Cultura română – cultură europeană

În Evul Mediu cultura în limba română şi-a început existenţa într-o perioadă cu mult ulterioară culturii în
limbile vorbite de popor în Europa occidentală. Cel mai vechi document scris în limba română care ni s-
a păstrat, Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung, datează din 1521, perioadă în care în Europa
occidentală marii oameni de litere ai Renaşterii îşi scriseseră operele sau şi le desăvârşeau. Cultura
română a recuperat treptat acest decalaj uriaş existent între ea şi cea occidentală.

Se consideră că în perioada secolelor XVI-XIX au existat patru momente în care s-a produs
sincronizarea culturii române cu cea occidentală: apariţia tiparului, scrierile cronicarilor Grigore
Ureche şi Miron Costin şi ale cărturarului Dimitrie Cantemir, opera literară şi istorică a reprezentanţilor
Şcolii Ardelene din Transilvania şi activitatea tinerilor studenţi de la Paris dina perioada premergătoare
revoluţiei de la 1848 (generaţia paşoptistă).

 Primul moment îl reprezintă apariţia tiparului, la începutul secolului XVI. Prima tipografie
românească este cea de la mânăstirea Dealu, din Ţara Românească, din 1508, care a tipărit
cărţi în limba slavonă. Tiparul apăruse în Germania cu aproximativ 60 de ani în urmă. Prima
lucrare tipărită în limba română a apărut în Transilvania, la Sibiu, în 1544 (Catehismul
românesc).
 În secolul XVII, cronicarii Grigore Ureche şi Miron Costin sunt nişte umanişti întârziaţi
(umanismul europeană se încheie în secolul XVI). Dimitrie Cantemir este primul om de
cultură român de valoare internaţională. El este considerat de unii cercetători ca umanist iar
de alţii ca preiluminist. Opera sa fundamentală Istoria creşterii şi descreşterii Imperiului
otoman (1714-1716) este primul tratat de istorie despre Imperiul otoman. Pentru activitatea
sa ştiinţifică şi literară, Cantemir a fost ales membru al Academiei din Berlin.
 În secolul XVIII, reprezentanţii Şcolii Ardelene din Transilvania sunt iluminişti care se
afirmă în aceeaşi perioadă cu iluminiştii europeni.
 În secolul XIX, în anii premergători revoluţiei de la 1848, tinerii români care au studiat la
Paris au preluat ideile politice romantice: libertate, egalitate şi formarea statului naţional, pe
care le-au popularizat în Ţara Românească şi Moldova în timpul revoluţiilor de la 1848 iar în
1859 au realizat Unirea Principatelor. Ei au fot numiţi paşoptişti. Tot în secolul XIX, în
perioada 1870-1889, Eminescu se afirmă ca ultimul mare reprezentant al romantismului
european.

Inginerul Henry Coandă a creat avionul cu reacţie, naturalistul Emil Racoviţă a pus bazele biospeologiei
(ştiinţa studierii vieţii din peşteri), Dimitrie Gusti a creat o şcoală sociologică de studiere a satelor
româneşti, ajunsă model pentru sociologia europeană.

Cultura română în perioada interbelică: disputa între europenişti şi tradiţionalişti

În perioada interbelică au existat două orientări în cultura română, una care îi grupa pe intelectualii
numiţi europenişti şi alta pe cei tradiţionalişti. Europeniştii considerau că România trebuie să se
dezvolte din punct de vedere economic, social şi cultural urmând modelul Europei occidentale. Liderul
europeniştilor era criticul literar Eugen Lovinescu, care, în lucrarea Istoria civilizaţiei române moderne,
a expus teoria sincronismului. Lovinescu i-a criticat pe cei care idealizau lumea rurală românească şi a
considerat că civilizaţia română modernă s-a născut odată cu începuturile contactelor culturale cu
Europa occidentală, din prima jumătate a secolului XIX. Lovinescu a utilizat termenul
de sincronism pentru a denumi recuperarea decalajului dintre civilizaţia românească şi ce a Europei
occidentale. Elitele din secolul XIX au reuşit să şteargă enormele diferenţe dintre România şi occident
prin adoptarea instituţiilor şi moravurilor din ţările occidentale puternic industrializate şi urbanizate. La
început preluarea a fost pur şi simplu imitaţie superficială şi neselectivă, dar ulterior ea s-a transformat
într-o adaptare a civilizaţiei occidentale la cea românească. Lovinescu arăta că în perioada interbelică
civilizaţia românească ajunsese să semene din ce în ce mai mult cu cea occidentală. Clasele sociale
urbane, adică burghezia şi intelectualii, au avut şi vor avea rolul de a promova civilizaţia occidentală în
rândurile românilor. Principalele reviste ale europeniştilor au fost Sburătorul şi Contimporanul. Aici au
publicat Ion Barbu, Camil Petrescu, George Bacovia, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Tudor Vianu, George
Călinescu.
Tradiţionaliştii căutau modele pentru dezvoltarea României în trecutul autohton. Ei considerau că
civilizaţia românească este predominant rurală, astfel că importurile culturale din Occidentul urbanizat
nu se potrivesc specificului nostru naţional. Cei mai muţi tradiţionalişti s-au grupat în jurul
revistei Gândirea, condusă de Nichifor Crainic. Nichifor Crainic a fost iniţiatorul curentului
numit ortodoxism, care pornea de la ideea că cea mai înaltă dezvoltare a spiritului uman o reprezintă
cultura creştină. Teoriile sale de filosofia culturii se bazau pe operele Părinţilor Bisericii şi pe scrieri ale
teologilor moderni, cum au fost Serghei Bulgakov sau Nikolai Berdiaev. Crainic a considerat că
spiritualitatea ţăranului român este în primul rând religioasă iar intelectualii români din secolele XIX şi
XX, adepţi ai civilizaţiei occidentale, s-au izolat de popor şi au depărtat civilizaţia românească de la
cursul său normal de dezvoltare. Dintre colaboratorii revistei Gândirea îi amintim pe Lucian Blaga, Ion
Pillat, Vasile Voiculescu, Ionel Teodoreanu, Camil Petrescu, George Bacovia etc. De fapt, cei mai mulţi
dintre tradiţionalişti au avut ca surse de inspiraţie cultura tradiţională, dar din punct de vedere al expresiei
artistice s-au integrat în curente moderniste ale vremii lor. Dealtfel, mulţi dintre ei au colaborat şi la
revistele europeniste şi la cele tradiţionaliste. Filosoful Lucian Blaga, unul dintre aceştia, a căutat
izvoarele specificului naţional românesc, ajungând să pună în evidenţă filonul tracic. El a considerat că
obiceiurile şi credinţele precreştine şi-au pus o amprentă importantă asupra culturii române. Blaga era
de părere că spiritualitatea românească era cel mai bine reprezentată de lumea satului Teoria sa
despre stil şi originalitatea culturii a fost influenţată însă de teoriile psihanalitice ale lui Freud şi Jung.

Românii în avangarda culturii europene

Cultura europeană în prima jumătate a secolului XX este caracterizată de apariţia unor curente care
căutau modalităţi inedite de expresie şi reflectau revolta artiştilor împotriva civilizaţiei moderne. Dintre
acestea, cel mai mare impact au avut expresionismul, cubismul, abstracţionismul, suprarealismul.
Aceste curente au influenţat arta pe parcursul întregului secol.

Expresionismul a apărut în Europa de Nord la începutul secolului XX şi s-a manifestat cu precădere

în Germania. Artiştii expresionişti căutau să redea esenţa lucrurilor sau a fenomenelor, deformând în
mod voit realitatea fizică pentru a surprinde expresia psihologică . Expresioniştii au prezentat, în general,
o viziune pesimistă asupra realităţii. În pictură, expresioniştii au fost interesaţi de teme ca frica,
disperarea, moartea şi au folosit ca modalităţi de exprimare culori intense şi linii frânte. Cel mai
reprezentativ artist expresionist este pictorul norvegian Edvard Munch iar lucrarea sa cea mai celebră
este Strigătul. În literatură, expresioniştii au avut ca temă predilectă valorificarea miturilor. Din această
perspectivă, scriitorul român care se încadrează acestui curent este Lucian Blaga.

Cubismul a fost un curent manifestat în artele plastice, cu deosebire în pictură, care a bulversat
noţiunea de reprezentare în artă deoarece obiectele au fost simplificate până la geometrizare iar
perspectiva spaţială a căpătat o importanţa tot mai redusă. Obiectele devin cilindrii, conuri, sfere, iar
personajele sunt construite din linii frânte, discontinue, toate dispuse într-un anumit ritm care creează
structuri spaţiale. Privitorul este cel care depune efortul pentru a reconstitui realitatea, iar realitatea
poate fi privită din unghiuri diferite şi reconstruită de fiecare în manieră personală. Cubismul a fost iniţiat
de pictorii Pablo Picasso şi Georges Braque. Primul tablou cubist este considerat a fi Domnişoarele
din Avignon, pictat de Picasso în 1907. Acest curent a deschis calea spre arta abstractă manifestată în
diverse forme pe tot parcursul secolului XX. Unii critici de artă îl consideră pe Brâncuşi drept sculptor
cubist sau abstracţionist, dar creaţia sa profund originală depăşeşte aceste curente artistice.

Abstracţionismul sau arta abstractă s-a afirmat în pictura şi sculptura secolului XX, fiind caracterizată
de lipsa oricărei referinţe la realitatea concretă, observabilă. Primul pictori abstracţionişti sunt Vassily
Kandinsky şi Piet Mondrian.

Suprarealismul a fost o mişcare artistică apărută în Franţa în perioada interbelică care a contestat
valorile morale şi sociale ale epocii şi toate formele de expresie raţională în artă, înlocuindu-le cu
valorizarea instinctului, a visului, a inconştientului, a iraţionalului. Cea mai importantă sursă a artei
suprarealiste a fost psihanaliza. Suprarealismul a apărut ca prelungire a mişcării dadaiste, iniţiată de
românul Tristan Tzara. Cei mai importanţi artişti suprarealişti au fost poetul André Breton, pictorii Juan
Miró, René Magritte şi Salvador Dali.

În prima jumătatea a secolului XX, principala caracteristică a culturii române a fost sincronizarea
ei cu cea Europeană. Dealtfel cultura română nu a fost doar sincronă cu cea europeană ci a avut
momente în care s-a aflat în avangarda culturii europene. Poetul Tristan Tzara a pus bazele unui
curent cultural numit dadaismul, care a revoluţionat literatura şi mai ales artele plastice. Filozoful şi
scriitorul Mircea Eliade a fost fondatorul unei noi discipline ştiinţifice, istoria religiilor. Dramaturgul Eugen
Ionescu a fost unul dintre iniţiatorii teatrului absurdului. Sculptorul Constantin Brâncuşi a revoluţionat
acest domeniu al artelor plastice. Compozitorul şi violonistul George Enescu a făcut cunoscută muzica
românească pe marile scene ale lumii, de la Viena şi Paris la New York. Originalitatea compoziţiilor sale
a constat tocmai în faptul că s-a inspirat din folclorul românesc. Aceşti scriitori şi artişti s-au afirmat în
prima jumătate a secolului XX (unii au continuat activitatea şi după 1950) şi au trăit mai ales în exil, un
exil la care au consimţit de bună voie.

Tristan Tzara împreună cu mai mulţi tineri de diverse naţionalităţi, a creat, în Elveţia, în perioada
Primului război mondial, un curent cultural numit dadaism. Dadaismul era o mişcare culturală apărută
ca protest faţă de civilizaţia modernă; dadaiştii considerau că civilizaţia modernă dusese la devastatorul
război mondial, astfel că ei au negat valorile acesteia. Membrii mişcării contestau esenţa modernităţii,
şi anume, gândirea raţională şi valorile estetice bazate pe căutarea frumuseţii eterne. De aceea
dadaismul s-a manifestat ca promotor al libertăţii neînfrânate a individului, al iraţionalului, al
imperfecţiunii şi ca un contestatar al ordinii şi al purităţii formelor artistice. „Reţeta” poeziei perfecte pe
care o propune Tzara este sugestivă pentru felul în care dadaiştii înţelegeau actul artistic: se ia un ziar
din care se decupează cuvinte la întâmplare, se amestecă toate şi se extrag pe rând, apoi se copiază
în ordinea în care au fost extrase şi astfel a apărut o poezie originală şi reprezentativă pentru creatorul
ei. Inclusiv termenul care denumea curentul cultural, dada, fusese găsit prin deschiderea unui dicţionar
la întâmplare, arătând cât de arbitrar poate fi actul artistic. Dadaismul a stat la baza mişcării
suprarealiste. Dintre adepţii curentului dada, poetul André Breton şi artistul plastic Marcel Duchamp au
devenit apoi membrii de bază ai suprarealismului.

Mircea Eliade este cunoscut ca prozator, filosof şi istoric al religiilor; în toate aceste domenii a creat
opere care au avut un mare succes internaţional. Un rol important în cariera sa a avut-o experienţa trăită
în India în perioada interbelică, unde a studiat civilizaţia indiană şi a experimentat practicile yoga.
Reîntors la Bucureşti, a obţinut titlul de doctor cu o teză despre yoga, pe care a publicat-o apoi în limba
franceză în 1936. Tot în urma experienţei indiene, a scris un roman de dragoste, Maitreyi, ajuns apoi
celebru în întreaga Europă, fiind tradus în numeroase limbi europene. Tartaul său de istoria religiilor,
publicat în limba franceză în 1949, a avut rapid succes, cunoscând traduceri nu doar în limbile europene
ci şi în limbi asiatice (japoneză, coreeană). Eliade a ţinut cursuri de istoria religiilor la Universitatea din
Bucureşti, la Sorbona şi École de Hautes Études în Franţa iar din 1957 a fost profesor de istoria religiilor
la Universitatea din Chicago. Din 1961 şi până la decesul său, în 1986, a lucrat la monumentala
operă Istoria religiilor (titlul exact este Istoria credinţelor şi ideilor religioase), care l-a făcut cel mai
celebru dintre istoricii religiilor din secolul XX. Prima ediţie a lucrării a apărut în 1976. Eliade a elaborat
o viziune comparată a religiilor pornind de la analiza credinţelor religioase neolitic până în prezent.

Eugen Ionescu este unul dintre cei mai importanţi autori dramatici ai secolului XX şi iniţiator al teatrului
absurdului, alături de dramaturgul irlandez Samuel Beckett. Ionescu a debutat în perioada interbelică în
România în ipostaza de critic literar. Cariera sa internaţională începe în 1950, când se joacă pe scena
unui teatru din Paris, unde locuia autorul, piesa Cântăreaţa cheală. În anii următori a continuat să
publice o serie de piese care făceau parte din aceeaşi categorie, a teatrului absurdului: Scaunele,
Lecţia, Rinocerii, Regele moare etc. În piesele sale, Ionescu evidenţiază barierele de comunicare pe
care le pun între oameni convenţiile sociale şi lipsa de sens pe care o capătă viaţa oamenilor în
societatea modernă excesiv tehnicizată. Opera lui Eugen Ionescu a cunoscut succesul internaţional,
constituit obiectul a zeci de cărţi şi sute de studii, teze de doctorat, colocvii internaţionale, simpozioane
şi festivaluri. În 1970, Ionescu a fost ales membru al Academiei Franceze. În 1990, prestigioasa editură
franceză Gallimard a publicat, în colecţia Biblioteca Pleiadei, opera de teatru completă a lui Ionescu,
fiind pentru priam oară când o ediţie din Biblioteca Pleiadei era consacrată unui artist încă în viaţă.

Constantin Brâncuşi este considerat de majoritatea criticilor de artă cel mai important sculptor al
secolului XX şi unul dintre cei mai mari artişti ai tuturor timpurilor. Cele mai cunoscute opere le sale
sunt Pasărea în văzduh (din care a creat mai multe variante în marmură şi bronz în anii 1920), Cocoşul,
Noul născut şi ansamblul monumental de la Târgu-Jiu (realizat în perioada 1937-1938), care
cuprinde Masa tăcerii, Poarta sărutului şi Coloana infinitului. Sursa fundamentală de inspiraţie a
operelor sale rămâne arta populară din zona Gorjului, acolo unde s-a născut. Brâncuşi a refuzat
reprezentarea figurativă a realităţii şi a căutat, în opera sa, să redea esenţa lucrurilor. De aceea el a
redus formele la ceea ce era mai reprezentativ pentru fiecare dintre ele, eliminând detaliile de prisos. În
întreaga sa operă a folosit câteva motive care alcătuiesc esenţa lumii: sfera, ca simbolul al
perfecţiunii, oul, ca simbol al genezei, inelul, ca simbol al unităţii, zborul ca simbol al căutării idealului.
Marele critic de artă Giulio Carlo Argan spunea despre Brâncuşi că este singurul artist din zilele noastre
care a ajuns până la origine, la rădăcina lucrurilor, la frontiera dintre real şi sacru.

Ecoul european al culturii româneşti în perioada regimului comunist

Regimul comunist a controlat producţia culturală atât în perioada lui Gheorghiu Deja, cât şi a lui
Ceauşescu, de aceea cultura română a avut perioade în care artiştii de valoare nu s-au putut exprima.
Anii '60 şi, într-o anumită măsură, anii '70 au fost cei mai benefici pentru artiştii românii, iar în anii '50 şi
'80 s-a manifestat cel mai dur cenzura comunistă. Cu toate restricţiile impuse de cenzură, unii scriitori
au obţinut inclusiv recunoaşterea internaţională. Astfel, mai mulţi poeţi şi prozatori români au
primit premiul Herder, o prestigioasă distincţie pentru artă, ştiinţă şi literatură, acordată de universităţi
din Austria şi Germania pentru scriitori din Europa centrală şi de est. Tudor Arghezi, Zaharia Stancu,
Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Adrian Marino etc. au fost laureaţi ai acestui premiu. Fără îndoială,
liderul acestei generaţii este Nichita Stănescu, poetul care a fost tradus în mai multe limbi europene şi
a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru literatură în 1980.

Unii scriitori, care au fost persecutaţi aici, au plecat în exil. Cei mai importanţi dintre aceştia sunt Paul
Goma şi Vintilă Horia. Scriitorul Paul Goma a trimis la postul de radio „Europa Liberă” (din Marea
Britanie) o scrisoare în care cerea respectarea drepturilor omului în România. Pentru aceasta a fost
arestat şi bătut de Securitate. Ca să evite reacţii la nivel internaţional, securiştii nu l-au eliminat, ci l-au
obligat să părăsească ţara. Goma s-a stabilit la Paris şi a publicat numeroase cărţi în limbile franceză
şi germană despre regimul comunist. În Franţa a scris mai multe romane document despre regimul
comunist din România. În 1981 apare Les Chiens de mort, consacrat experienţelor de reeducare
comunistă prin tortură, practicate în 1949-1952 la închisoarea din Piteşti. Goma a fost singurul scriitor
român care a descris, în exil, viaţa în regimul comunist.

Vintilă Horia este singurul romancier român care a obținut prestigiosul premiu literar francez Goncourt,
în 1960, pentru romanul său Dieu est né en exil (Dumnezeu s-a născut în exil). Până la sfârşitul anului
1960, în Franţa s-au vândut 150 000 de exemplare din roman; până în 1990 au fost publicate 14
traduceri si 4 ediţii în limba spaniolă (scriitorul a trăit mult timp în Spania). Romanul are ca subiect exilul
poetului latin Ovidiu la Tomis (unde a scris celebrele poeme Tristele), în anii 8-17 d. Hr. De fapt, Vintilă
Horia îl consideră un roman autobiografic, folosindu-se de poetul antic pentru a explica trăirile sale de
exilat.