Rătăcitor, cu ochii tulburi, Alungă patimile mele,
Cu trupul istovit de cale, Pe veci strigarea lor o frânge, Eu cad neputincios, stăpâne, Şi de durerea altor inimi În faţa strălucirii tale. Învaţă-mă pe mine-a plânge. În drum mi se desfac prăpăstii, Nu rostul meu, de-a pururi pradă Şi-n negură se-mbracă zarea, Ursitei maştere şi rele, Eu în genunchi spre tine caut: Ci jalea unei lumi, părinte, Părinte, -orânduie-mi cărarea! Să plângă-n lacrimile mele.
În pieptul zbuciumat de doruri Dă-mi tot amarul, toată truda
Eu simt ispitele cum sapă, Atâtor doruri fără leacuri, Cum vor să-mi tulbure izvorul Dă-mi viforul în care urlă Din care sufletul s-adapă. Şi gem robiile de veacuri. Din valul lumii lor mă smulge De mult gem umiliţii-n umbră, Şi cu povaţa ta-nţeleaptă, Cu umeri gârbovi de povară... În veci spre cei rămaşi în urmă, Durerea lor înfricoşată Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă. În inimă tu mi-o coboară.
Dezleagă minţii mele taina În suflet seamănă-mi furtună,
Şi legea farmecelor firii, Să-l simt în matca-i cum se zbate, Sădeşte-n braţul meu de-a pururi Cum tot amarul se revarsă Tăria urii şi-a iubirii. Pe strunele înfiorate; Dă-mi cântecul şi dă-mi lumina Şi cum sub bolta lui aprinsă, Şi zvonul firii-ndrăgostite, În smalţ de fulgere albastre, Dă-i raza soarelui de vară Încheagă-şi glasul de aramă: Pleoapei mele ostenite. Cântarea pătimirii noastre.