‘’Aci sosi pe vremuri”

de Ion Pillat

Tradiţionalismul este un curent literar care este susţinut în perioada interbelică prin activitatea
revistei “Gândirea”, apărută la Cluj în 1921, sub conducerea lui Cezar Petrescu. Un an mai târziu
revista se mută la Bucureşti, iar la conducerea sa vine cel care este considerat ideologul
gândiriştilor, Nechifor Crainic. Temele preferate de scriitorii tradiţionalişti sunt folclorul, istoria
naţională, natura patriei, la care se adaugă religia ortodoxa, componenta spirituală a sufletului
românesc.
Publicată în volumul “Pe Argeş în sus”, apărut în anul 1923, poezia “Aci sosi pe vremuri” de Ion
Pillat este o operă de factură tradiţionalistă. Poezia se încadrează în acest curent, în primul rând,
prin tematică, idilizarea trecutului şi evocarea unui cadru rural. Influenţa estetică se observă şi la
nivel lexical prin folosirea cuvintelor cu tentă arhaică şi port popular: “haiduc”, “poteră”,
“aievea”, “pridvor”. La nivel morfosintactic, alternanţa timpurilor verbale are rolul de a sugera
trecerea de la planul trecut la cel prezent.
Tema rurală, preferată de traditionalişti, se împleteşte la Ion Pillat cu două teme de circulaţie
universală: iubirea şi timpul. Poezia este o meditaţie nostalgică asupra trecerii ireversibile a
timpului, asociată cu ideea ciclicităţii vietii.
Titlul fixează cadrul spaţio-temporal al iubirii, un cadru mitic. Indicii de spaţiu (adverbul de loc
“aci”), de timp (locuţiunea adverbială “pe vremuri”) şi verbul la perfect simplu “sosi” sugerează
ideea centrală a poeziei, apropierea trecutului de prezent.
Compoziţional, poezia este alcătuită din 19 distihuri şi un vers independent, iar rima este
împerecheată, măsura de 13-14 silabe şi ritmul iambic. Distihurile sunt organizate în 5 secvenţe
lirice: incipitul, evocarea iubirii “de ieri” a bunicilor, meditaţia asupra efemerităţii condiţiei
umane, iubirea “de acum” şi epilogul poetului.
Incipitul poeziei, alcătuit din primele două distihuri, conturează prin intermediul unei metafore
spaţiul rememorării nostalgice a trecutului, casa amintirii. Detaliile descrierii sugerează imaginea
unei case tradiţionale “cu-obloane şi pridvor”, aflate însă în stare de degradare, de părăsire. Ideea
este sugerată de pânza de păianjen şi de hornul care nu mai funcţionează. Referirea la “poteri şi
haiduc” evocă un trecut de legendă care pare acum înlocuit de încremenire.
A doua secvenţa lirică descrie scenariul iubirii trecute. În acord cu fiinţa umană, şi natura este
afectată de trecerea timpului: “În drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii”. Următorul vers reia
titlul, fiind evocată imaginea de tinereţe a bunicii, Calyopi. Numele ei are rezonante mitologice,
Caliope fiind muza elocvenţei şi a poeziei epice.
Întâlnirea bunicilor, îndrăgostiţii de altă dată, respectă un ceremonial: bunicul aşteaptă sosirea
berlinei din care coboară o tânără îmbrăcată după moda timpurilor: “largă crinolină”. Tânărul
îndrăgostit îi recita poezii romantice: “Le lac” de Lamartine şi “Sburătorul” de Ion Heliade
Rădulescu. Trimiterile livreşti au rolul de a asocia viaţa cu literatura şi, în acelaşi timp, de a
indica epoca, respectiv preferinţele literare din acele vremuri. Comparaţia: “Şi totul ce romantic,
ca-n basme, se urzea” accentuează ideea cadrului idilic, romantic al manifestării iubirii.
Sunetul clopotului, laitmotiv al poeziei, sugerează trecerea ireversibilă a timpului. Chiar dacă îşi
imaginează că prin iubire capătă dreptul la veşnicie (“Dar ei, în clipa asta simţeau că-o să
rămână…”), îndrăgostiţii devin şi ei victime a trecerii timpului: “De mult e mort bunicul, bunica
e bătrână…”.Secvenţa următoare, alcătuită din două distihuri, este o meditaţie asupra trecerii
ireversibile a timpului, introdusă prin exclamaţia retorică: “Ce straniu lucru: vremea!”. Portretele
sunt singurele care mai păstrează imaginile de odinioară ale strămoşilor: “Deodată pe perete / Te
vezi aievea numai în ştersele portrete”.Prin intermediul comparaţiei: “Ca ieri sosi bunica…şi vii
acuma tu” se realizează o paralelă între prezent şi trecut. Ca un ritual, nepoţii repetă gesturile
bunicilor, diferenţele ţin de moda vremii: “Iubita coboară din trăsură” şi de schimbarea gustului
estetic: îndrăgostitul îi recită poezii simboliste - “Balada lunii” de Horia Furtună şi poeme de
Francis Jammes. Deşi personajele cuplului s-au schimbat, emoţiile par a fi aceleaşi. Un alt
element comun celor două secvenţe este barza, pasăre de bun augur, simbol al fidelităţii şi al
devotamentului.
Finalul poeziei reia motivul clopotului care accentuează tristeţea eului liric cauzată de neputinţa
umană în faţa trecerii timpului şi a morţii.

Poezia “Aci sosi pe vremuri” de Ion Pillat este o creaţie reprezentativă pentru tradiţionalismul
românesc prin idilizarea trecutului, a cadrului rural şi prin expresivitatea limbajului poetic.
“Leoaică tânără, iubirea”
de Nichita Stănescu

Neomodernismul este un curent literar care se manifestă în perioada 1960-1980, o perioadă ce se

constituie într-o replică la poezia proletcultistă, o revigorare a poeziei autentice şi o etapă de
formare a unui limbaj poetic actual. Trăsăturile curentului sunt ambiguitatea, reflecţia filosofică
răfinată, ineditul mijloacelor artistice şi intelectualizarea limbajului poetic.
Nichita Stănescu este considerat cel mai de seamă reprezentant al neomodernismului românesc
alături de Marin Sorescu.
Poezia “Leoaică tânără, iubirea” face parte din volumul “O viziune a sentimentelor” apărut în
1964 şi este o artă poetică erotică, deoarece exprimă atât viziunea eului liric asupra iubirii, cât şi
impactul pe care acest sentiment îl are asupra sa şi asupra universului exterior. Se evidenţiază
astfel o primă trăsătură neomodernistă: ambiguitatea planurilor poetice.
Caracterul neomodernist se evidenţiază şi prin expresivitatea textului poetic. Astfel, se remarcă
imagini artistice inedite (“Şi privirea-n sus tâşni”) şi metafore subtile (“colţii albi mi i-a înfipt în
faţă”). La nivel formal se remarcă strofele şi versurile inegale, precum şi tehnica
ingambamentului în acord cu libertatea de exprimare a sentimentelor.
Tema operei este iubirea văzută ca actul gnosteologic (cunoaşterii) fundamental, capabil să
producă o metamorfoză totală a fiinţei.
Titlul poeziei este semnificativ pentru tema operei întrucât este alcătuit dintr-o metaforă: “leoaică
tânără” şi o apoziţie: “iubirea”, sugerând viziunea eului liric asupra acestui sentiment imaginat ca
un animal de pradă agresiv care poate ataca pe neaşteptate şi poate răni.
Compoziţional, poezia este alcătuită din trei strofe corespunzătoare celor trei secvenţe lirice:
prima descrie momentul îndrăgostirii, a doua surprinde efectul pe care iubirea îl are asupra
universului exterior, iar a treia reflectă modul în care se transformă universul interior.
Incipitul poeziei reia titlul, iubirea fiind imaginată ca o tânără leoaică agresivă ce apare pe
neaşteptate: “mi-a sărit în faţă”. Pronumele la persoana I sugerează prezenţa lirismului subiectiv,
eul liric exprimându-şi în mod direct sentimentele, gândurile. Versurile următoare: “Mă pândise-
n încordare / mai demult” sugerează ideea că eul liric era conştient de posibilitatea apariţiei
sentimentului de dragoste, dar nu se aştepta să fie atât de puternic: “Colţii albi mi i-a înfipt în
faţă, / m-a muşcat leoaica, azi, de faţă”. Metafora din aceste versuri, precum şi repetiţia
substantivului “faţă” relevă ideea că impactul este perceput aproape dureros fizic.
Strofa a doua accentuează efectul pe care întâlnirea acestui sentiment îl are asupra eului liric:
“Şi deodată-n jurul meu, natura / se făcu un cerc, de-a dura”. Percepţia asupra universului
exterior capătă o aură idilică, sugerată de simbolul perfecţiunii, cercul. Jocul cercurilor
concentrice: “când mai larg, când mai aproape / ca o strângere de ape” accentuează ideea că forţa
iubirii poate reordona lumea dupa legile ei. Privirea şi auzul sunt simboluri ale umanului, ce
relevă ideea că iubirea este percepută, mai ales, prin aceste simţuri, iar direcţia ascensională
accentuează starea de beatitudine a eului liric. Simbolul curcubeului, fenomen rar şi fascinant, ca
şi simbolul ciocârliei, pasărea care zboară foarte sus şi are un cântec aparte, relevă aspiraţia spre
absolut şi potentează percepţia ideală a universului liric.
Strofa a treia relevă impactul pe care iubirea îl are asupra universului interior. Eul liric nu se
mai recunoaşte pe sine, simţindu-se confuz şi bulversat de trăirea acestui sentiment puternic:
“Mi-am dus mâna la sprânceană, / la tâmplă şi la bărbie, / dar mâna nu le mai ştie”. Metafora
“deşert în strălucire” defineşte sufletul care este pustiu în absenţa iubirii, dar capătă strălucire
după apariţia sentimentului. Epitetele “alene”, “mişcări viclene” relevă modul în care
sentimentul se strecoară în suflet. Metafora “leoaică arămie” intră în relaţie de opoziţie cu
incipitul, evidenţiind ideea că iubirea nu mai este un sentiment fragil, ci a căpătat profunzime şi
maturitate. Repetiţia din finalul operei: “înc-o vreme / înc-o vreme…” urmată de punctele de
suspensie accentuează continuitatea în timp a sentimentelor.
Poezia “Leoaică tânăra, iubirea” este o operă reprezentativă pentru neomodernismul românesc şi
pentru opera lui Nichita Stănescu, prin viziunea poetică originală asupra iubirii, prin
ambiguitatea planurilor poetice şi prin limbajul inedit.
“Moromeţii”
de Marin Preda
-tema si viziune-

Realismul este un curent literar care se manifestă la sfârşitul secolului al XIX-lea în Franţa ca o
reacţie împotriva romantismului, propunând în operele literare o viziune asupra vieţii cât mai
aproape de real.
Considerând că prozatorul trebuie să ţină cont în crearea operei sale de trei coordonate - istorie,
adevăr, realitate, Marin Preda marchează prin romanul “Moromeţii” un moment esenţial în
vederea evoluţiei literaturii române. Publicat în perioada postbelică, romanul este alcătuit din
două volume, primul apărut în 1955, iar al doilea 12 ani mai târziu, în 1967.
Opera se încadrează în realism prin valorificarea trăsăturilor specifice curentului: autenticitatea
(inspiraţia din contextul social al satului românesc de dinainte de al II-lea Război Mondial, dar şi
din timpul perioadei comuniste), veridicitatea (susţinută de caracterul verosimil al faptelor şi al
personajelor), obiectivitatea (viziunea detaşată asupra universului descris). De asemenea,
caracterul realist este susţinut de tematica socială, prin crearea unor personaje tipice,
reprezentative pentru anumite categorii sociale şi prin valorificarea tehnicii detaliului
semnificativ atât în descrierea personajelor, cât şi a mediului în care acestea trăiesc.
Tema romanului este viaţa satului şi a tăranului din Câmpia Dunării, reflectând una dintre
problemele cele mai importante ale vieţii româneşti din a doua jumătate a secolului al XX-lea:
dispariţia tărănimii tradiţionale. De asemenea, sunt valorificate şi tema familiei, în centrul
acţiunii stând viaţa familiei Moromete, tema timpului şi tema iniţierii, fiind urmărită pe parcursul
romanului evoluţia lui Niculae, opera fiind un bildungsroman.
Perspectiva narativă este obiectivă, naraţiunea fiind relatată la persoana a III-a de către un
narator omniscient şi este completată de viziunea personajelor reflectoare: Ilie Moromete - în
primul volum şi Niculae-în cel de-al doilea.
Relaţiile spaţio-temporale sunt determinate, acţiunea petrecându-se în satul Siliştea-Gumeşti din
Câmpia Dunării, aproape de Bucureşti. Primul volum urmăreşte evenimentele care se petrec pe
parcursul unei veri înaintea începerii celui de-al II-lea Razboi Mondial, în timp ce al doilea
volum urmăreşte evenimentele care se petrec încă din primul an de razboi până la sfârşitul
deceniului al şaselea.
Văzut ca roman al unei familii, element esenţial al lumii ţărăneşti, în centrul acţiunii se află
familia ţăranului Ilie Moromete, o familie numeroasă. Ilie Moromete, tatăl, are din prima
căsătorie trei băieţi: Paraschiv, Nilă şi Achim, iar Catrina, cea de-a doua soţie a lui Moromete,
are şi ea dintr-o primă căsătorie o fiică, Mariţa, care nu locuia, însă, cu ei. Împreună, Moromete
şi Catrina mai făcuseră trei copii: Tita, Ilinca şi Niculae.
O primă scenă semnificativă pentru tema operei este scena cinei, care evidenţiază imaginea unei
familii tradiţionale, încă unită, întrucât toţi stau în jurul aceleiaşi mese. Moromete “stă parcă
deasupra tuturor”, în pragul celei de-a doua odăi, stăpânindu-i pe toţi cu privirea. Se evidenţiază
astfel poziţia sa autoritară în familie, în timp ce Catrina evidenţiază statutul tradiţional al femeii,
acela de-a avea grijă de gospodărie şi de copii, întrucât “era jumătate întoarsă” către oalele cu
mâncare de pe foc. Alături de ea erau copiii facuţi cu Moromete, iar în poziţie opusă stau fiii lui
Moromete din prima căsătorie. Aceştia îşi urăsc mama vitregă, dar şi surorile care toată ziua îşi
făceau “ţoale” şi erau “vesele şi vioaie”, în timp ce ei muncesc la câmp “parcă erau bolnavi”.
Discuţia membrilor familiei evidenţiază conflictele care pornesc. Moromete are datorii la
“fonciire” şi la bancă, iar Achim îi aminteşte că ar putea pleca la Bucureşti cu oile, ca, pana
toamna, să poată plăti datoria la bancă, dar Moromete se teme că nu va avea cu ce să-şi
hrănească familia. Furios că toţi încearcă să-şi exprime nemulţumirile, Moromete intervine
autoritar şi “până la sfârşitul mesei nimeni nu mai vorbi”.
Pe cât e Moromete de distant în relaţia cu familia, pe atât e de sociabil în relaţia cu sătenii.
O scenă semnificativă pentru tematica operei este şi cea din poiana fierăriei lui Iocan, întrucât
evidenţiază un moment semnificativ din viaţa satului, dar şi din viata personajului principal.
Ţăranii vin aici, gătiţi ca de sărbătoare, să discute politică, dar mai ales pentru a-l asculta pe
Moromete, sufletul acestor adunări, citind şi comentând evenimentele din ziar. Acesta se bucura
în sat de respect şi de autoritate, fapt sugerat prin mici detalii: avea un loc al său pe o buturugă în
centrul adunării, era, de obicei, aşteptat, când vorbeşte nu este întrerupt, iar artistul popular al
satului îi făcuse chiar un chip de lut care se găsea pe poliţa fierăriei lui Iocan. De aceea, sosirea
lui Moromete în poiană constituie un ceremonial ce ţine de arta lui teatrală. Ştiindu-se în centrul
atenţiei, Moromete întârzie în mod voit, ocolind, salutând fiecare om de la poartă, intra apoi să se
râdă pentru ca în final să ajungă, pozând mirarea: “Ce, mă? Ce v-aţi adunat aici?”. Discuţia care
urmează evidenţiază calitatile lui fundamentale: inteligenţa, spontaneitatea, sociabilitatea, ironia,
umorul, darul de a vedea dincolo de lucruri.
Nimic din această impresie de ceremonial nu mai rămâne în volumul al II-lea, întrucât
comunismul înlocuieşte într-o manieră brutală obiceiurile satului tradiţional românesc. Problema
strângerii cotelor şi predarea lor de către stat, înfiinţarea formulelor colective de muncă aduc la
suprafaţă necunoscuţi care nu-şi meritau şi nu-şi recunoşteau numele de ţară.

Marin Preda realizează în acest roman una dintre cele mai verosimile şi complexe imagini
literare ale satului românesc ante şi postbelic.

“Morometii”
de Marin Preda
-caracterizare personaj-

Considerand ca prozatorul trebuie sa tina cont in crearea operei sale de trei coordonate - istorie,
adevar, realitate, Marin Preda marcheaza prin romanul “Morometii” un moment esential in
vederea evolutiei literaturii romane. Publicat in perioada postbelica, romanul este alcatuit din
doua volume, primul aparut in 1955, iar al doilea 12 ani mai tarziu, in 1967.
Tema romanului este viata satului si a taranului din Campia Dunarii, reflectand una dintre
problemele cele mai importante ale vietii romanesti din a doua jumatate a se-colului al XX-lea:
disparitia taranimii traditionale. De asemenea, sunt valorificate si tema familiei, in centrul
actiunii stand viata familiei Moromete, tema timpului si tema initierii, fiind urmarita pe parcursul
romanului evolutia lui Nicolae, opera fiind un bildungsroman.
Perspectiva narativa este obiectiva, naratiunea fiind relatata la persoana a III-a de catre un
narator omniscient si este completata de viziunea personajelor reflectoare: Ilie Moromete - in
primul volum si Niculae - in cel de-al II-lea.
Tematica operei si perspectiva narativa sunt elemente de structura semnificative pentru
individualizarea personajului principal deoarece el reprezinta conditia taranului din perioada
surprinsa in roman, iar familia lui pe cea a familiei traditionale, lumea fiind descrisa prin ochii
sai in primul volum.
Personajul principal al operei, Ilie Moromete, este individualizat prin caracterizare directa facuta
de narator, de celelalte personaje si prin autocaracterizare, dar mai ales prin caracterizare
indirecta ce reiese din vorbe, fapte, actiuni, relatia cu celelalte personaje.
Statutul social al personajului se evidentiaza inca de la inceputul romanului prin ca-racterizare
indirecta, prin prezentarea familiei. Ilie Moromete este un taran din Silistea-Gumesti, casatorit cu
Catrina, care era cu zece ani mai tanara. Moromete are dintr-o casatorie anterioara trei baieti:
Paraschiv, Nila si Achim, iar Catrina are o fata care nu locuia, insa, cu ei. Impreuna mai facusera
trei copii: Tita, Ilinca si Niculae. Moromete are suficient pamant cat sa-si intretina familia, dar nu
e instarit, avand datorii la banca si la “fonciire”. In sat se bucura de respect si autoritate, avand
un statut privilegiat.
Din punct de vedere psihologic, este individualizat prin monologul interior adresat, autoanaliza,
introspectie. I se evidentiaza astfel complexitatea, firea contemplativa, meditativa, analitica. S-a
afirmat despre el ca este un taran filosof, avand darul ciudat de a vedea lucruri care celorlalti le
scapau. Aceasta capacitate tine de o intuitie si o inteligenta native, dar este si rodul filosofiei de
viata dupa care Moromete se condu-cea: viata este un miracol, iar lumea ofera un spectacol ce
merita contemplat. Omul nu trebuie sa se lase cu totul absorbit de munca si de dorinta de
inavutire, ci trebuie sa-si faca timp sa stea cu oamenii pentru a-i cunoaste si a intelege viata.
Trasaturile sale morale sunt: inteligenta, ironia, umorul, sociabilitatea, spontaneitatea.
O scena semnificativa pentru individualizarea personajului principal este cea de la inceputul
romanului, scena cinei, pentru ca evidentiaza prin caracterizare indirecta pozitia lui Moromete in
familie, dar si comportamentul rece, ironic, intrasigent, ce provine din faptul ca Moromete
traieste cu iluzia ca familia il intelege si ca nu are nevoie sa isi exprime faptele sau sentimentele
in mod direct, dar pentru Catrina el este “sucit”. Desi isi iubeste copiii si le vrea binele, isi
cenzureaza sentimentele, iar acesta este unul dintre motivele conflictelor cu baietii mai mari.
Din caracterizare directa pe care i-o face naratorul, care precizeaza ca la cina “Moromete sta
parca deasupra tuturor”, pe pragul celei de-a doua odai, de unde “stapanea pe fiecare”, se
evidentiaza pozitia sa autoritara in familie. Pe de alta parte, Catrina e-videntiaza statutul
traditional al femeii, acela de-a avea grija de gospodarie si de copii, intrucat “era jumatate
intoarsa” catre oalele cu mancare de pe foc. Alaturi de ea erau copiii facuti cu Moromete, iar in
pozitie opusa stau fiii lui Moromete din prima casatorie. Acestia isi urasc mama vitrega, dar si
surorile care toata ziua isi faceau “toale” si erau “vesele si vioaie”, in timp ce ei muncesc la camp
“parca erau bolnavi”. Discutia membrilor familiei evidentiaza conflictele care pornesc.
Moromete are datorii la “fonciire” si la banca, iar Achim ii aminteste ca ar putea pleca la
Bucuresti cu oile, ca, pana toamna, sa poata plati datoria la banca, dar Moromete se teme ca nu
va avea cu ce sa-si hraneasca familia. Furios ca toti incearca sa-si exprime nemultumirile,
Moromete intervine autoritar si “pana la sfarsitul mesei nimeni nu mai vorbi”.
Pe cat e Moromete de distant in relatia cu familia, pe atat e de sociabil in raport cu satenii,
semnificativa in acest sens fiind scena din poiana fierariei lui Iocan. Taranii vin aici, gatiti ca de
sarbatoare, sa discute politica, dar mai ales pentru a-l asculta pe Moromete, sufletul acestor
adunari, citind si comentand evenimentele din ziar. Acesta se bucura in sat de respect si de
autoritate, fapt sugerat prin mici detalii: avea un loc al sau pe o buturuga in centrul adunarii, era,
de obicei, asteptat, cand vorbeste nu este intrerupt, iar artistul popular al satului ii facuse chiar un
chip de lut care se gasea pe polita fierariei lui Iocan. De aceea, sosirea lui Moromete in poiana
constituie un ceremonial ce tine de arta lui teatrala. Stiindu-se in centrul atentiei, Moromete
intarzie in mod voit, ocolind, salutand fiecare om de la poarta, intra apoi sa se rada pentru ca in
final sa ajunga, pozand mirarea: “Ce, ma? Ce v-ati adunat aici?”. Discutia care urmeaza
evidentiaza calitatile lui fundamentale: inteli-genta, spontaneitatea, sociabilitatea, ironia, umorul,
darul de a vedea dincolo de lucruri.
In finalul romanului, personajul nu traieste doar teama dezmembrarii familiei si a lumii satului
traditional, ci si drama batranetii. La aproape 80 ani, Moromete cade la pat, exprimand prin
vorbele adresate medicului crezul vietii sale in care a ramas neclintit: “Domnule, […]
intotdeauna am dus o viata independenta”.

Ilie Moromete este un tip de taran unic in literatura romana prin autenticitatea comportamentului
si filosofia de viata. Nicolae Manolescu il considera “cel din urma taran” intrucat destinul sau
exprima moartea unei lumi, cea a satului traditional.
“Morometii”
de Marin Preda
-relatia dintre personaje-

Considerand ca prozatorul trebuie sa tina cont in crearea operei sale de trei coordonate - istorie,
adevar, realitate, Marin Preda marcheaza prin romanul “Morometii” un moment esential in
vederea evolutiei literaturii romane. Publicat in perioada postbelica, romanul este alcatuit din
doua volume, primul aparut in 1955, iar al doilea 12 ani mai tarziu, in 1967.
Tema romanului este viata satului si a taranului din Campia Dunarii, reflectand una dintre
problemele cele mai importante ale vietii romanesti din a doua jumatate a se-colului al XX-lea:
disparitia taranimii traditionale. De asemenea, sunt valorificate si tema familiei, in centrul
actiunii stand viata familiei Moromete, tema timpului si tema initierii, fiind urmarita pe parcursul
romanului evolutia lui Nicolae, opera fiind un bildungsroman.
Cele doua personaje, Ilie Moromete si Catrina, sunt individualizate prin caracterizare directa
facuta de narator si de celelalte personaje, dar si prin caracterizare indirecta ce reiese din vorbe,
fapte, comportament, relatia cu celelalte personaje.
Prin urmare, mijloacele de caracterizare si tematica romanului devin elemente de structura a
operei semnificative pentru individualizarea celor doua personaje intrucat prin intermediul lor
sunt prezentate aspecte importante ale satului si familiei traditio-nale ante si postbelice.
Statutul social al personajelor se evidentiaza inca de la inceputul romanului, prin prezentarea
familiei. Ilie Moromete este un taran din Silistea-Gumesti, casatorit cu Catrina, care era cu zece
ani mai tanara. Moromete are dintr-o casatorie anterioara trei baieti: Paraschiv, Nila si Achim, iar
Catrina are o fata care nu locuia, insa, cu ei. Impreuna mai facusera trei copii: Tita, Ilinca si
Niculae. Moromete are suficient pamant cat sa-si intretina familia, dar nu e instarit, avand datorii
la banca si la “fonciire”. Catrina primise drept despagubire dupa moartea primului sot opt
pogoane de pamant, din care Moromete o convinsese sa vanda o parte in timpul foametei de
dupa razboi, promitandu-i in schimb ca o va trece in actele casei. Acesta nu se mai tine de
cuvant, iar acest lucru devine o sursa de conflict permanenta dintre cei doi soti, Catrina simtindu-
se nesigura de statutul ei in familie.
Din punct de vedere moral, Ilie Moromete este considerat taranul filosof pentru calitatile sale
fundamentale: inteligenta, umorul, ironia, sociabilitatea, spontaneitatea, dar mai ales datorita
filosofiei de viata dupa care se conducea. El credea ca lumea ofera un spectacol care merita
contemplat, iar omul nu ar trebui sa se lase absorbit de do-rinta de inavutire, ci ar trebui sa isi
faca timp sa stea de vorba cu oamenii, sa inteleaga ceea ce traieste.
Catrina este o mama devotata, care-i crescuse “cu truda” si pe baietii cei mari ai lui Moromete.
Acestia, insa, o urasc, iar Catrina se simte nedreptatita si neinteleasa in familie. Fire stapanita, isi
permite rare momente de duiosie fata de copii.
Psihologic, Moromete este mai bine individualizat prin monologul interior adresat, autoanaliza,
introspectie, evidentiindu-i-se complexitatea, firea contemplativa, meditativa, analitica. In ceea
ce o priveste pe Catrina, naratorul precizeaza ca femeia traia “doua vieti” si cea mai nelinistitoare
era cea din timpul noptii, intrucat era foarte influentata de puterea semnelor si a viselor care
devin premonitii. Cea de-a doua lume in care se refugiaza este cea a bisericii, fiind credincioasa,
motiv pentru care este deseori tinta ironiilor lui Moromete.
O prima scena semnificativa pentru relatia dintre cele doua personaje este cea de la inceputul
romanului, scena cinei, care evidentiaza imaginea unei familii traditionale, inca unita, intrucat
toti stau in jurul aceleiasi mese. Moromete “sta parca deasupra tuturor”, in pragul celei de-a doua
odai, stapanindu-i pe toti cu privirea. Se evidentiaza astfel pozitia sa autoritara in familie, in timp
ce Catrina evidentiaza statutul traditional al femeii, acela de-a avea grija de gospodarie si de
copii, intrucat “era jumatate intoarsa” catre oalele cu mancare de pe foc. Alaturi de ea erau copiii
facuti cu Moromete, iar in pozitie opusa stau fiii lui Moromete din prima casatorie. Acestia isi
urasc mama vitrega, dar si surorile care toata ziua isi faceau “toale” si erau “vesele si vioaie”, in
timp ce ei muncesc la camp “parca erau bolnavi”. Discutia membrilor familiei evidentiaza
conflictele care pornesc.
Relatia dintre cei doi soti se degradeaza treptat deoarece Moromete nu o consulta pe Catrina in
deciziile pe care le ia si pe care ea le afla abia dupa ce faptele sunt consumate. Moromete traieste
cu iluzia ca familia ar fi trebuit sa il inteleaga fara sa fie nevoit sa se exprime in cuvinte, insa nici
Catrina nu il intelege, considerandu-l “sucit”.
In al doilea volum se adauga noi motive de conflict intre cei doi soti. Moromete nu-l mai lasa pe
Niculae sa mearga la scoala, iar Catrina il considera vinovat pentru ca acesta nu a putut sa aiba
meseria care ii placea, cea de invatator. Devine si mai furioa-sa atunci cand realizeaza ca motivul
fusese acela ca Moromete sa stranga suficienti bani pentru a-i convinge pe baietii mai mari sa
revina acasa. Dezamagita, il paraseste pe Moromete, plecand la fiica ei din prima casatorie, dar
revine acasa pentru nunta Ilincai.
Aceasta scena marcheaza punctul culminant al degradarii relatiei lor. Moromete cazuse la pat
dupa plecarea Catrinei si nimeni nu stia daca sufera de vreo boala sau din cauza despartirii. Cand
Catrina revine acasa pentru nunta Ilincai, ii spune cu rautate ca nu pentru el a venit, ci ca a intrat
in “anul mortii” din cauza pacatelor lui. Atunci Moromete se infurie si se da jos din pat cu
miscarile unui om “pe deplin sanatos si sigur pe sine” cu pumnii inclestati, pregatit sa loveasca.
Catrina tasneste pe usa afara, iar Moromete o urmeaza, apucand acelasi par cu care ii batuse si pe
baieti inainte de a fugi de acasa. Incepe sa o alerge pe Catrina in jurul casei, amenintand-o cu
ciomagul: “Stai pe loc ca te omor”. In acest timp, lumea iesise pe la porti, iar unii erau uimiti ca
si in aceasta familie se intampla astfel de lucruri.
Catrina il paraseste definitiv pe Moromete si nu se intoarce nici atunci cand Moro-mete vine
impreuna cu Niculae, incercand sa o impace. Nemultumirea si furia o orbesc, iar Catrina are
parte de o batranete trista si insingurata, neputand sa-l ierte pe Moromete pana la moartea
acestuia in jurul varstei de 80 ani.

Relatia dintre Ilie Moromete si sotia sa, Catrina, evolueaza de la familia unita de la inceput la
conflicte ce nu mai pot fi solutionate. Gestul Catrinei de a-si parasi sotul poate fi interpretat si ca
refuz al femeii de a mai accepta comportamentul ironic si agresiv al sotului, sugerandu-se astfel
o dorinta de emancipare a femeii in familia si comunitatea traditionala. Degradarea relatiei dintre
cei doi soti sugereaza ca familia si satul traditional isi pierd echilibrul, demnitatea si maretia,
fiind demitizate.
“Iona”
de Marin Sorescu
-tema si viziune-

Neomodernismul este un curent ce se manifesta in perioada 1960-1980, constituind o revigorare

a poeziei autentice, prin asimilarea creatoare a unor modele, dar distantandu-se de ele prin
noutate si prin diversitate tematica.
Marin Sorescu a fost, alaturi de Nichita Stanescu, unul dintre reprezentantii de seama ai
neomodernismului romanesc.
Piesa “Iona” a fost publicata in trilogia “Setea muntelui de sare” in anul 1968 si este o meditatie
parabola asupra destinului tragic al omului in univers.
Pe de o parte, opera se inscrie in neomodernism prin limbajul ambiguu, aluziv. Se remarca
valorificarea simbolurilor si a metaforelor: marea, ce reprezinta universul, pestele cel mare -
idealul, geamanul - dorinta de a nu fi singur, acvariul - un spatiu limitat, burtile de peste -
orizontul ostil.
Pe de alta parte, se pot recunoaste in piesa trasaturi ale teatrului absurd care neaga caracterul
rational al vietii. Tehnicile de realizare sunt moderne: solilocviul (vorbirea personajului cu sine
ca si cand ar avea un interlocutor fictiv), galimatiasul (comunicarea ideilor fara o inlantuire
logica), flashback-ul (amintirile lui Iona despre familia sa), intertextualitatea (trimiterea la mitul
biblic al lui Iona), ludicul (ideea de a cons-trui o banca in mijlocul marii), ironia (la adresa
pestilor) si autoironia.
Piesa “Iona” este o drama existentiala intrucat prezinta transformarile constiintei si conditia
umana.
Drama este o specie a genului dramatic, in versuri sau in proza, in care actiunea se concentreaza
asupra unui conflict puternic, iar personajele traiesc o permanenta stare dramatica si au un destin
nefericit.
Tema piesei este singuratatea fiintei umane, framantarea omului in incercarea de a-si gasi
libertatea si din dorinta de a se gasi pe sine. In acest sens, Marin Sorescu martu-risea: “Stiu ca
am vrut sa scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur”. Autorul propune o posibila
reinterpretare a titlului “Io, io in vreo limba veche inseamna eu”.
Titlul operei trimite, totodata, si la numele personajului biblic, proorocul Iona, din cartea cu
acelasi nume din Vechiul Testament. Spre deosebire de mitul biblic, pesca-rul lui Marin Sorescu
se afla de la inceput in gura pestelui, fara posibilitatea de eva-dare. Titlul devine un element de
structura semnificativ deoarece evidentiaza atat ideea singuratatii, cat si ideea cautarii de sine.
Compozitional, piesa este alcatuita din patru tablouri si este structurata sub forma unui
solilocviu. Autorul intervine in mod direct in didascalii, oferind informatii des-pre decor, dar mai
ales despre gesturile, mimica, atitudinea si comportamentul personajului.
Un alt element de structura semnificativ pentru tema si viziune este reprezentat de relatiile
spatio-temporale. Actiunea se petrece intr-un cadru imaginar, burtile de peste, iar perspectiva
temporala este discontinua, urmarind psihologia personajului.
Personajul principal al piesei, Iona, este casatorit, are doi copii si este un pescar ghi-nionist. De
la inceputul piesei se afla in gura unui peste urias, dar nu constientizeaza acest lucru. Dupa ce
devine prizonier in burta chitului incearca sa evadeze, folosindu-se de cutitul de pescar, dar
constata ca ajunge in burta altui peste si apoi a altuia.
O scena semnificativa pentru tematica operei este cea in care Iona decide sa ii scrie mamei sale o
scrisoare in care sa-i ceara sa-l mai nasca o data. Isi taie o bucata de piele din palma stanga, scrie
pe ea cu sange si o pune intr-o basica de peste, imaginandu-si cum oamenii vor sari in ajutorul
sau. Dar, din neatentie, calca pe basica, iar aceasta se sparge cu un zgomot teribil. Iona este
naucit si, observand scrisoarea pe jos, crede ca este a unui naufragiat care “vrea sa induioseze
lumea cu soarta lui neno-rocita”. Realizeaza ca, de fapt, nimeni nu va sari in ajutorul lui pentru
ca in cele mai fericite sau mai dramatice momente ale vietii sale, omul este singur. Prin urmare,
renunta la ideea de-a ii mai scrie o scrisoare mamei sale.
O ultima secventa semnificativa este cea din finalul operei, cand Iona are senzatia ca s-a eliberat,
dar realizeaza destul de repede ca totul este o iluzie. Privind la orizont, constata ca nu vede
“nimic, decat un sir nesfarsit de burti” si intelege atunci drama umana care se desfasoara intr-un
spatiu limitat: “Toate lucrurile sunt pesti. Traim si noi cum putem inauntru”.
Amintirile se estompeaza, iar Iona nu-si mai poate identifica bunicii, parintii, scoala, propria
viata. Ajunge sa nu se mai recunoasca nici pe sine: “Cum ma numesc eu?”, insa in final se
regaseste: “Eu sunt Iona”. Constata ca trebuia sa o ia “in partea cealalta”, vazand ca nu poate
evada din burtile pestilor, Iona gaseste o alta modalitate de a se elibera din captivitate, sperand ca
se va renaste intr-un mediu liber. Astfel, se sinucide cu ajutorul cutitului de pescar, gestul sau
sugerand constientizarea la care a ajuns, gasirea libertatii: “razbim noi cumva la lumina”.

Prin complexitate si profunzime, piesa lui Marin Sorescu poate avea multiple variante de
interpretare. Finalul ramane deschis, accentuand ideea ca niciodata nu este prea tarziu pentru
trezirea constiintei si ca uneori iesirea dintr-o situatie limita se afla in propria persoana si nu
undeva in exterior.

“Iona”
de Marin Sorescu
-caracterizare personaj-

Marin Sorescu a fost, alaturi de Nichita Stanescu, unul dintre reprezentantii de seama ai
neomodernismului romanesc.
Piesa “Iona” a fost publicata in trilogia “Setea muntelui de sare” in anul 1968 si este o meditatie
parabola asupra destinului tragic al omului in univers.
Tema piesei este singuratatea fiintei umane, framantarea omului in incercarea de a-si gasi
libertatea si din dorinta de a se gasi pe sine. In acest sens, Marin Sorescu martu-risea: “Stiu ca
am vrut sa scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur”. Autorul propune o posibila
reinterpretare a titlului “Io, io in vreo limba veche inseamna eu”.
Titlul operei trimite, totodata, si la numele personajului biblic, proorocul Iona, din cartea cu
acelasi nume din Vechiul Testament. Spre deosebire de mitul biblic, pesca-rul lui Marin Sorescu
se afla de la inceput in gura pestelui, fara posibilitatea de eva-dare.
Prin urmare, tema si titlul sunt element de structura semnificative pentru individua-lizarea
personajului, intrucat titlul este chiar numele personajului principal si eponim, iar tema se
contureaza prin urmarirea destinului sau.
Iona este caracterizat in mod direct de autor in didascalii si in mod indirect prin fapte, vorbe,
gesturi, comportament.
Statutul social al personajului se contureaza inca din primul tablou, prin caracterizare indirecta,
ce reiese din vorbele sale. Iona este casatorit, are doi copii si este un pescar ghinionist, dar nu se
stie de unde vine si cine este cu adevarat.
Psihologic, nu este foarte bine individualizat pentru ca, desi actiunile sale sunt urma-rite atent de
autor in didascalii, nu se poate sti cu adevarat ce se intampla in sufletul sau. In teatrul modern nu
intereseaza nici portretul fizic, nici trairile personajului, cat mai ales relatia lui cu lumea,
imposibilitatea unei comunicari reale.
Din punct de vedere moral, Iona reprezinta tipul omului solitar, care incearca sa gaseasca
raspunsuri la intrebari existentiale. Este insa si un personaj alegoric ce aspira spre cunoastere si
libertate. Trasaturile sale morale ce se evidentiaza pe parcursul piesei sunt solitudinea,
locvacitatea, spiritul ludic, ironia, firea reflexiva, meditativa.
Trasatura sa dominanta este solitudinea, care se dovedeste mai degraba o stare. Aceasta trasatura
este evidentiata de la inceputul piesei, prin caracterizare directa, facuta de autor in didascalii: “Ca
orice om foarte singur, Iona vorbeste tare cu sine insusi, isi pune intrebari si raspunde, se
comporta tot timpul ca si cand ar fi doua perso-naje.”. Trasatura se evidentiaza si la inceputul
secventei in care Iona striga si reali-zeaza ca nu-i mai raspunde nici ecoul, fiind inconjurat de
pustietate: “Gata si cu ecoul meu…”.
O alta trasatura a personajului este locvacitatea, pentru Iona vorbirea fiind o forma de libertate:
“Fac ce vreau. Vorbesc.”, dar si o modalitate de a elimina starea de singura-tate: “Sa vedem daca
pot sa si tac. Sa-mi tin gura. Nu, mi-e frica.”. Totodata, vorbirea este o expresie de a comunica,
de a restabili o legatura cu lumea, cu semenii.
O secventa semnificativa ce evidentiaza prin caracterizare indirecta atat solitudinea, cat si dorinta
de comunicare este cea in care Iona decide sa ii scrie o scrisoare mamei sale in care sa-i ceara sa-
l mai nasca inca o data. Isi taie o bucata de piele din palma stanga, scrie pe ea cu sange si o pune
intr-o basica de peste, imaginandu-si cum oamenii vor sari in ajutorul sau. Dar, din neatentie,
calca pe basica, iar aceasta se sparge cu un zgomot teribil. Iona este naucit si, observand
scrisoarea pe jos, crede ca este a unui naufragiat care “vrea sa induioseze lumea cu soarta lui
nenorocita”. Realizeaza ca, de fapt, nimeni nu va sari in ajutorul lui pentru ca in cele mai fericite
sau mai dramatice momente ale vietii sale, omul este singur. Prin urmare, renunta la ideea de-a ii
mai scrie o scrisoare mamei sale.

Prin complexitate si profunzime, piesa lui Marin Sorescu poate avea multiple variante de
interpretare. Finalul ramane deschis, accentuand ideea ca niciodata nu este prea tarziu pentru
trezirea constiintei si ca uneori iesirea dintr-o situatie limita se afla in propria persoana si nu
undeva in exterior.
“O scrisoare pierduta”
de Ion Luca Caragiale
-tema si viziune-

Realismul este un curent literar care apare la sfarsitul secolului al XIX-lea in Franta, ca o reactie
impotriva romantismului, impotriva tendintei de evadare din real a romanticilor, promovand in
operele literare o viziune asupra vietii cat mai aproape de realitate.
I.L.Caragiale este un scriitor realist si moralizator, un observator atent al societatii din vremea
lui, pe care o prezinta in mod critic.
Piesa “O scrisoare pierduta” a avut avanpremiera in anul 1884, pe scena Teatrului National si a
fost publicat un an mai tarziu in revista “Convorbiri literare”.
Opera este o comedie realista, de moravuri politice, care are trasaturile specifice acestui curent:
autenticitatea, veridicitatea si obiectivitatea. Autenticitatea este sustinuta de faptul ca piesa este
inspirata din realitatea vremii autorului, respectiv organizarea alegerilor din anul 1883 si
revizuirea Constitutiei. Autorul prezinta in mod obiectiv si critic aceste realitati, iar faptele au un
caracter verosimil. Personajele piesei sunt rea-liste deoarece reprezinta categorii umane, iar tema
operei este, de asemenea, specifica acestui curent.
Comedia este o specie a genului dramatic, in versuri sau in proza, in care actiunea sa-tirizeaza
aspecte sociale, moravuri, defecte umane, cu scopul de a le indrepta, efectul comediei fiind rasul
moralizator. Intre personaje se nasc conflicte puternice care se solutioneaza, insa, in mod fericit.
Tema comediei este dorinta de parvenire a burgheziei, pe frontul campaniei electorale pentru
functia de deputat. In piesa se mai regasesc si tema iubirii si a familiei, satiri-zate, insa, prin
triunghiul conjugal.
Ca orice opera dramatica, comedia are o structura specifica, fiind alcatuita din patru acte si mai
multe scene. Modul predominant de expunere este dialogul, care se imple-teste cu monologul
dramatic. Autorul intervine in mod direct in didascalii, oferind informatii despre decor, dar mai
ales despre mimica, gesturile, tonul vocii personajelor. Indicatiile scenice devin astfel un mijloc
de caracterizare directa a personajelor, prin care autorul ilustreaza contrastul dintre aparenta si
esenta.
Relatiile temporale si spatiale sunt relativ definite, actiunea petrecandu-se “in capitala unui judet
de munte in zilele noastre”. Desi din piesa reiese ca este vorba despre anul 1883, autorul
relativizeaza timpul si spatiul, din dorinta de a sugera ca evenimentele sunt posibile oricand si
oriunde.
Actiunea comediei se concentreaza asupra unui singur conflict politic, dintre Opozitie si Putere
pentru functia de deputat, conflict dublat de cel din plan personal, declansat de pierderea scrisorii
de amor.
Din relatarea scenelor reiese ca opera are trasaturi specifice comediei, intrucat se con-centreaza
asupra unui conflict comic ce se rezolva in mod fericit. Totodata, actiunea piesei satirizeaza
aspecte sociale, moravuri precum: politica (prin toti politicienii corupti, inculti, demagogi din
piesa), familia (prin triunghiul conjugal), politia (prin Ghita Pristanda care fura din avutul
statului si slujea interesele politice), biserica (prin popa Pripici, care fuma, juca stos si discuta
politica), posta (prin cetateanul turmentat care nu respecta secretele corespondentei) si presa
(prin “Racnetul Carpatilor” si “Razboiul” care reprezinta presa de scandal, folosita in interese
politice).
O prima scena semnificativa pentru tematica operei este cea de la inceputul piesei, in care
Trahanache ii povesteste amicului sau, Tipatescu, modul in care fusese santajat de Nae
Catavencu, seful Opozitiei locale. Tipatescu isi exprima dispretul fata de lipsa de moralitate a lui
Catavencu: “Mizerabilul!”, cand el insusi e imoral, fiind amantul Zoei si inseland astfel
increderea prietenului sau. Trahanache ii spune ca Nae Catavencu se afla in posesia unei scrisori
de amor pe care Tipatescu o trimise Zoei. Acesta il anuntase ca o va publica in ziarul sau daca nu
va fi ales in functia de deputat. Reactiile lui Tipatescu sunt surprinse in didascalii, acesta este “in
culmea agitatiei”, iar in final iese “turbat” din scena, strigand dupa Ghita Pristanda. Spre
deosebire de Tipatescu, Trahanache este calm, stiind sa disimuleze. De aceea, considera ca
Tipatescu nu este tocmai potrivit pentru functia de prefect, intrucat “e iute”, “n-are cumpat”.
O a doua scena semnificativa este cea de la inceputul actului al doilea, in care se evidentiaza
coruptia politicienilor. Farfuridi, Branzovenescu si Trahanache falsifica listele electorale,
adaugand persoane fara drept de vot, nedetinand averea necesara. In epoca functiona votul
cenzitar care dadea drept electoral doar barbatilor cu un anumit statut social. Ei trec pe lista
persoane care nu au aceasta calitate, dar care erau simpatizantii partidului si care ar fi putut vota
candidatul puterii. Farfuridi si Branzovenescu profita de ocazie pentru a-i marturisi lui
Trahanache ca interesele partidului sunt inselate, dar acesta reactioneaza neasteptat de puternic.
Ei se grabesc sa se linisteasca, spunand ca nu pe el il banuiesc, ci pe Tipatescu, dar Trahanache
“este si mai indignat”. El ii ia apararea amicului Fanica, despre care spune ca i-a facut si ii face
“servicii” si ca “de 8 ani traim impreuna ca fratii”. Iese apoi din scena “foarte tulburat”, iar cei
doi, impresionati de reactia sa, il caracterizeaza in mod direct: “e tare, tare de tot…solid barbat”.

Rasul provocat de actiunea comediei are un rol moralizator, ilustrand crezul autorului ca “nimic
nu-i arde pe ticalosi mai mult ca rasul”.

“O scrisoare pierduta”
de Ion Luca Caragiale
-caracterizare personaj-

Dramaturg si prozator, I.L.Caragiale este un scriitor realist si moralizator, un observator lucid al

societatii din vremea lui, pe care o prezinta in mod critic.
Piesa “O scrisoare pierduta” a avut avanpremiera in anul 1884, pe scena Teatrului National si a
fost publicat un an mai tarziu in revista “Convorbiri literare”.
Opera este o comedie realista, de moravuri politice, a carei tema ilustreaza dorinta de parvenire a
burgheziei, pe frontul campaniei electorale pentru functia de deputat. Te-me secundare sunt
iubirea si familia, satirizate, insa, prin triunghiul conjugal.
Actiunea comediei se concentreaza asupra unui singur conflict politic, dintre Opozitie si Putere
pentru functia de deputat, conflict dublat de cel din plan personal, declansat de pierderea scrisorii
de amor.
Zaharia Trahanache este caracterizat in mod direct, de autor in didascalii si de celelal-te
personaje, dar si in mod indirect prin vorbe, fapte, comportament, relatia cu celelalte personaje.
Social, Zaharia Trahanache are un statut privilegiat, fiind un reprezentat important al puterii
locale, presedinte a numeroase “comitete si comitii”. De aceea, pe plan local, el se bucura de
respect si autoritate, recunoscute chiar si de opozitie, asa cum reiese din afirmatia lui Catavencu:
“am tinut la dumneata ca la capul judetului nostru”. Tra-hanache este casatorit cu Zoe si are
dintr-o casatorie anterioara un fiu, care este student. Este bun prieten cu Stefan Tipatescu,
amantul Zoei, formand toti trei triunghiul conjugal, un mijloc de comic din piesa.
Moral, Zaharia este individualizat prin comicul onomastic, care ii sugereaza trasaturi-le
dominante de caracter. Astfel, prenumele deriva de la zahar, evidentiind ramolismentul
personajului, iar numele deriva de la trahana - coca moale, relevand maleabi-
litatea, faptul ca este usor de influentat de sefii de la centru, de propriul interes, dar mai ales de
Zoe.
Psihologic, nu este foarte bine individualizat, fiind privit din exterior, prin observarea
comportamentului. Astfel, se evidentiaza contrastul dintre aparenta si esenta, intrucat Trahanache
pare senil, naiv, dar devine puternic, agresiv, atunci cand este acuzat de tradare.
Pe plan familial, Trahanache este incornorat, dar pare ca ii convine triunghiul conjugal, care ii
asigura o viata linistita de familie. De aceea, el pastreaza falsa prietenie cu Tipatescu, despre care
spune ca i-a facut si ii face servicii si cu care traieste “de opt ani […] ca fratii”. O scena
semnificativa in acest sens este cea de la inceputul piesei, in care Trahanache ii relateaza lui
Tipatescu modul in care a fost santajat de Catavencu. Desi refuza sa considere scrisoarea altceva
decat o “plastografie”, Trahanache o reproduce din memorie, observand atent reactiile lui
Tipatescu. Il consoleaza chiar pe amantul sotiei, spunandu-i sa nu-si mai faca sange rau, insa
adauga: “Sa vezi imitatie de scrisoare! Sa zici si tu ca e a ta.”.
Ca politician, este diplomat si doar aparent naiv, fiind singurul care nu cedeaza santajului.
Pregateste contrasantajul si gaseste o polita falsificata de Nae Catavencu, prin care isi insusea
5000 lei de la societatea pe care o conducea. Maleabil, Trahanache se supune sefilor de la
“centru” si sustine candidatul pe care acestia il propun, constient ca functia sa depinde de ei.
Desi se lamenteaza de lipsa de moralitate a societatii: “A, ce corupta sotietate!”, Trahanache este
demagog deoarece el insusi este corupt, practicand inselaciunea. O scena semnificativa in acest
sens este cea in care, impreuna cu Farfuridi si Branzovenescu, falsifica listele electorale,
adaugand persoane fara drept de vot deoarece nu deti-neau averea necesara. Pasnicul Trahanache
reactioneaza brutal atunci cand este acu-zat de tradare, surprinzandu-i pe Farfuridi si
Branzovenescu. Acestia il caracterizeaza in mod direct: “E tare…tare de tot! Solid barbat!”.
Comicul de limbaj evidentiaza prin caracterizare indirecta incultura, intrucat Trahana-che repeta
mecanic truisme si cacofonii, pe care le citeaza din scrisorile fiului sau: “O sotietate fara
printipuri…va sa zica nu le are”. Ticul sau verbal, “Ai putintica rabda-re!”, sugereaza, pe de o
parte, lentoara, vocabularul limitat, dar pe de alta parte, poate fi si o abila arma politica de care el
se foloseste pentru a castiga timp de gandire.

Zaharia Trahanache ramane unul dintre cele mai importante personaje ale operei, prin
ambiguitatea sa, intrucat cititorul nu poate fi sigur pana la final daca personajul este fie foarte
naiv, astfel incat sa nu inteleaga adulterul sotiei, fie stie totul si accepta situatia din dorinta de a-
si pastra situatia conjugala si cea sociala.

“O scrisoare pierduta”
de Ion Luca Caragiale
-relatia dintre personaje-

Dramaturg si prozator, I.L.Caragiale este un scriitor realist si moralizator, un observator lucid al

societatii din vremea lui, pe care o prezinta in mod critic.
Piesa “O scrisoare pierduta” a avut avanpremiera in anul 1884, pe scena Teatrului National si a
fost publicat un an mai tarziu in revista “Convorbiri literare”.
Opera este o comedie realista, de moravuri politice, a carei tema ilustreaza dorinta de parvenire a
burgheziei, pe frontul campaniei electorale pentru functia de deputat. Co-media satirizeaza si
aspecte din viata familista a burgheziei de la sfarsitul secolului al XIX-lea.
Cele doua personaje, Zaharia Trahanache si Stefan Tipatescu, sunt individualizate prin
caracterizarea directa facuta de autor in didascalii si de celelalte personaje, precum si prin
caracterizare indirecta ce reiese din comportament, vorbe, fapte, relatia cu celelalte personaje.
Zaharia Trahanache si Stefan Tipatescu sunt reprezentanti importanti ai Puterii locale, avand un
statut social privilegiat. Trahanache este presedinte a numeroase “comitete si comitii”, iar
Tipatescu este prefectul judetului. Trahanache este casatorit cu Zoe si are dintr-o casatorie
anterioara un fiu student. Este bun prieten cu Tipatescu, amantul Zoei. Toti trei formeaza
triunghiul conjugal, un mijloc esential de comic din piesa.
Din punct de vedere moral, Zaharia Trahanache reprezinta tipul incornoratului simpa-tic, iar
Stefan Tipatescu este tipul amorezului. Trasaturile morale esentiale sunt evidentiate in mod
indirect, prin comicul onomastic. Prenumele lui Zaharia Trahanache deriva de la zahar si
sugereaza dulcegaria, ramolismentul personajului, iar numele provine de la trahana-coca moale,
relevand maleabilitatea, posibilitatea de a fi influentat. Prenumele lui Stefan Tipatescu are o
rezonanta istorica, dar este ridiculizat prin diminutivarea “Fanica”, iar numele deriva de la tip,
sugerand un barbat cuceritor.
Psihologic, ambele personaje sunt sumar conturate, fiind privite din exterior, prin observarea
comportamentului, a reactiilor. Se dovedeste astfel ca au firi total diferite. Trahanache este un
politician diplomat, abil, care stie sa disimuleze. Comportamentul lui evidentiaza contrastul
dintre aparenta si esenta deoarece pare naiv, dar se dovedes-te puternic atunci cand trebuie sa-si
apere interesul. Pe de alta parte, Tipatescu este impulsiv, nu se poate stapani si reactioneaza chiar
agresiv atunci cand se simte ame-nintat.
O prima scena semnificativa pentru relatia dintre cele doua personaje este cea de la inceputul
piesei, in care Trahanache ii povesteste amicului sau, Tipatescu, modul in care fusese santajat de
Nae Catavencu, seful Opozitiei locale. Tipatescu isi exprima dispretul fata de lipsa de moralitate
a lui Catavencu: “Mizerabilul!”, cand el insusi e imoral, fiind amantul Zoei si inseland astfel
increderea prietenului sau. Trahanache ii spune ca Nae Catavencu se afla in posesia unei scrisori
de amor pe care Tipatescu o trimise Zoei. Acesta il anuntase ca o va publica in ziarul sau daca nu
va fi ales in functia de deputat. Reactiile lui Tipatescu sunt surprinse in didascalii, prin
caracterizarea directa facuta de autor. Acesta este “turburat rau”, “in culmea agitatiei”, iar in
final iese “turbat” din scena, strigand dupa Ghita Pristanda. Spre deosebire de Tipa-tescu,
Trahanache este calm, stiind sa disimuleze deoarece crede ca aceasta este o ca-litate esentiala
pentru un om politic: “Intr-o sotietate fara moral si printip…trebuie sa ai si putintica diplomatie”.
De aceea, considera ca Tipatescu nu este tocmai potrivit pentru functia de prefect, intrucat “e
iute”, “n-are cumpat”.
Ca politicieni, amandoi sunt corupti. Zaharia Trahanache falsifica listele electorale impreuna cu
Farfuridi si Branzovenescu. Acestia trec pe liste persoane fara drept de vot, nemaiavand averea
necesara. Tipatescu se comporta abuziv ca prefect, acoperind furtisagurile politistului Ghita
Pristanda, pe care-l foloseste in serviciu personal. Astfel, ii cere sa perchezitioneze casa lui
Catavencu si sa-l aresteze, desi nu avea acest drept. Apoi incearca sa-l mituiasca, oferindu-i
multe functii in stat si chiar o mosie la marginea orasului, in schimbul scrisorii de amor.
Pe cat sunt de puternici ca politicieni, pe atat de usor sunt de manipulat de Zoe. O scena
semnificativa in acest sens este cea in care ii promite sprijinul politic lui Catavencu, desi nu avea
drept de vot: “te aleg eu si cu barbatul meu”. Iar apoi reuseste sa-l convinga si pe Tipatescu sa-i
cedeze santajului, sustinand candidatura lui Cata-vencu.
O ultima scena semnificativa pentru relatia celor doua personaje este cea de la finalul piesei, de
la banchetul popular dat in cinstea alegerilor. Catavencu inchina in cinstea “iubitului nostru
prefect”, iar Trahanache se ridica si afirma: “Eu n-am prefect! Eu am prietin!”. In didascalii,
autorul precizeaza ca “Saruta pe Fanica, apoi pe Zoe. Fanica saruta mana Zoii”. Gesturile
accentueaza imaginea triunghiului conjugal si evidentiaza comicul de situatie.

Relatia dintre cele doua personaje este una de falsa prietenie, pe care o pastreaza din interes.
Tipatescu are nevoie de sustinerea politica a lui Trahanache, dar si de cea a Zoei. Trahanache
pare ca accepta situatia din dorinta de a-si pastra statutul social pe care-l are, amandoi incercand
sa salveze aparentele.
“Flori de mucigai”
de Tudor Arghezi

Modernismul este un curent literar sustinut in perioada interbelica prin activitatea lui Eugen
Lovinescu la revista si cenaclul “Sburatorul” (1919). In vederea modernizarii literaturii romane,
criticul recomanda: evolutia prozei de la liric la epic si a poeziei de la epic la liric, inspiratia din
mediul citadin si din dramele de constiinta ale intelec-tualului, valorificarea unor idei filosofice
profunde, crearea romanului obiectiv si a celui de analiza psihologica.
Tudor Arghezi este considerat un reprezentant de seama al modernismului romanesc, atat prin
imaginarul poetic, cat si prin limbajul poetic. Poezia “Flori de mucigai” des-chide volumul
omonim, publicat in 1931, volum odata cu care lirica romaneasca intra pe un teren total nou: o
lume a hotilor, a talharilor, a prostituatelor de mahala, transfi-gurata artistic insa conform
crezului sau ca “pretutindeni si in toate e poezie”.
Opera este o arta poetica moderna intrucat ilustreaza conceptia autorului despre statu-tul
artistului si misiunea artei sale. Poetul traduce in simboluri artistice atmosfera sumbra a
universului captivitatii autorului in inchisoarea Vacaresti.
Se evidentiaza astfel in poezie estetica uratului, conceptie potrivit careia si din urat se poate crea
ceva frumos artistic. Totodata, poezia se incadreaza in modernism si prin expresivitatea
deosebita a limbajului artistic arghezian. Se remarca arhaisme: “firida”, “stihuri”, “mucigai”, dar
si simboluri religioase pentru a sugera atemporalitatea stari-lor sufletesti ale eului liric. De
asemenea, structura prozodica este moderna, poezia fiind alcatuita din doua strofe inegale,
versuri cu masura variabila, valorificand tehnica ingambamentului.
Tema poeziei este moderna si exprima eforturile, sacrificiile pe care este dispus artistul sa le faca
pentru a crea o opera de valoare.
Titlul poeziei este un oximoron, intrucat florile semnifica frumusetea, viata, lumina, in timp ce
mucegaiul reprezinta uratul, moartea, descompunerea si intunericul. Titlul devine astfel
semnificativ pentru ideea specifica artei poetice argheziene, estetica uratului.
Incipitul poeziei “Le-am scris cu unghia pe tencuiala” sugereaza ca poezia se constituie intr-o
confesiune, eul liric exprimandu-si in mod direct, la persoana I, propriile conceptii, sentimente.
Primele versuri evoca eforturile artistului de a crea in absenta elementelor necesare si in conditii
neprielnice: “Pe intuneric, in singuratate”. Versurile sugereaza totodata si suferinta artistului care
incearca totusi sa zgarie cu “unghia pe tencuiala” din dorinta puternica de a se exprima, de a
comunica, de a res-tabili o legatura cu lumea.
Eul liric se simte insa parasit de inspiratia divina: “cu puterile neajutate”. Repetitia negatiei
“nici” inaintea termenilor enumeratiei: “taurul”, “leul”, “vulturul” accentuea-za starea de
deprimare a artistului in absenta harului divin care i-a insotit pe Luca, Marcu si Ioan.
Enumeratia din versurile urmatoare releva cateva dintre temele creatiei poetice: vesnicia (“stihuri
fara an”), moartea (“stihuri de groapa”), viata, cunoasterea (“de sete de apa”) si arderea
existentiala, descompunerea (“si de foame de scrum”).
Metafora “unghia ingereasca” devine semnificativa pentru harul poetic, dar intrucat inspiratia “s-
a tocit” de efort, aceasta nu-i mai permite creatorului revelatia deoarece “nu a mai crescut”.
Artistul nu se mai poate regasi, nu se mai percepe ca un creator de valori spirituale (“sau nu o
mai am cunoscut”).
A doua secventa lirica amplifica deznadejdea eului liric prin armonia care se creeaza intre
universul interior si cel exterior, simbolizat de atmosfera sumbra: “era intune-ric”, autumnala:
“ploaia batea departe, afara”. Verbele la imperfect sugereaza conti-nuitatea in timp a
sentimentelor eului liric, suferinta profunda din cauza neputintei de a scrie: “Si ma durea mana
ca o ghiara/ Neputincioasa sa se stranga”. Comparatia ilustreaza printr-o imagine vizuala foarte
plastica eforturile de a scrie sau poate nepu-tinta de a mai strange degetele pentru inchinaciune,
pentru invocatia inspiratiei divi-ne.
Finalul poeziei: “Si m-am silit sa scriu cu unghiile de la mana stanga” releva efortul, sacrificiul
pe care este dispus artistul sa-l faca pentru a putea crea.
Poezia “Flori de mucigai” de Tudor Arghezi este o opera reprezentativa pentru modernismul
romanesc, atat prin ideea esteticii uratului, cat si prin ineditul limbajului artistic, Tudor Arghezi
putand fi considerat un adevarat inovator din acest punct de vedere, intrucat “limbajul sau
exceleaza mai mult decat al oricarui scriitor roman prin bogatie, noutate si varietate.
“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”
de Lucian Blaga

Modernismul este un curent literar sustinut in perioada interbelica prin activitatea lui Eugen
Lovinescu la revista si cenaclul “Sburatorul” (1919). In vederea modernizarii literaturii romane,
criticul recomanda: evolutia prozei de la liric la epic si a poeziei de la epic la liric, inspiratia din
mediul citadin si din dramele de constiinta ale intelec-tualului, valorificarea unor idei filosofice
profunde, crearea romanului obiectiv si a celui de analiza psihologica.
Lucian Blaga este unul dintre reprezentatii de seama ai modernismului romanesc, in a carui
opera se regasesc si influente expresioniste.
Poezia “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” deschide volumul de debut al lui Blaga:
“Poemele luminii” (1919) si este o arta poetica moderna deoarece exprima conceptia autorului
despre menirea sa si a artei sale, anticipand sistemul filosofic de mai tarziu.
Opera se incadreaza in modernism prin tematica filosofica a cunoasterii, dar si prin influentele
expresioniste: exacerbarea eului creator, aspiratia spre absolut.
Caracterul modern se evidentiaza si la nivel stilistic, respectiv prozodic. Astfel, se re-marca
numeroase metafore revelatorii, in special din campul semantic al misterului: “corola”, “vraja
nepatrunsului ascuns”, “largi fiori de sfant mister”, “taina noptii”, “nentelesul”. Compozitional,
poezia este alcatuita din 20 versuri libere, ce valorifica si tehnica ingambamentului, prin care este
redata frenezia sentimentelor.
Tema poeziei este cunoasterea, ideea poetica exprimand atitudinea poetului filosof de a proteja
misterele lumii, din iubire si prin iubire. In relatie cu textul poeziei, tema este ilustrata si prin
cele 2 metafore revelatorii: “lumina mea”, “lumina altora”, care sugereaza cele 2 tipuri de
cunoastere specifice sistemului filosofic blagian: cunoaste-rea luciferica - atitudinea poetica de
potentare a marilor taine ale universului si cu-noasterea paradisiaca - intentia de descifrare a
misterelor.
Titlul poeziei “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este o metafora revelatorie care exprima
crezul artistului, al poetului ca datoria sa este sa potenteze misterele universului: “corola de
minuni” si nu sa le lamureasca, sa le reduca: “nu strivesc”. Pronumele la persoana I “eu” este
expresia lirismului subiectiv ce caracterizeaza poezia, dar poate sugera si influentele
expresioniste (exacerbarea eului).
Incipitul reia titlul, accentuand ideea ca eul liric este adeptul cunoasterii luciferice. Verbul la
forma negativa: “nu strivesc” exprima refuzul cunoasterii de tip rational, iar metafora revelatorie:
“corola” intruchipeaza imaginea perfectiunii, a absolutului, prin simbolul cercului.
Determinantul: “de minuni” exprima revelatia eului liric in fata acestor frumuseti, mistere ale
lumii.
Aceeasi idee este accentuata in versul urmator prin verbul la forma negativa: “nu ucid/cu mintea”
ce potenteaza atitudinea poetica fata de tainele lumii. Verbul la forma negativa se asociaza
metaforei: “calea mea”, ce sugereaza destinul poetic asumat.
Enumeratia de metafore revelatorii din versul urmator evidentiaza cateva dintre teme-le creatiei
poetice, dar si unele dintre cele mai frumoase mistere: “flori”, ce reprezinta natura, viata,
frumosul, “ochi” - simbol al sufletului uman, al spiritualitatii, “buze” - cu dubla sa semnificatie
de sarut, iubire, dar si de cuvant, rostire poetica si “mormin-te”, ce semnifica moartea, care insa
in opera blagiana nu este sfarsitul dramatic, ci reprezinta “marea trecere” intr-o lume superioara.
Secventa urmatoare se constituie intr-o antiteza creata pe baza celor doua metafore: “lumina
mea”, “lumina altora”, ce devin semnificative pentru cele doua tipuri de cunoastere: cunoasterea
poetica, de tip intuitiv (luciferica) si cunoasterea rationala, de tip logic (paradisiaca). Apozitia
dintre cele doua sintagme poetice este potentata si de antiteza verbelor “sugruma” - “sporesc”,
respectiv de constructia adversativa “dar”.Ampla comparatie separata prin linii de pauza
functioneaza ca o explicatie a ideii exprimate anterior. Astfel, cunoasterea pe care o aduce
artistul in lume prin creatia sa este asemanata cu lumina lunii, care nu desluseste misterul noptii,
ci il potenteaza: “si-ntocmai cum cu razele ei albe luna / nu micsoreaza, ci tremuratoare / mareste
si mai tare taina noptii, / asa imbogatesc si eu intunecata zare / cu largi fiori de sfant
mister”.Finalul poeziei are rol concluziv, evidentiind ca actul creatiei este un act de
contemplatie: “si tot ce-i nenteles / se schimba-n nentelesuri si mai mari / sub ochii mei” si de
iubire: “caci eu iubesc / si flori si ochi si buze si morminte”.

Poezia “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga este o arta poetica
reprezentativa pentru modernismul romanesc, intrucat conceptia despre poezie evidentiaza
problematica filosofica a cunoasterii, iar interesul autorului se deplaseaza de la tehnica poetica la
relatia poet - lume si poet - creatie.
“Riga Crypto si Lapona Enigel”
de Ion Barbu

Ion Barbu este unul dintre poetii reprezentativi ai modernismului romanesc, Tudor Vianu
afirmand ca “nu exista un alt poet roman care sa spune mai mult in mai putine cuvinte”. Eugen
Lovinescu il incadreaza in cripta sa, in capitolul “Poezia cu tendinta spre ermetism”, evidentiind
astfel trasatura definitorie a stilului sau.
Poezia “Riga Crypto si Lapona Enigel” apare in anul 1924, fiind tarziu inclusa in volumul “Joc
secund”, publicat in anul 1930. Poezia se inscrie in etapa baladica si orientala a creatiei lui Ion
Barbu, etapa ce este caracterizata prin imbinarea dintre modernism si traditionalism.
Traditionalismul se evidentiaza in relatia cu natura si in influentele folclorice (mitul zburatorului,
incantatiile, descantecele). Caracterul mo-dern este dat de ermetism - tendinta de ascundere, de
incifrare a sensului poeziei, printr-o exprimare (vocabular, metafore, structuri gramaticale) ce
presupune un cititor initiat. Se remarca astfel limbajul bogat in simboluri incifrate (“sterp”,
“umbra”, “somn”, “roata”, “fantana”) si in figuri de stil inedite (“asteapta de te coace”, “La
soare, roata se mareste, / La umbra, numai carnea creste”).
Poezia este alcatuita din 27 strofe inegale, pe parcursul carora este valorificata si teh-nica
ingambamentului.
Poezia este o balada culta, specie epica in versuri, in care se relateaza o actiune cu caracter mitic,
iar personajele au insusiri deosebite. Dar poezia depaseste conceptul traditional, realizandu-se in
viziune moderna ca un poem alegoric. Caracterul modern este sustinut si de interferenta
genurilor, scenariul epic este dublat de caracterul dramatic si de lirismul de masti, personajele
avand o semnificatie simbolica.
Tema operei este eminesciana, iubirea ca atractie si cale de cunoastere intre fiinte apartinand
unor lumi diferite. Cea mai cunoscuta etichetare a baladei este cea de “<<Luceafar>> intors”
pentru ca la Barbu personajul feminin este cel superior si nu cel masculin ca in poezia
eminesciana.
Titlul baladei “Riga Crypto si Lapona Enigel” este semnificativ pentru tema operei, intrucat ii
prezinta pe cei doi protagonisti, trimitand cu gandul la marile povesti de dragoste din literatura
universala. La Ion Barbu, insa, membrii cuplului sunt antagonici. Personajul masculin este regele
ciupercilor (“riga”), iar numele lui evoca legatura cu regnul din care face parte (familia
criptogramelor), dar ii evidentiaza si caracte-rul ascuns, incifrat, trimitand la cuvantul grecesc
“cryptos”. Personajul feminin este o fiinta umana, ce vine din tinuturile nordice (“lapona”), iar
prenumele Enigel sugerea-za superioritatea, trimitand la cuvantul latinesc “angellus” - inger.
Incipitul operei prezinta cadrul povestirii, o nunta din timpuri neprecizate, cu parfum medieval.
Un menestrel este rugat sa spuna “stins, incetinel / La spartul nuntii” po-vestea despre Riga
Crypto si Lapona Enigel.
Poezia adopta tehnica povestirii in rama, povestea propriu-zisa incepand cu prezenta-rea
protagonistilor. Riga Crypto este simbolul principiului interior, metafora “inima ascunsa”
dezvaluindu-i esenta, caracterul incifrat. “Imparatia” sa este padurea umeda, lumea ciupercilor si
a muschilor. El pare a fi “la vecinic tron” deoarece “barfeau buretii” ca ar fi apelat la o vrajitorie
pentru a avea tinerete vesnica. Pretul platit este stagnarea intr-o conditie inferioara, prin refuzul
infloririi si al desavarsirii: “Sterp il faceau si naravas / Ca nu voia sa infloreasca”.
Daca ciuperca reprezinta pricipiul inferior asociat cu sudul, principiul superior este Lapona
Enigel, asociata cu nordul. Epitetul “linistita” ii evidentiaza conditia super-ioara, sugerand
calmul, echilibrul. Lapona se afla in plin proces de transhumanta, ducandu-si turmele de reni de
la nord la sud si poposeste chiar in poiana in care imparateste Riga Crypto. Intrucat apartin unor
lumi diferite, comunicarea dintre cei doi are loc in plan oniric, in visul fetei. Dialogul si
incantatia Rigai catre Enigel trimit la chemarea luceafarului de catre fata de imparat, dar intr-o
cheie ludica. Raspunsul Laponei: “Lasa. Asteapta de te coace” ilustreaza intr-un limbaj concret
ca Riga nu este pregatit inca pentru o astfel de experienta. Ideea este sustinuta si de epitetele
“bland”, “plapand”, semnificand neinitiat, imatur.
Aceasta secventa poetica a dialogului dintre cele doua personaje evidentiaza opozitia dintre cele
doua lumi. Astfel, Riga o invita pe Enigel in lumea sa, a increatiei, “in somn fraged si racoare”,
Lapona refuza insa aceasta existenta instinctuala, vegetativa: “Eu de umbra mult ma tem”, in
favoarea existentei spirituale: “Ma-nchin la soarele-ntelept / Ca sufletul e fantana-n piept / Si
roata alba mi-e stapana / Ce zace-n sufletul - fantana”. Simbolul rotii reprezinta semnul
initiatilor, al fiintelor superioare, dotate cu o constiinta, iar “fantana” este o trimitere la reflectare
si la profunzime. Aceste principii superioare, alaturi de simbolul soarelui, reprezinta eternitatea
si se opun “umbrei” din care face parte ciuperca, semnificand materialitatea: “Si somn e carnea,
se dezumfla / Dar vant si umbra iar o umfla…”.
“Nunta” la care aspira Crypto nu este posibila, soarele avand un efect distrugator asupra
fapturilor inferioare: “Si sucul dulce innacreste / Ascunsa-i inima plesneste”. In ultima secventa
lirica se accentueaza diferenta dintre cele doua lumi: “Ca-i greu cu mult soare sa-ndure /
Ciupearca cruda de padure / Ca sufletul nu e fantana / Decat la om, fiara batrana, / Iar la faptura
mai firava / Pahar e gandul cu otrava”. Prin urmare, intelepciunea o au doar fiintele superioare,
omul (“fiara batrana”), iar “faptura mai firava” cade victima indraznelii si neputintei de a-si
depasi limitele, de a incerca sa intre intr-o lume care este inaccesibla.
Finalul este trist, intrucat Riga Crypto se transforma intr-o ciuperca ucigatoare, fiind obligat sa
nunteasca alaturi de ipostaze degradate ale propriului regn: “Cu maselarita - mireasa / Sa-i tie de
imparateasa”.
Desi abordeaza o tema romantica, poezia “Riga Crypto si Lapona Enigel” de Ion Barbu este o
opera moderna prin limbajul bogat in simboluri incifrate si in figuri de stil, imagini artistice
inedite.
“Ion”
de Liviu Rebreanu
-tema si viziune-

Liviu Rebreanu a fost considerat primul romancier obiectiv al vietii satului deoarece ofera o
perspectiva realista asupra problemelor cu care se confrunta taranii la sfarsitul secolului al XIX-
lea si inceputul secolului al XX-lea.
Publicat in anul 1920, in perioada interbelica, romanul “Ion” este o opera monografica, realista,
sociala. Romanul se incadreaza in realism prin valorificarea trasaturilor specifice curentului:
autenticitate, verosimil si obiectivitate. Autenticitatea reiese din oglindirea problemelor sociale
din Transilvania in perioada ocupatiei Austro-Ungare si din valorificarea unor surse de inspiratie
reale (scena sarutarii pamantului, numele personajului principal, povestea de viata a Anei).
Veridicitatea este data de caracterul verosimil al unor fapte si personaje, dar si de limbajul folosit
care este in acord cu universul descris. Autorul apeleaza la tehnica detaliului semnificativ atat in
descrierea personajelor, cat si a mediului in care acestea traiesc. Personajele sunt tipice,
reprezentative pentru o categorie sociala. Tematica operei este, de asemenea, realista.
Tema romanului este viata romanilor din Transilvania la inceputul secolului al XX-lea, dar pe
parcurs se evidentiaza si alte teme precum patima pentru pamant, iubirea, familia, viata
intelectualilor in conditiile dominatiei austro-ungare.
Compozitional, romanul este alcatuit din doua parti cu titluri semnificative: “Glasul pamantului”
si “Glasul iubirii”, avand 6, respectiv 7 capitole fiecare.
Perspectiva narativa este obiectiva, naratiunea fiind relatata la persoana a III-a de un narator
omniscient.
Relatiile temporale si spatiale sunt definite, actiunea petrecandu-se in satul ardelenesc Pripas, la
inceputul secolului al XX-lea.
Incipitul romanului descrie drumul care intra in satul Pripas si care are semnificatia simbolica a
destinului uman, dar si a unei rame ce separa lumea reala de cea fictiva.
O prima scena semnificativa este cea a horei care are loc intr-o zi de duminica in curtea vaduvei
lui Maxim Oprea. Scena este un pretext pentru narator de a prezenta traditiile specifice,
personajele si relatiile dintre ele. Fruntasii satului si taranii instariti discuta separat de cei mai
saraci ca Alexandru Pop Glanetasu, care sta “ca un caine la usa bucatariei”, neindraznind sa intre
in vorba cu cei mai bogati. Ion incalca legile nescrise ale comunitatii si o invita la dans pe Ana,
fiica lui Vasile Baciu, un taran instarit. Hotararea lui Ion de-a o lua pe Ana la joc, desi o iubeste
pe Florica, marcheaza inceputul conflictului, intrucat Florica era “mai saraca decat dansul”, pe
cand Ana avea “lotru si case si vite multe”. Gestul sau de a o invita pe Ana la dans, dar si
intalnirea cu ea intr-un loc mai retras starnesc furia lui Baciu, care il caracterizeaza in mod direct,
numindu-l “hot”, “sarantoc”, “pleandura”, “talhar”. Ion resimte dureros umilinta, “schimba fete-
fete”, trezindu-se in el dorinta de razbunare. Confruntarea verbala cu Vasile Baciu marcheaza
inceputul conflictului exterior dintre cei doi, conflict dublat de cel interior, din sufletul
personajului principal care oscileaza intre dragostea fata de Florica, fata cu care fusese pana
atunci si pe care o iubea si dorinta de a avea pamant, care se putea implini prin Ana.
Dorind sa-si schimbe statutul social, Ion renunta la dragostea Floricai si o curteaza pe Ana.
Reuseste sa o seduca si sa o lase insarcinata, determinandu-l astfel pe Vasile Baciu sa i-o dea de
sotie.
O a doua scena este cea a nuntii lui Ion cu Ana deoarece devine prilej pentru narator pentru a
prezenta obiceiurile specifice acestui eveniment in lumea satului (ospatul dureaza 3 zile,
starostele vorbeste in versuri, tinerii chiuie si trag cu pistoalele), dar si de a evidentia, inca o data,
conflictul interior al personajului. Pentru ca Ana are o sarcina inaintata, drusca, Florica, ii tine
locul. Ion se gandeste o clipa sa fuga in lume si sa scape “de uratenia asta”, dar imediat ii revin in
minte pamanturile si adauga in sine cu dispret: “Si sa raman tot calic pentru o muiere?”. Ion
danseaza mai mult cu Florica, imaginandu-si ca ea “era mireasa lui”. Nu se poate abtine si ii
marturiseste ca doar ea ii era draga pe lume, dar este auzit de Ana care “tresari ca muscata de
vipera”. Atunci realizeaza ca toate sperantele ei de fericire se risipesc si incepe sa planga, insa
Ion este nepasator fata de suferinta ei si se intreaba oare cati bani s-or fi strans la nunta.
Odata implinita patima pentru pamant, celalalt glas, al iubirii, pune stapanire pe sufletul lui Ion.
Acest lucru are insa consecinte dramatice deoarece Ion se face vinovat moral de moartea Anei,
care se sinucide din cauza atitudinii lui reci, distante. La scurta vreme moare si copilul, dar nici
acest eveniment nu trezeste in Ion sentimentul vinovatiei. Se gandeste tot mai des la Florica,
maritata intre timp cu George. Pentru ca tulbura linistea acestei familii, dar si intregii comunitati,
Ion este ucis de George cu o unealta a pamantului, sapa.
Prin romanul “Ion” de Liviu Rebreanu se realizeaza o adevarata monografie a societatii
transilvanene de la inceputul secolului al XX-lea, intrucat descrie topografia satului, institutiile
(scoala, biserica, judecatoria, notariatul), obiceiurile si traditiile (hora, hramul bisericii, tocmeala
zestrii, inmormantarea), dar urmareste si destinele individuale ale taranilor despre care George
Calinescu a afirmat: “nu sunt indivizi cu viata unica, ci exponenti ai clasei si ai generatiei”.

“Ion”
de Liviu Rebreanu
-caracterizare personaj-

Prin scrierile lui Liviu Rebreanu, literatura romaneasca dobandeste primul romancier obiectiv al
vietii satului. Publicat in anul 1920, in perioada interbelica, romanul “Ion” ofera o viziune
veridica asupra vietii romanilor din Transilvania de la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul
secolului al XX-lea.
Pe langa tema rurala, in roman sunt prezente si tema iubirii, a familiei, problematica pamantului,
dar si viata intelectualilor in conditiile dominatiei austro-ungare.
Titlul romanului este chiar numele personajului principal si eponim, un nume reprezentativ
pentru taranul roman, anticipand ca in centrul actiunii sta destinul acestuia.
Romanul este structurat pe doua parti, “Glasul pamantului” si “Glasul iubirii”, ce reprezinta si
cele doua voci interioare intre care oscileaza personajul principal.
Personajul principal, Ion, este portretizat prin caracterizare directa facuta de narator si de
celelalte personaje si prin caracterizare indirecta, reiesind din fapte, actiuni, comportament,
relatiile cu celelalte personaje, ganduri (prin monologul interior).
Personajul eponim al romanului apartine clasei taranilor saraci, “sarantocilor” satului, resimtind
dureros distanta de “bocotanii” care la hora traditionala “se tin mai departe” si discuta “treburile
obstei”, in timp ce Alexandru Glanetasu, tatal lui, trage cu urechea “ca un caine la usa
bucatariei”, sfiindu-se totusi sa intre in vorba cu cei bogati. Ion sufera din cauza saraciei si
incearca initial sa obtina pamantul prin munca cinstita, dar dupa o vara de truda pe la bogati abia
strange cativa zloti. Confruntandu-se cu ierarhizarea valorilor umane pe baza averii, Ion incearca
sa-si schimbe statutul social prin obtinerea pamantului, singurul mod prin care dobandea respect
si demnitate in comunitate.
Din punct de vedere moral, Ion este tipul taranului insetat de pamant, ilustrand conditia tragica a
taranului ardelean din primele decenii ale secolului XX. Naratorul il ca-racterizeaza in mod
direct, evidentiindu-i calitatile: “era iute si harnic”, “unde punea el mana, punea si Dumnezeu
mila”. Muncitor fiind, “nici o brazda de mosie nu s-a mai instrainat de cand s-a facut dansul
stalpul casei”. Dar Ion intelege ca toate calita-tile sale nu sunt suficiente pentru a-si schimba
statutul. De aceea, este nevoit sa-si ignore sentimentele si sa incalce si normele moralei pentru a-
si atinge scopul. Folosindu-se de casatorie ca mijloc de a parveni, Ion se apropie de tipologia
arivistului.
Personaj arivist, Ion are si o psihologie bine individualizata, ce reiese mai ales din monologul sau
interior si din urmarirea conflictului interior dintre iubirea fata de Florica si dorinta de a avea
pamant, care se putea implini prin Ana. Conflictul este evidentiat inca de la inceputul romanului,
in scena horei, prin caracterizare directa facuta de narator. Ion o urmareste pe Ana cu “ceva
straniu in privire” si cu “un viclesug neprefacut”, in timp ce Florica i se pare “mai frumoasa ca
oricand”.
Trasatura dominanta a personajului este iubirea pamantului, in care Ion vede si posibilitatea de a-
si schimba statutul social. Aceasta trasatura este evidentiata de narator prin caracterizare directa,
precizand ca “iubirea pamantului l-a stapanit de mic copil” si ca “de pe atunci pamantul i-a fost
mai drag ca o mama”.
O prima scena semnificativa in individualizarea personajului este cea a horei, cand Ion incalca
regulile nescrise ale satului si o invita la dans pe Ana a lui Vasile Baciu, unul dintre taranii
instariti. Naratorul ii surprinde reactiile prin caracterizare directa, observand ca Ion urmareste pe
Ana cu “ceva straniu in privire” si cu “un viclesug neprefacut”. Tot atunci o zareste si pe Florica,
fata care ii fusese iubita si care i se pare “mai frumoasa ca oricand”. Se evidentiaza astfel
conflictul interior al personajului, care decide sa renunte la dragostea Floricai pentru ca “era mai
saraca decat dansul” si sa o curteze pe Ana a lui Vasile care “avea locuri si case si vite multe”.
Gestul sau trezeste furia lui Baciu, care il umileste in fata intregului sat, numindu-l “hot”,
“sarantoc”, “talhar”. Ion resimte dureros batjocura, “schimba fete-fete” si se trezeste in el dorinta
de a-si depasi conditia.
Fiind dominat de dorinta de a fi respectat in sat, hotarat si perseverent, Ion isi urmareste cu
meticulozitate planul seducerii Anei. Dupa ce reuseste sa o lase insarcinata si il determina pe
Vasile sa i-o dea de sotie, primeste si pamanturile mult dorite.
O a doua scena semnificativa devine cea in care naratorul prezinta reactia lui Ion atunci cand
acesta devine stapan al tuturor pamanturilor. Imbracat “in straie de sarbatoare”, intr-o zi de luni,
Ion merge sa isi vada pamantul si “sufletul ii era patruns de fericire”. I se pare ca pamantul se
inchina in fata lui si, cuprins de patima, ingenun-cheaza si saruta cu voluptate pamanturile. Se
ridica apoi “rusinat” si se uita in jur sa nu-l fi vazut cineva, fata insa ii zambea de o fericire
nesfarsita. Se simtea acum “mare si puternic ca un urias din basme care a biruit […] o ceata de
balauri ingrozitori”.
Odata implinita patima pentru pamant, celalalt glas, al iubirii, pune stapanire pe sufletul
personajului. Acest lucru are insa consecinte dramatice deoarece Ion se face vinovat moral de
moartea Anei, care se sinucide din cauza atitudinii lui reci, distante si chiar agresive. La scurta
vreme moare si copilul, dar nici acest eveniment nu trezeste in Ion sentimentul vinovatiei sau
remuscarilor. Se gandeste tot mai des la Florica, maritata intre timp cu George. Pentru ca tulbura
linistea acestei familii, dar si intregii comunitati, Ion este ucis de George cu o unealta a
pamantului, sapa.

Ion este unul dintre cele mai complexe personaje din literatura romana atat prin individualizarea,
cat si prin reactiile contradictorii pe care le starneste cititorilor. Pe de o parte este apreciat pentru
calitatile sale si pentru dorinta de a iesi din sa-racia in care se zbatea, dar pe de alta parte este
condamnat pentru mijloacele la care apeleaza in atingerea scopului propus. Patima pentru
pamant il dezumanizeaza, personajul facandu-se vinovat de propriul sau destin.
“Ion”
de Liviu Rebreanu
-relatia dintre personaje-

Publicat in anul 1920, in perioada interbelica, romanul “Ion” de Liviu Rebreanu este considerat
primul roman obiectiv realist al vietii satului din perioada antebelica.
Pe langa tema rurala, in roman sunt prezente si tema iubirii, a familiei, problematica pamantului,
dar si viata intelectualilor in conditiile dominatiei austro-ungare.
Titlul romanului este semnificativ deoarece reprezinta numele personajului principal si eponim,
un nume reprezentativ pentru taranul roman.
Compozitional, romanul este structurat pe doua parti, “Glasul pamantului” si “Glasul iubirii”, ce
reprezinta si cele doua voci interioare intre care oscileaza personajul principal.
Cele doua personaje, Ion si Ana, sunt caracterizate in mod direct de catre narator si celelalte
personaje si in mod indirect prin vorbe, fapte, comportament, relatiile cu celelalte personaje.
Din punct de vedere social cei doi reprezinta clase diferite, intrucat Ion este fiul lui Alexandru
Pop Glanetasu, unul dintre cei mai saraci tarani din sat, in timp ce Ana e fiica lui Vasile Baciu,
un taran instarit. Tatal lui Ion vanduse pamantul bucata cu bucata, in timp ce Vasile Baciu
muncise si isi sporise averea. Ion sufera cumplit din cauza saraciei, incercand initial sa obtina
pamant prin munca cinstita, dar dupa o vara de truda la bogati abia strange cativa zloti. De aceea,
ii incolteste in minte ideea seducerii Anei pentru a obtine pamant, singurul mod in care obtinea
respect si demnitate in comunitate.
Intrucat se foloseste de casatorie pentru a parveni, se apropie de tipologia morala a arivistului.
Calitatile sale sunt evidentiate de narator prin caracterizare directa: “era harnic si iute”, “unde
punea el mana, punea si Dumnezeu mila”. Muncitor fiind, nicio bucata de mosie nu se mai
instrainase de cand devenise el stalpul casei. Este, de asemenea, si inteligent deoarece fusese
elevul preferat al profesorului Herdelea. Dar Ion intelege ca toate calitatile sale nu sunt suficiente
pentru a fi respectat si, de aceea, este nevoit sa incalce legile moralei pentru a-si schimba
statutul.
Ana este caracterizata in mod direct de catre narator, care afirma ca este “o fire tacuta si oropsita,
menita parca sa cunoasca numai suferinta in viata”. Pentru ca mama ii murise de mica, iar tatal ei
era deseori agresiv cu ea, crescuse “lipsita de o dragoste parinteasca mangaietoare”.
De aceea, din punct de vedere psihologic Ana este o fire introvertita, melancolica, sensibila,
vulnerabila, care gaseste in Ion “tot ceea ce-i dorea inima”.
Ion este bine individualizat prin monologul interior si caracterizarea directa facuta de narator,
care ii observa atent reactiile. Astfel, se evidentiaza inca de la inceput conflictul sau interior:
dragostea fata de Florica, fata pe care o iubise pana atunci, si do-rinta de a avea pamant, care se
putea implini prin Ana.
O prima scena semnificativa in evolutia relatiei celor doi este cea a horei cand Ion incalca legile
nescrise ale satului si o invita la dans pe Ana a lui Vasile Baciu, unul dintre taranii instariti.
Naratorul ii surprinde reactiile prin caracterizare directa, observand ca Ion urmareste pe Ana “cu
ceva straniu in privire” si “un viclesug neprefacut”. Tot atunci o zareste pe Florica, fata care ii
fusese iubita si care i se pare “mai frumoa-sa ca oricand”. Se evidentiaza astfel conflictul interior
al personajului, care decide sa renunte la dragostea Floricai pentru ca “era mai saraca decat
dansul” si sa o curteze pe Ana a lui Vasile Baciu, care “avea locuri si case si vite multe”. Gestul
sau trezeste furia lui Baciu, care il umileste in fata intregului sat, numindu-l “hot”, “sarantoc”,
“talhar”. Ion resimte dureror batjocura, “schimba fete-fete” si se trezeste in el dorinta de a-si
depasi conditia.
Fiind dominat de dorinta de a fi respectat in sat, hotarat si perseverent, Ion isi urma-reste cu
meticulozitate planul seducerii Anei. Dupa ce reuseste sa o lase insarcinata si il determina pe
Vasile Baciu sa i-o dea de sotie, primeste si pamanturile mult dorite.
Dupa casatorie, atitudinea lui Ion fata de Ana devine rece, distanta si chiar agresiva atunci cand
constata ca Vasile Baciu nu mai voia sa-i dea restul de pamanturi promi-se. Nici nasterea
copilului Petrisor nu-i schimba atitudinea, iar Ana este din ce in ce mai disperata, gandul mortii
incepand sa i se para ademenitor.
O ultima scena semnificativa pentru relatia lor este cea de la nunta Floricai si a lui George la care
amandoi sunt invitati. Ana observa ca “Ion nu-si lua ochii de la mireasa” si intelege ca tot pe ea o
mai iubea. Daca altadata “ea s-ar fi prapadit de durere”, acum numai o rusine crancena ii ardea
sufletul: ca toti oaspetii o vad batjocorita. La plecarea de la nunta ea il avertizeaza pe Ion: “am sa
ma omor”, dar el ii raspunde nepasator: “ca poate asa am sa scap de tine”.
Ana isi duce la capat amenintarea, spanzurandu-se, iar la scurta vreme moare si copilul.
Evenimentele nu trezesc lui Ion sentimente de vinovatie sau remuscari, el gandindu-se cum s-o
recucereasca pe Florica. Aceasta il duce insa la destinul sau tragic deoarece este ucis de George,
care il surprinde venind noaptea la sotia sa.

Relatia dintre Ion si Ana este reprezentativa pentru lumea satului traditional, in care casatoriile se
faceau in functie de zestre si dupa voia parintilor. Relatia celor doua personaje se degradeaza
deoarece nu se bazeaza pe o dragoste reciproca, Ion vazand in Ana doar posibilitatea de a-si
schimba statutul social. Patima pentru pamant il dezumanizeaza, facandu-se vinovat moral de
moartea Anei si a copilului sau si, de aceea, este, la randul sau, aspru sanctionat.
“Povestea lui Harap-Alb”
de Ion Creanga
-tema si viziune-

Ion Creanga este considerat in literatura romana creatorul basmului cult, ale carui principale
trasaturi sunt localizarea si umanizarea fantasticului.
Publicat in anul 1877, in revista “Convorbiri literare”, basmul “Povestea lui Harap-Alb” de Ion
Creanga este considerat “cel mai frumos basm […] din intreaga noastra literatura”, “un veritabil
bildungsroman fantastic”.
Basmul este o specie a genului epic, in versuri sau in proza, in care elementele realis-te se
impletesc cu cele fabuloase, iar personajele au valori simbolice, reprezentand binele si raul.
Tema generala a basmelor, lupta dintre bine si rau, ocupa un loc secundar in “Poves-tea lui
Harap-Alb” deoarece nu exista o confruntare directa intre erou si fortele raului. In toate probele
la care este supus, Harap-Alb este ajutat de prietenii de nadejde pe care si-i facuse. Tema centrala
a basmului este calatoria initiatica a eroului, fiecare secventa narativa devenind un moment
esential in initierea acestuia atat in plan soci-al, cat si uman. Din acest punct de vedere, opera
devine un bildungsroman.
Opera are o structura secventiala, evenimentele fiind prezentate prin inlantuire. Pers-pectiva
narativa este obiectiva, naratiunea fiind relatata la persoana a III-a, de un narator omniscient, dar
exista si interventii subiective, din dorinta de a recapta atentia cititorului.
Incipitul “Amu cica era odata intr-o tara” are rolul de a introduce pe cititor in lumea fabuloasa.
Relatiile temporale si spatiale nu sunt determinate (“odata intr-o tara”), formula tipica initiala
accentuand incertitudinea (“cica”).
In expozitiune sunt prezentate personajele. Era odata un crai care avea trei feciori, iar fratele sau,
Verde Imparat, avea trei fiice. Craiul primeste o scriosoare de la fratele lui, in care acesta ii cere
sa-i trimita pe unul dintre fiii sai pentru a-i mosteni tronul. Acesta isi supune feciorii la o proba a
curajului pe care doar mezinul o trece.
O prima scena semnificativa pentru tematica operei este cea a intalnirii in padure cu omul span,
labirintul in care mezinul, neinitiat fiind, se rataceste. Lingusitor si umil, spanul reuseste sa il
convinga pe erou sa-l accepte in slujba sa, desi tatal sau il sfatuise sa se fereasca de astfel de
oameni. Viclean, spanul varsa apa din pleosca si il atrage la o fantanta, pacalindu-l sa intre in ea.
Acesta intra in fantana, fara sa se gandeasca la pericolul care il pandea, spanul silindu-l sa jure pe
palos ca ii va arata “ascultare si supunere in toate”. Aceasta scena devine semnificativa deoarece
fantana este atat locul “botezului”, aici primindu-si numele de Harap-Alb, cat si o adevarata
poarta a infernului, de aici incepand pentru el greutatile vietii.
O a doua scena semnificativa este cea din finalul basmului, cand Harap-Alb este supus mai
multor probe la curtea Imparatului Rosu. Acesta se intoarce cu fata Imparatului Rosu, pe care
spanul dorea sa o ia de sotie. Ea dezvaluie adevarata identitate a celor doi, iar spanul, crezand ca
Harap-Alb si-a incalcat juramantul, se repede si ii taie capul. Este pedepsit insa de calul lui, care
il ridica la cer si apoi ii da drumul, ucigandu-l. Personaj fabulos, fata Imparatului Rosu il readuce
la viata pe Harap-Alb, iar cei doi primesc binecuvantarea Imparatului Verde pentru a se casatori
si a-i urma la tron. Aceasta scena este semnificativa deoarece marcheaza sfarsitul juramantului,
dar si al conditiei umilitoare de rob. Invierea inseamna pentru el o renastere intr-o alta viata in
care este pregatit pentru casatorie si pentru a deveni imparat.

Basmul “Povestea lui Harap-Alb” pastreaza motivele tipice basmului popular, dar se deosebeste
prin umanizarea si localizarea fantasticului, trasatura ce accentueaza caracterul cult. Cele mai
multe personaje sunt umanizate prin comportament si limbaj, se comporta taraneste si vorbesc
moldoveneste. Limbajul imbina registrul popular cu cel regional, iar stilul este marcat de
oralitate si umor, trasatura specifica artei lui Ion Creanga.

“Povestea lui Harap-Alb”

de Ion Creanga
-caracterizare personaj-

Ion Creanga este considerat in literatura romana creatorul basmului cult, ale carui principale
trasaturi sunt localizarea si umanizarea fantasticului.
Publicat in anul 1877, in revista “Convorbiri literare”, basmul “Povestea lui Harap-Alb” de Ion
Creanga este considerat “cel mai frumos basm […] din intreaga noastra literatura”, “un veritabil
bildungsroman fantastic”.
Tema generala a basmelor, lupta dintre bine si rau, ocupa un loc secundar in “Poves-tea lui
Harap-Alb” deoarece nu exista o confruntare directa intre erou si fortele raului. In toate probele
la care este supus, Harap-Alb este ajutat de prietenii de nadejde pe care si-i facuse. Tema centrala
a basmului este calatoria initiatica a eroului, fiecare secventa narativa devenind un moment
esential in initierea acestuia atat in plan soci-al, cat si uman. Din acest punct de vedere, opera
devine un bildungsroman.
Titlul devine semnificativ pentru tema basmului deoarece sugereaza ca opera urma-reste destinul
personajului principal, anume Harap-Alb. Numele acestuia este un oxi-moron deoarece “harap”
inseamna negru, aici avand sensul de rob, iar adjectivul “alb” evidentiaza statutul lui special de
rob alb, dar sugereaza si puritatea sufleteasca.
Perspectiva narativa este obiectiva, naratiunea fiind relatata la persoana a III-a, de un narator
omniscient, dar exista si interventii subiective ale naratorului, din dorinta de a recapta atentia
cititorului.
Personajul principal, Harap-Alb, este caracterizat in mod direct de narator si de celelalte
personaje, dar mai ales indirect, prin vorbe, fapte, comportament, relatia cu celelalte personaje.
Statutul social al personajul este initial unul privilegiat deoarece este cel mai mic fiu,
intruchipand in basm motivul superioritatii mezinului. Statutul sau social se schimba, insa, pe
parcursul operei deoarece este pacalit de span, care ii fura identitatea, aceasta experienta avand
pentru el rol initiatic.
Din punct de vedere moral, este un erou tipic de basm prin bunatate, generozitate, curaj, dar se
deosebeste prin faptul ca ramane in sfera umanului, neavand trasaturi supranaturale.
Psihologic, nu este foarte bine individualizat, fiind privit mai ales din exterior, din
comportamentul sau reiesind ca este o fire sensibila si ca are momente de indoiala, de ezitare
specific umane.
Trasatura dominanta este bunatatea, care se evidentiaza inca de la inceputul basmului, din scena
in care pare a fi cel mai afectat de supararea tatalui cauzata de esecul fiilor mai mari. Reactia lui
este surprinsa de narator prin caracterizare directa: “incepe a plange in inima sa” si se retrage in
gradina palatului. Milostiv, da de pomana batranei cersetoare pe care o intalneste, iar aceasta ii
rasplateste bunatatea, sfatuindu-l sa ceara tatalui sau calul, hainele, armele cu care a fost el mire.
Astfel pregatit, porneste intr-o calatorie initiatica, pe parcursul careia este supus mai multor
probe menite sa-l pregateasca pentru viata.
Prima proba la care e supus este chiar cea a tatalui sau, care-l asteapta la un pod deghizat in urs.
Mezinul da dovada de curaj, primind binecuvantarea tatalui. Podul reprezinta pentru erou
trecerea de la adolescenta la maturitate, dar si trecerea de la o lume cunoscuta, cea a imparatiei,
la o lume necunoscuta, padurea-labirintul vietii in care se rataceste, neinitiat fiind.
Aici dovedeste o alta trasatura dominanta a sa: naivitatea, lipsa experientei vietii. De aceea, se
lasa usor pacalit de span, pe care il accepta ca sluga, nesocotind sfatul tatalui. Profitand de
credibilitatea lui, spanul il atrage la o fantana si il inchide in ea. Naivitatea personajului este
evidentiata si de narator prin caracterizare directa, precizand ca este “boboc in felul sau la trebi
aieste”. Scena fantanii devine semnificativa pentru personaj deoarece este atat locul “botezului”,
aici primindu-si numele de Harap-Alb, cat si o adevarata poarta a infernului, de aici incepand
pentru el greutatile vietii, reprezentate de probele la care spanul il supune.
In relatia cu spanul se dovedeste a fi cinstit, loial, respectandu-si juramantul facut chiar si in
momentele dificile.
Drumul catre curtea Imparatului Rosu este un alt prilej de initiere deoarece el invata acum ca
orice fiinta, oricat de neinsemnata ar parea, ar putea fi de folos. Prin caracterizare indirecta, ce
reiese din comportament, se evidentiaza, din nou, bunatatea eroului deoarece ocoleste furnicile si
ajuta albinele, fiind rasplatit apoi pentru altruismul sau. De asemenea, alaturi de cele cinci
personaje fabuloase, dovedeste capacitatea de a vedea dincolo de aparente si de a-si face prieteni
adevarati, care sa-i fie alaturi in momentele dificile.
Probele de la curtea Imparatului Rosu reprezinta initierea erotica a eroului, caci ele duc la ritualul
petitului: insotirea mirelui de un alai, gazduirea (proba de foc), ospatul, proba indemanarii si
alegerea motivata a miresei. Trecerea acestor probe il pregateste pentru casatoria cu o fata din
aceeasi lume ca si el, o etapa esentiala in evolutia sa.
Scena mortii devine simbolica pentru erou deoarece marcheaza sfarsitul juramantului, dar si al
conditiei umilitoare de rob. Invierea inseamna pentru el o renastere intr-o alta viata in care este
pregatit pentru casatorie si pentru a deveni imparat.

Destinul personajului principal evidentiaza caracterul didactic al basmului, explicat lui Harap-
Alb si prin vorbele Sf. Duminici: “cand vei ajunge si tu odata mare si tare […] vei crede celor
asupriti si necajiti pentru ca stii ce e necazul”. Constructia personajului reflecta viziunea despre
lumea autorului deoarece este umanizat prin comportament si limbaj, neavand trasaturi
supranaturale. Desi inzestrat cu trasaturi deosebite, Harap-Alb are slabiciuni omenesti, momente
de tristete si de disperare, dar si satisfactiile invingatorului, toate conducand la desavarsirea sa ca
om.

“Povestea lui Harap-Alb”

de Ion Creanga
-relatia dintre personaje-

Ion Creanga este considerat in literatura romana creatorul basmului cult, ale carui principale
trasaturi sunt localizarea si umanizarea fantasticului.
Publicat in anul 1877, in revista “Convorbiri literare”, basmul “Povestea lui Harap-Alb” de Ion
Creanga este considerat “cel mai frumos basm […] din intreaga noastra literatura”, “un veritabil
bildungsroman fantastic”.
Tema generala a basmelor, lupta dintre bine si rau, ocupa un loc secundar in “Poves-tea lui
Harap-Alb” deoarece nu exista o confruntare directa intre erou si fortele raului. In toate probele
la care este supus, Harap-Alb este ajutat de prietenii de nadejde pe care si-i facuse. Tema centrala
a basmului este calatoria initiatica a eroului, fiecare secventa narativa devenind un moment
esential in initierea acestuia atat in plan soci-al, cat si uman. Din acest punct de vedere, opera
devine un bildungsroman.
Titlul devine semnificativ pentru tema basmului deoarece sugereaza ca opera urma-reste destinul
personajului principal, anume Harap-Alb. Numele acestuia este un oxi-moron deoarece “harap”
inseamna negru, aici avand sensul de rob, iar adjectivul “alb” evidentiaza statutul lui special de
rob alb, dar sugereaza si puritatea sufleteasca.
Perspectiva narativa este obiectiva, naratiunea fiind relatata la persoana a III-a, de un narator
omniscient, dar exista si interventii subiective ale naratorului, din dorinta de a recapta atentia
cititorului.
Personajul principal, Harap-Alb, si personajul secundar, spanul, sunt individualizate prin
caracterizare directa facuta de narator si de celelalte personaje, dar si prin caracterizare indirecta
ce reiese din vorbe, fapte, comportament, relatia cu celelalte personaje.
Statutul initial al lui Harap-Alb este unul privilegiat deoarece este cel mai mic fiu de crai,
intruchipand in basm motivul superioritatii mezinului. Spanul accepta initial ipostaza umila de
sluga, dar isi schimba statutul prin viclenie, reusind sa fure identitatea lui Harap-Alb.
Din punct de vedere moral, este un erou tipic de basm prin bunatate, generozitate, curaj, dar se
deosebeste prin faptul ca ramane in sfera umanului, neavand trasaturi supranaturale. Personajul
opozant, spanul, reprezinta fortele raului, individul perfid, obisnuit a obtine avantaje si bogatie
prin inselaciune. Portretul sau fizic se rezuma la o trasatura, ce reiese din caracterizarea directa
facuta de narator: “om span”. In superstitia populara, acesta este un om “insemnat”, periculos si
trebuie evitat.
Psihologic, Harap-Alb nu este foarte bine individualizat, fiind privit mai ales din exterior, din
comportamentul sau reiesind ca este o fire sensibila si ca are momente de indoiala, de ezitare
specific umane.
O prima scena semnificativa pentru relatia dintre personaje este cea a intalnirii in padure,
labirintul in care mezinul, neinitiat fiind, se rataceste. Lingusitor si umil, spanul reuseste sa il
convinga pe erou sa-l accepte in slujba sa, desi tatal sau il sfatuise sa se fereasca de astfel de
oameni. Viclean, spanul varsa apa din pleosca si il atrage la o fantanta, pacalindu-l sa intre in ea.
Naivitatea mezinului este evidentiata de narator prin caracterizare directa: “e boboc in felul sau
la trebi aieste”. Acesta intra in fantana, fara sa se gandeasca la pericolul care il pandea. Spanul
devine rautacios si amenintator, silindu-l sa jure pe palos ca ii va arata “ascultare si supunere in
toate”. Aceasta scena devine semnificativa pentru personaj deoarece este atat locul “botezului”,
aici primindu-si numele de Harap-Alb, cat si o adevarata poarta a infernului, de aici incepand
pentru el greutatile vietii.
In relatia cu spanul, Harap-Alb dovedeste loialitate si credinta fata de stapanul sau, intrucat
jurase pe palos. Cinstit din fire, nu il tradeaza pe span nici chiar in momentele dificile. Pe de alta
parte, spanul este un stapan tiranic, impulsiv si agresiv. Astfel, in momentul in care ajung la
curtea Imparatului Verde, spanul il trimite la
grajd si devine amenintator, palmuindu-l ca sa ia “si mai mult frica”. De aceea, fetele Imparatului
Verde cred ca spanul nu le seamana deloc “nici la chip, nici la bunatate” si ca Harap-Alb, sluga
lui, “are o infatisare mult mai placuta si samana a fi mult mai omenesc”. Spanul este dictatorial si
aspru cu Harap-Alb, asumandu-si toate meritele reusitei lui, intrucat considera ca stie sa-i fie
stapan adevarat si sa il struneasca.
O ultima scena semnificativa pentru evolutia relatiei dintre cele doua personaje este cea din
finalul basmului, cand Harap-Alb se intoarce cu fata Imparatului Rosu, pe care spanul dorea sa o
ia de sotie. Aceasta dezvaluie adevarata identitate a celor doi, iar spanul, crezand ca Harap-Alb
si-a incalcat juramantul, se repede si ii taie capul. Este pedepsit insa de calul lui, care il ridica la
cer si apoi ii da drumul, ucigandu-l. Personaj fabulos, fata Imparatului Rosu il readuce la viata pe
Harap-Alb, iar cei doi primesc binecuvantarea Imparatului Verde pentru a se casatori si a-i urma
la tron. Aceasta scena este semnificativa deoarece marcheaza sfarsitul juramantului, dar si al
conditiei umilitoare de rob. Invierea inseamna pentru el o renastere intr-o alta viata in care este
pregatit pentru casatorie si pentru a deveni imparat.

Relatia dintre cele doua personaje evidentiaza antiteza dintre bine si rau, deznodamantul fiind
reprezentat, ca intotdeauna, de triumful binelui asupra raului. Protagonistul trece printr-o serie de
probe, dar invata din greseli, evolueaza, se maturizeaza pentru a merita sa devina imparat. Un rol
important in acest proces il are si spanul, care intruchipeaza raul, dar este si cel care il initiaza, “e
un rau necesar”. Ambele personaje sunt umanizate prin comportament, ganduri, limbaj, fiind o
expresie a viziunii despre lume a autorului.
“Moara cu noroc”
de Ioan Slavici
-tema si viziune-

Realismul este un curent literar care apare la sfarsitul secolului al XIX-lea in Franta, ca o reactie
impotriva romantismului, impotriva tendintei de evadare din real a romanticilor, promovand in
operele literare o viziune asupra vietii cat mai aproape de realitate.
Trasaturile realismului sunt autenticitatea, veridicitatea si obiectivitatea. Temele preferate sunt
problemele societatii contemporane lor, pe care le prezinta in mod cri-tic, iar personajul este unul
tipic, reprezentativ pentru o categorie sociala.
Ioan Slavici este un scriitor realist si moralizator a carui opera este o pledoarie pentru echilibrul
moral, orice abatere de la aceste norme fiind sanctionate.
Nuvela “Moara cu noroc” de Ioan Slavici a fost publicata in revista “Novele din popor”, aparuta
in 1881 si este o nuvela realista, de analiza psihologica.
Opera se incadreaza in realism prin tema, obiectivitatea viziunii, veridicitatea faptelor si prin
personajele tipice. Actiunea se concentreaza asupra unui conflict de natura psi-hologica, din
sufletul personajului principal, care oscileaza intre dorinta de a ramane om cinstit, dragostea fata
de familie si patima banului care pune stapanire pe el.
Nuvela este o specie a genului epic, de dimensiune medie, cu actiune care se concentreaza asupra
unui singur conflict, cu personaje putine, dar bine individualizate.
Tema nuvelei este puterea banului, opera ilustrand consecintele nefaste pe care le are asupra
omului, setea de inavutire.
Compozitional, nuvela este alcatuita din 17 capitole prezentate prin inlantuire, elipsa, alternanta
si insertie. Perspectiva narativa este obiectiva, naratiunea fiind relatata la persoana a III-a, de un
narator omniscient.
Relatiile temporale si spatiale sunt relativ definite, actiunea petrecandu-se la Hanul Moara cu
noroc si in localitatile din zona Ardealului, pe parcursul unui an.
Incipitul nuvelei: “Omul sa fie multumit cu saracia sa, caci, daca e vorba, nu bogatia, ci linistea
colibei tale te face fericit” reprezinta cheia morala a operei, norma pe care personajele ar trebui
sa o respecte. Ea este exprimata de batrana soacra a lui Ghita, mama Anei.
Expozitiunea prezinta personajele, spatiul si timpul actiunii. Personajul principal, Ghita, cizmar
de meserie, este casatorit cu Ana si au impreuna doi copii. Nemultumit de situatia materiala, se
muta la Hanul Moara cu Noroc, o carciuma situata la rascruce de drumuri comerciale. O vreme
afacerile merg bine, iar familia este fericita.
O scena semnificativa pentru tematica operei este cea a confruntarii dintre Ghita si Lica, in urma
careia Ghita devine partas la afacerile lui Lica. Intr-o zi de duminica, atunci cand Ghita ar fi
trebuit sa mearga la biserica cu familia, este surprins de aparitia lui Lica si a oamenilor lui la han.
Observandu-i de departe, Ghita isi trimite sluga sa il anunte pe preot ca vor intarzia, ca masura
de precautie. Lica reuseste sa ii imblanzeasca pe cei doi caini si sa intre in han. Ii da lui Ghita o
legatura cu semnele turmelor sale pe care ar trebui sa le urmareasca, ii cere cheia hanului si ia
bani din lada cu imprumut, dar nu ii numara. Cand devine ironic cu Ghita, care ramane fara
reactie, atunci acesta incearca sa se opuna, dar Lica ii ameninta familia. Ghita il avertizeaza ca
si-a trimis sluga in sat, ceea ce il infurie pe samadau, drept urmare Ghita ii raspunde ca “oamenii
ca el sunt slugi primejdioase, dar tovarasi nepretuiti”. Astfel, el accepta sa devina partas la
afacerile ilegale ale samadaului, cerandu-i in schimb sa pastreze aparentele. Aceasta scena este
semnificativa pentru ca marcheaza inceputul degradarii morale a lui Ghita, care devine complice
la talharie si omor, depunand marturie mincinoasa in favoarea lui Lica si a oamenilor lui.
O a doua scena semnificativa este cea in care degradarea morala a lui Ghita atinge punctul
culminant deoarece decide sa-si foloseasca propria sotie in cursa pe care i-o intinde samadaului.
Lica il avertizeaza pe Ghita ca va veni la han in sambata Pastelui, sugerandu-i ca va avea bani
insemnati asupra lui. Ghita ar fi trebuit sa isi petreaca sarbatorile la sora Anei, dar decide sa
ramana la han, plecand doar soacra si cei doi copii. Ana insista sa ramana alaturi de sotul ei, desi
Lica ii ceruse lui Ghita sa ramana singur. Atunci cand vine, asa cum promisese, se infurie cand o
vede pe Ana si il avertizeaza ca are o slabiciune pentru ea. Ii propune sa il vindece el de aceasta
slabiciune si ii cere sa il lase singur cu Ana. Ghita vede acum ocazia unica de a merge la
jandarmul Pintea sa-l anunte ca Lica este la han si are bani insemnati asupra sa. Cand descopera
ca a fost parasita de sot, Ana isi exprima dispretul pentru ceea ce ajunge acesta, caracterizandu-l
in mod direct: “Ghita nu e decat o muiere in haine barbatesti”.
Deznodamantul urmareste destinul tragic al personajelor. Ghita se intoarce la han si o injunghie
pe Ana, iar el este impuscat de Raut. Lica porunceste sa se dea foc hanului, iar el incearca sa
fuga, insa cand il vede pe Pintea realizeaza ca nu mai are scapare si se sinucide.
In opinia mea, opera are un caracter moralizator sustinut si de simetria incipitului cu finalul.
Advertismentele batranei din incipitul nuvelei, cu privire la goana dupa inavutire, sunt ignorate
de Ghita, iar acesta isi pierde linistea colibei, instrainandu-se de familie. Patima banului il
loveste treptat si il dezumanizeaza, transformandu-l in complice la talharie si omor, iar in final,
in criminal. In concluzie, sanctionarea drastica a protagonistilor este pe masura, lor lipsindu-le
stapanirea de sine si simtul masurii.

“Moara cu noroc”
de Ioan Slavici
-caracterizare personaj-

Ioan Slavici este un scriitor realist si moralizator a carui opera este o pledoarie pentru echilibrul
moral, orice abatere de la aceste norme fiind sanctionate.
Nuvela “Moara cu noroc” de Ioan Slavici a fost publicata in revista “Novele din popor”, aparuta
in 1881 si este o nuvela realista, de analiza psihologica.
Tema nuvelei este puterea banului, opera ilustrand consecintele nefaste pe care le are asupra
omului, setea de inavutire.
Titlul operei este semnificativ pentru destinul personajului principal deoarece acesta spera ca
hanul sa-i aduca noroc, insa moara este parasita, locul este pustiu, sugerandu-se o influenta
malefica. Astfel, moara este “cu noroc” numai in sensul castigarii de multi bani pe cai necinstite.
Perspectiva narativa este obiectiva, naratiunea fiind relatata la persoana a III-a, de un narator
omniscient care stie tot ceea ce simte, gandeste personajul principal si dezvaluie prin intermediul
monologului interior in stil indirect liber.
Ghita este caracterizat in mod direct de narator, de celelalte personaje si prin autoca-racterizare,
dar si in mod indirect, prin fapte, vorbe, actiuni, ganduri, relatia cu celelate personaje.
Statutul social al personajului este reliefat inca de la inceputul nuvelei. Ghita este casatorit cu
Ana, au impreuna doi copii si locuiesc in casa mamei Anei, soacra lui. Familia duce un trai
modest deoarece Ghita, cizmar de meserie, nu are de lucru. Nemultumit de conditia lui sociala,
Ghita tinde firesc spre bunastare si isi convinge familia sa se mute pentru 2-3 ani la carciuma
aflata la rascrucea unor drumuri comerciale, Moara cu noroc.
Din punct de vedere moral, Ghita este la inceput un om harnic, cinstit, care nu vrea decat sa
agoniseasca suficienti bani cat sa-si angajeze zece calfe pentru cizmarie. Bun meserias, muncitor,
Ghita trudeste din greu pentru fericirea familiei sale si se bucura atunci cand vede ca afacerile ii
merg bine, iar familia este multumita.
Psihologic, este individualizat prin monologul interior, dar si prin caracterizare directa facuta de
narator, care ii dezvaluie conflictul dintre dorinta de a ramane om cinstit, dragostea fata de
familie si patima banului care pune treptat stapanire pe sufletul sau. Sub influenta acesteia,
naratorul urmareste degradarea morala si psihologica a perso-najului.
Trasatura dominanta a personajului este lacomia de bani, trasatura care il conduce la
dezumanizare si degradare morala.
O scena semnificativa in evolutia personajului este aparitia la han a lui Lica Samada-ul, seful
porcarilor din zona, personaj malefic de care toti se temeau. Ghita incearca initial sa se arate
autoritar, darz si sa reziste propunerilor lui Lica. Gesturile, compor-tamentul sau dezvaluie
nesiguranta si teama care-l stapanesc.
Naratorul observa prin caracterizare directa schimbarea lui Ghita, care inainte era “un om mereu
asezat si pus pe ganduri”, iar dupa vizita lui Lica devenise “ursuz, se aprin-dea pentru orisice
lucru de nimic, nu mai zambea ca mai-nainte”. Ajunge chiar sa regrete ca avea familie deoarece
si-ar fi dorit sa poata spune “prea putin imi pasa”.
Conflictul interior este din ce in ce mai puternic, lupta dandu-se intre frontul cinstit al lui Ghita si
ispita bogatiei: “vedea banii gramada inaintea sa si i se impaienjeneau parca ochii”.
Dezumanizarea lui Ghita este lenta, dar sigura, intrucat el devine din partas la afaceri necurate
complice la talharie si omor, depunand marturie mincinoasa in favoarea lui Lica. Dupa proces
este apasat de remuscari, de sentimentul vinovatiei si se autocarac-terizeaza in fata copiilor: “voi
nu mai aveti un tata […] om cinstit”, “tatal vostru e un ticalos”. Desi isi propune sa-l dea in
vileag pe Lica, amana foarte mult momentul, din dorinta de a strange cat mai multi bani.
Constient ca nu-si mai poate controla dorinta de imbogatire, da vina pe firea lui slaba,
autocaracterizandu-se: “asa m-a lasat Dumnezeu, ce sa fac daca e in mine ceva mai tare decat
vointa mea”.
O ultima scena semnificativa este cea in care Ghita o foloseste pe Ana drept momeala pentru a-l
demasca pe Lica. Vazandu-se parasita de sot, Ana isi exprima dispretul pentru ceea ce ajunsese
Ghita in mod direct: “nu e decat o muiere imbracata in haine barbatesti”. Prabusirea psihologica
a lui Ghita este inevitabila, intrucat devine el insusi criminal, injunghiind-o pe Ana. El este ucis
de Raut, devenind astfel o victima a propriului destin din cauza neputintei de a se impotrivi setei
sale nemasurate de avere.

Destinul personajului principal al nuvelei, Ghita, are un rol moralizator, intrucat ilustreaza
consecintele devastatoare pe care le are asupra omului dorinta de imbogatire. Chiar daca
oscileaza si are momente de regret, patima banului il or-beste, il dezumanizeaza treptat,
transformandu-l din omul cinstit la inceput in partas la afaceri necurate, complice la talharie si
omor, iar in final in criminal. In concluzie, sanctionarea personajului este pe masura faptelor
savarsite, intrucat ii lipsesc simtul masurii, echilibrul, stima de sine, calitati pentru care Slavici
pledeaza in opera sa.

“Moara cu noroc”
de Ioan Slavici
-relatia dintre personaje-

Ioan Slavici este un scriitor realist si moralizator a carui opera este o pledoarie pentru echilibrul
moral, orice abatere de la aceste norme fiind sanctionate.
Nuvela “Moara cu noroc” de Ioan Slavici a fost publicata in revista “Novele din popor”, aparuta
in 1881 si este o nuvela realista, de analiza psihologica.
Tema nuvelei este puterea banului, opera ilustrand consecintele nefaste pe care le are asupra
omului, setea de inavutire.
Titlul operei este semnificativ pentru destinul personajului principal deoarece acesta spera ca
hanul sa-i aduca noroc, insa moara este parasita, locul este pustiu, sugerandu-se o influenta
malefica. Astfel, moara este “cu noroc” numai in sensul castigarii de multi bani pe cai necinstite.
Perspectiva narativa este obiectiva, naratiunea fiind relatata la persoana a III-a, de un narator
omniscient care stie tot ceea ce simte, gandeste personajul principal si dezvaluie prin intermediul
monologului interior in stil indirect liber.
Personajul principal, Ghita, si sotia sa, Ana, personaj secundar, sunt individualizate prin
caracterizare directa facuta de narator si de celelalte personaje, dar prin caracterizare indirecta ce
reiese din fapte, vorbe, actiuni, ganduri, relatia cu celelate personaje.
Statutul social al personajelor este reliefat inca de la inceputul nuvelei. Ghita este casatorit cu
Ana, au impreuna un copil si il asteapta pe al doilea. Locuiesc toti in casa soacrei, mama Anei,
intr-un sat saracacios. Familia duce un trai modest deoarece Ghita, cizmar de meserie, nu are de
lucru. Nemultumit de situatia sa materiala, Ghita decide sa se mute pentru 2-3 ani la carciuma
aflata la rascrucea unor drumuri comerciale, Moara cu noroc.
Om harnic, cinstit, Ghita nu vrea initial decat sa agoniseasca atatia bani, cat sa isi angajeze zece
calfe pentru cizmarie. Ana, “cea inteleapta si asezata”, se arunca “rasfatata” asupra lui, iar lui
Ghita ii batea inima de bucurie, vazand ca afacerile ii merg bine, iar familia este fericita.
Cuplul Ghita-Ana este introspectat psihologic de naratorul omniscient, care stie ce simt, gandesc,
ce planuiesc cei doi soti. De asemenea, naratorul observa atent transformarea morala si
psihologica a personajelor. Prin monologul interior se evidentiaza conflictele interioare ale
personajelor; Ghita oscileaza intre dorinta de a ramane om cinstit, dragostea fata de familie si
patima banului care incepe sa puna stapanire pe sufletul sau. Ana oscileaza si ea intre a avea
incredere sau nu in sotul ei, devenind tot mai suspicioasa si indepartandu-se de el.
Echilbrul tinerei familii este tulburat de aparitia la han a lui Lica Samadaul, personaj malefic de
care toti cei din zona se temeau. Ana observa ca Lica este oarecum “fioros la fata” si-l
avertizeaza pe Ghita de pericolul pe care il simte. Naratorul observa, prin caracterizare directa,
schimbarea lui Ghita, care inainte era “mereu asezat si pus pe ganduri”, iar apoi devenise “ursuz,
se aprindea din orisice lucru de nimic, nu mai zambea ca mai-nainte”. Ajunge chiar sa regrete ca
avea sotie si copii, intrucat si-ar fi dorit sa poata spune “prea putin imi pasa”. Se indeparteaza
incet, dar sigur de sotia sa, care “se simtea tot mai parasita”. Refuza sa-i dea amanunte despre
afacerile pe care le are cu Lica, iar relatiile dintre cei doi soti devin tot mai reci: “ii era parca n-a
vazut-o demult si parca era sa se desparta de dansa”.
Degradarea morala a lui Ghita este lenta, dar sigura, intrucat devine complice la talharie si omor,
depunand marturie mincionoasa in favoarea lui Lica. Dupa proces este apasat de remuscari
sincere, cerandu-i iertare Anei: “iarta-ma, Ana, iarta-ma cel putin tu, caci eu n-am sa ma iert cat
voi trai pe fata pamantului”.
Dezumanizare personajului principal atinge punctul culminant in momentul in care decide sa o
paraseasca pe Ana drept momeala pe care o intinde in cursa prinderii lui Lica. Vazandu-se
parasita de sot si impinsa in bratele altui barbat, Ana isi exprima dispretul pentru ceea ce
devenise Ghita, caracterizandu-l in mod direct: “nu e decat o muiere imbracata in haine
barbatesti”.
Destinul personajelor este tragic, intrucat Ghita o injunghie pe Ana, iar el este, la randul sau, ucis
de Raut.
Destinele celor doua personaje au un rol moralizator, ilustrand conse-cintele devastatoare pe care
le are setea de inavutire asupra omului. Chiar daca are momente de regret, patima banului il
orbeste si il dezumanizeaza treptat pe Ghita. Astfel, ajunge sa piarda nu numai increderea in sine,
dar si pe cea a sotiei sale, Ana, ceea ce conduce, inevitabil, la ruptura. Ana impartaseste acelasi
destin pentru ca incalca norme morale importante, precum cinstea si loialitatea fata de sotul ei.

Drama familiei este generata de lipsa de sinceritate si de comunicare, iar goana dupa inavutire cu
orice pret provoaca dezechilibre si chiar catastrofe la nivelul relatiilor interumane.

“Baltagul”
de Mihail Sadoveanu
-tema si viziune-

Realismul este un curent literar care apare la sfarsitul secolului al XIX-lea in Franta, ca o reactie
impotriva romantismului, impotriva tendintei de evadare din real a romanticilor, promovand in
operele literare o viziune asupra vietii cat mai aproape de realitate.
Trasaturile realismului sunt autenticitatea, veridicitatea si obiectivitatea. Temele preferate de
autori sunt problemele societatii contemporane lor, pe care le prezinta in mod critic, iar
personajul este unul tipic, reprezentativ pentru o categorie sociala.
Scriitor deosebit de prolific, Mihail Sadoveanu a creat o opera care se intinde pe aproape
jumatate de secol, avand amploarea unei intregi literaturi.
Publicat in anul 1930, in perioada interbelica, romanul “Baltagul” de Mihail Sado-veanu este un
roman monografic, mitic, dar si initiatic (bildungsroman).
Tema romanului este calatoria cu scopul aflarii adevarului. Aceasta este, insa, si un pretext
pentru autor pentru a prezenta si lumea arhaica a omului romanesc, specificul nostru national.
Totodata, sunt prezente si tema familiei, dar si a initierii.
Titlul romanului este unul simbolic deoarece baltagul (un topor cu doua taisuri) este atat arma
crimei (cu care a fost ucis Nechifor Lipan), cat si arma dreptatii, intrucat acelasi baltag este
folosit pentru uciderea criminalului.
Compozitional, romanul este alcatuit din 16 capitole prezentate prin inlantuire si evocare.
Perspectiva narativa este obiectiva, naratiunea fiind relatata la persoana a III-a, de catre un
narator omniscient.
Relatiile temporale si spatiale sunt relativ definite, actiunea petrecandu-se pe melea-gurile
Moldovei, de la sfarsitul toamnei pana la sfarsitul primaverii.
Incipitul romanului contine legenda pe care Nechifor Lipan obisnuia sa o spuna pe la nunti si pe
la petreceri, legenda despre darurile pe care Dumnezeu le-ar fi dat neamurilor.
Expozitiunea prezinta personajele, spatiul si timpul actiunii. Astfel, Vitoria Lipan este o
munteanca din Magura Tarcaului, casatorita cu Nechifor Lipan. Au impreuna doi copii,
Gheorghita si Minodora. Pentru ca Nechifor era oier priceput, “avere aveau cat le trebuia”. Intr-o
zi, Nechifor pleaca la Dorna sa cumpere oi si nu se mai intoarce acasa o buna vreme.
O scena semnificativa pentru tematica operei este cea de la inceput, cand Gheorghita vine acasa
de sarbatori, asa cum ii ceruse mama sa. Vitoria il primeste “cu mare bucurie”, iar apoi se retrage
in alta odaie “ca sa poata plange singura”. Gheorghita observa totusi suferinta ascunsa a mamei
sale si transformarea ei: “se uita numai cu suparare si i-au crescut tepi de aricioaica”. Vitoria ii
spune lui Gheorghita ca, fiind singurul barbat din familie, trebuie sa plece in cautarea tatalui sau.
Desi accepta initial, Gheorghita cere explicatii in legatura cu ce ar trebui sa faca si atunci Vitoria
realizeaza ca trebuie sa renunte la nadejdea pe care si-o pusese in el. De aceea, decide sa plece
impreuna la drum, avertizandu-l pe Gheorghita de scopul calatoriei sale: “pentru tine de aci
inainte incepe a rasari soarele”.
In cautarea sotului disparut, Vitoria il gaseste pe Lupu, cainele lui Nechifor, in curtea unui
gospodar. Cu ajutorul acestuia descopera ramasitele pamantesti ale sotului sau intr-o rapa de sub
Crucea Talienilor. Anunta autoritatile sa constate crima, apoi pregateste cele necesare pentru
inmormantare si parastas.
O ultima scena semnificativa este cea de la parastasul dat in memoria lui Nechifor. Vitoria
intuieste cine este principalul vinovat de crima si pune la cale un abil scenariu, prin vorbe
aluzive, insinuari, reusind sa-l faca pe Calistrat Bogza sa cedeze psihic si sa-si recunoasca vina.
Acesta vrea sa isi recupereze baltagul de la Gheorghita, insa atunci “feciorul mortului simti
crescand in el o putere mai mare si mai dreapta decat a ucigasului”. Il paleste pe Bogza cu
baltagul in frunte, arma crimei devenind astfel si arma dreptatii. Odata dreptatea infaptuita,
sufletul ambelor personaje isi poate gasi linistea, viata reluandu-si cursul ei firesc.

Desi urmareste un singur fir epic, actiunea operei este complexa deoa-rece in “Baltagul” se
regasesc mai multe tipuri de romane. In primul rand, este un roman monografic prin prezentarea
detaliata a satelor de munte ale Moldovei cu topografia lor, institutiile specifice, obiceiurile,
traditiile, mentalitatea oamenilor. Este si un roman mitic prin numeroasele asemanari cu balada
“Miorita”, dar si cu mitul despre Isis si Osiris. Aspectul initiatic este evident pentru Gheorghita,
care este supus pe parcursul calatoriei unor probe menite sa-l pregateasca pentru viata, dar si
pentru Vitoria, care pleaca de la o lume cunoscuta, cea a satului traditional, catre una necu-
noscuta.

“Baltagul”

de Mihail Sadoveanu
-caracterizare personaj-

Scriitor deosebit de prolific, Mihail Sadoveanu a creat o opera care se intinde pe aproape
jumatate de secol, avand amploarea unei intregi literaturi.
Publicat in anul 1930, in perioada interbelica, romanul “Baltagul” de Mihail Sado-veanu este un
roman monografic, mitic, dar si initiatic (bildungsroman).
Tema romanului este calatoria cu scopul aflarii adevarului. Aceasta este, insa, si un pretext
pentru autor pentru a prezenta si lumea arhaica a omului romanesc, specificul nostru national.
Totodata, sunt prezente si tema familiei, dar si a initierii.
Titlul romanului este unul simbolic deoarece baltagul (un topor cu doua taisuri) este atat arma
crimei (cu care a fost ucis Nechifor Lipan), cat si arma dreptatii, intrucat acelasi baltag este
folosit pentru uciderea criminalului.
Personajul principal, Vitoria Lipan, este caracterizat in mod direct de narator si de celelalte
personaje si in mod indirect prin fapte, vorbe, ganduri, relatia cu celelalte personaje.
Din punct de vedere social, statutul personajului se contureaza inca din expozitiune. Vitoria
Lipan, o munteanca din Magura Tarcaului, este casatorita cu Nechifor Lipan si au impreuna doi
copii: Gheorghita si Minodora. Pentru ca Nechifor era oier price-put, “avere aveau cat le
trebuia”. In relatia cu familia, Vitoria se dovedeste o sotie iubitoare si o mama devotata, fiind
mai severa cu Minodora care se indeparta de tradi-tiile la care Vitoria tinea atat de mult.
Moral, reprezinta tipul eroului popular prin cultul pentru adevar si dreptate, precum si prin
respectarea traditiilor stramosesti. Portretul ei moral se realizeaza pe parcursul romanului, prin
aculmulare, Vitoria demonstrand calitati precum credinta, inteligenta, intuitia, perseverenta,
caracterul puternic.
Psihologic, este privita din exterior, fiind caracterizata in mod direct de catre narator. Astfel, se
evidentiaza ingrijorarea Vitoriei din cauza absentei sotului ei: “se socotea moarta ca si omul ei
care nu era langa dansa”, detasandu-se parca de lumea exterioa-ra: “intrase oarecum in sine”.
Vitoria are trasaturile specifice eroului popular: credinta, respectul pentru traditii, dar si pentru
adevar, de unde reiese si caracterul ei justitiar.
Firea ei religioasa se evidentiaza inca de la inceputul romanului, din faptul ca in momentele
dificile cere sfaturile lui Daniil Lilies, se roaga la Dumnezeu si merge chiar la Manastirea
Bistrita, unde se roaga la Sf. Ana. Convinsa ca o nenorocire s-a intamplat cu Nechifor, decide sa
plece in cautarea acestuia cu scopul de a-l gasi, de a-i face o inmormantare crestineasca. Inaintea
plecarii simte nevoia unei purificari sufletesti si posteste 12 vineri la rand. O duce pe Minodora
la manastire pentru a o sti in siguranta in lipsa ei.
Harnica si meticuloasa, Vitoria se pregateste si material pentru aceasta plecare: pune gospodaria
in ordine, o lasa pe seama argatului, vinde in agoniseala pentru a avea bani de drum si comanda
lui Gheorghita un baltag nou pe care il sfinteste la preotul satului.
Pe parcursul calatoriei, principala trasatura pe care o demonstreaza este spiritul de investigatie,
ea comportandu-se ca un adevarat detectiv. Astfel, intreband din sat in sat si din han in han,
reuseste sa refaca intocmai traseul parcurs de sotul ei. Prevazatoare, merge numai de la rasaritul
pana la apusul soarelui si nu dezvaluie niciodata motivul real al calatoriei. Ajunsa la Dorna si
intreband cu discretie oamenii locului, afla ca Nechifor cumparase 300 de oi si ca plecase insotit
de alti doi ciobani care voiau si ei sa cumpere 100. Perseverenta, Vitoria reface intocmai traseul
parcurs de cei trei si realizeaza ca la Sabasa ajunsesera toti, insa la Suha erau doar doi.
O scena semnificativa este cea in care, cu ajutorul lui Lupu, cainele credincios al lui Lipan, gasit
in curtea unui gospodar din Sabasa, Vitoria descopera ramasitele pamantesti ale sotului ei.
Reactia sa este surprinsa de narator prin caracterizare directa: “cu graba, dar fara lacrimi, femeia
facu cea dintai randuiala”. Desi indurerata, Vitoria isi pastreaza luciditatea si il lasa pe
Gheorghita sa privegheze langa trupul tatalui sau, iar ea merge in sat sa anunte autoritatile crima,
dar si sa-l poata duce pe Lipan pentru a-l inmormanta crestineste.
O alta scena semnificativa este cea de la parastasul dat in memoria lui Nechifor. Vitoria
demonstreaza o patrunzatoare observatie psihologica, intuind ca Calistrat Bogza este principalul
vinovat de crima si prin vorbe aluzive, insinuari, il determina pe acesta sa cedeze psihic si sa isi
recunoasca vina. Astfel, se poate infaptui dreptatea fara de care sufletul ei nu si-ar fi gasit
odihna.

Vitoria Lipan ramane un personaj reprezentativ pentru lumea satului, prin filosofia de viata,
echilibru si masura in toate, prin cultul adevarului, dreptatii si al traditiei. Pentru spiritul ei de
investigatie si justitiar, George Calinescu o considera un Hamlet feminin al literaturii romane.

“Baltagul”
de Mihail Sadoveanu
-relatia dintre personaje-

Scriitor deosebit de prolific, Mihail Sadoveanu a creat o opera care se intinde pe aproape
jumatate de secol, avand amploarea unei intregi literaturi.
Publicat in anul 1930, in perioada interbelica, romanul “Baltagul” de Mihail Sado-veanu este un
roman monografic, mitic, dar si initiatic (bildungsroman).
Tema romanului este calatoria cu scopul aflarii adevarului. Aceasta este, insa, si un pretext
pentru autor pentru a prezenta si lumea arhaica a omului romanesc, specificul nostru national.
Totodata, sunt prezente si tema familiei, dar si a initierii.
Titlul romanului este unul simbolic deoarece baltagul (un topor cu doua taisuri) este atat arma
crimei (cu care a fost ucis Nechifor Lipan), cat si arma dreptatii, intrucat acelasi baltag este
folosit pentru uciderea criminalului.
Personajul principal, Vitoria Lipan, si personajul secundar, Gheorghita, sunt individualizate prin
caracterizare directa facuta de narator si de celelalte personaje si prin ca-racterizare indirecta ce
reiese din fapte, vorbe, ganduri, relatia cu celelalte personaje.
Statutul social al celor doua personaje se evidentiaza inca de la inceput, prin prezen-tarea pe care
naratorul o face familiei Lipan. Vitoria Lipan este o munteanca din Magura Tarcaului, casatorita
cu Nechifor Lipan. Au impreuna doi copii, Gheorghita si Minodora. Pentru ca Nechifor era oier
priceput, “avere aveau cat le trebuia”. Gheor-ghita este fiul cel mic al familiei, pentru care
Vitoria are o slabiciune: “il ocrotea si-l apara de cate ori in ochii lui Lipan era un nour de vreme
rea”. Din portretul fizic, realizat de narator prin caracterizare directa: “intorcea un zambet frumos
ca de fata si abia incepea sa-i infiereze mustacioara”, reiese ca se afla in perioada de trecere de la
adolescenta la maturitate.
Din punct de vedere moral, Vitoria reprezinta tipul eroului popular prin cultul pentru adevar si
dreptate, precum si prin respectarea traditiilor stramosesti. Portretul ei moral se realizeaza pe
parcursul romanului, prin aculmulare, Vitoria demonstrand calitati precum credinta, inteligenta,
intuitia, perseverenta, caracterul puternic. Gheorghita este individualizat prin caracterizare
directa facuta de narator: “nu prea era vorbaret” si prin ochii Vitoriei, care-l vede sfios si nesigur.
Se sugereaza astfel ipostaza tanarului neinitiat, pe care calatoria in cautarea tatalui sau il va ajuta
sa se maturizeze. Psihologic, ambele personaje sunt privite din exterior, prin urmarirea
comportamentului si a reactiilor. Astfel, naratorul surprinde prin caracterizare directa ingrijorarea
si tristetea Vitoriei din cauza absentei sotului ei: “se socotea moarta ca si omul ei care nu era
langa dansa” si “era plina de ganduri de patima si durere”. Gheorghita se simte si el mahnit in
sine si are “o usoara induiosare” cand observa supararea mamei sale, pe care o admira: “mama
asta trebuie sa fie fermecatoare; cunoaste gandurile omului”.O scena semnificativa pentru
evolutia relatiei dintre cele doua personaje este cea de la inceput, cand Gheorghita vine acasa de
sarbatori, asa cum ii ceruse mama sa. Vitoria il primeste “cu mare bucurie”, iar apoi se retrage in
alta odaie “ca sa poata plange singura”. Gheorghita observa totusi suferinta ascunsa a mamei sale
si transformarea ei: “se uita numai cu suparare si i-au crescut tepi de aricioaica”. Vitoria ii spune
lui Gheorghita ca, fiind singurul barbat din familie, trebuie sa plece in cautarea tatalui sau. Desi
accepta initial, Gheorghita cere explicatii in legatura cu ce ar trebui sa faca si atunci Vitoria
realizeaza ca trebuie sa renunte la nadejdea pe care si-o pusese in el. De aceea, decide sa plece
impreuna la drum, avertizandu-l pe Gheorghita de scopul calatoriei sale: “pentru tine de aci
inainte incepe a rasari soarele”, “de acu’ tre’ sa te arati barbat”.
Calatoria se dovedeste a fi initiatica pentru Gheorghita deoarece este supus, asemenea
personajelor de basm, la trei probe. Prima este lupta cu troianul, cand Gheorghita isi dovedeste
forta fizica, deschizand drumul prin zapada. A doua este scena in care do-vedeste ca o poate
apara pe mama sa atunci cand un strain se apropie de ei si ii sop-teste Vitoriei ceva la ureche.
Ultima proba este trairea unei mari suferinte, aceea a descoperirii tatalui sau. Reactia celor doua
personaje este surprinsa de narator prin ca-racterizare directa. Gheorghita “plangea ca un copil
mic”, in timp ce Vitoria este indurerata, “dar fara lacrimi”, savarsind randuielile crestinesti.
O ultima scena semnificativa este cea de la parastasul dat in memoria lui Nechifor, la care
Vitoria pune la cale un abil scenariu prin care reuseste sa-l faca pe Calistrat Bogza sa cedeze
psihic si sa-si recunoasca vina. Acesta vrea sa isi recupereze baltagul de la Gheorghita, insa
atunci “feciorul mortului simti crescand in el o putere mai ma-re si mai dreapta decat a
ucigasului”. Il paleste pe Bogza cu baltagul in frunte, arma crimei devenind astfel si arma
dreptatii. Odata dreptatea infaptuita, sufletul ambelor personaje isi poate gasi linistea, viata
reluandu-si cursul ei firesc. Relatia dintre cele doua personaje este reprezentativa pentru
imaginea familiei traditionale din lumea arhaica a satului romanesc. Gheorghita isi priveste ma-
ma cu admiratie si respect, ascultandu-i sfaturile si acceptandu-i statutul de mentor in aceasta
calatorie. Vitoria, “o femeie in tara barbatilor”, accepta rolul initiatorului care ii poarta pasii catre
cunoastere. De aceea, cand, in finalul romanului, ea il anunta pe Gheorghita ca nu se va invoi sa
o marite pe Minodora cu fiul dascalitei, Vitoria nu transmite doar o atitudine, ci ii preda
responsabilitatea capului de familie, recunos-candu-i statutul de initiat.
“Plumb”
de George Bacovia

Simbolismul este un curent literar care se manifesta la sfarsitul secolului al XIX-lea in Franta, ca
o reactie impotriva romantismului, impotriva tendintei de evadare din real a romanticilor.
Simbolismul romanesc a fost sustinut de Alexandru Macedonski prin activitatea sa la revisa si
cenaclul “Literatorul”, aparuta in anul 1860.
George Bacovia este considerat reprezentantul cel mai de seama al simbolismului romanesc,
chiar daca in opera sa se regasesc si alte influente estetice.
Poezia “Plumb” deschide volumul cu acelasi nume publicat in anul 1916, volum in care se
regasesc coordonate esentiale ale universului liric bacovian. Poezia se inca-dreaza in simbolism
prin valorificarea trasaturilor specifice curentului: tehnica
sugestiei si a simbolului (simbolul sicrielor, cavoul), cromatica (dominata de culorile gri si
negru), muzicalitatea (sugerata de laitmotivul “plumb” si de cuvintele cu o
sonoritate dura sau stridenta), sinestezia (din versul “si scartaiau coroanele de plumb”), respectiv
corespondenta dintre universul exterior si cel interior.
Tematica poeziei este, de asemenea, specific simbolistica. Tema dominanta este cea a mortii,
sugerata prin numeroasele cuvinte din acest camp semantic: “sicriele”, “cavou”, “funerar
vestmant”, “coroanele”, “mort”. In strofa a doua se remarca si tema iubirii sortita esecului,
precum si cea a naturii impietrite (“flori de plumb”). Pe parcursul poeziei se contureaza si
conditia de damnat a artistului intr-o societate meschina, incapabila sa-l inteleaga, din acest
punct de vedere opera putand fi considerata o arta poetica.
Titlul poeziei este semnificativ pentru tematica operei datorita simbolului “plumb”, metal ale
carui trasaturi sugereaza stari sufletesti: culoarea gri releva monotonia, spleenul, greutatea—
apasarea sufleteasca, maleabilitatea—labilitatea psihica, iar forma sonora a cuvantului (o vocala
intre doua perechi de consoane) poate sugera imposibilitatea de evadare.
Compozitional, poezia este alcatuita din doua catrene pe care se imbina doua planuri poetice:
planul exterior, al universului impietrit si planul interior al iubirii moarte, creandu-se astfel o
corespondenta intre macrounivers si microuniversul spiritual.
Incipitul poeziei “Dormeau adanc sicriele de plumb” contureaza elementele spatiului inchis,
apasator, sufocant. Simbolul “sicrielor” devine semnificativ pentru acest univers in care eul liric
se simte claustrat, spatiu ce poate fi camera, societatea sau chiar propriul trup. Determinantul de
“plumb” adaugat simbolului sicrielor accentu-eaza ideea imposibilitatii de evadare din acest
univers inchis. Verbul “dormeau”
urmat de adverbul “adanc” sugereaza un somn profund ce trimite mai degraba cu gandul la
moarte. Metafora “flori de plumb” contureaza imaginea vizuala a naturii impietrite, iar raceala,
pustietatea sunt sugerate si prin sinestezii: “si era vant…/ si scartaiau coroanele de plumb”. Intr-o
astfel de atmosfera, sentimentele eului liric sunt de solitudine: “stam singur in cavou”, de
pustietate sufleteasca si de iritare, nevroza, sentimente conturate de imaginea auditiva din ultimul
vers.
Strofa a doua ilustreaza planul interior prin evocarea sentimentului de iubire ilustrat prin
metafora: “amorul meu de plumb”. Aceasta metafora alaturi de adverbul “intors” releva ideea ca
iubirea nu mai produce ca la romantici acea stare de inaltare sufleteas-ca, ci, dimpotriva, este un
sentiment care apropie de teluric si inclusiv de moarte.
Lucian Blaga aprecia ca adverbul “intors” sugereaza intoarcerea mortului cu fata spre apus.
Versul al doilea evidentiaza starea de spirit a eului liric, de disperare: “si-am inceput sa-l strig”,
dar si de detasare fata de sentimentul lui defunct care este contemplat parca din exterior: “stam
singur langa mort”.
Finalul poeziei: “si atarnau aripile de plumb” sugereaza lipsa oricarei perspective de implinire a
iubirii.

Poezia “Plumb” de George Bacovia este o opera reprezentativa pentru simbolismul romanesc
prin valorificarea trasaturilor specifice curentului, prin teme si motive, prin atmosfera poeziei
dominata de stari, sentimente precum apasarea sufle-teasca, solitudinea, izolarea, impietrirea, dar
si prin expresivitatea deosebita care se remarca la toate nivelurile textului poetic evidentiind
complexitatea poeziei.
“Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”
de Camil Petrescu
-tema si viziune-

Aderand la ideile lui Eugen Lovinescu, privind modernizarea literaturii romane, Camil Petrescu
sustinea si el ca literatura trebuie sa se sincronizeze cu psihologia si filosofia epocii, dar si cu
celelalte domenii de cunoastere. Prozatorul sustine o creatie autentica, inspirata din propria
experienta de viata, filtrata prin propria constiinta.
Publicat in anul 1930, in perioada interbelica, romanul “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte
de razboi” de Camil Petrescu este un roman modern, subiectiv, de ana-liza psihologica, un roman
al experientei.
Tema romanului este drama intelectualului lucid, dornic de cunoastere, de experiente absolute,
intr-o societate limitata si corupta. Titlul operei sugereaza alte doua teme: iubirea si razboiul, ce
reprezinta, de fapt, cele doua experiente fundamentale traite de personajul principal.
Perspectiva narativa este subiectiva, naratiunea fiind relatata la persoana I, de naratorul personaj,
Stefan Gheorghidiu.
Actiunea operei este structurata pe doua planuri: planul obiectiv, exterior, in care este prezentata
experienta razboiului si planul subiectiv, interior, ce relateaza experienta iubirii conjugale. Daca
experienta casniciei este fictionala, cea a razboiului este autentica, fiind inspirata din jurnalul de
front al autorului, documente de epoca, articole de ziar.
Relatiile temporale si spatiale sunt definite in functie de planuri: in planul fictiv, actiunea se
petrece in PRM (1916), pe front (Valea Prahovei, Valea Oltului, canalul Rucar-Bran), in plan
subiectiv, actiunea se petrece in mediul citadin (Bucuresti, Constanta, Odobesti, Campulung) pe
parcursul a doi ani si jumatate inainte de inceperea razboiului.
In incipit, sunt fixate realist coordonatele spatio-temporale. In primavara anului 1916, Stefan
Gheorghidiu participa ca proaspat sublocotenent la fortificatiile care se faceau pe Valea Prahovei
in vederea intrarii Romaniei in PRM.
O prima scena semnificativa pentru tematica operei este cea de la popota ofiterilor, unde
Gheorghidiu asista intr-o seara la o discutie despre dragoste si fidelitate, pornind de la un fapt
divers din ziar: un barbat isi ucisese sotia infidela si fusese achitat de catre tribunal. Discutia
evidentiaza pluriperspectivismul, intrucat parerile sunt foarte diferite. Unul crede ca “nevasta
trebuie sa fie nevasta si casa-casa”, altul sustine ca nu ai dreptul sa ucizi o femeie care nu te mai
iubeste si ca este preferabila despartirea. Gheorghidiu intervine cu o energie neasteptata,
acuzandu-i ca vorbesc despre lucruri pe care nu le cunosc si isi exprima propria parere despre
iubire. El crede ca “o iubire mare e mai degraba un proces de autosugestie” si “acei care se
iubesc au drept de viata si de moarte unul asupra celuilalt”. Isi argumenteaza ideile cu exemple
foarte plastice, iar apoi iese cu ochii in lacrimi, marturisindu-i camaradului sau, Orisan, ca daca a
doua zi nu obtine permisie, dezerteaza.
Scena devine semnificativa pentru ca evidentiaza faptul ca Gheorghidiu concepe iubirea in mod
absolut, dar si pentru ca aceasta discutie declanseaza memoria involuntara a personajului, care
incepe sa relateze prin retrospectie povestea celor doi ani si jumatate de casnicie cu Ela. Stefan
Gheorghidiu era student la Filosofie, iar Ela era studenta la Litere. Se indragostesc si in scurta
vreme se casatoresc, la inceput fiind foarte fericiti. Echilibrul tinerei familii este tulburat de o
mostenire pe care
Gheorghidiu o primeste de la un unchi foarte bogat, Tache. Ela se simte atrasa de lumea
mondena si cea a afacerilor, de lux si de escapade, spre deosebire de sotul ei. La o petrecere a
Anisoarei, o verisoara de-a lui Gheorghidiu, Ela cunoaste pe domnul G., un avocat obscur, dar un
dansator foarte apreciat de femei.
O a doua scena semnificativa este excursia la Odobesti, prilejuita de sarbatorirea Sf. C-tin si
Elena. Gheorghidiu observa ca Ela acorda o atentie exagerata domnului G., ceea ce il face sa
puna sub semnul indoirii fidelitatea ei. Constata ca sotia sa a mutat de doua ori pe toata lumea
pentru a sta in aceeasi masina cu domnul G., pe drum toate comentariile le facea cu sau pentru
acesta, fiind vizibil emotionata. La un popas, el ii ofera crengute de mar inflorit, iar la pranz Ela
gusta din felul sau de mancare, gest pe care Gheorghidiu il considera intim. Comportamentul
Elei ii provoaca o suferinta chinuitoare, aceasta marturisind ca: “in cele trei zile cat am stat la
Odobesti, am fost ca si bolnav”.
Adevarata desprindere de drama iubirii se face prin trairea unei experiente cruciale mult mai
dramatice, aceea a razboiului, la care Gheorghidiu participa efectiv, luptand pentru eliberarea
Ardealului de sub dominatia Austro-Ungara. Drama razboiului il face sa vada la adevarata sa
dimensiune drama iubirii si sa se detaseze de ea. Ranit si spitalizat, Gheorghidiu revine la
Bucuresti in perioada de convalescenta si decide sa rupa definitiv legatura conjugala si sa ii lase
Elei “tot trecutul”.

Romanul “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi” este o creatie reprezentativa
pentru modernismul romanesc prin schimbarea viziunii traditionale asupra unor teme precum
iubirea si razboiul, prin tipologia personajul principal si prin technicile narative si de analiza
psihologica moderne. Stilul anticalofil al autorului-preferinta pentru limbajul clar, precis, pentru
notatia exacta, sustine autenticitatea romanului.

“Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”

de Camil Petrescu
-caracterizare personaj-

Aderand la ideile lui Eugen Lovinescu, privind modernizarea literaturii romane, Camil Petrescu
sustinea si el ca literatura trebuie sa se sincronizeze cu psihologia si filosofia epocii, dar si cu
celelalte domenii de cunoastere. Prozatorul sustine o creatie autentica, inspirata din propria
experienta de viata, filtrata prin propria constiinta.
Publicat in anul 1930, in perioada interbelica, romanul “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte
de razboi” de Camil Petrescu este un roman modern, subiectiv, de ana-liza psihologica, un roman
al experientei.
Tema romanului este drama intelectualului lucid, dornic de cunoastere, de experiente absolute,
intr-o societate limitata si corupta. Titlul operei sugereaza alte doua teme: iubirea si razboiul, ce
reprezinta, de fapt, cele doua experiente fundamentale traite de personajul principal.
Perspectiva narativa este subiectiva, naratiunea fiind relatata la persoana I, de naratorul personaj,
Stefan Gheorghidiu.
Personajul principal, Stefan Gheorghidiu, este individualizat prin caracterizarea directa facuta de
celelalte personaje, prin autocaracteriazare si prin caracterizare indirecta, ce reiese din fapte,
vorbe, ganduri, relatia cu celelalte personaje.
Din punct de vedere social, Gheorghidiu este initial un tanar student la Filosofie, care se
casatoreste din dragoste cu Ela, studenta la Litere si duc o viata modesta, dar boema. Statutul sau
social se schimba in momentul in care primeste o mostenire de la un unchi foarte bogat, Tache.
Sotia sa este atrasa de lumea mondena si cea a afacerilor, in timp ce Gheorghidiu marturiseste ca
se simte ca “supus unui tratament dureros”. Gheorghidiu nu poate face niciunul din
compromisurile pe care le cere lumea in care ajunge pentru ca aceasta nu se potriveste cu firea
lui cinstita, pasionata de idei inaltatoare si, de aceea, este un inadaptat social.
Din punct de vedere moral, personajul principal reprezinta tipul intelectualului, trasaturile sale
fundamentale fiind inteligenta, orgoliul, simtul onoarei si al dreptatii.
Psihologic, este foarte bine individualizat prin monologul interior, analiza, dar si prin tehnici
moderne, introspectia, retrospectia, prezentarea fluxului constiintei. Se evidentiaza astfel un
caracter analitic, reflexiv, hipersensibil, lucid. Conflictul exterior cu societatea este dublat de cel
interior, provocat de incertitudinea iubirii: oscilatia intre a crede si a nu crede in fidelitatea Elei.
Acest conflict are la baza altul mai profund, a avea sau nu incredere in inteligenta sa, in
capacitatea lui de discernamant.
Trasatura dominanta a personajului este orgoliul, aceasta fiind evidentiata si prin
autocaracterizare: “negresit, sunt nemasurat de orgolios”. Tot orgoliul sta la baza celor doua
experiente de cunoastere, iubirea si razboiul. Vazand iubirea in mod absolut, personajul se
autocaracterizeaza, marturisind: “nu m-as fi putut realiza decat intr-o dragoste absoluta”.
O scena semnificativa in acest sens este cea de la inceputul romanului, in care se prezinta
discutia de la popota ofiterilor despre dragoste si fidelitate. Aceasta porneste de la un fapt divers
din ziar in care se relata cazul unui barbat care isi ucisese sotia infidela si fusese achitat de catre
tribunal. Gheorghidiu intervine cu o energie neasteptata, acuzandu-i ca vorbesc despre lucruri pe
care nu le cunosc si isi exprima propria parere despre iubire, afirmand ca “o iubire mare e mai
degraba un proces de autosugestie” si “acei care se iubesc au drept de viata si de moarte unul
asupra celuilalt”.
Scena devine semnificativa si pentru ca declanseaza memoria involuntara a perso- najului, care,
analizandu-se lucid, descopera ca dragostea lui pentru Ela se naste din admiratie, duiosie, dar
mai ales din orgoliul de a fi atat de patimas iubit de una dintre cele mai frumoase studente. Tot
din orgoliu, Gheorghidiu o modeleaza pe Ela dupa prorpiul ideal de feminitate, considerand-o
“femeia in exemplar unic”. Drama sa incepe in momentul in care realizeaza ca s-a inselat. Fire
reflexiva, pasionala, ana- lizeaza cu luciditate comportamentul Elei dupa ce primeste o mostenire
de la unchiul sau, Tache, si aduna progresiv nelinisti si indoieli interioare care devin sfasietoare.
O scena semnificativa in evolutia personajului este excursia la Odobesti, caci accentueaza
conflictul sau interior, declansand criza de incertitudine a iubirii. Gheorghi-diu observa ca Ela
acorda o atentie exagerata unui anume domn G. pe care il cunoscuse la una din petrecerile
mondene. Constata ca sotia sa a mutat de doua ori pe toata lumea pentru a sta in aceeasi masina
cu domnul G., pe drum toate comentariile le facea cu sau pentru acesta, fiind vizibil emotionata.
La un popas, el ii ofera crengute de mar inflorit, iar la pranz Ela gusta din felul sau de mancare,
gest pe care Gheorghidiu il considera intim. Comportamentul Elei ii provoaca o suferinta
chinuitoare, acesta marturisind ca: “in cele trei zile cat am stat la Odobesti, am fost ca si bolnav”.
Scena declanseaza un conflict interior mai profund, increderea in propria capacitate de
discernamant: “se rupsese totodata si axa sufleteasca: increderea in vigoarea si eficacitatea
inteligentei mele”.
Orgoliul sta si la baza celei de-a doua experiente de cunoastere, razboiul, in care Gheorghidiu se
inroleaza voluntar, marturisind: “n-as vrea sa existe pe lume o exper-ienta definitiva […] de la
care sa lipsesc”. Si, intr-adevar, razboiul se dovedeste a fi pentru el o experienta cruciala,
purificatoare, care il ajuta sa inteleaga la adevarata dimensiune drama iubirii. De aceea, atunci
cand revine acasa, dupa ce este ranit pe front, simte fata de Ela o instrainare definitiva si decide
sa rupa legatura conjugala si sa-i lase “tot trecutul”.

Gestul final al personajului demonstreaza ca acesta nu este un invins deoarece este capabil sa
depaseasca esecul iubirii si sa se arate disponibil pentru o alta experienta de viata. Stefan
Gheorghidiu ramane un personaj reprezentativ pentru categoria intelectualilor insetati de absolut,
tipologie umana impusa in literatura romana de opera lui Camil Petrescu.

“Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”

de Camil Petrescu
-relatia dintre personaje-

Aderand la ideile lui Eugen Lovinescu, privind modernizarea literaturii romane, Camil Petrescu
sustinea si el ca literatura trebuie sa se sincronizeze cu psihologia si filosofia epocii, dar si cu
celelalte domenii de cunoastere. Prozatorul sustine o creatie autentica, inspirata din propria
experienta de viata, filtrata prin propria constiinta.
Publicat in anul 1930, in perioada interbelica, romanul “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte
de razboi” de Camil Petrescu este un roman modern, subiectiv, de ana-liza psihologica, un roman
al experientei.
Tema romanului este drama intelectualului lucid, dornic de cunoastere, de experiente absolute,
intr-o societate limitata si corupta.
Un element de structura semnificativ pentru relatia dintre cele doua personaje, Stefan
Gheorghidiu si Ela, este tema iubirii, intrucat in prima parte a romanului, intre capitolul al II-lea
si al V-lea, este relatata experienta iubirii conjugale a celor doua personaje.
Un alt element de structura este modalitatea de caracterizare. Gheorghidiu si Ela sunt
individualizati prin caracterizare directa, facuta de celelalte personaje, respectiv autocaracterizare
in cazul personajului principal si prin caracterizare indirecta ce reiese din vorbe, fapte,
comportament, relatia cu celelalte personaje.
Perspectiva narativa este subiectiva, naratiunea fiind relatata la persoana I, de naratorul personaj,
Stefan Gheorghidiu. Intrucat viziunea lui este unica, in opera neintervenind alte voci narative,
cititorul stie despre Ela tot atat cat stie si personajul narator.
Din punct de vedere social, Gheorghidiu este initial un tanar student la Filosofie, care se
casatoreste din dragoste cu Ela, studenta la Litere si duc o viata modesta, dar boema, fiind foarte
fericiti. Statutul lor social se schimba insa in momentul in care Gheorghidiu primeste o mostenire
de la un unchi foarte bogat, ceea ce le afecteaza in mod dramatic viata. Sotia sa este atrasa de
lumea mondena si cea a afacerilor, in timp ce Gheorghidiu marturiseste ca se simte ca “supus
unui tratament dureros”. Neputand face niciunul din compromisurile pe care le cere lumea in
care ajunge, el ramane un inadaptat social.
Din punct de vedere moral, personajul principal reprezinta tipul intelectualului, trasaturile sale
fundamentale fiind inteligenta, orgoliul, simtul onoarei si al dreptatii. Ela este individualizata
prin caracterizare directa, facuta de narator, care marturiseste ca o apreciaza pentru bunatatea,
generozitatea ei, dar si pentru inteligenta care izvora atat din inima, cat si de sub frunte, prin
gingasie, delicatete, infrumuseta viata studenteasca.
Psihologic, Gheorghidiu este foarte bine individualizat prin monologul interior, dar si prin
tehnici moderne, introspectia, retrospectia, memoria involuntara. Se evidentiaza astfel un
caracter analitic, reflexiv, hipersensibil, lucid. Ela, in schimb, nu este individualizata psihologic,
fiind privita din exterior, din perspectiva naratorului personaj sau a celorlalte personaje. De
aceea, nu-si poate dovedi nici sentimentele si nici nevinovatia pana la final.
Stefan Gheorghidiu percepe iubirea in mod absolut, considerand ca acei care se iubesc au drept
de viata si de moarte unul asupra celuilalt. Vazand iubirea ca pe un proces de autosugestie, o
modeleaza pe Ela dupa propriul ideal de feminitate. Sufe-rinta lui incepe in momentul in care
realizeaza ca ea nu era asa cum o credea.
O prima scena semnificativa in acest sens este excursia la Odobesti, prilejuita de sarbatorirea Sf.
C-tin si Elena. Ela acorda o atentie exagerata unui anumit domn G., un avocat obscur, dar un
dansator apreciat de femei, pe care il cunoscuse la o petrecere mondena la care ii invitase
verisoara lui Gheorghidiu, Anisoara. Acesta observa atent comportamentul Elei si fiecare gest
sau reactie a ei ii provoaca o mare suferinta. Ela muta de doua ori pe toata lumea pentru a sta in
aceeasi masina cu domnul G., pe drum toate comentariile le facea cu sau pentru aceasta. La un
popas, el ii ofera crengute de mar inflorit, iar la pranz Ela gusta din felul sau de mancare, gest pe
care Gheorghidiu il considera intim. Comportamentul Elei ii provoaca o suferinta chinuitoare,
aceasta marturisind ca: “in cele trei zile cat am stat la Odobesti, am fost ca si bolnav”.
Scena marcheaza inceputul crizei de incertitudine a iubirii. La intoarcerea in Bucuresti cei doi
trec prin mai multe despartiri si impacari pana cand Gheorghidiu este concentrat pe front.
Razboiul se dovedeste a fi o experienta definitiva pentru perso-najul principal, ajutandu-l sa vada
la adevarata ei dimensiune drama iubirii. Gandindu-se la suferintele care il chinuisera din cauza
iubirii inselate, Gheorghidiu simte ca totul, parca, este din alt taram. Ranit si spitalizat, este
trimis acasa in perioada de convalescenta, iar intalnirea cu Ela este o alta scena semnificativa
pentru evolutia relatiei lor. Ea il asteapta cu “o serie intreaga de demonstratii” despre care
marturiseste Gheorghidiu ca altadata l-ar fi innebunit de emotie si placere. Ea pregateste o masa
romantica, il ajuta sa se dezbrace, insa Gheorghidiu marturiseste ca singurele lucruri care il
ispiteau erau cele care ii lipsisera pe front: patul mare alb, camera de baie. Observandu-se atent,
lui Gheorghidiu i se pare ca “a imbatranit” si are “preziceri de grasime”. A doua zi primeste o
scrisoare anonima in care este anuntat ca in timp ce lupta pentru tara, nevasta il insala cu un
individ Grigoriade si i se da adresa unde i-ar putea surprinde in flagrant. Insa Gheorghidiu nu
mai este interesat sa mai verifice adevarul si spune: “sunt obosit si mi-e indiferent chiar daca e
nevinovata”. A doua zi se muta la hotel si ii scrie Elei ca ii lasa totul “de la lucruri personale la
amintiri; adica tot trecutul”.

Relatia dintre cele doua personaje se degradeaza treptat pentru ca, de fapt, nu se cunosc cu
adevarat, casatorindu-se mult prea repede. Pentru Gheorghidiu, Ela nu este decat o imagine
ideala a propriilor aspiratii, iar dupa casatorie nu ea se schimba, ci modul in care el o percepe. In
momentul in care intelege ca s-a inselat in alegerea sa, este capabil sa rupa legatura conjugala si
sa se arate pregatit pentru o noua experienta de viata.
“Enigma Otiliei”
de George Calinescu
-tema si viziune-

Realismul este un curent literar care se manifesta la sfarsitul secolului al XIX-lea ca o reactie
impotriva romantismului, impotriva tendintei romanticilor de a evada din real, promovand in
operele literare o viziune asupra vietii cat mai aproape de realitate.
Trasaturile curentului sunt autenticitatea, veridicitatea si obiectivitatea. Temele preferate de
autori sunt problemele societii contemporane lor, pe care le prezinta in mod critic, iar personajele
sunt tipice, reprezentative pentru o categorie sociala.
Publicat in anul 1938, la sfarsitul perioadei interbelice, romanul “Enigma Otiliei” de George
Calinescu este o opera realista cu elemente moderniste, specifice prozei interbelice.
O trasatura realista a romanului este autenticitatea ce se evidentiaza prin prezentarea unor repere
spatiale reale, respectiv Bucuresti, Strada Antim, Calea Victoriei. Atat in descrierea mediului, cat
si a personajelor este folosita tehnica realista a detaliului semnificativ.
Tematica romanului este, de asemenea, realista, opera ilustrand imaginea societatii burgheze
bucurestene de la inceputul secolului al XX-lea, societate degradata de pu-terea banului.
Totodata, in opera sunt valorificate si teme balzaciene, mostenirea si paternitatea, dar si tema
iubirii si a initierii (bildungsroman), intrucat sunt urmarite formarea tanarului Felix Sima si
povestea sa de dragoste cu Otilia.
Perspectiva narativa este obiectiva, naratiunea fiind relatata la persoana a III-a de un narator
omniscient.
Relatiile temporale si spatiale sunt determinate, actiunea petrecandu-se in Bucuresti la inceputul
secolului al XX-lea. Incipitul romanului fixeaza realist coordonatele spatio-temporale: “Intr-o
seara de la inceputul lui iulie 1909 […] intra in Strada Antim un tanar de vreo 18 ani”, Felix
Sima. Prin tehnica detaliului semnificativ sunt prezentate atat casele de pe Strada Antim, casa lui
Costache Giurgiuveanu, cat si portretul tanarului Felix.
O prima scena semnificativa este cea de la inceputul romanului, in care este descris momentul
intrarii lui Felix in casa unchiului sau, Costache Giurgiuveanu. Aceasta este prilej pentru narator
de a prezenta personajele si relatiile dintre ele. Felix cunoaste acum pe unchiul sau, in grija
caruia fusese lasat pana la varsta majoratului. Fiica acestuia, Otilia, este cea care il primeste in
casa si il prezinta celor care stateau in jurul unei mese, jucand table: Leonida Pascalopol, prieten
de familie, Aglae Tulea, sora lui Giurgiuveanu, fiica acesteia, Aurica, si abia intr-un tarziu Felix
vede intr-un colt pe Simion, sotul Aglaei.
Portretul fizic al Otiliei este realizat prin caracterizare directa de catre narator, insa prin ochii lui
Felix, personaj reflector in acest roman: “Fata parea sa aiba 18-19 ani si avea fata maslinie cu
nasul mic si ochii foarte albastrii”, buclele facand-o sa para copilaroasa. Insa trupul suplu, de un
stil perfect si libertatea de miscare ii confera “o stapanire desavarsita de femeie”. De aceea, “lui
Felix, aparitia Otiliei ii da un sentiment inedit demult presimtit”.
Dupa ce il prezinta celor din casa, Otilia revine la preocuparile ei si abia intr-un final isi
aminteste de Felix, realizand ca nu a fost o gazda buna. Il conduce in camera ei, intrucat a lui nu
era pregatita, ceea ce devine un prilej pentru Felix de a descoperi universul ei, feminin.
Actiunea romanului urmareste doua planuri narative: pe de o parte destinul membrilor familiei
Tulea, iar pe de alta parte formarea lui Felix si povestea de dragoste cu Otilia.
Desi Giurgiuveanu o iubeste sincer pe Otilia, nu face nimic pentru a-i asigura viitorul, pe de o
parte din avaritie, pe de alta parte din teama de Aglae, sora lui, care urmareste succesiunea totala
a averii. Ei i se alatura Stanica Ratiu, ginerele Aglaei, care vrea sa parvina, vizand averea lui
Tulea, dar reuseste sa descopere unde isi tine Giurgiuveanu banii si sa ii fure, provocandu-i
acestuia moarte.
Al doilea plan al romanului urmareste formarea tanarului Felix care vine in casa unchiului sau
pentru a urma Facultatea de Medicina. Aici se indragosteste de Otilia si devine gelos pe
Pascalopol, prieten de familie, care ii satisface toate capriciile feminine Otiliei. Desi il iubeste pe
Felix, Otilia vrea sa ii lase libertatea de a face cariera stralucita pe care si-o dorea.
O scena semnificativa in acest sens este cea de la finalul romanului cand cei doi tineri discuta
despre viitorul lor, Felix propunand sa se casatoreasca. Otilia vede insa o casatorie la aceasta
varsta ca un gest disperat (“ceva pedant, paradinamic”) si ii pro-pune lui Felix o relatie libera, sa
mearga impreuna la Paris, sa-si continue studiile si sa astepte pana cand gandul casatoriei va veni
in mod firesc. Felix crede insa ca acest act este “un legamant tainic” care le-ar da incredere si nu
admite ca iubirea s-ar putea implini in afara casatoriei. La scurta vreme dupa aceasta discutie
Otilia pleaca la Pascalopol si se casatoreste cu acesta.
Finalul romanului surprinde destinele personajului dupa aproximativ 10 ani. Felix devine un
medic renumit, autor de tratate de medicina, profesor universitar si se casatoreste stralucit. Otilia
divorteaza de Pascalopol si se casatoreste cu un conte, cazand in platitudine.

Romanul “Enigma Otiliei” de George Calinescu este o creatie complexa deoarece, pe langa
caracterul realist, in opera se regasesc numeroase alte influente estetice: clasice (tipologia
personajelor), romantice (antiteza dintre unele personaje), moderne (ambiguitatea unor
personaje), naturaliste (interesul pentru ereditate si boala). Toate acestea il fac pe Mircea
Cartarescu sa considere ca aceasta opera anticipeaza, de fapt, postmodernismul romanesc.

“Enigma Otiliei”
de George Calinescu
-caracterizare personaj-

George Calinescu sustinea necesitatea aparitiei unui roman de atmosfera moderna, dar respingea
teoria sincronizarii obligatorii a literaturii cu filosofia si psihologica epocii, argumentand ca
literatura ar trebui sa fie in legatura cu sufletul uman.
Publicat in anul 1938, la sfarsitul perioadei interbelice, romanul “Enigma Otiliei” de George
Calinescu este o opera realista cu elemente moderniste, specifice prozei interbelice.
Tematica romanului este viata societatii burgheze bucurestene de la inceputul secolului al XX-
lea, societate degradata de puterea banului. Totodata, in opera sunt valorificate si teme
balzaciene, mostenirea si paternitatea, dar si tema iubirii si a initierii.
Titlul initial al operei a fost “Parintii Otiliei”, evidentiind importanta temei paternitatii in roman,
dar a fost inlocuit cu “Enigma Otiliei”, considerat mult mai sugestiv pentru misterul care se
creeaza in jurul personajului principal.
Otilia, personajul principal si eponim al romanului, este individualizata prin caracterizare directa
facuta de narator, de celelalte personaje si autocaracterizare, dar si prin caracterizare indirecta, ce
reiese din fapte, comportament, vorbe si relatia cu celelalte personaje.
Elementele de structura a operei semnificative pentru individualizarea ei sunt titlul, tematica
operei si mijloacele de caracterizare.
Otilia Marculescu este fiica celei de-a doua sotii a lui Costache Giurgiuveanu, o femeie bogata
care “murise de suparare” si ii lasase lui toata averea odata cu indatorirea de a o creste pe Otilia.
Desi o iubeste sincer, Giurgiuveanu nu face nimic pentru a-i asigura viitorul, statutul ei social
ramanand incert. Otilia este studenta la Conservator, studiaza pianul si are un temperament de
artista, parand detasata de problema mostenirii averii tatalui ei.
Moral, ea reprezinta tipul feminitatii, avand trasaturi precum delicatetea, gingasia, bunatatea,
spontaneitatea, sinceritatea, sociabilitatea, dar mai ales misterul.
Psihologic, nu este foarte bine individualizata, fiind privita din exterior. Atat in conturarea
profilului psihologic, cat si a statutului moral, autorul apeleaza la tehnici specifice realismului
precum descrierea detaliata a portretului fizic, dar si a mediului in care traieste, dar si la tehnici
moderne precum comportamentismul — observarea comportamentului din exterior si
pluriperspectivismul — reflectarea diferita in vizi-unea altor personaje. Astfel, se creaza
ambiguitatea personajului, explicand in plan simbolic enigma, misterul feminitatii.
O prima scena semnificativa in individualizarea personajului este cea de la inceputul romanului,
cand Felix o intalneste pe Otilia atunci cand vine la Bucuresti in casa lui Costache Giurgiuveanu
pentru a studia Facultatea de Medicina. Felix nu este recunoscut initial de batran si abia cand
suna a doua oara la usa este poftit in casa de Otilia, care spune: “dar, papa, e Felix”. Portretul ei
fizic este sugerat de narator prin caracterizare directa, insa prin ochii lui Felix: “fata maslinie, cu
ochii mici si foarte albastri, arata si mai copilaroasa intre multele bucle si gulerul de dantela”.
Insa trupul suplu “de un stil perfect” si marea libertate de miscari ii confera “o stapanire
desavarsita de femeie”. De aceea, prezenta Otiliei ii dadu lui Felix “un sentiment inedit demult
presimtit” si il nemultumeste familiaritatea ei cu Leonida Pascalopol, un prieten de familie, care
ii satisface Otiliei toate capriciile femeiesti. Dupa ce il prezinta celor aflati in casa, Otilia pare ca
il uita pe Felix si intr-un tarziu isi aminteste ca nu a fost o gazda prea buna, ii ofera ceva de
mancare si apoi il conduce in camera ei deoarece a lui nu era inca pregatita.
Camera Otiliei, descrisa prin tehnica detaliului semnificativ, o defineste intru-totul. Astfel, masa
de toaleta cu trei oglinzi mobile devine o sugestie pentru pluriperspectivism. Sertarele deschise
in felurite grade releva misterul. Nenumaratele obiecte raspandite prin camera evidentiaza
preocuparea pentru cochetarie, iar partiturile muzicale si cartile releva inclinatiile artistice.
Trasatura ei dominanta este ambiguitatea, ce reiese si din comportamentul ei definit de un
amestec ciudat de atitudine copilaroasa si matura in acelasi timp: este imprastiata si visatoare,
trece repede de la o stare la alta, alearga desculta prin iarba din curte, se mai joaca uneori cu
papusi, dar e profund lucida si matura atunci cand ii explica lui Felix motivele pentru care nu pot
fi impreuna. Dovedeste ca se cunoaste foarte bine, autocaracterizandu-se: “Sunt foarte
capricioasa. Vreau sa fiu libera!”.
O ultima scena semnificativa este cea din finalul romanului in care Felix il intalneste intamplator
pe Pascalopol dupa mai multi ani. El ii arata o fotografie care infatisa “o doamna foarte picanta,
gen actrita intretinuta si un barbat exotic” care era sotul ei. Pascalopol ii marturiseste lui Felix ca
a lasat-o pe Otilia “sa-si petreaca liber anii cei mai frumosi”, iar ea s-a casatorit cu un conte. Desi
acesta o cunoscuse cel mai bine, Pascalopol recunoaste ca nici el nu a inteles-o in profunzime si
o caracterizeaza in mod direct: “A fost o fata delicioasa, dar ciudata. Pentru mine e o enigma.”.
Felix priveste fotografia Otiliei si constata ca desi “era frumoasa, cu linii fine”, nu mai avea aerul
de alta data, ci cazuse in platitudine. De aceea, Felix concluzioneaza ca “nu numai Otilia era o
enigma, ci si destinul insusi”.

Otilia ramane unul dintre cele mai interesante si complexe personaje feminine din literatura
romana si un personaj reprezentativ pentru conditia femeii la inceputul secolului al XX-lea.

“Enigma Otiliei”
de George Calinescu
-relatia dintre personaje-

George Calinescu sustinea necesitatea aparitiei unui roman de atmosfera moderna, dar respingea
teoria sincronizarii obligatorii a literaturii cu filosofia si psihologica epocii, argumentand ca
literatura ar trebui sa fie in legatura cu sufletul uman. Publicat in anul 1938, la sfarsitul perioadei
interbelice, romanul “Enigma Otiliei” de George Calinescu este o opera realista cu elemente
moderniste, specifice prozei interbelice.
Tematica romanului este viata societatii burgheze bucurestene de la inceputul secolului al XX-
lea, societate degradata de puterea banului. Totodata, in opera sunt valorificate si teme
balzaciene, mostenirea si paternitatea, dar si tema iubirii si a initierii, intrucat sunt urmarite
povestea de dragoste dintre Otilia si Felix si formarea tanarului.
Actiunea romanului urmareste, pe de o parte, conflictul pentru avere dintre doua familii inrudite,
si, pe de alta parte, conflictul erotic dintre adolescentul Felix si maturul Pascalopol pentru mana
Otiliei.
Otilia, personajul principal si eponim al romanului, si Felix sunt individualizati prin caracterizare
directa facuta de narator, de celelalte personaje si autocaracterizare, dar si prin caracterizare
indirecta, ce reiese din fapte, comportament, vorbe si relatia cu celelalte personaje.
Elementele de structura a operei semnificative pentru caracterizarea celor doua personaje sunt
tematica operei si mijloacele de caracterizare.
Din punct de vedere social, Felix si Otilia intruchipeaza motivul romantic al orfanului. Otilia
Marculescu este o tanara de 18 ani, fiica celei de-a doua sotii a lui Costache Giurgiuveanu, o
femeie bogata care “murise de suparare” si ii lasase lui toata averea odata cu indatorirea de a o
creste pe Otilia. Desi o iubeste sincer, Giurgiuveanu nu face nimic pentru a-i asigura viitorul,
statutul ei social ramanand incert. Felix este proaspat absolvent al Liceului Internat din Iasi.
Acesta vine in Bucuresti pentru a urma Facultatea de Medicina si pentru a locui in casa tutorelui
legal, Costache Giurgiuveanu, in grija caruia este lasat dupa moartea tatalui.
Otilia reprezinta tipul feminitatii, avand trasaturi morale precum delicatetea, gingasia, bunatatea,
spontaneitatea, sinceritatea, sociabilitatea, dar mai ales misterul.
Psihologic, nu este foarte bine individualizata, fiind privita din exterior. Atat in conturarea
profilului psihologic, cat si a statutului moral, autorul apeleaza la tehnici specifice realismului
precum descrierea detaliata a portretului fizic, dar si a mediului in care traieste, dar si la tehnici
moderne precum comportamentismul — observarea comportamentului din exterior si
pluriperspectivismul — reflectarea diferita in vizi-unea altor personaje. Astfel, se creaza
ambiguitatea personajului, explicand in plan simbolic enigma, misterul feminitatii.
Felix este tipul intelectualului ambitios, trasaturile morale reiesind in mod indirect din
prezentarea portretului fizic. Astfel, vestimentatia ii confera “un aer barbatesc si elegant”,
trasaturile fetei ii sugereaza distinctia, dar si “nota voluntara”, ambitia. Prin urmare, trasaturile
sale sunt inteligenta, perseverenta, simtul responsabilitatii.
Psihologic, este mai bine individualizat decat Otilia, naratorul analizandu-i gandurile, gesturile.
Se contureaza astfel o fire rationala, lucida, analitica, avand un spirit de observatie foarte
dezvoltat. O prima scena semnificativa in individualizarea personajului este cea de la inceputul
romanului, cand Felix o intalneste pe Otilia atunci cand vine la Bucuresti in casa lui Costache
Giurgiuveanu pentru a studia Facultatea de Medicina. Felix nu este recunoscut initial de batran si
abia cand suna a doua oara la usa este poftit in casa de Otilia, care spune: “dar, papa, e Felix”.
Portretul ei fizic este sugerat de narator prin caracterizare directa, insa prin ochii lui Felix: “fata
maslinie, cu ochii mici si foarte albastri, arata si mai copilaroasa intre multele bucle si gulerul de
dantela”. Insa trupul suplu “de un stil perfect” si marea libertate de miscari ii confera “o
stapanire desavarsita de femeie”. De aceea, prezenta Otiliei ii dadu lui Felix “un sentiment inedit
demult presimtit” si il nemultumeste familiaritatea ei cu Leonida Pascalopol, un prieten de
familie, care ii satisface Otiliei toate capriciile femeiesti. Dupa ce il prezinta celor aflati in casa,
Otilia pare ca il uita pe Felix si intr-un tarziu isi aminteste ca nu a fost o gazda prea buna, ii ofera
ceva de mancare si apoi il conduce in camera ei deoarece a lui nu era inca pregatita. Treptat,
Felix realizeaza ca se indragosteste de Otilia, dar nu are curajul sa-si marturiseasca sentimentele.
I se ofera ocazia in momentul in care sunt invitati amandoi la mosia lui Pascalopol din Baragan,
insa Otilia ii explica lui Felix cu luciditate ca ar trebui sa se concentreze asupra carierei. Da
dovada ca se cunoaste foarte bine, autocaracterizandu-se: “Sunt foarte capricioasa. Vreau sa fiu
libera!”. Moartea lui Giurgiuveanu grabeste luarea unor decizii, iar Felix o cere de sotie pe
Otilia. O scena semnificativa devine discutia lor despre iubire si casatorie din care reiese ca au
conceptii diferite despre viitorul lor impreuna. Otilia crede ca o casatorie la aceasta varsta este
“ceva pedant, paradinamic” si, de aceea, ii propune lui Felix sa prelungeasca logodna cativa ani,
sa plece impreuna la Paris pentru a-si continua studiile si sa astepte pana cand gandul casatoriei
va aparea in mod firesc. Felix, insa, crede ca iubirea nu se poate implini decat in cadrul casatoriei
si ca aceasta “e un legamant tainic” care le da incredere. La scurta vreme dupa aceasta discutie,
Otilia decide sa plece cu Pascalopol la Paris, lasandu-i lui Felix libertatea de a face o cariera
stralucita. Ulterior, ea divorteaza si se casatoreste cu un conte. Felix devine medic renumit,
profesor universitar, autor de tratate de medicina si se casatoreste cu o femeie din inalta
societate.Relatia dintre cele doua personaje este una de iubire adolescentina care are un rol
initiatic pentru amandoi. Povestea lor de dragoste se incheie pentru ca au pareri foarte diferite
despre iubire si casatorie, Otilia considerand ca iubirea se poate manifesta liber, in timp ce Felix
este foarte conservator. Esecul in dragoste, insa, il motiveaza si amintirea iubirii romantice il
inalta sufleteste, dandu-i puterea de a se implini prin munca.
“Floare albastra”

de Mihai Eminescu

Romantismul este un curent literar care se manifesta la sfarsitul secolului al XVIII-lea si

inceputul secolului al XIX-lea, ca o reactie impotriva clasicismului, provocand libertatea totala
de creatie.
Mihai Eminescu este considerat ultimul mare romantic european, intrucat temele si motivele
creatiei sale se incadreaza in acest cult.
Poezia “Floare albastra” de Mihai Eminescu a fost publicata in revista “Convorbiri literare” in
1873 si este o opera reprezentativa pentru romantismul eminescian prin temele si motivele
valorificate, dar si prin amestecul speciilor literare: meditatie filosofica, idila si elegie.
Tema poeziei este iubirea ideala, prezentata insa in stransa corelatie cu tema naturii. Opera
depaseste stadiul unei idile deoarece se evidentiaza si conditia omului de geniu.
Titlul poeziei “Floare albastra” evidentiaza un motiv romantic care la Eminescu reprezinta
iubirea ideala si, totodata, imposibilitatea implinirii ei.
Compozitional, poezia este alcatuita din patru secvente lirice: doua monologuri ale iubitei si
doua monologuri ale eului liric. Se contureaza astfel si doua planuri poetice: planul concret, al
iubirii si al cunoasterii terestre si planul abstract, al cunoasterii absolute.
Primele trei strofe corespunzatoare primei secvente lirice contin monologul iubitei in care este
descrisa lumea lui, cea a ideilor abstracte. Incipitul contureaza imaginea superioara a eului liric,
ce intruchipeaza omul de geniu, aspirand spre absolut: “Iar te-ai cufundat in stele/ Si in nori si-n
ceruri-nalte?”. Iubita isi exprima ingrijorarea ca aceste preocupari l-ar putea indeparta de
povestea de iubire: “De nu m-ai uita incalte,/ Sufletul vietii mele.”.
In versurile urmatoare se completeaza imaginea omului de geniu, care aspira spre absolut in
cunoastere, idee sugerata prin simboluri ca “rauri in soare”, “campiile asire”, “intunecata mare”,
“piramidele-nvechite”. Iubita ii atrage atentia ca fericirea nu poate fi cunoscuta prin incercarea
de a atinge cunoasterea absoluta, ci doar prin implinirea iubirii: “Nu cata in departare,/ Fericirea
ta, iubite!”.
A doua secventa lirica (strofa IV) contine monologul eului liric, prin care se accentu-eaza
diferenta dintre cei doi indragostiti. Epitetul “mititica”, prin care este individua-lizata iubita,
releva conditia unei simple muritoare in antiteza cu ipostaza eului liric, ce evidentiaza omul de
geniu. Desi recunoaste ca “ea spuse adevarul”, omul de geniu nu poate renunta la aspiratiile sale.
De aceea, atitudinea lui ramane superioara rezervata: “Eu am ras, n-am zis nimica”.
A treia secventa lirica (strofele V-XII) reprezinta monologul iubitei, care descrie un scenariu
erotic ideal, proiectat in mijlocul naturii. Ritualul erotic presupune: chema-rea indragostitului in
mijlocul naturii, seductia, exprimarea iubirii prin vorbe dulci, gesturi tandre si despartirea.
Indragostitul este invitat in cadrul natural tipic romantic, din care nu lipsesc motivele
eminesciene: codrul, izvoarele, trestia, lacul. Spatiul este intim, protector: “Hai in codrul cu
verdeata/ Und-izvoare plang in vale,/ Stanca sta sa se pravale/ In prapastia mareata”.
Verbele la viitor: “vom sedea”, “mi-i spune”, “voi cerca” au valoare de conditional-optativ,
exprimand dorinta de implinire a iubirii. Iubita isi realizeaza si un scurt autoportret, ce sugereaza
bucuria si emotia intalnirii: “Voi fi rosie ca marul”, dar si dorinta de seductie: “Mi-oi desface de
aur parul”.
Natura ocrotitoare ofera indragostitilor sentimentul de intimitate, de izolare: “Ne-om da sarutari
pe cale/ Dulci ca florile ascunse”. Aparitia lunii potenteaza acest sentiment, insa marcheaza si
despartirea indragostitilor: “Si sosind l-al portii prag,/ Vom vorbi-n intunecime;/ Grija noastra n-
are nime,/ Cui ce-i pasa ca-mi esti drag”.
Ultima secventa lirica (ultimele doua versuri) este al doilea monolog al eului liric, o meditatie
filosofica asupra iubirii trecute. Verbul la indicativ prezent “Inc-o gura si dispare…” marcheaza
revenirea la planul real, in care iubirea nu se implineste. Punc-tele de suspensie si comparatia:
“Ca un stalp eu stam in luna!” exprima tristetea, melancolia eului liric. Exclamatia retorica: “Ce
frumoasa, ce nebuna/ E albastra-mi, dulce floare!” sugereaza admiratia fata de frumusetea iubirii
ideale si, totodata, bucuria de a fi trait acest sentiment.
Ultima strofa are valoare concluziva pentru mesajul poetic, fiind separata de restul textului.
Verbele la perfect compus: “te-ai dus”, “a murit” evidentiaza indepartarea de povestea de iubire,
care a ramas in trecut. Repetitia “Floare albastra! Floare albastra!” accentueaza melancolia, in
absenta iubirii viata fiind trista.
Ritmul poeziei este sustinut si de elementele de prozodie, cele 14 catrene avand masura de 7-8
silabe, rima imbratisata si ritmul trohaic. Limbajul poetic valorifica, in special, registrul popular
in monologul iubitei (“voi cerca”, “Cine treaba are?”), in timp ce tonul eului liric este filosofic,
solemn, accentuand diferenta dintre cei doi indragostiti.
Poezia “Floare albastra” de Mihai Eminescu este o opera reprezentativa pentru romantismul
romanesc, dar si pentru creatia poetului, prin expresivitatea deo-sebita, folosirea antitezei ca
procedeu de constructie, prin diversitatea limbajului poetic, dar mai ales prin temele si motivele
specifice.
Particularităţi ale unui text poetic studiat, aparţinând lui Mihai Eminescu

,,Luceafărul’’

,,Luceafărul” constituie sinteza gândirii eminesciene şi este o capodoperă a marelui poet şi care
reuşeşte să impresioneze prin originalitate şi prin îmbinarea celor trei genuri literare.

Lectura poemului ,,Luceafărul” s-a făcut în ,,Junimea”, înainte de apariţia în ,,Almanahul

Societăţii Academice Social-Literare” România Jună din Viena, în aprilie 1883.

,,Luceafărul” este un poem filozofic în care tema romantică a condiţiei omului de geniu capătă
strălucire desăvârşită. Problema geniului e ilustrată de poet prin prisma filozofiei lui
Schopenhauer, potrivit căreia cunoaşterea lumii e accesibilă numai omului superior, singurul
capabail să depăşească sfera subiectivităţii, să se depăşească pe sine, înălţându-se în scena
obiectivului. Spre deosebire de el, omul obişnuit nu se poate înălţa deasupra concreteţii vieţii,
nu-şi poate depăşi condiţia subiectivă.

Principala sursă de inspiraţie este basmul popular românesc ,,Fata în grădina de aur’’, cules
de germanul Richard Kunisch, într-o peregrinare a sa prin Oltenia. De asemenea, ,,Fecioara fără
corp” pe care le-a versificat şi le-a înnobilat cu idei filozofice în două poeme de referinţă:
,,Luceafărul” şi ,,Miron şi frumoasa fără corp”. Mitul Zburătorului este valorificat în primul
tablou al poemului ,,Luceafărul” prin visul erotic al fetei de împărat care, ajunsă la vârsta
dragostei îşi imaginează întruparea tânărului în ipostază angelică şi ipostază demonică. Pentru a
putea dialoga cu acestea după legile pământene. Izvoarele filozofice: concepţia filozofică a lui
Schopenhauer preia viziunea antitetică dintre omul obişnuit şi omul de geniu. Motivele
mitologice preluate din sistemul de gândire al filozofilor greci, Platon şi Aristotel, din ,,Poemele
Vedelor”,aparţinând filozofiei indiene şi din mitologia creştină, mai ales, noţiunea de ,,păcat
originar “si viziunea cosmogoniei creştine şi a apocalipsei.

Tema poemului este condiţia omului de geniu şi imposibiliatea iubirii dintre omul obisnuit şi
omul de geniu.
O primă secvenţă sugestivă pentru tema iubirii imposibile o constituie tabloul întâi, pentru că
se manifestă între două fiinţe aparţinând a două lumi diferite, cea terestră şi cea cosmică.
Luceafărul o cheamă pe fată în lumea lui, oferindu-i statul de stăpână a întinderilor de apă, însă
ea îl refuză, simitindu-l ,,străin la vorbă şi la port’’ , ca făcând parte dintr-o lume necunoscută ei
şi de care se teme. Ideea apartenenţei geniului la nemurire, ca şi statutul de muritoare sunt
exprimate sugestiv în poem :,,Dar cum ai vrea să mă cobor?/Au nu înţelegi tu oare,/Cum că eu
sunt nemuritor,/Şi tu eşti muritoare?”.Fata, însă nu poate accede la lumea lui şi nici nu-l poate
înţelege ,,Deşi vorbeşti pe înţeles/ Eu nu te pot pricepe”, de aceea, îi cere să devină el muritor, să
coboare el în lumea ei.

De asemenea, o altă secvenţă, călătoria lui Hyperion spre Demiurg în spaţial intergalactic
simbolizează un drum al cunoaşterii şi, totodată, motivaţia meditaţiei pe care Eminescu o face
asupra condiţiei omului de geniu în raport cu oamenii obişnuiţi, dar şi cu idealul spre care aspiră
acesta. Setea de cunoaştere a omului de geniu ,,o sete care-l soarbe”, face ca Hyperion să meargă
la Demiurg, pentru a fi dezlegat de nemurire în scopul de a descifra taina fericirii, prin împlinirea
iubirii absolute, în numele căreia este gata de sacrificiul suprem: ,,Reia-mi al nemurii nimb/ Şi
focul din privire/ Şi pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de iubire….” Există în poemul
,,Luceafărul’’ şi o idilă pastorală între două fiinţe aparţinând aceleaşi lumi, exprimându-se ideea
compatibilitătii celor două lumi, dintre Cătălin şi Cătălina, fiind ilustrată printr-un limbaj
popular, cât se poate de obişnuit: ,,Şi guraliv şi de nimic /Te-ai potrivi cu mine “.Superioritatea
Luceafărului este conştientizată de Cătălina prin exprimarea propriei neputinţe de a pătrunde în
lumea ideilor înalte ,,În veci îl voi iubi şi în veci /Va rămânea departe….”.

Viziunea asupra lumii este romantică, fiind exprimată prin intermediul antitezei a două lumi
diferite, care nu pot atinge ideea fericirii sau împlinirii iubirii.

ELEMENTE DE STRUCTURĂ

Titlul, care este sintetic, laitmotivul, numele astrului care reprezintă lumea superioară. Este un
astru ce aparţine planului cosmic, aspiraţie spirituală pentru Cătălina, omul de geniu detaşat de
pragmatismul şi de efemeritatea oamenilor obişnuiţi, muritori.
Relaţia incipit –final; incipitul e o formulă de basm, iniţială, atestând filonul folcloric al
poemului: ,,A fost odată ca-n poveşti/A fost ca niciodată/ Din rude mari împărăteşti/ O prea
frumoasă fată”. Epitetul care defineşte frumuseţea neasemuită a fetei, ce provenea ,,Din rude
mari împărătesti”este un superlativ popular ,,prea frumoasa”.

Finalul poemului este o sentinţă în sens justiţiar, în care antiteza ,,EU”si ,,Vostru” semnifică
esenţa conflictului dintre etern şi efemer, subliniind menirea creatoare a geniului eliberat de
patima iubirii din amăgitoarele chemări ale fericirii pământeşti care e trecătoare şi lipsită de
profunzimea sentimentului: ,,Trăind în cercul vostru strâmt /Norocul vă petrece,-/ Ci eu în lumea
mea mă simţ / Nemuritor şi rece”. Atitudinea detaşată a Luceafărului din finalul poemului nu
exprimă o resemnare, ci e o atitudine specifică geniului rece, raţională, distantă, care nu mai
permite un dialog dintre cei doi, deoarece ei aparţin a două lumi incompatibile, ce nu pot
comunica, având concepte diferite despre iubire, ilustrând valoarea supremă a idealului spre care
poate aspiră doar un geniu .

Structura poemului

Poemul ,,Luceafărul” are 392 de versuri, structurate în 98 de catrene, fiind dominat de

existenţa a două planuri, unul universal-cosmic şi unul uman-terestru, care converg unul către
celelalt şi se interferează în cele patru tablouri gândite ca entităţi distincte. Muzicalitatea
poemului e realizată prin efecte eufonice ale cuvintelor (aliteraţia) şi prin prozodia inedită:
catrene cu versuri, de câte 7-8 silabe, ritmul iambic, împletit cu cel amfibrahic, şi alternanta
dintre rima masculină şi cea feminină.

Tabloul întâi

Este o poveste fantastică de dragoste, pentru că se manifestă între două fiinţe care aparţin a două
lumi diferite, cea terestră şi cea cosmică. Planul universal- cosmic, Luceafărul, se întrepătrunde
cu planul uman –terestru, fata de împărat .Legătura dintre cele două lumi se face prin
intermediul ferestrei, singurul spaţiu de comunicare, iar întâlnirea celor doi are loc în oglindă ca
spaţiu de reflexie şi prin intermediul visului. Chemarea Luceafărului de către fată e patetică,
încărcată de dorinţă şi de forţă magică: ,,Cobori în jos, Luceafăr blând/ Alunecând pe o rază/
Pătrunde-n casă şi-n gând / Şi viaţa-mi luminează!”. Luceafărul se întruchipează în înger, ca fiu
al cerului şi al mării. Acesta o cheamă pe fată în lumea lui, oferindu-i statul de stăpână, însă ea îl
refuză, simţindu-l ,,străin la vorbă şi la port.” Antitezele ,,căci eu sunt vie, tu eşti mort “
demonstrează că cei doi îndrăgostiţi aparţin a două lumi diferite, viaţa veşnică şi iminenţa morţii.
După trei zile şi trei nopţi, ca în basme, faţă îi adresează aceeaşi chemare şi el se întrupează în
demon, născut din soare şi din noapte, din nou o cheamă pe fată şi îi spune că va fi cea mai
strălucitoare stea. Fata îl refuză, deşi frumuseatea lui o impresionează puternic. Ea nu poate
accede la lumea lui, nu-l poate înţelege, de aceea, îi cere să devină el muritor, să coboare el în
lumea ei. Astfel, Luceafărul pleacă spre Demiurg pentru a-i cere dezlegare la nemurire: ,,S-a
rupt din locul lui de sus / Pierind mai multe zile “.

Tabloul al doilea

Este o idilă dintre două fiinţe care aparţin aceleaşi lumi. Cadrul naturii e dominat de spaţiul
uman-terestru, celălalt plan universal-cosmic, fiind puţin reprezentat. Fata e Cătălina, iar
Luceafărul e Cătălin (aspiraţie spirituală, ideală). Cei doi sunt exponeti ai aceleaşi spete
omeneşti, iar idila lor are loc într-un cadru rustic. Jocul dragostei, ca ritual, care se manifestă prin
gesturi tandre, mângâietoare, pentru învăţarea iubirii, iar ideea compatibilităţii e redată prin
limbajul comun.

Tabloul al treilea

,,Drumul cunoasterii” este dominat de planul universal-cosmic , Luceafărul e Hyperion, iar

fata e motivaţia călătoriei, simbolul iubirii ideale. Hyperion doreşte să ajungă la Demiurg
pentru a-i cere dezlegarea la nemurire în scopul de a descifra taina fericirii, prin împlinirea iubirii
absolute în numele căreia este gata de sacrificul suprem. Demiurgul îl refuză şi îi aduce
argumente pentru a-l determina să renunţe la ideea de a deveni muritor ,,Căci toţi se nasc spre a
muri / Şi mor spre a se naşte’’. Demiurgul respinge cu fermitate dorinţa lui Hyperion ,,moartea
nu se poate”, exprimându-şi dispreţul pentru această lume superficială şi meschină, care nu
merită sacrificiul omului de geniu:,,Şi pentru cine vrei să mori/ Întoarce-te, te-ntreabă/ Spre acel
pământ rătăcitor/ Şi vezi ce te aşteaptă”.
Tabloul al patrulea

Îmbină planul universal-cosmic cu cel uman-terestru, dând poemului o simetrie perfectă.

Luceafărul redevine astru, iar fata îşi pierde unicitatea, numele, frumuseţea, înfăţişarea, fiind
doar o muritoare oarecare, o anonimă ,,un chip de lut”. Luceafărul priveşte spre Pământ şi îi vede
pe cei doi tineri îndrăgostiţi, într-un dezlănţuit joc al dragostei. Chemarea fetei nu mai este
magică şi accentuează ideea că omul obişnuit e supus sorţii întâmplării, norocului, fiind
incapabil de a se înălţa la iubirea absolută. Hyperion se detaşează de lumea strâmtă, meschină
superficială, iar finalul accentuează atitudinea rece raţională, distantă a omului de geniu şi
valoarea supremă a idealului spre care poate aspira doar omul superior.

,,Luceafărul” este şi va rămâne sinteza liricii eminesciene, în care cunoaşterea lumii e posibilă
şi accesibilă numai omului superior, de asemenea, cea mai reprezentativă creaţie a perioadei
romantice.
 Particularităti ale unui text poetic studiat, aparținând lui
Tudor Arghezi
Tudor Arghezi, pe numele adevărat Ion N. Theodorescu, este un vârf al
modernismului interbelic, prin temperamentul artistic de substanţă, prin
forţa de expresie şi estetica novatoare, opera lui constituind nu numai o
revoluţie literară formală, ci o izbitoare luptă a eului cu lumea, o pendulare
„între păcat şi înălţare, între materie şi spirit”. (Po mpiliu Constantinescu)
Tudor Arghezi face parte, alături de Mihai Eminescu și de Nichita Stănescu, din seria
poeților care au transformat hotărâtor evoluția limbajului poetic românesc. Publicarea volumului
de debut, ,,Cuvinte potrivite” (1927), a produs un ecou puternic în literatura epocii.

Aparținând modernismului, opera argheziană depășește limitele unei încadrări globale

în curentul teoretizat de Eugen Lovinescu datorită personalității complexe și mereu
contradictorii a autorului.

Poezia ,,Testament” răspunde înnoirilor cerute de teoria lovinesciană și aparține

modernismului interbelic prin: valorizarea estetică a urâtului, inserarea socialului în temele de
inspirație, fantezia metaforică , limbajul ca ,,esență de cuvinte”.

O trăsătură a modernismului prezentă în text este adeziunea poetului la estetica urâtului.

Introdus prima oară de Charles Baudelaire ,,Les fleurs du mal”, conceptul de estetica
urâtului vizează în poezia argheziană transformarea categoriilor periferice ale
vocabularului-registrul arhaic, regional, argoul, jargonul- în material liric: ,,Am luat ocara
și, torcând ușure,/ Am pus-o când să-mbie, când să-njure” . La Arghezi, orice obiect al
universului exterior are drept de existență poetică. Inesteticul trece printr-un fenomen de
transformare: ,,Din bube, mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi.” Urâtul și
dezgustătorul sunt folosite pentru forța lor de sugestie: ,,făcui din zdrențe muguri și
coroane”. O altă trăsătură a modernismului este limbajul ca ,,esență de cuvinte”. La
Arghezi, ideea este redată în forme surprinzătoare și fascinante. Cuvintele se
resemantizează în contexte neobișnuite și dau corporalitate lirică gândului de la care
pornesc. Asocieri lexicale precum: ,,seara răzvrătită”, ,,cuvinte potrivite”, ,,dumnezeu de
piatră”, ,,rodul durerii de vecii” au forța adevărului enunțat frust și aproape familiar .
Limbajul este supus unei voințe creatoare paradoxale, dar nu este numai joc sau potrivire
de cuvinte, ci și încercare de înțelegere a existenței prin cuvânt.

Tema textului este poezia ca moștenire spirituală. Fiind o artă poetică, el arată
concepția autorului cu privire la literatură, la rolul acesteia, precum și la relația sa cu
antecesorii și cu generațiile viitoare. Rolul poetului este văzut din perspectivă istorică și
ontologică. Ideea poetică a transmiterii testamentare a poeziei este redată cu ajutorul
temenului cheie-carte. Cartea este definită printr-o serie de metafore. Mai întâi, ea este
,,treaptă”– modalitate de cunoaștere, de evoluție, de maturizare pentru cititorul
neexperimentat pe care ,,gropile adânci”- ,,tânăr, să le urci te-așteaptă”. Apoi, ea este
,,hrisovul vostru cel dintâi”, carte primordială, sinteză etnică a istoriei ,,robilor cu saricile
pline/ De osemintele vărsate-n mine.” Nu în ultimul rând, este ,,sudoarea muncii sutelor de
ani” adunată în pagini în care pentru prima oară sapa este schimbată în condei și brazda
în călimară. În concluzie, cartea dă glas unei istorii tezaurizate în conștiința poetului.
Identitatea lui se hrănește din identitatea ,,robilor” a căror voce se simte.

O imagine poetică relevantă pentru temă este cea care definește poezia în ultima
strofă: ,,Slova de foc și slova făurită/ Împerecheate-n carte se mărită/ Ca fierul cald
îmbrățișat în clește.” Pornind de la actul modelării metalului dur, Arghezi plasticizează
procesul creației într-o imagine inedită și sugestivă. Inspirația și meșteșugul sunt
deopotrivă necesare. Metalul incandescent-,,slova de foc” nu poate lua forma dorită fără
,,îmbrățișarea cleștelui”-efortul intens și migălos de artizan. Poezia nu poate fi doar talent,
fără trudă și sacrificiu, așa cum munca nu poate înlocui talentul, inspirația. Procesul este o
nuntă-,,împerecheate-n carte se mărită”, o sărbătoare miraculoasă a creației.

Un prim element de compoziție îl reprezintă titlul, care are două sensuri: unul denotativ
și altul conotativ. În sens propriu, denotativ, cuvântul – titlu desemnează un act juridic prin care
o persoană își exprimă dorințele ce urmează a-i fi îndeplinite după moarte, cu privire la
transmiterea averii sale. În sensul figurat, conotativ, creația argheziană „cartea” este o
moștenire spirituală lăsată de poet urmașilor.

De asemenea, relația incipit – final. Incipitul este conceput ca o adresare directă a eului
liric către un fiu spiritual („Nu-ți voi lăsa drept bunuri după moarte/ Decât...) evidențiază sensul
titlului, ideea moștenirii spirituale „un nume adunat pe-o carte”. Finalul prezintă condiția
poetului „Robul a scris-o, Domnul o citește”; artistul este un „rob”, un truditor al condeiului, iar
de munca lui se bucură fără efort cititorul – „Domnul”.

Un alt element esential îl reprezintă structura. Textul poetic este împărtit în cinci strofe
cu număr inegal de versuri, grupate în trei secvențe poetice. Prima secvență (strofele I și II)
sugerează legătura dintre generații: străbuni, poet și cititorii – urmași. Secvența a doua (strofele
III și IV) redă rolul etic, estetic și social al poeziei. A treia secvență poetică (ultima strofă)
reprezintă contopirea dintre har și trudă în poezie. Simetria textului este dată de plasarea
cuvântului – cheie „carte” și a sinonimelor sale în cele trei secvențe poetice.

În prima strofă, opera este văzută ca ,,o treaptă" în ,,marea trecere" universală, un
moment al progresului început în adâncurile timpului originar, când cei dintâi străbuni s-au
ridicat din golul preexistenţei. Noutatea viziunii asupra artei şi a rolului poetului constituie
elemente moderniste.

În strofa a II-a, ,,cartea" devine ,,hrisovul vostru cel dintâi", act al înnobilării prin
muncă, dăruit urmaşilor spirituali. Ideea legăturii poetului cu strămoşii este exprimată în
metafora osemintelor ,,vărsate" în sufletul acestuia, într-o contopire fără sfârşit.

În strofa a III-a se concentrează o ideaţie densă. În aceste versuri, ideea legăturii dintre
generaţii câştigă noi semnificaţii: ,,bătrânii" autorului sunt ţăranii (care au mentinut, prin truda
lor, viaţa planetei încadrând-o în ritmurile cosmice); metafora: ,,Sudoarea muncii sutelor de ani"
cumulează şirul de opintiri existenţiale ale străbunilor-ţărani, având drept consecinţă apariţia
unor generaţii de intelectuali. Poetul face parte din chiar prima serie de oameni ai spiritului
(metafora sapei preschimbate în condei şi cea a brazdei prefăcute în călimară), iar rostul său în
lume i se datorează strămoşilor-ţărani. Tot aici, apare şi sintagma ,,cuvinte potrivite" (care
constituie şi titlul primului volum arghezian). Aceasta îl defineşte pe autor ca pe un artizan care
,,potriveşte" cuvintele în vers, printr-o activitate migăloasă şi grea, desfăşurată în ,,mii de
săptămâni". Decantate din graiul simplu şi rudimentar (aspru şi pur ca însuşi pământul) al
înaintaşilor ţărani, cuvintele sunt ,,prefăcute" ,,în versuri şi-n icoane", devenind artă.

În versul al X-lea din strofă este enunţată estetica urâtului: ,,Făcui din zdrenţe muguri
şi coroane" înseamnă transformarea urâtului în frumos, adică în poezie. Pe un plan mai profund,
urâtul face parte dintre atributele lumii care şi-a pierdut sacralitatea. în acest sens, poetul devine
un Creator care îi redă lumii frumuseţea dispărută, poezia devenind o ipostază a Logosului.
Estetica urâtului este formulată şi în două versuri din strofa a IV-a: ,,Din bube, mucegaiuri şi
noroi/ Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi" .O seamă de verbe din strofele a III-a şi a IV-a
subliniază rolul poetului în această transfigurare: ,,am ivit", ,,le-am prefăcut", ,,făcui", ,,l-am
preschimbat", ,,iscat-am". În aceste versuri, tema eului poetic este tratată în spirit modernist: în
ipostază de artizan, poetul zămisleşte o altă ,,lume" decât cea tradiţională, o ,,lume" a tuturor
cuvintelor (frumoase şi urâte).

Strofa a IV-a reliefează rolul purificator al creaţiei poetice: aceasta este armonie
(metafora cântecului la vioară) care încântă, dar şi pedepseşte, în scopul curăţirii lumii (,,Pe care
ascultând-o a jucat /Stăpânul ca un ţap înjunghiat"). Transfigurată în poezie, durerea ancestrală
are menirea de a izbăvi, de a spăla de păcate pe cei care reprezintă răul, astfel încât, lumea să-şi
recapete puritatea pierdută.

În ultima strofă, autorul îşi sintetizează opiniile asupra viitoarei sale creaţii. Alcătuită
din ,,slova de foc" (cuvântul fierbinte, inspirat) şi ,,slova făurită" (cuvântul ales cu migală şi cu
trudă), ,,cartea" este darul pe care ,,Robul" (autorul) i-l oferă ,,domnului" (cititorul, urmaşul). În
această secvenţă (ultimele două strofe) se observă o anume obscuritate a textului, astfel încât
metafore cum ar fi ,,Stăpânul ca un ţap înjunghiat", ,,ciorchin de negi" sau ,,Domniţa suferă în
cartea mea" se lasă greu descifrate.

Figurile de stil și imaginile artistice sunt puse în relație cu o concepție nouă, modernă,
privind poezia, resursele ei și misiunea poetului. Materialitatea imaginilor artistice se realizează
misiunea prin fantezia metaforă, rezultând asocieri sistematice surprinzătoare: comparația
inedită („Împărecheate-n carte se mărită / Ca fierul cald îmbrățișat în clește”) epitetul rar
(„seara răzvrătită”, „dulcea lui putere”, „dumnezeu de piatră”, „durerea...surdă și amară”)
oximoronul („Veninul strâns l-am preschimbat în miere, / Lăsând întreagă dulcea lui putere”).

Prozodia, îmbinând tradiție și modernitate este inedită: poezia cuprinde strofe inegale ca
număr de versuri, 9-11 silabe și ritm variabile, în funcție de intensitatea sentimentelor și de ideile
exprimate. Rima ține de vechile convenții, fiind împerecheată.

Tema creației literare în ipostaza de meșteșug și viziunea modernistă asupra lumii

se reflectă într-un mod original și unic, deoarece poetul este prezentat ca un născocitor,
meșteșugar al cuvintelor, poezia presupunând truda creatorului si Arghezi introduce în literatură
estetica urâtului, cu ajutorul asocierilor lexicale, surprinzătoare fiind fantezia metaforică,
materialitatea imaginilor artistice.

„Testament” este și va rămâne o sinteză pentru perioada interbelică.