Cifra cetanică (CC) caracterizează ușurința la autoaprindere a combustibilului pentru motoare cu

aprindere prin comprimare.[1] Este unul dintre principalii indicatori care caracterizează calitatea unui
combustibil pentru motoarele diesel.

Cifra cetanică a unui combustibil se definește prin compararea comportării combustibilului cu cea a unui
amestec etalon, format din hidrocarburi cu calități de autoaprindere opuse. Drept hidrocarbură care se
aprinde ușor, adică are rezistență la autoaprindere mică, se folosește cetanul (C16H34 ), căruia i se
atribuie, în mod convențional cifra cetanică CC = 100. Drept hidrocarbură care se aprinde greu, adică are
rezistență la autoaprindere mare, se folosește α-metil-naftalina (C10H7CH3 ), căruia i se atribuie, în mod
convențional cifra cetanică CC = 0. Cifra cetanică este definită de procentul de cetan în volumul
amestecului etalon.[1]

Cifra octanică (CO) a unei benzine reprezintă rezistența la autoaprindere a combustibilului, adică
rezistența la detonație.[1]

Cifra octanică se definește prin compararea comportării benzinei cu cea a unui amestec etalon, format
din hidrocarburi cu proprietăți antidetonante opuse. Drept hidrocarbură care detonează ușor, adică are
rezistență la autoaprindere mică, se folosește normal heptanul (C7H16 ), căruia i se atribuie, în mod
convențional cifra octanică CO = 0. Drept hidrocarbură care detonează greu, adică are rezistență la
autoaprindere mare, se folosește izooctanul (2,2,4-trimetilpentan) (C8H18 ), căruia i se atribuie, în mod
convențional cifra octanică CO = 100. Cifra octanică este definită de procentul de izooctan în volumul
amestecului etalon.[1]

Definirea cifrei octanice a fost făcută în jurul anului 1926 de chimistul Russell Marker de la Ethyl
Corporation. Alegerea n-heptanului s-a datorat posibilității de a se obține substanța foarte pură, fără
urme de alți izomeri ai heptanului sau octanului, prin distilarea rășinii de pin Jeffrey. Obținerea
heptanului din alte surse, de exemplu din țiței nu se poate face la puritatea necesară unei substanțe
etalon.
Metalele

Cu aproximativ doua sute de ani in urma, Lomonosov,in lucrarea sa “Bazele metalurgiei si arta
mineritului” definea metalele astfel: “ Metalele sunt corpuri stralucitoare care se pot ciocani “

Intr-un lexicon german publicat in 1897 metalele erau caracterizate dupa cum urmeaza: “ Acele
elemente care sunt bune conducatoare de caldura si electricitate, poseda luciu metallic, sunt
netransparente in anumite proportii in grosime”.

Pe baza cunostintelor capatate pana in prezent, metalele pot fi definite ca elemente chimice cu
structura cristalina care, spre deosebire de nemetale, prezinta proprietati fizico – chimice, mecanice si
tehnologice.

Proprietati fizico – chimice

- culoare – variaza de la cenusiu inchis la alb stralucitor ( exceptie face aurul si cuprul cu
aliajele lor care sunt de culoare galbena si roscata)
- luciu metallic
- densitatea – de la 530 kg/mc ( litiu) la 22 500 kg/mc (osmiul)
- Fuzibilitatea – proprietatea metalelor de ase topi
- Dilatarea termica
- Conductibilitatea termica
- Conductibilitatea electrica
- Magnetismul – proprietatea de a fi atras ( diamagnetice ) sau respins (paramagnetice) intr-
un camp magnetic; fierul, cobaltul si nichelul sunt feromagnetice ( isi pastreaza
magnetizarea)
- Rezistanta la coroziune
- Starea de agregare – toate metalele se afla in stare solida la temperatura ambianta cu
exceptia mercurului care este lichid
Proprietati mecanice
- plasticitatea
- elasticitatea
- rezistenta la rupere (rezistenta mecanica)
- duritatea
- rezistenta la soc
Proprietati tehnologice
- capacitatea de turnare
- maleabilitatea (proprietatea de a fi tras in foi foarte subtiri )
- ductibilitatea ( prprietatea de a fi tras in fire subtiri prin trefilare )
- deformarea al cald
- sudabilitatea
- prelucrabilitatea prin aschiere ( strunjire, gaurire, frezare, etc. – operatii in urma carora
rezulta aschii).