâ zaâ nd:
-138-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
— Iar te-a ispitit Satana, cuvioase?
— Aflaă domnia ta caă de-amu, s-o maâ ntuit! N-am paă şit bine pe Divan-
Ioli, caă m-a şi rezemat îân priviri malul cela de baă rbat.
— Care baă rbat, Pafnutie?
— Zdrahonul.
— A, omul din colţ. O umbraă îâi naă paă di faţa, dar zaâ mbetul o alungaă
repede. Acum pricep de ce umblaă sfinţia ta cu clondirul la şale…
— Slujbaă grea, logofete, la o adicaă îâmi mai ţin şi eu inima… Adaă ugi cu
caă lduraă : Fereşte-te de acela cu oasele maă şcate…
Andronic ridicaă din umeri:
— De cine saă nu maă feresc, Pafnutie? E cineva îân Stambul care-mi
doreşte binele?
— Dacaă domnia ta ţi-ai laă sa ochii oleacaă mai jos, unde roboteşte cu
spor anume slugaă credincioasaă , gaâ ndesc caă pungii isteia, a mea, nu i s-o
mai ruşina obrazul de ataâ ta slaă biciune.
Ţipete lungi, ascuţite zvaâ cniraă dinspre poarta cea mare. Se repeziraă
la ferestre. Un turc sfrijit, cu braţul staâ ng prins îân lopaă ţele, strigaă
rostogolindu-şi ochii caă tre îânaltul cerului.
— Cerceteazaă -l, cuvioase, saă vezi ce pofteşte, porunci logofaă tul.
Pafnutie se îântoarse raâ zaâ nd. IÎntinse boierului trei smochine intrate
îân paâ rg.
— Primeşte-ţi raă splata, logofete, pentru isprava cea lipsitaă de
judecataă cu carul raă sturnat. Znamenia ceea e bragagiul uşurat de
greutate, iar raă getele se cheamaă caă sunt vorbe de mulţumitaă …

Puţin dupaă asfinţit, spre a nu pune îân îâncurcaă turaă pe turc caă ruia nu-i
era îângaă duit saă se ospaă teze de eclulisşa1 îân tovaă raă şia unui ghiaur,
logofaă tul baă tu la porţile mectubgiului. Dupaă o caă utaă turaă adaâ ncaă ,
matahala din colţ se faă cu nevaă zutaă .
Radu Andronic fu petrecut pe scaă rile de marmoraă de o slugaă paâ naă îân
divan-cané, odaia cea mare de la primul cat. Pereţii erau straă punşi de
şase uşi. Dincolo de zaă brelele acoperite cu o perdea verzuie, logofaă tul
ghici caă se aflaă caă maă rile femeilor. Sluga îâl pofti mai departe, ducaâ ndu-şi
maâ inile la frunte şi la piept. Straă baă turaă chear-chir-ul, odaă ile de
marmoraă unde musulmanii îâşi îândesau avutul de preţ caâ nd Allah,
pedepsindu-i, pogora foc asupra caselor lor, apoi îântr-o îâncaă pere joasaă

1
Masa de seară (lb. turcă).
-139-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
şi rotundaă , îânconjurataă de sofale şi covoare – marea patimaă a
orientalilor – lucrate la Smirna şi Salonic.
Logofaă tul privea cu luare-aminte îân jur. Cunoscaâ nd rosturile şi
deprinderile osmanlaâ ilor, socoti caă mectubgiul îâşi statornicise odaia de
tainaă laâ ngaă chear-chir, pentru ca la vreme de primejdie saă poataă scoate
cu repeziciune hrisoavele, zapisele şi alte îânsemnaă ri de preţ din
ghearele flaă caă rii.
Pereţii albi erau caă ptuşiţi cu lemn de maă slin. Incrustaţiile de fildeş şi
porţelan din China alcaă tuiau floare gingaşaă de liliac. Sub bagdadia
verde, geamlaâ curile îânchipuiau privelişti de pe malul Bosforului. Douaă
sfeşnice mari cu caâ te patru feştile vegheau îântr-o parte şi alta a odaă ii.
Pe un scrin mare de argint adaă sta miraza, aşezataă parcaă anume pieziş.
Oglindea îântr-îânsa aproape toataă odaia.
Turcul intraă neauzit, dupaă obiceiul paă maâ ntului. Duse maâ na la inimaă
şi rosti vorba ce se cuvenea din partea unui musulman caâ nd îântaâ mpinaă
ghiauri:
— Aleicum!
Logofaă tul îâşi purtaă degetele la inimaă , apoi la frunte. IÎnchinaă ciunea
dovedea mectubgiului caă i se socoate slugaă . Selim zaâ mbi:
— Cunoşti bine deprinderile otomanilor, Andronic-Effendi.
— Am traă it caâ ţiva ani la Stambul, pe laâ ngaă un unchi trimis al
Domnului la Poartaă .
Mectubgiul se aşezase pe sofa cu picioarele sub el, sprijinindu-se îân
caă lcaâ ie. Faă cu loc alaă turi logofaă tului, dar baă gaă de seamaă caă bernevecii
straâ mţi ai straiului evropenesc îâl staâ njenesc. Suraâ se iar.
— Aşazaă -te cum eşti deprins ori cum îâţi îângaă duie veşmintele,
Andronic-Effendi. Adaă ugaă cu glas moale, aţintindu-şi ochii mici îân
chipul boierului: Te-am poftit la mine îân numele cinstei ce-o port
prieteniei domniei tale şi a darurilor ce mi-ai faă cut. M-ai îândatorat
peste maă suraă , şi tot chibzuiesc cum m-aş putea raă splaă ti.
— IÎngaă duie saă raă maâ n sluga excelenţei tale, spuse cu dulceaţaă
Andronic şi nu pomeni de datorinţi. Nu ştiu saă se fi aflat vreuna.
Mectubgiul îâl cercetaă lung, apoi claă tinaă din cap.
— Sunt om vaâ rstnic şi slujbaş vechi. Plocoane ca ale domniei tale se
daă ruiesc rar. Ele izvoraă sc fie din viclenie faă raă seamaă n, fie din maă rinimia
pe care puţini au primit-o din maâ inile lui Mahomed sal Allah u Aleih ve

-140-
selen!1. Dacaă ochii şi cugetul nu maă îânşalaă , îâţi ghicesc inima şi darul faă raă
vicleşug. Fii bine venit îân casa mea, Andronic-Effendi.
Baă tu din palme şi îân odaie paă trunseraă trei ici-agaşi, slugi de casaă ,
purtaâ nd lighene de argint. Feriraă genunchii mectubgiului şi ai
logofaă tului cu caâ te un peşchir, apoi le turnaraă apaă dintr-un ibric. A treia
slugaă le îântinse ştergar cu chilimuri îân care-şi uscaraă maâ inile.
Slujitorii pieriraă şi se ivi ca din paă maâ nt tutungiul. Aducea o besactea
plinaă de pipe. Erau de toate soiurile, cu coş din lemn de iasomie, ori de
trandafir, îânzorzonate cu aur şi argint. Aveau gaă vanul scobit îân ambraă
albaă şi galbenaă , şi îân maă rgean. Tutungiul aprinse douaă pipe şi le îântinse
faă raă a le caă uta chipurile, ţinaâ nd un genunchi îân podea. Silihdar-aga,
mai-marele slugilor, deschise uşa laă saâ nd trecere altui slujitor. Ţinea
tipsia pe cap, iar peste ceştile din porţelan subţire aşternuse ţesaă turaă
scumpaă cu franjuri de tertel. Le puse dinainte cafelele, apoi ieşi
raă maâ naâ nd totuşi strajaă uşii pentru a umple degrabaă ceştile la îântaâ ia
chemare a staă paâ nului. Toate se petreceau îân cea mai deplinaă linişte.
Slujitorii lunecau faă raă zgomot şi faă raă îândemnul mectubgiului.
Alt raâ nd de slugi umpluraă mescioarele joase cu dulceţuri de rodie,
portocale, petale de trandafir şi cireşe. Apaă ruraă linguriţele de aur şi
cupe cu podoabaă de pietre scumpe pentru şoşab, baă utura din alune,
caise, pere şi piersici cu apaă de cedru şi esenţaă de mosc, îângaă duitaă
musulmanilor. Linguriţele cu şerbeturi de laă maâ ie, violete şi şofran
îânecate îân apaă rece, aromitaă cu ambraă cenuşie şi aloe, colorau pocalele
îânalte. Gheaţa aburea pereţii de cristal sporind desfaă tarea gurii.
Caâ nd slugile paă raă siraă îâncaă perea, mectubgiul golea cu mare credinţaă
a doua ceaşcaă de cafea şi bucuria se citea pe chipul saă u.
— Noi, osmanlaâ ii, n-avem multe naă scociri, raâ se îâncetişor, dar Allah
îân maă rinimia lui ne-a îângaă duit-o pe cea a cafelei. Aud caă o beau acum şi
fraâ ncii, molima s-ar fi îântins şi la Curţile principilor nemţi. Ştie domnia
ta cum a fost dezvaă luitaă taina arbuştilor cu boabe verzi?
— La Mocca mi se pare, spuse logofaă tul.
Raă maă sese cu privirea aninataă îân ciucurii sofalei aflate de cealaltaă
parte a îâncaă perii. Fusese poate o paă rere, dar parcaă o boare îâi claă tinase.
Armata de pisici adaă postitaă îân fiecare casaă spre a bucura ochii
Profetului, mare iubitor de asemenea dobitoace, îâşi avea îâncaă perea ei,
iar uşile şi ferestrele îânchise nu îângaă duiau adiere.
1
Salutul şi pacea lui Allah asupra lui! (lb. turcă) – urare fără de care
nu se poate pomeni numele Profetului.
-141-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
— IÎn anul 1258, urmaă Selim, un derviş din tagma Şazilisilor a fost
alungat din maă naă stirea sa pentru paă cate multe şi surghiunit pe
muntele Kiuh-Evsab. Flaă maâ nd şi faă raă saă maâ nţaă de bucate, îân loc pustiu,
izgonitul s-a apucat saă fiarbaă boabele verzi ale unor arbuşti ce creşteau
la tot pasul. Se hraă nea cam de multişor cu zeama aceea, caâ nd doi
prieteni bolnavi de raâ ie veniraă saă -l vadaă . Fireşte, baă utura binefaă caă toare
care salvase viaţa dervişului le-a staâ rnit curiozitatea. S-au îândestulat
din ea toate cele opt zile ce le-au petrecut pe munte, iar îân cea din urmaă
searaă au baă gat de seamaă cu uimire caă se lecuiseraă de raâ ie.
Mectubgiul îâncepu saă raâ daă :
— Maâ ncaă rimea pielei, faă caâ ndu-şi veacul, ostenise. Dar cei doi erau
îâncredinţaţi caă datoreazaă taă maă duirea graă unţelor verzi şi, bineîânţeles,
zvonul a prins aripi faă caâ nd roataă oraşului. Beyul de la Mocca l-a chemat
pe derviş, l-a iertat de paă cate şi daă ruindu-i nume nou – Şeic Omer – a
ridicat la poalele muntelui Kiuh-Evsab maă naă stire mare, care se mai aflaă
şi astaă zi. La Constantinopole, abia sub dintaâ iul Soliman…
Logofaă tul asculta cu o singuraă ureche. Claă tina din cap plin de luare-
aminte, dar privirea scotocea franjurile. Ciucurii îâncepuseraă a adia
caâ nd îântr-o parte, caâ nd îântr-alta a sofalei largi ce faă cea îânconjurul
caă maă rii, ca şi cum cineva s-ar fi plimbat pe dedesubt.
Şi, dintr-o dataă , prinse caă utaă tura a doi ochi albaştri, piezişi, care-l
aţinteau. Erau ochii zaă riţi îân borta zidului de pe Divan-Ioli. Boier
Andronic simţi parcaă faâ lfaâ it de aripi şi zaâ mbi. Fluturele alb din graă dina
mectubgiului se afla sub sofa…

Inima lui Sadeth se zbaă tea ca papagalul cel galben, caâ nd aga-baba îâl
scoate din colivie pentru caă pofteşte saă -i saă rute creştetul. Se lipi tare de
perete şi îânchise ochii.
„Acum are saă maă spunaă . Dac-o s-o facaă … dac-o s-o facaă … Un fulger
trecu prin ochii albaştri: Am saă -i tai capul!“
Dar clipele treceau şi nu se auzea decaâ t glasul maâ ngaâ ios al lui aga-
baba… Cunoştea ea glasul acela. Vorbeşte aşa caâ nd vrea saă
dobaâ ndeascaă ceva. De pildaă , caâ nd îâi povesteşte ce graă dinaă minunataă cu
faâ ntaâ ni şi flori, şi paă saă ri ca la Serai – Sadr-Ali1 are Ibrahim. Ibrahim e
sortitul lui Sadeth şi aga-baba vrea s-o vadaă caâ t mai repede îân
plinaă tatea trupului, pentru a saă rbaă tori îânsoţirea… Oare ce vrea saă

1
Palatul vizirului (lb. turcă).
-142-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
dobaâ ndeascaă aga-baba de la prinţul îân strai alb?
IÎncetişor, se taâ rîâ pe paâ ntece. Ciucurii îâi gaâ dilau obrazul. IÎn mirazaă –
bine caă i-a trecut prin minte s-o straâ mbe – se oglindea jumaă tatea din
aga-baba şi tot trupul ghiaurului paâ naă la genunchi. De şi-ar putea ţine
raă sufletul! Ciucurii sunt ataâ t de uşori… Prinţul se poartaă mereu îân
veşminte albe, nu l-a vaă zut niciodataă altfel. Ochii lui Sadeth îâl ţintesc
lacom. Mai taâ rziu, caâ nd va fi singuraă îân odaia ei o saă -şi aducaă aminte
tot, tot… IÎn deget are ghiul mare din perle şi îâncaă unul, rubin negru.
Degetele lui sunt subţiri şi puternice. Duc îântr-anume fel ceaşca la
buze… Ce buze frumoase! Mai frumoase ca ale lui nene-cadân1 care
erau ca rodia. Şi caâ nd a murit, tot ca rodia raă maă seseraă . La gaâ t poartaă
horbotaă multaă şi legaă turaă de atlaz azurie. N-are aga-baba aşa caă maşaă
oricaâ t ar vrea el! Prinţul îâşi trece degetele prin paă r. Paă rul e negru ca
pana de cioaraă . Cel mai negru paă r… Sadeth şovaă i o clipaă . Gaâ ndul îâi şopti
tremuraâ nd de bucurie. Şi cel mai frumos! La noapte, o saă -l maâ ngaâ ie
şuviţaă cu şuviţaă . Aîïşe, paă puşa fraâ ncaă , dar de la aga-baba, are plete
lungi. Sadeth va zice caă e paă rul lui… IÎi va aşterne perinaă alaă turi şi o s-o
dezmierde ca pe vremuri caâ nd erau prietene bune… Prinţul are dinţi
mari şi albi. Deasupra lor, Allah a desenat mustaă cioaraă subţire,
îântinsaă … Cea mai subţire mustaă cioaraă şi cea mai frumoasaă … Dar cei
mai frumoşi şi mai frumoşi sunt ochii! Raâ d mereu. Raâ d şi caâ nd prinţul
nu raâ de. Acum…
Ochii albaştri şi cei negri se îântaâ lnesc. Inima lui Sadeth saă ri îân
grumaji şi îâncremeni.
„Doamne! Prinţul mi-a zaâ mbit.“

— Chibzuiesc caă te simţi departe de Valahia, spuse mectubgiul luaâ nd


o îânghiţituraă de şoşab. Nu vreau saă -ţi staâ rnesc gaâ ndurile, dar eu m-aş
deprinde greu pe alte meleaguri.
— Nimeni nu traă ieşte caâ t lumea, suraâ se Radu Andronic, iar
domniilor le e haă raă zit şi mai puţin. Braâ ncoveanul are un raă boj. Toţi îâl
avem…
— Hm, Selim claă tinaă din cap cu neîâncredere, Altîân-bey, pe laâ ngaă
raă boj, are politichie şi galbeni.
— Vrei saă spui caă primul e pe potriva celorlalte.
— IÎntocmai, Andronic-Effendi. Socotesc şaisprezece ani de caâ nd

1
Mama (lb. turcă).
-143-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
paă streazaă scaunul Valahiei, iar domnia i-a fost îâncredinţataă pe viaţaă .
— Apele nu curg totdeauna la fel de limpezi. Ale Bosforului –
excelenţa ta o ştie prea bine – sunt mai cu seamaă schimbaă toare. Uneori,
se tulburaă sub un cer pe care Allah a trimis spre bucuria credincioşilor
saă i soare straă lucitor. Poftele marelui vizir, Rami-Mehmed, adaă ugaă cu
zaâ mbet logofaă tul, se iscaă îân zori şi îânainte de a cerceta cerul dacaă e
senin ori îânnegurat.
Selim îâl privi cu luare-aminte.
— Dinspre partea aceasta socoteşti a-l izbi?
— Pe Braâ ncoveanu? Logofaă tul ridicaă din umeri: De ce saă -l izbesc? Nu
port gaâ nd trufaş de domnie, iar pentru raă ul pricinuit nu-i nevoie saă -l
ajungaă maâ na mea. Cu îângaă duinţa domniei tale, gaâ ndesc caă vorba
moşnegilor noştri nu-i proastaă : Fiecare zburaă toare pre graiul ei piere…
Ochii mectubgiului sclipiraă .
— Aveţi baă traâ ni îânţelepţi.
Pufaă i din ciubuc. Rosti îântr-un taâ rziu cu glas scaă zut:
— M-ai îândatorat mult, Andronic-Effendi, şi îâncerc dupaă puterile
mele saă te îândepaă rtez de greşealaă . Poate caă nu urzeşti îâmpotriva lui
Altîân-bey. Dar dacaă o faci, şi nu-i nevoie a-mi da mie socoataă , fereşte-te
de Rami-Mehmed. E lacom, necruţaă tor şi de proastaă seminţie. Calcaă
alte poteci.
— IÎţi mulţumesc, Bektaş-Effendi, dar temerile senioriei tale sunt de
prisos.
— Nicicaâ nd paza cea bunaă n-a prisosit. Iar grijile mele izvoraă sc din
inimaă pentru prieten bun ce, de aci îâncolo, îâmi fac naă dejde, nu-mi va
ocoli casele. Valahia e o ţaraă frumoasaă pe care o cunosc prea puţin. Cu
nespusaă dulceaţaă voi asculta ceea ce domnia ta va pofti saă -mi
istoriseascaă .
Radu Andronic îâi azvaâ rli o uitaă turaă iute, apoi coborîâ pleoapele.
— De asemenea, urmaă mectubgiul, de vei avea necazuri, nu pregeta
saă mi le spui. Sunt destule urechi îân Stambul care pot asculta cu
îângaă duinţaă ruga lui Selim-Bektaş.
Pocni uşurel din degete şi apaă ru o slugaă cu un vas de argint
fierbinte. Aromi straiele logofaă tului cu aburi de aloe, apoi alt slujitor îâi
picuraă din guk-abdan – un fel de samovar -esenţaă de trandafiri îân
marama de la cingaă toare.
Din prag, Radu Andronic strecuraă printre ciucurii sofalei zaâ mbet de
raă mas-bun fluturelui alb.
-144-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY

***

Logofaă tul paă şea faă raă grabaă pe Divan-Ioli pustiit de îântuneric. Vorbele
din urmaă ale mectubgiului i se paă reau pline de taâ lc. Era îâncredinţat caă
fusese faă raă vicleşug povaă ţuindu-l saă se fereascaă de Rami-Mehmed.
IÎntregul Stambul morfolea îântre dinţi raă utaă ţile marelui vizir. Nu era
tainaă pentru nimeni cum ajunsese sfetnicul dintaâ i al scaunului
îâmpaă raă tesc şi îân ce fel paă stra pe umeri straiul de vulpe neagraă îângaă duit
de sultanul Mustafa – umbra lui Allah pe paă maâ nt – doar celor ţinuţi îân
mare cinste. Mai mult îâi daă deau de gaâ ndit boierului vorbele zvaâ rlite
despre Valahia. Ca dregaă tor dibaci, haâ rşit îân tot soiul de istorii, Selim
ştiuse saă le strecoare îân treacaă t. Mectubgiul se simţea faă raă îândoialaă
îândatorat pentru îântoarcerea poliţei, dar se purta – mai cu iscusinţaă
fireşte – precum ţaă ranul acela raă mas de poveste: „Mi-ai dat car,
bogdaproste, daă -mi şi boi acum, saă am cu ce-l urni.“
Se mai îântrebaă Radu Andronic ce anume voia saă afle Selim. Slujba de
mectubgiu – mai-marele cancelariei muftiului – era slujbaă îânsemnataă ,
dar de ochii lumii. Adevaă ratele lucraă ri ale lui Bektaş se depaă nau la
îântuneric şi îân singuraă tatea odaă ilor de tainaă . Iscoadele îâl hraă neau cu
veşti, el alegea slujbaşi de îâncredere pentru a trage cu urechea la
curţile bey-lor ghiauri, la palatele Habsburgului şi Bourbonului, ale
ţarului Petru şi oriunde se traă geau haă ţurile politichiei. Tot mectubgiul
naă scocise la Stambul ştafetele de porumbei şi tainiţele oarbe – o
scorburaă de copac, o caă raă midaă desprinsaă din zid, ori chiar traistele
cerşetorilor – pentru acele iscoade ce spre deplinaă siguranţaă nu doreau
saă fie zaă rite daâ nd taâ rcoale conacului de pe Divan-Ioli.
Selim avea cu siguranţaă ştiinţaă asupra unor lucruri şi fapte despre
care Braâ ncoveanu sau stolnicul nici nu visau. Ce mai socotea atunci saă
afle de la logofaă t?
Radu Andronic saă ltaă din umeri. Raă spunsul raă maâ nea dosit îân
gaâ ndurile mectubgiului. Coti pe ulicioara pustie ce ducea spre Pera,
urmaâ nd caă rarea semaă nataă de lunaă . O clipaă , ochii albaştri de sub sofa îâi
aduseraă zaâ mbet pe chip…
Se opri locului simţind mişcare printre copacii de la marginea uliţei.
O saă geataă spintecaă vaă zduhul şi trecaâ ndu-i pe dinaintea ochilor se
îânfipse îân scaâ ndurile unui chioşc de cafea. Logofaă tul scoase jungherul
-145-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
şi, lipind îântunericul, se avaâ ntaă spre copaci. Desluşi o umbraă ce pierea
dupaă un colţ de casaă . Mai auzi chiot, apoi copitaă de cal repezit îân
noapte.
Radu Andronic smulse saă geata din chioşc. Mirosi fierul vaâ rfului şi-l
îânfaă şuraă cu grijaă îân maramaă .
Fusese muiat îân otravaă .

-146-
Capitolul XV

IÎN NUMELE DRAGOSTEI

IÎncaă nu se stinsese pojarul îâncaâ lcitelor treburi de dragoste ale


Bourbonului. Cu puţini ani îân urmaă , din zori paâ naă la aprinderea
faă cliilor, ascultau dumnealor obrazele subţiri mersul raă zboiului
marchizei de Montespan baă tut asupra Louisei de La Vallieè re pentru
caâ ştig îân ochii regelui Soare. IÎntaâ lnirile de tainaă din graă dinile
Versailles-ului, sau de ochii lumii pe sub ulmii de pe Cours-la-Reine,
naă scociseraă moda curtezanelor, sarea şi piperul faă raă de care nu se
putea traă i la curţile evropene. Fiecare bal aducea pe buze a doua zi
numele altei frumuseţi. Baă rbaţii îâşi umpleau mintea şi timpul cu tot
felul de sforaă rii la capaă tul caă rora se afla curtezana. Putea s-o vadaă
oricine dupaă praâ nzul cel mic îân salonul liberilor cugetaă tori a lui Ninon
de Lenclos, plimbaâ ndu-şi umbreluţa dupaă praâ nzul cel mare îân Bois de
Boulogne ori la apele taă maă duitoare din Bourbon-l“Archambault, iar
dupaă chindie, îân sala Jeu de Paume, unde baă teau scaâ ndura comedianţii.
Pentru cei cu osaâ nzaă la pungaă , se deschideau uşile altor odaă i îân care
dumnealor, curtezanele, staă paâ neau mesele de joc. Şi nu era de mirare
saă îântaâ lneşti pe uliţe femei caă laă rind ca nohaii, faă raă şa, şi nimeni nu se
mai minuna vaă zaâ ndu-le la petreceri cu lubeniţele pieptului
descoperite.
IÎn vremea asta, osmanlaâ ii cetluiau tagma femeiascaă îân temniţe faă raă
de numaă r numite haremuri, spre a o feri de ochiul vaă taă maă tor al
purtaă torilor de musteţi. Partea de jos a casei era staă paâ nitaă de slugi şi
straă ji neadormite care vegheau agoniseala. De îândataă ce urcai la cel
dintaâ i cat, se deschideau uşile odaă ii mari, divan-cané, faă cutaă anume saă
despartaă haremul de îâncaă perile baă rbaţilor. IÎn harem, îâşi îâmpaă rţeau
caă maă rile blestematele lui Allah: soaţe – Profetul îângaă duia caâ te patru de
fes – bunicaă , fecioare. Vederea ferestrelor era orbitaă de geamuri
vopsite, drugi zdraveni de fier îânfipţi adaâ nc îân zid fereau somnul
-147-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
staă paâ nului de grija caă vreun şalvaragiu ar putea gaă si cale de
paă trundere prin ele. Fiecare îân odaia ei, îâşi îâmpletea uraâ tul ceasurilor
faă raă de sfaâ rşit, torcaâ nd sau chindisind. Cele care deprinseseraă buchiile
îântorceau foile Coranului, singura carte îângaă duitaă , traă gaâ nd cu naă dejde
din pipe ori mestecaâ nd un soi de raă şinaă parfumataă . Slujba de toate
zilele o faă ceau roabele şi numai femeilor cu ştiinţa leacurilor le erau
deschise uşile. Dezlegare saă treacaă pragul haremului aveau soţul, tataă l
şi rareori fratele care trebuia saă ţinaă ochii lipiţi de podele. Pe ceilalţi
îânchinaă tori ai lui Allah îâi oprea na mahrem, vorbaă ce îânseamnaă faă raă
putere de intrare îân harem. Ieşirea îân graă dinaă era îângaă duitaă numai
dupaă ce dumnealui, staă paâ nul, cercetase îândelung şi din toate paă rţile
zidul cel îânalt spre a se îâncredinţa caă ochiul straă in n-are cuprindere.
Dacaă soţiile pofteau saă iasaă îân oraş, pentru anume taâ rguieli, atunci
numaidecaâ t trebuiau saă -şi ascundaă obrazul îân douaă feregele, saă meargaă
îânconjurate straâ ns de sclave şi urmate de eunuci. Buzaţii aveau
datorinţa saă se îânholbaă ţeascaă dacaă nu cumva cineva priponeşte
staă paâ na îân priviri. La doisprezece ani, fetele schimbau haremul tataă lui
cu cel al soţului. Nu şi firea. Legaă nau prunci îân braţe faă raă a-şi fi lepaă dat
copilaă ria, se jucau mai departe de-a baba-oarba cu celelalte muieri din
harem.
Caă prioarelor saă lbatice raă taă cite îân funduri de raâ pe, Allah le îângaă duise
glasul vaâ ntului şi al ploii, şi al frunzelor care şoptesc tainele aă stei lumi,
strigaă atunci caâ nd apare vraă jmaşul, dezmiardaă caâ nd bate primaă vara.
Pentru femeile osmanlaâ ilor, haă raă zise glasul mut al pereţilor orbi şi
surzi, robia celei mai îântunecate neştiinţe.

— Staă paâ naă !


Sclava cu obrajii uzi de lacrimi îâşi îâmpreunase maâ inile a rugaă ciune.
— Staă paâ naă ! Nu te îâncumeta la faptaă ataâ t de nechibzuitaă . Nimeni,
niciodataă , n-a cutezat asemenea ispravaă !
— Eu cutez!
— Vor prinde slujitorii de veste şi amarnicaă pedeapsaă ne aşteaptaă .
Ochii lui Sadeth, caicuri albastre, pluteau îân lacrimi, buzele îâi
tremurau.
— Dacaă nu-l vaă d, mor, Maria! IÎşi apaă saă furcile pieptului cu
amaâ ndouaă maâ inile. Uite, aici, lipseşte ceva, simt gol locul şi doar
privirea lui poate saă -l umple.
— Ştiu, inimioaraă , socoteşte numai…
-148-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
Sadeth se îânvaâ rti îântr-un picior.
— Am socotit totul, Maria! Paâ naă se îântoarce aga-baba pentru eclul-
ghida1, putem da nesupaă rate o raitaă la palatul beyului valah. IÎşi vaâ rîâ
nasul îân obrazul roabei şi-i maâ ngaâ ie baă rbia: Se poate! Se poate! Se
poate! Ai saă vezi, Maria. Dintaâ i scaă paă m de soaţele lui aga-baba şi de
sclavele lor…
Roaba claă tinaă din cap:
— Nu trece ceas faă raă saă -şi bage ochiul îân caă maă rile tale, staă paâ naă .
— Ei, iacaă , o saă treacaă douaă şi chiar trei dacaă poftesc eu! Faă cu saâ c din
pumni spre zidul din fundul odaă ii.
— Cum?
Sadeth chicoti:
— Se dau îân vaâ nt dupaă migdalele zaharisite de la praă vaă lia lui Ismail.
Mai cumpaă raă m şi sarailii multe, multe, punem totul îân paneraş cu
bucheţele de rozmarin pe delaă turi şi maâ ine îân zori îâl duci dar din
partea mea.
— Socoteşti caă maâ ncaâ nd n-or avea vreme saă -ţi descurce caă raă rile?
— N-or saă aibaă putere, Maria!
— Nu pricep.
— Darul meu le va odihni ochiul, le va adormi urechea. Roaba suflaă
cuprinsaă de spaimaă .
— Otravaă ?
— Ţţţ! faă cu Sadeth.
IÎşi deschise pumnul mic. Maria daă du cu ochii de un bulgaă re gaă lbui ca
fildeşul vechi.
— Opiu!
— IÎhîâ! IÎl pisaă m bine, bine şi-l cernem deasupra şi pe dinlaă untrul
cofeturilor. Migdalele şi sarailiile au aromaă grea de mosc şi iasomie, n-
au saă simtaă nimic. Chicoti: IÎn jumaă tate de ceas, doarme dus tot
haremul.
— Şi eunucii?
— Vor raă taă ci prin graă dinile lui Allah şi eunucii. Pentru ei cumperi
baclavale.
— Doamne! Şi straă jile de jos?
— Gaâ ndesc caă va raă maâ ne niţeluş opiu şi pentru ciubucurile lor.
— De unde-l ai, staă paâ naă ? îântrebaă Maria îânfricoşataă . Dacaă aflaă

1
Masa din timpul zilei (lb. turcă).
-149-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
bostangiii caă prin maâ inile domniei tale a trecut asemenea lucru, maâ ine
îâţi aninaă capul îân vaâ rful parului!
Sadeth îâşi fluturaă genele grele:
— L-am furat din sertarul lui aga-baba… Nu mai spune nimic! Ştiu,
am nesocotit porunca Profetului. Dupaă ce ajungem îân selamlâc1, trecem
prin uşa tainicaă pe unde se strecoaraă aga-baba caâ nd nu vrea saă -l vadaă
nimeni ieşind. Chicoti: Eu l-am vaă zut! Duce de-a dreptul îân spatele
graă dinii. Ştiu cum se deschide portiţa cea micaă .
— Staă paâ naă …
— Şi mai ştiu ceasul la care bostangiii îâşi sorb cafeaua îân praă vaă lia lui
Ismail.
— Uiţi uliţarnicii şi cerşaă torii.
— N-or saă maă vadaă . Iar pentru drumurile tale, nu lor trebuie saă le
dai socoataă .
— Bine, dar…
— N-am ispraă vit, Maria. Pe mine ai saă maă vaâ ri îântr-un sac. Am
credinţa c-o saă maă poţi duce îân spinare. Uite ce uşoaraă sunt!
IÎi saă ri de gaâ t, îâncolaă cindu-i picioarele îân jurul trupului. Roaba oftaă :
— Eşti ca fulgul de paă paă die…
— Nu trebuie saă maă porţi decaâ t paâ naă îân graă dinaă . Acolo luaă m
caă ruciorul graă dinarului, şi gata! O ţinem îântr-o goanaă paâ naă la Pera. Ai
priceput?
Roabei îâi curgeau lacrimile. Nu mai ştia nici ea: a plaâ ns, a raâ s…
— Dacaă vrea cineva saă -mi vadaă marfa?
— N-o saă vrea nimeni. Spui caă te-a trimes staă paâ na cu bodroanţe la
casele saă rmane. Nu mai scotoci dupaă cusururi, Maria, şi daă fuga la
Ismail. Uite cinci piaştri. Cumpaă raă -le o caă ruţaă de dulciuri. Adaă ugaă :
Inima lui Sadeth plaâ nge dupaă zaâ mbetul ghiaurului. Trebuie saă -l vaă d,
Maria!
— Dumnezeu saă ne aibaă îân grijaă , staă paâ naă !
— Ba, dimpotrivaă ! se straâ mbaă Sadeth. Ar fi bine ca Allah saă -şi iţeascaă
maâ ine ochii şi urechea îântr-altaă parte.

***

1
Între doi (lb. turcă) – rând de odăi între harem şi apartamentul
stăpânului.
-150-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
Caâ nd femeia taâ naă raă şi voinicaă , ce dupaă straiele îângrijite paă rea sclavaă
îân casa unui musulman avut, ajunse a treia oaraă îân faţa conacului
traă gaâ ndu-şi caă ruciorul, Radu Andronic faă cu semn raă spopitului saă se
apropie.
Logofaă tul staă tea pe balcon, gustaâ nd tihna ceasurilor de dimineaţaă şi
cafeluţa faă raă seamaă n potrivitaă cu mare meşteşug de cafegi-başa
Hassan, sluga domniei sale. Haina albaă , scaă pataă din straâ nsura bumbilor,
laă sa saă se vadaă o vestaă albastraă din postav lyonez.
— Spune, rogu-te, Pafnutie, nu ţi se pare cunoscutaă muierea?
Pafnutie cercetaă cu grijaă umbletul Mariei.
— Nu pot privi, caă ci paă cat mare iaşte!
— IÎndraă zneşte, raă spopitule! Iau paă catul asupra mea.
— Dacaă juruieşti saă iei şi nuielele bostangiilor, apoi m-oi uita. Iaraă
dupaă ce m-oi uita, ţi-oi spune caă femeia îâi roabaă îân conacul
mectubgiului.
— Ai ochi buni, Pafnutie! Dacaă poţi saă citeşti şi drumurile femeii,
atunci sunt îâncredinţat caă galbenii ceia caâ ştigaţi ieri şi-or gaă si azi
perechea.
Caterisitul cumpaă ni un timp:
— Dupaă chibzuinţa mea, caraă milostenia lui Selim-Effendi caă tre
bordeiele praă paă diţilor.
— Nu prin chibzuinţaă ai saă ajungi bogat, raă spopitule! zise Radu
Andronic suraâ zaâ nd. Vino dupaă mine!
Coborîâ iute îân uliţaă şi îânainte ca roaba saă se dezmeticeascaă ,
desprinse legaă tura sacului. Zaă ri un cap ciufulit. Ochii albaştri ai lui
Sadeth mijiraă speriaţi îân lumina soarelui. Boierul izbucni îân raâ s şi-i
porunci lui Pafnutie:
— Ia sacul şi adu-l îân casaă .
Roaba paă şi dupaă el, haă baă ucaă . Vorbele i se buluceau pe buze, dar
paâ naă saă le deschidaă vad, raă spopitul pierise cu Sadeth pe scara cea
mare.
Zdrahonul îân veşmaâ nt neguros care le luase urma îâncaă de la conacul
mectubgiului vaă zuse tot.

Sacul îâncepu dintr-o dataă saă se zgaâ lţaâ ie şi Pafnutie îâl lepaă daă speriat
îân mijlocul odaă ii.
— Piei, satanaă !
Croi o cruce mare, popeascaă , dar nu-şi duse lucrarea paâ naă la capaă t.
-151-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
Din sac ţaâ şnise un pui de saă lbaă ticiune cu trup de femeie. Zburaă taă ci,
ascunzaâ ndu-se îân cel mai îântunecat ungher al odaă ii, dupaă care ridicaă
braţul îân dreptul chipului rostogolind peste maâ neca largaă de atlaz ochi
piezişi, albaştri. Dinţii îâi claă nţaă neau de fricaă .
— Sfinte, Dumnezeule! bolborosi raă spopitul. Multe mi-a fost dat saă
vaă d îân turcime! De unde a mai raă saă rit şi lighioana aiasta?
Maria faă cu un pas îânainte. Spuse îân moldoveneşte, aruncaâ ndu-i
privire aprigaă :
— Tu, slugaă flecaraă , pune zaă brea la meliţaă şi ai grijaă cum vorbeşti
faţaă de staă paâ na mea caă amu, amu smulg şi ce ţi-a mai raă mas pe bostan
din caâ nepa dracului!
Ochii raă spopitului se bulbuşaraă :
— Sfinte Pahomie! Graă ieşte precum cumetrele harnice de guraă din
Podul Iloaiei!
— Eşti din Valahia? îântrebaă boier Andronic, traă gaâ nd cu coada
ochiului spre cotlonul unde tremura îânspaă imaâ ntat fluturele alb.
— Moldoveancaă , dar am poposit cu omul meu la gurile Dunaă rii,
boierule. Acolo locuiam caâ nd m-au raă pit osmanlaâ ii.
— Roabaă ?
— Roabaă de trei ani. Oftaă : Au baă tut turcii balta şi de-a dreptul îân
taâ rgul de sclave din Stambul am ajuns. Mai am şase ani de robit, paâ naă
ce dupaă datina musulmanaă m-o slobozi staă paâ na.
Sadeth, socotind caă -i nebaă gataă îân seamaă , traă gea îâncetişor marama
chindisitaă de pe o mescioaraă . Chibzuia s-o foloseascaă drept feregea,
caă ci era paă cat de moarte saă -i vadaă chipul ochi de baă rbat. Se auzi dintr-o
dataă zgomot de sticlaă sfaă raâ mataă . Vaă sciorul veneţian ce adaă sta pe
maramaă lunecase pe podele. Sadeth se ghemui cu faţa îân palme.
Tremura vargaă şi-i venea saă plaâ ngaă . Iar sluga cea groasaă tot bodogaă nea
pe limba ei, cu mustrare dupaă toate semnele.
— Ia aminte, logofete, pocinogul ista nu l-am faă cut eu!
Maria saă ri cu gura:
— Nu duce grija, omule! Are staă paâ na mea destui galbeni saă
plaă teascaă urciorul, ba chiar saă cumpere zece slugi faă raă trebuinţaă ca
tine!
— Ehei, oftaă Pafnutie. Nu-i Allah aista capeş şi neîânţelept precum am
gaâ ndit eu. Vaă zut-ai, logofete, muiere de turc ataâ t de nesaă buitaă la limbaă
ca afurisita aiasta? Pe-ale lor le-au ferecat îân odaă i şi la guraă spre hodina
baă rbaţilor.
-152-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
Radu Andronic şopti raă spopitului:
— Du moldoveanca îân odaă iţa cea micaă . Vezi saă nu prindaă slugile de
veste şi grijeşte de şerbeturi. Nu fi gazdaă calicaă .
Pafnutie se îâmpieptoşaă . Trase roaba de poale şi o luaă spre uşaă .
— Hai, frumoaso, saă te ospaă tez! Treacaă de la mine, caă mult m-am
pomenit milostiv.
Femeia se smulse, îânraă daă cinaâ ndu-se îân duşumele.
— Ţine-ţi bucatele! Dacaă -ţi privesc paâ ntecele, bag de seamaă caă nu-ţi
prisosesc. Adaă ugaă raă spicat: Staă paâ na nu mi-o las singuraă !
— Te strigaă ea de-i lipseşti. Doar nu i-o retezat Profetul limba.
— Boierule!
— Du-te!
Maria laă saă capul îân jos şi îândeplini porunca ieşind dupaă raă spopit.

Sadeth paă rea un pui de vrabie picat din cuib la picioarele uliului. Un
pui de vrabie plaă paâ nd şi zgribulit, speriat de moarte. Ridicaă ochii.
IÎntaâ mpinaă privirea logofaă tului şi-i îânchise repede. Inima şi-o simţea
micaă -micaă caâ t un bumb.
Radu Andronic o privea cu gaâ ndul departe. Ştia caâ te oprelişti
avusese de îânfruntat pentru a paă raă si temniţa haremului, caă maă rile cu
uşi şi ferestre ferecate, unde femeile mahomedane îâşi duceau osaâ nda
zilelor. Ştia, de asemenea, caâ t de cumplitaă e neştiinţa lor îân treburile
lumeşti. Se îântrebaă ce furtunaă raă scoleşte sufletul faă pturii lipite de
perete, aflataă dintaâ ia oaraă îân faţa unui baă rbat. IÎndraă zneala faă raă seamaă n
a fetei mectubgiului îâi picuraă o lacrimaă pe inimaă . Rosti îâncet, cu
nespusaă dulceaţaă :
— Fluturele alb…
Sadeth tresaă ri. IÎşi ridicaă ochii umezi din ascunzaă toarea cotului.
— Cum te cheamaă ? îântrebaă Radu Andronic.
Sadeth îânfundaă capul îân maâ necile largi. Rochia albastraă cu ciucuri de
aur tremura peste şalvarii de maă tase. Centura cu paftale mari,
meşteşugite îân filigran, zvonea îânaă buşit. Se vedea un singur imineu de
catifea cu peruzele. Pe degetele firave îâşi îânşirase toate inelele.
— Nu vrei saă -mi vorbeşti?
Sadeth zgaâ lţaâ i capul. IÎl privea furiş, prin despicaă tura palmelor.
Radu Andronic aduse un cufaă raş laă cuit umplut cu cofeturi şi-i
îântinse o smochinaă trecutaă prin zahaă r… Sadeth şovaă i, apoi o smulse
repede din maâ na logofaă tului. Andronic zaâ mbi şi se aşezaă pe covor la
-153-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
picioarele fetei.
— Vrei saă -ţi vorbesc eu?
Sadeth fluturaă pleoapele.
— A fost odataă ca niciodataă , îâncepu rar logofaă tul, o graă dinaă
minunataă . Graă dina aceea se afla pe Divan-Ioli. IÎntr-o zi, un fluture alb a
dibaă cit o bortaă şi…
— Nu-mi place cum vorbeşti, i-o curmaă Sadeth bosumflataă .
— De ce?
— Nu sunt copil. Minţi la iuţealaă : Şi dacaă vrei saă ştii, am şi îâmplinit
şaisprezece ani.
— Aşa de baă traâ naă ?! se miraă logofaă tul.
IÎi vedea dintaâ ia oaraă obrazul mic, ca petala de crin. Ochii albaştri
fugiţi spre taâ mple paă reau mereu îânvaă luiţi de o boare. Sadeth îâşi aduse
aminte caă -i faă raă feregea şi saă ltaă repede maâ neca, îântrebaâ nd
îânspaă imaâ ntataă :
— Ai saă maă spui lui aga-baba?
Radu Andronic paă ru saă chibzuiascaă . IÎncruntaă spraâ ncenele:
— Ştiu eu? Tare mi-e teamaă caă aşa s-ar cuveni. Hai saă îâncheiem un
taâ rg. Tu nu-ţi mai ascunzi chipul, iar eu nu-i pomenesc nimic lui aga-
baba.
IÎi atinse uşor degetele vraâ nd saă le îânlaă ture. Sadeth îâşi ascunse
repede maâ na la subsuoaraă . IÎn ochi îâi fulgeraă spaima. Suflaă îânfricoşataă :
— Ce-ai faă cut?! Ce-ai faă cut?!
— Ţi-am atins degetul.
— Nu-i îângaă duit! Ghiaurul tot baă rbat se cheamaă …
— Aşa mi-am îânchipuit şi eu, raâ se logofaă tul.
— Iar Profetul opreşte baă rbatul saă atingaă maâ na.
— Pe mine o saă maă ierte.
— Pe mine nu. Eu nu-i necinstesc poruncile.
— Mi se pare mie caă de azi-dimineaţaă ai ruşinat multe porunci. IÎncaă
una n-o saă -l supere prea tare pe Allah.
— Nu-i lua numele îân deşert, Radu Andronic! Allah se raă zbunaă .
— Ştii cum maă cheamaă ? zaâ mbi logofaă tul.
— Ştiu. Ştiu tot ce vreau saă ştiu, se semeţi Sadeth. Ştiu caă eşti prinţ
valah, caă dai ospeţe cu muzici şi danţ, şi caă n-ai soaţaă . Mai ştiu – îân ochii
albaştri se aprinse o vaă paie – caă la zaiafeturile tale vin femei cu chipul
descoperit şi-s tare pocite. IÎntrebaă şireataă : IÎţi plac femeile slute, Radu
Andronic?
-154-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
— Din celelalte nu gaă sesc, suraâ se logofaă tul. Am zaă rit o singuraă dataă
una. Semaă na cu un fluture alb…
Sadeth îântrebaă îâncet, cu obrajii îâmpurpuraţi:
— IÎn graă dina de pe Divan-Ioli?
— IÎn graă dina de pe Divan-Ioli.
— Fluturele alb, şopti Sadeth coboraâ ndu-şi genele. Apoi, vraâ nd saă se
îâncredinţeze de-a binelea: Şi nu l-ai mai vaă zut deloc, deloc?
— Doar ochii, printre ciucurii de aur ai unei sofale. Unde îânsaă
anume, am uitat. Mai vrei o smochinaă ?
— Nu. N-am voie.
— Nu-ţi îângaă duie Profetul?
— Nu-mi îângaă dui eu. Dacaă maă naâ nc mai mult de cinci smochine pe zi,
maă îângraş.
Radu Andronic îâi cercetaă faă ptura firavaă şi izbucni îân raâ s.
— Degeaba te veseleşti, se burzului Sadeth. Dacaă maă îângraş, aga-
baba maă maă ritaă cu Ibrahim.
— Iar ţie nu-ţi place Ibrahim. Am priceput…
Sadeth raâ se, dezvelindu-şi dinţii de paă puşaă .
— Pricepi greu, Radu Andronic. Nimeni nu şi-a vaă zut sortitul
îânainte.
— Şi ce-ai vrea tu saă ajungi dacaă nu te maă riţi?
— IÎmpaă raă teasaă africanaă .
Logofaă tul o privi uluit, apoi claă tinaă capul:
— Asta zic şi eu gaâ nd chibzuit. Maă iei slujitor la curţile tale?
— IÎhîâ. Ai saă grijeşti de maă gaă ruşii mei. Am saă le cumpaă r hamuri roşii
şi o saă maă plimb toataă ziua caă lare, ca araă boaicele. Staă tu la îândoialaă o
vreme, apoi îântrebaă : Ştii ce îânseamnaă africanaă ?
— Nu. Spune-mi tu!
— Ţţ! Nu-ţi spun. Şi-ar fi daă ruit toate odoarele ca saă -i poataă desluşi
cuvaâ ntul. Asta-i taina mea şi-a Mariei. N-o dezvaă lui aşa, oricui…
— Ai dreptate. Asemenea taine se cer paă zite.
Logofaă tul scoase apoi un inel din deget, un safir prins îân patru
diamanticale.
— Vreau saă fac un dar fluturelui alb.
IÎi atinse degetul şi Sadeth saă ri la celaă lalt capaă t al odaă ii.
— Nu se cuvine, Radu Andronic. E dar de logodnic.
— Mi-ai spus caă fluturele alb n-are de gaâ nd saă se maă rite. Poţi deci
saă -l iei faă raă grijaă drept mulţumitaă pentru îânvaă ţaă turile pe care mi le-ai
-155-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
dat astaă zi.
Sadeth îâl cercetaă lung.
— Ai dat ghiul din acesta şi alteia?
— Niciodataă , zaâ mbi logofaă tul.
— Am saă mai chibzuiesc.
Zburaă uşoaraă spre uşaă . IÎntoarse capul şi suflaă repede:
— Saă ştii caă maă cheamaă Sadeth.

***

Un sfeşnic smaă lţuit ardea pe mescioaraă . Sadeth staă tea îân mijlocul
rogojinii, culcataă cu ochii îân florile bagdadiei. Maâ ngaâ ia safirul daă ruit de
Andronic, ducaâ ndu-l mereu la buze. IÎntrebaă îâncaă o dataă :
— Cum ţi l-a dat, Maria? Spune-mi tot, tot faă raă saă sari vreun cuvinţel.
Ştii caă eşti cam uitucaă …
— Ţi-am povestit, Effendim. Mi-a vaâ raâ t inelul îân maâ naă şi a şoptit:
„Daă -i-l staă paâ nei tale dupaă ce ajungeţi acasaă .“ Asta-i tot.
— Astai-i tot, asta-i tot! îângaâ naă Sadeth. Ataâ ta ştii! Cum îâi suna glasul,
cum îâi luceau ochii, cum avea zaâ mbetul?
— Radu Andronic zaâ mbeşte la tot pasul, staă paâ naă , n-ai baă gat de
seamaă ?
— Şi caâ nd vin slutele saă -i joace?
Se îânnegurase. Roaba claă tinaă din cap. Spuse faă raă credinţaă :
— Nu. Atunci zaâ mbetul lui moare.
Ochii albaştri se umpluraă de lacrimi.
— Straşnic de fericitaă sunt, Maria! Cea mai fericitaă dintre… Dintre
toate Sadethele din lume! I-am pregaă tit şi eu un dar… Saă ri îân picioare:
Minţi, Maria! De unde ştii tu dacaă zaâ mbeşte sau nu la zaiafeturi?
Se auzi o baă taie îân uşaă şi intraă o sclavaă . Ocoli din ochi caă mara şi
zaâ mbi raă utaă cios.
— Celebi1 vrea saă -ţi vorbeascaă , staă paâ naă .
Sadeth aşteptaă saă iasaă , apoi zburaă spre moldoveancaă . Podoabele
cingaă torii sunaraă clopoţei de argint. Duse maâ inile la piept,
astaâ mpaă raâ ndu-şi baă taă ile inimii.
— Doamne, Maria! Ce ne facem?! Aga-baba vine la mine dupaă eclul-

1
Domnul (lb. turcă).
-156-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
sahur doar caâ nd e supaă rat tare. Saă ştii caă a aflat.
— Linişteşte-te, staă paâ naă , şopti roaba tremuraâ nd. De-acuma, cum ne-
o fi norocul.
Sadeth alerga de la un capaă t la altul al odaă ii.
— Sunt îâncredinţataă caă a aflat. Ne vaâ raă la temniţaă şi ne reteazaă
capetele! Ai saă vezi, Maria!
— Poate s-o milostivi Cel de Sus, îângaâ naă roaba îânchinaâ ndu-se.
Sadeth umbla bezmeticaă , fluture orbit de luminaă .
— Am saă -l rog frumos, Maria! Caâ t de frumos pot eu. Nu vreau saă
mergem la temniţaă . Alergaă la roabaă şi-i prinse umerii: Ştii, mai am
puţin opiu. IÎl îânghiţim dintr-o dataă şi murim pe loc.
— Ce copil eşti, staă paâ naă !
— Crezi caă aflaâ nd ce s-a îântaâ mplat, zaâ mbetul lui Radu Andronic o saă
mai raă saraă vreodataă ?
— Niciodataă .
— Maâ ine îâmpreunaă cu darul îâi trimit ştirea…
— Dacaă ne îângaă duie staă paâ nul paâ naă maâ ine… Mi-e teamaă îânsaă caă
slugile au şi îânhaă mat raă dvanul.
— Adicaă saă ne îântemniţeze astaă -searaă ? Nu cred, Maria. Aga-baba o
iubeşte pe Sadeth. Nici nu are alt copil. Şi pe nene-cadân a iubit-o tare
mult. Nu şi-a luat alte neveste decaâ t dupaă ce a murit ea.
Auzi uşa şi se raă suci repede. Selim raă mase îân prag. Se uitaă la roabaă şi
rosti scurt:
— Ieşi!
Maria se furişaă pe laâ ngaă ziduri cu privirea plecataă . Sadeth se apropie
şi saă rutaă maâ neca mectubgiului. IÎşi lipi apoi fruntea de umaă rul lui,
cercetaâ ndu-l pe sub spraâ ncene. Nu-l vaă zuse niciodataă pe aga-baba ataâ t
de furios.
— De ce maă superi, Sadeth?
Ochii albaştri clipiraă cu nedumerire.
— Caâ nd te-am supaă rat, aga-baba? IÎşi saă ltaă dinainte degetele firave:
Uite, le-am numaă rat pe toate! Poţi socoti mai mult de zece zile, de caâ nd
n-am ieşit din pofta domniei tale.
— Asta am poftit eu, Sadeth, saă îâmbolnaă veşti tot haremul? Zac
dincolo femeile cu dureri de cap şi paâ ntece, se zvaâ rcolesc şi nu-şi
gaă sesc leacul.
— Ce le-o fi pricinuit ataâ ta necaz, aga-baba?
— Tu ce socoteşti?
-157-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
— Saă fie apa vinovataă ?
— Nu.
— Ciulamaua? Şi pe mine, parcaă -parcaă , m-au îâncercat nişte dureri.
— Nu-mi plac minciunile, Sadeth! De la dulciurile tale paă timesc.
— Saă ştii caă au zaă cut mult îân dugheana hoţomanului de Ismail. IÎşi
spori lumina ochilor: Am eu vinaă ?
Mectubgiul se îâncruntaă :
— De unde ai luat opiu, Sadeth?
Ochii albaştri îâl cercetaraă dintr-o parte. Dinaintea lui Selim raă saă ri alt
chip. Aidoma cu cel din faţaă , dar mai blaâ nd, cu rotunjime dulce. Chipul
Georgianei, soţia din Caucaz. Caâ ntec de privighetoare fuseseraă zilele
acelea, dezmierdare cugetului şi ochilor. Dragostea nemaă surataă pentru
o muiere staâ rnise maâ nia cerului. Nu-i îângaă duit drept-credinciosului saă
raă saă deascaă ataâ ţia trandafiri roşii îân inimaă decaâ t spre slava lui Allah. Şi
Allah s-a raă zbunat. Sadeth are ochii Georgianei, pomeţii îânalţi, gura ca
bujorul abia îâmbobocit, o volburaă de plete negre îâi alunecaă pe umeri.
Astfel de chipuri nu se îântaâ mplaă la Stambul…
Mectubgiul se uitaă la Sadeth oftaâ nd. IÎi e tare dragaă şi Sadeth ştie. De
aceea Sadeth naă scoceşte toataă ziua raă utaă ţi şi obraă znicii. Sadeth îântinde
panglici subţiri şi negre de-a curmezişul odaă ilor unde papucii soţiilor
se îâmpiedicaă , Sadeth presaraă pulbere de scaă rpinat îân baă ile de marmoraă ,
Sadeth trece prin chininaă raă şina parfumataă de mestecat, adusaă din
Chios. Sadeth se strecoaraă îân dulapurile lor şi leagaă noduri straâ nse,
straâ nse la maâ necile rochiilor şi la şalurile de caşmir. Femeile blestemaă
şi îâncercaă saă le desfacaă cu dinţii. Sadeth aninaă clopoţel de bronz la
coada lui Ali – motanul siamez al Amirei, cea de-a doua soţie, şi-l
sloboade îân caă maă ri la ceasuri caâ nd tot haremul doarme. Cotoiul vrea saă
scape de clopot şi se tot îânvaâ rte îân jurul cozii, îâl traâ nteşte de pereţi. E
haă rmaă laie mare, muierile îâl ocaă raă sc, vor saă -l prindaă . Ali îânsaă se
strecoaraă plin de spaimaă pe sub sofale. Sadeth intraă şi îân cuhnii, şi
azvaâ rle pumni mari cu prafuri de curaă ţenie îân oalele de maâ ncare. Tot
haremul face raâ nd îân faţa haznalei. Paâ ntecele nu le cruţaă nici ceasurile
de rugaă ciune.
Sadeth îâi saă ri de gaâ t ca o pisicaă . Nu-i e îângaă duit unei fete de
musulman asemenea necuviinţaă , dar Sadeth pricepuse de mult caă
Selim îângaă duie.
— Ştiam eu caă nu-l pot paă caă li pe aga-baba… Pe el şi pe mine nu ne
poate paă caă li nimeni.
-158-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
Mectubgiul se desprinse din straâ nsoarea braţelor subţirele.
— De unde ai luat opiu?
— Mi-a raă mas o bucaă ţicaă ataâ t de micaă ! IÎşi apropie degetele caâ t saă
îâncapaă îântre ele o boabaă de fasole. Anul trecut, caâ nd am zaă cut de
friguri, mi-a dat ebe-cadân opiu.
— De ce-ai faă cut asta, Sadeth?
Ochii albaştri se îântunecaraă dintr-o dataă . Lacrimile îâi ţaâ şniraă faâ ntaâ naă .
— Sunt rele, aga-baba, şi maă uraă sc. IÎmi furaă florile, şi nu-s douaă zile
de caâ nd mi-au caă lcat îân picioare raă sadul de garoafe roşii. Ba l-au
omoraâ t şi pe Mustafa.
— Cine e Mustafa?
Sadeth araă taă spre colivia goalaă care ataâ rna la fereastraă .
— Canarul meu. I-am dat numele sultanului pentru caă dupaă aga-
baba, pe el îâl iubeam cel mai mult şi mai mult. I-au strecurat seminţe de
muştar îân loc de caâ nepaă . Iar Amira mi-a furat şarpele de aur care-l
purtam la gleznaă .
— De ce nu mi-ai spus?
— Nu-s paâ raâ cioasaă . Şi nici naă ravul clevetirii nu l-am luat de la prima
soţie…
— Bun. Saă zicem caă femeile s-au faă cut vinovate. Dar eunucii şi
straă jerii?
— Eunucii şi straă jerii îâşi slujesc cu mare credinţaă paâ ntecele. O fi
uitat Maria darul meu îân divan-cané…
— Destul, Sadeth! pentru ultima ispravaă ai saă -ţi iei pedeapsa. Roaba
ta va fi biciuitaă …
— Aga-baba! Sadeth se laă saă îân genunchi şi-i saă rutaă poala halatului.
Maria n-are vinaă . Eu am pus opiu îân sarailii şi nu i-am spus nimic. A dus
doar darul, din porunca mea.
— Iar tu o saă veghezi odaă ile o lunaă de zile. N-ai saă ieşi îân graă dinaă ,
nici prietenelor nu le e îângaă duit saă vinaă .
Fluturele alb îâşi şterse nasul, apoi îâncepu saă -şi dezmierde paă rul de
pe creştet. Vorbea singuraă , alintaâ ndu-se:
— Nu-i nimic, Sadeth! Ai saă mori şi ce, parcaă o saă -i pese cuiva de
tine? Caâ t eşti de slaă buţaă şi plaă paâ ndaă , acuma n-ai saă te bucuri nici de
soare, nici de nimic. Lasaă saă se bucure Amira şi Fathma… Şi nene-cadân
a ta a murit tot taâ naă raă . Aşa au vrut ursitoarele voastre, saă vaă saă vaâ rşiţi
repede, ca lumaâ narea. Nu plaâ nge, Sadeth, inimioaraă …
Mectubgiul îâi aruncaă o privire scurtaă , apoi ieşi. Fluturele alb îâşi
-159-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
culese lacrimile îân pumnii mici.

***

IÎndataă dupaă caă derea nopţii, un cerşetor baă tu la porţile logofaă tului,
ceraâ nd saă vorbeascaă prinţului valah.
Radu Andronic îâi cercetaă curios straiele terfegoase. Avea un ochi
astupat de albeaţaă , iar sub braţul ciung purta un cornet verde îângust,
îânvelit îân naă framaă brodataă cu flori de argint. Calicul se pierdu îân
temeneli şi laă saă darul pe o mescioaraă .
— E pentru domnia ta, beyule. Am primit îânsaă rcinare saă ţi-l aduc
chiar astaă -searaă .
— Cine te-a trimis?
— O roabaă de la conacul mectubgiului Selim.
— Cum araă ta acea roabaă ?
— Plinaă la trup şi repede de guraă . Simţi şovaă iala logofaă tului şi
adaă ugaă : Ahmed maă cheamaă şi traă iesc din milosaâ rdia staă paâ nei celei
tinere, Allah saă -i îânfloreascaă zilele.
— Aştepţi raă spuns?
— Nu, beyule. Am vrut doar saă ştii caă -mi poţi face îâncredinţare ori
de caâ te ori drumurile tale duc spre Divan-Ioli.
— Unde poţi fi gaă sit la nevoie?
— Laâ ngaă dugheana lui Ismail, simigiul.
Radu Andronic îâi lepaă daă un galben îân palmaă şi turcul ieşi de-a-
ndaă ratelea, mulţumind.
Logofaă tul îânlaă turaă tulpanul, deschise cornetul şi privi uluit. IÎnaă untru
se aflau acadele felurit colorate: o inimioaraă ca focul, cu pojghiţaă
lucioasaă de zahaă r, o ancoraă de şofran, un trifoi taă iat îân fistic, un lanţ de
turtaă dulce, un crin de marţipan şi altele, multe, îânchipuind soarele,
luna şi stelele. Le acoperea un pergament raă suriu pe care erau scrise
douaă cuvinte: Fluturele alb.
Inima boierului se îâmblaâ nzi. Simţi adiere caldaă maâ ngaâ indu-i obrajii
şi suraâ se. Sadeth îâi trimitea zaharicale.

Un ceas dupaă miezul nopţii, Radu Andronic se îântoarse de la


petrecerea dataă îân casele armatorului Van der Thale. Caă lca rar,
respiraâ nd cu nesaţ mireasma graă dinilor. Dinaintea ochilor, îâi jucau
-160-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
faă raâ me luminoase de la zaiafetul olandezului. Gaâ ndul se îântorcea
mereu la romeca, dansul grecoaicelor care-i amintea de horele Valahiei.
Muierile – vreo douaă zeci -unduioase ca firul de iarbaă îân baă taia vaâ ntului
de searaă se mişcau îâncet. Cea din creştet, mai cu seamaă , era mlaă dioasaă
cu ochi paă curii şi mijloc subţirel saă -l cuprinzi îântr-o singuraă maâ naă .
Cozile grele i se zvaâ rcoleau pe spinare o dataă cu trupul, dupaă anume şi
straă veche ştiinţaă . Chipeşaă era şi muierea contelui leah Walgierz, îân
trecere prin Stambul, o baă laie cu boi suleag şi uitaă turaă verde, ca otrava.
Rochia de taftaă , ţesutaă parcaă din frunze, foşnea îân timpul
contradanţului daâ nd glas unei tainice chemaă ri. IÎi simţea îân palmaă
degetele subţiri şi raă coroase. Paă cat caă slujba leahului îâi îântorcea
degrabaă îân Rusia.
Gaâ ndurile îâi furaă curmate de un caă laă reţ, un munte de baă rbat ivit îân
vileagul uliţei. Calul baă tea pe loc, maă cinaâ ndu-şi dracii. Logofaă tul auzi îân
spate paşi furişaţi. Se îântoarse.
Un juvaă ţ zburaă prin aer şi-i îâncolaă ci trupul. Se simţi smuls
paă maâ ntului şi taâ raâ t prin ţaă raâ naă . Radu Andronic izbuti saă tragaă
jungherul ascuns îân maâ neca raă sfraâ ntaă şi retezaă fraâ nghia.
Paşi furişaţi scoaseraă îân lumina lunii trupul şiştav al unui turc cu
iataganul îân maâ naă . Izbi vulpeşte, dintr-o parte, spre paâ ntecele
logofaă tului. Radu Andronic cunoştea vicleşugul. IÎl desluşise printre
caâ rjalii de pe podurile Veneţiei. Se laă saă iute pe piciorul drept,
prinzaâ ndu-i maâ na la îâncheietura cotului. O suci scurt şi turcul scaă paă
iataganul, bolborosind cuvinte de mare mirare.
Caă laă reţul trase jungherul de la oblaâ nc, repezindu-l spre pieptul
logofaă tului, dar Radu Andronic saă ltase de-acum turcul de braâ u şi-l
zvaâ rli îân calea fierului. Odihna nopţii fu atunci stricataă de un vaiet
adaâ nc. Pedestraşul zaă cea la picioarele calului.
— E raâ ndul taă u, flaă caă ule! tunaă glasul boierului. Faă -ţi diata, caă ci pe
legea mea, nu mai apuci raă saă ritul!
Zburaă cu maâ inile îântinse spre grumazul caă laă reţului şi se praă buşiraă
de-a valma îân colbul uliţei. Namila îâncercaă îân van saă iasaă din straâ nsoare.
Asupra lui staă paâ neau ochii şi raâ njetul logofaă tului.
— Tu-mi voiai pielea, braşoveanule?
— Iertare!
— Iertarea e dreptul lui Dumnezeu! Faă -ţi diata!
IÎn colţul uliţei, fluturaraă şalvarii bostangiilor. Radu Andronic saă ri îân
picioare.
-161-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
— Pe maâ na staâ ngaă e o hudiţaă naă paă ditaă de îântuneric. Mergi îân faţaă ,
faă raă vicleşuguri, altminteri te ajunge jungherul meu, negustorule.

Ca saă nu staâ rneascaă pofta slugilor de-a afla, logofaă tul opri îân graă dinaă .
Alesese o bancaă de piatraă de unde se deschidea privelişte jur-îâmprejur,
neîângaă duind cuiva saă se apropie nebaă gat de seamaă .
— IÎncerc saă -ţi desluşesc gaâ ndul, rosti Radu Andronic, maâ ngaâ ind
lama jungherului, şi cred caă adevaă rul nu e departe. Pentru ce te-ai
lepaă dat de cinste, caă lcaâ nd cu bunaă ştiinţaă faă gaă duielile?
— Le-am caă lcat amaâ ndoi, logofete.
— Amaâ ndoi? Nimeni nu ţi-a ţinut caă raă rile caâ nd am juruit saă te scap
de temniţa şi caznele Braâ ncoveanului.
— Adevaă rat. Numai caă slobozenia era cu gaâ nd ascuns. Caă utai reazaă m
îân îâmpaă raă ţia turcului.
— Reazaă m din care domnia ta a smuls destul folos. Ce zici,
negustorule? Caâ te pungi de aur ţi-au îândestulat chimirul?
— Destule, boier Andronic, nu zic nu, caă ci maă rinimos ai fost din
avutul moldovenilor.
Dragoş raâ se maâ nzeşte, caă utaâ nd laă turiş spre chipul logofaă tului.
— Şi-ai gaâ ndit atunci caă pentru acei galbeni îâmi datorezi lovituraă de
jungher?
— Ţi-am citit umbletul, logofete. Taâ rgul îâncheiat la Graă diştea a fost
straâ mb. Nu-i eşti deloc hain Braâ ncoveanului.
Radu Andronic îâl maă suraă iute.
— Socoteşte caă aşa sunt eu, raă splaă tesc raă ul cu bine.
— Nu eşti domnia ta omul acela. Raâ se îâncetişor: Straâ mbaă a fost şi
cetluirea îân lanţuri, la hrubele lui Vodaă Constantin…
— Oho!
— …caă ci prea lesne le-ai biruit. Fuga din Valahia a îânşelat pe mulţi.
— Nu şi pe tine.
— Nu şi pe mine, îântaă ri liniştit negustorul. Dai taâ rcoale cancelariei
muftiului, te-ai faă cut luntre şi punte saă paă trunzi ca oaspete îân conacul
mectubgiului Selim. Toate acestea nu sunt faă raă rost.
Ochii lui Radu Andronic straă fulgeraraă negura. Caă deau ciudat vorbele
îânveninate îân graă dina minunataă , cu aromaă de crini şi trandafiri galbeni,
şi regina nopţii sub cerul unde luna spaă rsese bortaă micaă , umplaâ nd-o cu
aur.
— Şi pentru caă -mi place vorba desluşitaă , urmaă Dragoş, am saă -ţi spun
-162-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
caă umbli mai departe dupaă izvod.
— Iar îân aceste drumuri ale mele, ţi-e teamaă caă maă vor arcaă ni
osmanlaâ ii şi pus la cazne voi maă rturisi taă raă şenia cu haraciul Moldovei.
— Domnia ta ai îântocmit planul, eu şi oamenii mei am pus osul.
— Plan bun, negustorule.
— Dar cu primejdie de moarte caă zaâ nd îân maâ inile turcilor. Or afla
atunci caă negustorul braşovean nu-i tocmai sluga credincioasaă pe care
s-au bizuit.
Logofaă tul nu-l slaă bea din ochi.
— Scaâ rnavaă fiinţaă ascunzi, Dragoşe!
— Maă aflu sub puterea domniei tale şi nu-ţi pot raă spunde dupaă
cuviinţaă .
— E a doua oaraă caâ nd umbli saă -mi curmi zilele.
— A doua oaraă ? îântrebaă mirat negustorul.
— A doua oaraă , braşoveanule. Dintaâ i mi-ai trimes o saă geataă cu vaâ rful
otraă vit. Socoteşti caă îân afaraă de mine nu se mai aflaă paă rtaş ce ar putea
istorisi despre jaful carelor moldoveneşti.
— Nu se mai aflaă .
— Ai omoraâ t oamenii care te-au ajutat. Ultimul îân stare saă aducaă , la
o adicaă , dovadaă îâmpotriva ta sunt eu. Aşa-i?
— Aşa-i.
— Aici te îânşeli, negustorule. Trei slujitori de-ai mei, oameni de
credinţaă şi bine ascunşi privirilor tale, au paâ ndit îân noaptea aceea.
Aveau poruncaă saă se amestece doar îân clipaă de grea cumpaă naă . Ea nu s-a
îântaâ mplat, dar de vaă zut au vaă zut.
Braşoveanul îânlemni. Scormoni timp îândelungat cu ochii îân
îântuneric.
— Iataă -maă , daraă , îâncaă o dataă îân maâ inile domniei tale, logofete.
Radu Andronic claă tinaă din cap:
— Oameni ca tine nu-s buni de zaă log. Caâ nd îâţi ies îân cale, n-ai de ales.
IÎntorci privirea saă nu-i vezi, ori le astupi gura cu ţaă raâ naă , dacaă ai avut
nenorocul saă te îâncurci îân paâ nzele lor. IÎnchinaă -te!
— Logofete!
— IÎnchinaă -te! Ori şi credinţa ţi-ai vaâ ndut-o?
Braşoveanul îâşi laă ţi zaâ mbetul:
— N-ai saă -mi îânfigi jungherul îân inimaă , boier Andronic. IÎncaă nu. Faă raă
mine nu raă zbeşti.
— Unde saă raă zbesc?
-163-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
— La izvod. Ştiu cum poţi ajunge la el. Ce zici, logofete, îâncheiem al
doilea taâ rg?
Radu Andronic îâşi araă taă dinţii ascuţiţi.
— Dacaă preţul mi-o paă rea bun, te mai îângaă dui pentru o bucataă de
vreme.
— Eşti maă rinimos…
— Pentru o scurtaă bucataă de vreme, braşoveanule! Am
îâncredinţarea caă tot eu o saă -ţi aduc sfaâ rşitul. Şi-acum vorbeşte!
— Trag naă dejde saă îânţelegi caă poţi scoate mare folos de pe urma
unui hain ca mine.
— Teamaă mi-e caă mi-ai folosi mai vaâ rtos cu cruce la caă paă taâ i şi
maâ inile pe piept.
— Te pripeşti, logofete. Nu-i faă pturaă omeneascaă îân tot Stambulul îân
afaraă de mine şi de mectubgiu care saă -ţi poataă spune unde-i dosit
izvodul.
— Spune!
Dragoş raâ se îâncetişor:
— Nu uita, rogu-te, e preţul zilelor ce mi le mai îângaă dui. Izvodul se
aflaă îân conacul lui Selim.
Boier Andronic saă ltaă din umeri.
— Asta o ştiam din Valahia. Dacaă la ataâ ta preţ te-ai gaâ ndit, apoi n-
ajunge nici pentru un raă saă rit de soare.
— Mectubgiul are o odaie laâ ngaă chear-chir, apaă rataă de gratii groase
din fier şi o îâncuietoare anume dibaă citaă pentru a nu putea fi deschisaă
decaâ t de staă paâ nul saă u. Caă utaă cu taâ lc spre logofaă t: De staă paâ n şi de cel ce
a naă scocit-o, fireşte.
— Cunoşti vicleşugul?
— Nu. Dar cunosc meşterul care a scornit-o.
— IÎnţeleg… Urmeazaă !
— Asemenea îâncuietoare am auzit caă s-ar mai afla la bancherii din
Viana, din Florenţa şi Veneţia, dar la Stambul e singuraă . Are chipuri şi
cifre zugraă vite pe rotiţe, iar ele trebuie aşezate dupaă anume ştiinţaă . De
pildaă leului, a şaptea lunaă din zodiac, i se potriveşte un numaă r.
Vaă rsaă torului – altul. Dacaă ştii perechile, deschizi grilajul.
— Cine-i meşterul?
— Un neamţ gaâ ngav şi cam bezmetic muncit de diavolul
naă scocirilor. Plaă smuieşte ornice şi lacaă te cum nu s-au mai vaă zut, a
naă scocit o roataă care umblaă singuraă , faă raă oprelişte, şi se laudaă caă îân
-164-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
scurtaă vreme va isca aur curat din te miri ce pulbere.
— Unde-l gaă sesc pe acel neamţ? îântrebaă repede Radu Andronic.
— Asta, logofete, dacaă ţi-oi spune-o, se cheamaă caă am îâncheiat
taâ rgul.
Radu Andronic raâ se:
— Dupaă cum ţi-am faă gaă duit, numai pentru o bucataă de vreme.
— Drumurile domniei tale sunt naă paă dite de primejdie. S-ar putea saă
nu-ţi poţi ţine cuvaâ ntul.
— Dinspre partea asta, nu-ţi faă griji. Vorbeşte!
— IÎl cheamaă Beer şi staă îân Fanar, chiar laâ ngaă faâ ntaâ na cea mare. Casa
o recunoşti de îândataă , caă ci are sticle roşii îân fereşti… Ia aminte,
logofete! Osmanlaâ ii nu-şi lumineazaă uliţele decaâ t îân nopţile
Ramazanului. Iar îântunericul ascunde mulţi vraă jmaşi.
— Cautaă saă nu te numeri printre ei, braşoveanule!
Negustorul raâ nji, privindu-l ţintaă şi se îândepaă rtaă . Vorbele logofaă tului
îâl opriraă .
— Cautaă de asemeni saă -ţi retragi iscoada din Divan-Ioli.
— Baţi caă raă ri greşite, Radu Andronic, spuse negustorul. Pentru
treburile domniei tale n-am folosit decaâ t ochiul şi urechea mea.
Radu Andronic raă mase chibzuind îân graă dinaă paâ naă ce bumbul de aur
al lunii se topi îân geana zaă rii.
Braşoveanul nu minţise. Cine putea fi zdrahonul cu mai multe
negustorii şi îân a cui slujbaă se afla?

-165-
Capitolul XVI

PRIMEJDIA CAĂ LAĂ TOREŞTE SPRE STAMBUL

Vodaă lepaă daă cartea groasaă prinsaă îân cuietori de argint. Ochii şi
zaâ mbetul ostenit raă maseraă aninate de slovele pe care le aşternuse îân
creştetul paginii dintaâ i cu optsprezece ani îân urmaă : „A lui Constandin
Braâ ncoveanu vel-logofaă t leat 7195 februarie 5, dar de la dumnealui
Constandin Cantacuzino biv-vel-stolnic.“
Scrierea a raă mas aceeaşi. Nici astaă zi slova nu şovaă ie, îânfloriturile
sunt la fel de frumoase. 1687… Peste privirea Braâ ncoveanului picuraă o
boare. Un an îânainte de domnie… Raâ vnaă mare, gospodaă reascaă pentru
casele de la Braâ ncoveni, şi Piteşti, şi Taâ rgovişte… Gaâ ndul la scaunul
Valahiei e departe, ceasurile de tihnaă petrecute îân iatacul doamnei
Marica de la Potlogi şi Braâ ncoveni mai numeroase. Marica din anii de
tinereţe… Ciudat, nu izbuteşte saă şi-o aminteascaă altfel decaâ t îânaltaă , cu
umerii abia îâncovoiaţi. Chipul i-a fost dintotdeauna ofilit, privirile i-au
gonit mereu, maâ nate de spaimaă . Spaima n-o cruţaă nici îân somn. Se
trezeşte îân puterea nopţii şi cade laâ ngaă icoanaă . IÎi îâncredinţeazaă Maicii
Fecioare grijile cele multe pentru moşii, pentru odrasle, pentru
domnie… Dar mai cu seamaă pentru Din… Vodaă zaâ mbeşte. Din, nume de
dezmierdare ce n-a ajuns la urechile nimaă nui. E şoptit doar îân taina
iatacului, niciodataă de faţaă cu pruncii. Pruncii… Stanca a fost cea dintaâ i,
apoi Maria, Ilinca… Numaă rau şase caâ nd a îâmbraă cat caftanul de domn.
Ceilalţi cinci au fost zaă misliţi îân scaunul Valahiei. Mezinul, Mateiaş, abia
a deprins saă paă şeascaă …
O umbraă îântunecaă chipul Braâ ncoveanului. IÎncearcaă saă paă trundaă cu
privirea îân viitorime. Ştie caă totul e sorocit dinainte, dar mai ştie caă
faptele traă iesc o îânlaă nţuire a lor. Gaâ ndul izvodului îâi tulburaă liniştea
zilei, şi mai cu seamaă ceasurile de noapte.
IÎncaă îânainte de plecarea logofaă tului Andronic la Stambul, slujitori
îâncercaţi au prins a goni îân cele patru vaâ nturi pe urma zapiselor a caă ror
-166-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
raă staă lmaă cire devenise cu putinţaă datoritaă izvodului furat. Slujba
olaă carilor era saă îântoarcaă scrisorile şi saă vesteascaă primejdia acolo
unde poposiseraă . Raă spuns bun venise doar de la îâmpaă ratul Leopold şi
de la Papa Clement. Primiseraă zapisele şi le arseseraă de faţaă cu
slujitorii valahi spre a aduce deplinaă îâncredinţare Braâ ncoveanului.
Taă ceau Ivan Teleki, caă petenia saâ rbaă ce urzea faă raă raă gaz îâmpotriva
padişahului, generalul Rabutin – comandantul Transilvaniei –, taă ceau
veneţienii caă rora Constantin Vodaă le vestise gaâ ndul turcilor de a porni
raă zboi asupra lor şi a curţilor apusene. Ştiri de soi nu trimisese nici
logofaă tul Andronic. Ajunsese oaspetele mectubgiului, ispravaă mare faă raă
îândoialaă , dar pe izvod tot nu pusese maâ na, iar primejdia creştea cu
fiecare ceas.
Pe chipul lui Vodaă se aşternuse neguraă groasaă . Ieşi îân cerdacul de
piatraă şi raă mase cu ochii rezemaţi departe. Aştepta mereu saă se işte
caă laă reţi îân volburaă de colb.
Soarele plutea îân iazul Potlogilor. Casele se oglindeau îân undele
roşite, paă reau cuprinse de flacaă raă şi Braâ ncoveanul îâşi îântoarse ochii.
Dezmierdaă staâ lpul îâmpletit. Se afla îân al şaisprezecelea leat de domnie
şi nu se simţise niciodataă , nici chiar îân cel dintaâ i an, pasaă re caă laă toare îân
scaunul Valahiei…
Mişcare abia simţitaă îâi raă suci capul. Stolnicul rezema umbrele serii.
IÎi cercetaă lung chipul, dar nu desluşi nimic.
— Am auzit tropot de cai.
— A venit ştafeta de la veneţieni, Doamne.
Braâ ncoveanul ridicaă spraâ ncenele.
— Şi?
— Hrisovul Maă riei Tale a poposit îân maâ ini bune. Aceleaşi maâ ini l-au
nimicit îân faţa olacului.
Pe buzele lui Vodaă adie suspin de uşurare.

***

O dataă cu îânserarea, Marghioliţa îâşi azvaâ rli o broboadaă pe umeri şi,


îânhaă maâ nd calul la caretaă , taă ie taâ rgul de-a curmezişul spre mahalaua
Oţetarilor. Casa lui Ilie, iscoada din podul lui Şerban Vodaă , se afla la
margine de uliţaă , îântr-o viroagaă naă paă ditaă de maâ l şi buruieni. IÎn bordeiul
coşcovit, caă zut îântr-o raâ naă , paâ lpaâ ia luminaă firavaă . La baă taă ile
-167-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
Marghioliţei, omul craă paă uşa strecuraâ nd priviri chiondraâ şe. Recunoscu
chipul negustoresei şi o laă saă saă intre.
Muierea îâşi lepaă daă broboada, cercetaâ nd cu silaă neascunsaă îâmprejur.
Se aflau îân caă mara turtitaă un prichici acoperit cu paie şi zdrenţe, douaă
mere şi un codru de paâ ine pe mescioaraă , boscaâ rţe raă u mirositoare
azvaâ rlite prin unghere. Un muc de lumaâ nare ardea îântr-o candelaă
ciobitaă …
— Tot caă rpaă nos ai raă mas, Ilie! rosti cu amar Marghioliţa. Mult aş da
saă ghicesc ce chibzuieşti a face cu talerii.
— La ce ţi-ar folosi?
— La ce-ţi foloseşte saă -i straâ ngi? De caâ nd te cunosc, tot agoniseşti şi
traă ieşti mai raă u decaâ t caâ inii cei faă raă de staă paâ n. Ceia, barem, mai gaă sesc
un os azvaâ rlit îân ţaă raâ naă .
— Las' caă -s bune şi poamele.
Marghioliţa raâ se:
— Juraă , rogu-te, caă n-ai maâ nca o gaă inaă ori o ciozvaâ rtaă de miel. De-
ajuns saă te poftesc la praâ nz, caă mi-ai bate la poartaă din zori. Dacaă
stolnicul nu te-ar raă splaă ti din belşug pentru tot ce vaă d ochii taă i cei
stinşi, aş mai zice…
— Duc viaţaă chibzuitaă , Marghioliţaă ! Ce îâncredinţare ar mai da
oamenii unui cerşetor cu gospodaă rie chivernisitaă , acareturi şi bucate
îâmbelşugate? Slujba domneascaă e anevoioasaă .
Calicul îâşi straâ nse zdrenţele îân jurul trupului slaă baă nog daâ nd din cap
cu mustrare. Negustoreasa saă ltaă umerii.
— Astea saă le istoriseşti caâ inelui care te slujeşte, nu mie.
IÎncredinţare oamenilor! Pofteşti atunci saă -mi spui ce cautaă lumaâ nare
aprinsaă la casaă de orb?
— Ţi-i vestitaă limba, Marghioliţaă , şi nu maă îâncumet a ţi-o îânfrunta.
— Bine faci. Şoptesc taâ rgoveţii caă pe vremuri ai ţinut muiere îân
casaă …
— Ţinut!
— Şi mai şoptesc caă din pricina caă rpaă noşeniei tale şi-a luat
boscaâ rţele şi a plecat.
— Socotesc caă nu pentru asemenea veşti ai venit…
Chipul femeii se adumbri. Şopti îânfrigurataă :
— Ce ştii despre logofaă tul Andronic?
— Ce ştii şi domnia ta. IÎi la Stambul.
Marghioliţa îâi zgaâ lţaâ i umerii.
-168-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
— Uitaă -te îân ochii mei, Ilie!
— Saă -mi fie cu iertare, dar asemenea faptaă nu cutez. Au caă utat ei
alţii şi acuma-i descaâ ntaă babele… Caă ci ochii taă i, Marghioliţaă , au darul saă
robeascaă inimile.
— Ştii caă asemenea vicleşuguri n-au trecere la mine, milogule, ne
cunoşteam de mult.
— Ce-i drept cam de mult.
— Spune-mi adevaă rul.
Calicul daă du din umeri a neputinţaă .
— Eram îâncredinţat caă logofaă tul ţi-a trimis veste. Adaă ugaă moale: Aţi
fost prieteni buni…
— Da, şi nu maă ruşinez. Cupa am golit-o de mult, dar prieteni am
raă mas. E pentru prima oaraă caâ nd pleacaă şi nu daă semn de viaţaă .
— Gaâ ndeşti caă -i îân primejdie?
— Nu ştiu.
— E prigonit pentru hainie…
— Puţin îâmi pasaă ! i-o curmaă femeia.
— Ai vorba slobodaă şi teamaă mi-e caă nu e bine.
Femeia rosti apaă sat:
— Radu Andronic nu-i vaâ nzaă tor!
— De, Marghioliţaă … N-ar fi raă u saă -ncerce şi Vodaă asemenea credinţaă .
Stolnicul nu pomeneşte niciodataă de logofaă t, iar dinspre Giurgiu, de
douaă saă ptaă maâ ni n-au sosit olaă cari.
— Dar or saă soseascaă .
— Negreşit.
Negustoreasa îâşi straâ nse broboada.
— Ştii, Ilie, caă la nevoie nu precupeţesc galbenii…
— De la tine nu iau.
— Ba o saă iei, caă -s bani buni, caâ ştigaţi cu cinste. Şi apoi altaă osaâ rdie
pui caâ nd ştii caă te aşteaptaă raă splataă . Pentru orice veste, caâ t de micaă , îâţi
lepaă d îân palmaă un irmilic de aur.
Raă suflarea caldaă cu miros de iasomie dezmierdaă chipul calicului.
— Ştii ce gaâ ndesc eu, Marghioliţaă ? Care baă rbat nu s-ar repezi oare
saă -ţi îâmplineascaă poruncile?
Ochii femeii aprinseraă faă clii.
— Cel prigonit, milogule…

-169-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
***

Paicul Grigore se ivi îân pragul odaă ii de tainaă . Vodaă îâl scrutaă cu luare-
aminte. Ciudataă faă pturaă sluga cea credincioasaă … Paă şea neauzit,
niciodataă nu se isca zaâ mbet pe chipul de piatraă , binefacerile domneşti
le primea cu sfialaă .
— Veşti? îântrebaă Braâ ncoveanul.
Paicul îâncovoie capul.
— Saă intre!
Sluga se daă du îân laă turi, laă saâ nd trecere unui baă rbat uscaă ţiv îân straie
de taâ rgovaă ţ. Colb de drum îândelungat, cu popasuri puţine, aşezase
crustaă groasaă pe veşmintele şi faţa olacului. Din pricina spraâ ncenelor
naă lbite, chipul paă rea spelb.
Vodaă îâşi îâncleştaă degetele neştiut îân îâncreţiturile caftanului.
— Ce ştiri ne aduci de la saâ rbi?
Omul suflaă repede, cu bucuria tipaă ritaă îân obraz:
— Caă petenia Ivan Teleki îândreaptaă caă tre Domnul Valahiei gaâ nduri
de saă naă tate. Zapisul, dupaă o veche deprindere, l-a îâncredinţat flaă caă rii
îândataă ce l-a primit şi îânainte ca privire straă inaă saă fi poposit asupra
slovelor Maă riei Tale.
Ochii Braâ ncoveanului se raă suciraă spre icoana de aur a Sfinţilor
IÎmpaă raţi Constantin şi Elena.
Olacul aşteptaă paâ naă caâ nd Vodaă îâşi sfaâ rşi rugaă ciunea, apoi adaă ugaă :
— Am primit poruncaă saă vestesc Maă riei Tale caă saâ rbii se adunaă îân
munţi şi îâşi ascut cu raă bdare coasele. Norii gaâ ndurilor negre vin numai
dinspre apus. Principii nu şi-au trimis raă spunsurile.
— Mai au timp.
— Caă petenia se teme saă nu fie prea taâ rziu.
— Prea taâ rziu, murmuraă Domnul pe gaâ nduri. Da, se îântaâ mplaă ades
saă fie prea taâ rziu…

***

Aşezaţi pe divan moale, boier Ioniţaă Faă rcaă şan şi clucerul Negoescu
traă geau cu naă dejde din ciubucuri. Dinainte fumegau cafelele, îân cupe,
rachiul de mintaă sticlea verde adaâ nc, ca smaraldul.
Boier Faă rcaă şan, cu paâ ntecele îân sus, caă uta plin de plictis spre ploaia
-170-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
de-afaraă . Cireşarul din acel an pogoraâ se mohoraâ t asupra Bucureştilor.
Zarzaă rii şi prunii grei de apaă îâşi lepaă daseraă floarea îân glod, vaă zduhul
cenuşiu îânnegura uliţele, graă dinile ude, chipurile jupaâ neselor. Caă scaâ nd
de uraâ t, Ioniţaă saă ltaă degetul gros, apoi la raâ nd pe celelalte.
— Stroe îâi la moşie, caă -i naşte muierea. Armaă şelul Creţu, sleit de
lingoare, zace îân iatac, oblojit de moşnegele casei…
— Vrei saă spui, bade Ioniţaă , iar te-ai îâmbaă tat!
— Ce-mi place mie mai mult şi mai mult, clucere, e caă eu maă îâmbaă t,
iar pe tine treaz te duc îân spinare acasaă . IÎşi urmaă numaă raă toarea,
traă gaâ nd degetul din mijloc: Pe caă minarul Iordache l-a trimis Vodaă la
Viana, vorniceasa Ileana ş-o îânhaă mat caii la raă dvan şi a luat iaraă drumul
Veneţiei…
— Suspina de dorul lui Leurdeanu, raâ se Negoescu cu îânţeles.
— Vezi bine! Başca armaă şoaia Maria Ştirbey! S-o îâmbolnaă vit de gaâ lci
şi nu mai poate duce o vorbaă .
— Dar mai cu seamaă lipseşte baă neasa Braă iloiu. Maă tot socotesc pe
unde i-or sticli ochii.
— IÎntreabaă -maă pe mine şi ai saă afli. La maă naă stirea Hurezu. Varsaă
lacrimi pentru paă catele dumisale cele multe…
— Şi grele, apaă saă Negoescu.
Ioniţaă Faă rcaă şan se straâ mbaă :
— Bufniţa aceea balcaâ zaă de-ar uita saă se îântoarcaă , multaă
dezmierdare inimii mele ar aduce. Caâ t despre Braâ ncoveanu, a slaă bit-o
de la o vreme cu zaiafeturile. Zici caă -i sihaă strie, nu curte domneascaă . IÎşi
îâncrucişaă degetele pe paâ ntece jucaâ ndu-le morişcaă şi ridicaă din
spraâ ncene a mirare: Ce caă utaă m noi singuri cuc îân taâ rgul aă sta, clucere?
— IÎţi traă sneşte vreun gaâ nd?
Boierul îâşi raă suci trupul şi sofaua gemu sub greutate.
— Adicaă de ce nu ne-am caă laă tori şi noi niţeluş? Mai felurim
priveliştea, mai cercaă m şi alte rachiuri, vorba ceea, îânghiţim alt vaă zduh.
Negoescu ridicaă din umeri cu ochii la teiul baă traâ n raă saă rit îân faţa
casei. O cioaraă îâşi scutura penele ude croncaă nind a pustiu.
— La ceasul aă sta, îân Veneţia bate soarele…
Ioniţaă Faă rcaă şan daă du hotaă raâ t din maâ naă :
— Oriunde, numai la Veneţia nu! M-au laă sat o dataă holbaţii aă ia faă raă
ciubote, mi-ajunge…
— Saă îâncercaă m vinul nemţilor?
— Nu face de obrazul domniei tale, clucere. Nemţii sunt meşteri îân
-171-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
rachiuri, dar aşezarea strugurilor n-au deprins-o.
— Ţara Bourbonului îâi cam departe…
Gaă manul se raă suci maâ nat de un gaâ nd.
— Ce-ai zice de Stambul? Caă scaă m gura la turcaleţi, pe urmaă daă m o
raitaă prin grecime. Ne îântoarcem la toamnaă , numai bine, pe vin nou.
— Stambul! zaâ mbi clucerul. Duci lipsa logofaă tului…
— De ce nu? raâ se Ioniţaă Faă rcaă şan. Aud caă daă nişte petreceri de a
speriat şalvaragiii!
Negoescu îâl cercetaă lung.
— Eşti capiu? S-a ticaă loşit pentru cinci sute de galbeni! Mi-i silaă …
— Ba saă nu-ţi fie silaă , clucere, şi deprinde-te a preţui ce cugetaă
fiecare. Caă l-a spurcat Vodaă ştiu, dar pentru ce anume, ştiu numai ce a
vrut Braâ ncoveanu saă ştiu. Dintaâ i oi sta de vorbaă cu Andronic, şi numai
dupaă aceea mi-oi îângaă dui a-mi fi silaă . Dar astea le-om descaâ lci acolo, pe
moşia Profetului. Caâ nd socoteşti saă ne pornim?
Negoescu stinse ciubucul.
— N-am zis caă maă îânvoiesc. Chibzuiam îân primaă vara asta saă -nnoiesc
conacul de la Raâ mnicu Vaâ lcea, mai am şi alte lucraă ri…
Faă rcaă şan saă ri îân picioare:
— Ptiu! Osaâ ndi-te-ar Dumnezeu, Doamne, iartaă -maă !
— Pentru care faptaă anume, Ioniţaă ?
— Va saă zicaă maă ispiteşti cu Viana, Veneţia şi ţara Bourbonului, iar la
urmaă îâţi tragi îânapoi cuvaâ ntul?!
— Nu uita caă sunt îân slujbaă la curtea Domnului.
— Slujba domneascaă nu-ţi reteazaă caă raă rile, Negoescule, o ştii la fel
de bine ca şi mine. Braâ ncoveanu şi mai cu seamaă diavolul aă l baă traâ n,
stolnicul, îâncearcaă mare bucurie caâ nd boierii de credinţaă bat drumurile
îâmpaă raă ţiei şi au ochi buni saă vadaă . Trebuie doar saă ceri îângaă duinţaă lui
Vodaă . Zi mai degrabaă caă staă paâ nul domniei tale altu-i, şi altminteri arataă
gura care-ţi daă porunci.
Negoescu raâ se îâncetişor:
— Maă ştii tu, Ioniţaă , sub imineul jupaâ nesei Ilinca?!
— Ştiu puterea vorbei femeieşti… Maă rog, cum ţi-o fi voia. Eu ataâ ta
îâţi spun: de azi îântr-o saă ptaă maâ naă , cu domnia ta ori singur iau drumul
Giurgiului. Şi trag naă dejde ca la toamnaă saă maă pofteşti îân conacul cel
nou de la Raâ mnic. Ţi-oi istorisi atunci pe îândelete cum m-am desfaă tat
printre paşe şi cadaâ ne.
IÎncepu a-şi zbaâ nţui şerpeşte paâ ntecul mare îântr-un danţ ce şi-l
-172-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
îânchipuia de harem. Duşumelele duduiau. Negoescu îâşi ţinu raâ sul. Deşi
socotelile chibzuite craâ cneau, ştia caă -l va îânsoţi pe gaă man la Stambul.
De mici se ţineau de maâ naă , iar faă raă Ioniţaă se simţea stingher şi
adumbrit la suflet.
— Ne-am îânţeles deci, Negoescu-Effendi? Adunaă -ţi calabalaâ cul şi
duminicaă , pe rouaă nescuturataă , daă m bice cailor. Maâ ine maă reped la
Draă gaă şani saă grijesc de caâ teva balerci cu vin. Profetul a luat drept-
credincioşilor craâ şmele şi le-a daă ruit îân schimb cişmele. Iar eu, clucere,
n-am mai baă ut apaă de caâ nd m-a baă gat popa îân cristelniţaă . Paâ naă om
desluşi caă raă rile cele bune din Stambul, ne-om îânfrupta din vinul valah.
Dupaă care boier Ioniţaă Faă rcaă şan duse cupa la guraă şi o goli faă raă
raă suflet. Clucerul, tot cu ochii la cioara din tei, chibzuia gospodaă reşte,
scaă rpinaâ ndu-şi ceafa.
— Douaă zeci de balerci gaâ ndesc c-or ajunge de-un îânceput.

***

— M-ai chemat, Doamne? îântrebaă stolnicul.


— Ne-au sosit veşti rele.
Glasul Braâ ncoveanului, prins de-o raă guşealaă , şovaă ia. Fruntea
stolnicului se îâncreţi. IÎntrebaă iute:
— Rabutin?
— Rabutin. Trei cai a sfaâ rşit olacul pentru a ne aduce ştirea caâ t mai
degrabaă . Alaltaă searaă , un graă maă tic de la cancelaria generalului a spart
sipetul de fier şi luaâ nd haâ rtiile mai îânsemnate, printre care şi zapisul
nostru, a pierit îân noapte.
— Cine-i graă maă ticul?
— Un boiernaş scaă paă tat, spune olacul. Unul, Sporea…
— Sporea din Slatina?
— IÎl cunoşti?
— Da, Doamne. IÎi cunosc pe hainiţi şi deopotrivaă pe cei care slujesc
la curţi straă ine. Numele graă maă ticului e de mult trecut pe raă bojul celor
ce trebuie vegheaţi.
— Lung raă boj, stolnice!
Cantacuzinul îâşi subţie privirea. Fruntea albaă , faă raă zbaâ rcituri, paă rea
şi mai îânaltaă .
— Socoate Maă ria Ta caă Sporea vrea – ţinaâ nd zaă log zapisul – saă -ţi
-173-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
smulgaă caâ teva pungi de galbeni?
— Mult mi-ar pare bine acesta saă -i fie gaâ ndul, oftaă Braâ ncoveanu, dar
din spusele lui Rabutin se arataă a fi altfel. S-a aflat caă Sporea e iscoadaă
veche a muftiului. Haâ rtiile le-a furat spre a-i aduce dovadaă asupra
prietenilor faă raă credinţaă . Zaâ mbi chinuit: Mihai Racoviţaă al Moldovei,
generalul Rabutin, Domnul Valahiei… Sunt mulţi.
— La capaă tul drumului se aflaă deci Stambulul, unde nu va ajunge
îânainte de o saă ptaă maâ naă ori douaă .
— Chibzuieşti c-o va lua cotiş, ocolind Valahia?
— Sunt îâncredinţat. Ticaă losul e îânvechit îân treburi de tainaă , ştie daraă
caă dupaă asemenea ispravaă , slujitorii Maă riei Tale nu vor laă sa piatraă
necercetataă paâ naă la Bosfor.
— La ceasul de faţaă au şi pornit.
— Porunca e îânţeleaptaă , Doamne. Oricum, straă jerii trebuie saă
paâ ndeascaă caă raă rile spre Dunaă re chiar dacaă or aştepta îân van.
Spraâ ncenele Cantacuzinului se straâ nseraă mai tare.
— IÎmi îâncerc aducerea-aminte. Nu îân ultima scrisoare caă tre
generalul Rabutin vorbeşte Maă ria Ta despre gaâ ndul de raă zvraă tire al
saâ rbilor, şi grecilor, şi bulgarilor, daâ nd a îânţelege caă vei veni îântr-
ajutorul lor cu oameni şi galbeni? Mi-ai pomenit despre toate acestea…
— Ţinerea de minte ţi-a fost totdeauna credincioasaă , stolnice. Maă
îântreb cum îâl putem îâmpiedica pe Sporea saă ajungaă la cancelaria
muftiului? Cum îâi putem smulge zapisul?
Gaâ ndul amaâ ndurora daă du taâ rcoale aceluiaşi chip. Smead, cu nas
puţintel îâncovoiat şi ochi îâncreţiţi a raâ s. Stolnicul caă utaă privirea
Braâ ncoveanului.
— Are Maă ria Ta om îâncercat pentru a-l îânştiinţa pe Radu Andronic
despre solia graă maă ticului? Apaă s – om îâncercat – caă ci nu poţi îâncredinţa
oricui asemenea slujbaă , iar rosturile logofaă tului îân turcime s-ar tulbura
aflaâ ndu-se caă fuga lui a fost ticluitaă de Domnul Valahiei.
Vodaă chibzui îândelung, apoi rosti îâncet:
— Am. IÎnaintea feciorului, m-a slujit cu osebitaă iscusinţaă şi raâ vnaă
tataă l.

-174-
Capitolul XVII

ADEVAĂ RATUL CHIP


AL BOIERULUI COSTACHE ANDRONIC

IÎn a douaă zeci şi una zi a lui Florar, anul 1704 – dupaă socotinţele
musulmane 1102 de la Hegira1 – un caă laă reţ fulgeraă Pera şi saă rind peste
gardul de piatraă opri la uşile logofaă tului.
Mare fu mirarea raă spopitului saă recunoascaă îân acel caă laă reţ pe
dumnealui, boier Costache Andronic. Chior de somn, caterisitul se
frecaă la ochi şi daă du buzna cu spaimaă îân iatacul logofaă tului.
— Staă paâ ne! Staă paâ ne!
Radu Andronic, trezit dintr-o dataă , zvaâ cni cu hangerul îân maâ naă .
— Boier Costache e îân Stambul!
— Ieşi afaraă ! strigaă logofaă tul. Eşti beat, iar pentru isprava asta ne-
om socoti noi!
Pafnutie laă saă uşa craă pataă şi urmaă , strecuraâ ndu-şi doar privirea
îânaă untru:
— N-am apucat îâncaă , staă paâ ne, saă pun pe limbaă nici sfaâ nta
îâmpaă rtaă şanie! Priveşte, rogu-te, îân curte şi îâncredinţeazaă -te. A sosit
peste noi, îân volburaă de colb, tataă l domniei tale.
O maâ naă îâl trase pe raă spopit îân laă turi, uşa se izbi de perete şi îân prag
apaă ru boier Costache.
— Pregaă teşte caii, raă spopitule!

Goneau pe deşelate, staâ rnind mirarea turcimii ieşite îân uliţi.


IÎncepuse ziua de vineri, zi îân care Profetul oprise îântreaga suflare a
şalvaragiilor de la orice lucrare. Baă traâ nul galopa îân faţaă , logofaă tul venea
la un gaâ t de cal îân spate. Pafnutie raă mas îân urmaă primea colbul ridicat
de boieri tuşind şi blestemaâ nd. Numai dupaă ce ieşiraă la drumul

1
Data strămutării lui Mahomed de la Mecca la Medina (622 e.n.).
-175-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
Stambulului, Costache Andronic domoli umbletul armaă sarului citind cu
mare griaă depaă rtaă rile.
— Dacaă n-a trecut, pe-aici va trece. Se îântoarse spre fecior: Acum
poţi saă slobozi îântrebaă rile, baă iete, am baă gat de seamaă cu caâ taă
neraă bdare maă aşteptai…
O roşeaţaă uşoaraă vopsi obrajii logofaă tului. Prinse maâ inile boierului,
cercetaâ ndu-l cu laă comie.
— Ce-i acasaă ? Ce anume te-a pornit tocmai la Stambul? Cine trebuie
saă treacaă şi îâncotro?
— Saă le luaă m pe raâ nd, zaâ mbi liniştit boier Costache. Aflaă dintaâ i caă
acasaă -i bine. Mamaă -ta-i şi ea bine, ataâ ta doar caă prigonirea ta i-a
alungat somnul, sporindu-i numaă rul ceasurilor de rugaă ciune şi caă nu
ştie pe unde maă preumblu acum. Socotind prea chibzuite caâ rtelile
dumneaei, i-am vestit luni seara hotaă raâ rea de a drege acoperişul de la
Lunca şi caă priorii de la Conacul Morii. Marţi dimineaţaă am plecat
îâmpreunaă cu vaă taful. Pe podul lui Şerban Vodaă ne-am despaă rţit. El a
luat-o spre moşii, iar eu spre domnia ta.
Logofaă tul îâşi îâncreţi spraâ ncenele a mare mirare:
— Doar trei zile ai faă cut de la Bucureşti la Stambul?!
Caâ ntaă ri, nevenindu-i parcaă saă -şi creadaă urechilor, faă ptura uscaă ţivaă a
boierului, chipul plin de zbaâ rcituri îân care doar ochii paă straseraă
neaşteptataă tinereţe.
— Trebuie saă zgaâ lţaâ n ţinerea de minte a feciorului meu carele maă
baă nuie mai moşneag decaâ t sunt, spuse baă traâ nul, uitaâ nd caă abia îân
postul Craă ciunului îâmplinesc 55 de ani? Dar, vezi bine, nu tinereţea cea
din cale-afaraă de multaă m-a gonit spre meleagurile turcului.
Logofaă tul nu-l slaă bea din privire şi boier Costache îâşi urmaă vorba:
— Braâ ncoveanu m-a trimis la tine.
— Braâ ncoveanu?! Te-a trimis Braâ ncoveanu?
— IÎn mare tainaă şi grabaă .
— Vorbeşte desluşit, tataă !
Costache Andronic zaâ mbi drumului care venea spre Stambul.
— Nici tu n-ai priceput, baă iete? IÎnseamnaă atunci caă -i bine.
— Ce saă pricep?
Baă traâ nul se îândreptaă îân şa.
— Nu-i prima oaraă caâ nd praă paă desc şase cai gonind spre Stambul îân
slujbaă de mare tainaă .
Logofaă tul îâşi aminti vorbele Braâ ncoveanului şi pentru a doua oaraă
-176-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
sufletul i se umplu de luminaă . Mergeau la pas. Baă traâ nul potrivi cu
dichis tutunul îân lulea, o aprinse şi pufaă i de caâ teva ori.
— L-am slujit pe Vodaă ani îân şir, aşa cum îâl slujeşti tu astaă zi. I-am
purtat raă spunsuri felurite la Moscova, şi la Viana, şi îân Stambul, şi la
Craiul Ieşilor…
— Christoase! Biata mamaă poate jura la o sutaă de icoane caă n-ai
trecut nici Dunaă rea… Iarna îâţi îâncaă lzeşte papucii, te îâmbrobodeşte ca pe
un prunc şi aduce mulţaă mitaă cerului caă i-a fost ursit baă rbat blaâ nd şi de
casaă , faă raă dor de blaă staă maă ţii.
IÎncepu saă raâ daă , claă tinaâ nd din cap.
— Papucii calzi, spuse boier Costache, nu mi-au stricat cu nimic, iar
îân limba legataă a stat norocul şi puterea mea. Plecam la drum faă raă s-o
las pe jupaâ neasa Irina îân lacrimi, şi oriunde maă duceam, maă strecuram
faă raă a atrage luarea-aminte asupra mea. Pe boier Costache Andronic îâl
cunoşteau toţi drept om cumsecade, sub papucul muierii, molaâ u şi cam
prostaă nac. Laă saă maâ na pe umaă rul logofaă tului, traă gaâ ndu-şi chipul mai
aproape: Tipaă reşte îân minte vorbaă de iscoadaă baă traâ naă ! Pisica cu
clopoţei îân coadaă nu prinde şoareci. Cu caâ t treci mai nebaă gat îân seamaă ,
cu ataâ ta calea ţi-e mai nepoticnitaă . Iar eu privind la domnia ta şi
ştiindu-ţi rosturile, maă tot minunam. Faă ceai totul parcaă anume saă te
ţinteascaă oamenii cu degetul. S-a îântaâ mplat oare vreun taâ rgovaă ţ din
Bucureşti care saă nu ştie caă logofaă tul Andronic e omul de tainaă al
Braâ ncoveanului?
Radu Andronic zaâ mbi.
— IÎn ceasul de faţaă toţi au îâncredinţarea caă acel om de tainaă , staă paâ n
pe multe dedesubturi politiceşti, s-a vaâ ndut turcului. Cine-i îân caâ ştig?
— Mda… Boier Costache prinse a pufaă i din nou. Caâ nd caâ ştigul e prea
mare, mare-i şi paguba.
— Nu pricep.
— Te-ai gaâ ndit la ziua caâ nd va trebui saă spulberi credinţa îân
ticaă loşirea ta?
— Asta-i treaba lui Vodaă .
— Domniile sunt trecaă toare, baă iete, ca orice maă rire, oftaă baă traâ nul.
Cu vaâ rsta, am deprins o îânvaă ţaă turaă . Paâ naă nu-ţi frigi degetele, nu ştii ce-i
acela foc…
— Sunt zece ani de caâ nd îâl aprind şi-l sting, tataă .
— Nu te-ai fript! Cercetaă cu luare-aminte lungul drumului: Ce-i cu
izvodul?
-177-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
— Ştiu unde se aflaă , iar caă rarea spre el am curaă ţit-o de piedici. Mai
raă maâ ne saă laă muresc taina îâncuietorii. Dupaă socoatele mele, o
saă ptaă maâ naă maă desparte de izbaâ ndaă .
— IÎntr-o saă ptaă maâ naă , Vodaă îâşi poate pierde capul. Zapisul trimis
generalului Rabutin al Transilvaniei a fost furat de caă tre un graă maă tic de
la cancelarie. Acest graă maă tic se îândreaptaă acum spre Stambul pentru a-
l depune îân maâ inile mectubgiului. Trebuie cu orice preţ saă -l oprim.
Pentru asemenea lucrare m-a trimis Braâ ncoveanu la tine. Se ridicaă îân
scaă ri, cercetaâ nd zarea cu maâ na streaşinaă la ochi: Naă daă jduiesc saă nu fi
trecut.
Se îântoarseraă auzind tuşit gros îân spate. Raă spopitul îâi ajunsese din
urmaă , scuipaâ nd îân laă turi cu credinţaă . Radu Andronic zaâ mbi:
— Ce-i, cuvioase?
— IÎngaă duit e oare slugii celei vrednice saă spunaă vorbaă de bun venit
tataă lui domniei tale, logofete?
— IÎngaă duit.
— Dar saă aducaă aminte, dumnealor boierilor, caă azi e zi care se cere
cinstitaă ?
— N-am uitat, spuse baă traâ nul.
— Dar caă îân asemenea zi, dat iaşte tuturor saă cinsteascaă o ploscuţaă
de rachiu?
Boier Costache Andronic raâ se cu bunaă voinţaă :
— Ai dumneata, paă rinte, asemenea ploscuţaă ?
— Am. Caă ci cu deosebitaă chibzuinţaă şi grijaă slujesc pe feciorul
domniei tale traă gaâ nd naă dejde caă îântr-o zi o baă ga şi dumnealui de
seamaă …

Dupaă ce laă saraă saă racaă plosca raă spopitului, boier Costache Andronic
îâşi raâ ndui mustaţa chibzuind.
— La poalele taâ rgului pe care osmanlaâ ii îâl numesc Stenia, se
îâmbraă ţişeazaă douaă drumuri. Socotesc caă n-ar fi raă u saă -l aşteptaă m acolo
pe ticaă los.
Logofaă tul gaă si îânţeleaptaă judecata baă traâ nului şi porniraă îân galop.

***

Caii goneau cu zaă balele îânspumate. Pafnutie, raă mas îân urmaă ,
-178-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
maâ ngaâ ia grumajii taă tarcei dondaă nind îândesat. Cerceta pulberea
drumului, ridica din caâ nd îân caâ nd ochii spre a nu se raă taă ci de staă paâ ni.
— Te mirai, iapaă , cu cine se aseamaă naă logofaă tul. Iaca şi tataă -saă u!
Cataă la el şi îândestuleazaă -te! Moşneag cu taâ mpla îânspicataă , mai zaă lud ca
un flaă caă u. Ucide şase cai de la Bucureşti la turc şi amu, faă raă picuriş de
hodinaă , o ţine îânaintea feciorului. Amaâ ndoi, straâ mbi îân şa, bezmeticesc,
precum odraslele cele îântraripate ale Satanei… Ascultaşi, taă tarco? Te-
am simţit eu dintr-un bun îânceput bogataă la minte şi scurtaă la limbaă .
Maă car tu pleci urechea la vorbele mele cele îânţelepte. Ţi-oi spune cum
faă ceam eu… Dintaâ i, purtam la buze o cupaă ori douaă de vinars… Aduce
dezmierdare gaâ tlejului şi spor îâmbelşugat minţii. Numai dupaă aceea,
traâ ntit pe divan – caă ci orişicine cunoaşte, douaă fapte îântr-aceeaşi vreme
spre pagubaă se saă vaâ rşesc –, deci laă saâ nd raă gaz trupului, îâncepeam saă
chibzuiesc paâ naă la ceasul caâ nd zbiaraă turcul cel smintit, chemaâ nd
osmanlaâ ii saă -şi îândoaie şalele îân rugaă ciune. De-amu, caâ nd oi ajunge
acasaă , hoge îâmi fac cucoşul şi-l caţaă r pe acoperiş… Maă îântrebi la ce
chibzuiam îân dulceaţa crivatului? Cum pot eu, bre iapaă , saă -ţi port
raă spuns staâ nd de-a-ncaă lare, cu schinarea ieşitaă din balamale? Irra! M-ai
ameţit de cap cu ataâ ta voroavaă …
Astupaă gura taă tarcei cu o maâ naă de susan, apoi dupaă o scurtaă şovaă ialaă
luaă şi cuvioşia sa caâ teva boabe.
— De… Dacaă pici îân baltaă , plaă ticaă te faci. Praâ nzeşte Profetul, om
praâ nzi şi noi.
IÎn zare, caă laă reţii abia se mai desluşeau. Raă spopitul îânghiţi pe
îândelete şi daă du pinteni iepei.

Ortachioi, Curù-Cişmè, Arnautchioi, Bebec, Rumeli-Hirsar raă maă seseraă


raâ nd pe raâ nd îân pulberea drumului. Nu se faă cuse de chindie, caâ nd
poposiraă pe spinarea unui deal laâ ngaă Stenia. IÎn vale, se aşternea calea
lataă şi baă taă toritaă care ducea spre Ienichioi, Therapia şi Buiuc-Déré, paâ naă
la Cavac, îâncrucişataă cu un drumeag cotit, dupaă toate semnele mai
puţin umblat.
Costache Andronic saă ri sprinten din şa şi azvaâ rli daâ rlogii îân maâ inile
slugii. Se ţinea drept, un trunchi cercat de ani faă raă îânsaă ca aceştia saă -i fi
supt vlaga; ochii îâi scaă paă rau.
— Sufli greu, raă spopitule, spuse cercetaâ ndu-l dintr-o parte.
Pafnutie îâşi saă ltaă braâ ul peste polobocul paâ ntecului.
— Dacaă s-o îânvrednici Dumnezeu saă -mi croiascaă drum paâ naă la anii
-179-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
domniei tale, îâncredinţat sunt caă oi deprinde şi umbletul faă raă popas.
Adaă ugaă claă tinaâ nd din cap: Şi faă raă rost…
— Sfinţia ta gaâ ndeşte caă a trudit îân zadar?
— Caă raă rile fiecaă ruia sunt sortite de mult. De-amu, cum ne-o fi
norocul, oftaă Pafnutie.
Baă traâ nul cercetaă îân lungul drumului, straă juindu-şi ochii de soarele
ostenit ce îâşi saă geta pieziş ultimele suliţe.
— Nu norocul, ci socotinţele.
Se îântoarse spre logofaă t. Radu Andronic zaâ mbea ascuns. Din zori
petrecea tot îântr-o mirare. Nu-l recunoştea pe baă traâ n, parcaă îânghiţise
baă uturaă solomonitaă . Şi glasul era altul decaâ t cel picurat îân odaă ile şi îân
preajma cucoanei Irina.
— De un lucru sunt îâncredinţat, spuse boier Costache. Sporea n-a
avut vreme saă ajungaă la cancelaria muftiului. Rabutin a aflat sunducul
gol acum şase zile. Dupaă judecata stolnicului, pe care cu îângaă duinţa
dumitale, paă rinte, o gaă sesc faă raă cusur, iscoada n-a ales cale scurtaă
paâ nditaă de straă jerii Braâ ncoveanului. Nu grabaă cautaă , ci drum faă raă
primejdie.
Logofaă tul claă tinaă capul:
— Trag naă dejde ca graă maă ticul saă fie îândeajuns de viclean pentru a
chibzui îântr-astfel. Dintotdeauna, mai mult de lucru au dat neghiobii.
Ţi-e greu saă le ghiceşti gaâ ndul. IÎnvaă ţaă tura asta am deprins-o îân ziua
caâ nd s-a tocmit slugaă Pafnutie…
Raă spopitul ridicaă ochii spre ceruri:
— Nu-i osaâ ndi, Doamne, pre cei ce-şi leapaă daă judecata o dataă cu
veşmintele.
Baă traâ nul îâi retezaă vorba:
— Pun raă maă şag caă Sporea nu-i raă spopit moldovean. Caâ nd
îâncredinţezi asemenea slujbaă , alegi bine omul. O dataă ajuns aici,
graă maă ticul o va lua pe drumeag. E îâncaâ lcit şi cu zaă bavaă , dar cel mai
puţin primejdios pentru el. Sate îân staâ nga şi îân dreapta. Ziua paă şeşte
faă raă temere printre oameni, dupaă asfinţit îânnopteazaă la vreo gazdaă . N-
are deci de straă baă tut drum pustiu.
Pafnutie îâşi scaă rpinaă ceafa.
— Cam caâ t chibzuieşte domnia ta caă avem de adaă stat sub cerul lui
Allah drept acoperiş, şi bolovanii iştia drept saltea?
— Nu multaă vreme, raă spopitule. Suntem îân Florar… Paâ naă s-o facem
de caftan îâmblaă nit, tot vine el.
-180-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
Sluga se laă saă la paă maâ nt bombaă nind.
— IÎi bine, Pafnutie! Iarba o maă naâ nci tu, taă tarca o mai raă bda.

Pufaă iau sub puterea stelelor. Gaă vanul ciubucelor îâl ţineau îân caă uşul
palmelor, astupaâ nd miezul de jar, spre a nu fi desluşiţi îân îântuneric de
ochi straă ini. Boier Costache Andronic suraâ se.
— E a doua oaraă caâ nd stau de strajaă prin aste locuri… Maă aflam faă raă
tovaraă ş, nu îândraă zneam saă maă depaă rtez de daâ mb şi vorba raă spopitului
– vezi, prost, prost, dar tot mai daă ceva din el – ajunsesem saă maă
îândestulez cu buruieni. Nu-mi vine a crede caă se îâmplinesc 30 de ani de
la acea zi…
Sluga se îânvaâ rti pe paâ ntece. Glaă sui cu amaă raă ciune:
— Treizeci de ani… Tare mai eram chipeş şi ţunţurliu acum treizeci
de ani… Caă tau la mine babele, ba şi cele crude ca la un arhanghel. Unde
nu mai am zilele de atunci…
— Ce-ai face cu ele, cuvioase? îântrebaă , raâ zaâ nd îâncetişor, logofaă tul.
Pafnutie oftaă paâ naă îân straă fundul raă runchilor:
— Doamne, ce n-aş face! La vremea aceea îânsaă , maă aflam necopt la
minte, iar cugetul îâmi haă laă duia pe dealuri şi rovine. A fost dintaâ ia oaraă
caâ nd am vaă zut chipul Satanei.
Dibui îândelung îân traista de la şalele taă tarcei şi scoase a doua
ploscuţaă .
— Raă coarea lui Allah mi-a straă puns oasele. Nu poftiţi a vaă îâncaă lzi?
Aista-i rachiu saă rman, de teşcherea calicaă şi nu îândeajuns de ales
pentru obrazele domniilor voastre, dar, îân astaă pustietate, gaâ ndesc caă
nu l-oţi ruşina.
Boierii baă uraă cu raâ ndul. Logofaă tul zaâ mbi laă murit.
— Dupaă toate semnele, mastica mea de Chios îâi baă uturaă saă rmanaă
pentru cuvioşia ta. IÎncep a îânţelege taina clondirelor secate caâ t ai
îântoarce capul…

O vreme se auzi doar liniştea nopţii îânţepataă de ţaâ raâ itul greierilor.
Stelele zvoneau albastru, felinare aninate îân altaă lume, de alte fiinţe.
— Dormi, logofete? şopti Pafnutie.
IÎntrebase îântr-o doaraă , îâi simţea treji pe amaâ ndoi.
— Nu. Dar sfinţia ta?
— Chibzuiesc.
— Nu mai spune! La ce chibzuieşti, cuvioase?
-181-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
— Ce-ar fi, adicaă , dacaă m-aş mai naşte o dataă peste vreo 250 de ani?
Radu Andronic raâ se:
— De ce 250 şi nu 300?
— Saă nu fie nici pe-a mea, nici pe-a domniei tale. Saă zicem 270…
— Cugeţi departe.
— Departe, logofete! Dacaă n-o face staă paâ nul, o face sluga… Cum vaă d
stele rodind, mintea-mi prinde aripi. Şi-o dataă maă trezesc peste
veacuri… Paă şesc pe uliţaă şi maă minunez. Caii scot flaă caă ri şi fum, gonesc
ca o paă rere… Caâ nd boierul e oleacaă graă bit, o iau de-a dreptul prin
vaă zduh… Casele au caturi multe, deasupra ori sub paă maâ nt….
— De ce sub paă maâ nt? îântrebaă îântr-o lene Radu Andronic.
— Omul e dornic de cunoaştere. Vrea saă ştie ce-i sub ţaă raâ naă şi sapaă ,
sapaă … IÎn ataâ ta amar de vreme, socotesc c-or ajunge ei la un liman.
— Paă şeşte mai departe, cuvioase!
— Paă şesc şi maă minunez. Şi ca saă -mi treacaă buimaă ceala, intru îântr-o
craâ şmaă .
— Pe-asta o vedeai dintaâ i, raâ se logofaă tul, îânaintea cailor verzi şi a
coşmeliilor de caâ rtiţaă .
Raă spopitul vorbea ca îân vis.
— Craâ şmarul maă cinsteşte cu vin bun, curat ca lacrima. Nu-mi
îânghesuie socoteala. Iar cupele, caâ t de multe aş goli, îâmi îânveselesc
cugetul faă raă a-mi îântuneca minţile.
— Tot cu gaâ ndul la rai, raă spopitule, zise boier Costache.
Sluga saă ltaă din umeri.
— Aşa socotesc eu caă va fi… Maă îântorc îân uliţaă şi nu zaă resc picior de
muiere…
— Rai musulman, raâ se Radu Andronic. Dupaă pilda şi îânvaă ţaă tura
Profetului.
Caterisitul se bosumflaă :
— Bag de seamaă caă domniile voastre raâ deţi de mine.
— Nu raâ dem, Pafnutie, îâl îâncredinţaă baă traâ nul.
— Proroceşte, rogu-te, mai departe.
— Unde am raă mas?
— Unde-ţi raă maâ ne gaâ ndul mai vaâ rtos…
— Da. Muierile stau caâ t îâi ziua de mare îân cuhnii şi numai la bisericaă
ies. Poartaă straie lungi – nu se vede chicaă turaă de piele din grumaji
paâ naă -n caă lcaâ ie – faă cute anume saă le ascundaă îânsuşirile sataniceşti.
— Şi chipurile? îântrebaă Radu Andronic.
-182-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
— Faă raă sulemenealaă şi alte farafastaâ curi! Le ţin îânfaă şurate îân opt
raâ nduri de vaă luri groase, cu douaă borţi maă runte, caâ t saă nu orbecaă iascaă .
— Nici ochii nu li-i laşi slobozi, paă rinte?
— Nimic! Pafnutie taă ie vaă zduhul îân curmeziş. Adaă ugaă cu taâ lc: Cineva
a vaă zut o dataă printre buruieni caă utaă turaă albastraă mai primejdioasaă
decaâ t o herghelie de muieri.
Logofaă tul zaâ mbi. Pe laâ ngaă urechi îâi trecu faâ lfaâ it de aripi.
— Unde anume ai zaă rit ochii aceia?
— Nu ţin minte.
— Ţin eu, zise baă traâ nul. Numai caă acei ochi baă teau adaâ nc îân negru.
— Am pomenit de buruieni, staă paâ ne, care ascund ziduri îânalte, nu
de iatac… Voit-am saă spun caă Profetul a apucat-o el pe drum îânţelept,
dar n-a ţinut-o paâ naă la capaă t. Viitoria, sunt îâncredinţat, va fi mai cu
judecataă .
Radu Andronic scuturaă ciubucul stins de-o piatraă .
— Tot ai uitat ceva, Pafnutie. N-ajung vaă lurile şi straiele de povaraă .
— Ca saă scap de ispitaă , eu, unul, sunt mulţumit cu ataâ ta, logofete.
Dar dacaă domnia ta mai vrea ceva…
— Ai uitat semnul „umblaă dupaă mine“ faă cut prin sucirea gaâ tului…
Caâ t nu le îânţepenesc grumajii, pot ispiti îâncaă suflete cuvioase. IÎi de
ajuns saă -i zdruncine a chemare…
Raă spopitul taă cu. Un vaâ nt iute şfichiuia harnic buruienile şi frunzele
copacilor, asemenea nuielelor maâ nuite de bostangii.
Pe cer sclipea crai nou, fugit din creştetul unei geamii.

***

Dinţii lui Pafnutie claă nţaă neau. Vaâ ntul de peste noapte nu ostenise şi
acum, îân zori, se strecura subţire prin straie îânfigaâ nd piroane îân carnea
raă spopitului. Se ţinea aproape de paâ ntecele taă tarcei şi bombaă nea
neluaâ nd aminte dacaă îâl ascultaă ori nu cineva.
— Ce caţi, bre, îân culmea dealului ista ajunat şi nedormit ca zaă ltaţii
faă raă naă dejde de la Socola? Sfaâ nt, prea sfaâ nt te socoteşti? Au nu ştii caă
Domnului nu-i e dragaă trufia şi nici suferinţa cea faă raă de smerenie?
Oare ce naă daă jduieşti tu, cuvioase? Paă sat cu osaâ nzaă îân zi de post?
Struguri dulci la Boboteazaă , ori vulpe proastaă saă calce taman dupaă
voinţa ta îân prinsoare straă vezie ce…
-183-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
— Gura! porunci logofaă tul.
Caterisitul îânghiţi îân sec, cercetaâ nd drumul. Dinspre Ienichioi venea
o caravanaă . Patru neguţaă tori şi un derviş îânsoţeau caă milele îâncaă rcate
vaâ rf cu straiţe şi desagi. IÎnaintau caă tinel, îân priveala lesnicioasaă a
paâ ndaşilor.
— Printre ei saă fie? îântrebaă îâncet Radu Andronic.
Raă spopitul claă tinaă din cap îânţelepţeşte:
— Nu tot ce baâ zaâ ie face miere, nu tot ce alunecaă pe baltaă îâi bun cu
varzaă …
Logofaă tul îâi zvaâ rli o uitaă turaă neagraă şi Pafnutie amuţi. Boier
Costache mormaă i cu ochii subţiaţi, ţintaă la drumeţi.
— Dacaă eram îân locul graă maă ticului, asemenea tovaă raă şie alegeam.
Nimic mai obişnuit pentru caă raă rile musulmane decaâ t o ceataă de
neguţaă tori îânsoţiţi de un caă lugaă r. Trebuie daraă trecuţi prin sitaă .
— Caă lugaă r?! Pafnutie ciuli urechile. Iacaă , sfinte Antipa şi tu Sfaâ ntaă
Nastasie, îâmi fu dat saă vaă d slujitor de-al Profetului!
— Ai vaă zut o graă madaă de dervişi la Stambul, suraâ se logofaă tul, dar
ochii sfinţiei tale caă utau spre alt soi de veşminte.
— Chiorul cela cu fes saă fie?
Boier Costache claă tinaă capul şi-i araă taă un baă rbat scundac, cu musteţi
şi barbaă castanii. Raă spopitul se holbaă lung şi daă du din maâ naă a dispreţ:
— Halal oştean îân armia lui Allah! umblaă îân rochie, ca muierile.
— Rasa popilor moldoveni seamaă naă cumva a berneveci? îântrebaă
baă traâ nul, zaâ mbind subţire.
— Caâ tuşi de puţin, boierule, caâ tuşi de puţin. Dar adu-ţi, rogu-te,
aminte ce stejari de oameni acoperaă . Ochii mei îâncaă n-au vaă zut monah
doboraâ t de vaâ nt pentru slaă biciune.
— Deşi Domnul porunceşte prigoana paâ ntecelui îân zilele de post,
spuse Radu Andronic.
— Sfinţii paă rinţi au laă sat cuvaâ nt saă ne îântaă rim trupul pentru ceasul
caâ nd îântr-o maâ naă vom ţine crucea, iar îân cealaltaă sabia, sfaă raâ maâ nd
oştile iadului. Iar eu maă uit la slutul cela şi nu-i citesc strop de vitejie. IÎl
fulgeraă un gaâ nd: Ia spune, logofete, turcaleţii au draci?
Radu Andronic nu-l auzi. Se îântoarse spre boier Costache cu anume
zaâ mbet:
— Ce zici, tataă , s-a mai pomenit derviş faă raă plete?
Baă traâ nul saă ltaă umerii.
— Poate fi un semn, dar gaâ ndesc caă nu-i bunaă pripeala… Sunt
-184-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
oraâ nduiţi pe tagme şi fiecare din ele şi-a luat alte deprinderi.
— De una îânsaă sunt îâncredinţat, spuse cu acelaşi zaâ mbet logofaă tul.
IÎncreţiturile turbanului alcaă tuiesc totdeauna numaă r cu soţ. Merg din
douaă îân douaă .
— De-o pildaă ? se baă gaă muscaă raă spopitul, dornic saă cunoascaă tainele
paă gaâ nilor.
— De pildaă , dervişii gulşeni au şase creţuri, bektaşii douaă sprezece,
alţii ajung la optsprezece.
— AĂ sta de care soi socoteşti a fi?
— Dupaă straie, derviş cadriu. Şase falduri trebuia saă aibaă turbanul…
Ochii îâi luciraă scurt: Vaă d şapte.
Caterisitul se minunaă :
— Oare cu vieţile sfinţilor mucenici la fel s-o fi îândestulat robul taă u
Radu Andronic? Caă despre paă gaâ ni cunoaşte, vaă d, şi ce raâ maă godacul îân
troacaă …
Logofaă tul se ridicaă sprinten.
— Le ies îân cale.
— Ai raă bdare, saă vedem ce drum aleg.
Radu Andronic fremaă ta asemenea armaă sarilor ţinuţi îân fraâ u. Caâ nd
caravana coti spre Stambul, îâi caă utaă ochii. Boier Costache claă tinaă din
cap.
Logofaă tul raâ ndui jungherul la cingaă toare şi coborîâ îân goanaă dealul.
Baă traâ nul se ridicaă faă raă grabaă , poruncind raă spopitului:
— Ia caii şi urmeazaă -maă !
— Chitesc caă mai de folos sunt cocoţat aici, spuse Pafnutie. La o
primejdie, nimeresc cu bolovani îân caă paă ţaâ nile nelegiuiţilor.
Costache Andronic îâl fulgeraă .
— Vina pentru limbuţia slugii o poartaă staă paâ nul şi teamaă mi-e caă
feciorul meu va paă timi greu îântr-o zi pentru asemenea vinaă . Suflaă
maâ nios: Pune-ţi zaă bala şi mişcaă !
Pafnutie oftaă îântaâ i, apoi legaă caii îântre ei de daâ rlogi şi o luaă spre
viroagaă .

Logofaă tul se îânchinaă neguţaă torilor cu maâ na la inimaă şi se apropie de


derviş. Caă lugaă rul se faă cu a nu-l lua îân seamaă . Ochii gaă lbui cercetau cu
grijaă zarea.
— Allah saă -ţi lumineze drumul! spuse Radu Andronic. Vii de
departe?
-185-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
Baă rbatul îâl privi iute şi dupaă scurtaă şovaă ialaă îântinse maâ na.
— De departe, Ia Allah!1 Milostiveşte, caă laă torule, un derviş raă taă citor.
Socot al treizecilea raă saă rit de lunaă de caâ nd maă aflu plecat îân canon, de
la maă naă stire.
— Vai de vieţişoara lui! oftaă Pafnutie, îântorcaâ ndu-se caă tre baă traâ n.
Privirea lui Costache Andronic îâi alungaă celelalte cuvinte.
Logofaă tul îâncepu saă raâ daă . Spuse îân valahaă :
— Te credeam mai isteţ, graă maă ticule. Ai pus veşmaâ nt de caă lugaă r şi
ţi-ai zis caă -i de ajuns ca saă baţi nesupaă rat la poarta cea dosnicaă a
muftiului. Maă car ataâ ta trebuia saă prinzi îânvaă ţaă turaă , caă pravila nu
îângaă duie dervişului cadriu saă cerşeascaă .
Caă lugaă rul ridicaă ochii spre cer.
— Ia, cahar!2 Priveşte cum slujitorul taă u e naă paă stuit de un ghiaur!
Dinţii logofaă tului sticliraă .
— Scoate zapisul Braâ ncoveanului, Sporeo, şi lasaă -l pe Allah!
— Har Domnului! se îânchinaă cu mulţumire Pafnutie. Au îânceput a
graă i ca oamenii.
Neguţaă torii, straâ nşi paâ lc laâ ngaă caă mile, priveau faă raă amestec, ca la
panoramaă . Graă maă ticul raâ nji.
— Hrisovul sau jungherul, logofete!
IÎntr-o clipitaă , îâi sclipi îân maâ naă lama îângustaă a unui pumnal. Radu
Andronic se daă du doi paşi îânapoi. Pafnutie se uitaă repede la boier
Costache. Baă traâ nul rezemat de un copac privea liniştit, cu braţele
îâncrucişate peste piept.
Graă maă ticul maâ nuia dibaci pumnalul. Lepaă dase straiul caă lugaă resc,
raă maâ naâ nd îân caă maşaă şi naă dragi straâ mţi, ca ai logofaă tului, îâncinşi îântr-un
chimir de piele. Caă uta dupaă toate semnele luptaă îâncleştataă spre a da
putinţaă braţului scurt saă ajungaă la inima lui Radu Andronic. Logofaă tul îâl
aştepta cu palmele goale. Caâ nd Sporea îâşi trimise lovitura, îâi prinse
îâncheietura, sucind-o scurt. Graă maă ticul lepaă daă pumnalul şi cu mişcare
iute se desprinse din straâ nsoare. Duse repede maâ na la braâ u, scoţaâ nd
hangerul şi se azvaâ rli orbiş asupra logofaă tului.
Pasul îânapoi faă cut de Radu Andronic îântaâ mpinaă o piatraă . Logofaă tul
gaă si vreme saă fereascaă hangerul, nu şi saă ritura lui Sporea. Se praă buşi.
Pafnutie daă du saă se repeadaă , dar o maâ naă grea îâl priponi locului. Se

1
O, Doamne! (lb. turcă).
2
O, Dumnezeule răzbunător! (lb. turcă).
-186-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
îântoarse cu mirare spre boier Costache. Baă traâ nul rosti uscat:
— Lasaă -l singur!
— Cum saă -l las?!
— Aşa-i drept! Nici graă maă ticul n-are tovaraă ş.
Raă spopitul urmaă rea lupta, alb la faţaă .
— E îân primejdie de moarte, boierule!
— Nu-ţi cunoşti staă paâ nul, Pafnutie!
Radu Andronic staă tea copleşit de povaraă . Caâ nd hangerul lui Sporea îâi
atinse grumazul, se zvaâ rcoli şerpeşte, îâşi propti taă lpile îân paâ ntecul
graă maă ticului şi-l azvaâ rli peste cap. IÎn caă zaă turaă , Sporea se izbi cu taâ mpla
de staâ nca izvoraâ taă la marginea drumului. Ochii prinseraă luciu de sticlaă ,
apoi raă maseraă aţintiţi îân bolta albastraă .
Neguţaă torii priveau de dupaă caă mile, şoptind îângroziţi:
— Ia hak! Ia haïh! Ia kaium!1
Logofaă tul smulse turbanul iscoadei. Despaă turi ţesaă tura şi o luminaă
scurtaă i se aprinse îân ochi. IÎnlaă untru, se afla cu grijaă paă turit zapisul
Braâ ncoveanului.
— De, Pafnutie! spuse raă spopitul, venindu-şi din uimire. La slugaă
daâ rzaă şi destoinicaă , tot astfel de staă paâ n se cuvine.
Boier Costache se uita la logofaă t. Pe chipul îânsemnat de arşiţaă doar
ochii zaâ mbeau.

***

La porunca logofaă tului, Pafnutie straâ nse chingile şeilor. Boier


Costache aşteptaă plecarea caravanei, apoi saă ltaă piciorul şi apucaâ nd
îântr-anume fel caă lcaâ iul cizmuliţei îâi roti tocul, descoperind tainiţaă micaă .
Acolo dosi zapisul Braâ ncoveanului.
— Nu era oare mai nimerit saă -l arzi? îântrebaă Radu Andronic. Mi-e
teamaă saă nu te îântaâ mpine vreun vraă jmaş.
— Pentru liniştea lui Vodaă , duc zapisul neatins. Numai dacaă o saă -l
vadaă cu ochii, va raă sufla faă raă greutate.
IÎşi îâmbraă ţişaă feciorul şi saă ri îân şa.
— Te îânsoţim, tataă . Maă car paâ naă la Cavac…

1
O, Dumnezeule drept! O, Dumnezeule viu! O, Dumnezeule care
exişti! (lb. turcă).
-187-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
— De prisos. Scrutaă o vreme cerul şi urmaă : Aş dori saă -ţi ispraă veşti
caâ t mai grabnic slujba la Stambul…
Logofaă tul simţi straâ ngere de inimaă . IÎi caă utaă ochii, dar baă traâ nul şi-i
ascundea, cercetaâ nd peste vaâ rful copacilor. Glaă sui straă in, cu mintea
parcaă îântr-altaă parte:
— Mama ta traă ieşte greu gaâ ndul caă ai fost afurisit…
Pafnutie claă tinaă din cap cu îânţelepciune:
— Aşa e! Aşa e! Parcaă numai dumneaei…
Baă traâ nul se scuturaă de gaâ nd şi dibuind îân chimir o teşcherea micaă de
parale, o azvaâ rli slugii.
— Raă maâ i cu bine, Pafnutie, şi ai griaă de staă paâ nul taă u. Nu uita!
Raă splata cea mare o vei gaă si îân pivniţele lui boier Costache.
Mai zaâ mbi o dataă caă tre logofaă t şi îânfipse pintenii îân paâ ntecele
armaă sarului. Dupaă o clipaă se vaă zuraă copitele calului şi spatele unui
caă laă reţ staâ nd straâ mb îân şa.
Radu Andronic raă mase cu privirea departe, paâ naă norul de colb se
spulberaă . IÎn zare straă luceau cununile stejarilor peste care soarele
picura argint.

***

Trei braşovence îâncaă rcate peste maă suraă şi o oaste de slugi îânsoţeau
raă dvanul îân care se aflau dumnealor, clucerul Negoescu şi Ioniţaă
Faă rcaă şan. Se caă laă toreau de zece zile socotind a poposi la Stambul peste
altele zece. Mai cu seamaă de caâ nd paă şiseraă pe meleagurile Profetului,
opreau îân fiece taâ rguşor gaă sind prilej de zaă bavaă .
IÎn dimineaţa aceea, se treziraă mahmuri şi cu capetele îâncinse, caă ci
cuvenit fusese saă îânchine paâ naă îân zori pentru jumaă tatea drumului
straă baă tut. Clucerul îâşi amintise cu lacrimaă şi de un straă moş, Costea,
unchi de paie plecat dintre vii îân urmaă cu vreo douaă zeci de ani.
Pomenirea raă posatului adusese spor mare petrecerii. O dataă cu
zorile, sosi şi gaâ ndul bun al lui boier Faă rcaă şan. Pentru obrazul celor doi
Constandini, Cantacuzino şi Braâ ncoveanu, se cuvenea deşertataă maă car
o balercaă …
Se urniseraă greu, pe la unsprezece ceasuri, îânveşmaâ ntaţi subţire îân
caftane de atlaz ţinaâ nd alaă turi, la îândemaâ naă , ciubucele şi clondire cu
zeamaă de roşii pentru dresul gaâ turilor îâncleiate. Din vreme îân vreme,
-188-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
Ioniţaă Faă rcaă şan azvaâ rlea o privire spre drumul îâncins de arşiţaă . Nouri
albi, uşori pluteau pe un cer straă veziu. IÎn raă dvan paă trundea pulbere,
miros de balegaă , mireasmaă de floare. Era cald şi Ioniţaă , gros la trup şi la
limbaă , asuda harnic.
— Ştii ce gaâ ndesc…
Clucerul, stors de zaiafet şi îâncaă nu deplin treaz, mormaă i:
— Ştiu.
— Ei iacaă , pe asta n-o mai ştii! Socotesc caă ar trebui saă ne pornim
mai din vreme.
— Da’ ce, bre, eu îâs neamţ saă n-am somn? Aflaă de la mine, frate
Ioniţaă , caă odihna cea adevaă rataă dupaă raă saă ritul soarelui îâncepe.
— Nu zic nu, dar uite caă ne prinde vipia pe drum şi ne trec toate
apele. Dacaă am trage ciubotele şi-am arunca un cofaă iel de apaă pe faţaă
dimineaţa la ceasurile opt, saă spunem…
— Nu mai spune, caă -mi vine raă u!
— Ar mai fi o ispravaă , dar aşa? IÎnhaă maă m la zece şi nu ne urnim
îânainte de unsprezece.
Clucerul Negoescu se straâ mbaă :
— Mie mi-e destul de bine şi aşa. Caă laă toresc spre desfaă tare, nu-s
tocmit cu slujbaă … Auzi vorbaă ! Saă maă scol îân creierii zilei…
— Şi mai e un gaâ nd carele maă munceşte, oftaă boier Faă rcaă şan. Se
stricaă vinul îân balerci.
— De…
— Prea îâl cutremuraă bolovanii şi haâ rtoapele osmanlaâ ilor. Vinul
zgaâ lţaâ it se tulburaă şi pierde dulceaţa.
— Socoataă taâ rzie, gaă mane! La urma urmei, cum chibzuiai saă
caă laă torim? Pe drum aşternut cu puf?
— Maă doare sufletul, Negoescule! Trebuie saă -i venim îân ajutor.
— Doar n-oi ţine butoaiele îân braţe?
— Altminteri, ziceam. Saă ne aşezaă m gospodaă reşte pe capul lui la cel
dintaâ i popas…
Clucerul se rupse din toropealaă .
— Urmeazaă -ţi gaâ ndul, omule, caă -mi place!
— Nu de alta, dar ne-o blestema Cel de sus caă batjocorim lucrul cel
mai de seamaă şi mai bun laă sat nouaă paă caă toşilor.
— Aşa, aşa…
Ioniţaă Faă rcaă şan saă ltaă degetul gros cu ochii îân zare. Se apropia vaă zaâ nd
cu ochii un caă laă reţ îântr-o urgie de pulbere.
-189-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
— Ia uitaă -te, Negoescule! Nu-i Andronic?
— Ţi-a hurducat drumul vederea.
— Andronic îâi! suflaă gaă manul. Fac prinsoare! Pe unul singur îâl ştiu
staâ nd straâ mb îân şa, şi acela-i logofaă tul.
Ioniţaă scoase capul din raă dvan, apoi şi-l trase repede. Prin faţaă îâi
trecu caă laă reţul ca o naă lucaă , faă raă a le azvaâ rli maă car o uitaă turaă . Ochii lui
Faă rcaă şan crescuseraă caâ t verzele. Suflaă sugrumat:
— Era tataă -saă u, boier Costache! Ce-o fi caă utat baă traâ nul îân turcime?
Negoescu îâl maă suraă lung:
— E şi greu de ghicit. Cumpaă tarea cea îândelungataă ţi-a stricat
minţile, Ioniţaă ! L-a apucat dorul de logofaă t şi a venit îân tainaă la
Stambul.
Pe chipul boierului Faă rcaă şan se iţi zaâ mbet de taâ lc.
— Oare?

***

— Maă ria Ta raă suflaă cu uşurare? zaâ mbi stolnicul.


Braâ ncoveanu cercetaă lung zapisul îânainte de a-l îâncredinţa flaă caă rii.
Aşteptaă îân faţa sfeşnicului cu ploiţaă de cristale, paâ naă vaă paia îâi atinse
vaâ rful degetelor. Suflaă , spulberaâ nd cenuşa. Din pergamentul caă tre
Rabutin raă maă sese o faă raâ maă caâ t unghia. O arse şi pe aceea, oftaâ nd:
— Andronicii îâmi sunt oameni cu credinţaă . Nu-mi amintesc slujbaă de
îânsemnaă tate îân care vreunul din ei saă se fi poticnit. Din paă cate…
Laă saă gaâ ndul neispraă vit. Cantacuzinul lepaă daă luleaua şi-o depuse pe
mescioaraă .
— Chibzuiesc o raă splataă pe maă sura faptelor, spuse Vodaă . Dupaă ce
Radu Andronic îâşi va sfaâ rşi lucrarea, o dataă cu adevaă rul cinstei lui, voi
porunci saă se îântocmeascaă hrisov de danie asupra moşiilor de la
Raă scrucea şi Siliştea de Sus.
Stolnicul claă tinaă din cap:
— Aş cuteza saă atrag luare-aminte Domnului meu caă Andronicii nu
pentru Maă ria Sa saă vaâ rşesc faptele cunoscute…
— Nu pentru mine?! îântrebaă mirat Vodaă .
— Nu, Doamne. Altu-i staă paâ nul lor. Ţara Romaâ neascaă ! Din paă cate,
Andronicii nu se pot afla pretutindeni şi totdeauna.
Vodaă se aşezaă pe divan. IÎşi maâ ngaâ ia degetele lungi, poposind asupra
-190-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
smaraldului taă iat ca un fagure. Suraâ se ostenit:
— Ştii cum se îântaâ mplaă cu scrisorile acestea, stolnice? Aveam la
Braâ ncoveni, îân copilaă ria mea, un argaă ţel, Niculaă iţaă . IÎntr-o
desprimaă vaă rare – parcaă vaă d şi astaă zi curţile naă paă dite de zloataă şi glod –
se îâmbolnaă veşte acel Niculaă iţaă de rapaă n. Cum asemenea necaz nu se
îântaâ mpla pe la noi, oamenii prepuiau caă -l dobaâ ndise de la nişte ţigani
ce-şi îântocmiseraă şatra la marginea satului. Nu-i dibuiau leacul şi
Niculaă iţaă plaâ ngea şi se scaă rpina din zori şi paâ naă îân searaă . Amarnic îâl
mai chinuiau maâ ncaă rimile, paâ naă bagaă el de seamaă caă numai apa îâl
ogoieşte. Şi uite aşa, şedea toataă ziua cu degetele îângheţate îân baltaă .
Noaptea îâşi îântocmise un soi de copaie care o ţinea pe paâ ntece. Se ruga
la icoane saă dea mai repede soarele, socotind caă atunci va putea sta caâ t
o pofti, cu tot trupul îân mlaştinaă , nesupaă rat de frig.
Vodaă raâ se cu amaă raă ciune:
— IÎnsaă apa nu-l vindeca, amaâ na suferinţa. Cam aşa fac şi eu cu
zapisele. Ţin maâ inile îân smaâ rc. Am îânapoi scrisoarea lui Rabutin, am
raă spunsuri bune de la Leopold şi Teleki al saâ rbilor, şi Popa Clement, şi
veneţieni. Dacaă maă apuc îânsaă a socoti pe cei de la care îâncaă nu am,
Ludovic, Mazepa al cazacilor, ţarul Petru şi îâncaă o puzderie, bag de
seamaă caă n-am izbutit mare lucru. Izvodul este acela pe care trebuie saă
punem maâ na şi nu scrisorile. Cu pricina avem a lupta, nu cu rodul.
— Spre maâ ngaâ iere şi naă dejde, voi aminti Maă riei Tale caă de-astaă dataă ,
acolo unde se aflaă pricina se aflaă şi logofaă tul Andronic.
— Logofaă tul Andronic… şopti Braâ ncoveanu, apoi nu mai spuse
nimic.
IÎn odaie coboraâ se îântunericul. Ardea un singur sfeşnic, îântr-un nimb
tulbure de luminaă .

***

Poposise seara şi îân odaia cea mare a cucoanei Irina. Boier Costache
traă gea din lulea la locul ştiut, îân ungherul sofalei. Jupaâ nesei i se paă ruse
prins de guturai şi-i îânfaă şurase umerii cu o broboadaă mare, popeascaă , îâi
aşezase tichie şi papuci calzi care se rezemau pe caă raă midaă
îânfierbaâ ntataă . Paă rea din nou firav şi îâncovoiat de vreme, iar peste ochii
neaşteptat de tineri coborau pleoapele scorţoase. Jupaâ neasa Irina
îâmpungea liniştea cu vorbele şi ţesaă tura dinainte cu acul.
-191-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
— Am zis caă trebuie dres la Lunca, şi iar am zis caă din pricina
caă priorilor putrezi o saă ne trezim cu Conacul Morii praă buşit. Dar unde
am aşteptat un an, mai aşteptam caâ teva zile şi se zvaâ nta cerul. Numai
vaă taful acela-i vinovat, baă tu-l-ar Dumnezeu! Le face pe toate caâ nd
pofteşte, iar boieru-i daă ascultare de parcaă i-ar fi caâ ine îân lanţ, nu
staă paâ n. Om şubred, plecat pe urgie şi furtunaă … Oare nu tot din friguri
s-a stins şi medelnicerul Petrache?
— Tot.
— Doamne fereşte şi apaă raă …
Caă zu degrabaă la icoanaă numaă raâ nd metanii multe. Boier Costache
strecuraă uşurel maâ na dupaă clondir. Izbuti douaă îânghiţituri zdravene şi
oftaă de plaă cere.
— Iacaă ! se zbaâ rli dumneaei jupaâ neasa. Suspini şi abia raă sufli.
— Aşa e!
— Astea-s friguri din piept… Lacrimile îâi ţaâ şniraă izvor îâmbelşugat. Şi
maă car dacaă am cunoaşte pentru cine ataâ ta osaâ rdie… Cui i-o raă maâ ne
amar de avuţie?
— Feciorului, rosti blaâ nd boier Costache.
— Feciorul hainit! Stau îân puterea nopţii şi maă zvaâ rcolesc pe jaă ratic.
Pentru cinci sute de galbeni…
Baă traâ nul zaâ mbi:
— Socoteşti caă trebuia saă cearaă preţ sporit?
— Cinci sute de galbeni! Vrei saă -mi spui, boier Costache, caă din ei
îântinde mese la Stambul pentru şaptezeci-optzeci de caftane şi orbeşte
turcimea de-ataâ ta straă lucire?
Baă traâ nul tresaă ri. Vorbele femeii aveau temei nou, neştiut. Or, dacaă
prin mintea muierilor trecea asemenea gaâ nd, soarta logofaă tului îântre
vraă jmaşi era pecetluitaă .
— Nu cunosc de unde îâşi ia ştirile domnia ta.
— Mi-a spus armaă şoaia Maria Ştirbey. Are limbaă lungaă şi ochi
baă gaă reţi, dar nu minte. Am eu o naă dejde… IÎngaă duie saă nu maă îânşel.
Curmaă repede îânchinatul, prinzaâ ndu-l pe boier Costache cu maâ na
sub perinile divanului.
— Te munceşte şi piciorul?
— Aşa şi aşa…
— Ziceam de-o naă dejde. Fecioru-meu nu laâ ncezeşte la Stambul
umblaâ nd dupaă coada prepeliţei. Se arataă din toate. Talerii cheltuiţi,
saă raă cia de veşti. Au acestea rost ascuns…
-192-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
— Crezi? îântrebaă boier Costache, privind-o îângrijorat.
— Inima mea crede.
— N-aş voi saă te maâ hnesc, jupaâ neasaă Irinaă , dar îâţi faci naă dejdi
deşarte.
— Iaca nu!
— Armaă şoaia Ştirbey e cunoscutaă îân toataă ţara Valahiei şi a
Moldovei pentru mintea ei anume faă cutaă saă naă scoceascaă veşti de tot
soiul. Dacaă feciorul raă maâ nea îân braţele lui Vodaă , armaă şoaia îâl ticaă loşea.
Izgonit, îântr-altfel o suceşte.
— De ce a fugit la turci, unde-l poate ajunge maâ nia Braâ ncoveanului
şi nu s-a dus la fraâ nci, ori la nemţi?
— Prepuiesc caă se simte acolo ca îân leagaă n… De-acuma, muftiul îâi
porunceşte…
— De caâ nd te cunosc, suspinaă jupaâ neasa Irina, pui negru dinainte.
— Nu-l pun, îâl vaă d. Dacaă îânsaă gaâ ndul te dezmiardaă , straâ nge-l la piept,
caă ci naă dejdea multe alinaă , dar nu-l zvoni prin taâ rg.
— Şi de ce nu, maă rog?
— Aflaă caă te-or raâ de paâ naă şi calicii! Şi mai aflaă , jupaâ neasaă , caă nu e
bine saă zgrepţaă naă m isprava logofaă tului. O dataă se maâ nie Braâ ncoveanu
şi spre raă zbunare cu destule ne poate hitirisi.
— Mai mult decaâ t casa şi moşiile n-are ce saă -mi ia.
— N-are! De temniţaă şi surghiun ne-or paă zi icoanele jupaâ nesei Irina.
Armaă şoaia care toate le cunoaşte nu ţi-a graă it oare despre hrubele
domneşti?
— Sunt fiicaă de boier paă maâ ntean, iar moşii şi straă moşii tataă lui meu
tot boieri au fost! Şi toţi numai cinste au adus ţaă rii. Socotesc daraă caă
maâ nia Braâ ncoveanului nu maă poate atinge.
— Iartaă -maă , dar socoata domniei tale e straâ mtaă . Au caă zut ele capete
mari de dregaă tori. Aşadaraă , pune, rogu-te, lacaă t vorbelor.
Se uitaă cu milaă spre nevastaă -sa. Se aplecase din nou asupra
cusaă turii. Lacrimile se amestecau îân firul de maă tase, naă scocind
trandafiri ghiordii ca saâ ngele.

-193-
Capitolul XVIII

IÎNTAÎ LNIRE DE MARE TAINAĂ PE ACOPERIŞ

— Tare eşti tu şireataă , Maria, suflaă Sadeth ghemuitaă îân sacul din
spinarea roabei.
Cerceta locurile prin borţile dibaă cite îân ţesaă turaă .
— St! faă cu moldoveanca, urcaâ nd scaă rile tainice.
— Numai ataâ ta te îântreb şi dupaă aceea tac. Cum ai aflat tu de calea
asta dosnicaă caâ nd, chibzuiesc eu, beyul şi sluga lui cea groasaă s-au
straă duit a nu o dezvaă lui nimaă nui? Tare maă mai minunez şi nu-mi trece!
Maria nu raă spunse privind cu luare-aminte îâmprejurimile. Istorisise
staă paâ nei paâ naă la saţ paă taă rania, dar Sadeth voia saă o audaă îâncaă o dataă .
Luase urma lui Pafnutie – beat de se claă tina – şi ajunsese pe drum cotit
prin graă dina vecinului, îân palatul lui Radu Andronic. De-aici, urcase
caâ teva trepte şi-l paă raă sise pe raă spopit dinaintea unei uşi. IÎn faţa acelei
uşi se afla acum, cu staă paâ na îân caâ rcaă , dar ce se putea îântaâ mpla mai
departe nu ştia.
— Apasaă pe clanţaă , Maria! şopti fluturele alb.
Paă trunseraă îântr-o caă maă ruţaă îângustaă , faă raă fereşti, limpezitaă de-o
candelaă albastraă . Roaba şovaă i îânainte de-a da la o parte perdeaua din
brocart auriu. Trecu o firidaă şi ajunse îântr-o îâncaă pere lataă , îâmpodobitaă
cu stucaturi şi puzderie de perini. IÎn lungul zidului, straă juiau o mirazaă
veneţianaă , îânaltaă din bagdadie paâ naă îân duşumele, iar de o parte şi de
alta, dulapuri îâncaă paă toare.
Roaba coborîâ sacul din spinare. Sadeth scoase capul.
— Gata?
— Odaia n-are uşaă , staă paâ naă , decaâ t ocniţa prin care ne-am strecurat.
Prepuiesc caă logofaă tul vine aici doar pentru anume ţintaă .
— Ce fel de ţintaă , Maria?
— De unde saă ştiu eu? Un lucru e limpede, asta se cheamaă odaie de
tainaă .
-194-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
Sadeth faă cu roataă îâncaă perea, dupaă care deschise dulapurile. Raă mase
mutaă de uimire. Erau acolo straie valahe şi musulmane, puzderie de
caftane, şalvari, papuci, iminei şi cizmuliţe, plete baă lane şi negre, zulufi
roşcovani smulşi cu totul parcaă din creştet de muiere, veşminte ciudate
taă iate dupaă gustul fraâ nc, blaă nuri moi, samur şi zibelinaă , herminaă şi
vulpe albaă , veveriţaă , cingaă tori îâncheiate îân zgaă rdiţe ori paftale, turbane
şi cuşme.
Sadeth îângaâ naă , apropiindu-şi obrazul de un caftan caă ptuşit cu vulpe:
— Ce i-or fi trebuind ataâ tea straie, Maria?
— Boierii valahi sunt mari iubitori de veşminte, spuse roaba, iar
Radu Andronic are patima lucrului frumos, inimioaraă .

Radu Andronic descaă lecaă şi daâ nd ocol graă dinii urcaă treptele spre
odaia tainicaă . Din veche deprindere, cercetaă uşa. Fruntea i se îântunecaă .
Cineva o deschisese îân lipsa lui. Semnul – o gaă maă lie de argilaă roşie
lipitaă la îâmpreunarea canatului cu uşa – pierise.
Intraă neauzit îân caă maă ruţa albastraă şi saă ltaă uşor perdeaua de brocart.

Sadeth, dinaintea mirazei, se praă paă dea de raâ s. Lepaă dase rochia, şi
doar îân caă maşaă de paâ nzaă subţire cu horbotaă şi panglici albastre punea
unul peste altul faă raă ştiinţaă straiele logofaă tului. Berneveci de atlaz îân
care îânota, botfori roşii, dulamaă blaă nitaă , iar deasupra, caftan uriaş cu
alt raâ nd de blanaă .
Degetul lui Sadeth araă ta, iar Maria scotea din dulap. Pusese plete
baă lane prinse pe o paâ nzaă de maă rimea capului şi un turban – turban saă
fi fost? – din piele albaă cu margini largi. Se foia ţanţoşaă , taă ind odaia cu
paşi mari.
— Oare aşa s-or îâmbraă ca femeile voastre?
— IÎs straie baă rbaă teşti, staă paâ naă …
Sadeth cercetaă grosimea blaă nurilor.
— Aşa de friguroşi sunt valahii, Maria?
— Iernile sunt aspre la noi.
— Trebuie saă -mi istoriseşti totul despre locurile voastre. Totul,
totul!
IÎn aceeaşi clipaă , Sadeth scoase un ţipaă t. Logofaă tul se afla îân pragul
odaă ii. Nu zaâ mbea.

Sadeth se ascunse îân spatele roabei. Radu Andronic, lipsit de


-195-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
zaâ mbetul lui dintotdeauna, strigaă scoţaâ nd capul îân ocniţaă :
— Saă vinaă bostangiii! Pafnutie, cheamaă slugile! Hoţii! Hoţii!!
IÎntr-o furtunaă de panglici, zulufi şi maă taă suri, fluturele alb saă ri drept
îân sac. Maria îâl îânhaă ţaă îân spinare şi vaâ raâ nd un cot îân paâ ntecele
logofaă tului, o luaă la saă naă toasa.
Radu Andronic raâ dea îân hohote. Strigaă tele nu le auzise nimeni.
Picior de slugaă nu paă trundea îân odaia de tainaă , dar mai cu seamaă de
bostangiu. Iar Pafnutie se afla îân slujbaă , la celaă lalt capaă t al Stambulului.

***

Sadeth îântinsese straiele beyului pe divan. Le socotea mereu pe


degete, caă utaâ nd vreo lipsaă . Pletele, naă dragii, dulama, caftanul, turbanul
şi botforii. IÎn ochii piezişi ardea vaâ lvaă taie albastraă , tot trupul îâi
tremura.
— M-a socotit hoţoaicaă , Maria! Ai vaă zut şi-ai auzit cu urechile tale…
Nu poţi saă spui caă m-am îânşelat.
— Nu, staă paâ naă …
Fluturele alb îâşi muşcaă buzele saă nu plaâ ngaă .
— A chemat şi bostangiii!
— I-a chemat, Effendim…
— Şi pe sluga cea groasaă !

***

Fluturele alb umbla prin îâncaă pere, lovindu-se de pereţi.


— Am mai chibzuit la ceva, Maria…
Roaba oftaă şi taă cu.
— Ştii la ce? îântrebaă Sadeth cu voce micaă .
— IÎn vremea din urmaă , am baă gat de seamaă caă -i mai saă naă tos saă nu-ţi
aflu gaâ ndurile.
Sadeth îâşi fraâ ngea maâ inile caă utaâ nd din ochi sprijinul roabei.
— Eu tot îâţi spun… Cred caă beyul valah a vrut numai saă ne sperie. Nu
gaâ ndesc bine, Maria?
— Nu, staă paâ naă .
Pe buzele lui Sadeth tremura sufletul.
-196-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
— Cum, nu?
— A ţipat, de parcaă -i luase bordeiul foc.
— A ţipat, dar nu s-a araă tat nici o slugaă . Uliţele mişunaă de bostangii
şi totuşi nu s-a ivit saă maâ nţaă . Este?
— Este.
— Asta îânseamnaă … îânseamnaă …
Fluturele alb ţaâ şni îân braţele roabei.
— IÎnseamnaă caă beyul a vrut saă raâ daă . Ştia bine caă n-are cine-l auzi.
Aşa-i, Maria? Spune-mi caă -i aşa!
Roaba îâi simţi baă taă ile inimii şi-o straâ nse la piept.
— Aşa e…
Fluturele alb zburaă la sunduc. Scoase o braă ţaraă şi i-o îântinse.
— Paă streaz-o, Maria. Ţi se cuvine pentru judecata ta limpede.
— Mulţumesc, staă paâ naă . O maă suraă zaâ mbind: Repede l-ai iertat…
— Ba nu l-am iertat deloc! Tocmai de aceea am saă -l chem saă -şi
desluşeascaă fapta.
Moldoveanca faă cu ochii mari.
— Saă -l chemi?!
— IÎhîâ! Sadeth se gaâ ndeşte la toate. Toataă ziua se gaâ ndeşte. Dintaâ i,
am saă -i trimit un cornet cu fistic şi migdale, şi marţipane…
— Paâ naă aici, treacaă -meargaă ! Ahmed abia aşteaptaă asemenea slujbe.
Dar unde-l chemi?
Fluturele alb saă ltaă din umeri, mirataă caă roaba n-a ghicit.
— Pe casaă .

Sadeth ţinea îân maâ naă pergamentul acoperit cu slove negre.


— Vrei saă -ţi citesc, Maria? Saă -mi spui dacaă am fost destul de
desluşitaă . Beyule! Sadeth e foarte mânioasă şi nici prin cap nu-i trece să
mai fie fluture alb. Dacă vrei să se îmblânzească, vino la noapte pe casă.
Sadeth aşteaptă pe acoperiş de la zece ceasuri. Încalţă papuci moi şi
caţără-te în ulm. Sluga cea groasă să pândească şi Sadeth o s-o
răsplătească cu zece piaştri. Bagă de seamă, aga-baba aude şi musca!
Dacă nu vii, Sadeth nu vrea să te mai vadă niciodată în viaţa ei şi o să-l
ia de bărbat pe Ibrahim. Îţi plac marţipanele? Sadeth moare după ele.

***

-197-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
Raă spopitul bodogaă nea de unul singur, furaâ ndu-l din colţul ochiului
pe logofaă t. Radu Andronic pusese strai îântunecat spre a nu fi desluşit îân
puterea negurii, ceapchen, naă dragi, cizmuliţe din piele moale de
saftian, douaă junghere lipsite de podoabaă .
— IÎncredinţat sunt caă nu se cuvine slugii a caâ rti îâmpotriva faptelor
staă paâ nului…
— Nu prea eşti, Pafnutie. O faci de un ceas, dondaă nind la ziduri.
Leapaă daă paâ naă la capaă t ce ai de spus şi ispraă veşte, caă ci îâmi ţiuie urechile.
Raă spopitul o ţinea mai departe pe a lui, faă raă saă se îântoarcaă .
— Şi iar maă îântreb ce poate izbuti sluga vrednicaă avaâ nd de ţinut îân
fraâ u buiestru naă raă vaş ? „Rogu-te, cuvioase, ai grijaă de feciorul meu…“ Şi
laă craă miţaă am desluşit îân vorba ceea…
— Aşa te-a rugat tata? raâ se logofaă tul.
— Boierul Costache Andronic dovedeşte ochi buni şi minte limpede,
caă ci degrabaă a îânţaă les îân cine se poate bizui şi îân cine nu.
— Aşa e…
— Şi-a mai îânţaă les dumnealui caă feciorul bate caă raă ri straâ mbe, care
caă raă ri numai cucuie şi vergi de-ale bostangiului pot dobaâ ndi.
Trebuşoara aiasta eu, unul, am priceput-o de mult, caă ci multe mi-a fost
dat saă vaă d de caâ nd am intrat îân slujbaă boiereascaă …
— Ai ispraă vit?
— De… Lesne îâi e staă paâ nului a cetlui gura slujitorului.
IÎi azvaâ rli o privire iute. Logofaă tul se faă cea maâ nios faă raă saă fie. Urmaă :
— Dar saă te duci pe casaă ? Pe casaă , oameni buni, bre cuvioase şi tu
sfinte Grigore decapolitule! Baă rbat copt, caă ţaă raâ ndu-se pe acoperişuri
precum motanii?! Zdravaă naă saă fie oare fapta aceasta?
Radu Andronic privi ornicul şi aprinse luleaua.
— Saă nu îâncep eu a-mi aminti de fapte zdravene ale slugii. Gaă teşte-te
de drum, cuvioase! Vei ţine strajaă laâ ngaă ulm. Grijeşte de cai saă nu aibaă
vreo lipsaă şi saă îânceapaă a necheza sub fereştile mectubgiului.
— Vai şi iar vai! Tot lui Pafnutie cel ticaă los şi nevrednic îâi e dat saă
ducaă poverile!
— Duce el şi-o pungaă îân care galbenii s-au îânmulţit peste maă suraă îân
vremea din urmaă .
— Auzi-l, Doamne! Suflaă prin ea vaâ ntul Bosforului, iar la îâncheieturi
staă paâ neşte mucegaiul.
— Lacom de aur eşti, Pafnutie!
— Sunt lacom de hodinaă şi linişte. Staă paâ nul s-o desfaă ta îân vaă zduh
-198-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
sub stelele Profetului, iar raă spopitul o gusta îân ţaă raâ naă papara
bostangiilor.
— Poate caă şi de astaă dataă vei izbuti s-o ocoleşti. Eşti gata?
Caterisitul se urnea greu. Caă utaă chipul lui Radu Andronic şi rosti cu
glas tremurat:
— Logofete… Mai chibzuieşte, rogu-te, oleacaă … Ce trebuinţaă are
domnia ta de copchila mectubgiului?
— Caâ nd o îâncepe staă paâ nul saă dea socoataă slugii, ţi-oi spune.
— Logofete… Tulburi doar şi amaă geşti puiul cela de femeie. Las-o
paă catelor! Turcalete i-a fost ursit de Allah, vrea domnia ta a schimba
pravila?
Radu Andronic se faă cu a nu îânţelege.
— Chiar ataâ t de teamaă îâţi e, cuvioase?
— Nu m-am îângaâ mfat nicicaâ nd cu vitejia mea, logofete, caă ci nu
deprinzi îândraă znealaă trupeascaă zaă bovind asupra slovelor de ceaslov.
Cuget îânsaă la biata caă prioaraă şi inima picuraă lacrimi.
— Ai inimaă plinaă de simţire, caterisitule, şi aceasta plaă cut tare iaşte!
Hai!
Prin mintea raă spopitului straă fulgeraă un gaâ nd:
— Ştiu… Acuma am priceput. Socoteşti ca prin odrasla mectubgiului
saă dobaâ ndeşti izvodul. Ea poate ajunge mai lesne la sunducul cel
zaă voraâ t…
Ochii logofaă tului se îântunecaraă . Scoteau sclipirile sataniceşti ca o
vaă paie neagraă , pe care le temea Pafnutie. Caterisitul se faă cu mic şi
dintr-un pas ajunse îân celaă lalt ungher al odaă ii.
— Vorba asta, scraâ şni Radu Andronic, dacaă o mai slobozi vreodataă ,
ţi-o şterg de pe buze cu gaâ rbaciul!
Pafnutie plecaă privirea spaă şit. IÎngaâ naă faă raă vlagaă :
— De, eu vorbeam şi eu… Ca omul prost.
— Prost te ştiam, ticaă los te aflu! Caă ci doar o minte ticaă loasaă poate
naă scoci asemenea gaâ nd netrebnic. Ascultaă bine ce-ţi spun, raă spopitule!
Nu m-am ruşinat niciodataă de faptele mele. Drumurile poruncite de
Vodaă au trecut prin inimaă de muiere vicleanaă . Dar inimile cele curate
nu le-am amaă git!
Ieşi din caă maraă , traâ ntind uşa cu putere. O amforaă ce adaă sta alaă turi se
claă tinaă şi caă zu maă runţindu-se. Caterisitul paă şi pe urma logofaă tului.
— N-am ce zice, Pafnutie! Dupaă toate semnele, noapte blaâ ndaă a
îânceput.
-199-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
Auzi zgomot de copite şi daă du fuga îân grajdul taă tarcei. Radu
Andronic pornise singur spre conacul mectubgiului.

***

Sadeth se priveşte cu mulţumire îân mirazaă . Pe maâ ini, chiar şi


deasupra coatelor, şi-a prins toate braă ţaă rile pe care le are, îân degete şi-a
îânşirat toate inelele. Creştetul şi l-a îâncins îân cununaă de zamfiruri, mari
caâ t boaba de fasole, ca şi cerceii spaâ nzuraţi îân urechi. A îâmbraă cat cea
mai frumoasaă rochie din maă tase ca cerul, cu flori mici de aur. Mijlocul i-
l straâ ng paftalele cele mari, dar de la aga-baba. Nu le-a pus îâncaă
niciodataă , aşteaptaă nunta cu Ibrahim.
„S-aştepte paâ naă or rugini, chicoteşte Sadeth. Asemenea îânsoţire nu
se va îântaâ mpla îân veac.“ Paftalele sunt din aurul cel mai bun. Tot ataâ t de
curat ca luna îânjumaă taă ţitaă din creştetul geamiilor. Paftalele îânchipuie
doi boboci de trandafir îânrouraţi, adamantele presaă rate pe petale sunt
boabele de rouaă .
IÎn caă maraă ard trei lumaâ naă ri. La flacaă ra lor, Sadeth straă luceşte ca o
tingire bine lustruitaă de mai-marele bucaă tarilor. Sau ca un soare! Ba
nu! Ca o îâmpaă raă teasaă africanaă . Straşnic mai straă luceşte! Deasupra
îâmbracaă mantie catifelie ca floarea de cireş, cu maâ neci şi poale de
herminaă .
Sadeth se plimbaă prin odaie, zornaă indu-şi braă ţaă rile. Are braă ţaă ri şi la
glezne, imineii sunt din brocart cu clopoţei. Sadeth zornaă ie toataă …
Maria o priveşte şi-i dau lacrimile.
— Ce frumoasaă eşti, Effendim!
Fluturele alb paă şeşte îânfoiat. IÎşi aduce aminte de ceva şi zboaraă iar la
mirazaă . Destupaă douaă clondiraşe cu parfum scump. Mosc şi violete. Staă
o vreme îân cumpaă naă , apoi le ridicaă deasupra capului şi le deşartaă pe-
amaâ ndouaă paâ naă la ultima picaă turaă .
Roaba îâncepe saă tuşeascaă , raâ de printre lacrimi.
— Socoteşti caă mai lipseşte ceva, Maria?
— Unde saă anini? N-a raă mas loc nici maă car pentru o spelcaă , staă paâ naă .
Mi-e teamaă caă n-ai saă îâncapi pe geamlaâ c cu ataâ tea veşminte.
— IÎncap! Maă ştiu dintotdeauna. Dacaă -mi intraă capul, maă strecor
-200-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
toataă . Adaă ugi cu voce tristaă : Tare mai e slaă buţaă Sadeth!
— Tem şi zgomotul, staă paâ naă . Nu faci pas faă raă clinchet.
— Asta pentru caă vreau eu. Pe acoperiş am saă calc ca o pisicaă . Se
raă suci repede, taă ind orice altaă vorbaă roabei: Nu scot nici maă car un inel,
saă ştii, Maria! Tot îân sac m-a vaă zut beyul şi cu straie proaste. Vreau…
vreau…
— Ce vrei, staă paâ naă ?
Fluturele alb îâşi muşcaă buzele.
— Nimic.
Moldoveanca se laă saă îân genunchi, prinzaâ ndu-i maâ inile. Vorbi îâncet,
cuprinsaă de tulburare:
— Ascultaă -maă , Effendim…
— Nu te ascult!
— Focul la care-ţi îâncaă lzeşti inimioara arde prea tare. Are saă ţi-o
frigaă .
— Iar îâncepi?
— Beyul se joacaă numai, oftaă roaba.
— Şi eu maă joc…
IÎşi prinse feregeaua peste chip.
— Acum ajutaă -maă saă ies, Maria. Nu! Nu mai spune nimic. Te rog!
Raă maâ i de veghe la fereastraă .
— IÎncaă nu-i vremea, staă paâ naă .
— Şi ce dacaă ? Maă uit la cer, mai chibzuiesc… Am ataâ ta pe cap…
Roaba cocoţaă dinaintea ferestrei trei mescioare una peste alta.
Dintr-un salt, fluturele alb ajunse sub bagdadia cu flori. Deschise
geamlaâ cul zugraă vit, lung de douaă palme îântinse şi lat de una şi
jumaă tate. IÎncercaă dintaâ i capul, culcaâ ndu-l pe o parte şi zaâ mbi stelelor.
IÎncepu a se zvaâ rcoli şerpeşte strecuraâ ndu-şi umaă rul, apoi braţul. Trecu
tot trupul paâ naă la mijloc şi dintr-o dataă îânţepeni priponitaă . Jumaă tate
din Sadeth raă maă sese îân odaie, cealaltaă straă lucea îân noapte.
— Scoate paftaua, staă paâ naă , suflaă Maria.
Sadeth daă du din picioare.
„Nu! Cu nici un preţ paftalele! Sunt ataâ t de frumoase!“
Se zvaâ rcolea ca un ţipar.
— Le desprind eu, Effendim, şi ţi le trec dupaă aceea prin geamlaâ c.
Picioarele fluturelui alb îâşi conteniraă zbuciumul. Slobozit de paftale,
trupul alunecaă . O aşteptaă pe Maria saă -i îântoarcaă cingaă toarea şi paă şi
spre creanga cea lungaă a stejarului.
-201-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
IÎn negura albastraă desluşi o mogaâ ldeaţaă . Beyul valah era acolo.
Inima lui Sadeth, ciocaâ rlie speriataă , îâşi luaă zborul, se avaâ ntaă sus, sus,
printre stele.
O lunaă micaă şi zglobie îânota îân albastrul cerului ca un peştişor de
aur.

***

Logofaă tul îâşi astaâ mpaă raă zaâ mbetul. Sadeth straă lucea faă clie. Nu trebuia
privire prea ageraă pentru a desluşi, cocoţat pe casa mectubgiului,
mormanul de odoare. IÎi faă cu semn saă treacaă îân umbraă deasaă ridicataă de
coroana stejarului. Sadeth şopti cu inima vraă biuţaă :
— Nu spui nimic, Radu Andronic?
— Nu.
Ochii albaştri fluturaraă nedumeriţi. IÎn glas tremura teama.
— Gaâ ndeam… Te-am chemat… Sunt tare maâ nioasaă caă ai strigat dupaă
bostangii. Eu şi Maria nu suntem hoţoaice.
Mai aşteptaă o vreme cu lacrima îâncolţitaă : Dumnezeule, tocmai acum
îâi curge şi nasul… Aşa paă ţeşte caâ nd nu vrea saă plaâ ngaă . IÎntrebaă îâncaă o
dataă :
— Nu spui nimic, Radu Andronic?
— Nu.
— De ce?
Logofaă tul îântoarse capul. Ochii negri sclipeau blaâ nd:
— Fluturele alb mi-a faă gaă duit saă nu-şi mai ascundaă chipul, iar eu i-
am faă gaă duit saă n-o spun lui aga-baba.
Sadeth se trase îânapoi, nu îândeajuns îânsaă pentru ca maâ na logofaă tului
saă n-o poataă ajunge. Degetele beyului îâi desprinseraă cu nespusaă
dulceaţaă feregeaua de pe obraz. O atingere moale şi caldaă , de parcaă ar fi
dezmierdat-o coada cea groasaă a motanului siamez. Motanul Amirei…
Fluturele alb suspinaă :
— Ce de lucruri rele face Sadeth! Ochii albaştri alergaraă dintr-o dataă
spre taâ mple: Te-am poftit, Radu Andronic, saă -mi descaâ lceşti de ce ai
vrut saă maă dai pe maâ na bostangiilor.
— Fluturele alb a îânţeles singur şi l-a iertat pe Radu Andronic. Şi tot
fluturele alb i-a scris caă -i plac marţipanele.
IÎi îântinse un cornet. Sadeth îâl luaă şi îâncepu saă ronţaă ie.
-202-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
— Ale mele cum ţi s-au paă rut?
— Straşnice.
— Ce-ai maâ ncat îântaâ i şi-ntaâ i?
Logofaă tul care de mulţi ani uitase gustul cofeturilor minţi la iuţealaă !
— Steluţa.
— Steluţa?! Ochii lui Sadeth se umeziraă . IÎnseamnaă caă n-ai priceput
nimic, Radu Andronic! Marţipanele mele se cereau maâ ncate altfel, caă ci
numai astfel raâ nduite le puteai desluşi vorbele.
Logofaă tul îânţelese. Darul lui Sadeth ascundea o şaradaă . Puse cap la
cap îân anume raâ nduialaă , inimioara, luna, saă geata şi celelalte acadele
urmau saă -i spunaă ceva. Hotaă rîâ saă le cerceteze taina, dar îâşi aduse
aminte caă trecuseraă de mult prin paâ ntecele lui Pafnutie.
— Ai saă maă ierţi?
— Nu. Şi niciodataă n-am saă -ţi spun ce voiau ele saă -ţi graă iascaă .
Nasul lui Sadeth prinsese din nou saă plaâ ngaă şi n-avea batistaă .
„Blestemata de Maria a uitat saă mi-o dea.“
Sadeth îâşi muşcaă buzele de ruşine, dar mai cu seamaă de ciudaă . Ori de
caâ te ori îâşi zdraă ngaă nea podoabele, Radu Andronic caă uta îângrijorat spre
Divan-Ioli. Sadeth clopoţi braă ţaă rile şi logofaă tul cuprinse repede îân
privire lungul uliţei. Fluturele alb îâşi şterse grabnic nasul cu maâ neca
rochiei.
— Ţi-e fricaă , beyule?
— Pentru tine.
— Atunci e bine. Azi-dimineaţaă chibzuiam caă … Oare saă -ţi spun?
— Spune!
— Trebuie saă ştii caă toataă ziua chibzuiesc. Semaă n cu aga-baba. Maă
gaâ ndeam caă dacaă nu ţi-e fricaă , poţi veni pe casaă îân fiece noapte. Ca saă ne
treacaă vremea, o saă ne spunem caâ te o poveste cu raâ ndul…
— Ai chibzuit bine, zaâ mbi logofaă tul.
— Ştiu poveşti foarte frumoase, se avaâ ntaă Sadeth. Tu ştii?
— Nu.
— Nu-i nimic. Am saă te îânvaă ţ eu. Dacaă maă rogi, pot îâncepe şi azi.
— Te rog.
Baă gase de seamaă caă pe Sadeth o chinuieşte nasul şi n-are batistaă . O
scoase pe a lui faă raă ca fluturele alb saă vadaă .
— A! Uite ce-am gaă sit.
— E a mea, spuse repede Sadeth, smulgaâ ndu-i-o din maâ naă . Mereu o
raă taă cesc… Oftaă fericitaă , azvaâ rlindu-şi capul pe spate. Azi am saă -ţi
-203-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
istorisesc povestea lui Ali cel netot care avea o ceainaă rie. A fost odataă
un om tare saă rman, pe nume Ali. Şi îântr-o zi…
Logofaă tul o privea cu luare-aminte.
„Sfinte Dumnezeule! Unde-i Ioniţaă Faă rcaă şan, ori clucerul Negoescu
saă -l vadaă pe logofaă tul Andronic caă ţaă rat îân miez de noapte pe un
acoperiş, ascultaâ nd o fetiţaă care-i baă sneşte despre Ali, netotul cel cu o
ceainaă rie…“
Peştişorul de aur al lunii plutea peste capetele lor.

Pafnutie tremura laâ ngaă cai. De caâ te ori treceau bostangiii pe Divan-
Ioli, îâi claă nţaă neau şi dinţii. Cinci paşi saă fi faă cut şalvaragii îân
îânfundaă turaă , şi-ar fi dat peste slugaă burduhaă noasaă ţinaâ nd tovaă raă şie
unui armaă sar şi unei taă tarce.
Ridica mereu ochii spre acoperiş. Nu se auzea nimic, nu vedea
dincolo de ramurile stejarului. Mirosea doar a spiţerie – violete şi mosc
– de-l durea capul. Luaă o guraă zdravaă naă de rachiu din ploscuţaă şi socoti,
cercetaâ nd cerul, pe puţin douaă ceasuri de caâ nd logofaă tul se caă ţaă rase îân
ulm.
IÎn odaia mectubgiului se stinsese lumina. Simţea cum i se sting şi lui
ochii de somn. Se laă saă moale la picioarele taă tarcei cu gaâ nd saă adoarmaă ,
caâ nd privirea i se aninaă de îântunericul des oploşit sub bolta porţii.
Zdrahonul îâl paâ ndea, maă suraâ ndu-l lung.

— Ţi-a plaă cut povestea mea, Radu Andronic? îântrebaă Sadeth.


Nu îândraă znea saă -şi şteargaă nasul îân marama beyului şi apaă sa doar
naă rile.
— Mi-a plaă cut, şopti logofaă tul, scuturaâ ndu-se de gaâ nduri.
— Maă bucur. E tot ce mi-a raă mas de la nene-cadân.
Ochii logofaă tului cercetau faă ptura plaă paâ ndaă .
— Ai o rochie foarte frumoasaă , fluture alb.
Sadeth se semeţi.
— Am altele şi mai şi!
Chibzui la iuţealaă : „Chiar maâ ine am s-o trimet îân taâ rg pe Maria saă -mi
ia ţesaă tura. N-am nimic care saă se asemuie cu asta.“ Dar ce paă cat caă
beyul nu poate vedea paftalele. Nici imineii cu clopoţei…
— De ce suspini, fluture alb?
Glasul beyului e dulce, cu mult mai dulce decaâ t o sarailie.
— Cine ţi-a spus caă suspin?
-204-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
— Inima ta.
— Inimile fetelor mint, beyule.
Radu Andronic cercetaă limba ceasornicului.
— Zaă bovim prea mult…
— Mie nu mi-e som. Vii şi maâ ine?
— Cu siguranţaă .
— IÎn fiecare noapte?
— Ori de caâ te ori va fi cu putinţaă . Nu maă aflu totdeauna la Stambul.
Sadeth îânghiţi îân gol.
— Eu am saă aştept mereu. Dacaă vii bine, dacaă nu…
— Nu trebuie saă maă aştepţi, zaâ mbi logofaă tul. De caâ te ori voi fi pe
acoperiş, voi da de veste fluturelui alb azvaâ rlind o pietricicaă îân
fereastra lui…
— Ba am saă aştept! Am saă aştept! Chiar şi pe ploaie…
Ochii lui Sadeth erau plini de lacrimi. IÎşi muşcaă buzele şi îântoarse
capul.
— Saă nu gaâ ndeşti cumva caă pe tine te aştept.
— Nu…
— Aşa-mi place mie: saă stau pe acoperiş.
Radu Andronic îâi privi faţa micaă de copil. Ochii albaştri paă reau
staâ njenei îânrouraţi, îânfipţi pieziş pe chipul alb. Straă lucea toataă . Cununa
din paă r, lacrimile din ochi, dinţii abia zaă riţi. Sadeth era o prinţesaă micaă
şi frumoasaă .
Fluturele alb îâi caă utaă privirea. IÎntrebaă îâncet, abia mişcaâ nd buzele
rubinii:
— Ascultaă , Radu Andronic… Petrecerile acelea nu se dau oare
noaptea?
Logofaă tul raâ se îâncetişor. IÎi trecu fierbinte prin inimaă . Ar fi straâ ns
caă pşorul acela îântre palme, ar fi luat îân braţe trupul plaă paâ nd al
fluturelui alb. Fluturele alb… I-ar fi stricat aripile.
IÎl ajunse din urmaă chemarea lui Sadeth:
— N-ai luat piaştrii faă gaă duiţi slugii celei groase.
Radu Andronic suraâ se şi apucaă creanga ulmului. Peste caâ teva clipe,
Sadeth auzi tropot de cai. Se îântinse pe acoperiş cu maâ inile sub ceafaă .
Pe cerul vioriu sclipeau doar stele. Peştişorul de aur se îânecase.

-205-
Capitolul XIX

VRAĂ JITORUL NEBUN DIN FANAR

Radu Andronic se afla pentru a patra oaraă poftit la conacul


mectubgiului caâ nd sluga – Osman – îâl petrecu îântr-o caă maraă pe care
dintr-o privire logofaă tul o desluşi. Era odaia de tainaă a lui Selim.
IÎncaă perea caă ptuşitaă cu marmoraă şi covoare ca toate caă maă rile din
chear-chir avea lucruri puţine, sofa îângustaă , pupitru veneţian, iar dupaă
o perdea bogataă , se ghiceau zaă brele grele.
Osman zaâ mbi cu suraâ sul acela daă ruit de slugi doar oaspeţilor
îândraă giţi. Logofaă tul avea maâ naă largaă , chimirul plin, iar staă paâ nul îâl ţinea
îân mare cinstire.
— Celebi vine îândataă .
— Mi-e capul greu, Osman, spuse Radu Andronic.
— Saă deschid ferestrele?
— Nu lipsa aerului curat mi-a pricinuit durerea.
— Dacaă Andronic Effendi porunceşte, pot aduce doctorul staă paâ nului
meu.
— Mulţumesc pentru gaâ ndul taă u bun, Osman, dar am ce-mi trebuie
– un anume praf care se cere luat îân cupaă de apaă zaharataă .
Sluga nu-l aşteptaă saă ispraă veascaă şi pieri pe uşaă . Logofaă tul îâi urmaă ri
paşii cu urechea, apoi dintr-un salt fu laâ ngaă perdea. IÎnlaă turaă colţul şi îâşi
simţi baă taă ile inimii. Acolo, dupaă peretele de zaă brele, îân dulapuri îânalte,
cu multe sertaă raşe, îâşi ţinea mectubgiul tainele. Patru rotiţe îânfipte îân
grilaj alcaă tuiau îâncuietoarea naă scocitaă de neamţ.
Radu Andronic dibui îân cingaă toare un vaâ rf de plumb, un capaă t de
pergament şi îânscrise – traă gaâ nd mereu cu urechea spre uşaă – raâ nduiala
semnelor, caă ci şase semne deosebite, astupaâ nd şase borţi, avea fiecare
rotiţaă : animale, stele, cifre şi litere.
Caâ nd se îântoarse Osman cu tipsia, logofaă tul se afla pe sofa cu
taâ mplele prinse îântre palme.
-206-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY

Mectubgiul îâl petrecu îân altaă odaie, cu ferestrele spre graă dinaă , unde
aerul plin de miresme proaspete ar fi raă corit de îândataă fruntea şi
obrajii logofaă tului.
Era o îâncaă pere mai micaă , la celaă lalt capaă t al conacului, potrivitaă dupaă
gustul evropenesc. IÎntr-un ungher, staă paâ nea un vas îânalt caâ t un baă ietan,
ars şi zugraă vit cu migalaă pe paâ ntece, adus tocmai de pe meleagurile lui
Soare Raă sare. Trei crengi îânflorite de piersic îâmpraă ştiau aromaă gingaşaă .
Slugile îâi paă raă siseraă . Era o dupaă -amiazaă cu luminaă multaă ca mierea,
din graă dinaă venea şoapta faâ ntaâ nilor. Narghilele aşezate dinainte
torceau fum albaă strui, cafeaua fierbinte aţaâ ţa naă rile, portocale roşii,
pline de zeamaă , paă reau zugraă vite pe tablaua de argint.
— Aş dori, Andronic-Effendi, rosti cu zaâ mbet cald Selim, saă te socoţi
oaspete îândraă git al conacului meu, poftit şi bine-venit la orice ceas.
Logofaă tul i se îânchinaă , purtaâ nd maâ na la inimaă .
— Şi dacaă domnia ta ar îângaă dui, urmaă mectubgiul, te-aş socoti la fel
de aproape ca pe un frate.
Radu Andronic îâşi plecaă pleoapele. Era îâncredinţat de prietenia
neprefaă cutaă a lui Bektaş, prietenie sporitaă mult de serile petrecute îân
casa lui signor Bartholomeo. Cu multaă baă gare de seamaă avusese
logofaă tul grijaă ca lui Selim saă -i suraâ daă mereu norocul, chiar şi atunci
caâ nd la masaă se aflau mai mulţi jucaă tori.
— Excelenţa ta îâmi daă ruie prea mare cinstire. Zaâ mbi: Nu ştiu îânsaă
dacaă Coranul îâţi îângaă duie a ţine drept frate un ghiaur.
— Coranul… Selim oftaă cu multe claă tinaă ri de cap: Ţi se va paă rea faă raă
îândoialaă ciudat saă auzi asemenea vorbe din gura mea, dar Coranul,
canoanele lui straâ mbe ridicaă azi stavilaă grea pentru imperiu. Ne aflaă m
la margine de haă u, iar Coranul ne daă braâ nci saă -i caă utaă m straă fundurile.
Logofaă tul ridicaă spraâ ncenele.
— IÎndraă zneţ gaâ nd…
— Şi prevestitor de gaâ de, raâ se Selim.
— Dacaă excelenţa ta îângaă duie, ţi-aş aminti caă la Stambul sunt
destule urechi doritoare de asemenea vorbe spre a le raă staă lmaă ci îân
paguba domniei tale.
— Fii pe pace, Andronic-Effendi, nimeni nu le-a auzit şi nu le va auzi.
— IÎncrederea ce mi-o araă ţi maă copleşeşte.
— Ţi se cuvine! Privi un timp pe fereastraă . Am caă laă torit mult şi poate
caă aceasta a fost spre nenorocul meu. Caă ci acolo, departe de hotarele
-207-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
padişahului, m-a straă puns dintaâ ia oaraă îândoiala… Nu cunoşti ce se aflaă
îân conacul taă u, spunea un îânţelept musulman, paâ naă ce nu eşti poftit pe
la alţii.
Mectubgiul paă rea caă zut pe gaâ nduri. Cerceta florile din graă dinaă
raă spaâ ndite cu anumitaă ştiinţaă îân iarba scurt retezataă .
— Unde a caă laă torit senioria ta? îântrebaă Radu Andronic.
— Am vaă zut ţara nemţilor, a Bourbonului, am poposit îân republicile
italiene… Nu spun caă tot ce mi-a trecut prin faţa ochilor mi-a plaă cut,
dar prinzaâ nd îânvaă ţaă turaă de ceea ce au bun şi chibzuit, am priceput cu-o
sutaă de ani îânaintea oricaă rui musulman, caă peste cel mult altaă sutaă de
ani flamura verde nu va mai îânsemna nimic sau foarte puţin… Maă îânşel,
Andronic-Effendi?
Logofaă tul caă utaă raă spuns laă turalnic.
— Excelenţa ta se aflaă îân zi mohoraâ taă . IÎntr-astfel de ceasuri, şi caâ ntul
privighetorii seamaă naă a croncaă nit de cioaraă .
— Nu-i gaâ nd de-o zi, suraâ se cu amaă raă ciune Selim, ci de ani. Cum s-ar
zice, gaâ nd cu praxis1.
— Saă cred oare caă -mi cercetezi cugetul?
— Cugetul ţi l-am cercetat de mult, Andronic-Effendi. Şi apoi aflaă
îâncaă un paă cat al nostru, dacaă nu l-ai aflat paâ naă acum. Raă maâ nem cu
mare credinţaă cuvaâ ntului dat.
— Asta numeşte excelenţa ta paă cat?
— Faă raă seamaă n, prietene! Caă ci numai îânşelaă ciune am primit drept
raă splataă . Aminteşte-ţi, rogu-te, mulţumita principilor valahi şi
moldoveni. Aproape toţi au uneltit îâmpotrivaă -ne.
— Şi totuşi mi-ai oferit prietenia dumitale.
— Dupaă îândelungataă chibzuinţaă , iartaă -maă caă ţi-o spun.
— Dimpotrivaă , îâţi mulţumesc. Radu Andronic zaâ mbi: IÎn privinţa
flamurii verzi, socotesc caă excelenţa ta te îânşeli. Un sultan îânţelept
poate îândrepta soarta imperiului…
Mectubgiul îâi curmaă vorba:
— Cunoşti asemenea soi de îâmpaă rat, Andronic-Effendi? Eu, nu! Şi-
apoi nu am crezut niciodataă îân ceea ce poate izbuti un singur om. Un
singur om ţinaâ nd piept unei pravile vechi de aproape o mie patru sute
de ani. Nu de un singur om avem trebuinţaă , spuse apaă sat apropiindu-şi
chipul de al logofaă tului, ci de mii! Sute de mii care saă îânţeleagaă caă din

1
Experienţă (lb. greacă).
-208-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
temelia imperiului şi paâ naă la Humaiun-Serai, mai cu seamaă acolo, totul
trebuie zdruncinat şi apoi oraâ nduit altfel.
Bektaş scuturaă luleaua stinsaă şi aprinse alta.
— Dregaă tori necinstiţi se aflaă pretutindeni, spuse Radu Andronic.
— Faă raă îândoialaă . Şi am îântaâ lnit mulţi îân Evropa. Slujba mea era saă -i
caut, saă -i gaă sesc şi saă -i cumpaă r. Dar am îântaâ lnit şi din ceilalţi. Maâ na lor
nu s-a îântins oricaâ te pungi de aur le-am trecut pe dinainte… Ştii pe
cineva îân Stambul, Andronic-Effendi, care saă nu-şi aibaă preţul saă u? De
la araă mioara lepaă dataă îân palma cerşetorului paâ naă la desagii de galbeni
vaă rsaţi la picioarele vizirului? Cunoşti o singuraă slujbaă care nu-i de
vaâ nzare îântre hotarele semilunii? Urmaă mai domolit: Saă nu gaâ ndeşti caă
nu-mi iubesc ţara. Iubesc şi Coranul, acolo unde povaă ţuieşte îânţelept.
Taă cu. Radu Andronic spuse îâncet, caă utaâ ndu-şi parcaă cuvintele:
— Mi se pare ciudat… Ciudat şi neaşteptat saă aud din gura
excelenţei tale aproape aceleaşi vorbe pe care cu ani îân urmaă le-am
auzit la Veneţia, Savoia, Toscana ori la Curtea lui Leopold…
— Ochiul straă in, Andronic-Effendi! Mare mirare trebuie saă îâncerce
un astfel de ochi caâ nd poposeşte la Stambul… Stambul, Cavac sau
Ienichioi. Raâ se îâncetişor. Suntem staă paâ nii lumii, nu şi ai noştri. Pentru
noi n-am faă cut nimic. Ştii oare, Andronic Effendi, caă prima carte îân
slove musulmane s-a tipaă rit îân Valahia din porunca Braâ ncoveanului? Şi
mai ştie domnia ta caă cea dintaâ i aşezare pe haâ rtie a caâ ntecelor o vom
datora îânvaă ţatului moldovean Dimitrie Cantemir? Aud caă îân vremea din
urmaă trudeşte saă îântocmeascaă o istorie a îâmpaă raă ţiei. Culege fapte,
scotoceşte ispraă vile de demult ale vitejilor noştri, descaâ lceşte hrisoave
uitate de vreme. Nici unul dintre noi nu ne-am gaâ ndit saă laă saă m
viitorimii asemenea lucruri. Caâ t cuget şi vlagaă poţi cere unor baă rbaţi
toropiţi de traâ ndaă vie, ghiftuiţi faă raă maă suraă , storşi îântre zidurile
astupate ale haremului? Patru neveste îângaă duie legea…
— Şi excelenţa ta are douaă , suraâ se logofaă tul.
— Cu bunaă dreptate îâmi atragi luarea-aminte şi nu maă supaă r. Am
douaă soţii, pentru caă pravila nu îângaă duie despaă rţenia. De caâ nd îânsaă am
adus-o pe a doua n-am mai caă lcat îân odaă ile celei dintaâ i. Iar îânaintea
celei dintaâ i, a fost cea adevaă rataă . Allah m-a pedepsit, sunt îâncredinţat,
pentru caă ei îâi îânchinasem toataă inima, şi mi-a luat-o… Oftaă : Da,
haremul e blestemul osmanlaâ ilor, Andronic-Effendi. A faă cut din femeie
roabaă , de nici un ajutor baă rbatului; femeile îâmbaă traâ nesc şi mor cu
deprinderi şi cuget de copile şi îân loc saă -l paă zeascaă pe drept-credincios
-209-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
de patima desfaă taă rilor trupeşti, dimpotrivaă … Am o fiicaă , şopti
îânnegurat. IÎmi pare raă u pentru ea, dar nu pot face nimic. Pravila nu
îângaă duie. Iar fiica mectubgiului nu se poate abate de la slova
canoanelor.
— Nu cutez a da poveţe excelenţei tale, rosti cu straâ nsoare îân glas
Radu Andronic, dar o minte luminataă asemenea celei ce o are
mectubgiul, socotesc caă ar fi putut veni îân ajutorul fiicei sale.
— De pildaă ?
— Se aflaă la Stambul dascaă li vestiţi…
— Fiica mea ştie saă scrie şi saă citeascaă . Asta îânseamnaă caă ştie cu
mult mai mult decaâ t orice musulmanaă .
— Maă gaâ ndeam la îânvaă ţaă turaă mai de soi.
Selim raâ se amar:
— La ce are s-o ducaă astfel de îânvaă ţaă turaă ? Pentru ce viaţaă are s-o
pregaă teascaă ? Arataă -mi un singur otoman care-şi doreşte soaţaă ageraă şi,
cum spun fraâ ncii, instruitaă . Fiica mea trebuie saă intre îân casa unui
musulman. Aşa spune legea, aşa gaâ ndesc şi eu caă e bine. Chibzuieşte
cum s-ar simţi o fraâ ncaă ori o nemţoaicaă – orice evropeancaă – îântr-un
harem, caâ t de nefericitaă ar fi… Iar eu vreau ca fiica mea saă fie fericitaă .
Nu duci dorul mierii paâ naă n-o pui pe limbaă .
— Totuşi…
Selim trase gaâ nditor din lulea.
— Şi aşa, are mai multaă slobozenie decaâ t oricare copilaă musulmanaă .
Toate muierile din casa mea, soaţe ori roabe, au îângaă duinţi ce nu se
pomenesc la alţii. Şi maă îântreb: oare e bine? Nu-i va fi haremul soţului,
temniţaă nesuferitaă ?
Duse ceaşca cu cafea la buze şi sorbi îân îânghiţituri mici.
— Ispraă vesc, suraâ se, caă ci ataâ t de amarnic ţi-am vorbit despre
Stambul, îâncaâ t mi-e teamaă saă nu-ţi fi iscat dorul de alte meleaguri, şi
mai vaâ rtos de Valahia. Nu-ţi ascund caă aş îândura greu plecarea domniei
tale…
Logofaă tul ridicaă din umeri.
— Abia am venit de la Veneţia, iar îân Valahia, caâ t traă ieşte
Braâ ncoveanu, nu maă pot îântoarce.
— Adevaă rat… Anul trecut, marele vizir s-a faă cut luntre şi punte
pentru a-i smulge sultanului Mustafa domnia pe viaţaă . Ţi-am mai
pomenit de Rami-Mehmed… Astfel de dregaă tor, lacom, crud, plin de
patimi şi faă raă şcoli, duce imperiul la pieire.
-210-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
— Te-a lovit greu? îântrebaă îâncet Radu Andronic.
— Nu. Dacaă maă lovea, ţineam de uraâ t acum cloţanilor de la Şapte
Turnuri, ori nu maă mai aflam deloc. Privi lung îân ochii logofaă tului: Eu
vreau saă -l lovesc, Andronic-Effendi!
Boierul îâl cercetaă cu mirare.
— Astfel de lucruri se îâmplinesc îân tainaă , şi îân şi mai mare tainaă se
chibzuiesc. Cum de-o spune cu glas tare, senioria ta?
— E o dovadaă a prieteniei ce-ţi port. Şi poate caă ursita… Da, faă raă
îândoialaă ursita a faă cut saă ne îâncrucişaă m drumurile. Doi prieteni cu
acelaşi vraă jmaş.
— Nu te îânţeleg, Bektaş-Effendi.
Mectubgiul raâ se:
— Am saă -ţi descurc eu paâ nzele. Rami-Mehmed e reazemul
Braâ ncoveanului şi nu-i sfetnic saă nu cunoascaă lucrul acesta. Cu
nenumaă ratele pungi de aur plaă tite bacşiş vizirului, Braâ ncoveanul şi-a
dobaâ ndit domnia pe viaţaă . Prin iscoadele mele ştiu de vreme
îândelungataă caă valahul nu-i credincios sultanului. Cloceşte mereu gaâ nd
de raă zvraă tire alaă turi de greci, saâ rbi, îâncearcaă saă -i tragaă de poale spre
ajutor pe ţarul Petru şi pe Leopold. O ştiu de mult, dar dovadaă n-am
avut. Acum o am, o aştept saă vinaă .
Chipul lui Radu Andronic paă ru saă se lumineze.
— Vaă d unde ţinteşti… Dovedind viclenia Braâ ncoveanului, sapi
puterea îâncredinţataă lui Rami-Mehmed de caă tre sultanul Mustafa.
Valahia e piatraă scumpaă la coroana padişahului.
— IÎntocmai.
Logofaă tul claă tinaă din cap.
— Şi? Mi-ai dovedit îânainte, cu prisos de îânţelepciune, adevaă rul
vorbei naă scocite de baă traâ ni: staâ rpind o singuraă buruianaă , nu scapi
graâ ul de praă paă dul pirului…
— Ştiu, Andronic-Effendi, îânlaă turarea lui Rami-Mehmed nu schimbaă
soarta imperiului. E puţin, foarte puţin, dar oricum e ceva.
— Da, e ceva, spuse logofaă tul pe gaâ nduri.
— Nu-ţi raă saă desc naă dejde zadarnicaă . Maă îânşel arareori… Curaâ nd,
curaâ nd de tot, te vei putea îântoarce acasaă . Prietenia mea va alina dorul
domniei tale, aducaâ ndu-mi îân schimb maâ hnirea de a nu te mai şti
aproape. Suraâ se: N-ai gustat şerbeturile…
Logofaă tul baâ igui ceva nedesluşit. IÎşi muşca buzele saă nu raâ daă .
Printre crengile albe de cais, zaă rise pentru o clipaă flori albastre, piezişe.
-211-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
Ochii fluturelui alb.
Sadeth staă tuse toataă vremea ascunsaă îân vasul cel mare, zugraă vit de
meşteri japonezi.

***

Sadeth tremuraă . Ce frig e îân astaă searaă pe casaă ! Vaâ ntul îâmpunge
rochia subţire cu fluturaşi albaştri. Rochia Amirei, cea de-a doua soţie a
lui aga-baba, pe care Sadeth i-a furat-o din sunduc, e largaă şi lungaă , dar
Sadeth a mototolit-o bine la spate, unde nu se cunoaşte, şi a legat-o
straâ ns cu cingaă toarea.
Amira o ţinea sub laă caă ţel pentru zile de bairam, pentru moschee,
pentru ceasurile caâ nd pofteşte prietene. Rochia minunataă pe care
Amira nu i-ar fi îâmprumutat-o niciodataă . De aceea a şi şterpelit-o…
IÎncuietorile din casaă n-au tainaă pentru Sadeth, le deschide la iuţealaă cu
o spelcaă . Ştie ce paă streazaă Fathma, soţia dintaâ i, îân besacteaua persanaă .
Nişte neghiobii saă mori de raâ s: bucle legate cu panglici, o gaâ zaă moartaă
îân cutiuţaă de sticlaă , un dinte adevaă rat pe care l-a raă taă cit aga-baba
muşcaâ nd din halviţaă , prins îântr-o gheruţaă de aur. Sadeth a scotocit şi
sertaă raşele Amirei… Clondire şi clondiraşe cu uleiuri şi alifii. A gaă sit
Sadeth şi o alifie de tinereţe veşnicaă . Un fel de argilaă neagraă şi
unsuroasaă . Şi-a maâ njit Sadeth cu naă dejde tot trupul ispraă vind cutioara
dintr-o dataă . Socotise caă va ajunge din nou copil… Ibrahim nu se poate
îânsura cu o fetiţaă … A zaă cut dupaă aceea douaă saă ptaă maâ ni, umflataă şi
roşie, vegheataă de ebe-cadân.
Sadeth mai cunoaşte – dar asta n-a spus-o nimaă nui, nimaă nui, nici
maă car Mariei – ce raâ nduialaă trebuie saă ţii pentru a deschide zaă brelele
din odaia de tainaă a lui aga-baba. Dintaâ i bagi degetul îân leu, şi roteşti…
Numai dupaă ce ajungi la capaă t, îânvaâ rţi bila aceea cu steluţe. Apoi…
Lui Sadeth îâi e tare frig. A aşteptat luna saă alunece trei palme dincolo
de creanga stejarului şi beyul tot n-a venit. Inima lui Sadeth e micaă ,
micaă , lacrimile îâi umflaă pleoapele. Un strigaă t uşurel o faă cu saă saraă din
loc, gata-gata saă se praă vaă leascaă pe Divan-Ioli. Nu, nu e beyul, e Maria.
— Staă paâ naă … Staă paâ naă …
Sadeth se taâ raâ ie pe paâ ntece paâ naă la geamlaâ c.
— Staă paâ naă , zadarnic aştepţi.
-212-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
— Ei şi? Dacaă aşa-mi place mie…
— Nu mai vine beyul.
— Minţi, Maria!
— Nu te-am minţit niciodataă , Effendim. Am fost îân Pera.
— Pentru ce?
— M-a trimis celebi la spiţerie pentru leacurile lui Fathma.
— Fathma are roaba ei.
— E bolnavaă . Vino îânaă untru, staă paâ naă . Saă nu te prindaă frigul nopţii.
— Nu!
Sadeth daă din picior. Acoperişul geme. IÎşi duce maâ na la guraă speriataă
şi aşteaptaă . Nu se aude nimic. Şopteşte îânfrigurataă :
— Spune, Maria…
— Beyul e la petrecerea dataă îân casa fraâ ncului.
Sadeth simte caă -i îângheaţaă inima.
— Petrecere? Dupaă ce-ai cunoscut caă e petrecere?
— Am vaă zut raă dvane şi slujitorime, se aud muzici, casa-i luminataă
de parcaă ar fi luat foc. Prin ferestre se vede danţul…
Ochii fluturelui alb au pierit spre taâ mple. IÎntreabaă îânecat:
— Eşti îâncredinţataă caă beyul se aflaă acolo?
— Nu te necaă ji pentru puţin lucru… Hai, Effendim, îân casaă ţi-oi
maâ ngaâ ia pletele…
— Nu de maâ ngaâ ierea ta am trebuinţaă .
— Ţi-oi ghici îân graâ u…
Sadeth scraâ şneşte:
— Eşti îâncredinţataă caă beyul se aflaă acolo?
Roaba ofteazaă .
— Sunt.
— Dupaă ce?
— I-am zaă rit sluga aceea burduhaă noasaă , Pafnutie, printre slujitorii
de la poartaă .
Dinaintea ochilor lui Sadeth se lasaă neguraă groasaă . Lipeşte obrazul
de olanele acoperişului. O clipaă , douaă … Smuceşte dintr-o dataă capul.
— Mergem şi noi, Maria!

***

Roaba coboaraă sacul pe scaă rile tainice care duc de-a dreptul îân
-213-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
spatele graă dinii mectubgiului. Fluturele alb luase drumul beyului
valah.
— Pentru fapta aiasta, bombaă ne roaba, nu vaă d altaă raă splataă decaâ t
securea gaâ delui. Ajutaă , Doamne, saă fie maă car ascuţitaă , ne-or caă zni mai
puţin.
Se furişeazaă pe uliţi dosnice şi îântortocheate, ferind potecile
bostangiilor.
— IÎnfruntaă m primejdiile degeaba, staă paâ naă .
— Nu! şopteşte din desagaă fluturele alb.
— Cum gaâ ndeşti saă paă trundem?
— Eu sunt micaă . Gaă sesc bortaă pe unde saă maă strecor îân curţi. Tu
ataâ ta saă grijeşti, saă nu te vadaă sluga beyului.
Maria alege ulicioarele laă turalnice. Raă suflaă cu uşurare abia caâ nd
intraă îân Pera. Ornicele evropeneşti arataă miezul nopţii. Drept-
credincioşii dorm ţepeni, somn dulce îângaă duit şi binecuvaâ ntat de Allah.

***

Clipaă de raă gaz îântre douaă contradanţuri.


Muzicile odihneau îân ocniţa îânconjurataă de palmieri şi portocali
raă saă diţi îân haâ rdaie poleite ori smaă lţuite. IÎngaâ na dulce şi singur doar
clavecinul. Sunete maâ ngaâ ioase şi zglobii pe care unii dintre oaspeţi le-
au mai auzit la curţile evropeneşti. Sunt caâ ntece naă scocite de sieur
Lully spre desfaă tarea urechilor Regelui Soare. Slugi îân straie roşii,
zaă brelite cu argint, se mişcau neauzit, purtaâ nd tipsii îâncaă rcate cu cupe
şi pocale. Poposeau dinaintea oaspeţilor, alunecau mut spre cuhnii, se
îântorceau cu tipsii noi.
Alţii schimbau lumaâ naă rile ostenite din candelabre. Candelabre se
aflau pretutindeni, aninate de paâ ntecele bagdadiei, îân toate ungherele.
Odaă ile paă reau stropite de sus paâ naă jos cu diamanticale îân care bate
soarele. Cleştarul orbea, culegea stropii de luminaă , pe care-i azvaâ rlea
îânapoi cu pumnul.
Arome felurite îâmpaâ cleau aerul caă maă rilor: mosc, ambraă , iasomie,
violete, narcise şi chiparoase, amestecuri meşteşugite, tot ce a naă scocit
mai de soi îântru miresme neguţaă torul Simon Barbe. Caă rticica lui
paă trunsese îân toate curţile evropeneşti. Soţia trimisului francez abia
sositaă din Paris îâşi flutura marama îânecataă îân Mille fleurs, cel din urmaă
-214-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
parfum de pe cheiul Nesle. Rochia cea mai frumoasaă o avea îânsaă Lady
Alix. Era aidoma celei purtate de regina Anne, din stirpea Stuarţilor, la
balul Sfaâ ntului George. Saâ nii erau chenaă ruiţi de un fir straă veziu de
muselinaă , sub care îânfloreau opt trandafiri de aur. Poalele din catifea,
ca iarba, alunecau de vreo şase coţi pe dalele de marmoraă . Toscana era
îânveşmaâ ntataă îân rochie ca laă maâ ia, cu maă nunchiuri de argint, chibzuit
potrivitaă feţişoarei îânguste şi smeade. Olandeza, baă lanaă şi trandafirie,
alesese strai negru de taftaă , cu ape şi dantelaă multaă de Anglia, tot
neagraă . Deasupra genunchiului, chemaâ nd toate privirile, poposise
raâ ndunicaă baă tutaă îân smaralde şi diamanticale. Spanioloaica paă rea o
flacaă raă îân rochia ei roşie, bine trasaă pe paâ ntece, plinaă de rubine pe
braţele goale, la piept, îân paă r şi urechi. De la mijloc îân jos, veneţiana
avea trei raâ nduri de straie caă rora franţujii le daă duseraă nume felurite.
Cea de dedesubt, din taftaă subţire, se chema credincioasa. A doua, din
taftaă mai groasaă , era poznaşa şi i se zaă reau doar marginile. Cea de
deasupra, sfioasa, din brocart auriu, avea lanţ de panglici şi boboci
roz-albi ce faă ceau îânconjurul poalelor.
Erau peste o sutaă de oaspeţi îân casele trimisului lui Ludovic, care
dovedise multaă politichie naă scocind Balul primăverii.
Aşa gaâ ndea Radu Andronic, trecaâ nd prin sitaă oaspeţii. Cu nici un
chip n-ai fi putut altfel graă maă di îân vreme de raă zboi la aceeaşi petrecere
dregaă torii nemţi, olandezi, franţuji, spanioli, din Veneţia, Savoia şi
Anglia. Şi niciunde decaâ t aici, zaâ mbind tainic deasupra cupelor, privind
pieziş, dar mereu cu dulceaţaă , ori schimbaâ nd vorbe îân doi peri, nu
puteai iscodi mai bine gaâ ndurile principilor evropeni.
Nu vorbea nimeni despre coroana Spaniei, dar izbaâ nda mareşalului
de Villars la Hochstaeï dt, unde Bourbonul îânfraâ nsese pe nemţi cu mai
puţin de un an îân urmaă , se afla îân cugetul tuturor. Vaâ nzarea ducelui de
Savoia, trecut îân tabaă ra nemţeascaă , mai adumbrea îâncaă fruntea
trimisului francez, cel englez naă daă jduia mult îân vitejia şi priceperea pe
caâ mpul de luptaă al lui Malbourough. Baă taă lii grele se zvoneau pentru
sfaâ rşitul verii, dar buzele subţiri ale slujitorului reginei Anne erau
cetluite.
IÎn clipa aceea de raă gaz, îânsaă , zaâ mbeau toţi araă taâ nd chipuri senine,
faă raă umbraă de nelinişte. Se risipiseraă îân paâ lcuri, schimbaâ nd vorbe
uşurele despre fapte neîânsemnate, alţii straă juiau canapelele unde
poposiseraă rochiile cele galbene, ghiordii ori albastre.
Alcaă tuiau ciudataă privelişte pentru caftanele de pe malul Bosforului.
-215-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
Din hainele de brocart, atlaz şi zaramfir felurit colorate, ţaâ şnea horbota
îânspumataă a caă maă şilor, vestele lucioase îâmbumbate cu perle, rubine ori
safire. Ciorapii tot din maă tase, bine îântinşi paâ naă la genunchi, ţineau
culoarea hainei şi erau prinşi îân zgaă rdiţe de aur şi purpuraă . Panglici,
noduri şi egrete îâmpodobeau îâncaă lţaă rile, umerii, legaă tura de la gaâ t.
Perucile pudrate, castanii, caă runte, roşii ori ca pana corbului caă deau îân
zulufi moi.
Singurul cu perucaă albaă se afla logofaă tul Radu Andronic. IÎntre
buclele de argint, chipul raă saă rea mai oacheş, taă iat de mustaă cioara
subţire şi ochii raâ zaă tori ce sclipeau ca adamantele negre. IÎnchipuia
faă pturaă neasemuitaă spre care se îântorceau cu anume priviri capetele
doamnelor, şi tot cu anume priviri, dar alt cuget, ale baă rbaţilor. Haina
din brocart auriu se lipea precum pielea cea moale de umerii largi ai
logofaă tului, horbota de Anglia subţire, paâ nzaă de paing, flutura la cea
mai micaă adiere. IÎncaă lţaă rile din catifea albaă , vesta argintie, panglicile şi
zgaă rdiţele, ghiulurile aveau un singur soi de podoabaă : adamante
straâ nse îân maă nunchi.
„Zeu paă gaâ n din cleştar şi briliante“, îâşi zise veneţiana, potrivindu-şi
cele trei raâ nduri de straie îân aşa fel îâncaâ t saă poataă fi numaă rate.
Muzicile îâncepuraă din nou şi perechile îânaintaraă îântr-o alcaă tuire ce
ar fi staâ rnit mare mirare oştenilor din toate taberele îâncleştate la acea
vreme îân lupte grele. Sunetele jucaă uşe spulberau parcaă fraă maâ ntaă rile ce
umpleau de saâ nge harta Evropei.
Logofaă tul simţea privirile veneţienei, dar ochii lui caă utau spre
anume faă pturaă trupeşaă , îân strai de maă tase ca violeta: Dagmar, fiica lui
Beer, vraă jitorul din Fanar ce naă scocise îâncuietoarea mectubgiului.
Strecuraâ ndu-se printre oaspeţi, Radu Andronic îâi ieşi dinainte,
îânchinaâ ndu-i-se adaâ nc. Dagmar îâl maă suraă iute şi-i îântinse maâ na.
Logofaă tul îâi simţea la îânvaâ rtituri trupul şi subsuorile naă paă dite de
naă duşealaă , dar zaâ mbea cum ştia el mai frumos.

Sadeth staă caă ţaă rataă îântr-un castan. De-acolo, printre ferestrele
deschise, vede tot: danţul, muzicile, slujitorii cu tablalele lor mari. Aude
raâ sete şi vorbe rostite îân graiuri ciudate. Nimeni nu spune un singur
cuvinţel pe îânţelesul ei. Urmaă reşte cu ochi lacomi tot ce se îântaâ mplaă şi
se miraă , se miraă mult de tot…
Poate caă viseazaă un basm. Basmul cu prinţesa din conacul fermecat
pe care i-l povestea nene-cadân. Nicicaâ nd n-a vaă zut asemenea lumini.
-216-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
Puzderie de stele au venit saă dea straă lucire odaă ilor. Pe slugi le
recunoaşte dupaă tipsii, dar ceilalţi…
Sadeth se ciupeşte, se îâncredinţeazaă bine, bine de tot, caă -i treazaă , caă
nu doarme îân caă mara ei din conacul lui aga-baba. Acestea nu pot fi
faă pturi adevaă rate… Sunt prinţi şi zaâ ne vraă jite… A mai vaă zut Sadeth
astfel de straie? Asemenea mijlocele subţiri? Şi Sadeth are mijloc
subţire, dar ea e micaă şi slabaă şi nu maă naâ ncaă . Umerii lui Sadeth îânţeapaă
rochia ca douaă piroane, de aceea pune acolo horbotaă , ori se îânfaă şoaraă
îân caşmiruri… Fluturele alb e îâncredinţat caă viseazaă . Zaâ nele au chipuri
smaă lţuite, prinţii poartaă peruci mai frumoase decaâ t orice pieptaă naă turaă
ştiutaă de Sadeth. Şi ce muzici! Femeile dau maâ na beylor, se leagaă naă mai
unduioase decaâ t nuiaua pe care aga-baba o paă streazaă îân odaia lui,
pentru zilele caâ nd Sadeth se obraă zniceşte. Fluturele alb îânchide ochii.
N-ar vrea saă se trezeascaă . IÎi deschide din nou, repede. Va mai visa
vreodataă la fel de minunat?
Roaba îâi ascultaă de jos gaâ faâ itul, ţipetele mici şi îântreabaă mereu
aţaâ ţataă :
— Ce vezi, inimioaraă ? Ce vezi?
— De bagdadie, spune Sadeth cu gura uscataă , ataâ rnaă luminile.
Lumaâ naă ri îân candele de cleştar, Maria, iar din ele picuraă tot cleştar. Mai
sunt altele prin unghere. Vai, ce multe sunt! Nici nu pot saă -ţi spun!
Fluturele alb abia mai raă suflaă .
— Ah ce rochie!
— Cum e? Cum e?
— Verde de catifea, cu trandafiri de aur, şi cu atârnă mare de tot.
Maă turaă podelele. Caâ nd daă nţuieşte…. uite-o acuma, şi-a pus atârna pe
braţ. Ce frumoasaă e, Maria! Baă rbaţii sunt îân straie ca ale beyului, ştii,
caâ nd se plimbaă pe Divan-Ioli… Toţi au plete şi zulufi.
Fluturele alb amuţeşte. Inima-i tace, trupul i-a îânţepenit. Beyul valah
ţine îân braţe o rochie violetaă . Şi-i zaâ mbeşte… IÎi zaâ mbeşte…
Peste ochii albaştri naă paă deşte paâ nzaă de lacrimi. Nu mai desluşeşte
decaâ t o volburaă de aur şi argint de care se lipeşte strai vioriu.
— Ce-i, staă paâ naă ?
Sadeth îânghite lacrimile, îâşi şterge nasul cu podul palmei. Suspinaă
îânecat:
— IÎl vaă d. E aici…
— Valahul?
— Poartaă veşmaâ nt de brocart roz-alb, berneveci argintii. Un ilicel cu
-217-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
graă madaă de adamante, panglicaă lataă de aur cu ciucuri. Are şi el plete,
Maria. Plete de argint. Dar azi e uraâ t… Oricum, nu-i chipeş precum
gaâ ndeşte…
Fluturele alb îâşi muşcaă buzele. Ştie caă minte. Ştie şi Maria. Beyul
seamaă naă cu un soare, straă luceşte mai tare, cu mult mai tare decaâ t un
îâmpaă rat african.
— Şi… ea? îântreabaă îândoitaă roaba.
Ochii lui lui Sadeth se îântunecaă :
— E cea mai uraâ taă slutaă din o sutaă de ani şi chiar o mie de ani! Mai
slutaă decaâ t nevasta lui Ahmed cel chior! Balcaâ zaă şi cu bube pe faţaă …
— Vezi de-acolo şi bubele, staă paâ naă ?
— Vaă d. Şi rochia e pocitaă . Ca o vaâ naă taă coaptaă . Parcaă -i un şobolan. Ce
i-o fi îândesaâ nd ataâ ta la ureche, Maria?
— Cine, Effendim?
— Beyul… Caâ nd e cu mine, tace ca un crap. Şi-i zaâ mbeşte…
Glasul fluturelui alb e plin de lacrimi. Inima îâi saâ ngereazaă .
— Hai acasaă , staă paâ naă ! Ne-apucaă zorile…
— Saă ne-apuce! Acum îâi saă rutaă maâ na.
Sadeth plaâ nge, zguduind crengile castanului.

— Te ştiu de multaă vreme, Herr Andronic, suraâ se Dagmar.


Zaă boveau pe o sofa stingheraă , sorbind lichioruri reci.
— Te ştie toataă Pera şi prepuiesc tot Stambulul.
— Maă bucuraă vorbele voastre… Nu naă daă jduiam saă atrag luarea-
aminte a lui fraulein Beer, cea mai frumoasaă femeie din Fanar.
Dagmar raâ se:
— Vaă d caă ai deprins graiul cavalerilor de la curtea Bourbonului.
— O vreme îâl uitasem, zaâ mbi Radu Andronic. Fraulein Beer i-a
staâ rnit din nou izvorul.
Dagmar îâl lovi uşurel pe obraz cu vaâ nturarul din pene de struţ.
— Eşti un ştrengar, Herr Andronic. Vino îântr-o zi pe la noi caâ nd alte
lucraă ri îâţi vor laă sa clipaă de zaă bavaă .
— Bucuria de a vaă vedea va naă scoci multe asemenea clipe. Aţi
îâncredinţat altcuiva contradanţul?
Dagmar paă ru saă chibzuiascaă şi spuse cu zaâ mbet şiret:
— Cred caă lui Herr Andronic. IÎl trase de maâ naă : Vreau dintaâ i saă -l
cunoşti pe tata. IÎi place saă -şi pofteascaă singur oaspeţii…

-218-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY

***

Abia atunci se deschisese pofta de petrecere a logofaă tului. Muierile


toate erau cilibii, nicicaâ nd muzicile nu dezmierdaseraă mai dulce. Beer,
neamţul bezmetic, îâl poftise îân casele lui. Asta îânsemna cheia ce ducea
la redobaâ ndirea izvodului.
Se avaâ ntaă îân danţ. Ceilalţi oaspeţi se daă duraă îân laă turi, laă saâ nd loc
nababului cu plete de argint.
— E chipeş valahul! şopti Lady Alix.
Veneţiana îâl privea cu anume zaâ mbet.
— Are ceva de condottiere…
— Uite caă şi nemţoaica poate saă placaă !
— Capriciu, milady.
Chipul logofaă tului straă lucea. Nici un gaâ nd pentru fluturele alb.

***

Mectubgiul paă trunse pe neaşteptate îân odaia lui Sadeth, puţine clipe
dupaă plecarea Amirei. Totul se afla valvaâ rtej, pe fruntea fluturelui alb
crescuse cucui caâ t oul.
Selim îâi privi obrajii zgaâ riaţi, maă suraă neoraâ nduiala straielor şi a
covoarelor. Rosti aspru:
— De astaă dataă , cumplitaă pedeapsaă ţi-ai dobaâ ndit, Sadeth!
— De ce, aga-baba? Ochii albaştri se şi umpluseraă de lacrimi. Dupaă
ce vine Amira şi maă bate, şi maă urgiseşte, tot pe mine maă pedepseşti?
— Ce-ai avut cu rochia ei?
Sadeth araă taă cu degetul maldaă rul de maă tase ferfeniţit, raă mas îântr-un
colţ al odaă ii. Ţinea tot timpul la spate pumnul bine straâ ns.
— N-am avut nimic, aga-baba. A naă vaă lit pe uşaă cu ea îân zdrenţe şi
mi-a azvaâ rlit-o îân cap. Sadeth abia putea vorbi printre sughiţuri de
plaâ ns. Iar dupaă aceea, a naă vaă lit cu pumnii şi cu picioarele peste mine.
— Minţi, Sadeth! Din raă utate i-ai sfaâ şiat-o.
— N-am rupt-o eu, aga-baba.
— Minţi!
Glasul mectubgiului raă suna primejdios. Fluturele alb, cu faţa roşie
de plaâ ns, abia mai raă sufla.
-219-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
— Ştiam eu caă aşa are saă se îântaâ mple. Ştia Sadeth caă Amirei îâi vei da
îâncredinţare. Pentru caă Sadeth e cea mai micaă , şi slabaă , şi orfanaă , n-are
cine s-o apere. Doar ocaă ri şi palme primeşte. Amira-i caâ t o geamie,
toataă ziua îâi daă ghionturi şi-o ciupeşte, şi-o trage de paă r pe Sadeth şi tot
pe Amira o iubeşte aga-baba.
— Uitaă -te la mine, Sadeth!
Selim îâi smulci baă rbia. Ochii fluturelui alb spaă laţi de lacrimi îâl
priveau îân faţaă . Ochi de miel oropsit. Buzele îâi tremurau. Mectubgiul
îântrebaă îândesat:
— Ce ţii la spate, Sadeth?
Fluturele alb îâşi coborîâ genele lungi straâ ngaâ nd şi mai tare pumnul.
— Daă maâ na!
IÎi deschise degetele îâncleştate. O şuviţaă groasaă din pletele Amirei se
rostogoli pe papucii mectubgiului.

***

Plin de naă dejdi sosi logofaă tul îân casele cu fereşti roşii ale lui Beer. O
slugaă taâ mpaă , parcaă atunci smulsaă din somn, cu ochi alburii şi grai
gaâ ngav, îâl petrecu îân lungul unor odaă i faă raă luminaă , burduşite cu
bodroanţe ale caă ror rost Radu Andronic nu-l descaâ lcea. Beer robotea
îântr-o caă maraă cu zidurile zugraă vite îân negru şi umplute de socoteli, cu
mese îânalte şi lungi cum vaă zuse boierul numai prin maă naă stirile
papistaşe, cu puzderie de sticle şi maşinaă rii ciudate.
Ulcele cu gaâ t suleag, îânconvoiat ori cotit, staă teau îânşirate pe rafturi,
trei scaă faâ rlii gaă unoase îâşi raâ njeau dinţii caă tre oaspete. Neamţul
mormaă ia îânciudat, cumva, deasupra unui cazan din care se ridicau nori
îântunecaţi şi raă u mirositori. O roataă de fier se îânvaâ rtea cu huruit mare.
Logofaă tul gaă si vremea saă cerceteze cu de-amaă nuntul odaia, caă ci Beer
turuia îânainte, faă raă saă -l bage îân seamaă . Caâ nd ridica maâ inile, halatul de
maă tase violet se da îân laă turi. Radu Andronic îâi vedea atunci pieptul
scofaâ lcit, gaâ tul firav pe care se cocoţa capul ţuguiat, cu piele
gaă lbinicioasaă îântinsaă pe oase. Se raă suci dupaă anume vaă scior şi-l vaă zu pe
Andronic. IÎşi potrivi sticlele de la ochi, cercetaâ ndu-l cu mirare.
— Cine eşti tu? Doftor?
Logofaă tul îâncercaă saă zaâ mbeascaă :
— Pesemne m-am îânşelat asupra zilei ori a ceasului… Mi-ai faă cut
-220-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
cinstea, Herr Beer, de-a maă pofti îân casele domniei tale.
Vraă jitorul se holbaă îân spatele sticlelor.
— Te-am poftit eu?! Caâ nd?
— Ai uitat, Herr Beer! suraâ se Radu Andronic. La petrecerea dataă de
monsieur Ferriol. Am cunoscut-o pe Fraulein Dagmar şi…
Neamţul îâi retezaă vorba ursuz:
— De la petrecerea aceea afurisitaă Dagmar boleşte. Opt doftori au
cercetat-o paâ naă acum. Cei mai vestiţi din Stambul. Cei mai vestiţi
neghiobi! Dagmar nu mai are picaă turaă de vlagaă .
Pe chipul lui Radu Andronic se iviraă îântristare şi grijaă :
— Mult maă maâ hneşte vestea ce-mi dai, Herr Beer. Poate caă boala nu-
i primejdioasaă …
— Poate! Poate! strigaă îânciudat neamţul, zbuciumaâ ndu-şi maâ inile
deasupra capului. Ataâ ta aud! Poate! Dagmar zace umflataă şi roşie. Are
limba îânţepenitaă , iar netoţii spun, „poate“! Poate a maâ ncat îântr-un fel,
poate a îânghiţit îântr-altul, poate are stenahorie, poate a fermecat-o!
Auzi! Doftor îânvaă ţat saă -mi vorbeascaă de farmece. Du-te, tinere! Du-te!
Caâ nd Dagmar s-o îânzdraă veni ţi-o da de veste. IÎl opri îânainte de a pune
maâ na pe clanţaă : Nu mi-ai spus cum te cheamaă .
— Radu Andronic.
— A! Nababul. Mi-a îâmpuiat capul Dagmar. Du-te! Nababii nu-mi
plac mai mult decaâ t neghiobii.
Logofaă tul îâşi sticli dinţii.
— Mie îân schimb îâmi plac îânvaă ţaţii nemţi. Cu vremea, poate caă şi
domnia ta îâţi vei primeni gusturile.
— Hm! Poate! maâ raâ i vraă jitorul. Nu zic eu? Poate!
Se aplecaă asupra cazanului, îântorcaâ ndu-i spatele. Scaă faâ rliile goale
raâ njeau caă tre logofaă t.

***

Aprig o pedepsise mectubgiul pe Sadeth. Dintaâ i, nici unei muieri din


conac, soaţaă ori roabaă , nu-i era îâncuviinţat saă -i vorbeascaă ori saă -i intre
îân caă maă ri. O va sluji doar moldoveanca, cum şi caâ t s-o pricepe. Apoi…
Fluturele alb socotea pe degete la caâ te cazne şi osaâ nzi o norocise
aga-baba, lui Sadeth nu-i era îângaă duit saă se preumble prin graă dinaă , ori
saă -şi pofteascaă prietene. Nici taleri, teşcherele de cinci şi zece galbeni
-221-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
nu va mai primit Sadeth. Maria nu va mai cumpaă ra pentru Sadeth
marţipane şi cofeturi. Nici atlazuri, nici odoare. N-o saă mai poataă
lepaă da Sadeth nici maă car o paă raă luţaă joi seara îân palma lui Ahmed cel
chior şi a cerşetorilor ei. Chiar şi besacteaua cu giuvaieruri a luat-o
aga-baba, deoarece lui Sadeth, osaâ nditaă , nu i se cuvin podoabe.
Au mai fost şi alte pedepse, dar Sadeth n-a vrut saă se supunaă . Saă -i
cearaă , de pildaă , iertaă ciune Amirei, caă mila aceea umflataă , şi saă -i saă rute
maâ na; Sadeth n-a vrut îân ruptul capului şi a primit douaă palme grele
dupaă ceafaă de la aga-baba. Nuiaua n-o gaă sea, caă ci pricepe orişicine,
Sadeth o pitise sub sofa. Dupaă ce a plecat aga-baba, Sadeth şi-a izbit
doi pumni îân baă rbie saă nu raă maâ naă cu gaâ tul straâ mb, apoi şi-a faă cut la
mirazaă socoata vaâ naă taă ilor şi cucuielor, iar pe sofa a talerilor din
punguţa de maă tase. Chibzuind caă nu-i ajung, şi-a desprins safirele din
urechi şi-a trimis-o pe Maria cu ei îân taâ rg la anume om de credinţaă al
fluturelui alb, saă -i dea galbeni buni îân locul lor.
Roaba luase sacul îân spinare spre a nu îângaă dui privire straă inaă asupra
taâ rguielilor: ataâ ţia coţi de atlaz, ataâ ţia de taftaă , catifea şi tertel. Avea saă
treacaă şi pe la Ismail simigiul saă cumpere gavanos mare de şerbet dupaă
pofta staă paâ nei şi spre ciuda Amirei şi Fathmei, şi chiar a cotoiului Ali
care n-o iubeşte pe Sadeth.
IÎn aşteptare, fluturele alb adormi, ţesaâ nd somn lin, plin de dulce
îâmpaă care.

***

Caâ nd Sadeth ieşi din sacul Mariei, logofaă tul se frecaă la ochi. IÎşi
muşcaă buzele saă nu izbucneascaă îân raâ s, mai ales caă fluturele alb se
îânvaâ rtea ţanţoş prin caă maraă .
IÎn viaţa lui nu vaă zuse Radu Andronic asemenea straie. Pe trupul
firav al lui Sadeth curgea o rochie straâ mbaă şi dezlaâ nataă din care se
desluşeau doar petice de ţesaă turaă scumpaă . Poalele de taftaă violetaă nu
ataâ rnau deopotrivaă , mijlocul se urca de trei palme peste paâ ntece, o
maâ necaă era din atlaz mai scurtaă , cealaltaă de catifea. Dantelaă îâncreţitaă
faă raă meşteşug straă juia despicaă tura adaâ ncaă ce pornea de la un umaă r la
celaă lalt, potcoavaă , peste pieptul descoperit al lui Sadeth. I se vedeau
oasele, zaă brele strecurate sub piele.
O zi şi-o noapte naă duşiseraă Sadeth cu Maria îânţepaâ ndu-şi degetele
-222-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
spre a potrivi rochia asemenea celei purtate de nemţoaicaă la petrecere.
Fluturele alb aştepta cu sufletul la guraă zaâ mbetul lui Radu Andronic,
dar ciudat, beyul paă rea mai degrabaă saă -şi staă paâ neascaă raâ sul. Nu mai
avu raă bdare şi îântrebaă cu glasul uşurel al lucrului lipsit de îânsemnaă tate:
— IÎşi place rochia mea, beyule?
Logofaă tul raă suflaă adaâ nc:
— E minunataă !
Sadeth saă ri cintezoi:
— Nu-i aşa? Nu-s douaă la fel îân Stambul, oricaâ t ai caă uta.
— Sunt îâncredinţat…
Fruntea logofaă tului se adumbri faă raă veste. IÎncepuse saă desluşeascaă
caâ te ceva din straiul fluturelui alb. Caâ te ceva ce-i amintea de altcineva…
Culoarea viorie, despicaă tura de la piept, dantela…
— Ai o rochie evropeneascaă , Sadeth…
Sadeth îâncremeni cu inima la paâ ndaă . IÎntaâ ia oaraă beyul îâi spunea
Sadeth şi nu fluture alb. I se paă rea şi mai îâncruntat ca altaă dataă .
— Evropeneascaă ! Şi ce? N-am voie saă port asemenea rochie?
— Cine ţi-a cusut-o?
— Eu.
Logofaă tul o apucaă de umeri. Sadeth se faă cu micaă . „Vai ce uitaă turaă
uraâ taă , neagraă , şi ce glas aspru are beyul! Ca peria de duşumele a
Mariei.“
— Unde-ai vaă zut rochie evropeneascaă , Sadeth?
Fluturele alb îâşi coborîâ repede pleoapele. Radu Andronic nu-i laă saă
raă gaz:
— Nu minţi, Sadeth! Spune adevaă rul!
— M-a îânvaă ţat Maria. Ea cunoaşte foarte multe feluri de rochii. Am
saă -mi fac şi altele…
— Minţi! Nu roaba te-a îânvaă ţat.
Fluturele alb îâncepu saă plaâ ngaă . Se laă saă îân mijlocul odaă ii saă ltaâ ndu-şi
poala de taftaă peste cap. Nedumeritaă de taă cerea logofaă tului, saă ltaă peste
cot un craâ mpei de privire albastraă . IÎntaâ mpinaă ochii logofaă tului şi se
puse iar pe bocit. Se raă zgaâ ndi repede, oftaă de caâ teva ori şi rosti
îânţepataă :
— Maă duc acasaă !
— Aşazaă -te, Sadeth, pleci caâ nd îâţi spun eu!
Ochii fluturelui alb se ascuţiraă dintr-o dataă , flaă caă ri albastre fugite
spre taâ mple:
-223-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
— Sadeth face ce pofteşte ea, beyule, nu ce-o sileşti tu! Am saă te
spun lui aga-baba.
— Am şi eu destule saă -i spun. Te-ai furişat la petrecerea fraâ ncului.
— Nu-i adevaă rat. Nu pot paă raă si noaptea casa.
— Iar minţi, Sadeth. Sacul Mariei e la fel de bun noaptea, ca şi ziua.
Te-ai uitat prin fereştile deschise şi-ai vaă zut-o pe Dagmar.
Sadeth fluturaă genele. Rosti greu, parcaă :
— Dag… mar? Cine-i asta? O pisicaă ?
— Ştii foarte bine cine e. Fiica meşterului neamţ din Fanar. Bag de
seamaă caă rochia ei ţi-a plaă cut. Dupaă aceea i-ai cumpaă rat sluga. Pesemne
tot prin Maria…
— Visezi ori naă scoceşti, beyule! Şi dacaă vrei saă ştii, eu pot saă maă
supaă r.
Logofaă tul se apropie, paă şind rar.
— Ce praf i-ai dat nemţoaicei, Sadeth?
— Nu i-am dat nimic.
— Ce i-ai dat?
Glasul beyului îâi izbi urechile. Aducea a muget şi lui Sadeth îâncepu
saă -i fie fricaă . Radu Andronic, maâ nios, îâi prinse umaă rul. Vaă zu
zgaâ rieturile, semne albastre la grumaz, un cucui ascuns sub pletele
aduse pe frunte. Baă taă lie straşnicaă se dusese îân casele mectubgiului.
— Nu glumesc, Sadeth. Ţi-a raă mas loc şi pentru alte cucuie. Ce-ai dat
nemţoaicei? Fluturele alb îâşi supse buzele, semn caă nu va scoate o
vorbaă . Bine, Sadeth! Te îâncui aici şi nu pleci paâ naă nu-mi spui.
Logofaă tul se îândreptaă spre uşaă . Sadeth îâl opri îânainte de a pune
maâ na pe clanţaă :
— I-am dat… Nu mai ţin minte chiar ataâ t de bine.
— Sadeth!
Fluturele alb oftaă :
— Aloe, cu seminţe de muştar bine pisate, maă cieş şi pulbere de
gaâ ndaci negri. I le-a amestecat sluga îân alifiile ce-şi daă pe faţaă . Saă ştii caă
nu moare, beyule! Se umflaă doar, şi dupaă aceea îâi trece.
— Aloe, muştar, gaâ ndaci negri, maă cieş… Eşti îâncredinţataă caă n-ai
uitat nimic?
Sadeth se straâ mbaă , cu ochii plecaţi:
— Am adaă ugat şi puţin scaă rpinici… Asta ca saă se roşeascaă bine.
Logofaă tul îâşi îânfipse unghiile îân palme, saă nu raâ daă . Ar fi luat îân braţe
fluturele alb, i-ar fi tras o baă taie straşnicaă , i-ar fi saă rutat ochii, ar fi
-224-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
azvaâ rlit-o pe geam… Toate deodataă …
Rosti mereu mohoraâ t şi aspru.
— Acuma ai saă -mi zici leacul.
Sadeth îâi îântoarse spatele.
— Leacul, Sadeth!
— Vaă d bine c-o iubeşti pe fata meşterului, spuse fluturele alb printre
suspine. Dar nu-ţi dau leacul nici moartaă ! Aţinti îân obrazul logofaă tului
ochii albaştri foc şi paraă . Poţi saă maă paâ raă şti lui aga-baba, nici nu-mi
pasaă ! Şi degeaba te uiţi aşa. Lui Sadeth nu-i e teamaă de nimeni!
Radu Andronic chibzui caâ teva clipe, se apropie de fereastraă şi glaă sui
cu spatele îântors:
— Bine, Sadeth, poţi saă pleci!
Fluturele alb îâl cercetaă cu gura caă scataă . Se claă tina de pe un picior pe
altul. IÎngaâ naă , aţintind podelele:
— Muierea aceea balcaâ zaă şi bulbucataă se va drege baâ nd lapte de
cataâ roaicaă grea îân a patra lunaă . Faţa saă şi-o ungaă cu alifie de migdale şi
camfor.

-225-
Capitolul XX

IZVODUL ISCOADEI

De astaă dataă meşterul din Fanar îântaâ mpinaă logofaă tul cu zaâ mbetul pe
buze. Leacurile trimise prin Pafnutie se dovediseraă a fi de mare ajutor,
iar nemţoaica, dupaă spusele lui Beer, se taă maă duia vaă zaâ nd cu ochii.
— Dacaă îângaă dui, am saă -ţi ţin eu tovaă raă şie. Dagmar, deşi
neraă bdaă toare, îâncaă nu poate primi oaspeţi.
Avea zaâ mbet ciudat meşterul, cu buzele straâ nse peste gingiile ştirbe,
îân vreme ce ochii apoşi se rostogoleau – douaă faă pturi vii, mici, gonite
neîâncetat. Vorbea mult, cu patimaă , îân vreme ce meşterea asupra
ulcelelor schimbaâ nd licorile şi îâmbinaâ ndu-le, iar roata cea mare huruia
faă raă odihnaă .
Beer istorisi multe şi amestecate despre copilaă ria lui îântr-un
taâ rguşor din Prusia, apoi despre preumblaă rile pe la curţile evropeneşti,
despre mama lui Dagmar care pierise de pestaă îân Sardinia, despre
caă utaă rile lui.
Maşina de zburat a lui Leonardo nu-i daă dea pace, vorbea cu lacrimaă
despre pan Copernic, un polonez a caă rui carte scrisaă cu vreo sutaă
cincizeci de ani îân urmaă , De revolutionibus orbium coelestium libri VI,
cuprindea tot ce se putuse gaâ ndi mai de seamaă de la îânceputurile
omenirii. De altfel, jocul stelelor pe bolta cereascaă îâl fraă maâ nta mult pe
neamţ. Ţinea îân caă maraă ochean lung, alcaă tuit anume pentru cercetarea
cerului, iar pereţii negri erau acoperiţi cu semne ciudate, îânscrise cu
tibişir de argilaă albaă . IÎntr-acolo caă utau mai cu seamaă ochii logofaă tului,
caă ci desluşise îân îânvaă lmaă şeala aceea anume adevaă ruri despre harta
cereascaă îânsemnate îân tipare scurte ca nişte ghicitori: Venus, Jupiter,
Saturn, Crai Nou, Steaua ciobanului se iveau de fiece dataă îân raâ nduialaă
şi alcaă tuire nouaă .
Radu Andronic asculta cu jumaă tate de ureche naă vala de vorbe.
Semnele de pe zidurile neamţului îâi purtau gaâ ndul spre acadelele
-226-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
trimise de fluturele alb. Inimioaraă , lanţ, ancoraă … îântr-anume îânşiruire,
aveau un taâ lc. Iar dupaă cum o cunoştea pe Sadeth, logofaă tul prepuia caă
faă raă îândoialaă cercetase şi desluşise taina îâncuietorii din odaia
mectubgiului. Din aceastaă tainaă , izvodise şarada cofeturilor.
Logofaă tul paă raă si casa cu fereşti roşii din Fanar, îâncredinţat caă pentru
a deschide raă tezul lui Selim, trebuie îâmbinate semnele rotiţelor dupaă o
noimaă ce cuprindea adevaă r ştiut şi raă sştiut al haă rţii cereşti. Şi mai era
îâncredinţat caă oricaâ t l-ar suci, neamţul nu şi-ar lepaă da taina.

***

Douaă ceasuri dupaă miezul nopţii aşteptase fluturele alb pe acoperiş


sosirea logofaă tului. IÎn cel dintaâ i, tresaă rise la fiece zgomot, orice zvon de
copite, foşnet de iarbaă ori frunze îâi smulsese inima. O simţea bulgaă r
fierbinte, gonind din piept îân grumaji, caă zaâ nd iar greu îân cuşca ei. IÎn cel
de al doilea, plaâ nsese pe saă turate. Mai plaâ ngea îâncaă îân zori umplaâ nd
poalele roabei de lacrimi.
— S-a supaă rat, fiindcaă am vaă taă mat-o pe fata vraă jitorului cel nebun.
Sadeth abia putea vorbi printre sughiţuri. Bagi tu de seamaă , Maria, caâ t
de mult o iubeşte?
— Nu cred, inimioaraă … Te-am auzit cu urechile mele caă n-ai saă -l mai
îântaâ mpini pe acoperiş. De aceea n-a venit.
— O iubeşte, Maria! Sadeth îâşi araă taă pieptul. Uite, simt aici. Nu maă
îânşel niciodataă . Viaţa mea s-a ispraă vit. Mi-e ursit saă mor taâ naă raă ca şi
nene-cadân…
Fluturele alb îâşi plaâ ngea de milaă . Roaba îâi dezmierdaă pletele negre.
— Fii cuminte, Effendim. Saă aşteptaă m. Poate la noapte, ori noaptea
cealaltaă … sunt îâncredinţataă …
Moldoveanca adormise de mult caâ nd Sadeth chibzuia îâncaă scuturataă
de suspine. Candela se stinsese, îân geamlaâ curile zugraă vite paâ lpaâ iau
ruşinoase zorile. Sadeth zgaâ lţaâ i trupul roabei.
— Spune drept, Maria; tu n-ai fi faă cut ca mine?
Moldoveanca sforaă ia uşurel, pe o singuraă naraă . Sadeth îâşi potrivi loc
moale îân poalele ei. Pleoapele îâi caă zuraă grele peste ochii mari, fluturi
albaştri osteniţi de plaâ ns.

-227-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
***

Boier Ioniţaă Faă rcaă şan şi clucerul Negoescu poposiseraă de douaă zile
la Stambul. Chibzuiseraă ca îân raă stimpul ce aveau saă haă laă duiascaă sub
cerul lui Allah saă îânchirieze conac araă tos, pe potriva unor obraze alese.
Ochiseraă o casaă de trei caturi pe Divan-Ioli şi cu maâ na la chimir spre a
plaă ti galbenii cuveniţi aflaraă cu uimire caă ghiaurilor nu le era îângaă duit a
saă laă şlui îân asemenea conac. Aveau îâncuviinţare pentru locuinţaă de unul,
cel mult douaă caturi, caă ci îântre hotarele padişahului, conacele cele mai
îânalte se cuveneau drept-credincioşilor. Negoescu raă maă sese naă uc cu
ochii la şalvaragiu. Ioniţaă Faă rcaă şan, dupaă clipaă de chibzuialaă , îâi
descurcase taâ lcul poruncii.
— Vor saă fie mai aproape de Allah, clucere. Din aceeaşi pricinaă îâşi
rad şi scaă faâ rlia. Saă -i simtaă , faă raă oprelişte, dezmierdarea.
Se mulţumiseraă îân cele din urmaă cu o casaă raă saă ritaă pe un daâ mb, îân
apropiere de moscheea iscataă din milosaâ rdia sultanei Valideé .
Dupaă puţine ceasuri, caâ nd slugile abia ispraă viseraă raâ nduiala
bodroanţelor prin odaă i, aveau saă -şi caă iascaă alegerea.
Cinsteau de casaă nouaă din rodul podgoriilor valahe, minunaâ ndu-se
de una şi de alta şi naă scocind prilejuri de desfaă tare. Vaă zduhul era dulce
şi îâmbaă lsaă mat, cerul îântindea cearşaf siniliu, faă raă nor, din graă dinaă adia
aer primenit, un pumn de soare azvaâ rlea luminaă roşiaticaă pe covoare.
Ioniţaă cerceta cu plaă cere odaia, îâmpaă cat cu sine, cu Negoescu şi
îântreaga seminţie a Profetului. Baă use binişor îâncaă dis-de-dimineaţaă şi
descoperise îân turcime un soi de caltaboş uscat, tare şi iute – ghiudem
– ce asmuţea vaâ rtos la deşertarea cupelor. Se hiritisea pentru gaâ ndul
cel bun care-l maâ nase la Stambul şi chibzuia îân ce fel avea saă dea de
urma logofaă tului. Negoescu traă gea din lulea socotind numaă rul
balercilor neîâncepute şi mai cu seamaă îân ce fel aveau saă rostuiascaă
altele. Poposise clipaă de linişte îân caă mara raă coroasaă , boierii îâşi
azvaâ rleau priviri de mulţumire blaâ ndaă , caâ nd deodataă saă riraă arşi.
Raă cnete de mare spaimaă raă zbaă teau din uliţaă . Alergaraă la fereastraă ,
cercetaâ nd îâmprejurimile. Zbieretele nu conteneau, cereau parcaă îân
mare grabaă milaă şi ajutorinţaă .
— Se îâneacaă vreun fes, îângaâ naă buimac Ioniţaă Faă rcaă şan.
Negoescu avea ochii paă ienjeniţi, abia se ţinea de uşor.
— IÎl vezi?
— Nu! Se holbaă uluit la lumea de pe uliţaă . Ce znamenie de fiinţe or fi
-228-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
şi aă ştia, clucere? Nici caă le pasaă . Iar cela raă cneşte de-şi daă duhul. Dar
unde o fi?
— Uite-l!
Negoescu ţintea cu degetul undeva sus. Faă rcaă şan cercetaă îântr-acolo,
apoi din nou spre clucer. Se cruci, claă tinaâ nd capul:
— Maă , tu te-ai smintit de-a binelea! Nu ţii la baă uturaă , asta e!
— Ba tu ai bolunzit, Ioniţaă ! se maâ nie Negoescu. Uitaă -te îân vaâ rful
casei! Acela urlaă .
Faă rcaă şan îântinse gaâ tul şi raă mase cu ochii caă scaţi. IÎn vaâ rf de minaret,
raă cnea un muezin cu maâ inile ridicate spre cer, chemaâ nd turcimea la
rugaă ciune.
— Ce-o fi vraâ nd, bre Negoescule? Eu, dupaă cum zbiaraă şi îâncotro se
uitaă , chibzuiesc caă flaă caă ul parcaă se ceartaă cu Allah.
— IÎi tot dai zor cu Allah! Şi mai zici de mine caă -s beat. Poate îâl
ocaă raă şte pe altul, cocoţat şi el, dar pe care noi nu-l vedem.
Clucerul ridicaă din umeri, caă utaâ nd spre muezin.
— Pare a fi scaă pat din bolniţa celor cu stricaă ciune la cap.
— Saă naă tos, oricum, nu pare…
— Ori cere pomanaă . Saă -i trimitem caâ ţiva taleri prin slugaă şi i-om
îânchide gura.
— Ba eu zic saă -l cercetaă m îântaâ i.
Faă rcaă şan duse maâ na paâ lnie la guraă şi îâncepu saă strige din toţi
raă runchii. Luat faă raă veste, Negoescu se claă tinaă , gata saă cadaă .
— Hei, bre omule! ţipaă Ioniţaă . Ai vreo trebuinţaă ?
Clucerul se zgaâ lţaâ ia de raâ s.
— Gaâ ndeşti caă pricepe valaha?
Faă rcaă şan îâl maă suraă buimac şi-şi scaă rpinaă ceafa.
— IÎncearcaă tu, Negoescule, am baă gat de seamaă caă le-ai deprins
vorbele.
— Cum saă nu! Paâ naă a priceput acela ce fel de casaă caut, mi-au ostenit
maâ inile…
— Cum îâi astupaă m, bre, gura! IÎmi ţiuie urechile de-ataâ ta behaă it
zbuciumat.
Amuţi dintr-o dataă . Gaâ nd naă struşnic îâl straă fulgeraă . Daă du fuga spre
capaă tul odaă ii, cercetaă pe sub boarfe şi se îântoarse cu un colac mare de
fraâ nghie, meşterind la iuţealaă un laţ.
— Ce vrei saă faci? îântrebaă Negoescu.
— IÎl arcaă nesc ca pe armaă sarii cei naă raă vaşi.
-229-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
— Poţi?
— Pot. Caâ nd eram copil la moşie maă îântreceam cu argaţii.
— Dacaă poţi, e bine, socoti clucerul. IÎn sfaâ rşit, Ioniţaă , vaă d şi eu un
gaâ nd cu judecataă la tine. Mi-e îânsaă caă te faă leşti.
— Ţii prinsoare pe o balercaă din vinul raă mas?
— Ţin.
— Daă -te la o parte!
Boier Faă rcaă şan se caă ţaă raă pe pervaz. Descolaă ci fraâ nghia şi, îânvaâ rtind
laţul îân vaă zduh, îâşi luaă avaâ nt şi-l azvaâ rli cu putere îânspre muezin.
— Stai tu numai puţin! IÎl smulg eu şi din braţele Profetului!
Se rezemaă bine îân zid şi îâşi sumese maâ neca halatului, pregaă tindu-se
saă se opinteascaă vaâ rtos.
IÎnţelese pe neaşteptate caă se petrece ceva. Un paâ lc de turci,
îâmbraă caţi toţi deopotrivaă , cu nuiele îân maâ ini, se opriseraă dinaintea
ferestrei. Priveau îântunecaţi spre cei doi. Paâ naă saă apuce saă deschidaă
gura, bostangiii îâi îânhaă ţaraă şi-i petrecuraă cu lovituri paâ naă la temniţa cea
mai apropiataă .
IÎn vaâ rful geamiei, turcul se descotorosi de fraâ nghie şi îâşi urmaă
chemarea.

***

Paă taă rania celor doi boieri faă cu îânconjurul Stambulului, staâ rnind
uimirea maâ nioasaă a drept-credincioşilor, dar mai cu seamaă raâ setele
evropenilor din Pera. Solii: francez, veneţian, leah, armatorul olandez
îâşi ţineau paâ ntecele povestind faă raă istov cum valahii scoşi din raă bdaă ri
de chemaă rile muezinului şi necunoscaâ ndu-le rostul au îâncercat saă -l
tragaă jos din minaret, ispravaă caă reia îâi lipsise foarte puţin ca saă
izbuteascaă . Trimisul neamţ caă uta la ei mirat, nu pricepea ce-i de raâ s…
Lui Radu Andronic, îântaâ mplarea i-o istorisise mectubgiul Selim.
Dintaâ i, logofaă tul raâ sese pe saă turate, apoi raă mase pe gaâ nduri. Fapta i se
paă rea îântru totul pe potriva a doi boieri ce-i cunoştea bine: Ioniţaă
Faă rcaă şan şi clucerul Negoescu.
Se mai aflase caă valahii sunt tineri şi cuprinşi, unul dintre ei este
îânalt şi gros, un mal de baă rbat, iar amaâ ndoi se aflau la acel ceas
chercheliţi. Gaâ ndul logofaă tului fu adeverit de caă tre caă petenia
bostangiilor. Pomenind naă zdraă vaă nia ghiaurilor, turcul scotea flaă caă ri,
-230-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
chibzuind la cazne straşnice, ce trebuiau saă pedepseascaă , spre pilda
altora, ocara adusaă muezinului.
Trei pungi cu galbeni îâi domoliraă maâ nia. Paă caă toşii aveau saă fie
sloboziţi îân puterea nopţii şi îân mare tainaă spre a nu asmuţi
musulmaă nimea, şi cu faă gaă duinţaă jurataă din partea logofaă tului caă valahii
vor pieri chiar îân acelaşi ceas din Stambul.
Scaă rmaă naţi bine, dar treji, Ioniţaă Faă rcaă şan şi clucerul Negoescu
paă raă siraă pe uşaă dosnicaă temniţa.
Dibuiau la îântaâ mplare, îân îântunecimea groasaă , drumul spre casaă ,
vorbeau îân şoaptaă caă utaâ nd mereu laă turiş şi îân spate saă nu-i paâ ndeascaă
cineva.
— Nici taica nu m-a croit cu nuiaua caâ nd i-am taă iat cizmele cele
bune, saă -mi fac praştie, bodogaă ni Faă rcaă şan ţinaâ ndu-şi şalele.
Era buimac şi îânfricoşat peste maă suraă . Negoescu, galben, taă cea,
scraâ şnind. Ioniţaă îâşi scaă rpinaă barba.
— Maă car ai priceput ce dor avea nepricopsitul aă la din clopotniţaă ?
Negoescu maâ raâ i mocnit:
— Am priceput altceva. Saă maă mai iau şi altaă dataă dupaă capul taă u…
Hai la Stambul, om îânghiţi alt vaă zduh, ne-om mai primeni gaâ ndurile.
— Aşa, aşa…
— Oftaâ nd dupaă gaâ rbaci m-ai îâmpins la ataâ ta amar de drum? Saă maă
dezmierde ţopaâ rlanii aă ştia?
Ioniţaă Faă rcaă şan se opri locului.
— Te-am silit eu, bre clucere, saă maă urmezi? Şi-apoi cine maă
îâmbaă rbaă ta saă trag vaâ rtos de turc, ba saă -l smulg, cu minaret cu tot?
IÎşi urmaraă calea îân taă cere, orbecaă ind pe ulicioarele pustii. Dupaă o
vreme, gaă manul glaă sui iar:
— Tot maă minunez cum de ne-au slobozit aşa de lesne! Spunea
straă jerul acela, carele rupea niţicaă valahaă , caă dintaâ i ne-or strica îân
cazne, iar numai dupaă aceea ne trimit îân lanţuri la catargaă
îâmpaă raă teascaă . Şi dintr-o dataă ne scot de sub laă cataă cu faă gaă duiala saă
punem sare pe coadaă .
— Fii îâncredinţat caă zorile nu maă apucaă aici. Doisprezece cai
poruncesc saă tragaă raă dvanul!
— Ascultaă …
Faă rcaă şan îâl trase de maâ necaă . Negoescu se simţi apucat de
stenahorie.
— Iar ai vreun gaâ nd? Faă raă mine, Ioniţaă ! Orice ar fi, dar faă raă mine!
-231-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
— Ai raă bdare, omule! Nu vezi o faă pturaă acolo, printre copaci?
— A îânceput saă ţi se naă zare şi caâ nd nu bei…
Raă mase totuşi nemişcat, cu ochii zgaâ iţi îân îântuneric. Un baă rbat
raă saă rit, cu umeri largi, îân straie nemţeşti, se apropia leneş ca îântr-o
preumblare.
Boier Faă rcaă şan îâşi simţi inima saă rindu-i din loc. Bucurie mare i se
aşternu pe chip şi alergaă îân îântaâ mpinarea straă inului.
— Andronic!

Logofaă tul îâi scoase la liman pe drum retezat. Cum ajunseraă acasaă ,
Negoescu trezise slugile, azvaâ rlind potop de porunci scurte şi iuţi.
Trebuiau din nou straâ nse bodroanţele abia raâ nduite, îâncaă rcate îân
braşovence, îânhaă maţi caii şi pornit la drum îânainte ca soarele saă se
dezmeticeascaă .
IÎn aşteptare, clucerul şi gaă manul îâşi primeniseraă straiele, îâşi
oblojiseraă vaă taă maă turile.
— Cum daă inuieşti printre diavolii aă ştia, logofete? îântrebaă boier
Faă rcaă şan.
Radu Andronic saă ltaă din umeri, zaâ mbind:
— Dacaă le îânveţi deprinderile, duci trai dulce la Stambul.
— Hm, trai dulce! Gaă manul îâl privi cu luare-aminte. Mult maă
cuprinde mirarea saă aud ieşind din gura lui Radu Andronic asemenea
vorbe.
— De ce? raâ se logofaă tul. Unde ţi-i moale, acolo-ţi faci aşternutul.
Caâ nd îâl arcaă neşti îânsaă pe muezin, vraâ nd cu tot dinadinsul saă -l rupi din
vaâ rful geamiei, e de îânţeles caă -şi ascuţesc turcii gheara.
— Vaă d caă le ţii partea, mormaă i cu nemulţumire Faă rcaă şan. Aflaă , rogu-
te, nici nu ne-am dat seama caă acelea erau zbieretele de popaă turc.
— Acum aţi luat îânvaă ţaă turaă .
— Am luat… Ioniţaă se foi pe divan, cercetaâ nd podelele. IÎmi pare bine
caă te vaă d, logofete.
— Nu mai sunt logofaă t. Maă bucur şi eu.
Clucerul îâşi muşcaă buzele.
— Ne socotisem îâncaă de la Bucureşti saă -ţi daă m de urmaă .
— Cu ţel anume?
Faă rcaă şan şi Negoescu schimbaraă privire iute. Gaă manul se hotaă rîâ
primul:
— Uite, bre Andronic, mie-mi place vorba şi vinul saă fie limpezi. Ne
-232-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
ştim de copii, n-am umblat niciodataă cu ascunzişuri, iar pe tine şi pe
baă iatul aă staă lalt v-am ţinut totdeauna îân inimaă ca pe fraţii mei.
Clucerului îâi îâncolţi lacrima. Claă tinaă capul:
— Aşa e…
— Pentru mine, urmaă Ioniţaă , ai fost totdeauna pildaă . Te-am socotit
mai presus decaâ t noi, mai aşezat şi mai chibzuit, caâ nd a fost petrecere
ai petrecut vaâ rtos, caâ nd erai îân slujbaă , apaă i slujbaă îâmplineai! Asta-mi
plaă cea la tine, le faă ceai pe toate deopotrivaă . Eu, Negoescu, Stroe,
armaă şelul suntem doar nişte bezmetici, taă iem frunza la caâ ini şi
prisosim – ţi-o zice boier Ioniţaă Faă rcaă şan carele e un beţivan şi-un
ticaă los, dar nu de tot neghiob – şi prisosim oriunde. La Bucureşti, la
Stambul, ori la Viana… Cu noi ori faă raă noi, nici pagubaă şi nici folos.
— Unde baţi, Ioniţaă ? zaâ mbi logofaă tul, traă gaâ nd din lulea.
— Ajutaă -ne saă te pricepem, Andronic. Ce-a fost îân mintea ta,
vaâ nzaâ ndu-l pe Vodaă ?
— Pentru cinci sute de galbeni, rosti oftaâ nd Negoescu gaâ ndul saă u
vechi.
Radu Andronic paă ru saă se dumireascaă :
— A! Asta era…
— Asta! Gaă manul îâşi apropie trupul gros. Eu am chibzuit mai
departe, m-am sfaă tuit şi cu Negoescu. Taă raă şenia are un ascunziş.
Logofaă tul îâl privi iute, apoi coborîâ pleoapele:
— Ce fel de ascunziş?
— Socotesc caă tu ştii mai bine şi datornic eşti ca prieten saă faci
luminaă . Claă tinaă hotaă raâ t capul. Radu Andronic nu poate fi un netrebnic,
o Iudaă … Mi-ai dovedit-o îân ataâ ţia amar de ani! Şi mai am o dovadaă . IÎn
drum, ne-am îâncrucişat caă raă rile cu boier Costache. Se îântorcea de la
Stambul…
— Şi?
Ioniţaă Faă rcaă şan zaâ mbi cu taâ lc:
— Costache Andronic nu-şi va caă uta niciodataă feciorul ticaă loşit.
— Niciodataă ! îântaă ri Negoescu.
Logofaă tul ridicaă din umeri cu nepaă sare:
— Poate caă a venit cu alte trebuinţi la Stambul.
— Ţi-am mai spus, Andronic! Suntem zaă luzi, dar nu slabi de minte.
Uite, îâmi retez o maâ naă dacaă nu v-aţi vaă zut.
Clucerul daă du repede din cap:
— Şi eu!
-233-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
— Pentru caă tot aţi mers cu socotelile ataâ t de departe, spuse cu
uscaă ciune logofaă tul, aduceţi-vaă aminte caă boier Costache are un singur
fecior. Bun ori hain, tot unul raă maâ ne. Iar anii istovesc şi puterea
trupului, şi a sufletului. Ce nu îângaă dui cu nici un chip la douaă zeci sau
treizeci de ani, iartaă cu uşurinţaă paă rul sur.
Faă rcaă şan se holbaă :
— Cu alte cuvinte, recunoşti vaâ nzarea?
— Dacaă îâmi îângaă dui, zaâ mbi Radu Andronic, altfel aş numi fapta.
IÎnţelepciune.
— Pentru cine sute de galbeni?!
— Cinci sute îân Valahia, ceilalţi la Stambul.
Ioniţaă nu se dumirea.
— Tu?! Tu slujitorul credincios al Braâ ncoveanului?!
— Eu am o singuraă credinţaă , spuse raă spicat logofaă tul. Aurul! Ţi-e
greu saă pricepi, Ioniţaă , ţie, şi mai greu, clucere, poftele voastre nu trec
dincolo de pragul unor zaiafeturi. Nu cunoaşteţi puterea galbenilor! Eu
le-o cunosc. Braâ ncoveanu le-o cunoaşte. Şi-a umplut vistieria, şi-a
poleit cu aur Braâ ncovenii, şi Mogoşoaia, şi Potlogii, şi Curtea din
Taâ rgovişte, şi caâ te le mai are, a adunat comori la bancherii din Viana şi
Veneţia. Izbucni: M-am saă turat de faă raâ me! Vreau scaun şi tacaâ m la
masa cea îâmbelşugataă . Maă car dacaă maă tocmesc la staă paâ n, îângaă duiţi-mi
saă -l aleg pe cel mai puţin caă rpaă nos.
Negoescu fierbea, nu putea rosti un singur cuvaâ nt. Ioniţaă îângaă imaă :
— Te-ai tocmit iscoadaă turcilor?!
— Şi îânainte ce faă ceam?
— Mi-e silaă ! şopti boier Faă rcaă şan.
Radu Andronic îâncepu saă raâ daă :
— Singur ai spus caă eşti bezmetic, Ioniţaă . Eu aş adaă uga şi netot. Cere
şoimului saă cloceascaă ouaă şi gaă inii saă cugete. Ţineţi minte! Va veni
vremea caâ nd raă u vaă va paă rea caă n-aţi chibzuit asemenea…
Palma grea a clucerului Negoescu pornitaă faă raă staă paâ nire îâi retezaă
vorba, poposindu-i pe obraz.
— Ticaă losule!
Logofaă tul, alb la faţaă , duse repede maâ na la hanger.
— Hai! Loveşte! strigaă Negoescu. Nu te sfii! N-am jungher. Prilej
neasemuit pentru netrebnici!
Logofaă tul îâi privi lung pe amaâ ndoi. Puse hangerul îân cingaă toare şi
paă raă si odaia faă raă o vorbaă .
-234-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
Boier Ioniţaă Faă rcaă şan îâşi prinse capul îân maâ ini. Nicicaâ nd nu-l
copleşise asemenea tristeţe grea.

***

IÎn aceeaşi searaă , paă şind pe Divan-Ioli, logofaă tul zaă ri zdrahonul. De
astaă dataă , îâmpingea o roabaă umplutaă cu pepeni şi ajuns îân preajma
caselor mectubgiului, se opri îân caă utare de cumpaă raă tori.
Traă gea des cu coada ochiului spre zaă brelele de la fereşti, iar caâ nd se
îântunecaă de-a binelea, îâşi luaă marfa şi trecaâ nd de poarta Edirné-Capusi,
se afundaă îântr-o ulicioaraă straâ mtaă . Radu Andronic îâi ţinu umbra.
Ocolind îân goanaă un daâ mb, retezaă din drum, ieşindu-i faă raă veste
îânainte.
Speriat, zdrahonul vru saă fugaă , dar simţi îân spinare îâmpunsaă turaă de
hanger. La porunca logofaă tului, se raă suci îâncet, araă taâ ndu-şi chipul.
Andronic desluşi îân ochii straă inului licaă r de recunoaştere.
Era baă rbat îân puteri, ceva mai vaâ rstnic, cu privire caă prie, musteţi şi
barbaă castanii. Spre uimirea logofaă tului, zdrahonul îântrebaă liniştit, îântr-
o moldoveneascaă blaâ ndaă :
— Ce ai cu mine, boierule? Daă -mi pace, rogu-te!
— Asta numai dupaă ce mi-oi spune de ce paâ ndeşti caă raă rile mele şi
ale slugii.
— Nu ţi le paâ ndesc, boierule… Paă ru saă chibzuiascaă şi adaă ugaă : Doar
caă uneori se îâmpletesc cu ale noastre.
— Ale voastre?
— Cum saă spun…
— Limpede şi faă raă vicleşuguri! Cine eşti, şi dupaă ce umbli?
Zdrahonul oftaă :
— Asemenea domniei tale; dupaă lucru tare greu de dobaâ ndit îân
turcime.
Logofaă tul îâncruntaă spraâ ncenele.
— Vorbeşte descurcat, omule! Nu pricep boabaă ! Ce ţel deopotrivaă
avem noi doi?
Zdrahonul îâmpunse vaă zduhul, zaâ mbind staâ ngaci:
— Sus…
— IÎn ceruri?
— Oleacaă mai jos, pe acoperiş… Ştie domnia ta… Dar moldoveanca
-235-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
mea nu-i ataâ t de subţiricaă . Nu se poate strecura prin cel geamlaâ c.
Un gaâ nd straă fulgeraă mintea logofaă tului. IÎncepu saă raâ daă şi zdrahonul
raă suflaă uşurat.
— Acum ai priceput, boierule, aşa-i? Nu-s prea meşter la vorbaă . IÎn
sat, la noi, oamenii îâmi zic Mutulicaă .
— Şi Maria? îântrebaă Andronic.
— Şi Maria. Suntem moldoveni, dar acum locuim amaâ ndoi la gurile
Dunaă rii. Şase ani mai am de aşteptat.
— Ia-o pe îândelete, suraâ se logofaă tul. Dintaâ i, cum ai ajuns la Stambul?
Omul faă cu ochii mari:
— Paă i se cheamaă caă am venit dupaă ea. Eu sunt pescar. Eram cu
ceilalţi pe baltaă , cu lotcile. Caâ nd ne-am îântors, ne-au zis babele şi
pruncii caă pe muierile cele tinere le-o furat turcu şi le-o dus. Unde,
Taă nase ştia!
— Cine-i Taă nase?
— Nimeni. O vorbaă de-a noastraă . Gaâ ndeam saă -mi pun capaă t zilelor.
Taman atunci mi-a venit raă vaş de la Maria printr-un grec care ne
cumpaă raă peştele. Mi l-o taă lmaă cit paă rintele Ştefan de la noi din sat… IÎl
cunoaşte domnia ta?
Andronic claă tinaă capul, zaâ mbind.
— Nu. Şi ce scria îân raă vaă şel?
— IÎn raă vaă şel scria saă fac aşa, şi aşa, şi aşa… Aşa am faă cut, dupaă
porunca Mariei, şi am poposit la Stambul. Noaptea descarc marfaă îân
port, saă rostuiesc o para, ziua dau taâ rcoale, poate e chip s-o zaă resc.
Ochii i se umeziraă : Uneori iese şi mai capaă taă inima aiasta oleacaă de
hodinaă . Şase ani am de aşteptat…
— De ce?
— Aşa-i pravila îân turcime. Cum s-or îâmplini cu voia lui Dumnezeu
işti şase ani, o sloboade. Ne-om cununa atunci la noi îân sat, şi-oi pune
saă -l taie pe Iani.
— Neguţaă torul de peşte?
— Nu, porcul. I-am poruncit lui tata saă -l îângaă duie paâ naă la nuntaă .
Radu Andronic suraâ dea blaâ nd.
— De ce nu fugiţi?
— Iprava aiasta are s-o chibzuiascaă Maria. Cum spune şi ea. „Ţie,
Mihail, ţi-a raâ nduit Dumnezeu umeri şi spete tari numai bune de
povaraă şi te-a mai blagoslovit şi cu minte destulaă ca saă asculţi de cei
îânţelepţi…“ Acum, eu aştept, iar ea ticluieşte.
-236-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
— Bine, Mihail, saă vaă ajute Dumnezeu.
— Şi pe domnia ta, boierule.
— Dacaă ai vreo nevoie, ştii unde maă gaă seşti.
— Mulţumesc, boierule… Spune şi slugii matale caă nu-i port gaâ nd
raă u. Caâ nd maă vede, o dataă se face alb la faţaă şi parcaă daă strechea îân el…
N-am mai vaă zut moldovean ataâ t de iepuratic.
Logofaă tul îâncepu saă raâ daă . Mihail îâşi coborîâ privirea, adaă ugaâ nd îâncet:
— Fetei mectubgiului nu-i graă i despre mine, boierule. N-o saă
priceapaă …
Radu Andronic îâşi simţi inima. De caâ te ori se pomenea de fluturele
alb, îâl cuprindea o vaă paie pe care n-o mai cunoscuse.

***

IÎndataă ce muezinul sfaâ rşea taâ nguirile primei rugaă ciuni, la porţile
logofaă tului izbucneau strigaă te de mulţumitaă aduse de Mustafa,
bragagiul slobozit de sub povara caă ruţei.
Cuviosul Pafnutie, ajuns la capaă tul raă bdaă rilor, chibzuia cum şi îân ce
fel saă -i astupe gura. Mustafa îâşi traă ia vieţişoara oraâ nduitaă de Allah îân
mare risipaă de lipsuri. Avea nouaă turcişori maă runţi, nevastaă ostenitaă de
nevoi şi soacraă ce nu ostenea la vorbaă . Douaă sprezece suflete adaă postea
ghimirlia bragagiului şi toate douaă sprezece se minunau amarnic, îân
fiecare dimineaţaă , vaă zaâ nd caă îâncaă nu s-a naă ruit.
Graă dinaă n-avea Mustafa, ci doar un smochin oropsit de colbul uliţei.
Cum baă teau zorile, bragagiul culegea poamele coapte şi le ducea
izbaă vitorului. Zadarnic îâncercase Radu Andronic saă -i curme osaâ rdia. Zi
de zi, turcul îântindea lui Pafnutie trei smochine cu rugaă mintea saă le
aşeze la picioarele beyului valah.
— Primeşte-ţi, rogu-te, raă splata! spuse raă spopitul, araă taâ ndu-i
poamele şi cugetaă caâ t adevaă r ascunde vorba din baă traâ ni: „Pe cine nu-l
laşi saă moaraă , nu te lasaă saă traă ieşti!“ Znamenia aiasta de turc m-o ucis.
Dacaă aflaă cumva izvorul galbenilor trimişi de domnia ta, ne putem lua
lumea îân cap. Nu se mai dezlicheşte de poartaă .
Cu caă rţi groase îâmprejur, unde raă spopitul nu desluşea decaâ t cifraă rie
şi scrieri draă ceşti, o hartaă a cerului şi bucaă ţi de pergament pe care
trecuse semnele luate de la raă tezul mectubgiului, logofaă tul cercetase
caâ t e noaptea de lungaă taina îânchizaă torii. Raâ nduia fel şi chip
-237-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
saă lbaă ticiunile, buchiile, apoi stelele îân vreme ce raă spopitul se crucea,
bombaă nind îândesat:
— Paă zeşte şi apaă raă , sfinte Tomo, şi tu, prea cuvioasaă Paraschivaă , de
deprinderile sataniceşti! Zghihuie dobitoace şi cifraă raie, ba
scormonind printre nouri, zgaâ lţaâ ie şi stelele…
— Gura! strigaă maâ nios Radu Andronic.
Caterisitul se faă cu mic. IÎngaâ naă moale, luaâ nd-o spre uşaă :
— IÎi ceasul la care Profetul îângaă duie îândestularea paâ ntecelui.
— Adaă ceva aici şi ieşi afaraă .
Dincolo de uşaă , sluga vorbi anume ca saă fie auzit:
— De la vraă jitorul cel calic din Fanar i se trage. De la cela, şi din
caă ţaă ratul pe acoperişuri sub lunaă raâ njitaă . Haraă poaicei celei mititele nu-i
de ajuns caă i-o rupt inima, vrea de-amu saă -i fraâ ngaă şi picioarele…
Radu Andronic scuturaă capul. IÎncerca saă alunge din minte chipul
fluturelui alb.
…dar Sadeth e pretutindeni, îân stelele raâ nduite pe rotiţaă , îântre
literele îâmpraă ştiate. Trudeşte saă -şi alcaă tuiascaă numele, taâ raâ nd anevoie
pe S, apoi pe A, apoi pe D…
„E bine aşa, beyule?“
Ochii logofaă tului alunecaraă pe fereastraă .
…Prin zaă brele degetelor mijeşte caă utaă tura albastraă a lui Sadeth.
„Saă nu crezi caă te aştept. Aşa-mi place mie, pe acoperiş.“
Panfutie se îântoarse dupaă scurtaă vreme cu o tabla îântinsaă şi o aşezaă
pe mescioaraă . Se aflau acolo bureţi îân oţet, drob de miel, un pui. Aromaă
ciudataă straă punse naă rile logofaă tului. IÎntrebaă îânecat:
— Ai baă gat ceva îân guraă , raă spopitule?
— Niciodataă îânaintea staă paâ nului. Eu, din faă raâ me…
— Du-te repede la cuhnii şi opreşte slugile de la maâ ncare. Bucatele
au fost otraă vite!

***

Radu Andronic gonea vaâ nteş spre anume conac aşezat îântr-o viroagaă
din Curu-Cişmè, departe de priveala bogatelor seraiuri, unde nume
alese valahe şi din Moldova pritoceau gaâ nduri trufaşe de domnie. IÎn
acel conac, primiseraă adaă post şi poruncaă straşnicaă saă nu se arate prin
Stambul cei trei slujitori ai logofaă tului de faţaă la jaful carelor
-238-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
moldoveneşti.
Dorinţa de a-l smulge dintre vii, chibzuia Radu Andronic adunat
peste coama armaă sarului, îâncaă saă laă şluia îân inima şi cugetul
negustorului braşovean. Ca iscoadaă a muftiului, spre a-şi urma calea
netulburat, Dragoş trebuia dintaâ i saă îânlaă ture cu grijaă dovezile de
necredinţaă ale drumului straă baă tut.
Braşoveanul dibuise ascunzaă toarea celor ce puteau depune
maă rturie despre fapta sa, altminteri n-ar fi cutezat saă strecoare otrava.
Sluga cumpaă rataă de negustor sfaâ rşise prin a maă rturisi fapta şi cine era
omul care îâl îândemnase.

***

Ochii lui Sadeth nu mai au lacrimi. Sunt pietre uscate, albastre şi


oarbe ca ai graă sunului acela de porţelan din odaia lui aga-baba. Ţine
picioarele îâncrucişate, maâ inile pe genunchi, raâ njeşte ca un prost, iar
ochii piezişi nu vaă d nimic. Aga-baba spune caă -i un Allah de la Soare
Raă sare.
Şi inima lui Sadeth s-a uscat. Numaă raă a patra noapte de caâ nd se
taâ raâ ie zadarnic pe acoperiş. Şi-i a patra zi de caâ nd n-a maâ ncat nimic, de
caâ nd somnul nu-i apasaă pleoapele. A patra zi de caâ nd Maria plaâ nge, se
taâ nguie îân genunchi saă ia maă car o îânghiţituraă de apaă , saă nu mai aştepte
sub stele, îân raă coarea nopţii. Sadeth n-o ascultaă . Se strecoaraă prin
geamlaâ c la zece ceasuri şi aşteaptaă paâ naă ce luna piere, alungataă de
rouaă . O lunaă bolnavaă şi spelbaă , faă raă puteri. O lunaă pe potriva lui Sadeth.
Maria plaâ nge la fereastraă , o cheamaă îânaă untru. E o proastaă Maria! Nu
îânţelege caă Sadeth vrea saă moaraă .

***

Leşurile slujitorilor adeveriraă cele mai negre gaâ nduri ale logofaă tului.
Muriseraă , doboraâ ţi viclean, faă raă îândraă znealaă din partea vraă jmaşului de-
a le îânfrunta jungherele. Trupurile nu purtau urmaă de cuţit, iar
chipurile vineţii dovedeau otrava.
Radu Andronic chibzuia îânfrigurat. Se afla de astaă dataă îân îântreaga
putere a braşoveanului.
-239-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
Dupaă toate semnele, negustorul paă raă sise de puţinaă vreme conacul.
Leşurile nu îânţepeniseraă , filigenele cu cafea din care slujitorii îâşi
sorbiseraă sfaâ rşitul erau calde îâncaă . Dragoş nu putea fi departe, şi faă raă
îândoialaă , alesese calea cea mai scurtaă spre Stambul.
Radu Andronic saă ri îân şa. Trase uşurel de haă ţuri pentru ca
armaă sarul saă simtaă fraâ ul, apoi îâl slobozi. Calul se ridicaă îân douaă picioare
şi ţaâ şni saă geataă .
Din îântrecerea cu Dragoş avea saă se aleagaă soarta izvodului şi a lui
Andronic.

IÎl ajunse din urmaă , îântre Ortachioi şi Stambul. Ziua ostenise şi


lumina viorie a îânseraă rii alungase musulmaă nimea la rugaă ciuni şi
odihnaă . Pe drumul pustiu, vegheat de stejari, se aflau doar negustorul
şi logofaă tul. Simţindu-l la o lungime de cal îânapoi, Dragoş trase sabia.
Fierul îântaâ lni spada logofaă tului şi scraâ şni ascuţit. Armaă sarii goneau
alaă turi, crupaă laâ ngaă crupaă , oamenii schimbau lovituri şi vorbe aprinse.
— Ţi-a sunat ceasul, braşoveanule! Ţi-am faă gaă duit-o şi a sosit
vremea saă -mi cinstesc cuvaâ ntul.
IÎn ochii negri clocotea uraă fierbinte, grea, izvoraâ taă din adaâ ncuri.
— Nu se ştie al cui ceas a sunat, logofete!
Radu Andronic retezaă haă ţurile negustorului. Scaă pat din daâ rlogi, calul
se naă pusti bezmetic, zvaâ rlindu-şi povara îân colbul drumului. Logofaă tul
saă ri din şa.
— Ridicaă -te!
Dragoş zvaâ cni îân picioare, dar îân aceeaşi clipaă spada logofaă tului îâi
straă punse braţul. Caă zu îân genunchi. IÎn ochii lui Radu Andronic licaă reau
lumini crude.
— Ridicaă -te!
Negustorul apucaă sabia cu maâ na staâ ngaă şi se îânaă lţaă . O palmaă mai jos
de prima îâmpunsaă turaă , o simţi pe a doua.
— Ridicaă -te, negustorule! Ţi-am plaă tit necredinţa îân vorbe, mai am
a-ţi plaă ti faptele. Traă darea celor de-o lege cu tine, moartea caâ rjaliilor
care te-au ajutat saă îânfaă ptuieşti smulgerea birului venit din Moldova,
moartea slugilor…
Braşoveanul îâşi roti ochii naă paă diţi de saâ nge jur-îâmprejur. Nimeni nu
se araă ta spre a-i veni îân ajutor. IÎngaâ naă :
— Iertare!
— Ţi-am daă ruit iertarea mea la timpul cuvenit. Acum primeşte!
-240-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
Spada logofaă tului fulgeraă .
Dragoş izbea bezmetic, faă raă credinţaă . Simţi o arsuraă îân inimaă şi se
praă buşi.

***

Sadeth nu auzi copitele, nici foşnetul de frunze printre care se


strecura boarea nopţii, ori faă pturaă omeneascaă . Staă tea cu capul rezemat
îân maâ ini, gaâ ndurile îâi raă taă ceau prin cotloane tulburi. Şoapte vechi
spulberate de vaâ nt aduse acum îânapoi din cine ştie ce taă raâ m îâi
clopoţeau la urechi. Şoapta dulce a lui nene-cadân, şoapta tristaă a lui
Mustafa, canarul omoraâ t de Amira, şoapte din vis – are Sadeth doi
prieteni buni, o ciupercaă roşie mare, şi un iepuraş care sosesc
totdeauna la ceas îânsomnurat caâ nd ochii albaştri se desfataă îân ţaraă de
basm. Ciuperca e îânţeleaptaă , iepuraşul zglobiu şi poznaş. Cu ei se
îânţelege cel mai bine Sadeth, poveţele lor nu greşesc niciodataă .
Caşmirul alunecase de pe umerii fluturelui alb. Cineva i-l puse la loc,
cu nesfaâ rşitaă blaâ ndeţe. Sadeth ridicaă ostenitaă capul. Nu mai ştia bine
unde se gaă seşte. IÎn odaie, pe acoperiş…
— Lasaă -maă , Maria…
IÎncremeni apoi faă raă grai. Laâ ngaă ea, de o clipaă ori de un ceas, se afla
beyul. Se priviraă lung, ochi negri, aprinşi, îânecaţi îân iazuri albastre, de
cleştar, ochi albaştri mistuiţi de flaă caă ri negre.
Şoapta logofaă tului tremuraă :
— Fluturele meu alb…
IÎi cercetaă cu îânfrigurare chipul îâmpuţinat, buzele faă raă saâ nge, ochii
mari, prea mari acum, douaă raâ ndunici ostenite.
Sadeth nu putea rosti o vorbaă . Nod greu arducase îân grumaz, naă rile,
buzele îâi tremurau. Lacrimile naă vaă liraă singure, vijelioase ca o ploaie de
primaă varaă şi Sadeth îâşi ascunse chipul îân palme.
Plaâ ngea cu umerii, cu inima, cu tot trupul mic şi firav. Glasul lui Radu
Andronic îâi dezmierdaă urechea, apoi îâşi simţi maâ inile desprinse de pe
obraji. Degetele logofaă tului paă reau petale de floare, o atingeau blaâ nd,
maâ ngaâ ios. Cuvinte gingaşe saă rutau inima fluturelui alb.
IÎncet, braţele beyului o cuprinseseraă toataă . Umerii, trupul plaă paâ nd,
mijlocul subţire. Sadeth nu mai vedea nimic decaâ t ochii negri care
-241-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
ardeau, pieptul larg care astupa noaptea. Buzele logofaă tului îâi
alunecaraă îâncet pe obraz, caă utaâ ndu-i gura.
Inima lui Sadeth prinse aripi. Muzici dulci, neasemuite o purtaraă
departe, pe taă raâ muri necunoscute şi faă raă hotar, unde visul fluturelui alb
nu paă trunsese niciodataă . Nu era meleagul ciupercuţei şi al iepuraşului,
nici palatul din cer, al lui nene-cadân. Nici, nici… O luminaă aurie
saă laă şluia îân ochii lui Sadeth. Sadeth zbura printre piscuri de argint,
scraâ nciob de flori legaă na inima lui Sadeth, pe fruntea lui Sadeth
straă lucea cununaă de îâmpaă raă teasaă africanaă … Sadeth ştie unde se aflaă
acum. IÎn graă dina de-o clipaă a fericirii. O lacrimaă îâi alunecaă repede pe
obraz. Sadeth voia saă moaraă … Allah nu îângaă duie nimaă nui saă intre de
douaă ori îân graă dina fermecataă , zaă voraă şte porţile cu straă şnicie…
— De ce plaâ ngi, Sadeth?
Fluturele alb deschise ochii. Beyul o legaă na ca pe un copil, aşa cum o
legaă na altaă dataă nene-cadân. Beyul paă rea nespus de fericit, îâşi lipea
obrazul de-al lui Sadeth şi o straâ ngea tare, tare, de parcaă cineva ar fi
îâncercat saă i-o smulgaă din braţe.
Privirea lui Sadeth alunecaă peste umerii largi ai logofaă tului, sfredeli
cerul. IÎşi şterse ochii cu pumnii mici, smiorcaă ind pe naă ri. Logofaă tul oftaă
cu taâ lc, scoase o maramaă , îâi uscaă obrajii, apoi îâi saă rutaă vaâ rful nasului.
— Ştii caă blestemul lui Allah cade cumplit asupra celui ce juraă
straâ mb? îântrebaă , faă raă saă -l priveascaă , fluturele alb.
Radu Andronic suraâ se. Caă utaă tura neagraă ardea vaâ lvaă taie.
— Ştiu. Ce vrei saă -ţi juruiesc?
Sadeth îâşi dezmierdaă pletele. IÎi strecuraă printre şuviţe privire iute,
nezvaâ ntataă îâncaă de plaâ ns.
— Am mai multe îâncredinţaă ri pe care vreau saă mi le faci. Rosteşte
dupaă mine: Eşhede! Ah lefe! Nezere…1
Logofaă tul se supuse. Faă clia din ochi ardea obrazul fluturelui alb.
— Dintaâ i, socoti Sadeth tremuraâ nd toataă , saă juri caă n-o îândraă geşti pe
neamţaă .
— Jur.
— Bagaă de seamaă ! Maâ nia lui Allah…
— Cunosc şi tem maâ nia lui Allah, zaâ mbi Andronic. N-aş cuteza
vreodataă s-o îânfrunt.
— Apoi… Sadeth îâşi raă sfiraă pletele, ascunzaâ ndu-şi chipul ca dupaă o

1
Atest! Jur! Fac încredinţare… (turceşte).
-242-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
perdea. Saă -mi faci legaă maâ nt caă n-ai îândraă git niciodataă vreuna din
femeile acelea slute…
IÎşi zise, zaâ mbind, caă putea saă se lege îân faţa lui Sadeth faă raă teamaă de
urgia lui Allah. Inima lui laă craă mase numai pentru fluturele alb.
— …caă cel mai mult şi mai mult, ispraă vi fluturele alb îântr-un raă suflet,
ai îândraă git-o şi o îândraă geşti pe Sadeth!
Ascultaă cu urechile ciulite îâncredinţaă rile logofaă tului, neîângaă duind
abatere de la raâ nduiala vorbelor. Traă gea îân aceeaşi vreme cu coada
ochiului la maâ inile beyului, caă ci aflase de la Zeé lideé , cea mai baă traâ naă
roabaă din harem, caă poţi straâ mba juraă maâ ntului faă raă teamaă de osaâ ndaă ,
îâncaă lecaâ nd îân tainaă mijlociul peste araă taă tor. Dar degetele lui Radu
Andronic poposeau cuminţi şi faă raă viclenie pe braţul ei.
Sadeth daă du din cap mulţumitaă .
— E raâ ndul meu. Nici un bey n-a saă rutat buzele lui Sadeth. Maă crezi?
Pe chipul logofaă tului raă saă ri zaâ mbet duios.
— Te cred.
— Acum am saă jur.
Ţaâ şni îân picioare, îândreptaâ ndu-şi obrazul spre Mecca.
Şi se porni pe dataă îân legaă minte cumplite, îânspaă imaâ ntaâ nd urechile
logofaă tului… Albeaţaă pe ochi, buba cea rea, şerpi îân paâ ntece, şoareci îân
piept, dureri de maă sele şi unghii… Logofaă tul îâi astupaă gura cu degetele.
— De ajuns, Sadeth, maă îânfricoşezi! IÎşi despresuraă nedumerit
braţele. Fluturele alb se foia ca un peşte.
— Ascultaă , beyule… Glasul îâi şovaă ia. Ascultaă … Cam caâ te caă rţi
socoteşti caă ar trebui saă cunosc pe dinafaraă ca saă ajung îânvaă ţataă ?
Radu Andronic îâşi aminti de florile albastre din vasul japonez
raă taă cite printre cele de cais. Sadeth ascultase vorbele lui şi ale
mectubgiului. O dezmierdaă , îânduioşat:
— Trei, patru, socot caă ar fi prea destul.
— Trei-patru? Atunci mai am douaă . Ştiu pe de rost „Ispraă vile lui
Mehmed, baă ieşul sultanului Al-Raşid“ şi „Vaca cea îânţeleaptaă a vaă duvei
Aîïşe“.
Aproape caă -şi vaâ rîâ degetele îân ochii logofaă tului.
— Uite-aşa de groase sunt!
— Dacaă sunt ataâ t de groase, ajung.
— Ba nu! Mai îânvaă ţ douaă .
Stelele îâncepuseraă saă osteneascaă . Cerul se limpezea îân zare, devenea
safir spaă lat de neguraă .
-243-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
— Trebuie saă plec, Sadeth. La noapte vin iaraă … Negreşit.
Sadeth oftaă :
— Ştiu eu, beyule… Mi-e teamaă caă la noapte n-am saă maă pot
strecura… IÎi ocolea ochii, fluturaâ nd genele grele. Amira şi Fathma se ţin
dupaă mine, maă iscodesc, toataă ziua îâmi cerceteazaă caă maă rile.
IÎl paâ ndea din colţul ochiului. Andronic raâ se îâncetişor. Sadeth simţise
unde se aflaă inima logofaă tului şi acum se juca. La ce mai foloseau oare
zaă brelele şi temniţele Profetului? Viclenia sataniceascaă a femeii, dupaă
cum ar fi spus cuviosul Pafnutie, nu ţinea seamaă nici de lacaă te, nici de
feregele, se isca pretutindeni, se strecura şi-n gauraă de şarpe.
— Nici saă nu îâncerc?
Sadeth raă spunse iute:
— IÎncearcaă , beyule! Dar oare se cuvine saă ne vedem ataâ t de des?
Dincolo de geamia cea mare, soarele ridicase o spraâ nceanaă roşie.

***

Vreme de trei zile cercetase zadarnic logofaă tul semnele de la


zaă brelele mectubgiului. Ursa mare, cea micaă , leul, scorpionul, lebaă da,
taurul i se îânvaă lmaă şeau îân minte îân raâ nduieli drepte şi straâ mbe. Lebăda
urcă peste Pegas şi Vultur, Hercule se află sub liră, Dragonul dă târcoale
Stelei Polare…
Naă scocea îânsoţirile cele mai naă struşnice, raă staă lmaă cea, animalele
deveneau cifre, potrivit zodiacului. Astfel Leul, cel care staă paâ nea peste
luna lui cuptor, ajunsese şapte, Scorpionul zece, Taurul cinci, Berbecul
patru… Taina raă tezului îânsaă nu se laă sa smulsaă .
Zadarnice fuseseraă şi ospeţiile îân casele cu fereşti roşii ale neamţului
din Fanar. Meşterul vorbea cu plaă cere despre îânvaă ţaă tura lui şi-i daă deau
lacrimile saă rind peste veacuri nenumaă rate pentru a ajunge la vremea
caâ nd oamenii, oameni ca el, ori ca logofaă tul, vor atinge cu maâ na inelul
lui Saturn, vor sfaă raâ ma îântre degete bulgaă ri culeşi îân Alicor ori Osiris.
Vorbea despre orice Beer, dar niciodataă despre ceva anume. Talerii nu
aveau asupra lui nici o putere. Se faă lea la tot pasul cu viaţa şi simţirea
sa faă raă prihanaă , socotind caă straâ nsese zestre îândestulataă lui Dagmar.
Aur caă uta saă plaă smuiascaă doar de dragul naă scocirii.
Un lucru îânţelesese pe deplin Radu Andronic. Meşterul-vraă jitor nu-i
va descaâ lci niciodataă taina îâncuietorii lui Selim. Mai mult, logofaă tul se
-244-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
temea caă apaă saâ nd prea tare, ori amintind de raă tezul mectubgiului va
atrage luarea-aminte a neamţului, fire prepuielnicaă şi scormonitoare.
Din straă duinţele sale pe laâ ngaă casa din Fanar, cercetaâ nd îândelung
zidurile acoperite cu argilaă albaă , Andronic se alesese cu puţin lucru.
Cam îân ce fel îâşi îâncaâ lcea Beer semnele îâncuietorilor.
IÎn cea de-a patra zi, spre amurg, la ceasul caâ nd Pafnutie straă baă tea
odaia îân vaâ rful picioarelor purtaâ nd tablaua cu şerbeturi şi cafele, Radu
Andronic saă ri îân sus, chiuind, de se cutremuraraă pereţii.
Nimeri peste slugaă . Pafnutie scaă paă faă raă vinaă tipsia şi, îânfricoşat, o luaă
repede la fugaă spre uşaă . Logofaă tul îâl prinse de umeri. IÎncepu saă -l
scuture paâ naă auzi dinţii raă spopitului claă nţaă nind. Caterisitul îâl privea
tremuraâ nd. Pe chipul lui Radu Andronic straă lucea bucurie draă ceascaă .
— Am gaă sit, Pafnutie! Am gaă sit! Între Leu şi Perseu se află Castorul.
IÎn turceascaă era… Nici îân nemţeascaă , nici îân veneţianaă … IÎntre Leu şi
Perseu se aflaă Castorul… Ţi-ar fi trecut prin minte?
— Cum saă nu? îângaâ naă sluga.
IÎncepu repede şi cu anume ciudaă saă straâ ngaă de pe masaă .
— Gaâ ndesc caă de harţaloagele aistea nu mai are nevoie domnia ta.
Le-oi da focului.
Logofaă tul raâ dea, lepaă da straiele zbuciumat, îâmbraă ca altele repede, şi
la nimerealaă . Pafnutie se opri dintr-o dataă , cu ochii aprinşi de-o luminaă .
Glaă sui îânecat:
— Mai socotesc… Maă amaă gesc oare, logofete, socotind caă ne-om
porni degrabaă spre Valahia?
— Nu ţi-a prea priit la turci, Pafnutie, de te zoreşte ataâ ta îântorsul.
— Cred caă mult şi prea mult mi-a ajuns. Iaca, saă tul sunt de pilaf şi de
zbieretele celuia smintitul, şi a celuilalt scaă pat de sub caă ruţaă şi de lunaă
ştirbaă , de fesuri şi de îânţelepciunea Profetului! Zici caă plecaă m, logofete?
— Plecaă m, Pafnutie!
Raă spopitul raă suflaă adaâ nc. IÎl maă suraă chiondoraâ ş.
— Şi cu zvaâ rluga ceea numai ochi, de-o îântaâ mpini noaptea pe
acoperiş îân priveala slobodaă a lui Allah, ce chibzuieşti a face?
O luminaă blaâ ndaă adie chipul lui Radu Andronic. Simţi inima cum îâi
bate mai repede, val fierbinte îâi naă vaă li îân obraji: „Sadeth… fluturele
meu alb.“ Zaâ mbi:
— O luaă m cu noi, cuvioase.
— Aha! sluga claă tinaă capul dumirit. Chibzuitaă socotealaă . Gaâ ndeşti
pesemne caă taă taâ ne-su ţi-o da-o cu amaâ ndouaă maâ inile, ba te-o şi
-245-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
blagoslovi! Eu îânsaă ataâ ta vis am. Saă fiu de faţaă caâ nd vei bate la porţile
jupaâ nesei Irina de maâ naă cu haraă poaica cea mititicaă . Daă , Doamne, zile
paă caă tosului taă u Pafnutie saă vieţuiascaă clipa aceea.
Logofaă tul pierise din odaie şi sluga pricepu caă vorbea la ziduri.
Scuipaă un „ducaă -se pe pustii“ şi aşezaâ ndu-se îân jeţul staă paâ nului, luaă
îântre dinţi luleaua nestinsaă a staă paâ nului şi îâşi umplu vaâ rf cupa cu
rachiu franţuzesc, tot din clondirul staă paâ nului.

***

La cancelaria muftiului, Radu Andronic aflaă caă mectubgiul,


dimpreunaă cu alţi trei dregaă tori se urniseraă pentru douaă zile la Cavac,
unde aveau de îâmplinit anume slujbaă .
Logofaă tul se îântoarse îântr-un suflet acasaă , luaă un saă culeţ de paâ nzaă
dosit de privirile şi cercetaă rile lui Pafnutie îân tainiţa pupitrului
veneţian, apoi daă du fuga la coşmelia lui Mihail.
Pescarul trebaă luia prin curte, dregaâ ndu-şi roaba. Ridicaă ochii spre
logofaă t mut de uimire.
— Dumneata, boierule?
— Am trebuinţaă de ajutorul taă u, Mihail.
IÎi descurcaă apoi îân vorbe limpezi ce urma saă îândeplineascaă . De la
praă vaă lia lui Osman avea saă cumpere maldaă r din cele mai alese cofeturi
pe care le va purta apoi la casele mectubgiului. Aici le va vinde slugilor
la jumaă tatea preţului cuvenit.
Nu pomeni nimic despre saă culeţul de paâ nzaă . Va presaă ra pulberea
peste dulciuri faă raă ştiinţa lui Mihail.

Peste casele lui Selim apaă sa somn greu. Ispitite de preţ, slugile
taâ rguiseraă roaba şi se îânfruptaseraă pe saă turate. Cofeturi asemaă naă toare
se aflau doar îân dugheana lui Osman, iar slujitorii şi le îângaă duiau doar
îân zilele prea fericite de bairam. Negustorul ghiaur îâl îântrecuse îânsaă
chiar şi pe vestitul Osman. Pomenise cineva baclavale mai dulci?
Plaă cinte mai aromate?
IÎncaă lţat îân cizme moi, logofaă tul paă şea printre trupurile adormite.
Avea pe puţin douaă ceasuri dinainte pentru a cotrobaă i îân pergamentele
-246-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
mectubgiului. Se temea totuşi de slugaă raă masaă din îântaâ mplare treazaă şi
caă lca plin de luare-aminte, traă gaâ nd mereu cu urechea.
IÎn odaia lui Selim paâ lpaâ ia flaă caă ruia îântemniţataă îân candelaă de sticlaă
verde. Radu Andronic trase îân laă turi perdeaua şi îâncepu a potrivi
rotiţele Între Leu şi Perseu se află Castorul… Inima îâi baă tea naă valnic. Era
la un pas, un singur pas de izvod.

Sadeth ciuli urechile. O linişte ciudataă pogoraâ se deasupra casei. Nu


se auzea gaâ lceava muierilor, Amira nu caâ nta ca de obicei, mai raă u decaâ t
maă garul lui Ahmed cel chior, roabele nu raâ nduiau tacaâ murile pentru
cinaă , nu paă şeau, nu raă suflau… Şi motanul parcaă pierise.
Sadeth craă paă uşa, îâşi rostogoli ochii mari şi paă şi afaraă .
Se strecuraă îân odaă ile Amirei, apoi ale Fathmei. Toataă suflarea din
conac, staă paâ ne şi slugi, dormea.
Sadeth, uluitaă peste maă suraă , paă şi mai departe. Descuie cu o spelcaă
grilajul spre selamlâc, taă ie de-a curmezişul divan-cané-ul şi intraă îân
chear-chir. Peste tot daă du de slugi adormite, care de care mai
caraghioase. Puteai saă le faă raâ mi nuci laâ ngaă urechi, şi tot nu s-ar fi trezit.
Sadeth se opri laâ ngaă odaia de tainaă a lui aga-baba. Auzi foşnete.
Intraă îâncet-îâncet… Cineva umbla la zaă brele. IÎi vedea umbra neagraă ,
mare. Sadeth se opri fulgerataă . La îâncuietoarea zaă brelelor, trudeau
degetele beyului valah.
Sadeth îâşi îânfipse unghiile îân palme ca saă nu ţipe. Gheare ascuţite de
foc îâi prinseseraă şi inima. Pieri naă lucaă albaă , îânainte ca beyul saă prindaă
de veste.
Raă tezul se deschise. Scaă pate din straâ nsoare, zaă brelele lipiraă pereţii.
Logofaă tul paă şi liniştit spre dulapuri.

Raă suflaă lung. Osteneala risipitaă cu amaâ ndouaă maâ inile îâi fusese
raă splaă titaă . Iscoada Braâ ncoveanului luase semnele izvodului îân mare
grabaă , pe un colţ de haâ rtie proastaă , folosind un capaă t de plumb.
Buchiile alfabetului erau îânlocuite cu cifre şi logofaă tul trebuia saă le
straâ mbe îânţelesul faă raă ca mectubgiul saă simtaă maâ na straă inaă . IÎn izvodul
valah A, de pildaă , era îânsemnat cu 33. Radu Andronic îântregi buclele
faă caâ nd 88, pentru R – 18 adaă ugaă îân faţaă 1, pe I – 72 putu lesne saă -l
ridice la 720. Adaă ugaă sau şterse cu miez de paâ ine semnele dupaă
raâ nduiala chibzuitaă dinainte, apoi aşezaă izvodul iscoadei îân besactea.
Logofaă tul cercetaă mai departe, caă utaâ nd numele iscoadelor plaă tite de
-247-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
mectubgiu îân Valahia. Mai cu seamaă numele vraă jmaşului de la curtea
lui Vodaă îâl caă uta. Un astfel de zapis îânsaă nu se afla nicaă ieri.

Radu Andronic îâncuie zaă brelele, strecuraâ ndu-se nesupaă rat din
conacul lui Selim. Bucuria îâi sosea îânjumaă taă ţitaă , dupaă cum îânjumaă taă ţit
îâşi îâmplinise şi slujba. Hraă nea o singuraă naă dejde. Numele iscoadei saă se
afle îân cancelaria muftiului. Saă îâncerci îânsaă a paă trunde îân caă maă rile
acelea, mai cetluite decaâ t vistieria padişahului, îânsemna saă pui singur
securea îân maâ na gaâ delui. Un nour, ca o aripaă neagraă , ridicaă îân clipa
aceea feregea pe obrazul lunii şi Radu Andronic se îântunecaă de parcaă ar
fi primit un semn.

-248-
Capitolul XXI

DRUMUL FAĂ RAĂ IÎNTOARCERE

Sadeth zace pe rogojinaă cu ochii aninaţi îân bagdadie. Aici staă caâ nd e
bucuroasaă tare, ori tare abaă tutaă . Inima lui Sadeth n-a fost niciodataă ataâ t
de bolnavaă . Chiar atunci caâ nd beyul nu venea pe casaă , n-a îâncercat
maâ hnire mai mare. Gaâ ndul caă valahul n-o îândraă geşte cu adevaă rat i-a
picurat multaă otravaă îân suflet. Acum îânsaă are dovadaă . L-a vaă zut
umblaâ nd la raă tezul cu rotiţe al lui aga-baba.
Sadeth ştie caă dincolo de zaă brele, aga-baba paă streazaă cele mai de
seamaă taine. IÎnseamnaă caă inima lui Radu Andronic se aflaă acolo,
printre zapisele ferite cu straă şnicie, şi nu pe acoperiş, laâ ngaă fluturele
alb. Pe Sadeth, a luat-o îân braţe şi i-a şoptit cuvinte maâ ngaâ ioase doar
pentru a-şi atinge mai degrabaă ţelul. De aceea şi vine ataâ t de des la
aga-baba, nu de dragul lui Sadeth, care-i o slabaă şi o proastaă şi
cunoaşte doar douaă caă rţi pe de rost.
Lacrimi mari spalaă şi iar spalaă ochii fluturelui alb. Nici un gaâ nd de-al
beyului nu se îândreaptaă caă tre Sadeth. Beyului îâi pasaă de Sadeth mai
puţin decaâ t îâi pasaă lui Sadeth de Ahmed cel chior, ori de motanul
Amirei. Sadeth se chirceşte toataă . Beyul n-ar suspina chiar dacaă Sadeth
ar muri.
Sadeth plaâ nge cu hohote. Beyul n-o îândraă geşte, dar fluturele alb se
stinge de dorul lui.

***

Sadeth ieşi din sac, ţinaâ nd sub braţ un testemel burduşit bine şi
legat straâ ns cu patru noduri. Aşteptaă saă plece Maria şi-l îântinse
logofaă tului.
Radu Andronic puse bocceaua pe divan faă raă s-o cerceteze şi se
-249-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
apropie. Fluturele alb îâi ocolea ochii.
— Am aşteptat zadarnic asearaă , spuse logofaă tul.
Sadeth îâşi muşcaă buzele albe. Simţea lacrima îân gaâ t, gata saă
izbucneascaă . Andronic vru saă -i prindaă umerii, dar Sadeth se smulse şi
se îândreptaă îâmpleticitaă spre fereastraă .
— IÎntaâ i aş vrea saă ştiu dacaă eşti mulţumit. Ţi-am adus!
— Ce?
— Ce cauţi.
Raă mase cu ochii aţintiţi îân uliţaă faă raă saă vadaă nimic. Era o dimineaţaă
cu soare mult şi cer verzui, minaretele geamiilor straă pungeau
vaă zduhul, o dimineaţaă cu larmaă iscataă de glasurile ascuţite, taâ nguitoare
ale neguţaă torilor.
— Christoase! strigaă dintr-o dataă logofaă tul, şi Pafnutie, speriat, vaâ rîâ
capul pe uşaă .
Radu Andronic desfaă cuse bocceaua. IÎnaă untru se aflau cele mai
îânsemnate zapise ale mectubgiului, pergamentele cele mai tainice. Nu
erau patru faă pturi îân tot Stambulul care saă le cunoascaă , iar despre
unele n-aveau ştiinţaă nici maă car marele vizir ori muftiul.
Sadeth, cu spatele îântors, rezemataă de fereastraă şi cu chipul ascuns
îân îâncheietura cotului, se cutremura de plaâ ns.

— Ce-ai faă cut, Sadeth?


Fluturele alb îâşi straâ nsese aripile, se ghemuise micaă de tot laâ ngaă zid
şi plaâ ngea de-şi da sufletul. Logofaă tul o ridicaă oftaâ nd şi o aşezaă pe sofa.
Printre pergamente, se afla şi izvodul straâ mbat cu o searaă îânainte.
Dacaă mectubgiul va baă ga de seamaă caă cineva i-a umblat la raă tez, mai
mult, caă l-a jefuit de tainele sale cele mai de preţ, toataă straă dania
logofaă tului de-a îândrepta izvodul pe maă sura scrisorilor de credinţaă
trimise de Braâ ncoveanu îân cele patru vaâ nturi devenea zadarnicaă .
IÎntrebaă din nou:
— Ce-ai faă cut, Sadeth?
Fluturele alb îâşi ridicaă ochii. Rosti printre suspinaă :
— Sunt toate aici… Aga-baba paă streazaă cele mai îânsemnate zapise îân
scripeţelul cel scundac… De-acolo le-am luat.
— De ce?
Ochii albaştri se adumbriraă .
— N-o minţi pe Sadeth, Radu Andronic! Te-am vaă zut asearaă la
zaă brelele din chear-chir. IÎncercai zadarnic saă le deschizi. Trebuie saă
-250-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
cunoşti vicleşugul îâncuietorii. Eu îâl cunosc…
— De ce-ai faă cut asta, Sadeth? îântrebaă îâncet Radu Andronic.
Fluturele alb îâşi muşcaă buzele. Cuvintele izbucniraă cu patimaă .
— Tot n-ai priceput?!

Un val de milaă naă paă di inima logofaă tului. De dragul lui, fluturele alb
cutezase faptaă nebuneascaă , primejduind faă raă şovaă ire viaţa ei, a
mectubgiului, a tuturor slujitorilor din conac. Buzele logofaă tului îâi
culegeau lacrimile, presaă rau flori mici, dese pe obrajii fluturelui alb.
— Ascultaă -maă , Sadeth… Ascultaă -maă doar ataâ t caâ t numeri tu paâ naă la
zece. Nu-mi pasaă de zapisele lui aga-baba. Auzi? Nici nu maă uit la ele!
Le straâ ngi la loc îân naă framaă şi le duci repede, caâ t poate Sadeth de
repede, îânapoi îân scripeţelul cel scundac şi nimeni n-o saă ştie de
isprava asta îân afaraă de noi doi.
Ochii albaştri clipiraă maă runt, nedumeriţi.
— Nu le vrei?
— Inima ta o vreau, Sadeth… M-auzi? Inima ta.
— Atunci… Atunci ce-ai caă utat îân chear-chir?
Un sughiţ scaă paă de pe buzele fluturelui alb şi îâşi ascunse iute capul
la pieptul lui Andronic. Logofaă tul vorbi rar, caâ ntaă rindu-şi parcaă
spusele:
— N-ai saă îânţelegi, Sadeth, şi nu vreau saă te mint. N-ai saă îânţelegi
chiar dacaă ţi-aş vorbi douaă zile îân şir.
— Sadeth nu-i toantaă . Nu inima ei ai caă utat-o, ci taina raă tezului.
Logofaă tul claă tinaă din cap:
— Te amaă geşti, Sadeth. Fluturele alb e tot ce am mai de preţ.
Sadeth îâncercaă moale saă se desprindaă , dar braţele logofaă tului o
ţineau cleşte.
— Nu fi prostuţaă , Sadeth… Te-am îântrebat oare vreodataă cum se
deschide raă tezul lui aga-baba? Şi eram îâncredinţat caă -i cunoşti
vicleşugul. Adaă ugaă zaâ mbind: Nu se aflaă nimic îân casa mectubgiului
despre care Sadeth saă n-aibaă ştiinţaă … Ţi-am cerut oare saă furi
pergamentele? Nici nu m-am uitat prin ele, le vei duce îânapoi
nedesfaă cute. Te-am iscodit despre slujba lui aga-baba, despre oaspeţii
care intraă îân conac?
Sadeth raă mase mult timp, chibzuind, apoi oftaă din adaâ ncul
sufletului.
— Adevaă rat, nu m-ai iscodit, şi nici despre raă tez n-ai adus vorba…
-251-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
Tare sunt proastaă , Radu Andronic! Patru caă rţi nu-s de ajuns. Trebuie saă
citesc şi altele… IÎntrebaă îâncet, cu ochii îân paă maâ nt: Ai spus, oare, sau mi
s-a paă rut caă … caă Sadeth e lucrul cel mai de preţ al beyului?
— E inima lui, şopti Radu Andronic, dezmierdaâ ndu-i fruntea.
Degetele i se îâmpiedicaraă îân douaă cucuie mari ascunse sub piele. O
cercetaă , descoperind vaâ naă taă i proaspete.
— Ai purtat iar raă zboi aprig îân caă maă rile Amirei?
Sadeth claă tinaă din cap.
— M-a baă tut azi aga-baba. A sosit îân zori şi-au taă baă raâ t slugile asupra
lui, şi m-au paâ raâ t caă le-am turnat iar opiu îân bucate, şi-au adormit, şi-
acum îâi doare paâ ntecele… Nici nu ştii, beyule, ce baă taie a maâ ncat
Sadeth faă raă nici o vinaă !
Radu Andronic îâi saă rutaă îânduioşat paă rul. El era pricina cucuielor şi
vaâ naă taă ilor noi ale fluturelui alb.
Pletele lui Sadeth miroseau a lapte şi floare de portocal.

***

Dupaă plecarea lui Sadeth, straâ nsaă boccea îân desaga Mariei, logofaă tul
chibzui îândelung. Ar fi putut porni spre Valahia îân aceeaşi noapte. Cu
oştirea de slugi din conac, calabalaâ cul ar fi fost straâ ns paâ naă îân searaă ,
raă dvanele se aflau îân bunaă raâ nduialaă , gata pentru orice ceas, caii
aşteptau doar saă fie îânhaă maţi, Sadeth…
Radu Andronic oftaă . Lui Sadeth nu-i pomenise îâncaă dorinţa ce-i
dospea tulbure îân suflet de la o vreme, de a pleca îâmpreunaă . Se ridicau
multe oprelişti şi primejdii îân calea unei astfel de ispraă vi, maâ nia lui
Selim îâi putea ajunge chiar şi îân Valahia, dacaă nu ar fi avut cumva
nenorocul saă fie arcaă niţi îântre hotarele padişahului. Andronic nu
zaă bovea îânsaă asupra gaâ ndului. Fluturele alb nu i-l mai putea smulge
nimeni din inimaă şi-apoi era îâncredinţat caă se vor strecura prin
vicleşug paâ naă la Dunaă re. Dupaă aceea, naă daă jduia îân milostenia
Braâ ncoveanului şi-n dragostea mectubgiului pentru singurul saă u
prunc. Caâ t despre jupaâ neasa Irina, o laă sa îân seama lui boier Costache.
Pe logofaă t îâl fraă maâ nta îânsaă numele iscoadei strecurataă la curtea lui
Constantin Vodaă . Izbutise lucru mare straâ mbaâ nd izvodul, dar Radu
Andronic ştia caă aceasta îânseamnaă izbaâ ndaă vremelnicaă . Caâ taă vreme
vraă jmaşul daă inuia nesupaă rat îân preajma lui Vodaă , izvorul vaâ nzaă rilor nu
-252-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
seca.
IÎn ceasurile acelea, luaă logofaă tul hotaă raâ re mare. Se va strecura cu
orice preţ îân cancelaria muftiului. Se afla îân aceastaă hotaă raâ re a lui Radu
Andronic îânfruntare draă ceascaă a ursitei, pe care n-ar fi îândraă znit saă i-o
cearaă nici maă car Braâ ncoveanu.
Cunoştea o omenire straă şnicia cu care erau straă juite, vegheate zi şi
noapte, zidurile acelea îânalte de opt staâ njeni şi groase de trei.
Bourbonul, Leopold, principii italieni, ţarul ar fi dat mult saă -şi poataă
strecura o singuraă privire printre sutele de pergamente ce cuprindeau
tainele grele ale imperiului. Din cancelaria muftiului se traă geau sforile
care hotaă rau destine pe harta Europei, aici baă tea paă zitaă faă raă odihnaă
inima otomanilor.
Radu Andronic laă saă luleaua saă se stingaă , furat de gaâ nduri… Socotea
unu la o sutaă sorţii saă i de izbaâ ndaă . Iar îânfraâ ngerea nu îânsemna doar
numele iscoadei raă mas îân neguraă , ci îânsuşi capul logofaă tului.
Hotaă raâ rea o luaă îân zi de luni. IÎn cancelaria muftiului va îâncerca saă
paă trundaă vineri, caâ nd osmanlaâ ii se odihnesc din porunca lui Allah chiar
dacaă se aflaă pe caâ mpul de luptaă . Vineri noapte va avea de îânfruntat
doar ochii straă jilor, nu şi ai slujbaşilor care trudeau paâ naă îân zori
taă lmaă cind şi raă staă lmaă cind zapise şi lucraă ri de ultim ceas. IÎi raă maâ neau
daraă trei zile logofaă tului pentru a pipaă i locurile şi a-şi îântocmi planul.

***

Marţi dimineaţaă , logofaă tul îân straie alese de canavaă ţ, avaâ nd pe umeri
mantie îâmpodobitaă cu herminaă , urmat de Pafnutie ce ţinea sub braţ
ploconul, trecu pe la cancelaria muftiului.
Scornise prilej de dar îâmplinirea unui an de la maă ritişul fetei lui
Feiz-Effendi. Pe muftiu, logofaă tul îâl cunoscuse la palatul trimisului
neamţ, îâl revaă zuse adeseori îân casele armatorului olandez.
Feiz-Effendi îâl îântaâ mpinaă ca pe oaspete drag, primi cu zaâ mbet larg şi
amaâ ndouaă maâ inile prinosul lui Andronic; un cufaă raş persan cu cinci
narghilele de preţ.
IÎn vreme ce zaă boveau la taclale, cafele şi dulceţuri, ochii logofaă tului
scotoceau aşezarea odaă ilor. Tainele muftiului nu se aflau zaă voraâ te,
zaă ceau îân rafturile ce daă deau ocol camerei. Dar pentru a paă trunde aici,
trebuiau trecute patru şiruri de straă ji, care vegheau zi şi noapte faă raă
-253-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
contenire. La douaă ceasuri, li se îângaă duia odihnaă intraâ nd îân slujbaă alt
raâ nd de slujitori.
Ridicaâ ndu-se de pe sofa saă se dezmorţeascaă , Radu Andronic se
apropie de fereşti. Daă deau asupra unui lac a caă rui ape albastre spaă lau
zidurile. Cancelaria muftiului se afla la cel de al treilea cat.
Logofaă tul oftaă tulburat. Era aproape faă raă putinţaă saă paă trundaă şi saă
iasaă slobod dintre zidurile groase ale conacului. Peste inimaă , cineva îâi
azvaâ rlise o grimea neagraă .

***

Nicicaâ nd noapte mai plinaă de vrajaă nu pogoraâ se asupra Stambulului.


Nicicaâ nd negura de sticlaă albastraă nu fusese mai straă vezie, nicicaâ nd
stelele nu-şi aninaseraă ataâ tea adamante la cheutori, nicicaâ nd ataâ ta
purpuraă nu stropise sandala de aur a lunii.
Şi nicicaâ nd Sadeth nu i se paă ruse logofaă tului mai frumoasaă . Se
strecurase pe acoperiş îân rochie uşoaraă de atlaz ca cerul, mijlocul
subţire şi-l straâ nsese îân cingaă toare de tertel, cu paftale mici aurii. Purta
podoabe puţine. Safire mari îân urechi, zgaă rdiţaă tot de safire pe braţul
gol, deasupra cotului, safire brodate pe imineii din catifea albaă . Ochii
mari, muiaţi îân luminaă , priveau blaâ nd. Obrajii ca laptele, pletele
neguroase, cireaşa buzelor, albastrul florilor piezişe repezite spre
taâ mple alcaă tuiau o frumuseţe nouaă , cum logofaă tul nu îântaâ lnise
vreodataă îân haă laă duielile sale de pe meleagurile Evropei. Sadeth era
frumoasaă ca o primaă varaă , o primaă varaă saă lbaticaă cu flori, din care roşul
ţaâ şneşte ca saâ ngele, miresmele sunt tari, iuţi, izvoarele raă bufnesc
naă valnic din paâ ntecele muntelui, soarele se joacaă , lepaă daâ ndu-şi aurul.
— La ce te gaâ ndeşti, Sadeth?
— Ghici!
Fluturele alb se adunaă îân braţele logofaă tului. Radu Andronic o
straâ nse şi-şi lipi obrazul de-al lui Sadeth. Nu ţinea minte saă fi fost
vreodataă mai fericit. O fericire ciudataă , care-i umezea ochii.
— Striveşti fluturele alb! şopti Sadeth abia raă suflaâ nd.
Radu Andronic slaă bi straâ nsoarea. Sadeth îâi prinse obrajii îân palme,
caă utaâ ndu-i privirea.
-254-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
— Ce are beyul astaă -searaă ? E bucuros caă se aflaă cu Sadeth, dar
Sadeth simte o povaraă care-i apasaă cugetul.
— Nu vreau saă te pierd, spuse îâncet, abia auzit Radu Andronic.
— Nici eu nu vreau… Braţele mici ale fluturelui alb se agaă ţaraă colan
de grumajii logofaă tului. Şi dacaă nici Sadeth nu vrea, nici beyul, n-au
decaâ t saă se ţinaă de maâ naă şi n-or saă se raă taă ceascaă unul de altul.
Radu Andronic o desprinse îâncet. O privi mult, îâşi umplu ochii de
ochii ei. Tristeţe grea îâi apaă sa umerii, cugetul, pleoapele.
— Sadeth, şopti, Sadeth fluturele meu alb… Vrei saă pleci cu mine?
— Unde, beyule?
— IÎntaâ i îân Valahia, apoi mai departe. Ai saă cunoşti alte ţaă ri, alţi
oameni.
Sadeth îâşi fluturaă genele, nedumeritaă .
— Mergem aşa, toataă viaţa? N-o saă avem un conac?
— Ba da. Din vreme îân vreme îânsaă o saă caă laă torim. Vreau saă -ţi araă t
Veneţia, Padova, ţara nemţilor… Vii cu mine, Sadeth?
— Vin. Chibzui caâ teva clipe: IÎl luaă m şi pe aga-baba?
Logofaă tul suraâ se trist:
— Nu, Sadeth. Aga-baba nu doreşte saă fii a beyului. Suntem de altaă
lege, iar aga-baba are alte gaâ nduri cu tine.
— Ştiu. Aga-baba îâl vrea pe Ibrahim. Dar Sadeth nu-l vrea. IÎşi ridicaă
spraâ ncenele: IÎnseamnaă … îânseamnaă c-o saă fugim?
Radu Andronic îâi daă du la o parte pletele de pe obraz.
— Ţi-e fricaă ?
— Nu, dar…
— Dar?
Fluturele alb privi îân laă turi:
— Mi-e milaă de aga-baba. Spune-mi, n-am saă -l mai vaă d niciodataă ,
niciodataă ?
— Ai saă -l vezi, Sadeth. Dupaă o vreme, sunt îâncredinţat, ne va ierta.
— Şi eu sunt îâncredinţataă . Aga-baba o iubeşte straşnic pe Sadeth
pentru caă -i seamaă naă lui nene-cadân, iar Fathma şi Amira n-au purtat
rod. Chiar caâ nd maă bate, grijeşte saă nu maă vataă me prea tare. Se opri
dintr-o dataă , cercetaâ ndu-l cu luare-aminte: Ai s-o baţi şi tu pe Sadeth,
beyule?
Andronic o luaă îân braţe:
— Cumplit are s-o bataă beyul pe Sadeth! IÎn fiece zi, cu gaâ rbaci
îâmpletit îân opt. Ca saă nu-i fie dor de aga-baba şi de unghiile Amirei.
-255-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
— E frumoasaă ţara ta, beyule?
— Da, Sadeth… E foarte frumoasaă .
Glasul lui Radu Andronic clocotea fierbinte, naă valnic.
— Ai s-o îândraă geşti, Sadeth, sunt îâncredinţat. Ai saă iubeşti iarna caâ nd
munţii albaştri îâşi trag cuşma de zaă padaă pe-o spraâ nceanaă , ai saă iubeşti
zaă breaua de aur a lui brumaă rel. Totul e atunci de aur, Sadeth. Ochii
logofaă tului raâ deau, chipul i se îânseninase. IÎnţelegi? Totul! Şi ciorchinii
de struguri, şi dealurile, şi frunzele mestecenilor, şi vaă zduhul… Ai saă
iubeşti primaă vara cu hotar bogat de flori, şi caişi, şi zarzaă ri, şi cireşi îân
strai de mireasaă . Livada îântreagaă se gaă teşte de nuntaă … Ai saă iubeşti
vara, vara cu soare aprig, fierbinte. Parcaă tot soarele arde doar pentru
Valahia… Şi-ai saă iubeşti oamenii, Sadeth. Sunt blaâ nzi, maă rinimoşi,
veseli. Caâ ntaă şi raâ d, valahii ştiu saă raâ daă … Femeile nu poartaă feregea,
fetele ies îân uliţaă , se plimbaă îân raă dvane minunate, îâşi ţes straie
neasemuite. Şi mai sunt îâncredinţat, şopti Radu Andronic, caă şi valahii
au saă -l îândraă geascaă pe fluturele alb…
Gaâ ndul îâi raă mase aninat undeva departe, nu-şi putea urma cuvintele.
Peste Stambul creşteau zori paă curii.

***

Vineri searaă îânainte de eclul-sahur1 logofaă tul îâl chemaă îân iatac pe
Pafnutie.
Sluga, cu gust de voroavaă ca de obicei, raă mase taă cutaă îântr-un ungher,
caă utaâ nd spre staă paâ n pe sub spraâ ncene. Radu Andronic îânveşmaâ ntase
straiul lotrilor, îântunecat, cu naă dragi straâ mţi, dulamaă scurtaă şi cizme
moi. Douaă pistoale şi un jungher scoteau capul din cingaă toare. Pe
chipul îâncremenit, faă raă culoare, ochii negri ardeau.
— Vino mai aproape, Pafnutie! Avem de vorbit.
Raă spopitul paă şi rar, faă raă chef. Poftit de staă paâ n, se laă saă moale pe
marginea sofalei şi raă mase mut cu privirea îân duşumele. Radu
Andronic îâncercaă saă suraâ daă .
— Nu ţi-s boii acasaă , cuvioase?
— Sunt, dar zac îân poiataă … Te ascult, staă paâ ne.
Logofaă tul ridicaă din umeri. Alte griji decaâ t morocaă neala caterisitului

1
Ultima masă a musulmanilor, noaptea (lb. turcă).
-256-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
îâi apaă sau cugetul. IÎşi aprinse luleaua cu mişcaă ri îâncetinite, apoi îâncepu
saă vorbeascaă caă utaâ nd pe fereastraă :
— Dacaă mi se îântaâ mplaă ceva…
Pafnutie îâl privi iute şi laă saă ochii îân paă maâ nt.
— Dacaă mi se îântaâ mplaă ceva, vreau saă cunoşti poruncile ce ai de
îâmplinit.
— Nu-i îânţelept acela care vede zidul şi maâ naă caii bezmetic tot îântr-
acolo, gaâ ndind caă poate nu şi-o sparge capul.
Radu Andronic zaâ mbi:
— N-am fost niciodataă îânţelept, Pafnutie. S-a scurs ataâ ta vreme şi
îâncaă nu-ţi cunoşti staă paâ nul. IÎntaâ i vei vesti Braâ ncoveanului caă izvodul a
fost straâ mbat dupaă voinţa sa.
— Chibzuiesc caă Vodaă s-o bucura mai vaâ rtos s-o afle din gura
domniei tale.
— Dacaă va fi cu putinţaă , l-oi bucura. Nu-mi mai curma vorba,
Pafnutie, vremea e maă surataă .
— Bine ar fi saă -şi gaă seascaă şi unele fapte maă sura…
Caă utaă tura neagraă a logofaă tului îâl fulgeraă şi amuţi.
— IÎnainte de a porni spre Valahia, saă -l cauţi pe Mihail, moldoveanul.
IÎl afli la orice ceas al dimineţii îân Divan-Ioli, iar noaptea îân port. Saă -i
spunaă Mariei, iar Maria saă spunaă fiicei mectubgiului… Glasul lui
Andronic se fraâ nse: Saă -i spunaă caă beyul n-a fost un ticaă los. Caă beyul o
roagaă saă -l aştepte.
Pafnutie îâl cercetaă uluit. I se paă rea oare, sau ochii logofaă tului
striveau lacrima?
IÎn puţine vorbe, logofaă tul îâi desluşi planul. Cele patru raâ nduri de
ieniceri care straă juiau cancelaria muftiului nu puteau fi straă punse.
Chibzuise deci Radu Andronic paă trundere vicleanaă prin cafasul ce
ocolea potcoavaă conacul, îân dreptul ultimului cat.
— Pe pridvorul acela, mormaă i Pafnutie, îâs alte 12 turbane, iar aceste
12 turbane au asupra lor multe ascuţişuri. Gaâ ndeşte, domnia ta, caă
paâ naă spre chindie or deprinde orbul gaă inilor?
— Ai raă bdare! Pe ienicerii din cafas îâi vom îâmpinge îân altaă parte.
Cam la o sutaă de staâ njeni îân partea potrivnicaă fereştilor muftiului se
aflaă un conac paă raă sit. La ceas îânţeles, îâi vei da foc. Am raâ nduit îân caă maă ri
şase graă maă joare cu pulbere. Flacaă ra şi detunaă turile au saă staâ rneascaă
mirarea ienicerilor. Vor da îânconjur cafasului spre a privi îân voie
paă laă laia.
-257-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
— Hm! Şi ce socoteşti a saă vaâ rşi domnia ta îân vremea aiasta?
Logofaă tul îâi araă taă un colac de fraâ nghie, cu ancoraă la capaă t. Pafnutie
claă tinaă amar din cap.
— Daă , Doamne, saă se anine ancora de pridvor şi saă nu te vadaă
nimeni caâ nd te caţaă ri. Doamne, daă orbeaţaă straă jilor şi pune-le cearaă îân
urechi caâ nd a fi saă faă raâ mi sticla de la fereştile muftiului şi daă aceleaşi
noroace la îântors!! Aista ţi-i gaâ ndul, logofete, aşa-i?
— Pricepi degrabaă caâ nd vrei, cuvioase. Saă nu uiţi! Dupaă ce ai pus foc,
vii îântr-un suflet îânapoi şi-aştepţi cu caii laâ ngaă lac.
— Raă zgaâ ndeşte-te, staă paâ ne. Pafnutie vorbea îânecat. Chibzuieşte! E
faptaă bezmeticaă faă raă sorţi de îâmplinire.
— Am chibzuit şi raă schibzuit, cuvioase. Mergem!
— Logofete… Norocul nu-i caâ ine îân lanţ saă -l tragi dupaă tine. Lasaă -l
pe muftiu Coranului, şi hai la Valahia! Vodaă n-are saă te certe pentru caă
nu ţi-ai smuls singur inima din piept. Şi chiar de te-o mustra, mai bine
ocaraă decaâ t cruce la caă paă taâ i.
— Vorbeşti îân pagubaă , Pafnutie. Nimeni din neamul meu nu s-a
îântors din drum pentru caă -i anevoios şi nu eu voi fi acela care o voi face
primul.
Raă spopitul i se agaă ţaă de pulpane. IÎi tremurau buzele, ochii sticleau
umezi. Radu Andronic îâl cercetaă mirat.
— Staă paâ ne, şopti caterisitul. Nu te-am rugat niciodataă nimic… Nu
zic, m-am laă comit la taleri, caă ci oricine îângaă duie saă culegi poamaă din
copacul peste maă suraă de îâncaă rcat. Te rog amu, staă paâ ne, şi nu pentru
bicisnicul de Pafnutie o fac. Maă jur pe credinţa lui Christos! La tine maă
gaâ ndesc, logofete… Aşteaptaă îâmprejurare prielnicaă . Nu-ţi opinti singur
jungherul îân piept.
Raă scolit, Andronic îâi puse maâ na pe umaă r:
— Mulţumesc, cuvioase. Grija ta spune multe şi mai cu seamaă –
zaâ mbi tremurat – caă nu m-am îânşelat, îândraă gindu-te aşa cum eşti… Dar
nu se poate. Trebuie saă raă zbesc.
Pafnutie îâşi îânghiţi nodul!
— Gaâ ndeşte-te maă car la puiul cela de turcoaicaă . O ucizi, logofete!
Radu Andronic simţi îâmpunsaă turaă dureroasaă îân inimaă .
„Sadeth… fluturele meu alb.“
— Saă m-aştepte, Pafnutie. Faă îân aşa fel îâncaâ t saă -i ajungaă la urechi
rugaă ciunea mea. Beyul roagaă fluturele alb saă -l aştepte.

-258-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY

***

Caâ nd auzi prima detunaă turaă şi se îâncredinţaă caă ienicerii pieriseraă de


partea cealaltaă a cafasului, logofaă tul zvaâ rli cu putere ancora. Colţii de
fier muşcaraă buza cerdacului şi îânţepeniraă . Radu Andronic apucaă
fraâ nghia, o prinse îântre coapse şi îâncepu saă se caţaă re ca o pisicaă .
IÎncaă lecaă cerdacul. Al doilea bubuit cutremuraă vaă zduhul. La al treilea,
sparse fereastra şi se strecuraă îân odaia de lucru a muftiului.

Adevaă rataă comoaraă se afla dinaintea ochilor logofaă tului. Zapisele şi


pergamentele erau îâmpaă rţite îân sertaă rele lungi, puse unul peste altul,
dupaă ţara ale caă rei taine le cuprindea. Cartonaşe cu slove trase îân tuş
roşu descaâ lceau noianul de ştiri ce le avea muftiul despre ducatele
nemţeşti, despre republicile Italiei, despre franţuji, englezi, ori
imperiul lui Leopold.
Ochii lui Radu Andronic zburaraă caă tre Valahia. Smulse sertarul şi
îâncepu saă cerceteze zapisele îânfrigurat. Un zaâ mbet larg îâi luminaă chipul.
Numele iscoadelor erau trecute pe o haâ rtie raă surie. Printre ele se afla şi
cel al vraă jmaşului de la curtea Braâ ncoveanului. Cineva, muftiul, ori
mectubgiul, adaă ugase pe margine: de mare taină.
Logofaă tul şi le îânscrise repede pe o faă raâ maă de pergament şi
îânlaă turaâ nd îân grabaă urmele cercetaă rii se îântoarse pe cerdac. Bubuiturile
îâncetaseraă .

Mustafa, bragagiul slobozit de Andronic din striveala caă ruţii, privea


paâ rjolul cu gura caă scataă . Flacaă ra îânaltaă , lacomaă , se caă ţaă ra îân vaă zduh,
vraâ nd saă mistuie parcaă laă caşul lui Allah. Se mira îân gura mare caă utaâ nd
din ochi tovaraă ş saă -i îâmpaă rtaă şeascaă uluirea. Dar era ceas taâ rziu de
noapte şi musulmaă nimea dormea. Atunci îâl zaă ri pe Pafnutie.
Sluga lui Andronic-Effendi paă zea doi cai şi cerceta cafasul de la
cancelaria muftiului. Mustafa ridicaă ochii. Zaâ mbet de fericire îâi raă saă ri
pe chip.
Andronic-Effendi ieşise tocmai îân cerdac. Mustafa îâncepu saă alerge,
daâ nd din maâ ini. Striga caâ t îâl ţinea gura:
— Binefaă caă torule! Tu cel binecuvaâ ntat de Allah, binefaă caă torul lui
Mustafa!
Raă spopitul tresaă ri şi se îântoarse cu mare spaimaă . Turcul raă cnea mai
-259-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
departe, fericit peste maă suraă :
— Andronic-Effendi…
— Taci, blestematule!
IÎl prinse de zdrenţe, astupaâ ndu-i gura. Mustafa se zbaă tea hotaă raâ t saă -
şi ducaă la capaă t mulţumitaă .
Logofaă tul îâncaă lecaă marginea de piatraă a cerdacului şi îâşi daă du
drumul pe fraâ nghie. Atraşi de ţipetele turcului, ienicerii naă vaă liraă îân
pridvor. Zaă riraă trupul lui Radu Andronic plutind îân vaă zduh şi retezaraă
fraâ nghia.
Logofaă tul caă zu greu, din dreptul celui de al doilea cat. IÎncercaă saă se
ridice, dar durere sfredelitoare îâl ţintuia locului. Avea piciorul vaă taă mat.
Straă jile strigau, chemaâ nd îân ajutor ienicerii raâ nduiţi la raă daă cinile
cancelariei.
Raă spopitul, sosit îân goanaă , vru saă -l salte îân spinare.
— Ţine-te bine, staă paâ ne! Caii sunt aproape.
Logofaă tul îâşi roti privirea. Turcii îânaintau îân raâ nduri groase din trei
paă rţi. IÎncaă puţin, şi-aveau saă îântregeascaă cercul.
— Prea taâ rziu, raă spopitule, socoti Radu Andronic. Nu mai putem
ajunge la cai. Singura izbaă vire raă maâ ne caă rarea spre geamie. IÎi îânfundaă
îân chimir pergamentul cu numele iscoadelor: Fugi!
— Nu faă raă domnia ta! Te duc îân spinare.
— Fugi, raă spopitule!
— Staă paâ ne!
— Cu mine îân caâ rcaă te îânhaţaă . Fugi! IÎţi poruncesc!
Raă spopitul plaâ ngea mocnit. Faă cu nehotaă raâ t caâ ţiva paşi de-a-
ndaă ratelea. Dinspre drum, raă saă riraă fesurile ienicerilor. Fluturau saă biile,
raă cnind îândemnuri caă tre ceilalţi. Radu Andronic îâşi slobozi pistoalele.
— Fugi, Pafnutie! Nu uita de Sadeth…
Caterisitul dispaă ru. Mustafa se ivi tupiluş avaâ nd îân maâ ini saă biile
ienicerilor raă puşi.
— Iartaă -maă , Effendi! Iartaă -maă … N-am ştiut.

Cu mare greutate, se rezemase logofaă tul de un copac. Turcii trebuiau


ţinuţi îân fraâ u pentru a laă sa vreme raă spopitului saă se îândepaă rteze.
Ienicerii se apropiau îân potcoavaă . Sabia şi jungherul lui Radu Andronic
fulgerau îân raâ ndurile celor dinspre drum, bragagiul ţinea piept straă jilor
care ocoliseraă foişorul. Caă zu raă pus de un iatagan, şoptind îâncaă o dataă :
— Iartaă -maă , Andronic-Effendi.
-260-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
Logofaă tul nu-l auzi. IÎn ochi îâi naă paă dise saâ ngele, era crestat la piept şi
pe braţe, dar ascuţişurile nu-i istoviseraă vlaga.

Ajuns pe spinarea unui daâ mb, raă spopitul azvaâ rli o privire spre
graă dina cancelariei. Zaă ri luminat de torţele ienicerilor capul negru al
lui Radu Andronic. Turcii îâl maâ nau caă tre temniţa muftiului.
— Dumnezeu saă te ajute, staă paâ ne! rosti îâncet Pafnutie.
Alerga îân noapte orb, cu ochii plini de lacrimi. Stele reci îâi desluşeau
un drum pustiu.

-261-
Cartea a treia

OSAÎ NDA
Capitolul XXII

VODAĂ BRAÎ NCOVEANU


NU SE SUPUNE
OBICEIURILOR DOMNEŞTI

Mare fu maâ hnirea Braâ ncoveanului caâ nd aflaă din gura lui Pafnutie
cele petrecute la Stambul. Şi mai mare îâi fu uimirea caâ nd citi ultimele
slove scrise de Radu Andronic îân cancelaria muftiului. Porunci saă fie
chemat de îândataă paicul Grigore.
Zdrahonul se ivi dupaă obicei, caâ t ai bate din palme, mut şi cu ochii îân
paă maâ nt, gata saă slujeascaă . Vodaă îâl cercetaă lung. Buzele i se descleştaraă
taâ rziu. IÎntrebaă , maâ ngaâ ind smaralde îângropate îân maâ nerul jungherului:
— De ce ne-ai vaâ ndut muftiului, paice?

Paicul Grigore! Pentru a-i afla numele îâşi pierduse volnicia logofaă tul
Radu Andronic.
Caznele din temniţa palatului îâi smulseraă iscoadei, picuriş, adevaă rul
de pe buze. El aţaâ ţase la raă zvraă tire pe boier Paâ rvan cu gaâ nd viclean de a
se vaâ rîâ îân priveala şi îâncrederea lui Vodaă . Socotise pe drept cuvaâ nt,
zdrahonul, caă ferind de moarte viaţa Braâ ncoveanului, acesta îâl va
blagoslovi cu recunoştinţa sa, dar mai cu seamaă îâl va ţine îân preajmaă ca
pe slujitor de credinţaă . Iar apropierea de Vodaă îânsemna apropierea de
tainele domniei, dedesubturi de mare preţ îân ochii muftiului. Mai
vrusese Braâ ncoveanu saă afle şi pricina hainiei. Era veche, ticaă loşise şi
avea saă ticaă loşeascaă îân veac inimile şi cugetul multora: aurul.
A doua zi, paicul Grigore îâşi daă du duhul, descaă paă ţaâ nat, îân temniţa
palatului. Muri faă raă ştiinţa nimaă nui, iar trupul îâi fu azvaâ rlit îântr-o
varniţaă paă raă sitaă . Muftiul şi slujbaşii saă i n-aveau saă afle niciodataă cum
pierise cea mai de preţ iscoadaă a lor.
IÎncaă o tainaă despre care letopiseţele nu glaă suiesc nimic.
Luminaă aurie staă ruia îân ochii castanii ai Domnului. IÎn vara
-265-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
neasemuitaă a acelui leat 1704, toate paă reau saă se îâmplineascaă dupaă
poftele Maă riei Sale.
La ceasul dulce dinspre asfinţit se preumbla prin graă dinaă îânsoţit la
jumaă tate de pas îân urmaă de stolnic. Faâ ntaâ nile multe şipoteau raă coare,
pe cerul faă raă nori soarele ostenea cu îâncetul îân petalele crinilor şi
trandafirilor, aprinzaâ nd doar ochii din mantia paă unilor. Se auzea ciripit
de pasaă re şi ţipetele ascuţite ale lui Beizadea Mateiaş, ce gonea îân
raă dvaă nelul tras de capre albe.
— Naă daă jduiesc caă asupra Maă riei Tale a pogoraâ t, îân sfaâ rşit, liniştea,
spuse stolnicul.
IÎnveşmaâ ntase caftan de canavaă ţ caă ptuşit cu samur, iar capul şi-l
purta ca totdeauna descoperit. Vodaă zaâ mbi dezmierdaâ nd îân treacaă t
arcul unui voinic daă ltuit îân marmoraă .
— Adevaă rat. Izvodul şi-a redobaâ ndit taina, de vraă jmaş îâncaă lzit la
saâ nul nostru ne-am scaă pat. Privi spre castanii cu ciorchini grei de
floare roz-albaă şi oftaă : Datoraă m mult logofaă tului Radu Andronic.
— Eşti maă rinimos, Doamne, rosti cu taâ lc stolnicul.
Vodaă îâşi ridicaă ochii:
— Ce vrei saă spui?
— IÎn asemenea slujbe, datornic raă maâ ne totdeauna slujitorul,
niciodataă staă paâ nul.
Braâ ncoveanu raă mase locului, uitaâ ndu-se cu luare-aminte la
Cantacuzin.
— Ciudat cugeţi! Sau nu-ţi paă trund eu gaâ ndul…
— L-ai paă truns, Doamne, zaâ mbi stolnicul. Sunt îâncredinţat. Nu
datorezi nimic Andronicilor.
Vodaă tresaă ri. Şopti apaă sat:
— IÎn şaisprezece ani de caâ nd maă aflu pe scaunul Valahiei, am socotit
caă datornic sunt saă aduc raă splataă domneascaă oamenilor de credinţaă .
Aud acum vorbaă nouaă . Pesemne trebuie saă -ţi asmut aducerea-aminte,
stolnice! Logofaă tul Andronic, îâmplinind faptaă de neîânchipuit curaj,
aproape peste putinţa haă raă zitaă faă pturii omeneşti, ne-a scaă pat nouaă
viaţa şi domnia.
— E un slujitor viteaz, Doamne, n-am taă gaă duit-o. Dar oare ţi-a scos
din primejdie capul şi cuca spre a te zori saă le praă paă deşti dupaă aceea?
Caă ci orice îâncercare a Maă riei Tale pe laâ ngaă Poartaă de a-l slobozi va
adaâ nci prepuielile turcilor îâmpotriva ta. Vei recunoaşte, astfel, caă
logofaă tul se afla îân slujba lui Constantin Vodaă . Slujbaă cu taâ lc la
-266-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
Stambul…
Caprele albe trecuraă ca un vifor pe dinainte. Din raă dvaă nel, Beizadea
Mateiaş îântinse braţele spre Braâ ncoveanu.
— IÎl cunosc pe Radu Andronic. Caznele turcilor nu-i vor smulge
adevaă rul de pe buze. Vrei saă -l maă rturiseşti îânsaă şi Maă ria Ta? Pentru
coconii taă i, pentru domniţe, urmaă stolnicul cu acelaşi glas domol, faă raă
saă se desluşeascaă nimic pe chipul îâmpietrit, pentru Valahia, eşti silit,
Doamne, saă araă ţi nepaă sare logofaă tului. Turcii stau cu ochii aţintiţi
asupra Maă riei Tale. Greşealaă de nimic îâţi poate atrage grea naă pastaă . Saă
lipseascaă şi pungile cu aur, şi vorbele şoptite îân anume locuri şi
anumitor urechi ce ar putea fi de ajutor logofaă tului. Soarta tainelor e saă
nu raă maâ naă taine. Caâ nd doi oameni cunosc acelaşi lucru, unul trebuie saă
piaraă … Şi decaâ t saă piaraă , mai bine saă nu afle.
— Crudaă socoataă , stolnice!
— Dar dupaă adevaă rul vremilor ce traă im. Nu poţi duce îân caâ rcaă toate
nenoroacele supuşilor taă i. Saă nu maă judeci raă u, nepoate… IÎmi saâ ngeraă
inima pentru logofaă t, şi pentru paă rintele saă u, şi pentru cucoana Irina…
Dar aceasta e soarta slujitorilor tainici. Şopti: Soarta iscoadelor. Toţi
principii s-au lepaă dat şi se vor lepaă da de ele. Au faă cut-o vechii greci,
Alexandru din Macedonia, Iulius Cezar… IÎn îândepaă rtata Chinaă , spune
îânvaă ţatul Sun Tzu, erau trimise cu bunaă ştiinţaă iscoade ce aveau saă
moaraă .
Raă mase cu privirea aţintitaă îân zaă ri.
IÎşi urmaraă preumblarea paâ naă îânserarea vopsi cu sinealaă graă dina cea
mare a Braâ ncoveanului. IÎnainte de a urca îân cerdac, Vodaă rosti îâncet, ca
pentru sine îânsuşi:
— Am saă mai chibzuiesc!

***

Rodul chibzuinţei lui Vodaă furaă zece pungi cu galbeni depuse pe


ascuns îân maâ inile raă spopitului, pentru drumul spre inima îâmpaă raă ţiei şi
un anume semn caă tre un prieten grec al Maă riei Sale, doctor vestit la
Stambul. Acesta avea saă gaă seascaă talerii de trebuinţaă la locul ştiut, avea
saă bataă la anume porţi, de unde s-ar fi putut isca izbaă virea logofaă tului.
Totul trebuia faă ptuit îân cea mai mare tainaă , şi spre a-l îâncredinţa pe
grec caă e caă utat din poruncaă domneascaă , Pafnutie trebuia saă -i arate
-267-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
jumaă tate dintr-o pafta de argint. Cealaltaă jumaă tate se afla la acel
prieten.
Ultimele cuvinte ale Braâ ncoveanului aduseraă lacrimi îân ochii
cuviosului. Pafnutie sta îân genunchi, necutezaâ nd saă -şi ridice privirea
dincolo de poalele caftanului domnesc.
— IÎţi daă ruim iertarea noastraă pentru faptele nesocotite, saă vaâ rşite
îânainte de-a intra îân slujba logofaă tului. Ţi-ai urmat staă paâ nul cu
credinţaă , iar pentru vrednicia…
Raă spopitului îâi vaâ jaâ iau urechile de tulburare. Toataă viaţa avea saă şi le
blesteme, caă ci le apucase huruitul tocmai caâ nd glaă suia Vodaă , aducaâ ndu-
i laudaă lui, bicisnicului Pafnutie.
— Ne aflaă m, urmaă Vodaă şi ochii îâi luciraă , cu inima alaă turi de Radu
Andronic. Dorinţa noastraă cea mai mare este saă -l putem din nou
îâmbraă ţişa aici, la curtea domneascaă .

Dupaă ce se dezmetici, Pafnutie daă du fuga la conacul lui boier


Costache. IÎşi punea mare naă dejde îân mintea şi braţul baă traâ nului şi
chibzuia caă vor lua îâmpreunaă drumul Giurgiului.
Jupaâ neasa Irina îâl cercetaă prepuielnicaă şi-l petrecu îân odaia mare,
departe de ochii şi urechile slugilor. IÎncercaă saă -l iscodeascaă , dar
Pafnutie taă gaă dui caă l-ar fi urmat pe logofaă t la Stambul. Avea o vorbaă cu
boier Costache şi ataâ t. Aflaă îân cele din urmaă caă baă traâ nul Andronic
plecase la Conacul Morii, unde tocmise ţigani pentru muncile de varaă .
IÎndemnaâ ndu-şi taă tarca, raă spopitul ajunse îân caâ teva ceasuri la moşie.
Boier Costache nu trecuse pe acolo, nici maă car îân goana calului, de
peste un an.
Pafnutie pricepu cu inima straâ nsaă caă baă traâ nul Andronic se aflaă îân
slujbaă domneascaă , poate chiar dincolo de hotarul Valahiei, undeva
unde nu-l putea ajunge.
Se îântoarse apoi la Bucureşti şi baă tu la porţile Marghioliţei.

***

Raă spopitul îâncaă lcaă cu bunaă ştiinţaă poruncile mai vechi ale
logofaă tului de a nu descaâ lci nimaă nui adevaă rul despre slujba sa la
Stambul. Acum îânsaă , socotea caă pentru a afla izbaă virea, trebuiau straâ nşi
toţi prietenii.
-268-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
Caterisitul se spovedi negustoresei. Cu ochii tulburi, saă rind de la una
la alta, istorisi ispraă vile lui Radu Andronic la Constantinopol. Dinspre o
singuraă parte se ferise cu grijaă saă nu pomeneascaă o vorbaă . Sadeth, fiica
mectubgiului, parcaă nici nu s-ar fi aflat pe lume.
Pieptul Marghioliţei parcaă i se rupea îân timp ce-l asculta. Raă sufla
greu, iar ochii verzi, codaţi, se umpluseraă de lacrimi. Rosti gaâ nduri, cu
privirea dusaă departe, dincolo de drumul Giurgiului, printre minarete
şi turnuri subţiri, aurii:
— Ştiam… Am simţit de la bun îânceput. Radu Andronic nu putea
vinde Valahia!
Pafnutie o cerceta raă taă cit. Maâ inile-i spaâ nzurau faă raă vlagaă , umerii
paă reau doboraâ ţi sub povaraă grea.
— Amu’ ce saă fac? Zi matale, jupaâ neasaă , ce saă fac? M-o ajuta oare
grecul acela al lui Vodaă ? Dacaă maă îânsoţeam cu boier Costache, nici
capul nu maă durea. Dar aşa, singur…
Marghioliţei i se faă cu milaă de slugaă .
— Te îântorci degrabaă pe calea araă tataă de Braâ ncoveanu, dupaă care vei
merge la doi neguţaă tori, datornici mie. Unu-i turc, celaă lalt neamţ. Caâ nd
au fost la ananghie, le-am dat. Acum m-or raă splaă ti ei. Sunt îâncredinţataă
caă vor face tot ce le e cu putinţaă . IÎţi dau şi trei pungi cu aur…
Pafnutie saă ri ars.
— Nu le iau!
— Ai îânnebunit, omule?
— Nu le iau, saă maă tai! Fac treisprezece, numaă rul Satanei.
— Ce?
— Treişpe pungi! Nu pricepi? Zece ale lui Vodaă cu trei ale tale…
Marghioliţa claă tinaă din cap:
— Te-au prostit turcii, cuvioase! Ţi-aş da mai multe, dar n-am. Las îân
ladaă ataâ t caâ t saă -mi pot urma negoţul.
— Nu-i supaă rare, jupaâ neasaă , mormaă i caterisitul. IÎmi lepezi doar
douaă .
— Ai uitat pesemne ce tare ţi-i aşternutul caâ nd îâţi lipseşte din chimir
para chioaraă . Şi pentru caă te-ai pomenit calic îâncaă din paâ ntecele mumei,
n-ai îânvaă ţat ce repede alunecaă galbenii, caâ nd naă dejdea şi nevoia ţi-i la
alţii.
Se mai sfaă tuiraă o bucataă de vreme. Marghioliţa îâl daă daă ci cum, şi
unde, şi îân ce fel saă apese, saă nu se lase îân nici un chip doboraâ t de
neputinţaă ori amar.
-269-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
— Te-aş îântovaă raă şi cuvioase, caă ci aud cum îâţi tremuraă izmana sub
straie. Dar îân turcime, muierea-i de prisos, nu le cunosc nici graiul, iar
taleri acolo n-am cum rostui. La o nevoie, îândreaptaă -mi vorbaă , tot ce
mi-o prisosi, ba chiar mai mult, trimit faă raă şovaă ialaă . IÎi bine saă ştii caă
orbul de la podul lui Şerban Vodaă e omul meu.
Pafnutie o cercetaă cu uimire.
— Ai minte şi vlagaă de baă rbat, jupaâ neasaă .
Marghioliţa claă tinaă din cap, oftaâ nd. IÎn ochi îâi staă ruiau lacrimile.
— Dar inima de muiere, deci tot îân pagubaă raă maâ n. IÎi saă rutaă amaâ ndoi
obrajii: Noroc, cuvioase! Şi nu maă laă sa saă fierb. Aştept la tot ceasul ştire
despre logofaă t. Umblaă saă naă tos!

-270-
Capitolul XXIII

MOARTEA FLUTURELUI ALB

IÎn temniţa de la Ediculè, paă zit aprig din porunca muftiului, Radu
Andronic zaă cea cu mintea tulbure, pe un mindir de paie mucegaă ite.
Era o hrubaă straâ mtaă , cu ziduri din care şiroia apa, faă raă ochi de
fereastraă . IÎntunericul se destraă ma pentru caâ teva clipe dimineaţa, caâ nd
ienicerul plimba o feştilaă peste chipul logofaă tului, îâncredinţaâ ndu-se caă
mai traă ieşte. Ochii lui Radu Andronic saâ ngerau orbiţi, iar la lumina
flaă caă rii, slujitorul îâi vedea obrajii vineţi, pleoapele umflate, daâ rele
negre de saâ nge uscat la frunte şi taâ mple.
Paă raă sea apoi hruba, paă şind îânfiorat de silaă printre şobolanii ce
mişunau pe lespezile baâ hloase. Straă jerul numaă ra zece zile de caâ nd
ghiaurul era supus unor cazne neîânchipuite, faă raă a-şi descleşta gura.
Fusese îântins pe roataă , îâi cetluiseraă capul îân zgardaă de fier, îâl arseseraă
cu vaă trai îânroşit la foc, pe piept şi spinare, îâi îânfipseraă ţepuşe ascuţite
sub unghiile de la picioare şi maâ ini.
Ienicerii îâl purtau îân fiece zi la Fornetta, bine cunoscut şi îânfricoşaă tor
loc de schingiuire. Zadarnicaă fusese îânsaă osaâ rdia gaâ zilor. Valahul nu
maă rturisise cu nici un preţ din a cui poruncaă , ori cu ce ţel paă trunsese îân
cancelaria muftiului. Mare fusese mirarea casapilor caâ nd osaâ nditul
smulgaâ nd un jungher şi-l îânfipsese îân braţ. Ascuţişul pogora la vale,
spintecaâ nd carnea, dar valahul zaâ mbea. Zvaâ rlise apoi jungherul: „Nu
aşa îâmi veţi afla taina!“
„Da, gaâ ndi musulmanul, zaă bovind poarta grea. Ghiaurul e dintre
aceia pe care poţi saă -i farmi, caă tot muţi raă maâ n.“
Claă tinaă din cap, coboraâ nd treptele de piatraă , îâncovrigate melc, ce
duceau îân odaia ienicerilor. Soarele spaâ nzura chiar îân creştetul
Stambulului şi i se faă cuse foame.
Nu-şi mai simţea trupul. Mintea paă ienjenitaă nu deosebea dacaă e
treaz, ori aluneca pe aripaă de vis. Gaâ ndurile îâi raă taă ceau zorite,
-271-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
smulgaâ nd din îântunericul vremii chipuri, privelişti ori doar faă raâ me de
privelişti abia desluşite… Ungherul cu icoane din iatacul jupaâ nesei
Irina, clondirul lui boier Costache ascuns îân sofa, luleaua din lemn de
trandafir, raâ sul gros al lui Ioniţaă Faă rcaă şan, zaâ mbetul şiret al lui
Pafnutie, degetele subţiri ale lui Braâ ncoveanu…
Apoi gaâ ndul zaă bovea îântre zidurile de la Ediculè. Tot aici zaă cuseraă îân
cazne rezidentul genovez Spinola, Giuilio Andreea Rosina, veneţianul
prins îân raă zboi, iar mai îânainte, cu mult îânainte de a se fi naă scut el,
Petru Cercel, domnitorul Ţaă rii Romaâ neşti. Ţara… Braâ ncoveanu… IÎn
mintea îânceţoşataă a logofaă tului se îânfipsese pironul unui gaâ nd. Vodaă n-
avea saă saă vaâ rşeascaă nimic îânspre ajutorul saă u. Caâ nd vraă jmaşul îâţi
prinde iscoada, juri caă n-o cunoşti.
Radu Andronic gemu. Şi iaraă şi gaâ ndul nestatornic apucaă alte poteci.
IÎşi simţi grumajii cuprinşi de braţe mici, subţirele, plete negre se
straâ ngeau la pieptul lui. Ochii albaştri, piezişi, îâi dezmierdau fruntea
strivitaă , obrajii fierbinţi.
Peste inima cernitaă a logofaă tului poposise lin fluture mare, alb.
Caâ nd se trezi, o torţaă îânfiptaă îân zid umplea caă mara de luminaă
raâ ncedaă , gaă lbuie. Trecu multaă vreme paâ naă ce putu saă desluşeascaă ,
craă paâ ndu-şi pleoapele saâ ngerii, chipul mectubgiului Selim. IÎl cerceta
lung, traă gaâ nd din lulea. Radu Andronic suraâ se ostenit.
— Bektaş-Effendi… Un oaspete la care nu maă aşteptam.
— Ne-a fost pesemne ursit, spuse alb mectubgiul, saă ne uimim unul
pe celaă lalt. Te privesc de jumaă tate de ceas.
— Ai vrut saă -mi îângaă dui somnul?
— Doresc saă te îânţeleg.
— Eşti baă rbat îânţelept, Bektaş-Effendi. Ce putea oare scaă pa
priceperii domniei tale?
Selim oftaă :
— Ce am desluşit singur las la o parte. IÎţi descaâ lcesc acum
vicleşugurile din casa lui signor Bartholomeu, paă şesc de-a-ndaă ratelea
pe drumul urmat şi-ţi descurc paâ nzele. Ai venit cu ţintaă la Stambul, nu
te-ai rupt o clipaă de Braâ ncoveanu, prin mine şi prin alţii, pesemne, ai
naă daă jduit a-ţi îâmplini ţelul.
Logofaă tul îâncercaă saă se ridice îân capul oaselor, dar durerea îâl ţintui
pe prichici.
— Ce a mai raă mas de limpezit, Bektaş-Effendi? suraâ se chinuit. Oare
ţi-e teamaă saă nu pomenesc gaâ zilor despre anume jocuri neîângaă duite
-272-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
din casele florentinului, ale unui anume mare dregaă tor? Zaâ mbi: Fii pe
pace!
— Nu mi se cuvine dispreţul domniei tale, Andronic-Effendi. Sunt
uneori neghiob, nu şi fricos. Şi-apoi de ce ai face-o? Soarta oricum ţi-ai
pecetluit-o. Cu ce te-ar maâ ngaâ ia saă -ţi ţin tovaă raă şie aici, la Ediculè?
— Ai judecat bine. Atunci? IÎncerci saă -mi smulgi ceea ce n-a putut saă -
mi smulgaă gaâ dele?
— Nu. Vreau saă pricep de ce ai caă lcat credinţa faţaă de Poartaă . De ce o
calcaă Braâ ncoveanu? Nu l-am dovedit, e viclean şi plin de luare-aminte
Altîân-Bey, dar o calcaă !
Selim oftaă trecaâ ndu-şi degetele prin barbaă , apoi rosti îâncet:
— Te preţuiesc mult, Andronic-Effendi. IÎţi preţuiesc mintea, vitejia.
Preţuiesc caă ai fost la un pas de izbaâ ndaă , dar norocul te-a paă raă sit. De ce
oameni ca domnia ta îâşi calcaă credinţa faţaă de staă paâ n? De ce?
Ochii logofaă tului ardeau. Muşcaâ ndu-şi buzele de durere, izbuti saă -şi
salte trupul, rezemaâ ndu-l de zid.
— Am saă te laă muresc, mectubgiule. Eu am pierdut şi caâ nd pierzi nu-
ţi mai e teamaă de nimic. Vorbeşti de credinţaă … Credinţaă faţaă de
staă paâ n… Cine v-a haă raă zit staă paâ ni îân Valahia, Bektaş-Effendi? Allah?
Profetul? Porunceşte oare Coranul saă baţi raă zboi peste maă ri şi ţaă ri
pentru a dobaâ ndi rod, şi avuţie, şi ţarinaă ce nu ţi se cuvin?
— Paâ naă departe, îân trecut, unde a paă truns cunoaşterea, toate
imperiile au faă cut la fel.
— Şi dintotdeauna cei supuşi cu sabia, tot cu sabia s-au raă zvraă tit.
Dacaă maâ ine veneţienii, ori Bourbonul, ori Leopold, ori Petru al Rusiei
ar pune cizma îân Stambul şi jug pe grumajii osmanlaâ ilor, ai gaâ ndi caă li
se cuvine credinţaă ?
— Judeci îânfierbaâ ntat, Andronic-Effendi. Valahia e ţaraă micaă , lesne
de staă paâ nit. Noi am pus fraâ u poftelor neamţului, şi ale rusului, şi ale
taă tarului… Noi vaă apaă raă m hotarul.
Logofaă tul raâ se amar:
— Cine v-a poftit? Au trecut mai bine de o sutaă cincizeci de ani de
caâ nd tot belşugul Valahiei, aurul caâ mpiilor, şi al munţilor, şi al paă maâ ntul
ia drumul Dunaă rii. Sunt aproape douaă veacuri de caâ nd îân taâ rla noastraă
suntem siliţi a cere îângaă duinţa semilunii de a ne îânjuga la car straă in, de
a traă i, de a ne trage raă sufletul. IÎn scurtaă vreme vom fi siliţi a cere
firman spre a ni se îângaă dui moartea.
Mectubgiul îântrebaă îâncet:
-273-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
— Socoteşti oare, Andronic-Effendi, caă altaă stirpe decaâ t otomanii v-
ar fi fost staă paâ n mai maă rinimos?
— Socoteşti caă ţaraă ca Valahia nu poate fiinţa decaâ t supusaă ?
— E ursita popoarelor mici. Nu noi am zaă mislit paă maâ ntul şi nu noi
am baă tut piatra de hotar a Valahiei. Ne îânchinaă m doar unei sorţi, care a
fost darnicaă cu Islamul.
Logofaă tul suraâ se unei aduceri-aminte… O amiazaă îânmiresmataă , cu
vaă zduhul auriu şi un vas mare, japonez, îân care forfoteau printre flori
de cais, ochi piezişi, albaştri…
— Caâ ndva mi-ai îâmpaă rtaă şit un dor, mectubgiule, şopti Radu
Andronic. Ne aflam îân conacul domniei tale şi mi-ai vorbit despre
faă raă delegile lui Rami-Mehmed, apoi despre Imperiu. Ţi-a fost teamaă saă
nu-ţi taă lmaă cesc straâ mb cuvintele şi mi-ai vorbit iar… Am îânţeles atunci,
Bektaş-Effendi, caă -ţi iubeşti mult neamul.
— Adevaă rat, îângaâ naă Selim.
Ochii lui Radu Andronic ardeau torţe îânfipte îân obrazul chinuit.
— Iar eu îâl iubesc pe al meu. Neamul, meleagurile, credinţa…
Credinţa noastraă . Iubesc Valahia. De aceea n-am saă gaâ ndesc niciodataă
caă Dumnezeu i-a haă raă zit îân veci staă paâ n.
— Puţini pot paă trunde cu ochii îân viitorime. Despre soarta celor ce
cugetaă ca domnia ta, Edicule spune de ajuns.
Radu Andronic suraâ se:
— Judeci nenorocul unei singure faă pturi. Judeci straâ mb! Un om nu
îânseamnaă un popor. Iar naă dejdile acestui popor nu se reazaă maă doar pe
umerii lui Radu Andronic.
Mectubgiul îâi atinse degetele strivite:
— IÎmi pare raă u pentru domnia ta, Andronic-Effendi… Eşti faă cut din
plaă madaă aleasaă . Credeam caă drumurile îân Apus mi-au deschis ochii.
Poate caă nu am vaă zut îândeajuns. Cei ce vor urma dupaă noi îâţi vor da sau
nu dreptate. Nu ştiu… IÎn sufletul meu îânsaă , cinstirea pe care ţi-am
daă ruit-o caâ ndva e îântreagaă , sporitaă … Maă bucur caă am avut prilejul saă te
vaă d acum… Ultima oaraă .
Logofaă tul tresaă ri. IÎl privi lung.
— E un raă mas bun, Bektaş-Effendi? Citi raă spunsul îân ochii
mectubgiului şi îântrebaă îâncet: Caâ nd mi-e sorocitaă descaă paă ţaâ narea?
— Poimaâ ine, îân zori. Selim nu mai îândura ochii logofaă tului. Adaă ugaă
tremurat, îânainte de a pieri pe uşaă : Allah saă -ţi îâmbaă rbaă teze inima!
Ienicerul smulse torţa din zid şi îântunericul astupaă din nou ochii lui
-274-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
Radu Andronic.

***

IÎntr-aceeaşi noapte, sosi raă spopitul la Stambul. Gaă si conacul din


Pera despuiat de slujitorii muftiului. IÎl zaă voraâ seraă cu lacaă te grele,
şnuruite cu peceţi, peste ochiul ferestrelor baă tuseraă scaâ nduri de-a
curmezişul.
IÎn chip ciudat, casa pustiitaă şi oarbaă îâl tulburaă pe Pafnutie paâ naă la
lacrimi. Se simţea paă raă sit şi faă raă reazaă m, un moldovean nu prea taâ naă r
şi nici isteţ din cale-afaraă , purtaâ ndu-şi amarul singur, printre vraă jmaşi.
Logofaă tul parcaă nici nu fiinţase. Pierise dintr-o dataă , nu raă maă sese nimic
din boierul Valah al caă rui nume fluturase un raă stimp pe buzele tuturor.
Aşteptaă ivirea zorilor şi îân primele ceasuri ale dimineţii daă du buzna
la conacul grecului. Caterisitul îâi lepaă daă dintr-o suflare paftaua
îânjumaă taă ţitaă a caă rei pereche se afla îân secretaă raşul doctorului, apoi
talerii şi rugaă ciunea Braâ ncoveanului. Chipul grecului se adumbrise. Se
adumbriseraă şi chipurile neguţaă torilor la care îâl îândreptase
Marghioliţa. Şi vorbele fuseseraă aceleaşi. Prea arar îâşi îântorcea muftiul
poruncile, iar de la Ediculè nu ieşeau nici maă car duşii de pe lume.
Leşurile descaă paă ţaâ naţilor şi ale gaâ tuiţilor erau azvaâ rlite îân vestitele
puţuri cu saâ nge dinlaă untrul temniţei.
Pafnutie haă laă dui toataă ziua bezmetic, caâ ine de pripas pe uliţele
Stambulului. Spre searaă , rezema doboraâ t zidurile porţii de la Edirnè-
Capusi. Se desprinse de-acolo taâ rziu, la anume ceas caâ nd, dupaă
îânţelegere, avea saă culeagaă rodul istovului de peste zi al grecului şi al
celor doi neguţaă tori.

Izbutiseraă pungile de bani şi vorbele şoptite îân anume locuri


potrivite saă paă streze capul pe umerii logofaă tului. IÎndulcit de galbeni,
muftiul schimbase pedeapsa. Radu Andronic avea saă fie trecut, paâ naă la
sfaâ rşitul zilelor sale, sclav pe o catargaă îâmpaă raă teascaă . Osaâ ndaă mai grea,
mai vicleanaă decaâ t descaă paă ţaâ narea. IÎn lanţuri, la vaâ sle, moartea venea
poticnitaă şi cu picurişul, maâ nataă îân fiece clipaă de gaâ rbaciul arguzinului.
Lui Radu Andronic i se îângaă duia doar un raă gaz de cumplite cazne, îân
care avea saă caă iascaă securea gaâ delui.
Acesta era ultimul cuvaâ nt al muftiului. Rugaă ciune sporitaă n-ar fi
-275-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
cutezat saă -i facaă nici cei mai apropiaţi slujbaşi, afaraă doar dacaă doreau
saă -i ţinaă tovaă raă şie logofaă tului.
Grecul avu de furcaă paâ naă saă se facaă îânţeles de Pafnutie. Raă spopitul o
ţinea una şi bunaă . Poate caă numaă r sporit de galbeni ar îândulci de-a
binelea inima muftiului. La urma urmei, ce ticaă loşie neasemuitaă
saă vaâ rşise Radu Andronic? Faă raâ mase un geamlaâ c praă paă dit de la
cancelaria turcului şi îâşi vaâ raâ se oleacaă ochii prin harţaloage.
Caâ nd se trezi din nou îân uliţaă , naă uc şi faă raă caă paă taâ i, un gaâ nd i se
aprinse vaâ lvaă taie îân minte. Fiica mectubgiului trebuia saă afle despre
osaâ nda lui Radu Andronic. Nu-şi îânchipuia limpede Pafnutie ce putea
izbuti turcoaica cea mititicaă , dar era singura faă pturaă din Stambul caă reia
îâi paă sa de logofaă t. Trebuia saă -i îândrepte şi ultimele cuvinte ale
boierului: „Beyul roagaă fluturele alb saă -l aştepte…“
Ceva mai îânviorat, raă spopitul se îândreptaă spre ghimirlia pescarului
moldovean din celaă lalt capaă t al taâ rgului. Inima îâi baă tea repede,
dezmierdaâ nd naă dejde tulbure şi crudaă .
Nu se mai simţea singur.

***

Sadeth sfaâ rşise de mult degetele socotind numaă rul nopţilor de caâ nd
beyul n-o mai îântaâ mpinase pe casaă . Şi erau zile multe de caâ nd beyul nu
mai fusese oaspetele lui aga-baba. Prin ochii Mariei, repezitaă îân Pera,
aflase caă palatul fusese pecetluit de bostangii.
Fluturele alb abia se mai taâ ra de la un cap la celaă lalt al odaă ii, zaă cea
toataă ziua pe rogojinaă . Fluturele alb uitase saă zboare…
Oftaă , chircindu-şi trupul. Grijaă amaraă îâşi îânfipsese gheare îân inima lui
Sadeth. Ştia, ştia faă raă saă i-o spunaă nimeni, caă ceva cumplit se
îântaâ mplase prinţului valah. Fusese tulburat tare îân noaptea aceea din
urmaă , iar Sadeth n-avea saă uite niciodataă cum o straâ nsese la piept. Din
aceeaşi noapte, calabalaâ cul lui Sadeth, bucşit îântr-o traistaă , aştepta pitit
îân sunduc. IÎndesase acolo doar ce i se paă ruse îânsemnat: douaă rochii,
cele mai frumoase rochii ale lui Sadeth, besacteaua cu odoare, o panaă
roşie, neasemuitaă , smulsaă din coada papagalului lui aga-baba, o lalea
galbenaă – cea mai mare şi cea mai galbenaă din caâ te crescuseraă vreodataă
îân graă dina ei. O paă stra de trei ani îântr-o cutiuţaă de sticlaă furataă de la
Amira.
-276-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
Mai baă gase Sadeth îân boccea o coadaă de caă milaă adevaă rataă , ce avea
darul saă alunge durerile de cap şi paâ ntece, ferindu-şi staă paâ na şi de
primejdii, un imineu mic de catifea -perechea i-o raă taă cise, îânsaă îâi plaă cea
straşnic ticluiala broderiei.
Abia smulsaă din braţele beyului, Sadeth îâşi gaă tise bocceaua. De-
atunci aştepta mereu vestea, tresaă rea la cel mai mic zgomot. De un
lucru era îâncredinţataă . Beyul nu plecase faă raă fluturele alb.
Maria se îântoarse la praâ nz, galbenaă la chip şi cu privirea raă taă citaă .
Caâ nd daă du ochii cu Sadeth, izbucni îân plaâ ns. Trupul mare se zguduia de
hohote.
Fluturele alb îâşi simţi inima oprindu-se îân loc. Chipul îâi îânţepeni.
Rosti îâncet:
— Spune, Maria! Tot…
Roaba îâşi ridicaă faţa scaă ldataă îân lacrimi.
— Haâ d ţi-a fost norocul, inimioaraă … Haâ d, Effendim, şi faă raă milaă !
Sadeth îâi azvaâ rli o privire iute. IÎşi îânfipse unghiile îân carne. Ţipaă pe
neaşteptate, faă raă staă paâ nire:
— Lasaă jelitul! Vorbeşte! Vorbeşte o dataă !
— L-au prins, suflaă roaba îânspaă imaâ ntataă . S-a strecurat îân cancelaria
muftiului şi l-au prins.
Sadeth respiraă greu.
— Cine ţi-a spus?
— Mihail, omul meu.
— De unde ştia?
— I-a ştiricit sluga cea groasaă a lui Radu Andronic. L-a caă utat îân zori,
anume…
— De ce anume?
— Aşa i-a poruncit valahul.
Inima lui Sadeth picura saâ nge.
— Unde-i… Unde-i Radu Andronic?
— La Şapte Turnuri.
— Ediculè! suflaă îânfiorataă Sadeth. Ediculè…
— Cu pungi grele au izbutit prietenii valahului saă -i straă mute osaâ nda.
Nu va fi descaă paă ţaâ nat, dar…
Sadeth se îântoarse iute ca un şarpe:
— Dar?
— IÎi osaâ ndit la catargaă îâmpaă raă teascaă . Adaă ugaă îâncet: Paâ naă la capaă tul
zilelor.
-277-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
Sadeth alunecaă pe laâ ngaă zid. Ochii albaştri, tulburi ţinteau bagdadia.
Maria cerceta îânspaă imaâ ntataă chipul ca varul, faă raă urmaă de lacrimi.
— IÎnainte de a straă punge cancelaria, valahul ţi-a îândreptat o vorbaă .
Sadeth nu se îântoarse. IÎntrebaă uscat:
— Ce vorbaă ?
— Sluga o ştia pe de rost. M-a îânvaă ţat saă ţi-o spun asemenea: „Beyul
roagaă fluturele alb saă -l aştepte.“
Sadeth îâşi muşcaă buzele. Şopti cu ochii departe:
— Am saă te aştept, Radu Andronic.
IÎn acele ceasuri ale unei dupaă -amieze de varaă , plinaă de luminaă şi
floare, luaă Sadeth hotaă raâ re mare.
Şi tot îân acele ceasuri – avea saă -şi dea seama mult mai taâ rziu –
fluturele alb murise.

***

Ceasuri îântregi raă mase Sadeth cu ochii spaâ nzuraţi de ziduri. Paă rea o
paă puşaă de lemn, chircitaă , cu privirea stinsaă , îânvaă luitaă îân muselinuri
albe. Abia seara, caâ nd roaba aprinse candela, îâşi dezvaă lui gaâ ndurile.
Maria îânnaă buşi îânspaă imaâ ntataă un ţipaă t.
— N-ai saă faci asta, Effendim!
— Nu maă poate opri nimeni s-o fac. Nici Allah! Trebuie saă -l gaă sesc
pe Radu Andronic.
— Effendim, inimioaraă … Chibzuieşte bine!
— Trebuie saă -l gaă sesc.
Abia îâşi descleşta buzele. Ochii ţintuiau floarea roşie zugraă vitaă îân
bagdadie.
— Eşti un copil, o fetiţaă … Oameni îân putere n-ar cuteza asemenea
faptaă . Uitaă -te la mine! Las-o paă catelor de bagdadie! IÎţi omori tataă l…
— Trebuie saă -l gaă sesc.
— Auzi? IÎl ucizi! IÎl ucizi, staă paâ naă ! IÎi vaâ ri jungherul îân inimaă !
Sadeth raă spunse îâmpietritaă :
— Trebuie saă -l gaă sesc.

***
-278-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY

IÎn zori, Maria se strecuraă din conac nesimţitaă de slugi şi goni îântr-un
suflet paâ naă la cocioaba lui Mihail. Moldoveanul îâşi ţesaă la maă garul.
Pafnutie îânnoptase la pescar, iar acum privea adumbrit din pragul
ghimirliei spre suliţele aurii ale sutelor de minarete.
Maria sositaă ca un vifor îâi trase îân casaă şi îâncuie uşa îân urma ei.
Sfaă tuiraă vreme de un ceas, apoi se despaă rţiraă . Raă spopitul şi Mihail se
îândreptaraă spre port, iar Maria se îântoarse la conacul mectubgiului.
Pe la zece ceasuri, staă paâ na cea taâ naă raă vesti slujitorii caă pofteşte saă se
plimbe cu caicul. Plecaă îân raă dvan, îânsoţitaă de roaba moldoveancaă şi
doisprezece eunuci caă laă ri.
Maria luase şi un coşuleţ cu de-ale gurii. Poate caă staă paâ na dorea saă
zaă boveascaă peste ceasul amiezii, iar apa sporeşte glasul paâ ntecelui.
IÎn caicul mititel, roşu, îântocmit doar spre desfaă tarea fiicei
mectubgiului, îâşi avea loc un singur slujitor. Acela vaâ slea, îân vreme ce
Sadeth şi roaba, cu spatele la el, cercetau priveliştile. Ceilalţi zece
eunuci îâi urmaraă îân caicul cel mare al mectubgiului.
Dupaă o vreme, Sadeth îâşi muie degetele îân undele albastre şi-i şopti
Mariei:
— Acum!
Roaba raă suci capul spre eunuc.
— Staă paâ na porunceşte saă ne duci la chioşcul albastru de pe gorgan.
— IÎi loc primejdios şi pustiu, maâ raâ i slujitorul.
— Cutezi saă caâ rteşti, eunucule? IÎnfrunţi vorba staă paâ nei?!
Omul mormaă i ceva îân barbaă şi îândreptaă caicul spre daâ mb.
— Vin! spuse Mihail.
Pafnutie, tremuraâ nd din toate maă dularele, îâi privea trupul despuiat
paâ naă la braâ u, puternic şi ars de soare.
— Saă n-ajungeţi la fund de-adevaă ratelea.
— Nu-ţi faă griji! Maria îâi mai iute ca ştiuca. La noi, îân baltaă , nu se
aflau douaă ca ea.
— Şi claponul?
Moldoveanul paă ru saă n-audaă . Cuviosul îânchinaă cruce mare. IÎşi
scotocea mintea dupaă sfaâ nt care fereşte de primejdie pe apaă , dar nu
mai avu vreme. Caicul se apropia.

Mai taâ rziu, Pafnutie avea saă -şi spunaă caă totul se petrecuse îântr-o
clipitaă .
-279-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
Mihail aştepta vaâ raâ t îân apaă paâ naă la gaâ t. Caâ nd barca se apropie
îândeajuns, se scufundaă . Raă spopitul zaă ri apoi degetele moldoveanului
apucaâ nd marginea caicului. IÎn aceeaşi clipaă , dupaă îânţelegere, Maria şi
Sadeth îâşi laă saraă povara pe aceeaşi parte. Cuviosul vaă zu un maldaă r de
fuste plutind, apoi, îânainte ca saă se dezmeticeascaă claponul, pieri îân
adaâ ncuri. Pafnutie o luaă la fugaă spre limba de paă maâ nt unde aşteptau
caii îânhaă maţi la un raă dvan.

Moldoveanul îânota sub apaă , cercetaâ nd drum anume printre staâ nci.
De grumaji sta agaă ţataă Sadeth. IÎşi simţea saâ ngele bufnindu-i şuvoi îân
ochi, îân urechi, îân inimaă . Clipele treceau greu, nu se mai ispraă veau. Prin
pleoapele îântredeschise o zaă ri pe Maria. Un trup mare, voinic,
despicaâ nd îândemaâ natic undele verzi.
Caâ nd ajunseraă la liman, Sadeth raă sufla greu. Mihail o purtaă îân braţe
paâ naă la raă dvan şi Pafnutie daă du bici cailor.

Eunucii caă utaraă multaă vreme trupul staă paâ nei. Paâ naă spre searaă ,
îântregul Stambul aflase amarnica veste. Fiica mectubgiului pierise îân
apele Bosforului.
Vestea cea rea avea saă ocoleascaă mulţi ani urechile lui Selim-Bektaş.
Plecase îân aceeaşi dimineaţaă , cu slujbaă de tainaă , îân depaă rtata Chinaă . IÎn
vremea asta, Sadeth socotea saă -şi îândeplineascaă faă raă oprelişti poruncile
inimii.
Ştirea ajunse şi la conacul lui Valideé -cadaâ n. IÎncepu de-a doua zi saă
caute soaţaă potrivitaă lui Ibrahim. Sadeth murise.

-280-
Capitolul XXIV

IÎN CAĂ UTAREA CATARGEI

Gustar1, 1704

De pe punte, se zaă reau ţaă rmurile spaniole. IÎn paâ ntecele catargei,
toba cea mare mugea îânaă buşit daâ nd maă suraă şi spor osaâ rdiei
osaâ ndiţilor. Trei arguzini goi paâ naă la braâ u îânvaâ rteau gaâ rbaciul. Aveau
braă ţari late de piele prinse la îâncheietura maâ inilor, caă utaă tura cruntaă ,
raâ njetul raă u. Biciul putea plesni dupaă dorinţaă şi faă raă greş spinarea
ultimului osaâ ndit, strecuraâ ndu-se îândemaâ natic, ca un şarpe, printre
trupurile goale.
Catarga numaă ra cincizeci de picioare îân lungime, cinci îân laă ţime. Se
aflau şaizeci de vaâ sle de o parte şi alta. Caâ te patru sclavi abia traă geau la
o vaâ slaă . Erau cetluiţi îân lanţuri, acolo unde aveau saă moaraă . Doar
leşurile erau descaă tuşate. IÎşi traă geau greu raă sufletul îân aerul fierbinte,
naă claă it de sudoare, de mucegai, de ranaă putredaă . Ochii osaâ ndiţilor erau
goi. Pe chipurile istovite nu se citea nimic. Umerii paă strau peceţile
cnutului.
Radu Andronic se afla la capaă tul raâ ndului. Daâ re de saâ nge îânchegat îâi
îânsemnaseraă pieptul şi obrajii. O barbaă neagraă , ca smoala, îâi naă paă dise
chipul. Azvaâ rli o privire spre gaâ dele îân ilic roşu. Durerea ascuţitaă , ca o
muşcaă turaă de viperaă , îâi aminti caă nu-i e îângaă duit saă -şi ridice ochii.
Andronic prinse scraâ şnind lopeţile îân palmele baă taă tucite. Picaă turi de
saâ nge ţaâ şniraă din pielea plesnitaă .
IÎn mintea şi inima logofaă tului se afla o singuraă dorinţaă . Saă -l spintece
pe gaâ de.

1
Vechea denumire populară a lunii august.
-281-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU

Brumărel1, 1707

Se îâmplineau trei ani de caâ nd lumea uitase caă fiica mectubgiului


pierise îân apele Bosforului.
Trei ani de caâ nd Sadeth, îânsoţitaă de Pafnutie şi cei doi moldoveni,
cotrobaă iau drum cu pulbere ori pe apaă , îân caă utarea lui Radu Andronic.
Taă iaseraă de-a curmezişul, îân lung şi-n lat, maă rile, cutreieraseraă faă raă rod
porturile greceşti şi spaniole, cele egiptene, ajunseseraă la Veneţia şi
Napoli. Catarga îâmpaă raă teascaă Luna, unde-şi traă gea osaâ nda zilelor
logofaă tul, se ivea şi pierea ca o naă lucaă .
Maria îâşi cerceta staă paâ na cu aprinsaă uimire. Nimeni n-ar fi
recunoscut îân baă ietanul de 17-18 ani, care îân toamna lui 1707 paâ ndea
sosirea vapoarelor îân portul Pireului, pe singura odraslaă a lui Selim-
Bektaş. Sadeth îâşi retezase paă rul şi se purta îân strai leşesc, berneveci şi
botfori, şi hainaă scurtaă cu cingaă toare şi jungher, dupaă pilda logofaă tului.
Paă rea un lotru tinerel şi sprinten, îânainte de-ai da tuleiele.
Pentru cel ce ştia saă priveascaă , atraă geau îânsaă luarea-aminte ochii
albaştri. Caă utau uscat îân jur, faă raă îândurare, erau ciudat de stinşi.
Licaă reau arar şi doar la anume veşti. Uitase Sadeth, sporind uimirea
moldoveancaă i, saă raâ daă şi saă plaâ ngaă . IÎn degete paă stra un singur giuvaer.
Ghiulul cu safir daă ruit de Radu Andronic îântr-o dimineaţaă îânsoritaă la
Stambul, caâ nd fluturele alb scotea prima oaraă capul din sac… Dar zilele
acelea paă reau de mult sfaâ rşite şi Maria se cutremura socotind trei ani
şi mai bine de caâ nd îân ochii piezişi nu raă saă rise o singuraă lacrimaă .
Altminteri, staâ nd şi chibzuind, roaba tot îântr-o uimire traă ia. Sadeth
vorbea puţin, poruncile erau gaâ ndite şi rostite baă rbaă teşte, ceasurile de
raă gaz şi le petrecea aplecataă peste caă rţi groase. Un cufaă r plin de
îânvaă ţaă turaă , greu plumb, caă rau pretutindeni cuviosul Pafnutie şi Mihail.
IÎn nevoia preumblaă rilor, deprinsese binişor greaca şi toscana,
pricepea tot şi se putea face îânţeleasaă îân valahaă .
O slujeau Mihail şi Maria din drag. Dincolo de hotarul turcului,
puteau oricaâ nd şi faă raă oprelişte saă -şi îândrepte paşii spre gurile Dunaă rii
unde-i aşteptau gospodaă ria chivernisitaă şi lotca pescarului. Hotaă raâ se
îânsaă Maria saă nu-şi paă raă seascaă staă paâ na îânainte de a da ochi cu
logofaă tul. Pafnutie, caâ ine de pripas, se ţinea de poalele „haraă poaicei

1
Vechea denumire populară a lunii octombrie.
-282-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
cele tinere“, aşa cum s-ar fi aninat de pulpana logofaă tului. IÎn cugetul şi
inima sa nu mai îâncaă pea despaă rţenie îântre Sadeth şi Andronic. IÎi simţea
deopotrivaă , şi-i contopea trup şi suflet îân aceeaşi faă pturaă . Slujind ochii
albaştri, slujea totodataă şi pe cei negri.
Raă spopitul visa raă taă cind printre insulele grece, ori mai departe, pe
unde-l purtau naă baă daă ile ursitei la Alexandria, îân Sardinia ori Sicilia,
viaţa dulce de dupaă slobozirea logofaă tului. I-ar fi fost pe plac slujbaă de
chelar ori mai marele vaă tafilor şi se vedea îâmpaă rţind porunci îân
creştetul sofalei, alaă turi de ciubucul şi cupa de vinars ce-i vor
dezmierda anii baă traâ neţii. Se mai iţea din cotlonul dosit al visului şi o
muiere nurlie, cam la 70-80 de ocale, tot cu ochii îân paă maâ nt, rumaă naă îân
obraji şi paă rul ca dohotul, prea fericitaă saă -i îâmplineascaă gusturile.
Aşa socotea dumnealui raă spopitul caâ nd apaă ru Sadeth.
— Luna nu-i îân convoi. Patru catarge cu tutun şi smochine au paă raă sit
ieri Pireul. Pornim spre Marsilia!

***

Vaâ slele baă teau apa rar, laă saâ nd timpul îân urmaă . Galera se pierdu îân
noapte.

Cireşar1, 1714

IÎn temniţa de la Şapte Turnuri, Constantin Braâ ncoveanu, despuiat de


cuca şi caftanul cu blanaă de samur, de avuţiile maă rturisite şi de domnie,
chibzuia cu ochii aţintiţi îân gol.
Amarnic se naă pustise îân acea primaă varaă ursita asupra stirpei
Braâ ncovenilor. Moartea Domniţei Stanca, vaă duva lui Beizadea Radu
Ilieş, traă sese îân urmaă , ca de o aţaă , şirag lung de amaă raă ciuni. Mazilirea,
îântemniţarea, a sa şi a Doamnei Marica, a domniţelor şi coconilor, jaful
belşugului, caznele cumplite din beciurile de la Edicule.
Şi nu putea alunga Vodaă gaâ ndul ce-i sfredelea mintea şi inima
asemenea unui piron roşit la flacaă raă . Stolnicul Cantacuzino staă tuse

1
Vechea denumire populară a lunii Iunie.
-283-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
reazaă m de naă dejde aprigei sorţi. Zvonuri şi prepuieli vechi îâi raă saă riraă
dinainte… Cantacuzinul smulsese prin otravaă scaunul Valahiei de la
frate-saă u, Şerban… Acum, saă tul de domnia lui Constantin Vodaă , uneltise
la Stambul, chemaâ nd capugiul îân ţaraă . Mustafa-Aga nu zaă bovise. IÎntr-o
maâ naă aducea grimeaua neagraă de mazil pentru umaă rul
Braâ ncoveanului, îân cealaltaă cuca de domnie nouaă . IÎnaă lţase îân scaun pe
spaă tarul Ştefan, fiul Cantacuzinului…
Constantin Vodaă îâşi atinse raă nile crude şi gemu. Mai vaâ rtos decaâ t
trupul haă cuit, îâi saâ ngera inima. Se afla îân ceasul de preţ dintre cazne şi
cugetul straă pungea zidurile groase ale temniţei, caă utaâ nd lacom spre
viitorie. Gaâ ndise totdeauna şi obişnuise s-o spunaă mereu celor din
preajmaă : nicicaâ nd nu se socotise pasaă re caă laă toare îân scaunul Ţaă rii
Romaâ neşti. Caâ rmuise cu iscusinţaă destinul Valahiei, ferind-o de laă comia
habsburgului şi turcului, a leşilor. Le ţinuse îân cumpaă naă poftele veghind
la slobozenia ţaă rii. Avea oare saă raă maâ naă veacurilor ce veneau, graă unte
din osaâ rdia Braâ ncoveanului? Vor avea prilej faă pturile odraă slite peste o
sutaă ori douaă sute de ani saă -şi desfete privirea dinaintea Mogoşoaiei,
giuvaier îân lemn şi piatraă , ori a palatelor ridicate la Potlogi, Taâ rgovişte,
Doiceşti, Obileşti, Saâ mbaă ta de Sus?
Dimpreunaă cu meşteri pricepuţi, daă ruiţi cu har, naă scocise frumuseţe
nouaă ctitoriilor sale. Niciunde îân Evropa ori Orient nu îântaâ mpinai
îâmbinarea gingaşaă şi luminoasaă a foişoarelor şi a cerdacelor cu poame,
flori şi animale, a ferestrelor arcuite, largi, deschizaâ nd privelişte
neasemuitaă a loggiilor rezemate pe staâ lpi sculptaţi.
Vor fi acestea pe gustul urmaşilor? Anume pentru frumuseţea
Valahiei îântemeiase şcoalaă de zugravi şi pietrari la Hurez. IÎnvaă ţaă turii
meşterilor paă maâ nteni o adaă ugise pe cea a straă inilor. Constantinos,
grecul, zugraă vise Biserica Doamnei şi cea a Curţii Domneşti de la
Taâ rgovişte; Vucaşin Caragea, dalmatul, desaă vaâ rşise Hurezul; italianul
Pesena Levin izvodise minuni din piatra Braâ ncovenilor. Acestora li se
îânsoţise maâ na dibace a lui Paâ rvu Mutu ce îâmpodobise zidurile Colţei şi
ale Sfaâ ntului Gheorghe Nou, iar mai îânainte a Maă rginenilor,
Maă gurenilor, Filipeştilor de Paă dure şi cine le mai ţine minte…
Rodul îâmbelşugat al straă daniilor o dovedea Hurezul, ispraă vit îân
1692. Cunoştea fiecare meşter dupaă nume şi chip. Manea, vaă taful
zidarilor, Vucaşin pietrarul, zugravii Stan, Neagoe, Ioachim, Ion şi
Andrei. Patru ani mai taâ rziu, clopotele lui Franz Zachender se îânaă lţau
deasupra maă naă stirii…
-284-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
IÎmbogaă ţise apoi ctitoriile cu dar bogat şi odoare, ferecaă turi de
evanghelii, tipsii, caă delniţe, ripide, candele, pocale şi cristelniţe.
Gaâ ndul lui Vodaă alunecaă spre tipografiile de la Bucureşti, Snagov,
Episcopia Buzaă ului şi chip luminos se iscaă din îântunericul vremii:
meşterul tipaă riturilor, Andrei din Iviria, ce avea saă devinaă mai taâ rziu
Mitropolitul Antim. Unul dintre cei numaă raţi pe degete care pricepuse
inima şi cugetul Braâ ncoveanului. Pricepuse îânsemnaă tatea Academiei
Domneşti din chiliile maă naă stirii Sf. Sava, şcoalaă greacaă cu dascaă li
vestiţi, unde-şi îântreceau puterile, alaă turi de valahi, îânvaă ţaă cei saâ rbi,
greci, albanezi. Acolo, îântre zidurile maă naă stirii, baă tea inima ortodoxiei
ţinaâ nd stavilaă papistaşilor şi reformiştilor. Dar mai cu seamaă , se isca, cu
raă bdare şi meşteşug, dorul de raă zvraă tire al supuşilor îâmpotriva
semilunii.
Aducerea-aminte a Braâ ncoveanului raă sfiraă multe: maă naă stiri, şcoli,
tipaă rituri, cea dintaâ i bolniţaă aşezataă la Colţea, dobaâ ndiri multe şi îân
bine ale unui cuget ce se ştia mai puţin oştean viteaz caâ t minte ascuţitaă ,
haă raă zitaă saă vadaă dincolo de hotarele vremii. Un zaâ mbet chinuit se
zugraă vi pe chipul lui Vodaă .
IÎşi faă cuse diata… Diata pentru viitorie.
Se raă suci pe prichici. Durerea îâi straă punse trupul. Caâ nd deschise
ochii, privirea îâi caă zu asupra zidului. O scrijelituraă veche îâi saă getaă
inima. Slovele fraâ nce, zgaâ riate îân piatraă , numaă rau zece ani.
— N-am trădat, Cuptor1, 1704. Radu Andronic, logofăt.

***

Maâ inile osaâ ndiţilor tremurau pe vaâ sle. Catarga îânainta îâmpotriva
vaâ ntului.

Cireşar, 1716

Baă traâ nul praă buşit pe mindirul hrubei se raă suci anevoie. Avea ochii
pierduţi îân fundul capului, gaâ ndul plecat departe, spre anume
îântaâ mplaă ri petrecute cu doi ani îân urmaă . Cutezase la vremea aceea

1
Vechea denumire populară a lunii iulie.
-285-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
faptaă silnicaă , trimiţaâ nd Porţii dovada necredinţei Braâ ncoveanului.
Pentru uneltiri de acelaşi soi, duse îân mare tainaă îâmpotriva flamurii
verzi, se afla acum îân staă paâ nirea lui Bostangi Paşa. Peste un ceas, avea
saă simtaă juvaă ţul. Ciuli urechile. Dinspre piaţa raâ nduitaă peste drum de
Galata, unde îân vara lui 1714 gaâ dele retezase gaâ tul Braâ ncoveanului şi
ale coconilor, venea zvon ascuţit de raâ s.
Hohote lungi, cutremuraă toare, paă trunseraă îân celulaă , se izbiraă de
zidurile umede. Baă traâ nul îâşi astupaă urechile. Zadarnic. Raâ sul fostului
domn Constantin Braâ ncoveanu umpluse hruba, îâl izbea cu pumnii.
Saă ri îân picioare, urlaâ nd:
— Ajunge!
Nimeni n-ar fi recunoscut atunci, îân moşneagul îânspaă imaâ ntat, pe
stolnicul Constantin Cantacuzino, acel stup de îânvaă ţaă turaă şi poveţe
îânţelepte, preţuit de caă rturarii veacului.

***

Peste îântinsul maă rii celei îântunecate, staă paâ nea luna. Catarga
îâmpaă raă teascaă îânainta caă tre gurile Dunaă rii, laă saâ nd îân urmaă potecaă lungaă
de spumaă …

***

Doisprezece ani vaâ nturase boier Costache Andronic lumea îân


caă utarea feciorului. Nici umbletul îân deşert, nici taâ nguielile jupaâ nesei
Irina, nici porunca vaâ rstei îânaintate n-avusese putere saă -i clinteascaă
credinţa izbaâ nzii. Lega cap la cap fiecare craâ mpei de veste şi odataă
saă rea îân şa.
Tot astfel se petrecuseraă lucrurile şi îân dimineaţa aceea de brumaă rel.
Primise ştire de la Marghioliţa, negustoreasa din Sfaâ ntul Gheorghe,
precum caă raă spopitul tocmise moldoveni saă dea naă valaă asupra catargei
intrate pe Dunaă re.
Dumneaei, jupaâ neasa, îâmpaă rţea trebile slugilor de la cuhnii, caâ nd
baă traâ nul zvaâ rli pledul, strigaâ nd:
— Armele şi veşmintele de drum!
Avea iaraă şi caă lcaă tura taâ naă raă , ochii aprinseseraă din nou luminile
-286-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
naă dejdii. Jupaâ neasa îâşi îâmpreunase maâ inile a rugaă :
— Ascultaă -maă , omule…
— Am poruncit saă -mi fie aduse armele şi veşmintele! tunaă boier
Costache, rupaâ nd de pe el halatul. Poruncesc de asemenea saă fie adus
roibul la scaraă .
IÎn ochii baă traâ nei îâncolţiraă lacrimile. IÎi îântinse raâ nd pe raâ nd pieptarul,
sabia şi contaă şul.
— Chibzuieşte, rogu-te, la vremea de afaraă . S-au adunat nourii cei
negri, îândataă îâşi leapaă daă apa.
— M-aşteaptaă feciorul, femeie!
IÎşi potrivi jungherul la braâ u, aninaă de umeri mantaua cea groasaă
anume faă cutaă pentru asemenea drumuri şi se naă pusti vaâ rtej spre uşaă .
Plaâ nsul jupaâ nesei îâl opri îân prag. Boier Costache îâi caă utaă ochii. Rosti
blaâ nd:
— Trebuie saă maă duc, Irina. Maă aşteaptaă ! Cu voia Celui de Sus, ne
îântoarcem de astaă dataă îâmpreunaă .
Saă ri îân şa şi o dataă cu calul, zidul curţii.
Raă masaă îân pridvor, jupaâ neasa îâi blagoslovi drumul.
Ploaia trudea saă prindaă din urmaă caă laă reţul. Dar armaă sarul boierului
Costache Andronic zbura naă lucaă , ridicaâ nd nori de colb. Pieri la cotul
drumului, îânghiţit de paă cura nopţii.

Cateristul îâşi curmaă povestea şi baă traâ nul se îântoarse spre Sadeth
cercetaâ nd-o lung, faă raă sfialaă . Oricaâ t ar fi îâncercat cuviosul saă suceascaă
istoria, umbletul turcoaicei dupaă feciorul domniei sale numai îântr-un
fel se putea taă lmaă ci.
Se aflau la malul baă lţii. Mihail raâ nduise lemnele pe foc şi curaă ţa cu
pricepere peştele pentru cinaă . Maria îânvaâ rtea maă maă liga.
Sadeth primi caă utaă tura baă traâ nului îân linişte. Ochii albaştri desluşeau
îân ochii negri privirea logofaă tului. Gaâ ndul faă cu cale îântoarsaă la ceasurile
de bucurie de pe acoperiş. Zaâ mbi faă raă saă vrea, faă raă saă ştie. Trecuseraă
doisprezece ani de caâ nd buzele lui Sadeth nu mai cunoscuseraă
zaâ mbetul.
Maâ na baă traâ nului se ridicaă îâncet, maâ ngaâ indu-i pletele.

Valaha graă itaă de Sadeth îâşi avea dulceaţa ei. IÎnşiraă amaă nunţit
tocmeala cu moldovenii aflaţi şi ei, ca şi Mihail şi Maria, la gurile
Dunaă rii. Douaă zeci de lotci cu caâ te opt pescari vor naă vaă li la spartul
-287-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
nopţii asupra catargei. Chibzuia caă -i ceasul cel mai nimerit. Straă jile
doboraâ te de somn, luminaă îândeajuns pentru ca ascuţişurile
moldovenilor saă -şi gaă seascaă vraă jmaşii. Baă traâ nul asculta cu luare-
aminte.
— Apoi, urmaă Sadeth, vom slobozi osaâ ndiţi. Mihail va avea griaă saă
îâmpungaă catarga îân anume locuri, spre a fi îânghiţitaă de apaă .
— De ce?
— Socotesc caă nu trebuie saă raă maâ naă urmaă , altminteri maâ nia
vizirului va nimici satele pescarilor.
— Socoata dovedeşte îânţelepciune, zaâ mbi Costache Andronic, îân
multe privinţe. Un gaâ nd nu-mi daă pace. Pescarii maâ nuiesc cu dibaă cie
vaâ slele şi prostovolul, dar n-au ştiinţa armelor.
Mihail tuşi îâncurcat. Gaă si îân ochii Mariei îâncuviinţare şi graă i:
— Dacaă domnia ta îângaă duie, am a-i spune caă oamenii noştri au mai
faă ptuit asemenea lucraă ri. Turcul s-a dovedit hain, pustiind satele de
femei şi de baă rbaţi vaâ rtoşi, anume aleşi pentru catarge. Adaă ugi
îânfundat: Avem daraă multe datorii a plaă ti.
Nedeprins cu vorba îâmbleşugataă , taă cu, sucind peştele pe jaă ratic.
Crapii rumeniţi şi aburul maă maă liguţei calde aduseraă lacrimi îân gura
raă spopitului.
Luna raă sturna aur peste stuful baă lţii, apele adormiseraă de mult.
Boier Costache Andronic traă gea cu naă dejde din lulea, privind faă raă saă
vadaă fumul albaă strui.
— Unde-s moldovenii?
Mihail ridicaă maâ na, araă taâ nd spre ostrovul îântunecat de la poalele
satului.
— Gaâ ndesc, spuse îâncet baă traâ nul, caă naă vala trebuie dusaă la cel dintaâ i
caâ ntat al cucoşilor. Lumina dimineţii e prielnicaă , dar teamaă îâmi e caă
vom gaă si puntea ciotcaă de slujitori.
— Poruncile domnia ta le dai, spuse Sadeth, plecaâ ndu-şi pleoapele,
noi ne supunem.
— Catarga vaâ sleşte caă tre portul Braă ilei, care port se aflaă la şase
ceasuri de drum. Cei ce slujesc pe mare simt de departe zvonul
caâ rciumilor şi scurteazaă somnul.
— Numai saă raă maâ naă luna îân privealaă , se amestecaă Pafnutie.
Baă traâ nul cercetaă caă utaă tura firului de iarbaă , apoi cerul.
— Raă maâ ne!
— Raă maâ ne! îântaă ri Mihail, ispitind anume semne ştiute de el.
-288-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
Costache Andronic scoase ceasornicul cel vechi lipsit de zorzoane.
— Peste patru ceasuri.
Se raă suci spre Sadeth. Fata straă pungea îântunericul cu ochi mari,
hulpavi.

Avusese dreptate baă traâ nul. Luna lumina trupul suleag al catargei.
Vaâ ntul trudea îân locul osaâ ndiţilor, cu umaă rul proptit îân paâ nza cea mare.
Pafnutie îâşi roti privirea. Prin stuful malului, se ghiceau zece lotci.
Alte zece aşteptau porunca boierului, ascunse dupaă un ostrov. Mihail
cerceta îâncruntat paâ ntecele catargei. IÎn ochii lui Costache Andronic
ardeau lumini negre. Ţinea maâ na dreaptaă pe jungher, staâ nga uşor
ridicataă , gata saă dea semnul. Sadeth îâncremenise îân vaâ rful lotcii.
Albastrul privirii schimba ape neguroase. Maâ na baă traâ nului se laă saă pe
umaă rul lui Mihail:
— Acum!
Moldoveanul îâşi ţuguie buzele şi slobozi lung strigaă tul baâ tlanului.
Douaă zeci şi una de lotci laă saraă îân urmaă malurile, îânconjuraâ nd
catarga. Straja raă masaă de caraul nu le simţise umbletul.
Din umbraă , ţaâ şni al doilea ţipaă t de pasaă re. Douaă zeci şi una de ancore
aninaraă podelele catargei. Cu cuţitele îântre dinţi, moldovenii naă paă diraă
puntea.

Raă spopitul sprijinea plaâ ngaâ nd îâncetişor capul lui Costache Andronic.
Baă traâ nul primise îân focul baă taă liei ranaă adaâ ncaă de hanger. Ochii lui
Pafnutie nu mai vaă zuseraă , de pe vremea caâ nd alerga saă îâmplineascaă
poruncile logofaă tului, faă pturaă care saă îâmpartaă mai avan moartea.
Boierul taă iase cu amaâ ndouaă maâ inile paă gaâ nii, se repezise taur maâ nios,
acolo unde turcii raă reau raâ ndurile moldovenilor.
Zarva ostoise. Pe punte, zaă ceau graă mezi – vraă jmaşi şi prieteni – nici
un slujitor îâmpaă raă tesc nu-şi gaă sise scaă pare.
Mihail ţinea sub cuţit viaţa caă pitanului. Levantinul îâşi sucise
jungherul îân trupul lui Costache Andronic, mişeleşte, pe la spate, şi
Sadeth îâi poruncise moarte aprigaă .
Din paâ ntecele catargei raă zbaă tea zgomot de cicoan şi cleşte.
Moldovenii faă raâ mau lanţurile osaâ ndiţilor.
Fluturele alb ieşi de sub punte, claă tinaâ ndu-se. Avea ochii stinşi, iar
buzele îâi tremurau. Se opri îân faţa caă pitanului.
— Unde-i Radu Andronic?
-289-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
Levantinul tresaă ri.
— Pentru el…
— Unde-i Radu Andronic?
Sadeth şuiera cuvintele. Saâ ngele îâi fugise de pe chip.
— L-am trecut pe Magnifica îân Pireu, spuse îâncet caă pitanul.

Lumina dimineţii spaă la puntea de umbre. Sadeth rezemase catargul,


privind cu uraă îâmprejur. IÎntaâ lni ochii lui Costache Andronic. Clipeau
des, osteniţi.
— Nu… Nu-l vaă d…
Sadeth îângenunche laâ ngaă baă traâ n, umezindu-şi buzele.
— Vine… IÎl sloboade Mihail.
— Se cheamaă caă am izbaâ ndit.
— Da… Am izbaâ ndit.
— Atunci e bine.
Pe chipul baă traâ nului se aşternu liniştea. O dataă cu zaâ mbetul, îân colţul
gurii raă saă rise saâ ngele. Pafnutie îâi îânchise ochii.

Inima jupaâ nesei Irina se opri dintr-o dataă . Scoase un ţipaă t scurt şi se
naă rui.
Candela îâmpraă ştia luminaă saă racaă , albaă struie.

-290-
Capitolul XXV

DUPAĂ DOISPREZECE ANI

Gustar, 1716

IÎndataă ce catarga Magnifica ancoraă spre ceasurile praâ nzului îân


Braă ila, cheiul fu naă paă dit de neguţaă torii valahi şi greci care aşteptau
îâncaă rcaă tura de portocale, maă sline, cafea şi migdale. Se foiau printre
marinari cu poalele caftanelor ridicate, asurzeau vaă zduhul cu ţipete
amestecate îân graiuri deosebite.
IÎndemnat de Sadeth, Pafnutie se strecuraă printre neguţaă tori. Trase
cu urechea, schimbaă caâ teva vorbe, îâncercaă zadarnic saă -şi furişeze
privirea dincolo de umerii şi jungherele straă jilor. IÎn calaă nu cobora
nimeni, iar pe punte nu se zaă rea picior de osaâ ndit.
Peste caâ teva ceasuri, cuviosul luaă urma caă pitanului.
La nici o sutaă de paşi, pe ulicioara Brezoiului, se afla la vremea aceea
o craâ şmaă vestitaă – Felinarul de Aur – dupaă fanarul cu sticle galbene,
îânfipt îân inima zidului. Porţile erau date îân laă turi zi şi noapte. Aici se
îântaâ mpinau oameni de toate seminţiile, caă laă tori pe toate maă rile
paă maâ ntului. IÎi asemaă nau mult straiele, chipurile aspre arse de soare,
pofta aprigaă de rachiu şi petrecere.
Caă pitanul Magnificei, un grec îâncaă runţit pe apaă , cu buze sumese şi
degetele naă paă dite de ghiuluri, îâşi gaă si tovaraă ş vechi. Paâ naă a raă suci din
cap Pafnutie, masa levantinului se umpluse cu clondire, ghiudem şi
ciozvaâ rte de miel fript îân groapaă cu jar. Cuviosul zaă bovi dinaintea unei
maă suri de vinars, chibzuind îân fel şi chip, apoi se îândreptaă spre uşaă .

— Asta-i raâ nduiala, staă paâ naă ! IÎn coşciugul cela blestemat nu se poate
strecura pui de cloţan. Musteşte de straă ji, iar grecul a îânvoit doar trei
oameni.
-291-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
Raă spopitul îâşi mutaă trupul de pe un picior pe celaă lalt. IÎndura greu
ochii albaştri ai lui Sadeth… Nu raă bdase niciodataă privire aţintitaă . Se
simţea faă raă voie de vinaă , prins cu cioara îân cuşmaă .
— Prilej ca aista, spuse gros Mihail, nu se mai iveşte. Trebuie dres
ce-o fi de dres, îânainte saă îânceapaă a da din vaâ sle.
Sadeth nu se îântoarse. IÎşi pironise ochii pe chipul caterisitului.
— Ce-ai aflat despre caă pitan?
— Caă pitan ca toţi caă pitanii! Cuviosul saă ltaă din umeri. Slut, spurcat la
vorbaă şi cu chimirul plin. IÎi leapaă daă acum prisosul îân craâ şmaă şi
adulmecaă dupaă poale de muiere.
— Reteazaă -ţi limba spurcataă ! saă ri moldoveanca. Cum cutezi a graă i
astfel dinaintea staă paâ nei?
Pafnutie maâ raâ i:
— Spun ce-am vaă zut şi ce-am auzit. Grecului îâi sticleau ochii dupaă
vreo dadaă , numai caă gaă inuşele vin la scurmat graă unţe de aur mai pe
searaă …
Sadeth taă cu multaă vreme, apoi îântrebaă liniştitaă :
— Caâ ţi taleri ne-au raă mas?
Mariei i se paă ru dintr-o dataă albitaă la chip. Cuviosul raâ se amar:
— Dacaă chibzuieşti cumva saă -l cumperi…
— Caâ ţi?
Roaba scoase o pungaă din saâ n şi o deşertaă pe mescioaraă . Sadeth
azvaâ rli privire iute paă raă luţelor. Scraâ şni, îânainte ca moldoveanca saă -i
numere:
— N-ajung! N-ajung nici de-o maâ necaă .
Maria tresaă ri:
— Ce-ţi trece prin minte, Effendim?
Sadeth chibzui caâ teva clipe. Scoase cuşma şi-şi trecu degetele prin
şuviţele ce abia îâi ajungeau la umaă r.
— Pe grec îâl voia ademeni eu.
Saă ltaă capul şi Mihail. Nu-şi credea urechilor. Maria o prinse îân braţe,
îânspaă imaâ ntataă :
— Staă paâ naă ! Nu-i cu putinţaă ! Ţi s-au tulburat minţile.
Sadeth i se rupse din maâ ini:
— IÎl voi ademeni pe grec şi voi paă trunde pe corabie. Am nevoie doar
de straie. O rochie, un caşmir, îâncaă lţaă ri…
Maria plaâ ngea.
— Inimioaraă … Saă mai chibzuim.
-292-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
Sadeth se raă suci iute:
— Chibzuim de 12 ani! Trebuie saă ajung pe catargaă . Acolo… Şopti:
Acolo voi avea un jungher.
— De! oftaă Mihail. Poate fi o socotealaă . Saă ne numaă raă m arginţii…
Dezlegaraă nodurile maramelor, scotociraă clapcele cingaă torilor.
Graă maă juia numaă ra şase taleri şi caâ teva araă mioare. Sadeth îâşi privea
lung safirul din deget. Dezmierdaă piatra albastraă şi straâ ngaâ nd din dinţi,
o alaă turaă muşuroiului de parale.
— Acum îâi de ajuns…
Pafnutie saă ri de pe laiţaă cu muşcaă turaă ascuţitaă îân inimaă . Cunoştea
inelul, cei dintaâ i dar al logofaă tului. Bolborosi, faă raă a nimeri cuvintele:
— Nu, staă paâ naă ! Ghiulul… Nu… IÎn ruptul capului… Caâ t raă suflaă
Pafnutie…
IÎncepu a se dezbraă ca repede. Pe caă meşa groasaă din caâ nepaă avea
cusute petice maă runte, felurit colorate. Le spintecaă cu jungherul,
scoţaâ nd la luminaă caâ ţiva galbeni. IÎi puse pe mescioaraă , gaâ faâ ind:
— Iaca… Agoniseala cuviosului Pafnutie… Cincizeci de galbeni
numaă raţi şi raă snumaă raţi… Ba ai saă -i primeşti, staă paâ naă ! Şi-apoi cine a
pomenit raă spopaă pricopsit?
Maria zaâ mbea cu ochii îân lacrimi. Pe ai ei Sadeth şi-i raă suci,
ascunzaâ ndu-i.

***

Cu chip ca varul, îâmpietrit, paă trunse Sadeth la ceas de searaă îân


caâ rciuma de pe ulicioara Brezoianului. Paă şea staâ ngace, îândemnataă de
braţul lui Pafnutie care descurca drum prin mulţimea de marinari beţi,
ochind loc, îân priveala caă pitanului grec.
Se mai aflau la Felinarul de aur trei sau patru muieri despletite,
şoldii, cu chipuri umflate şi glasuri raă guşite, arse de vinars.
La vederea lui Sadeth, oamenii amuţiraă . Nu se pomenise asemenea
soi de muiere trecaâ nd pragul caâ rciumei. Peste rochia de maă tase sinilie,
cu fir bogat de argint, caă dea o broboadaă din horbotaă albaă , pornitaă din
creştet, care-i ascundea pletele scurte. Pe chipul faă raă strop de saâ nge,
-293-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
staă ruiau doar ochii, flori albastre neasemuite, sfaâ şietor de triste.
Caă pitanul catargei o privea cu gura caă scataă . Daă du cupa pe gaâ t,
iscodindu-şi tovaraă şii:
— Cine-i muierea?
Un caâ rlionţat din Toscana ridicaă din umeri.
— Eu, unul, dacaă poftesc o scaâ nduraă , straâ ng gardul îân braţe…
Ochioasa domniei tale nu maă îâmbie, signore…
Grecul izbucni îân raâ s şi, ca la un semn, caâ rciuma se umplu iar de
larmaă . Pafnutie se uitaă la Sadeth. IÎşi simţi inima straâ nsaă . Nu cu chipul
aă sta de sfaâ ntaă se ademenesc diavolii din port. Muierea trebuie saă fie
ţunţurlie, numai draci…
Privirea aţintitaă îân ceafaă îâl faă cu saă -şi îântoarcaă gaâ tul. Ochii verzi,
codaţi, îâi zaâ mbeau de la o masaă de negustori. Pafnutie se baâ lbaâ i
buimac:
— Marghioliţa!

Nimeni nu pofti saă se apropie de Sadeth. Marinarii îâi zvaâ rleau


caă utaă turi furişe, apoi îâşi vedeau de-ale lor. Muierea subţiraticaă cu trup
de naă lucaă şi chip de icoanaă îâi îânfricoşa.
Sadeth privi peste umaă r. Raă spopitul sporovaă ia de zor cu o femeie
trupeşaă , cu buze pline ca vişina îân paâ rg şi uitaă turaă verde, adaâ ncaă ,
îândreptataă cercetaă tor spre ea.
Simţi caă nu mai rabdaă . Se rupse din loc şi se îândreptaă spre masa
grecului. Pafnutie îâi taă ie drumul.

Dintr-o dataă , Marghioliţa îâşi desprinse spelcile din paă r şi cu o


smucituraă a capului, îâşi rostogoli cozile grele paâ naă la mijloc. Daă du
broboada pe spate, dezvelindu-şi umerii şi pieptul, îâşi îânfipse zaâ mbet
de ispitaă îân ochi şi colţul buzelor. Maă runţindu-şi paşii cu meşteşug, din
paâ ntece şi şold, ajunse dinaintea grecului. Raă spopitul o maâ nca din
priviri.
„Straşnicaă muiere! Toataă talpa iadului joacaă îân saâ ngele îâmpieliţatei,
iar capu-i vuie de îânvaă ţaă turaă sataniceascaă ! IÎntr-o clipaă , a scaă paă rat
flacaă raă trupul grecului… Ia pildaă aci, Sadeţel, taicaă …“
Gaâ ndul îâi roşi obrajii şi se îântoarse ruşinat spre fiica mectubgiului.
Se uita speriataă la Marghioliţa. Pafnutie îâi atinse braţul.
— Nu te teme, staă paâ naă . IÎn folosul logofaă tului îâl ademeneşte pe grec.
Spraâ ncenele lui Sadeth se ridicaraă .
-294-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
— Cine e?
Raă spopitul îânghiţi îân sec:
— Neam de-al meu… Cumaă traă … Pentru mine sare îân foc!
Marghioliţa îâl ridicase pe grec de la masaă . Faă cu semn ascuns spre
Sadeth şi Pafnutie saă -i urmeze.

***

Caă pitanul se claă tina îântre Sadeth şi Marghioliţa. Beat mort, caâ nta îân
gura mare, oprindu-se mereu pentru a-şi aduna puterile, la sunetele
ascuţite. Urcaă rezemat de muieri treptele spre punte. Straă jile se daă duraă
îân laă turi, zaâ mbind cu taâ lc. Caâ nd Pafnutie vru saă treacaă , îâi puseraă maâ na
îân piept:
— Aşteaptaă jos!
Raă spopitul faă cu cale îântoarsaă , oftaâ nd.
Sadeth aluneca oarbaă cu dinţii îâncleştaţi. Dedesubt, aproape, se afla
beyul valah. Doisprezece ani! Doisprezece ani şi caâ ţiva paşi îâi
despaă rţeau.
Se opriraă dinaintea unei uşi. Grecul chicoti, sprijinindu-se de uşor:
— Alegeţi voi care vine prima… Raâ nji: Aceeaşi raă splataă …
Marghioliţa trecu îân faţaă .
— Vin eu.
Caă pitanul intraă . IÎnainte saă -l urmeze, negustoreasa caă utaă lung spre
fiica mectubgiului. Sadeth îâşi plecaă ochii.

Sadeth se prelingea pe laâ ngaă pereţii de lemn, ca o umbraă . Coborîâ


treptele calei. Avu vreme saă zaă reascaă , peste umerii straă jii, trupurile
adormite ale osaâ ndiţilor.
Arguzinul se raă suci dintr-o dataă . IÎntaâ i se holbaă nedumerit, apoi ochii
îâi sclipiraă . IÎntinse maâ na saă -i cuprindaă mijlocul. Sadeth faă cu un pas
îânapoi, straâ ngaâ nd sub broboadaă maâ nerul jungherului. Degete mari,
naă paă dite de paă r, o ajunseraă .
O vaă paie roşie se aprinse îân ochii lui Sadeth. IÎi îânfipse pumnalul
îântre coaste şi omul se praă buşi, icnind.

Sadeth privi îânnebunitaă ascuţişul îânroşit, maâ na plinaă de saâ nge. Paă şi
ca îântr-o vrajaă peste trupul arguzinului praă buşit la poalele scaă rii.
-295-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
IÎn aerul ud, plin de miasme, chipurile osaâ ndiţilor raă saă reau
paă ienjenite. Erau tinere, îân pragul vieţii, ori vaâ rstnice, scofaâ lcite, cu
baă rbi îântunecate şi obraji paă maâ ntii care uitaseraă lumina soarelui. Zaă ri
îân umbra jilavaă umeri îânsaâ ngeraţi, guri raâ njite, ştirbe. I se paă rea peste
putinţaă saă -l deosebeascaă pe Radu Andronic printre sutele de sclavi.
Ochii lor hulpavi sticleau, îâi scotoceau printre poale, îâi pipaă iau trupul.
— Sadeth!
Şoapta o ţintui locului. Un uriaş cu plete şi barbaă îânspicataă o privea
cu spaimaă , ca pe o naă lucaă . Recunoscu caă utaă tura neagraă din care pierise
suraâ sul, a logofaă tului. Inima lui Sadeth îâncetaă saă bataă .
Ochii i se umpluraă de lacrimi. Primele lacrimi din anume zi de varaă ,
caâ nd îân conacul mectubgiului fluturele alb îâşi fraâ nsese aripile. IÎntinse
braţele, bolborosind nedesluşit:
— Radu Andronic! Te-am aşteptat… Te-am aşteptat…
Uitase unde se aflaă . Ieşise din sac îân odaia logofaă tului? Se strecurase
pe acoperiş îân rochia cea nouaă a Amirei?
Radu Andronic privea solomonit chipul lui Sadeth. Ochii negri se
umeziseraă , buzele îâi tremurau.
— Fluturele meu alb!
— Doamne, caâ t te-am aşteptat!
Logofaă tul tresaă ri, alungaâ nd vraja. Pe punte se auzeau paşi.
— Fugi, Sadeth!
— Da, da, fuge Sadeth…
IÎnainta spre el îâmpleticitaă , cu braţele deschise.
— De ce ai îântaâ rziat ataâ t, Radu Andronic? Doisprezece ani…
— Lasaă cuţitul şi fugi!
— Da, da…
Capul îâi vuia, picioarele nu o mai ascultau.
Sadeth nu ştiu niciodataă cum ajunse pe punte, cum trecu printre
straă ji, cum nimeri îân barca lui Mihail.

Radu Andronic saă pa lemnul la raă daă cinile scoabei… Osaâ ndiţii
urmaă reau lucrul cu ochi holbaţi. Opt braţe prinseraă lanţul traă gaâ nd din
raă sputeri. Fierul se îândoi, apoi scaă paă din straâ nsoare.
IÎncremeniraă cu raă suflarea opritaă . Nimeni de pe catargaă nu desluşise
zgomotul. Jungherul lui Sadeth trecu mai departe. Logofaă tul petrecu
lanţul prin belciugul de la cingaă toare, za cu za, şi se ridicaă ameţit.
Era slobod.
-296-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY

***

Mihail, Maria şi Pafnutie lopaă tau din raă sputeri. Catarga


îâmpaă raă teascaă Magnifica raă maă sese îân urmaă , pierea îânghiţitaă de zorile
cenuşii.
Sadeth plaâ ngea lipitaă de pieptul logofaă tului. Hohote zbuciumate,
ascuţite, istoveau trupul plaă paâ nd. Braţele logofaă tului o straâ ngeau
îâncleştat. Ochii negri, umezi, îânotau îân apele ochilor albaştri.

Marghioliţa îâşi straâ nse şalul îân jurul umerilor. Un vaâ nt rece se
strecura prin rochia sfaâ şiataă , saă getaâ ndu-i trupul. Se rezemaă faă raă putere
de staâ ncaă . Lotca moldoveanului trecu prin faţa ei. Vedea limpede
vaâ slele, lopaă tarii îâncovoiaţi.
Boiul subţire al turcoaicei se pierdea îân braţele lui Radu Andronic.
Desaă vaâ rşeau un singur trup, şi zaă rind o clipaă chipul logofaă tului,
Marghioliţa pricepu caă şi o singuraă inimaă .
Raă mase multaă vreme pe mal. Taâ rziu, dupaă ce lotca pieri îân ţesaă tura
de saă lcii, negustoreasa se desprinse de staâ ncaă . Paă şea claă tinat, sub
dezmierdarea raă saă ritului.
Vaâ ntul îâi zvaâ nta obrajii uzi.

***

Maria îâi saă ruta maâ inile cu ochii plini de lacrimi.


— Saă -mi dai de veste, Effendim. Puzderie de olaci se îândreaptaă
mereu spre Dunaă re… Paă rintele Ştefan ne desluşeşte raă vaşele… Auzi,
inimioaraă ?
Sadeth o straâ nse îân braţe:
— Am saă vaă scriu, Maria. Voi amaâ ndoi… Nu se aflaă raă splataă pe
potriva faptei voastre.
— Lasaă , staă paâ naă … Dumnezeu saă vaă lumineze calea. Bun raă mas,
logofete.
Pafnutie sporovaă ia îân şoaptaă cu Mihail. Moldoveanca zgaâ lţaâ i cu
zaâ mbet umaă rul caterisitului:
— Iacaă , prea cuvioase, a poposit clipa saă -ţi hodineşti ciolanele
-297-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
istovite. Dacaă mi-ai cere povaţaă , te-aş îândemna saă tragi la sfaâ ntaă
maă naă stire, spre iertarea multelor paă cate saă vaâ rşite de cuget şi paâ ntece.
Eşti om baă traâ n…
Pafnutie i-o taă ie, mormaă ind posac:
— Dacaă vrei povaţaă cu adevaă rat îânţeleaptaă , apaă i hodineşte-ţi tu
limba cea lungaă şi clevetitoare, caă s-or bezmetici urechile pescarului de
ataâ ta huruit îân deşert!
Femeia raâ se:
— M-ai bucura mult, cuvioase, saă -mi ştiriceşti din vreme îân vreme
caă te afli saă naă tos. Cautaă de-ţi slujeşte cu credinţaă staă paâ nii. Şi caâ nd ţi-o
veni pofta de haă laă duit, bate la uşa Mariei. Crivat moale pentru popaă
ticaă los şi o strachinaă de borş s-or afla îântotdeauna.
IÎl saă rutaă pe obraz. Raă spopitul îântoarse repede şi pe al doilea.
Mihail şi Maria urcaraă îân barcaă . Sadeth şi Radu Andronic fluturau
semne de raă mas bun. Pafnutie, un pas îân urmaă , îâşi apaă sa nasul roşu îân
podul palmei, saă nu i se audaă smiorcaă itul.

-298-
Capitolul XXVI

JUDECATA

Ghenar1, 1716

Se îâmplineau cinci luni de caâ nd Sadeth şi Radu Andronic traă iau zile
de dumnezeiascaă bucurie. IÎngaă duiseraă raă gaz dulceţii ce le dezmierda
inimile, zaă bovind drumul spre Bucureşti cu popasuri îândelungate la
moşiile logofaă tului.
Se aflau îân acel miez de iarnaă , cu ger şi omaă t îâmbelşugat, la Conacul
Morii. O îânserare straă vezie ca sticla vopsea cu albastru fereştile.
Pafnutie fluiera prin curte, cercaâ nd saă vaâ neze ciori. Paâ ntecele
cuviosului se rotunjise peste maă suraă , iar ochii nu-şi mai lepaă dau
lucoarea îânfiptaă de rachiu.
Radu Andronic zaâ mbi şi se îântoarse spre Sadeth. Staă tea îântinsaă pe
covor, dinaintea focului. Se îâmplinise la boi, din ochii albaştri pierise
cenuşa. Flaă caă rile tremurau pe chip, îâmpurpuraâ ndu-i obrajii şi gura ca
rodia. Din rochia subţire, unduitaă pe trup, raă saă rea umaă rul mic, rotund
ca un maă r alb şi glezna subţire îâncinsaă îân zgaă rdiţaă de aur.
Cei doisprezece ani îâi îânsemnaseraă îântr-un singur chip frumuseţea. O
cutaă aspraă îâi raă saă rea îântre spraâ ncenele fugite spre taâ mple. Şi acolo
poposeau cel mai des buzele logofaă tului.
Se laă saă moale la picioarele ei. Degetele lui Sadeth îâi cercetau chipul,
maâ ngaâ iau taâ mplele argintii, obrajii braă zdaţi de cnut, ochii negri din
care pierise zaâ mbetul zeului din Pera. Maâ inile lui Sadeth alunecaraă pe
laâ ngaă grumaji, de-a lungul umerilor. Lui Sadeth îâi plaă cea saă se ascundaă
la pieptul logofaă tului. O cuprindea un simţaă maâ nt de linişte, o caă lduraă
dulce îâi îânvaă paă ia inima şi obrajii.

1
Vechea denumire populară a lunii ianuarie.
-299-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
— Ninge, Sadeth! Vrei saă poruncesc sania?
— Nu!
Logofaă tul îâi maâ ngaâ ie pletele scurte. O îânvaă lui îân caă utaă turaă fierbinte.
— Dar ce vrei, Sadeth?
— Saă te privesc.

Optsprezece boieri daă duraă iureş naă valaă la conac. Descaă lecaraă , şi
îânainte ca Pafnutie saă iasaă din buimaă cealaă , paă trunseraă îân odaie.
Aduceau cu ei frigul de afaraă , promoroacaă îân baă rbi şi adaâ nciturile
caftanelor, junghere vraă jmaşe scoase din teci.
Pe clucerul Negoescu şi pe Ioniţaă Faă rcaă şan, logofaă tul îâi cunoscu de
îândataă . Pe alţii trei, Dobre, Ciucaş, poreclit Sihastrul, şi Caă liman, îâi
cunoştea de departe, flaă caă i cu musteţi abia raă saă rite la vremea caâ nd
paă raă sise Valahia. De ultimii n-avea ştiinţaă .
Sadeth simţi rece îân inimaă . Chipurile straă inilor erau aspre, uitaă tura
cruntaă . Trase un şal peste rochia subţire şi lipi peretele. Logofaă tul îâi
maâ ngaâ ie uşor umaă rul, apoi se îântoarse spre boieri cu anume zaâ mbet.
— Ciudate deprinderi au dobaâ ndit valahii îân vremea din urmaă . Altfel
cunoşteam caă se poftesc oaspeţii şi caă altfel se cuvine a-ţi bate la porţi.
— Nu-ţi suntem oaspeţi! maâ raâ i Ciucaş.
Era un baă rbat vaâ njos, cu privire verde, de gheaţaă . Paă rea cu putere
asupra celorlalţi, dupaă cum altaă dataă , logofaă tul îâşi supunea prin pildaă
tovaraă şii.
Ioniţaă Faă rcaă şan şi Negoescu caă utau cu uimire la logofaă t. Anii nu-l
cruţaseraă . Araă ta cu mult mai vaâ rstnic, trecut prin cazne grele. Doar
deplinaă tatea taă riei îâi raă maă sese neîântinataă , ba chiar sporitaă . Avusese
piept şi umeri vaâ rtoşi dintotdeauna, acum îânsaă semaă na cu un zeu
paă gaâ n, daă ltuit îân piatraă . Privirea iscoditoare li se opri şi asupra femeii
subţire îân mijloc, cu ochi raă saă riţi pe alte meleaguri.
— Faă raă a-mi fi oaspeţi, îâşi urmaă zaâ mbetul Radu Andronic, vaă poftesc
a vaă aşeza pe sofale! IÎmi veţi spune, dupaă aceea, ce trebuinţaă vaă aduce
la conacul meu.
— Am venit saă te judecaă m, Radu Andronic!
Logofaă tul se opri locului. Ridicaă din spraâ ncene:
— Saă maă judecaţi?! Din a cui poruncaă şi pentru care fapte?
Ochii boierilor se raă suciraă spre Ciucaş-Sihastrul. Rosti apaă sat, abia
descleştaâ ndu-şi faă lcile:
— Porunca ne-o daă Valahia şi umbra Braâ ncoveanului. Pe amaâ ndouaă
-300-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
le-ai vaâ ndut turcului pentru caâ ţiva pumni de taleri.
— Hm… Logofaă tul claă tinaă amar din cap. Vorbe mari iscate de prea
multaă tinereţe. Eşti îâncredinţat caă nu te îânşeli, boier Ciucaş? Sunt
treisprezece ani de caâ nd am paă raă sit Ţara Romaâ neascaă , iar capul
Braâ ncoveanului a caă zut doar de trei.
— N-are îânsemnaă tate neizbaâ nda, ci gaâ ndul ce a scornit fapta. Unde a
dat greş logofaă tul Radu Andronic, au izbutit alţii asemenea lui. Şi
asemenea saă maâ nţaă de oameni trebuie staâ rpitaă .
Andronic raâ se îâncetişor:
— Mi-aţi hotaă raâ t deci osaâ ndaă cuvenitaă altora.
— Osaâ nda cuvenitaă celor ce au vaâ ndut ţara din hotar îân hotar
osmanlaâ ilor şi slugilor lor. Acum treisprezece ani, ori numai de-o
singuraă zi.
— Aşa e! spuse gros Caă liman, azvaâ rlind fulgere din ochi. Voi aţi dat
scaunul domnesc şi dregaă toriile şi avuţia noastraă calicilor din Fanar.
Grecoteii Mavrocordatului au ajuns a porunci pe meleagul lui Mircea şi
al lui Ţepeş. Ce ataâ ta voroavaă , boier Ciucaş! Naă paâ rca trebuie strivitaă
faă raă zaă bavaă , şi tot asemenea puii ei.
— N-am pui, suraâ se trist logofaă tul. Dinspre partea aceasta n-aveţi a
vaă osteni. IÎi straâ nse îân privire caldaă : Cinstesc mult gaâ ndul vostru…
— Limba vicleanaă ţi-e vestitaă , Andronic, i-o curmaă Ciucaş. Aduci silaă
şi mai multaă cugetelor noastre.
Logofaă tul cercetaă îân jur. Ochii speriaţi ai lui Sadeth îâi straă punseraă
inima. Faă rcaă şan şi Negoescu, mai la o parte, aţinteau duşumelele. Rosti
cu tristeţe:
— Pricep caă m-aţi osaâ ndit îânainte de a maă judeca. M-aş fi îântors oare
îân Valahia dupaă ce, vorba voastraă , am vaâ ndut-o pe galbeni?
— Te-ai îântors, ştiind caă Mavrocordat nu-ţi va pedepsi fapta. Ba o va
raă splaă ti, caă prin straă duinţa credincioasaă straă inilor i-ai netezit drumul
spre scaun.
Radu Andronic îâşi muşcaă buzele. Vorbe vechi îâi izvodiraă îân minte.
Cuvintele lui Boier Costache, risipite atunci îân vaă zduhul Stambulului, se
adunau straâ nse îân caă uş, îâi raă sunau îân urechi cu dangaă t de clopot. „…
Domniile sunt trecaă toare, baă iete… IÎntr-o saă ptaă maâ naă Vodaă -şi poate
pierde capul… Te-ai gaâ ndit la ziua caâ nd va trebui saă spulbere credinţa
îân ticaă loşia ta?“
IÎşi simţi dintr-o dataă trupul naă paă dit de-o sudoare rece.
— Nu l-am vaâ ndut pe Braâ ncoveanu! Spre a îânşela Stambulul şi a mi
-301-
RODICA OJOG-BRAŞOVEANU
se face acolo îâncredinţare, îân îânţelegere cu Braâ ncoveanu, am fost
prigonit. Pricepeţi? IÎn îânţelegere… Şi tot pentru Vodaă Constantin am
petrecut osaâ ndit de turci doisprezece ani pe catargaă îâmpaă raă teascaă .
— Dovada! ceru aspru Ciucaş.
Caă liman raâ nji:
— Ceri dovadaă la minciunaă ? Cheltuim vreme de preţ, ascultaâ nd
cuvinte faă ţarnice.
— Dovadaă ? Ochii logofaă tului luceau. V-aţi îântrebat vreodataă cum de
hainit şi ticaă loşit, Vodaă nu mi-a straâ ns avuţiile? Conacele, şi viile, şi
moşiile, şi paă durile?
— Milosteniei Braâ ncoveanului i-a mers vestea, spuse Ciucaş. Iar
caă paă tuiala era a lui boier Costache Andronic.
Logofaă tul îâi privi lung. Le-ar fi putut araă ta pieptul şi umerii
îânsemnaţi de bici, le-ar fi putut vorbi despre izvod şi despre cancelaria
muftiului, despre temniţa Stambulului şi despre anii grei petrecuţi îân
lanţuri. Simţi dintr-o dataă caă totu-i zadarnic. O citea pe chipurile de
cremene, îân ochii aprigi, îân maâ inile îâncleştate pe junghere. Şi, ciudat, o
vaă paie îâi îâncaă lzea inima.
Ciucaş îâi îâmpinse de umeri pe Negoescu şi Faă rcaă şan. Vorbele
Sihastrului îâl treziraă :
— Dinaintea lor ţi-ai despuiat cugetul la Stambul, Andronic! Le-ai
vorbit despre saţul de firimituri şi pofta de aur, despre tacaâ mul ce ţi se
cuvenea la masa îâmpaă raă teascaă . Despre vaâ nzarea Valahiei şi neghiobia
celui ce gaâ ndeşte altfel. Aşa e, Faă rcaă şane? Mint, Negoescule?
Cei doi claă tinaraă capul, caă utaâ nd pe sub spraâ ncene la logofaă t. IÎl ştiau
vinovat, dar nu-şi puteau îâmpiedica inima saă laă craă meze. Clipe de
tinereţe zburdalnicaă , unde Andronic îâşi avea loc statornicit, le treceau
pe dinainte: vaâ naă torile şi vinul nou cercat la viile logofaă tului, galbenii
daă ruiţi prietenilor faă raă socoataă şi gaâ nd de îântoarcere…
Pe chipul lui Radu Andronic se îânfipsese o luminaă ce n-aveau s-o uite
niciodataă . Muierea cu privirea albastraă se apropiase, ţinaâ nd straâ ns
maâ na logofaă tului. IÎi fugise saâ ngele din obraji, avea gura îâncleştataă .
Boierii scoaseraă jungherele.
— E bine! şopti Radu Andronic. Ursita mi-a fost nevolnicaă , dar nu
îântr-ataâ ta îâncaâ t saă maă saă raă ceascaă de ultima bucurie… Am temut ceasul
caâ nd fapte ce-mi îâmpovaă reazaă faă raă vinaă umerii ar putea staâ rni doar
nepaă sarea. Ceasul caâ nd boierii, îân loc de dispreţ şi jungher ar daă rui
zaâ mbet şi falaă mieroasaă ticaă losului ajuns puternic. Vai de ziua îân care
-302-
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
cei aleşi şi cei de raâ nd vor vedea ţara îân lacrimi şi vor spune caă raâ de,
spre a fi plaă cuţi lui Vodaă ! Vai de ziua caâ nd toţi vor îânchide ochii pentru
a nu li se sminti agoniseala! Caâ t vor fiinţa faă pturi cu domniile voastre,
Valahia va daă inui!
Jungherele se aflau la un îâmpins de braţ. Din trupul suleag al lui
Sadeth izbucni un urlet îânfricoşaă tor. Se agaă ţaă de Radu Andronic,
acoperindu-i pieptul. IÎn ochii logofaă tului scaâ nteiau lacrimi.
— Sadeth, şopti, Sadeth fluturele meu alb…
O smulseraă greu de grumajii lui Radu Andronic. Sadeth se zvaâ rcolea
ca o fiaraă saă lbaticaă .
— Nu! Nu! Ucigaşilor!
— Dragoş…
Opt junghere curmaraă vorba logofaă tului. Radu Andronic se praă buşi.
— Sadeth…
Ultima şoaptaă şi ultimul suspin se alungaraă o dataă de pe buzele
boierului. Radu Andronic muri cu ochii deschişi.
Sadeth se azvaâ rli asupra trupului. IÎşi ridicaă dintr-o dataă capul,
aţintind cerul. Ochii albaştri paă reau plini de saâ nge. Strigaă tul – uraă
paă timaşaă , dezlaă nţuitaă , neomeneascaă – îânfioraă urechile boierilor:
— Allah! Fii blestemat!!

***

Ioniţaă Faă rcaă şan şi clucerul Negoescu se depaă rtaraă primii. Zaă pada
scaâ rţaâ ia sub copitele cailor.
— Mergem la mine! şopti Negoescu.
IÎn ochii lui Ioniţaă staă ruia luminaă rece. Rosti cu un glas ciudat:
— Vinul şi-a pierdut dulceaţa…
Se topiraă umbre caă laă ri, îântr-un vaâ rtej de zaă padaă . Promoroaca îâşi ţese
giulgiul îângheţat peste codru.

Despre Sadeth nu se mai ştie nimic.

-303-
Cuprins

Cartea îântaâ i – IZVODUL


1. Urzeala 7
2. Prinţul aurului suraâ de 14
3. O lovituraă de jungher pentru Vodaă Braâ ncoveanu 26
4. Primejdia cea mare 37
5. Logofaă tul de tainaă Radu Andronic 48
6. Raă spopitul 60
7. Casa blestemataă 69
8. Cuviosul Pafnutie îâşi gaă seşte o slujbaă 77
9. Urma vicleanului 91
10. Jocul cu moartea 107

Cartea a doua – FLUTURELE ALB


11. Nababul valah 119
12. Cuviosul Pafnutie îânvaţaă porunca profetului 130
13. Sadeth 138
14. O capcanaă pentru Selim Bektaş 149
15. IÎn numele dragostei 161
16. Primejdia caă laă toreşte spre Stambul 182
17. Adevaă ratul chip al boierului Costache Andronic 192
18. IÎntaâ lnire de mare tainaă pe acoperiş 213
19. Vraă jitorul nebun din Fanar 227
20. Izvodul iscoadei 250
AGENTUL SECRET AL LUI ALTÎN-BEY
21. Drumul faă raă îântoarcere 276

Cartea a treia – OSAÎ NDA


22. Vodaă Braâ ncoveanu nu se supune
obiceiurilor domneşti 293
23. Moartea fluturelui alb 299
24. IÎn caă utarea catargei 310
25. Dupaă doisprezece ani 321
26. Judecata 330