Sunteți pe pagina 1din 341

PARTEA INTÎl

PETROLUL Şl GAZELE NATURALE

1. BITUMENELE NATURALE

Prin bitumen natural se defineşte un amestec complex şi variabil de


hjdrocarburi gazoase, lichide şi solide, şi după gradul de predominare a
acestora bitumenele naturale pot fi lichide, gazoase sau solide.

1.1. ORIGINEA BITUMENELOR

Bitumenele naturale sînt foarte răspîndite în scoarţa terestră, în spe-


r-.al in rocile sedimentare şi, în acest caz, sînt considerate că au origine
organică (externă). Mai rar, bitumenele sînt întîlnite şi în rocile meta-
mi rfice şi eruptive şi în acest caz s-a considerat că au origine anorga-
nica sau minerală (internă); prezenţa lor în aceste roci pune problema
existenţei unei legături genetice cu acestea. L. Mrazec, prin analogie cu
concepţia asupra provenienţei apelor din scoarţa terestră, a numit bitu-
menele din prima categorie hidrocarburi vadoase şi pe cele din categoria
a doua hidrocarburi juvenile.

1.1.1. BITUMENE DE ORIGINE ANORGANICĂ


(MINERALA SAU INTERNA)

Toate bitumenele din această categorie, fie ele în stare gazoasă, li-
chidă sau solidă, sînt legate de activitatea vulcanică şi trebuie conside-
rate ca un produs de degazeificare a magmei. Se menţionează, spre
exemplificare, că fumerolele vulcanilor Vezuviu şi Etna conţin 2,93o/ a
metan.
în magma în curs de consolidare sau în magma consolidată sînt mari
cantităţi de substanţe volatile în soluţii şi, adeseori, se găsesc şi hidro-
carburi. Cînd magma se răceşte repede, ea conţine o mare cantitate de
gaze care n-au putut fi eliminate complet, spre deosebire de cazul cînd
magma se consolidează lent, în adîncime, şi gazele eliminate se dizolvă
treptat în soluţiile apoase care se ridică spre suprafaţă, prin fisuri, şi
ajung chiar la suprafaţă sub formă de izvoare termo-minerale. în cursul
ascensiunii soluţiilor apoase, din acestea se depune o parte din substan-
ţele minerale conţinute formîndu-se filoane, dar odată cu mineralele se
separă şi hidrocarburile conţinute. L. Mrazec, plecînd de la această ob-
servaţie, a ajuns la concluzia că există hidrocarburi în zăcămintele fi-
loniene. Produsele de degazeificare a magmei pot ajunge la suprafaţă
sub formă de gaz carbonic asociat cu o cantitate mică de metan formînd
mofetele. Cînd consolidarea magmei are loc la suprafaţă, produsul de-
gazeificării se degajă sub formă de fumerole.

7
1.1.2. BITUMENE DE ORIGINE ORGANICA (EXTERNA)

în anumite condiţii, substanţa organică din rocile sedimentare se


transformă în hidrocarburi care impregnează aceste roci.
în lipsa oxigenului, materia organică, prin bituminizare se transformă
în bitumen şi prin incarbonizare, în cărbune. Procesul de incarbonizare
are loc în trei faze: turbificare, humificare şi incarbonizare propriu-zisă.
în prima fază, de turbificare, celuloza, sub acţiunea bacteriilor anae-
robe, se descompune în bioxid de carbon, metan, apă şi acizi solubili în
apă. în această fază, substanţa vegetală, parţial transformată, reacţio-
nează cu acizii şi dă naştere la turbă. în cea de a doua fază, de humifi-
care, lignina este atacată de acizi şi transformată în acizi humici, care
apoi trec în bitumene, iar în ultima fază, de incarbonizare, prin elimi-
narea apei şi a gazelor din humină, se ajunge la formarea cărbunilor
humici. Uleiurile, cerurile şi răşinile care rămîn, se transformă în bitu-
mene, din care se degajează cele volatile, iar cele fixe, rămîn în masa
huminei şi astfel rezultă cărbuni mai mult sau mai puţin bituminoşi.

1.2. BITUMINIZAREA

Pe fundul apelor stătătoare dulci, sălcii sau sărate, în lipsa oxigenu-


lui, are loc descompunerea materiei organice, în special a grăsimilor, din
care rezultă, în afară de metan, şi alte hidrocarburi, amoniac, hidrogen
sulfurat etc. în procesul de bituminizare, soluţiile saline contribuie la
saponificarea grăsimilor, iar silicea coloidală, argilele, etc, au rol de
catalizator şi reţin produsele obţinute din descompunerea grăsimilor,
ferindu-le de contactul cu oxigenul. Primul produs de transformare a
materiei organice, depus pe fundul apelor sălcii sau sărate, este, după
Polonie (1903), sapropelul, caracterizat ca un mîl unsuros, cu miros greu,
format din materia organică în putrefacţie şi mîl mineral.

1.3. CLASIFICAREA BITUMENELOR NATURALE

O clasificare a bitumenelor naturale trebuie să ţină seama fie de le-


gătura genetică de derivare naturală a diferiţilor compuşi şi materia
primă din care rezultă, fie de starea fizică a lor, fie de legăturile fizi-
co-chimice dintre bitumene şi roci. Cele mai cunoscute clasificări, după
principiile enumerate sint cele întocmite de Ch. Engler, H. Hoefer şi
L. Mrazec.
Clasificarea Ch. Engler. în această clasificare, chimică-genetică, auto-
rul pleacă de la anabitumene, considerate ca primul produs de trans-
formare a materiei organice, în urma unui proces de fermentaţie anae-
robă, şi deosebeşte cinci clase de bitumene şi anume:
1) Anabitumene — amestec de materie organică în diferite stadii de
transformare şi de materie organică netransformată. în compoziţia ana-
bitumenelor intră grăsimi, acizi graşi, parafine fosile, ozocherită, asfalt
etc.
2) Polibitumene — produse de polimerizare şi de oxidare a anabitu-
menelor, insolubile la rece în solvenţii hidrocarburilor.
8
3) Catabitumene — produse rezultate din depolimerizarea anabitu-
menelor. Catabitumenele sînt reprezentate prin bitumenelo mobile ale
şisturilor bituminoase şi sînt solubile în solvenţii hidrocarburilor.
4) Ecgonobitumene — care rezultă din depolimerizarea ana-poli-ca-
tabitumenelor, sînt solubile în solvenţii hidrocarburilor şi reprezentate
prin bitumenele din petrolul brut şi gazele naturale.
5) Oxibitumene — produşi de oxidare a petrolului (asfaltul, ozo-
cherita etc).
Clasificarea Hoefer. Autorul, după starea fizică a bitumenelor, a deo-
sebit trei grupe: — bitumene gazoase (gazele naturale), — bitumene li-
chide (petrolul), — bitumene solide (asfaltul, ozocherita, parafina etc).
Clasificarea L. Mrazec ţine seama de legăturile fizico-chimice dintre
bitumene şi roci şi consideră două grupe de bitumene: libere şi fixe. Din
grupa bitumenelor libere fac parte hidrocarburile gazoase, lichide şi so-
lide care ocupă porii rocilor fără să fie legate de sedimentul mineral.
Ele sînt solubile în solvenţii hidrocarburilor, la rece, şi pot fi extrase
prin încălzire şi presiune. Din grupa bitumenelor fixe sau nelibere fac
parte hidrocarburile care sînt intim legate de sedimentul mineral. Ele
sînt insolubile în solvenţii hidrocarburilor şi nu pot fi extrase decît prin
distilare la temperaturi de peste 300°C.

1.4. RELAJIA DINTRE BITUMENE Şl CĂRBUNI

între incarbonizare — procesul de formare al cărbunilor — care se


face pe seama materiei vegetale — şi bituminizare, la care iau parte
atît grăsimile organismelor animale cît şi ale organismelor vegetale, este
greu să se traseze o limită. Datorită faptului că, în natură, materia su-
pusă procesului de transformare nu este complet diferenţiată, între bi-
tumene şi cărbuni sînt termeni intermediari. Ca mod de geneză, cărbunii
bituminoşi fac trecerea între incarbonizare şi bituminizare, prin aceea
că bitumenele din aceşti cărbuni îşi au originea în uleiurile, cerurile şi
răşinile materiei vegetale. Pentru bitumene se poate admite că materia
vegetală a luat parte la formarea lor, dar nu în exclusivitate, spre deo-
sebire de cărbuni, unde teoria originii vegetale este valabilă, în mod
exclusiv.

1.5. TIPURI PRINCIPALE DE BITUMENE NATURALE

Petrolul (ţiţeiul) este un amestec natural, lichid şi inflamabil, de hidro-


carburi gazoase, lichide şi solide, în care hidrocarburile gazoase şi so-
lide sînt dizolvate în hidrocarburile lichide, formînd soluţii sau suspensii
coloidale. în studiul zăcămintelor de petrol prezintă o deosebită impor-
tanţă, din punct de vedere teoretic şi practic, cunoaşterea tipurilor de
petrol şi în această direcţie se cunosc o serie de clasificări, dintre care
se menţionează clasificarea „Carpatică" a prof. C. Creangă (1961), care
caracterizează ţiţeiurile prin două trăsături chimice de bază:
1) Compoziţia fondului de hidrocarburi.
2) Proporţia componenţilor: ceară, compuşi de natură asfaltică, com-
puşi cu sulf şi distilat pînă la 200°C.
9
10
— neceroase — răşinoase — nesulfuroase;
— neceroase — răşinoase — sulfuroase;
— neceroase — asfaltoase — nesulfuroase;
— neceroase — asfaltoase — sulfuroase.
Rezultatele analizei de clasificare se exprimă prin formula de clasi-
ficare care conţine clasa, indicii structurali, grupa şi indicii de calitate,
în exemplul dat se menţionează indicii structurali pentru ţiţeiurile din
oligocenul de la Geamăna şi anume: Cp 63; C^ 20; C^ 17, respectiv,
fac parte din clasa parafin-naften-aromatice, iar după indicii de calitate
c=3,5%; r=5,6%; s=0,12%; d=42,3«/0; face parte din grupa ceroase-pu-
ţin răşinoase-nesulfuroase.
Gazele naturale sînt produse ale descompunerii materiei organice în
absenţa oxigenului şi în afară de metan ele conţin şi alte gaze. în de-
pozitele sedimentare din „formaţiunea cu gaze" din Bazinul Transilva-
niei, zăcămintele de gaze conţin în general: CH4 (98—99%); N (0,2—
0,8%); 02 (0,8--0,9o/0); He (0,001%).
Unele zăcăminte de gaze din Bazinul Transilvaniei au concentraţii
în metan pînâ la 99,9% şi sînt însoţite de cantităţi mici de etan, butan,
propan, care nu depăşesc ordinul zecimilor de procente şi de hidrocar-
buri lichide uşoare (pentani, hexani, heptani) a căror concentraţie va-
riază în jurul miimilor de procente. De regulă, în cantităţi de ordinul
zecimilor sau sutimilor de procente se întîlneşte dioxidul de carbon şi
azotul, dar se cunosc şi zăcăminte cu conţinut ridicat de dioxid de car-
bon, cum sînt unele zăcăminte situate în partea de est a Bazinului Tran-
silvaniei (Cuşmed, Benţid, Tărceşti, Firtuş) şi în Bazinul Panonian (Piş-
colt, Ciocaia—Diosig), în ambele cazuri zăcămintele sînt situate în apro-
pierea eruptivului neogen. Metanul în cantităţi foarte mici se găseşte
şi în rocile eruptive sticloase şi în gazele produse de activitatea vulca-
nică şi post-vulcanică. Un conţinut ridicat de C02 se întîlneşte în ţara
noastră şi în zăcămintele de gaze sub care sînt orizonturi de lignit în
curs de degazeificare (ca, de exemplu, zăcămintele din dacian din De-
presiunea Precarpatică).
Gazele naturale se împart în:
— gaze neasociate, care se găsesc ca gaze libere în condiţii iniţiale
ale unui zăcămînt ce nu conţine petrol;
— gaze dizolvate, care în condiţii iniţiale de zăcămînt se găsesc di-
zolvate în petrol;
— gaze asociate care se găsesc sub formă de gaze libere fie în ace-
laşi strat cu petrolul, dar formînd un cap de gaze (gaz-cap), fie că se
găsesc în orizonturile superioare ale unei formaţiuni geologice şi sub
ele sînt zăcăminte de petrol şi în acest caz ele formează „cupole de gaze"
(boite de gaze).
Gazele libere din zăcămintele de gaze sînt „gaze sărace", spre deo-
sebire de gazele asociate cu petrolul şi care conţin între 30 şi 200 g ga-
zolină/m3 şi se numesc „gaze bogate", care se dezbenz'mează înainte de
a fi folosite prin ardere.
Gazele care sînt asociate zăcămintelor de petrol pe lîngă metan (70—
90%), mai conţin etan (2—7%), propan (2—4%), butan (5o/„), C0 2 (0,5%),
H2S pînă la 3% şi azot 2o/0.
Smoala este produs rezultat din oxidarea şi răşinificarea petrolului
naftenic şi uneori formează lacuri (Lacul Brea din Insulele Trinidad şi
Lacul Bermudez din Venezuela).
11
Asfaltul este un amestec de hidrocarburi grele şi petrol oxidat. Se
întîlneşte ca impregnaţii în gresii, calcare fisurate, nisipuri şi, uneori,
sub formă de dop de asfalt care are rolul de rocă protectoare pentru
zăcămîntul de petrol (cum este cazul zăcămîntului de petrol de la So-
lonţ din subzona externă a flişului). Asfalt se mai găseşte în ţara noas-
tră în nisipurile panoniene de la Derna (Bihor) şi în nisipurile daciene
şi ponţiene de la Matiţa (Prahova).
Asfaltitul este un bitumen mai compact decît asfaltul, cu varietăţile:
bitumenul de Judeea, gilsonitul, grahamitul, albertitul, manjacul şi wurt-
zelitul.
Elateritul este o varietate de asfaltit ce are proprietatea de a fi
elastic.
Parafinele fosile sînt produse ce provin din petrolurile parafinoase şi
sint mai importante două varietăţi: hatchetita şi ozocherita (ceara de pă-
mînt); ultima se găseşte în ţara noastră pe Pîrîul lui Tudorache, afluent
al Văii Slănicului de Moldova.
Şisturile bituminoase (piroşisturile) sînt roci pelitice ce conţin poli-
bitumene. Aceste roci, în afară de substanţele bituminoase cu care sînt
impregnate şi care sînt solubile la cald în solvenţii petrolului, conţin, în
procent mai mare, şi o materie organică, insolubilă, numită kerogen,
considerată prin compoziţia ei ca un produs al unei bituminizări incom-
plete a materiei organice.
După natura sedimentului mineral şisturile bituminoase pot fi:
— argiloase, ca, de exemplu, şisturile disodilice din oligocenul Car-
paţilor Orientali;
— silicioase, în general de culoare neagră-brună, cum sînt şisturile
menilitice din oligocenul Carpaţilor Orientali;
— calcaroase, de culoare roşcată sau brună-ncagră şi din această ca-
tegorie fac parte Kukersitele din calcarele ordoviciene din R.S.S. Estonă;
— marnoase, din care fac parte şi marnele albe bituminoase din oli-
gocenul Carpaţilor Orientali;
— cărbunoase, care prezintă caractere ca ale cărbunilor bituminoşi.
Şisturile bituminoase, în general, prin distilare la temperaturi de
550—600°C dau un procent de peste 30% substanţe volatile, care prin
condensare trec în ulei de şist şi ape amoniacale. Uleiul de şist conţine
peste 70% hidrocarburi nesaturate grele şi are o densitate cuprinsă în-
tre 0,875—0,950. Şisturile bituminoase prezintă importanţă prin aceea
că ele formează obiectul unor explorări şi exploatări, în vederea obţi-
nerii uleiului de şist, folosit drept combustibil energetic. în ţara noas-
tră prezintă interes, în această privinţă, în special şisturile liasice de la
Anina care conţin între 2 şi 20% ulei de şist şi a căror valorificare ca
sursă de hidrocarburi este luată în considerare. Conţinuturi mai mici de
ulei de şist, respectiv de 2—5%, au şisturile disodilice din oligocen care,
de asemenea, vor fi valorificate.
Şisturile bituminoase sînt exploatate ca surse de ulei de şist în
U.R.S.S., R. P. Chineză şi R. F. Germania şi sînt zăcăminte de astfel de
şisturi şi în alte ţări.
O atenţie deosebită trebuie acordată valorificării şisturilor bitumi-
noase şi nisipurilor bituminoase. Şisturile bituminoase ocupă locul al
doilea, în categoria resurselor energetice, primul loc fiind deţinut de
cărbuni, aşa după cum reiese în cele menţionate mai jos.
12
Estimări asupra structurii rezervelor şi resurselor de combustibili
Rezerve1 (%) Resurse2 (%)
Cărbuni 47,3 79,5
Petrol 12,4 8,4
Gaze naturale 6,1 2,5
Şisturi bituminoase 34,2 9,6
Se apreciază că hidrocarburile conţinute în resursele posibil exploa-
tabile de şisturi bituminoase şi nisipuri bituminoase reprezintă 500 mi-
liarde tone petrol, respectiv de peste 2,5 ori mai mari sînt resursele po-
sibil a fi exploatate pentru petrol. Cele mai mari resurse se găsesc în
America de Nord (şisturi bituminoase în S.U.A. şi nisipuri bituminoase
i-. Canada, unde se estimează că numai zăcămîntul de la Athabasca con-
ţine mai mult petrol decît toate structurile petrolifere cunoscute pînă în
prezent, pe glob). în tabelul 1 se prezintă estimaţiile făcute asupra re-
Tabelul 1
Estimaţii asupra resurselor mondiale de şisturi bituminoase şi nisipuri bituminoase
(conţinut util)* miliarde tone
Resurse identificate Resurse ipotetice**

I îl I II

Africa 15,1 a) b) b)
America de Nord 60,6 232,0 50,8 246,0
America de Sud a) 124,0 b) 497,0
Asia 14,0 2,2 0,3 575,0
Europa 10,9 0,9 15,5 31,0
Oceania a) 0,2 b) b)
Total mondial 101,0 359,3 66,6 1 349,0

* Sînt avute în vedere atit resursele considerate în prezent exploatabile eco-


nomic cît şi cele considerate în prezent neexploatabile economic.
** Resurse neidentificate, dar posibile din punct de vedere geologic, în zone în
care s-au făcut prospecţiuni geofizice.
a) cantităţi reduse;
b) nu există estimaţii.
I — randament în petrol: 0,4—0,1 l/kg;
II — randament în petrol: 0,1—0,04 l/kg.
Sursa: World Energy Conference, Sourvey of Energy Resources 1974, United
States National Committee of World Energy Conference, New-York, 1975.
Preluate din „Energia ................. Imperativul reconsiderărilor". I. Bari, I. Şerbă-
nescu — Iaşi, 1981, Ed. Junimea.

1
estimări privind rezervele, respectiv resursele considerate exploatabile din
punct de vedere tehnic şi economic în stadiul actual al tehnologiilor (World Energy
Conference, Sourvey of Energy Resources 1974, United States National Committee
of World Energy Conference, New York, 1975).
2
estimări privind resursele certe, posibile şi probabile (inclusiv cele ce pot
deveni exploatabile tehnic şi economic pe baza progreselor previzibile ale tehno-
logiilor). (Situation et perspectives, en ce qui concerne la production et l'utilisation
des schistes bitumineux dans Ies pays developp£s et dans Ies pays en developpe-
ment Comite des Ressources Naturelles ECOSOC, 9—10 mai 1977.)

13
surselor mondiale ce ar putea fi obţinute din şisturile şi nisipurile bitu-
minoase. Cu toate că exploatarea şisturilor bituminoase este costisitoare,
iar procesul de prelucrare a acestora este destul de poluant, trecerea la
valorificarea potenţialului energetic al şisturilor bituminoase ca şi a nisi-
purilor bituminoase este de foarte mare importanţă, în prezent.

1.6. ORIGINEA PETROLULUI Şl A GAZELOR NATURALE

Originea petrolului şi a gazelor naturale a preocupat oamenii de


ştiinţă încă de la jumătatea secolului trecut. Problema care s-a pus ul-
terior, a fost aceea de a se explica originea hidrocarburilor din acumu-
lările industriale şi nu ivirile de hidrocarburi din rocile eruptive şi me-
tamorfice. în general, chimiştii au susţinut originea anorganică (mine-
rală) a hidrocarburilor, iar geologii, originea organică. Cunoaşterea ori-
ginii hidrocarburilor are importanţă practică deoarece permite dirijarea
lucrărilor de prospecţiuni şi explorări în regiunile în subsolul cărora ar
fi zăcăminte industriale de hidrocarburi.
în cazul originii organice, aceste lucrări sint legate de regiuni cu de-
pozite sedimentare şi nu de regiunile unde apar la suprafaţă roci erup-
tive sau metamorfice.

1.6.1. IPOTEZA ORIGINII ANORGANICE (MINERALE)

Această ipoteză se bazează, în general, pe rezultatele obţinute în la-


borator, admiţîndu-se ca hidrocarburile s-au format în scoarţa terestră
ca urmare a unor reacţii chimice asemănătoare cu cele din laborator.
Berthelot (1866) a obţinut hidrocarburi de tipul celor din petrol, în
urma acţiunii acidului carbonic asupra metalelor alcaline, la tempera-
turi înalte, în prezenţa vaporilor de apă.
în urma rezultatelor obţinute prin cercetări de laborator D. I. Men-
deleev (1877) a formulat o ipoteză, după care petrolul este de origină
pur minerală, el formîndu-se în regiunile profunde ale scoarţei terestre,
în urma reacţiei vaporilor de apă supraîncălziţi cu carburi metalice.
Din reacţia dintre acizi sau apă cu carburi metalice fierbinţi au fost,
de asemenea, obţinute hidrocarburi lichide (C. V. Haricikov şi H. Mois-
san). H. Moissan (1896), prin acţiunea acetilenei asupra metalelor reduse
(Fe, Co, Ni etc.) a obţinut hidrocarburi lichide bogate în benzină.
Prin hidrogenarea la rece a acetilenei, în prezenţa Fe şi Ni redus,
Sabatier şi Sanderens (1901) au obţinut hidrocarburi forminice, la tem-
peraturi de 200°C au obţinut hidrocarburi naftenice, iar la temperaturi
de circa 300°C au obţinut hidrocarburi ciclice nesaturate. Autorii au con-
siderat că se pot obţine toate tipurile de hidrocarburi, funcţie de na-
tura catalizatorului.
în urma rezultatelor obţinute în laborator, au considerat şi ei că în
scoarţa terestră există condiţii de a se forma hidrocarburi. Acetilena şi
hidrogenul din scoarţa terestră provin în urma acţiunii apei asupra car-
burilor metalice sau asupra metalelor alcaline.
încălzind etilena, sub presiune, în prezenţa unor catalizatori, Ipatiev
a obţinut petrol, iar Tropsch şi Fr. Fischer au obţinut hidrocarburi, de
14
la cele mai uşoare, pînă la cele cu masă moleculară mare, din oxid de
carbon şi hidrogen chimic pur, la presiuni înalte şi în prezenţa unor ca-
talizatori (Fe, Co). De asemenea şi aceşti autori au considerat că există
condiţii în scoarţa terestră să se formeze hidrocarburi.
Boutigny şi V. A. Sokolov au considerat că petrol se poate obţine
prin acţiunea emanaţiilor radioactive asupra metanului, în mediu fără
aer. Ei au estimat că 1 km 3 de rocă poroasă, cu un conţinut mediu de
elemente radioactive, impregnată cu CH4, sub o presiune de 1 000 daN/m2,
ar putea da în 100 milioane de ani, circa 1 milion tone hidrocarburi li-
chide.
Primul geolog român care s-a ocupat de originea petrolului, Gr. Co-
bălcescu (1827), plecînd de la prezenţa dovedită, că fumerolele conţin
metan, a admis ipoteza originii vulcanice a acumulărilor de hidrocar-
buri, concepţie la care s-a alăturat un alt geolog român, G. Munteanu-
Murgoci (1926). Această concepţie a fost susţinută în ultimii ani şi de
alţi cercetători, ca: La Coste, Lent şi Phyălla. Cu toate că ipoteza ori-
ginii organice a petrolului şi gazelor a fost acceptată de geologii din
toate ţările cu o industrie petroliferă dezvoltată şi cu o mare experienţă
in lucrările de prospecţiuni şi explorare, inclusiv de marea majoritate
a geologilor din U.R.S.S., totuşi ipoteza originii anorganice a fost re-
luată în discuţie între 1955—1959 şi apoi în 1967 mi U.R.S.S. de către
N. A. Kudreavţev, P. N. Kropotkin şi V. P. Porfiriev care consideră că
petrolul s-a format din compuşii carbonului şi hidrogenului de origine
magmatică.
P. N. Kropotkin subliniază prezenţa, în corpurile cosmice şi în ga-
zele emanate de vulcani, a compuşilor de carbon şi hidrogen. După N. A.
Kudreavţev şi P. N. Kropotkin, acumulările de petrol şi gaze sînt can-
tonate în zonele marilor dislocaţii din fundament şi în zonele fracturi-
lor de adîncime. V. P. Porfiriev, care iniţial a susţinut originea orga-
nică, ulterior a acceptat ipoteza după care hidrocarburile din petrol îşi
au sursa în masele magmatice, de unde, de-a lungul zonelor de frac-
turi, ajung pînă în depozitele sedimentare unde, în rocile poros-per-
meabile, formează zăcăminte de hidrocarburi. Aceşti troi geologi mai
aduc ca argument în sprijinul originii anorganice, prezenţa hidrocar-
burilor în învelişul extern al altor planete.
După cum va reieşi din cele ce urmează, ipoteza originii anorganice
(minerale) nu are argumente puternice care s-o impună şi, totodată, nu
poate răspunde obiecţiunilor care i se aduc.
în concluzie se poate considera că ipoteza originii anorganice, con-
siderată în sens larg, cuprinde următoarele ipoteze: a carburilor, a ra-
dioactivităţii, a vulcanismului magmatic şi cosmică.
Argumente şi contraargumente privind originea anorganică. în spri-
jinul originii anorganice (minerale) se aduc următoarele argumente:
— prezenţa unor zăcăminte industriale de hidrocarburi, cantonate în
rocile eruptive şi metamorfice fisurate;
— posibilităţile de migrare a hidrocarburilor, produse de magmă,
de-a lungul unor mari fracturi şi de care sînt legate zone de acumulare;
— prezenţa Va, Ni, Co, considerate a fi de origine internă, în com-
poziţia petrolului;
1
— emanaţiile de gaze ale vulcanilor noroioşi, consideraţi de unii cer-
cetători, că au legături cu vulcanismul magmatic.
Contraargumente:
— zăcămintele industriale din rocile eruptive sau metamorfice fisu-
rate s-au format întotdeauna în urma unui proces de migraţie din în-
velişul sedimentar;
— se cunosc fracturi de mare anvergură de-a lungul cărora s-a de-
plasat magma şi s-au format lanţuri vulcanice, dar de care nu sînt le-
gate zăcăminte de petrol, ca, de exemplu, în ţara noastră, Lanţul Hăr-
ghita-Căliman;
— prezenţa vanadiului, nichelului şi altor metale în cenuşa ţiţeiu-
rilor nu este un argument în sprijinul originii minerale, deoarece sînt
plante care au proprietatea de a concentra unele metale, ca de exem-
plu vanadiu;
— vulcanii noroioşi sînt semne ale degradării zăcămintelor de hi-
drocarburi şi emanaţiile de gaze ale acestora n-au legătură cu vulcanis-
mul magmatic;
— pînă în prezent, prin foraje, n-au fost întîlnite carburi ale meta-
lelor alcaline sau alcalino-teroase care au fost folosite în laborator pen-
tru obţinerea de hidrocarburi sintetice la temperaturi mai mari de 250°C,
ce nu sînt însă compatibile cu prezenţa dovedită a porfirinelor.

1.6.2. IPOTEZA ORIGINII ORGANICE

încă din secolul al XVIII-lea au fost emise ipoteze privind originea


organică a petrolului, care accepta formarea acestuia pe seama plante-
lor sau a animalelor.
Sestapalov (1794) era adeptul originii animale, iar Iienkel (1725) şi
Hacke (1794) susţineau originea mixtă (animală şi vegetală). M. V. Lo-
monosov (1757—1763) şi Berlondingen (1778) au căutat să explice for-
marea petrolului prin distilarea naturală a cărbunilor.
în secolul al XlX-lea, aceste ipoteze au fost completate pe bază de
noi date de laborator. Astfel, Laurent (1863) a obţinut hidrocarburi for-
menice prin distilarea acizilor graşi într-un curent de vapori de apă
supraîncălziţi, iar Warren şi Storber (1865), prin distilarea săpunului din
ulei de ficat de morun au obţinut, un amestec de hidrocarburi asemănă-
tor ţiţeiurilor formenice. Ch. Engler şi H. Hoefer (1888), distilînd ulei
de ficat de morun şi alte substanţe grase, animale şi vegetale, la o pre-
siune de 200—250 N/m- şi la o temperatură de 360—420°C, au obţinut
hidrocarburi gazoase şi hidrocarburi lichide de tipul petrolurilor for-
menice, naftenice şi benzenice. Prin distilarea unui sapropel din alge
monocelulare luat dintr-o lagună de pe ţărmul Mării Baltice, Ch. Engler
a obţinut 24,4% hidrocarburi lichide parafinoase şi 14,6o/ 0 hidrocarburi
gazoase. Rezultate identice cu ale lui Ch. Engler au obţinut şi Lahman,
Day şi Marcusson prin distilarea uleiului din ficat de morun, ulei de
măsline, ulei de rapiţâ şi ceară de albine. Sthal (1899) a obţinut hidro-
carburi din mîluri cu diatomee, iar Kaliţki (1916), în urma experienţe-
lor făcute în laborator, a considerat că algele marine reprezintă materia
primă exclusivă pentru obţinerea petrolului. De asemenea, Mailhe (1922),
prin hidrogenarea uleiurilor animale sau vegetale, sub acţiunea unui ca-
16
talizator hidrogenat şi deshidratării a obţinut diferite tipuri de ţiţeiuri.
Din albuminoide, la presiuni de 3 000 N/m2 şi temperaturi de 150°C,
în prezenţa silicaţilor de aluminiu, V. P. Baturin a obţinut hidrocarburi.
H. Hoefer, N. D. Zelinski, R. Zuber, Hoppe Seyler şi Fr. Fischer au ară-
tat, prin experienţe de laborator că, ceara, grăsimile şi răşinile din planc-
tonul marin, formează materia primă pentru petrol, iar celuloza şi 'io-
mi celuloza pot genera numai metan şi dioxid de carbon.
Unii cercetători, ca: Pctonie (1903), G. M. Mihailovski (1906), H Hoe-
fer (1907), N. I. Andrusov (1908), I. M. Gubkin (1916—1932) au susţi-
nut originea mixtă (animală şi vegetală), iar L. Mrazec (1922) a arătat
importanţa planctonului marin ca materie primă pentru petrol.
în concluzie se poate considera că toţi componenţii substanţelor or-
ganice, ca: grăsimi, celuloză, hemiceluloză, proteine etc, contribuie la
formarea hidrocarburilor naturale. Grăsimile vegetale şi animale repre-
zintă materia primă pentru formarea petrolului, celuloza şi lignina sînt
la baza formării cărbunilor, iar albuminele şi hidraţii de carbon au rol
secundar, contribuind, prin produsele lor, la formarea hidrocarburilor.
în prezent se cunosc o serie de argumente de ordin fizico-chimic şi
geologic în sprijinul originii organice a petrolului, admisă de marea ma-
joritate a cercetătorilor din secolul XX.
Argumente de ordin fizico-chimic. în compoziţia chimică a ţiţeiului
intră o serie de elemente şi combinaţii care confirmă originea lor or-
ganică şi anume:
— azotul este prezent fie liber, ca amoniac, fie sub formă de com-
puşi organici complecşi, din grupa piridinei şi a chinoleinei. Azotul poate
proveni şi din emanaţiile vulcanice, dar numai ca gaz liber sau sub
formă de compuşi binari şi nu în combinaţii complexe, care sînt pro-
prii numai compuşilor organici;
— sulful este întîlnit în petrol, fie liber, fie sub formă de H 2S, tio-
fene sau mercaptani şi provine din descompunerea unor albuminoide;
— oxigenul este întîlnit în componenţa compuşilor organici ca acizi
naftenici, acizi graşi şi aromatici, derivaţi ai colesterinei şi fitosterinei,
o substanţă echivalentă colesterinei, caracteristica regnului vegetal;
— colesterina se întîlneşte în regnul animal (în ficat, creier şi nervi
uscaţi, în peşte, carne). Colesterina şi fitosterina determină activitatea
optică a petrolului;
— fosforul, pus în evidenţă în unele petroluri, ca, de exemplu, în
cele din California, unde este în proporţie de 0,01%, provine din ma-
teria primă organică din care s-a format petrolul.
— porfirinele, descoperite de A. Treibs în 1934, sînt substanţe cu o
structură complexă cu patru nuclee de piroli în moleculă şi conţin Fe
şi Va. Au fost puse în evidenţă, în petrol, patru tipuri de porfir ine,
denumite 1, 2, 3 şi 4. Porfirinele 1 şi 2 sînt de origine vegetală şi pro-
vin din transformarea clorofilei, iar 3 şi 4 sînt de origine animală şi
provin din hemină şi au următoarele denumiri:
1) desoxofileritro-etioporfirină;
2) desoxofileritrina;
3) mesoetioporfirina;
4) mesoporfirina.
2 1

G
eo
lo
gi
a


m
in
tel
or
de
hi
dr
oc
ar
bu
ri
A Treibs, care a studiat petrolurile din toate regiunile de pe glob,
cunoscute la timpul respectiv, a găsit că aproape jumătate din cele ana-
lizate conţin între 0,004 şi 0,2 mg porfirine la 100 g petrol, iar cealaltă
jumătate conţine de la 0,4 la 4 mg/100 g petrol. N-au fost găsite petro-
luri cu un singur tip de porfirine, dar cele de origine vegetală sînt în
cantitate mai mare decît cele de origine animală, cu toate că sînt mai
puţin rezistente la oxidare şi la descompunere sub acţiunea căldurii,
fapt ce atestă contribuţia mai mare a materiei vegetale, faţă de cea ani-
mală, la formarea petrolului. Ele nu sînt stabile la temperaturi mai mari
de 250°C, ceea ce arată că petrolul s-a format la temperaturi mai mici
de 250°C. Dacă se ia în considerare faptul că timpul geologic poate mic-
şora temperatura necesară de reacţie, se poate admite că temperatura
la care au avut loc procesele de formare a petrolului n-a depăşit 250 CC.
în ţara noastră, studii asupra porfirinelor din ţiţeiurile româneşti au
fost făcute de Ana Şerbănescu (1968), care a constatat o scădere a con-
ţinutului de porfirine la ţiţeiurile din pliocen faţă de cele din oligocen.
Au fost puşi în evidenţă derivaţi ai clorofilei din grupa porfirinelor din
unele şisturi bituminoase ca şi în unele asfalturi.
în mîlul din Marea Neagră, luat de la adîncimca de 900 m, I. Kins-
burg-Karaghiceva şi K. Rodionova (1936) au pus în evidenţă substanţe
organice în proporţie de 35%, din care circa 10o/ 0 erau solubile în ben-
zină, dînd culoarea verde, ca a clorofilei.
Porfirine au fost puse în evidenţă de Weber (1951—1955) în substan-
ţele bituminoase din sedimentele recente ale Mării de Azov. Prezenţa
porfirinelor în petrol atestă că mediul în care a avut loc bituminizarea
a fost reducător şi nu oxidant, deoarece ele sînt sensibile la oxidare şi
în prezenţa oxigenului s-ar fi distrus;
— hormonii, în petrol, s-au găsit în cantităţi mici, şi ca exemplu se
menţionează dextronele-hormoni separaţi din uleiul de palmier şi flori
de salcie;
— resturi de organisme ca cele de alge, spori, cărbuni etc, sau pro-
duse din transformarea substanţei organice, sînt, de asemenea, argu-
mente în sprijinul originii organice a materiei prime de petrol.
Argumente de ordin geologic: — lipsa unei legături genetice între
zăcămintele de petrol şi rocile eruptive şi metamorfice. Din studiul ză-
cămintelor de petrol reiese că între ariile de răspîndire ale zăcăminte-
lor de petrol şi ale dezvoltării rocilor eruptive şi metamorfice nu sînt
raporturi geologice care să ateste că ele sînt legate din punct de ve-
dere genetic. Se cunosc în scoarţa terestră roci eruptive şi metamorfice
fisurate în care sînt acumulări de petrol, dar în acest caz petrolul este
în zăcămînt secundar, el a migrat din cuvertura sedimentară, după ce
fundamentul eruptiv sau metamorfic a căpătat însuşiri de rocă-rezervor;
— originea apelor de zăcămînt care, după L. Mrazec, reprezintă res-
turi ale apelor bazinelor sedimentare în care au avut loc procesele de
bituminizare. Apele sărate din zăcămintele de petrol conţin clorură de
sodiu, precum şi brom şi iod. Iodul provine d;n materia organică din
care a rezultat petrolul, iar bromul şi clorura de sodiu arată originea
marină a acestor ape. G. Macovei consideră că apele de zăcămînt pre-
vin din apa de constituţie a organismelor vii şi sînt un argument pen-
tru originea organică a petrolului.
18
2. FORMAREA PETROLULUI Şl A GAZELOR NATURALE

Admiţîndu-se că petrolul şi gazele naturale sînt de origine organică


se pune problema cunoaşterii următoarelor principale probleme: 1) ma-
teria primă organică din a cărei transformare s-au format hidrocarbu-
rile; 2) condiţiile geologice în care au avut loc acumularea şi conser-
varea materiei organice; 3) procesele de transformare a materiei orga-
nice în hidrocarburi naturale.

2.1. MATERIA PRIMA

Materia primă organică din a cărei transformare au rezultat bitu-


menele îşi are principala sursă în fito şi zooplanctonul marin şi sal-
mastru, la care se mai adaugă contribuţia, mai redusă, adusă de orga-
nismele superioare marine şi cea de a treia sursă, de valoare mai mică,
reprezentată de domeniul continental, prin produsele provenite din des-
compunerea substanţelor vegetale.

2.1.1. MATERIA PRIMA ORGANICA FURNIZATA DE FITOPLANCTON

Fitoplanctonul, sursa cea mai importantă de materie primă organică


este reprezentată prin alge unicelulare, cum sînt diatomeele, prin fla-
gelate.
în planctonul unor mări se dezvoltă cantităţi foarte mari de alge
ceea ce face ca apa să ia culoarea algelor respective. Se cunosc zone
cu un fitoplancton bogat, ca de exemplu în Marea Roşie, unde se dez-
voltă peridineele şi chromaceele. Arhipelagul Indiilor unde se dezvoltă
oscilăriile, iar în unele mări, diatomeele cunosc o foarte mare dezvol-
tare. S-a estimat că o diatomee, dacă ar avea condiţii favorabile de
dezvoltare, ar putea să se înmulţească atît de repede încît în opt zile
să formeze o masă egală ca volum cu planeta noastră. Diatomeele con-
ţin, în pustulele lor, ulei sub formă de globule şi s-a estimat că circa
50o/0 din volumul diatomeelor este format din globule de ulei. în ca-
zul cînd ele ajung în apă dulce, din cauza presiunii osmotice din pus-
tule, acestea se sparg, punînd în libertate globulele de ulei. Unii geologi
americani consideră că diatomeele au format materia primă organică
pentru o mare parte din zăcămintele de petrol din California. în pe-
reţii celulelor algei Elaeophyton s-a observat o cantitate de ulei sau sub-
stanţă uleioasă. Mase gelatinoase de diatomee, din care se degajă oxi-
gen, rezultat prin fotosinteză, formează „Mare Sporco" din Adriatica.
Datorită dezvoltării fitoplanctonului, acesta produce, prin fotosinteză,
cantităţi foarte mari de substanţă organică şi oxigenul degajat în urma
acestui proces, foloseşte dezvoltării vieţii animale şi vegetale.
După S. A. Zernov, fitoplanctonul din zona eufotică, care are o gro-
sime de circa 80 m, poate da anual 60 miliarde tone de carbon organic.
Planctonul, după P. V. Smith, produce anual pe platformele conti-
nentale între 1 şi 2,5 kg substanţă organică deshidratată pe metru pă-
trat.
: 1
*
2.1.2. MATERIA PRIMA ORGANICA FURNIZATA DE ZOOPLANCTON

Ca sursă de materie primă, în afară de plancton este nectonul care


furnizează în special peşti. Ca exemplu care să ilustreze contribuţia
nectonului, prin peşti, la formarea materiei prime organice, se menţio-
nează că în anul 1892, în zona de întîlnire a curentului Labradorului
cu curentul Golfstream, în apropierea insulei Terra Nova, s-a produs
moartea, în masă, a peştilor şi stratul de cadavre de peşti se întindea
pe o lungime de 500 km, o lăţime de 100 km şi avea o grosime de 1,80 m.
De asemenea, organismele bentonice, ca: moluşte, corali etc. formează
o sursă de materie organică dar mai puţin importantă, din punct de ve-
dere cantitativ, comparativ cu fitoplanctonul şi nectonul.
Unul din principalele argumente că regnul animal din mediul marin
a fost sursa materiei prime organice din care s-a format petrolul este
asocierea hidrocarburilor cu depozitele sedimentare, bogate în fosile.
Se consideră că o parte din ţesuturile organismelor au fost descompuse
şi transformate în hidrocarburi, rămînînd numai scheletele sub formă
de fosile. în sprijinul acestei concepţii este faptul că s-au găsit fosile
pline cu lichide ce au o compoziţie asemănătoare petrolului.
Un argument deosebit de important în sprijinul concepţiei că ma-
teria organică din a cărei transformare s-a format petrolul este furni-
zată de regnul animal din mediu marin este bogăţia vieţii din acest
mediu.

2.1.3. MATERIA ORGANICA NEMARINA

Sursa de materie organică nemarină, cea mai însemnată, se consi-


deră că o formează substanţele de humus, ca: acidul humic (C^H^Og),
aciduLgeic (C20H,2O7) şi acidul ulmic (C2oH14Of)), care rezultă din des-
compunerea lentă a ligninei. în regiunile de mlaştină, mai ales în mlaş-
tinile de la tropice se formează cantităţi mari de acid humic, care sînt
aduse, de către apele curgătoare, în oceane, sub formă de soluţii sau de
dispersii coloidale.
Schimbarea de temperatură şi amestecul de apă dulce cu apă să-
rată pot cauza precipitarea materialului organic.
Hasemann a demonstrat relaţia din punct de vedere genetic dintre
petrol şi humus. El a descompus asfalt şi hidrocarburi din unele zăcă-
minte situate de-a lungul Floridei şi a stabilit că hidrocarburile din
aceste zăcăminte conţin acid humic.
Analizele de laborator au stabilit că în formarea hidrocarburilor na-
turale, un rol important îl au, în primul rînd, lipoidele, reprezentate
prin grăsimi, ceruri, răşini şi albuminele, reprezentate prin proteine
şi proteide, după care urmează hidraţii de carbon, prin celuloză, hemi-
celuloză şi lignină. Lipoidele şi albuminele au un rol primordial în for-
marea hidrocarburilor, datorită atît cantităţii cît şi uşurinţei de a se
transforma în hidrocarburi.
Studiile diferitelor sedimente au furnizat informaţii asupra conţi-
nutului lor în organisme şi în special asupra compoziţiei materiei or-
ganice pe care aceste sedimente le conţin.
20
2.2. CONDIŢIILE GEOLOGICE DE ACUMULARE
A MATERIEI ORGANICE

Condiţiile geologice de acumulare a materiei organice, din a cărei


transformare au rezultat hidrocarburile, au fost şi sînt realizate în re-
giuni lipsite de oxigen. Aceste regiuni sînt întîlnite în lagune, fiorduri,
golfuri, unele delte şi, în general, în mările interne, separate de ocean
prin praguri înalte submarine. în aceste regiuni are loc o stratificare a
apei şi păturile de apă de la fund sînt lipsite de oxigen.
Fulda a reprezentat secţiunea schematică a unei lagune care întru-
neşte condiţiile de acumulare, conservare şi transformare a materiei or-
ganice, în schema respectivă, în mare, sînt separate două pături de apă.
In pătura de apă superioară, aerată, bogată în plancton şi necton, şi cu
o salinitate normală, are loc o intensă şi selecţionată viaţă planctonică
(fig. 1). Laguna este în legătură cu oceanul sau marea deschisă prin
strîmtori şi cînd pragul submarin este scufundat, datorită mişcărilor de
oscilaţie, pătura superioară de apa a lagunei primeşte un aport de apă
bogată în placton şi necton din marea deschisă sau din ocean. Pragul
submarin poate fi exondat, tot datorită mişcărilor de oscilaţie, ceea ce
duce la întreruperea temporară a legăturii cu marea deschisă sau cu
oceanul. în acest caz, datorită evaporării intense a apei, salinitatea creşte
şi organismele mor în masă. Cadavrele organismelor din plancton cad
în cea de a doua pătură de apă, lipsită de oxigen, cu salinitate mărită,
saturată cu HoS produs de bacteriile desulfurante şi care asigură ca-
racterul reducător al mediului. în această pătură în care sînt bacterii
anaerobe, organismele planctonice moarte intră în descompunere, în
special sub acţiunea acestor bacterii, punîndu-se în libertate C02 şi H2S
care se dizolvă în apele de pe fund. Prin coborirea pragului submarin
se reia legătura cu marea deschisă sau cu oceanul de unde vine un nou
aport de apă odată cu organisme vii şi acest proces se poate repeta,
ceea ce duce la o acumulare intensă de materie organică. Odată cu ma-
teria organică, în lagună se depun şi sedimente minerale fine care ajung
pe fundul ei. Sedimentul trebuie să fie abundent şi să asigure protecţia
şi îngroparea rapidă a substanţei organice. Sedimentele formează mîluri
care pot fi argiloase, marnoase. silicioase, calcaroase şi, mai rar, căr-
bunoase. Aceste mîluri bogate în substanţă organică, parţial descom-
pusă, numite sapropeluri, în urma unor procese de diageneză devin roci
generatoare de hidrocarburi. în perioadele cînd laguna este închisă, da-
torită unei salinizări puternice, ca urmare a unei intense evaporări,
peste sapropel poate fi întîlnită sare.
Fig. 1. Secţiunea schematică a unei lagune în care poate avea loc for-
marea bitumenelor:
1 — apă bogată în plancton, cu salinitate normală; 2 — apă lipsită de oxigen,
cu salinitate ridicată, cu H^S, în care nu trăiesc vieţuitoare; 3 — sapropel.

21
De asemenea, în lagune se observă o asociere a depozitelor sedimen-
tare în care este materie organică, cu evaporite reprezentate prin do-
lomite sau anhidrite sau cu formaţiuni de recife.
Trebuie menţionat că numai o foarte mică parte din cantitatea de
materie organică din lagună ajunge să se depună pe fundul ei în sedi-
mentele minerale care formează mîluri. în mările deschise resturile or-
ganismelor sînt descompuse chiar de la suprafaţă şi pînă la adîncimea
unde este prezent oxigenul.
în zonele de şelf, distanţa parcursă de cadavrele organismelor pînă
la fund este mai mică şi, de aceea, ele ajung în proporţie mult mai mare
în sediment. Dacă în largul oceanelor, de la adîncimi de peste 1 000 m,
după estimările făcute, ajung la fund numai 0,02—0,05% din totalul
materiei organice provenită din plancton, în zona seifului continental
se depune între 2 şi 5o/0 din cantitatea totală de materie organică din
plancton, respectiv de circa 100 ori mai multă materie organică. Un fac-
tor important în determinarea condiţiilor de acumulare şi conservare a
materiei organice îl constituie forma bazinului şi relieful fundului ba-
zinului.
Condiţii optime de acumulare şi de conservare a materiei organice
pot avea loc în ape de mică adîncime şi în lipsa curenţilor, într-un me-
diu reducător de sedimentare a unui material abundent care, în ge-
neral, poate să compenseze scufundarea fundului bazinului, sediment
ce protejează de oxigen materia organică supusă transformării. Marea
Neagră, pe fundul căreia A. D. Arhanghelski a găsit mîluri cu pînă la
35% substanţă organică, întruneşte condiţiile unui bazin în care pot să
aibă loc acumularea, conservarea şi transformarea materiei organice în
hidrocarburi.

2.3. PROCESELE DE TRANSFORMARE


A MATERIEI ORGANICE

Procesele de transformare a materiei organice trebuie studiate în


legătură cu condiţiile geochimice de transformare a acesteia, cu rolul
bacteriilor, cu rolul sedimentului mineral şi al radioactivităţii rocilor
în transformarea materiei organice.

2.3.1. CONDIŢIILE GEOCHIMICE DE TRANSFORMARE


A MATERIEI ORGANICE ÎN BAZINELE DE SEDIMENTARE

Transformarea materiei organice, în bazinele de sedimentare, se


poate face în următoarele condiţii geochimice: 1) în prezenţa oxigenu-
lui; 2) cu acces limitat de oxigen; 3) în lipsa totală a oxigenului.

2.3.2. TRANSFORMAREA MATERIEI ORGANICE IN PREZENŢA OXIGENULUI

Această transformare are loc în cazul depunerii materiei organice


în bazine nu prea adînci şi în care, datorită unei circulaţii active, are
loc aerarea apei. în aceste condiţii are loc oxidarea materiei organice,
care trece în produse gazoase ce se pierd fie în atmosferă fie în apele
de circulaţie.

22
2.3.3. TRANSFORMAREA MATERIEI ORGANICE
IN CONDIŢIILE ACCESULUI LIMITAT DE OXIGEN

Aceste condiţii sînt întîlnite în lacuri, lagune şi mlaştini nu prea


adinei, cînd lipseşte o circulaţie activă a apei. în afară de oxigenul con-
ţinut de materia organică, acesta mai este adus fie de particulele mi-
nerale, fie datorită aerării stratului de apă. Oxigenul transformă pro-
dusele cele mai puţin stabile ale materiei organice întîlnite la suprafaţa
sedimentului care au rezultat datorită acţiunii bacteriilor anaerobe. în
sedimentul fin, situat în adîncime, unde nu este aflux de oxigen, trans-
formarea materiei organice se face în condiţii anaerobe. Produsele li-
chide şi gazoase se pot pierde în lipsa unui înveliş protector, iar pro-
dusele solide formează roci fine, solide, care mai tîrziu devin şisturi
bituminoase.

2.3.4. TRANSFORMAREA MATERIEI ORGANICE


IN CONDIŢIILE UNEI LIPSE TOTALE A OXIGENULUI

Aceste condiţii sînt întîlnite în bazinele care se adîncesc destul de


repede şi, uneori, şi în bazinele care se scufundă mai lent. în primul
caz, descompunerea materiei, într-un mediu anaerob reducător este mult
mai activă la început, iar lichidele şi gazele care rezultă din acest pro-
ces migrează în rocile permeabile din complexele sedimentare, unde se
vor forma acumulări de hidrocarburi. Celelalte bitumene vor fi reţi-
nute de sedimentele fine, care în timp devin şisturi bituminoase.
Cînd scufundarea bazinului este lentă sau în cazul cînd au loc ridi-
cări şi scufundări ale acestuia şi lipseşte un înveliş protector, bitumi-
nizarea materiei organice este încetinită şi se pot pierde produsele ga-
zoase şi lichide.

2.3.5. ROLUL BACTERIILOR

în procesul de transformare a materiilor organice se disting două


stadii şi anume: biochimic şi geochimic.
în primul stadiu, biochimic, transformarea materiei organice se face
sub influenţa bacteriilor anaerobe care reduc sulfaţii şi descompun al-
buminele, celuloza şi acidul lactic. Ca rezultat al acestui proces de trans-
formare se degajă CH,, C02, NH3, H şi N liber.
Cercetările lui Zo Bell pe o carotă mecanică, luată din depozite se-
dimentare marine care imediat după ce a fost extrasă conţinea 20 mg de hi-
drocarburi lichide la 100 g probă, pentru ca ele să dispară, în cea mai
mare parte, după cîteva zile, atestă capacitatea unor bacterii de a des-
compune hidrocarburile.
în cel de al doilea stadiu, geochimic, care este de durată mult mai
mare decît primul stadiu, transformarea materiei organice se face sub
influenţa presiunii, temperaturii şi timpului şi acest stadiu corespunde
fazei de distilare a produselor rezultate din stadiul biochimic, bacterial.
în general, s-ar putea admite rolul bacteriilor în procesul de trans-
formare a materiei organice în produşi mai apropiaţi de petrol (stadiu
biochimic) şi producerea de hidrocarburi de petrol, prin procese de hi-
drogenare, la presiuni de cîteva sute de atmosfere şi la temperaturi
corespunzătoare adîncimilor respective, dar în general sub 200°C (sta-
diu geochimic).
23
S-ar putea afirma că procesul de formare a petrolului este un pro-
ces biochimic în stadiul iniţial de transformare a materiei organice, care
în timp, trece într-un proces-stadiu mai îndelungat, geochimic, cînd se
formează hidrocarburi de petrol, în urma unor procese de hidrogenare
ce au loc la temperaturi sub 200°C.
Procesele de transformare care au loc în stadiul biochimic uşurează
transformările din stadiul geochimic.
24
G. L. Stadnikov şi V. P. Baturin, plecînd de la diferiţi componenţi
de bază ai materiei organice, au întocmit scheme de transformare bio-
chimice şi geochimice ale acestora în hidrocarburi de petrol. După G. L.
Stadnikov, lipoidele, prin grăsimi, care reprezintă sursa principală a ma-
teriei organice din care rezultă hidrocarburi de petrol, prin saponificare
trec în acizi graşi, care, mai departe, trec în cetone, iar acestea prin
hidrogenare dau hidrocarburi de petrol (tab. 2). După Baturin, albu-
minele, prin proteine, reprezintă sursa principală. Acestea prin hidroliză
se separă în aminoacizi inferiori, uşor solubili în apă şi aminoacizi su-
periori, greu solubili. Aminoacizii superiori cu lignina ar da un produs
care se poate transforma în hidrocarburi parafinice, naftenice, aroma-
tice, printr-un proces de distilare la temperaturi nu prea mari (100—
150°C) (tab. 2) şi la presiuni de cîteva sute atmosfere.
O altă schemă biochimică a fost întocmită de Kinsburg-Karaghiceva,
după care rolul principal în formarea hidrocarburilor de petrol îl au
grăsimile. După această schemă hidraţii de carbon şi albuminele, prin
acizii graşi inferiori, trec în gaze, iar grăsimile, prin acizii graşi supe-
riori şi acizii naftenici trec în hidrocarburi de petrol (tab. 3).
Tabelul 3

25
Schema de transformare a materiilor organice după Kinsburg-Karaghiceva

în problema genezei petrolului trebuie menţionat că după unii cer-


cetători tipurile de petrol diferă după compoziţia chimică a materiei
organice din care s-au format. S-a considerat că, iniţial, toate petrolu-
rile au avut un caracter parafinic din care s-au diferenţiat toate cele-
lalte tipuri. Dar s-a emis şi ipoteza că, iniţial, ele au avut un caracter
parafino-naftenic, iar după alţi cercetători, un caracter pregnant nafte-
no-aromatic.
După A. F. Dobrianski (1963) care a dat o schemă de transformare
a petrolului în zona de catageneză, petrolul naftenic-aromatic trece evo-
lutiv la tipul parafinic, exclusiv datorită temperaturii. Problema trans-
formării petrolului primar nu este încă elucidată şi în continuare este
în atenţia cercetătorilor. După C. Beca, V. Lazarovici, D. Prodan (1983),
cauza principală care a conclus la prezenţa diferitelor tipuri de ţiţeiuri
constă în proprietatea de adsorbţie selectivă a unor zeoliţi care au reţi-
nut într-un anumit procent unele tipuri de hidrocarburi.
2.3.6. ROLUL SEDIMENTULUI MINERAL

Odată cu substanţa organică, în bazinul de sedimentare, se depune


şi sedimentul mineral, ce formează mîluri, care protejează această sub-
stanţă de accesul oxigenului. Substanţa organică astfel protejată su-
feră, sub influenţa bacteriilor procesul de descompunere.
M. K. Taylor a arătat importanţa pe care o au mîlurile argiloase în
procesele de transformare biochimice anaerobe. El a considerat că argila
calcică adusă de către fluvii în mări, trece în argilă sodică prin înlo-
cuirea calciului cu sodiu şi, în continuare, argila sodică, în contact cu
apele dulci, se transformă în argilă hidrolizată, devenind impermea-
bilă, în acest fel argilele se transformă în roci protectoare care opresc
accesul oxigenului, favorizînd astfel procesul de descompunere a sub-
stanţei organice în condiţii anaerobe şi produsele de transformare se
acumulează în sedimente, în cazul cînd în apele bazinului nu sînt cu-
renţi, respectiv sedimentul nu este deranjat. Dar teoria lui M. K. Tay-
lor a fost criticată deoarece nu explică în ce mod argila sodică din apa
mării ajunge din nou în contact cu apa dulce.
Sedimentul mineral, de asemenea, în procesele do transformare geo-
chimică a materiei organice are rolul de catalizator. B. Tissot (1966)
consideră că argilele pe lîngă rolul de catalizator au şi rolul de a ab-
sorbi materia organică, încetinind astfel procesul de oxidare a acesteia.
2.3.7. INFLUENŢA RADIOACTIVITĂŢII ROCILOR ÎN TRANSFORMAREA
MATERIEI ORGANICE IN PROCESUL DE FORMARE A HIDROCARBURILOR

Cercetările întreprinse în direcţia cunoaşterii fenomenelor radioac-


tive care influenţează transformarea materiei organice în procesul de
formare a hidrocarburilor a format încă cu zeci de ani în urmă o preo-
cupare a oamenilor de ştiinţă şi în această direcţie se cunosc rezulta-
tele obţinute de Kohlhorster (1924), Mund şi Koch (1924), Lind, Bard-
well, Glocker (1926—1930), Rogers (1930), Sokolov (1936), C. W. She-
pard (1946), Hess (1947) şi alţii.
Cercetările privind rolul radioactivităţii în transformarea compuşi-
lor organici în hidrocarburi au avut la bază constatarea că rocile gene-
ratoare şi unele roci rezervor prezintă radioactivitate. După cum este
cunoscut, în general, argilele şi marnele, datorită cantităţii mari de ma-
terii organice conţinute, sînt considerate ca roci generatoare de hidro-
26
carburi şi, în plus, ele au dovedit o radioactivitate mult mai mare, com-
parativ cu nisipurile, gresiile şi calcarele argiloase sau marnoase şi
această constatare trebuie luată în considerare.
în urma analizelor făcute din punct de vedere al proprietăţilor ra-
dioactive, Russell (1945) a constatat că marnele din paleozoic au, în me-
die, o radioactivitate mai mare decît marnele din terţiar şi că, în ge-
neral, astfel de diferenţe există între formaţiunile mai vechi şi mai noi.
în urma cercetărilor făcute în laborator de Lind şi alţii asupra reac-
ţiilor care au loc între particulele a, (i şi razele y emise în timpul dezin-
tegrării spontane a elementelor radioactive şi materiile organice, s-a
ajuns la concluzia că dezintegrările radioactive care au loc pot provoca
descompunerea compuşilor organici în hidrocarburi. în argile, marne,
calcare impure, nisipuri şi gresii (asociate cu minerale grele), substanţe
organice, ape de zăcămînt, se găsesc elementele radioactive principale
(uraniu, thoriu, potasiu), sub formă de izotopi activi ai K40, ale căror vi-
teze de dezintegrare şi energie, pe care o emite, sub forma de particule
p şi raze 7 este mai mică decît a particulelor ot emise de uraniu şi tho-
riu.
în urma bombardării cu particule a a acizilor graşi, ca de exemplu
acidul palmitic (C15H3iCOOH), s-au obţinut hidrocarburi parafinice, iar
prin bombardarea acidului naftenic cu particule a, a rezultat o hidro-
carbură ciclică (ciclohexan). Rezultatele obţinute sînt semnificative, de-
oarece anumiţi acizi graşi au fost identificaţi în materiile organice din
depozitele sedimentare. Dar, avînd în vedere că eficacitatea acestui pro-
ces este redusă şi viteza de transformare a materiei organice este foarte
mică, este necesar un timp geologic destul de îndelungat pentru a se
forma pe această cale zăcăminte de hidrocarburi. Prin bombardarea me-
tanului şi a altor hidrocarburi gazoase cu particule a, a rezultat un
mare procent de hidrogen şi de hidrocarburi nesaturate. Aceleaşi studii
făcute asupra hidrocarburilor lichide au arătat procente similare de hi-
drogen şi o cantitate ceva mai mare de hidrocarburi nesaturate, cu toate
că acestea nu sînt întîlnite în petrolurile brute decît în cantităţi neîn-
semnate.
După Lind, la presiunile şi temperaturile din zona superioară a scoar-
ţei terestre şi în prezenţa unei cantităţi mici de energie chimică, orice
compus din seria parafinelor poate fi transformat în hidrocarburi com-
plexe, întîlnite în petrol. Autorul consideră că în afară de energia chi-
mică pot interveni şi alte energii, cum ar fi descărcările electrice, ra-
diaţiile a şi radiaţiile ultraviolete.
Dar posibilităţilor de transformare a materiilor organice sub influ-
enţa radioactivităţii s-au adus obiecţiuni şi una din obiecţiuni constă
în aceea că sub influenţa radiaţiilor g are loc spargerea atomului de
hidrogen din petrol ceea ce ar fi însemnat ca în cursul erelor geolo-
gice, sub acţiunea acestor radiaţii, conţinutul de hidrogen sa fi crescut
şi respectiv să se fi format ţiţeiuri din ce în ce mai grele, cu un raport
mare între hidrogen şi carbon. în realitate, la transformarea materiilor
organice, a avut loc o creştere progresivă a acestui raport. O a doua
obiecţiune care se aduce posibilităţii de transformare a materiilor or-
ganice sub influenţa radioactivităţii constă în aceea că sînt unele marne
negre, foarte radioactive aparţinînd unor formaţiuni geologice vechi,
care conţin şi resturi organice. Ca exemplu sînt date marnele de Au-
trim-Chattanooga-Woodford din mississippianul şi devonianul superior
.tiin S.U.A., care au un conţinut ridicat de materii organice, cu excepţia
27
cîtorva zone în care sînt acumulate gaze naturale iar conţinutul de pe-
trol este minim sau nul. Dacă procesele de transformare a materiilor
organice sub influenţa radioactivităţii ar fi avut loc încă din devonian,
ar fi fost de aşteptat ca astfel de marne să nu mai conţină de loc ma-
terii organice sau să fie în cantitate foarte mică.
Fără însă a se exclude posibilitatea ca zonele în care sînt acumu-
lări de gaze naturale s-ar datora unor procese radioactive, neregulari-
tatea acestor acumulări, care nu sînt în concordanţă cu uniformitatea
radioactivităţii şi cu conţinutul ridicat în materii organice ale marnelor
respective, sînt indicii însă că aceste acumulări de gaze s-ar putea da-
tora şi altor cauze.
în procesul de transformare a materiei organice, trebuie de men-
ţionat că, dacă iniţial rolul temperaturii era acceptat, în timp s-a con-
siderat că temperaturile mai mari de 200°C nu sînt compatibile cu pre-
zenţa porfirinelor în petrol, care ar fi fost distruse.

3. FORMAREA ZĂCĂMINTELOR DE PETROL Şl DE GAZE

Formarea zăcămintelor de petrol şi de gaze este condiţionata de:


1) existenţa rocilor mame (generatoare) de hidrocarburi; 2) posibili-
tăţile de migrare a hidrocarburilor de la roca mamă la roca rezervor
(magazin); 3) existenţa rocilor rezervor, care să aibă capacitatea de acu-
mulare a hidrocarburilor; 4) existenţa rocilor protectoare care determină
şi protejează închiderea acumulărilor de petrol sau de gaze în cuprin-
sul rezervoarelor; 5) existenţa unui aranjament structural (tectonic), stra-
tigrafie sau litologic, care să menţină hidrocarburile lichide sau gazoase
într-un echilibru stabil.
Lipsa uneia din aceste cinci condiţii împiedică formarea unui zăcă-
mînt de hidrocarburi. Existenţa unora din aceste cinci condiţii poate fi
pusă în evidenţă încă din etapa de prospecţiune a unei suprafeţe în
subsolul căreia este probabil sau posibil să existe zăcăminte de hidro-
carburi. Toate cele cinci condiţii sînt bine cunoscute în etapa de ex-
plorare şi, mai ales, în etapa de exploatare.

3.1. ROCI-MAMĂ (GENERATOARE)

Prezenţa acestor roci dă indicaţii asupra existenţei unui facies de


care ar fi posibil sau probabil să fie legate zăcăminte de hidrocarburi
într-o regiune.
Prin roci mamă de hidrocarburi se definesc rocile care s-au format
din sedimentul mineral depus odată ca materie organică, în bazinul de
sedimentare, şi din a cărei transformare au rezultat bitumene naturale
libere şi fixe. Rocile-mamă se caracterizează prin aceea că sînt fine,
uneori şistoase, de regulă de culoare închisă, cafenie-brună, din cauza
bitumenelor fixe, sînt lipsite de schelete calcaroase, care au fost dizol-
28
vate de acidul carbonic rezultat din procesul de descompunere a ma-
teriei organice. Unele roci-mamâ conţin schelete de microorganisme si-
licioase şi prezintă eflorescente de sulfaţi şi cristale mici de pirită. în
zonele de afloriment, adesea, rocile-mamă sînt însoţite de izvoare sul-
furoase, feruginoase, sărate.
Aceste roci se mai caracterizează prin: conţinutul în substanţe orga-
nice şi bitumene, compoziţia granulometrică, culoarea, volatibilitatea
(V), cantitatea de substanţă volatilă ce se extrage din rocă. conţinutul
în carbon, coeficientul de reductibilitate, conţinutul de CaC0 3, raportul
între conţinutul de carbon şi conţinutul de azot, raportul între conţi-
nutul de azot şi coeficientul de reductibilitate, raportul între conţinutul
de carbon şi coeficientul de reductibilitate, raportul între volatilitate şi
coeficientul de reductibilitate. Aceste caractere uneori sînt destul de greu
de precizat.
Rocile-mamă de hidrocarburi, uneori, sînt foarte greu de identificat
şi această problemă a format şi formează obiectul unor cercetări.
Pentru identificarea rocilor-mamă au fost elaborate o serie de me-
tode, dintre care unele par să conducă, uneori, la unele concluzii mai
puţin sigure.
P. D. Trask şi H. W. Patnode (1942), pentru identificarea rocilor-
mamă au propus folosirea unui indice numeric „numărul lui Trask şi
Patnode", reprezentat prin raportul 100 N : R, în care: N reprezintă con-
ţinutul în azot al rocii; R — puterea reducătoare a rocii, exprimată prin
numărul de cm3 de acid cromic cu concentraţie de 4%, neutralizat de
100 g rocă. Cînd „numărul lui Trask şi Patnode" este mai mic de 5,
rocile analizate sînt roci-mamă, sînt posibil roci-mamă rocile pentru
care acest număr este de 6—7 şi nu sînt roci mame, acele roci pentru
care „numărul Trask şi Patnode" este mai mare de 8. Trebuie făcută
menţiunea că „numărul Trask şi Patnode" variază atît cu faciesul geo-
chimic al rocii, cît şi cu litofaciesul şi structura rocii. De asemenea,
azotul nu este caracteristic pentru bitumene, în general, ceea ce acon-
dus pe A. Perrodon să considere că metoda „Trask şi Patnode", nu are
un domeniu mare de aplicabilitate.
Alte metode de identificare a rocilor-mamă sînt prezentate succint,
menţionîndu-se numai concepţia de la care s-a plecat.
Metoda Louis-Khalifeh (1958) are la bază puterea reducătoare R a
rocii raportată la proporţia de carbon organic din rocă. în timp, autorii
au completat metoda, luînd în considerare corelaţia dintre raportul men-
ţionat şi procentul de carbon neoxidat din rocă. Din această corelaţie
reiese că rocile-mamă se deosebesc de cele ce n-au această calitate prin
valori mai mari ale raportului R/C organic, estimate între 1 şi 1,2, va-
lori care cresc cu cît scade procentul de carbon neoxidat.
Metoda Bray-Evans (1961), pornind de la analiza hidrocarburilor din
mîlurile marine actuale şi a hidrocarburilor din petrol, consideră că
o rocă-mamă se caracterizează printr-un raport parafine impar/n-para-
fine par, aproape de 1, cum este în petrol. Aceeaşi autt»ri, mai tîr-
ziu (1965), au în vedere „indicele de preferinţă al carbonului", care
exprimă gradul de convertire a materiei organice în hidrocarburi şi
care variază invers proporţional cu raportul dintre materia organică
solubilă şi totalul materiei organice din roca studiată. în cazul cînd la
rocile studiate, acest indice are valori mari, se consideră că materia
organică din roca respectivă s-a transformat în proporţie mare în hi-
drocarburi. După această metodă, ca de altfel şi după altele, se poate
29
face o etalonare a rocilor considerate a fi roci-mamâ, pe anumite pro-
file lito-stratigrafice, pe bazine.
Metoda G. T. Phillippi (1956—1965) pleacă de la observaţia că rocile
mamă au un conţinut, în general, redus de hidrocarburi, în cele trei
stări fizice, şi acestea sînt reprezentate în cantitate proporţională cu
conţinutul de kerogen.
Metoda L. A. Gulianova (1962) consideră ca roci-mamă, acele roci
care se caracterizează printr-o culoare neagră, cenuşie sau verzuie, cu
un conţinut de peste 0,5% carbon organic, de peste 0,5% sulf, de 0,2—
0,3% clor, de 1—2% fier solubil în acid clorhidric, lipsite de sulfaţi
sau dacă se găsesc, sînt în proporţii foarte mici, conţin fracţiuni de pro-
cent în substanţe bituminoase şi raportul C/N are valori cuprinse între
15 şi 40.
După metoda V. Simanek (1962) rocile-mamă se caracterizează prin
valori mari ale „coeficientului de bituminozitate", care reprezintă gra-
dul de transformare a bitumenelor reziduale şi hidrocarburi.
Metoda H. R. Gaertner — H. H. Schmitz (1963) a luat în conside-
rare analiza termică diferenţiată a rocilor care au un conţinut mare de
materie organică, atît solubilă, cît şi insolubilă. Prin arderea a diferite
roci organice ca, roci bituminoase, petrol, din depozite sedimentare de
diferite vîrste şi cărbuni, în absenţa oxigenului, au obţinut curbe ca-
racteristice pentru aceste roci. Curbele termice obţinute pentru rocile
bituminoase, care sînt roci-mamă, sînt asemănătoare curbelor termice
ale petrolului, iar cele ale rocilor bituminoase care nu sînt roci-mamă,
sînt asemănătoare cu cele ale cărbunilor humici.
Majoritatea metodelor presupune analize de mare detaliu, spre deo-
sebire de metoda H. R. Gaertner şi H. H. Schmitz (1963), care consi-
derăm că este mult mai simplă, iar rezultatele ei interesante, în special
cînd se bazează pe un număr foarte mare de analize.
O atenţie deosebită a fost acordată şi în ţara noastră posibilităţilor
de identificare a rocilor-mamă, iniţial de L. Mrazec, G. Macovei, I. Po-
pescu-Voiteşti şi alţii, iar în ultimii ani de V. Cerchez şi S. Anton
(1967), M. Filipescu care au studiat un număr mare de carote meca-
nice formate din şisturi negre cretacice, şisturi menilitice şi disodilice
oligocene, roci considerate, în unanimitate, ca roci generatoare de hi-
drocarburi. S-au determinat „numărul Trask şi Patnode", conţinutul în
carbon organic, în materie organică, în asfaltene, în sulf piritic şi în
sulf total, în fier, în azot, valoarea pH, puterea reducătoare a materiei
organice şi a materiei minerale etc.
în concluzie, pînă în prezent nu s-a reuşit să se conceapă o metodă
care să se fi impus, prin rezultate general valabile, în identificarea ro-
cilor-mamă.
Exemple de roci-mamu. După natura sedimentului mineral, rocile-
mamă pot fi argiloase, silicioase, calcaroase, marnoase şi, într-o mai
mică măsură, cărbunoase.
Iloci-mamă argiloase. Acestea sînt dezvoltate, în grosimi apreciabile
şi sînt întîlnite în aproape toate subdiviziunile stratigrafice, clin paleo-
zoic pînă în ncozoic. Ca exemple de roci-mamă argiloase de care sînt
legate zăcăminte de hidrocarburi se menţionează slratele de Ohio, din
devonianul cîmpurilor Appalachiene, slratele de Koi-Kara din jurasicul
superior, din regiunea Kirghiză, stratele de Kopa din cretacicul mediu
al regiunii Ural-Emba, şisturile argiloase din formaţiunea „La Luna-,
din cretacicul din Venezuela, şisturile argiloase bituminoase din creta-
30
cicul Bazinului Munţilor Stîncoşi, şisturile argiioase bituminoase din
cretacicul din Maroc, stratele de Maikop, din oligocen superior — mio-
cen inferior, din regiunea Kubanului şi a Mării Negre (U.R.S.S.) şi al-
tele. Se cunosc, de asemenea, roci-mamă argiloase care nu au putut ge-
nera acumulări industriale de hidrocarburi, deoarece n-au existat con-
diţiile de formare a zăcămintelor şi ca exemple se menţionează: stra-
tele de Kukers din silurianul Platformei Ruse, şisturile bituminoase din
carboniferul din Scoţia, şisturile bituminoase din permianul de la Au-
turi (Franţa), şisturile bituminoase din triasicul din Tirol (Austria), şis-
turile bituminoase din liasicul de la Anina.
Roci mamă-sHidoase. Aceste roci au o răspîndire mult mai redusă de-
cît rocile-mamă argiloase, dar sînt întîlnite pe grosimi mari şi, ca exem-
plu, se menţionează stratele de Monterey din miocenul mediu din Cali-
fornia; şisturile menilitice din oligocenul din ţara noastră.
Roci-mamă calcaroase. Reprezentate prin calcare şi dolomite, acestea,
în foarte multe cazuri, datorită cavernelor şi fisurilor pe care le au la
partea superioară, prezintă şi calitatea de roci rezervor. Aceste tipuri de
roci sînt întîlnite mai ales în regiunile de platformă, în paleozoic şi me-
zozoic. Ca exemple, dintre cele mai cunoscute roci-mamă calcaroase se
menţionează calcarele de Trenton şi Niagara (S.U.A.) din ordovician, cal-
carul de Spindletop din permianul superior, întîlnit în cap rock-ul domu-
rilor de sare din bazinul golfului Mexic, în regiunile Texas şi Louisiana,
calcarele din Ontario şi Onondago din devonian (Canada), calcarul de Ta-
masopo din cretacicul inferior şi mediu, tot din bazinul golfului Mexic,
calcarul de Asmari din oligocenul şi miocenul inferior din bazinul Golfu-
lui Persic, calcarul recifal din miocenul bazinului Mării Roşii şi altele.
Roci-mamă cărbunoase. Sînt mai puţin răspîndite şi sînt reprezentate
prin cărbuni bituminoşi, avînd în vedere că între cărbuni şi petrol sînt
legături genetice, legate de amestecul materiilor prime în bazinul de se-
dimentare, ceea ce lasă să se întrevadă posibilitatea că şi cărbunii bitumi-
noşi pot fi consideraţi ca roci-mamă, de petrol. Sînt cunoscute astfel de
roci-mamă în carboniferul din Anglia, în oligocenul şi miocenul din regiu-
nea Assam (India), în Birmania, în Indonezia. Sînt zăcăminte de petrol
în care sînt şi strate de cărbuni (lignit) şi care n-au nici o legătură gene-
tică cu acumulările de petrol, care se află în zăcămînt secundar, cum este
cazul zăcămintelor de petrol din dacianul Zonei Cutelor Diapire (R.S.R.).
în zăcămintele de petrol şi gaze din ţara noastră, ca exemple de roci
generatoare de hidrocarburi, se menţionează în Platforma Moesică, în
ordovician, silurian şi devonian inferior, argilele negre sau cenuşii, în de-
vonianul superior dolomitele bituminoase cu piritizări, şi în triasicul me-
diu, intercalaţiile de dolomite din anisian ca şi dolomitele şi argilele
negre din ladinian, şisturile cu Posidonia din jurasic, argilele, calcarele bi-
tuminoase şi dolomitice din cretacic. De asemenea, se consideră roci-
mamă, intercalaţiile pelitice din sarmaţian, meoţian, ponţian şi dacian de
pe unele structuri. în Platforma Moldovenească sînt cunoscute ca roci-
mamă argilele din silurian, argilele negre şi marnele din tortonian şi mar-
nele din sarmaţian. în Depresiunea Bîrladului şi Promontoriul Nord-
Dobrogean sînt considerate roci generatoare calcarele negre din triasic,
argilele din dogger, intercalaţiile pelitice din tortonian, sarmaţian, meo-
ţian. Pentru zăcămintele de gaze din Bazinul Transilvaniei sînt considerate
ca roci generatoare argilele, marnele din tortonian, buglovian, sarmaţian
şi sporadic din panonian şi în special şisturile cu radiolari din tortonian.
în Bazinul Panonian sînt considerate ca roci-mamă, calcarele bituminoase,
31
marnele şi argilele din triasic, şisturile marno-argiloase din cretacic, argi-
lele şi marnele de culoare închisă din tortonian, sarmaţian şi pliocenul
inferior. în Bazinul Maramureşului sînt considerate roci-mamă, şisturile
menilitice, şisturile disodilice, marnele şi argilele bituminoase din seriile
bituminoase inferioară şi superioară din oligocen. în subzona Flişului pa-
leogen sînt considerate roci-mamă şisturile menilitice şi disodilice oligo-
cene, iar din aceeaşi unitate, în Moldova, şi marnele albe bituminoase. în
Zona Miocenă din Moldova, pe lîngă şisturile menilitice şi disodilice din
oligocen, sînt considerate ca roci-mamă, intercalaţiile pelitice din helve-
tian, buglovian, sarmaţian şi, în special, marnele cu radiolari din torto-
nian. în Zona Cutelor Diapire, pe lîngă şisturile bituminoase din helve-
ţian, buglovian, sarmaţian, şisturile cu radiolari din tortonian, sînt consi-
derate ca posibil roci generatoare şi intercalaţiile pelitice din meoţian,
ponţian, dacian şi levantin.
Toate intercalaţiile pelitice din formaţiunile geologice în care au fost
puse în evidenţă zăcăminte de hidrocarburi, în Depresiunea Getică, sînt
considerate ca roci generatoare de hidrocarburi.
în concepţia nouă însă se admite de majoritatea geologilor prezenţa
rocilor generatoare în toate formaţiunile geologice în care sînt zăcăminte,
respectiv se admite autohtonia zăcămintelor din depozitele sedimentare.
Aceasta conduce, în general, la prezenţa numai a formaţiunilor petrolifere
şi nu şi a seriilor petrolifere (care s-au format în urma unor procese de
migraţie, ele fiind lipsite de roci generatoare, cum de altfel pînă în ulti-
mii ani se admitea, în special pentru zăcămintele din pliocen).

3.2. MIGRAŢI PETROLULUI Şl A GAZELOR

Majoritatea ipotezelor referitoare la formarea zăcămintelor de hidro-


carburi atribuie un rol important migraţiei petrolului şi gazelor, definită
ca procesul de deplasare a hidrocarburilor din roca generatoare în care
s-au format pînă în rezervoarele naturale unde se acumulează şi formează
zăcăminte. Divergenţele care există între unele ipoteze se referă la origi-
nea rocilor-mamă, la existenţa unei migraţii a hidrocarburilor în interio-
rul rezervoarelor şi la cauzele care determină acest proces de deplasare.
Concepţia privind existenţa unui proces de migraţie a hidrocarburilor
se bazează pe observaţii asupra ivirilor naturale, care de altfel reprezintă
faza finală a acestuia şi duce la degradarea zăcămintelor. Cunoaşterea pro-
cesului de migraţie a hidrocarburilor impune, în primul rînd, cunoaşte-
rea factorilor datorită cărora are loc acest proces.

3.2.1. FACTORII MIGRAŢIEI

Greutatea sedimentelor. Datorită greutăţii sedimentelor, rocile se com-


pactizează şi, ca urmare, fluidele din porii rocilor caută să se deplaseze
şi acest proces începe încă din faza de sedimentare şi se continuă şi după
ce sedimentele s-au transformat în rocă. încă din faza lui de formare,
mîlul bituminos este stors şi componenţii fluizi din acesta caută să se de-
plaseze spre periferia bazinului, unde atit greutatea sedimentelor, cît şi
presiunea sînt mai mici.
32
Creşterea temperaturii. Datorită scufundării bazinului, ca urmare a
greutăţii sedimentelor, are loc o creştere a temperaturii care produce o di-
latare atît a rocilor cît şi a gazelor, petrolului şi a apei conţinute în aces-
tea. Fluidele, dilatîndu-se mai mult decît rocile, tind să se deplaseze spre
regiuni cu temperaturi mai joase. Petrolul, datorită temperaturilor mari,
poate să treacă în stare gazoasă, iar la circa 400°C să treacă în stare de va-
pori şi astfel el poate migra mai uşor, ajungînd în scoarţă la nivele supe-
rioare unde se condensează. Datorită temperaturilor înalte, presiunea
creşte, atracţia capilară descreşte, viscozitatea se micşorează şi petrolul
poate migra şi în stare lichidă, spre regiuni cu presiuni mai mici.
Acţiunea apelor de circulaţie. Datorită forţelor orogenice are loc atît
cutarea stratelor, cît şi deplasarea apelor subterane din regiunile de sin-
clinal spre flancurile cutelor anticlinale sau bolţile acestora şi care, în
mişcările lor, antrenează şi hidrocarburile. în anumite condiţii de tem-
peratură şi presiune, apa poate dizolva o cantitate mai mare sau mai mică
de hidrocarburi pe care le poate transporta în soluţie.
La temperaturi mai joase apa eliberează din nou hidrocarburile, care
se separă după greutăţile lor specifice şi plutesc deasupra apei, formînd
picături mari, care, prin contopire, dau naştere la mase de petrol şi gaze
şi acestea, sub presiunea apei, pot fi împinse şi dacă în drumul lor întîl-
nesc o capcană se poate forma o acumulare de petrol şi de gaze.
Munn, Rich şi alţi geologi au căutat să demonstreze rolul exclusiv al
factorului hidraulic în deplasarea hidrocarburilor. în realitate acesta este
însoţit de factorul gravitaţional, care determină separarea şi flotarea pe-
trolului şi a gazelor deasupra apei, după greutatea lor specifică.
Factorul gravitaţional nu poate fi însă considerat ca un factor unic al
migraţiei, numai dacă deplasarea hidrocarburilor se face într-un rezervor
lipsit de apă şi, în acest caz, în virtutea greutăţii lor specifice, petrolul
ocupă flancurile cutei anticlinale, iar gazele, bolţile acesteia, dar astfel de
cazuri sînt mai rare. Deplasării gazelor şi petrolului sub acţiunea gravi-
taţiei i se opune forţa de frecare şi aceea a atracţiei capilare, în cazul cînd
mişcarea se face sub formă de picături izolate. Forţa de frecare este ne-
însemnată în cazul unor viteze de deplasare mici şi poate fi neglijată.
Atracţia capilară este cu atît mai mare cu cît porii rocilor sînt mai mici.
Deci, migraţia liberă este condiţionată de factorul hidraulic, separarea, de
factorul gravitaţional, iar forţa de frecare şi atracţia capilară nu fac decît
să însoţească atît mişcarea fluidelor, cît şi redistribuirea lor în cuprinsul
rezervoarelor naturale. Datorită deplasării apelor în rezervoarele naturale,
zăcămintele de hidrocarburi pot fi deformate sau chiar deplasate în di-
recţia curgerii apelor, funcţie de panta hidraulică. în cazul unei pante
hidraulice slabe are loc numai o slabă înclinare a suprafeţei contactului
apă-petrol, pentru ca în cazul unei pante hidraulice accentuate, să aibă
loc atît înclinarea suprafeţei contactului apă-petrol cît şi deplasarea par-
ţială a acumulărilor de petrol. Cînd panta hidraulică este mare are loc
deplasarea suprafeţei contactului gaze-apă şi deplasarea petrolului şi acu-
mularea lui pe flanc, în legătură cu o deformare structurală a rezervoru-
lui, care serveşte drept capcană.
Efectele curgerii apelor în rezervoarele naturale sînt totdeauna pre-
zente în zăcămintele legate de capcane structurale cu înclinări mici (fig. 2).
Fig. 2. Efectele deplasării apelor în rezervoarele naturale:
a — în cazul unei pante hidraulice slabe; b — în cazul unei pante hi-
draulice accentuate; c — în cazul unei pante hidraulice mari.

în cazul unui rezervor uniform permeabil, care se prezintă sub forma


unui monoclin ondulat în trepte antticlinale de altitudini crescînde, care se
succedă din centrul bazinului către marginile acestuia, şi deplasarea apei
împreună cu gazele şi petrolul se face în sus pe înclinarea stratelor, este
posibilă acumularea diferenţiată a gazelor şi a petrolului în aceste cap-
cane, în acest caz, gazele şi petrolul se pot acumula în capcanele profun-
de, care sînt primele întîlnite sau în capcanele intermediare, ca poziţie
structurală, iar în capcanele cele mai ridicate structural să fie reţinută
numai apa (fig. 3).
W. C. Gussow (1954) a explicat această acumulare diferenţiată ca ur-
mare a unui proces de migraţie lentă a fluidelor din centrul bazinului spre
bordura lui, în care are loc separarea gravitaţională a gazelor în capcana
situată spre centrul bazinului şi, după ce acesta a fost saturat cu gaze. în
următoarea capcană se separă petrolul şi gazele care au mai rămas, apoi
numai petrol, iar în ultimele ajunge numai apa. în figura 3 se prezintă
trei stadii succesive ale acumulării diferenţiate a petrolului şi gazelor.
Această acumulare diferenţiată care contravine regulei de repartizare a
hidrocarburilor conform teoriei anticlinale, are importanţă în explorări
prin faptul că acestea nu trebuie limitate numai la capcanele ridicate
structural şi fiind necesară cercetarea prin foraje şi a capcanelor pro-
funde. Acestei teorii i se aduce critica în sensul că, apa prezentă în cap-
canele cele mai ridicate structural şi-ar avea originea în apele meteorice.
3.2.2. CAILE DE MIGRAŢIE

Căile de migraţie a petrolului


şi gazelor în scoarţa terestră sînt
porii şi fisurile clin roci, zonele de
fisuri ce apar în rocile compacte
din bolţile cutelor anticlinale, zo-
nele de zdrobire ce apar datorită
fracturilor, suprafeţele de discor-
danţă, faliile şi fracturile.
Fig. 3. Acumularea diferenţiată a ţiţeiului în cazul migraţiei prin porii ro-
şi a gazelor (W. C. Gussow 1954): cilor se pot deosebi două cazuri:
1 — gaze; 3 — petrol; 3 — apă.
1) migraţia prin porii subcapilari (cazul rocilor fine, pelitice, greu per-
meabile), care are loc prin difuziune moleculară sau capilară;
2) migraţia prin porii supracapilari (cazul rocilor uşor permeabile),
care are loc liber, nleexistînd forţe capilare care să se opună mişcării.
Migraţia este mai uşoară prin fisurile rocilor, care în general for-
mează spaţii supracapilare. în fisurile unor roci se cunosc depuneri de as-
falt, smoală sau ozocherită, ceea ce dovedeşte migraţia prin fisuri. Frac-
turile şi faliile care de regulă sînt însoţite de o reţea de fisuri, care uşu-
rează deplasarea hidrocarburilor, sînt căi foarte bune în migraţie. Faliile,
cînd sînt etanşe, pot împiedica migraţia hidrocarburilor.
Migraţia în afara rezervorului natural începe încă din faza de depunere
si acumulare a sedimentelor şi se continuă în mîlul bituminos şi în sedi-
mentele fine ce acoperă acest mîl, pe direcţiile de cea mai slabă rezistenţă.
Migraţia în afara rezervorului, prin rocile pelitice, se face prin difuziune
moleculară şi capilară. în procesul de migraţie în afara rezervorului se
produc şi transformări în compoziţia hidrocarburilor, datorită fracţionării
fizico-mecanice; hidrocarburile mai grele formează acumulări în partea
inferioară a seriilor petrolifere, iar hidrocarburile mai uşoare formează
acumulări în partea superioară a acestor serii.
Migraţia hidrocarburilor în interiorul rezervorului natural se face
datorită factorului hidraulic, iar separarea lor în interiorul capcanei se face
gravitaţional.
în rezervoarele cu permeabilitate mare, separarea se face datorită fac-
torului gravitaţional, spre deosebire de rezervoarele puţin permeabile,
unde, din cauza permeabilităţii diferite, separaţia fluidului se face sub
acţiunea forţelor capilare. Apa se concentrează în părţile greu permeabile
ale rezervorului.

3.2.3. STAREA FIZICA A HIDROCARBURILOR IN TIMPUL MIGRAŢIE!

în timpul migraţiei, hidrocarburile se pot deplasa sub mai multe forme:


— petrol cu gaze în soluţie;
— vapori. Hidrocarburile în stare de vapori migrează prin difuziune
prin porii fini ai rocilor nesaturaţi cu apă şi, ridieîndu-se la nivele supe-
rioare în scoarţa terestră, ajung la zone cu presiuni mai mici, unde se con-
densează;
— molecule sau pelicule moleculare, cînd hidrocarburile se pot deplasa
In masa apei din roci sau a rocilor prin difuziune. Peliculele de petrol pot
înveli peliculele de apă' şi migrează împreună prin fisurile sau porii ro-
cilor;
— emulsii, deplasare ce poate avea loc atît timp cît tensiunile super-
ficiale ale componentelor respective sînt apropiate ca să poată forma emul-
sii la temperaturi ridicate. Atît în interiorul cît şi în afara rezervorului, în
procesul de migraţie, emulsiile se pot desface, iar gazele, petrolul şi apa se
acumulează în strate diferite, dînd naştere la acumulări separate de apă,
petrol şi gaze sau la amestecuri ale acestora.
în procesul de migraţie pot avea loc modificări în compoziţia petrolului
datorită atît unor procese fizice de filtrare, cît şi unor procese chimice,
cauzate de acţiunea rocilor prin care filtrează. în cazul unui proces de fil-
trare prin roci greu permeabile are loc o fracţionare fizică a petrolului,
ci? torită reţinerii de către mineralele argiloase a fracţiunilor grele, care se
acumulează în orizonturile inferioare, spre deosebire de fracţiunile mai
uşoare, care, deplasîndu-se mai repede, se acumulează în orizonturile su-
3
perioare ale profilului lito-stratigrafic al unui zăcămînt. Un exemplu cla-
sic de fracţionare, citat într-o serie de lucrări de specialitate, se cunoaşte
în helveţianul structurii Tescani, din Zona Miocenă clin Moldova, unde de
la 900 m adîncime în jos, ţiţeiul are culoarea neagră şi o greutate specifică
mare, pentru ca între 900 şi 1 000 m adîncime, ţiţeiul să fie de culoare
brun-verzuie, iar greutatea specifică creşte cu adîncimea, în schimb de la
suprafaţă pînă la 100 m adîncime, ţiţeiul are o greutate specifică mai mică,
are culoare glben-deschis şi este benzinos.
De asemenea, compoziţia petrolului se poate schimba şi după punerea
lui în loc, în urma unor procese chimice legate de reacţia de. polimeri-
zare, de hidrogenare şi de desulfurare a apelor de zăcămînt. Predominarea
parafinelor — hidrocarburi mai bogate în hidrogen — în tiţeiurile can-
tonate în formaţiuni geologice vechi (paleozoice), s-ar explica prin exis-
tenţa unui proces de hidrogenare determinat de unele procese radioactive
şi se deosebesc de tiţeiurile din formaţiunile mezozoice şi neozoice unde
parafinele sînt în procente mai scăzute.
Datorită reacţiei de desulfurare, în care intervin bacteriile anaerobe,
tiţeiurile mai uşoare, prin oxidare, devin mai grele. Unele procese fizice
(filtrarea) şi unele procese chimice (desulfurarea) au tendinţa să îmbogă-
ţească tiţeiurile cantonate în formaţiuni mai vechi şi la adîncimi mari, în
hidrocarburi mai grele, spre deosebire de alte procese chimice, ca hidro-
genarea, care îmbogăţesc tiţeiurile în hidrocarburi mai uşoare.

3.2.4. FORMELE DE MIŞCARE A HIDROCARBURILOR


ÎN PROCESUL DE MIGRAŢIE

După formele de mişcare a hidrocarburilor, migraţia poate fi prin di-


fuziune moleculară, capilară şi liberă şi în cele ce urmează se face carac-
terizarea acestor forme.
Formele de mişcare a
hidrocarburilor in Caracterizarea formelor de mişcare
migraţie

Migraţia prin difu- în virtutea atracţiei moleculare, granulele rocilor pelitice


ziunea moleculară saturate cu apă sînt învelite de strate de apă, care, în
contact unul cu altul, formează o masă de apă. Gazele şi
petrolul se deplasează de la o moleculă la alta în stare de
molecule sau pelicule moleculare. Petrolul sub formă de
pelicule înconjoară bule de gaze foarte mici care se de-
plasează prin masa apei din roci şi în urma tasării roci-
lor, sub greutatea sedimentelor, apa este împinsă şi, odată
cu ea, gazele şi petrolul. Pentru ca un zăcămînt să nu
fie supus distrugerii prin difuziune, trebuie să aibă un
înveliş cu un coeficient de difuzie foarte mic, ca de
exemplu argilele îmbibate cu apă.
Migraţia capilară Această formă de migraţie are loc sub acţiunea forţelor
capilare, dar avînd în vedere că mecanismul deplasării
gazelor şi petrolului sub acţiunea forţelor capilare nu
este încă suficient cunoscut, se poate presupune că
această formă de migraţie nu se poate face la distanţe
mari şi nu poate avea un rol preponderent în procesul
de migraţie, care să ducă la formarea zăcămintelor.
Migraţia liberă Migraţia liberă se defineşte a fi deplasarea fluidelor prin
rocile permeabile care obişnuit formează rezervoare na-
turale, precum şi prin fisuri sau falii deschise.

36
Criterii de clasificare a proceselor de migraţie a hidrocarburilor. în ve-
derea unui studiu sistematic al proceselor de migraţie a hidrocarburilor,
s-a pus oportunitatea unei clasificări a materialelor cunoscute în legătură
cu această problemă. Dintre cele mai cunoscute clasificări se menţionează
cele întocmite de K. Krejci Graf (1933), V. I. Illing (1933), F. Lehy (1936),
R. Zuber (1937), „Asociaţia americană a geologilor petrolişti" (1938) şi I.
O. Brod (1947). Ultimul a elaborat o clasificare pe următoarele criterii:
1) forma de mişcare şi scara la care se face deplasarea fluidelor
(tab. 4);

Tabelul 4
Clasificarea proceselor de migraţie după scara migraţiei,
funcţie de factorii structurali şi stratigrafie! locali şi regionali
Scara migraţiei Factorii care controlează migraţia

Locală, care se referă la depla- Factori — în limitele ridicărilor struc-


sarea fluidelor în cadrul structu- structu- turale izolate;
rilor şi duce la formarea zăcămin- rali — în legătură cu faliile din
telor şi a structurilor petrolifere monoclinalele şi anticlinalele
sau gazeifere. Migraţia la scară izolate.
locală însoţeşte întotdeauna pro-
cesul de migraţie regională.

Factori — în legătură cu zonele de


strati- schimbări locale de lito-
grafici facies;
— de-a lungul suprafeţelor de
discordanţe stratigrafice lo-
cale.

: Regională, care are loc la scară Factori — în legătură cu monoclinale-


| regională si duce la formarea mai structu- le şi zonele anticlinale de
j multor structuri petrolifere sau rali importanţă reşională;
gazeifere vecine între ele şi le- — în legătură cu faliile regio-
gate prin una din particularităţile nale.
structurale sau lito-stratigrafice
regionale. Acest proces de migra-
ţie poate cuprinde depresiuni de Factori — de-a lungul suprafeţelor de
dimensiuni mari şi duce la for- strati- discordanţe stratigrafice re-
marea zonelor de acumulare. grafie! gionale;
— în legătură cu zonele de
schimbare regională a facie-
surilor.

2) complexul rocilor în care se face deplasarea, căile şi direcţia miş-


cării fluidelor (tab. 5).
Spre deosebire de celelalte clasificări ale proceselor de migraţie, clasi-
ficarea întocmită de I. O. Brod are avantajul că foloseşte termeni adec-
vaţi acestor procese. Această clasificare poate servi ca material de bază
pentru studiu şi comparaţia proceselor de migraţie a hidrocarburilor, în
vederea, pe cît posibil, a cunoaşterii fenomenelor care au condus la for-
marea fiecărui zăcămînt, cercetat în parte.
37
Tabelul 5
Clasificarea proceselor de migraţie după căile şi direcţia mişcării
Felurile Migraţia în afara rezervorului Migraţia în cuprinsul
migraţiei (prin roci greu permeabile) rezervorului (prin roci
uşor permeabile)

I. Faţă de Singenetică (din Epigenetică (ce în inte- In rezervoa-


complexul interiorul forma- are loc după riorul re- re formate
rocilor în ţiunii care însoţeş- transformarea zervoare- din roci per-
care se face te procesul de de- sedimentului în lor strati- meabile ne-
migraţia punere a sedimen- rocă, atît în cu- forme se- separate de
telor şi de transfor- prinsul, cît şi parate de roci slab
mare a substanţei în afara for- roci im- permeabile
organice îngropate maţiunii petro- permea-
în sedimente) lifere) bile

II. După ti- Prin capilare Prin falii şi fi- Prin pori Prin fisuri
pul căilor (capilară) suri (fisurală) (fisurală)
de migraţie

• • •« Laterală (are loc atît în afara, cît şi în cuprinsul rezervorului)


III. După
direcţia
migraţiei
Verticală (are loc atît în afara cît şi în cuprinsul rezervorului)

3.3. ROCI REZERVOR (MAGAZIN)


Rocile care pot să înmagazineze cantităţi însemnate de hidrocarburi şi
pe care, cel puţin în parte, le pot ceda, se numesc roci rezervor, magazin
sau colectoare.
Capacitatea de înmagazinare a acestor roci depinde de caracterele
fizico-geologice ale lor, exprimate prin coeficienţi de porozitate, de per-
meabilitate, de saturaţie. Gradul de saturaţie cu gaze, petrol sau apă, este
condiţionat de porozitate şi de permeabilitate. Caracterele fizico-geologice
ale rocilor formează obiectul de studiu al displinei „Fizico-chimia zăcă-
mintelor de hidrocarburi", astfel că în cele ce urmează se vor prezenta, în
special, tipuri de roci rezervor. Legat de porozitate, se reaminteşte că orice
rocă sedimentară elastică prezintă pori, chiar marnele şi argilele au un
volum total de spaţii goale, chiar mai mare decît al nisipurilor şi pietri-
şurilor, în unele cazuri. Rocile compacte, cînd sînt fisurate sau cînd pre-
zintă cavităţi pot îndeplini rolul de rocă rezervor.
Funcţia de rocă rezervor este condiţionată de posibilitatea de circu-
laţie a fluidelor în masa rocii şi nu orice rocă cu un volum mare de pori
poate avea această funcţie; ea depinde de diametrul porilor care pot fi
principali (singenetici) sau secundari (epigenetici).
Porii principali (singenetici) sînt formaţi odată cu roca şi sînt repre-
zentaţi prin spaţiile dintre granulele de nisip, de intervalele dintre pla-
nele de stratificaţie sau în cazul rocilor eruptive, de golurile care au rezul-
tat în urma eliberării gazelor.
Porii secundari (epigenetici) apar după ce roca s-a format şi ei pot fi
reprezentaţi prin caverne, fisuri, ce au rezultat datorită acţiunii apelor de
38
circulaţie, cristalizării, mişcărilor tectonice, eroziunii sau contracţiei ro-
cilor.
Ca exemple tipice de roci rezervor se menţionează nisipurile şi gre-
siile mai slab cimentate şi, mai rar, microconglomeratele, conglomeratele
şi pietrişurile. Calcarele şi dolomitele, cînd sînt fisurate, vacuolare, au
porozitate şi permeabilitate mari şi, uneori, în roca respectivă se for-
mează zone de mare porozitate şi permeabilitate. Nisipurile bine sortate
au porozităţi mai mari faţă de cele nesortate.
Porozitatea variază în afară de structură şi în funcţie de gradul de ci-
mentare şi compactizare, după cum reiese din cele ce urmează:
— roci eruptive 0,05—1,30%;
— şisturi marnoase şi argiloase 0,50—1,50%;
— calcare şi dolomite 0,50—33,0%;
— nisipuri 1,2—50o/0;
— gresii 3,5—29,0%;
— argile şi marne circa 8%;
— nisipuri din dacian (R.S.R.) circa 35%;
— nisipuri din moţian (R.S.R.) circa 25%;
Dar, nu orice rocă care are un volum mare de pori poate fi rocă re-
zervor, ea trebuie să fie şi permeabilă. Permeabilitatea rocilor rezervor
variază în limite foarte mari, după cum urmează: roci cu permeabilitate
foarte bună (100—1 000 mD), cu permeabilitate bună (10—100 m D), cu
permeabilitate slabă (1—10 m D).
Valorile porozităţii şi permeabilităţii rocilor magazin pot fi mărite
datorită recristalizării, dizolvării cimentului, brecifierii sau pot fi micşo-
rate datorită cimentării şi compactizării. Permeabilitatea perpendiculară
pe stratificaţie este mai mică, iar paralelă cu stratificaţia este mai mare.
Permeabilitatea se poate micşora şi în funcţie de natura fluidului care
curge prin strat, ca, de exemplu, în cazul gazelor, ca urmare a fenomenu-
lui de absorbţie în spaţiile dintre granulele rocii. în cazul ţiţeiului are loc
o micşorare a permeabilităţii, datorită depunerii hidrocarburilor grele sub
formă de corpuri solide, iar apa pură poate hidrata rocile politice din roca
rezervor, contribuind astfel la micşorarea permeabilităţii. Saturaţia în ţiţei
scade în rocile rezervor cu granule nesortate şi cu un conţinut de argile.
Exemple de roci rezervor din unităţile structurale din ţara noastră, în
care sînt zăcăminte de hidrocarburi:
Subzona Externă a Flişului paleogen din Moldova: gresia de Lucăceşti,
gresia de Kliwa, gresia de Kliwa din orizontul de tranziţie, din orizontul
Suprakliwa, ca şi intercalaţiile de gresie de Kliwa din orizontul marnelor
albe bituminoase, al menilitelor inferioare şi superioare şi al disodilelor
inferioare şi superioare, din oligocen, gresia de Tarcăn din eocen, gresiile
din sarmaţianul Bazinului Comăneşti.
Zona Flişului din Muntenia: în eocenul Pintenului de Homorîciu, gre-
sia de Tarcău şi tot gresii în eocenul Pintenului de Văleni, în oligocen, în
Pintenul de Homorîciu, gresia de Fusaru, iar în pintenJul de Văleni, gresia
de Kliwa inferioară şi superioară; nisipurile şi gresiile lenticulare din stra-
tele de Podul Morii.
Zona Miocenă din Moldova: gresia de Kliwa din oligocen, nisipuri şi
gresii în helveţian (stratele de Tescani), nisipuri şi gresii în buglovian
(stratele de Andreiaşu), nisipuri şi gresii în sarmaţian.
39
Zona Cutelor Diapire: pe structurile din partea de nord, la contactul cu
Pintenul de Văleni, rezervoarele sînt formate din nisipuri şi gresii (meo-
ţian, helveţian şi oligocen), în Zona Cutelor Diapire propriu-zisă, în hel-
veţian, buglovian, sarmaţian, meoţian, dacian şi levantin, din nisipuri şi
gresii; nisipuri şi nisipuri marnoase în ponţian, microconglomerate în sar-
maţian (Boldeşti), nisipuri grosiere în levantin.
Depresiunea Getică: gresii în eocen şi oligocen, nisipuri grosiere şi mi-
croglomerate în burdigalian, nisipuri şi gresii conglomeratice în helveţian,
nisipuri şi gresii în tortonian, nisipuri, nisipuri grosiere şi gresii în sarma-
ţian şi nisipuri şi gresii în meoţian.
Bazinul Panonian: zonele alterate ale fundamentului cristalin, conglo-
meratele şi gresiile din helveţian şi tortonian, pietrişurile, gresiile şi nisi-
purile din pliocen.
Bazinul Maramureşidui: gresia de Borşa.
Bazinul Transilvaniei: nisipuri, nisipuri marnoase, marne nisipoase şi
gresii în tortonian, buglovian, sarmaţian şi, uneori, şi în panonian.
Platforma Moldovenească: gresii în tortonian, nisipuri în buglovian şi
nisipuri şi gresii în sarmaţian.
Depresiunea Bîrladului: calcare în triasic, gresii în jurasic (dogger) şi
gresii şi nisipuri în sarmaţian.
Promontoriul Nord-Dobrogean: gresii în paleozoic, gresii şi nisipuri în
tortonian, sarmaţian şi meoţian.
Platforma Moesică: calcare fisurate şi poroase în devonian, conglome-
rate, gresii în permo-triasic inferior, gresii silicioase în triasicul inferior,
dolomite, dolomite microgranulare, gresii dolomitice în triasicul mediu,
calcare, dolomite, gresii în triasicul superior, gresii, nisipuri în liasic-dog-
ger, gresii silicioase în dogger, calcare, calcare fisurate, dolomite în
malm-neocomian, calcare microcristaline fisurate, calcare cretoase, cal-
care microcristaline fisurate şi vacuolare, gresii glauconitice în neoco-
mian, calcare şi marnocalcare fisurate, calcare fisurate, calcare micro-
cristaline, calcare oolitice, grezoase, cretoase, microcristaline fisurate şi
vacuolare, pseudoolitice, calcarenite, gresii glauconitice în cretacicul in-
ferior; calcare în apţian, calcare fisurate, grezoase, pseudoolitice, gresii
marnoase, gresii silicioase, calcaroase, glauconitice, nisipuri, nisipuri glau-
conitice în albian; calcare cretoase în tortonian, gresii calcaroase, nisi-
puri, nisipuri marnoase, marne grezoase, calcare cretoase, calcare gre-
zoase, calcare microcristaline în sarmaţian. Gresii, nisipuri, nisipuri
marnoase, gresii oolitice în meoţian; nisipuri, marne nisipoase şi marne
grezoase în ponţian şi nisipuri în dacian.
După cum reiese din cele de mai sus, chiar pentru un acelaşi tip de
rezervor granular sau carbonatat sînt mai multe varietăţi de roci. Rocile
rezervor formează rezervoare care pot avea forma de strate, de unde şi
denumirea acestora de rezervoare stratiforme, delimitate în acoperiş şi
culcuş de roci impermeabile. Aceste rezervoare, din punct de vedere lito-
logic, în general, sînt omogene. De asemenea, rezervoarele se pot prezenta
ca formaţiuni de roci masive, formate de cele mai multe ori din calcare
vacuolare, fisurate sau din nisipuri sau gresii şi a căror grosime este mare
în raport cu întinderea şi au în acoperiş roci impermeabile, iar în culcuş,
apă tabulară. Aceste rezervoare, din punct de vedere litologic, pot fi omo-
gene şi neomogene. Rezervoarele pot fi şi sub formă de lentile de roci po-
rospermeabile delimitate din toate părţile de roci impermeabile sau de
roci slab acvifere sau parţial de roci impermeabile, parţial de roci sub-
40
acvifere. Aceste rezervoare pot avea şi forme neregulate, ca zone fisurate,
în roci compacte şi delimitate din toate părţile de roci compacte sau fin
fisurate, cu apă.

3.4. ROCI FROTECTOARE

Rocile protectoare sînt rocile care au rolul de a proteja zăcămintele de


hidrocarburi de degradare. Ele sînt impermeabile, suficient de groase,
plastice şi rezistente la deformări.
Aceste roci închid rezervoarele în mod diferit, funcţie de tipul aces-
tora, în cazul rezervoarelor stratîforme boltite, închiderea lor de către
rocile protectoare are loc atît în acoperişul, cît şi culcuşul (patul) acestora,
iar în cazul rezervoarelor ecranate închiderea lor are loc pe suprafeţele
de discontinuitate tectonică, stratigrafică sau litologică, spre deosebire de
rezervoarele delimitate litologic, care sînt închise de jur împrejur.
Ca exemple tipice de roci protectoare se cunosc argilele şi marnele, în
special argilele hidrolizate, şisturile argiloase, silicioase, gresiile şi calca-
rele compacte, lipsite de fisuri şi întîlnite pe întinderi mari. Depozitele
halogene, prin sare, anhidrit, gips, de grosimi şi întinderi suficient de mari
pot fi, de asemenea, roci protectoare pentru acumulările de hidrocarburi.
Uneori stratele productive sînt erodate şi petrolul din zona de aflori-
ment se asfaltizează, formîndu-se un dop de asfalt care are rol de rocă
protectoare pentru zăcămîntul de petrol cantonat în aceleaşi strate, dar
situate mai jos structural.
în ţara noastră, rocile protectoare, în general, sînt reprezentate prin
argile şi marne, miocenul cu sare sau printr-un dop de asfalt, cum este ca-
zul zăcămintelor de petrol din oligocenul structurii Solonţ.
De asemenea, datorită rocilor protectoare, o formaţiune geologică în
care sînt cantonate zăcăminte de hidrocarburi poate fi împărţită pe com-
plexe, iar acestea, pe orizonturi sau straturi. Intercalaţiile de roci protec-
toare, groase de 4—5 m pot să realizeze o izolare etanşă a stratelor pro-
ductive, cu presiuni diferite şi dau posibilitatea unei exploatări separate şi
selective. Intercalaţiile de roci impermeabile dintre complexe şi, uneori,
chiar cele dintre straturile acestora, dau posibilitatea unor corelări a dia-
grafiilor profilelor sondelor pe întinderi mari, respectiv dau posibilitatea
punerii în evidenţă, destul de uşor, a unor obiective de exploatare.

3.5. CAPCANE

Cea de a cincea condiţie pentru formarea zăcămintelor de petrol şi de


gaze este impusă de existenţa unui aranjament tectonic, stratigrafie sau
litologic în care sînt prinse hidrocarburile într-un echilibru stabil, de unde
şi numele acestui aranjament de capcană.
Factorii tectonici (structurali), stratigrafici şi litologici, în general, ac-
ţionează simultan şi influenţa predominantă, în timp, a unuia dintre aceş-
tia, determină tipul capcanei. Influenţele factorilor orogenetici şi epiro-
genetici în formarea capcanelor sînt sintetizate în tabelul 6.
41
Tabelul 6
Influenţa factorilor orogenetici şi epirogcnctici in formarea capcanelor
Factorii Rezultatele acţiunii factorilor Tipul capcanelor Regiuni in
orogenetici şi epirogenetici care se
întîlnesc

Orogene- Anticlinale Tectonică, formată prin Cutate


tici Monoclinale cutarea rezervorului
Falii Tectonică, formată prin
falierea rezervorului

Epiro- Anticlinale aplatizate Tectonică, formată prin Platformă


genetici boltirea slabă a rezer-
vorului

Transgresiuni şi regre- Stratigrafică, formată ca Cutate şi de


siuni care dau naştere urmare a acoperirii dis- platformă
la: cordante a rezervorului
a) discordanţe stratigra- de roci impermeabile
fice Litologică, formată prin
b) efilări stratigrafice ca- închiderea litologică a
re au loc între fază rezervorului efilat sau
de regresiune şi o fa- prin delimitare litologică,
ză de transgresiune din toate părţile
c) variaţii de facies

Capcanele litologice pot fi singetice sau epigenetice. Primele pot să se


formeze în timpul acumulării depozitelor sedimentare, ca urmare a varia-
ţiilor de facies. Capcanele epigenetice se formează în timpul transformării
depozitelor sedimentare în rocă, datorită diagenezei.

4. FACTORII Şl SEMNELE DEGRADĂRII ZĂCĂMINTELOR


DE PETROL Şl GAZE

4.1. FACTORII DEGRADĂRII ZĂCĂMINTELOR DE PETROL Şl GAZE

Formarea ca, de altfel, şi degradarea zăcămintelor de petrol şi gaze nu


sînt, de cele mai multe ori, decît rezultatele unor procese de migraţie a
hidrocarburilor în scoarţa terestră. Cînd în scoarţa terestră are loc o cir-
culaţie intensă a apelor, procesele de migraţie a hidrocarburilor pot duce
chiar la o distrugere a zăcămintelor, dacă învelişul protector a fost erodat.
Spre deosebire de petrol, gazele sînt deplasate mult mai greu, aceasta da-
torită densităţii lor care este mult mai mică. Gazele sînt antrenate de apă
numai în cazul cînd sînt dizolvate în aceasta.
42
Din cele cunoscute pînă în prezent, se consideră că factorii care duc
la degradarea zăcămintelor de hidrocarburi pot fi: mecanici, geochimici,
biochimici şi industriali.
Factorii mecanici. Aceşti factori sînt rezultatul acţiunilor forţelor oro-
genice şi epirogenice care pot, în anumite condiţii, să provoace distruge-
rea aranjamentelor structurale în care sînt cantonate zăcămintele de hi-
drocarburi. Formaţiunile geologice cutate şi exondate ajungînd la supra-
faţă sînt supuse unor procese de eroziune care, uneori, pot fi atît de mari
încît, în afară de învelişul protector al zăcămintelor, sînt erodate şi rocile
rezervor şi chiar rocile generatoare de hidrocarburi, în parte. Un astfel de
exemplu de distrugere a zăcămintelor este cunoscut în ţara noastră, în
partea de nord a subzonei interne a flişului din Moldova, unde eroziunea
a ajuns pînă la şisturile negre bituminoase, considerate ca roci generatoare
de hidrocarburi. în unele cazuri datorită forţelor epirogenice, zăcămintele
pot ajunge pînă la adîncimi mari, unde, la temperaturi mari, sînt supuse
metamorfismului şi sînt distruse.
Factorii mecanici s-au manifestat în special în regiunile cutate vechi
şi sînt în curs de dezvoltare în regiunile mai tinere.
Spre deosebire de regiunile cutate, în regiunile de platformă, din cauza
lipsei, în general, a aflorimentelor, a accidentelor tectonice de mare an-
vengură, care sînt rare şi înclinărilor mici ale stratelor, care fac ca depla-
sarea apelor subterane să fie lentă, procesele de distrugere ale zăcăminte-
lor sînt încetinite. în aceste regiuni, zăcămintele de hidrocarburi sînt bine
conservate, ceea ce a dat posibilitatea existenţei acestora din cambrian
pînă în depozitele sedimentare tinere.
Factorii geochimici. Datorită acţiunilor sulfaţilor din apele de circulaţie
subterane, zăcămintele de hidrocarburi pot fi distruse. Ţiţeiul din diferi-
tele orizonturi ale unui zăcămînt, alimentat de aceeaşi sursă, poate diferi
din punctul de vedere al compoziţiei chimice şi al greutăţii specifice. Sînt
structuri ale căror orizonturi superioare conţin un ţiţei cu o greutate spe-
cifică mare şi în care sînt compuşi ai sulfului, iar orizonturile inferioare
conţin un ţiţei uşor, respectiv au o greutate specifică mică. Dacă procesele
de oxidare a hidrocarburilor au loc la limita dintre petrol şi apă, este po-
sibil ca, în timp, zona de petrol cuprinsă între apă şi capul de gaze să fie
distrusă sau mult micşorată şi, uneori, întreruptă datorită unui proces de
degradare datorat sulfaţilor din zăcămîntul de petrol.
Factorii biochimici. în procesele chimice de degradare a zăcămintelor
de petrol intervin şi bacteriile anaerobe desulfurante, care dau naştere la
procese ce duc la asfaltizarea petrolului.
Factorii industriali ai degradării zăcămintelor sînt determinaţi de erori
tehnice ce pot avea loc atît în forajul sondelor cît şi în exploatarea zăcă-
mintelor de hidrocarburi. în timpul forajului sondelor, dintre erorile ce
•t apărea şi care pot duce la degradarea prematură a zăcămintelor se
menţionează:
— blocarea stratelor productive datorită folosirii unor fluide de foraj
neadecvate sau unor imperfecţiuni în cimentarea coloanelor, ceea ce poate
duce la inundarea prematură a unor orizonturi productive.
în exploatarea zăcămintelor pot avea loc erori care să ducă la degra-
darea prematură a zăcămintelor, datorită perforării eronate a unui inter-
val, în sensul că s-a luat în considerare, în intervalul fixat şi porţiuni din
^tratele inundate şi stratele cu gaze, adiacente.
în cazul cînd au loc adiţionări de strate cu presiuni foarte diferite, ţi-
ţeiul din stratul cu presiune mare invadează stratul cu presiune mică.
4*
Degradarea zăcămintelor are loc, uneori, şi datorită exploatării strate-
lor cu raţie gaze-ţiţei foarte mare şi a stratelor din cupola de gaze a unui
zăcămînt de petrol.

4.2. SEMNELE DEGRADĂRII ZĂCĂMINTELOR


DE PETROL Şl GAZE
Semnele degradării zăcămintelor de hidrocarburi pot fi active şi în
acest caz denumite indici activi sau pot fi inactive, şi se numesc indici
fosili de degradare. Indicii activi arată că procesul de degradare a zăcă-
mintelor are loc şi în prezent şi aceste semne (indici) se pot repeta, spre
deosebire de indicii inactivi a căror activitate nu se reînnoieşte, ea a avut
loc în trecut şi a lăsat semne la suprafaţa scoarţei terestre.
Cunoaşterea acestor semne (indici) la suprafaţa scoarţei terestre poate
pune problema cercetării zăcămintelor de hidrocarburi din adîncime, în
vederea stabilirii unei legături a acestora cu semnele de la suprafaţă. în
cazul cînd nu este o comunicaţie între zăcămîntul din adîncime, şi semnele
de la suprafaţă datorită, de exemplu, unei falii etanşe care separă mare
parte din zăcămînt, pot avea loc activităţi de explorare sau de exploatare.
Toate semnele de degradare sînt luate în considerare în lucrările de pros-
pecţiuni şi explorare şi interpretate cît mai corect posibil în ceea ce pri-
veşte legătura lor cu zăcămintele din adîncime şi, respectiv, perspectivele
subsolului suprafeţei cercetate.
Inidicii activi de degradare sînt: emanaţiile de gaze, vulcanii noroioşi,
ivirile de ţiţei.
Emanaţiile de gaze, reprezentate, în general, prin metan, se manifestă
la suprafaţa scoarţei terestre fie violent, cînd gazele filtrează cu intermi-
tenţă prin fisuri sau falii, fie lent, cînd filtrează prin porii rocilor. în afară
de metan, cînd provin din zăcămintele de petrol, gazele conţin în cantităţi
mici şi hidrocarburi superioare. Gazele pot ieşi şi de sub apă, manifes-
tîndu-se sub formă de bule şi, în acest caz, metanul provine din putrezi-
rea unor substanţe organice, pe fundul mlaştinilor şi este cunoscut sub
numele de „gaz de baltă", fără însă să fie un semn de degradare. Locurile
unde apar emanaţiile de gaze sînt lipsite de vegetale, iar emanaţiile sînt
cunoscute sub numele de „focuri nestinse*' sau „focurii vii". în ţara noas-
tră se cunosc focuri nestinse la Lopătari, pe "Valea Slănicului de Buzău, la
Andreiaşu, pe Valea Milcovului, la Hîrja, pe Valea Oituzului. Manifes-
tări puternice de gaze se cunosc în Iran, Irak, în sud-estul Turciei şi în
regiunea Mării Caspice.
Vulcanii noroioşi se formează, în general, de-a lungul faliilor, liniilor
de încălecare sau axelor cutelor anticlinale, cînd gazele din adîncime se
află sub un nivel hidrostatic şi în mişcarea lor ascensională antrenează apa
care înmoaie rocile pelitice ce ajung la suprafeţe sub forma unui noroi de
foraj. La suprafaţă gazele se eliberează iar materialul adus se depune sub
forma unor conuri în jurul craterului format, de unde, prin asemănare
cu vulcanii şi numele de vulcani noroioşi dat acestor aglomerări de ma-
terial ce seamănă cu fluidul de foraj. Conurile acestor vulcani pot avea
înălţimi de la cîţiva centimetri pînă la peste 700 m (Peninsula Apşeron —
LT.R.S.S.). în ţara noastră se cunosc vulcani noroioşi la Pîcle (Buzău). Stu-
diul materialului adus la suprafaţă prezintă interes deoarece dă informaţii
asupra formaţiunilor geologice atinse de degradare. Faptul că în unele
regiuni unde apar vulcani noroioşi sînt şi zăcăminte de hidrocarburi, cum
44
este cazul şi la noi în ţară (zona Pîcle), se explică prin aceea că structurile
respective sînt formate din mai multe blocuri separate de falii etanşe,
*el că zăcămintele sînt conservate, nefiind afectate de degradare.
Ivirile de ţiţei. Aceste iviri apar fie în legătură cu faliile sau cu liniile
de încălecare, fie cu zonele de fisuri, cum este cazul unora dintre aceste
zone situate în bolţile cutelor anticlinale. Aceste iviri au debite, în general,
foarte mici, dar se cunosc în America de Nord iviri care au debite de sute
de litri pe zi.
Ţiţeiurile parafinoase se cunosc unieori şi după irizaţiile pe care le
formează cu apa. Irizaţiile formate de ţiţeiurile parafinoase se caracteri-
zează prin aceea că lovite, ele se desfac în fîşii cu marginile rotunde, spre
deosebire de irizaţiile produse de humaţii ferici, care se întîlnesc în
ochiurile de apă de prin păduri şi care lovite, se desfac în fragmente col-
ţuroase.
Indicii inactivi, fosili, de degradare sînt: ivirile de asfalt şi de ozo-
cherita.
Asfaltul provine din oxidarea ţiţeiurilor naftenice şi cînd ivirile de
îiţeiuri naftenice sînt mari şi condiţiile topografice permit, se formează
adevărate lacuri de asfalt (Lacul Sahalin — U.R.S.S., Lacul Brea —
Insula Trinidad). Se cunosc impregnaţii de asfalt în nisipuri, gresii şi cal-
care care fac obiectul unor exploatări, cum sînt zăcămintele de asfalt în
valcare la Val de Travers (Elveţia) şi la Seyssel (Franţa), iar la noi în ţară
sint zăcăminte de asfalt în nisipurile şi gresiile pliocene la Matiţa (Pra-
hova) şi Derna (Bihor).
Ozocherita şi alte parafine fosile se formează prin degradarea ţiţeiurilor
parafinoase. Apariţii de ozocherita la noi în ţară se cunosc pe Pîrîul lui
Tudorache, afluent al Văii Slănic-Moldova. Importante zăcăminte de ozo-
cherite se cunosc în U.R.S.S. la Starunia şi Boryslaw, precum şi în S.U.A.,
in Pensylvania.
în afară de indici activi şi fosili mai sînt şi indici indirecţi de degradare
şi anume: izvoarele de ape sărate şi izvoarele de ape sulfuroase.
Izvoarele de apă sărate, spre deosebire de celelalte ape sărate, conţin
iod, brom şi acizi naftenici. Izvoarele de ape sulfuroase îşi au originea în
oxidarea sulfurilor din roci sau provin în urma reducerii sulfaţilor sub
acţiunea hidrocarburilor. Hidrogenul sulfurat rezultat este luat în soluţie
de apele de circulaţie care alimentează izvoarele sulfuroase de la supra-
faţă. Prezenţa hidrocarburilor în acest proces indică legătura izvoarelor
sulfuroase cu procesele de distrugere a hidrocarburilor, fie ele diseminate
sau acumulate în roci.

5. LEGILE GEOLOGICE ALE ACUMULĂRII PETROLULUI


Şl GAZELOR NATURALE.
BAZINELE PETROLIFERE Şl GAZEIFERE

Problema legilor care guvernează răspîndirea zăcămintelor de petrol


şi gaze în scoarţa terestră a format şi formează o preocupare a geolo-
gilor petrolişti. Ca urmare a acestei preocupări a apărut şi necesitatea
45
raionării teritoriilor scoarţei terestre în subsolul cărora au fost desco-
perite sau sînt probabile sau posibile zăcăminte de petrol şi de gaze.
Zăcămintele de petrol şi de gaze sînt situate în subsolul acelor re-
giuni din scoarţa terestră care au funcţionat, un timp geologic de~: I
de îndelungat, ca depresiuni. Pentru formarea, acumularea şi conser-
varea petrolului şi a gazelor, condiţia fundamentală este scufundarea
prelungită a regiunii în care a avut loc o astfel de acumulare, regiune
în care tendinţa de scufundare şi îngropare a sedimentelor predomina
atît în timpul mişcărilor de oscilaţii mici, cit şi în timpul mişcărilor de
mare anvergură ale scoarţei. Scufundarea este favorabilă formării hi-
drocarburilor atîta timp cît zăcămintele nu se vor afla în condiţii de
temperatură şi presiuni înalte, care să distrugă şi sa disperseze hidro-
carburile.
încercări de raionare a teritoriilor petrolifere şi gazeifere sigure, pro-
babile sau posibile, care au funcţionat ca depresiuni, au fost făcute încă
din cea de-a doua jumătate a secolului trecut, iniţial pe criterii geo-
grafice şi, ulterior, pe criterii geologice.
în anul 1902 L. Mrazec a demonstrat raţiunea raionării zăcăminte-
lor de hidrocarburi din ţara noastră pe criterii geologice. Cunoscîndu-se
unele particularităţi din punct de vedere geologic ale răspîndirii zăcă-
mintelor de hidrocarburi s-au schiţat legi după care să se poată cor.<-
dera că a avut loc răspîndirea zăcămintelor în scoarţa terestră în legă-
tură cu zonele geotectonice. Iniţial, în raionarea geotectonică a apăru:
termenul de provincie petroliferă şi gazeijeră ce definea regiunea in
subsolul căreia erau zăcăminte. în timp, s-a pus în evidenţă gruparea
constantă a acumulărilor de hidrocarburi în legătură cu zonele struc-
turale sau cu zonele de discordanţe stratigrafice sau de efilare regională
a complexelor sedimentare în profilul cărora sînt roci rezervor şi a apă-
rut termenul de zonă de acumulare. Răspîndirea zonelor de acumulare
în diferite regiuni de scufundare intensă în structura actuală a scoar-
ţei a servit drept criteriu pentru a considera acest fel de regiuni drept
bazin petrolifer şi gazeifer (I. O. Brod, 1953).
Pentru a se putea stabili răspîndirea acumulărilor de petrol şi ga2e
în scoarţa terestră este necesar să se cunoască proporţia şi trăsăturile
caracteristice ale bazinelor petrolifere şi gazeifere. Răspîndirea constanta
în orice bazin a zăcămintelor de hidrocarburi este determinată atît de
structura actuală a acestuia, cît şi de delimitarea lui geomorfologicâ.
I. O. Brod a pus la baza clasificării bazinelor petrolifere şi gazeifere
criterii geotectonice şi geomorfologice. Autorul a definit prin bazin pe-
trolifer şi gazeifer o regiune închisă do intensă scufundare şi de lungi
durată a scoarţei terestre de care sînt legate zone de acumulare de pe-
trol şi gaze. Pe baza criteriilor menţionate, toate regiunile închise şi
scufundate ale scoarţei terestre pot fi împărţite în trei grupe principale
de bazine.
Din prima grupă fac parte bazinele din depresiunile de platforma,
care, din punct de vedere tectonic, sînt legate de acele sectoare ale
scoarţei terestre care se află în faza de dezvoltare platformică. De cele
mai multe ori aceste bazine sînt mărginite de versanţii ridicărilor bol-
tite platformice sau de zonele de ridicare, îngropate şi dispuse liniar,
în unele cazuri, delimitarea bazinului, pe porţiuni relativ mici, este fă-
cută de edificii muntoase preterţiare, nivelate.
în grupa a doua de bazine sînt cuprinse regiunile premuntoase, de
scufundare a scoarţei terestre şi, în acest caz, bazinele sînt mărginite de
46
o parte de- edificii muntoase, respectiv de un versant cutat, iar de cealal-
tă parte, de un versant de platformă.
în a treia grupă de bazine sînt cuprinse bazinele intramuntoase, va-
riate atît din punctul de vedere al poziţiilor lor geotectonice, cit şi din
punctul de vedere al dezvoltărilor geologice în timp.
Cunoaşterea trăsăturilor caracteristice ale tipurilor de bazine petro-
lifere şi gazeifere trebuie să servească drept criteriu principal în apre-
cierea perspectivelor petrolifere şi gazeifere a teritoriilor scoarţei te-
restre şi raionarea acestora pe baza sistematizării datelor geologice să
dea posibilitatea cunoaşterii legilor care dirijează distribuţia zăcămin-
telor de hidrocarburi, problemă studiată încă din primele stadii ale dez-
voltării geologiei petrolului.

5.1. BAZINELE PETROLIFERE Şl GAZEIFERE DE PLATFORMA

Aceste bazine prezintă o serie de caractere care le deosebesc de ce-


lelalte două grupe principale de bazine şi anume:
— depozitele sedimentare ale acestor bazine, care în general sînt
de dimensiuni foarte mari, au înclinări mici, pe întinderi regionale;
— din profilul geologic al depozitelor sedimentare, numai o foarte
mică parte apare la zi, din care cauză suprafeţele de pătrundere a apei
de la suprafaţă, în adîncime, sînt foarte reduse ca dimensiuni;
— zăcămintele de hidrocarburi sînt legate genetic de complexele de
roci sedimentare formate în stadiul platformic de dezvoltare a sectoa-
relor considerate ale scoarţei terestre;
— zăcăminte de hidrocarburi în rocile metamorfice sau cristaline fi-
surate ale fundamentului platformei pot fi întîlnite numai în cazul cînd
gazele şi petrolul au migrat în acestea din rocile sedimentare care for-
mează cuvertura fundamentului;
— formarea zonelor structurale, caracterizate, în general, de cute
largi sau de alte ridicări ale depozitelor sedimentare, este legată, de
regulă, de mişcările diferenţiale ale fundamentului platformei. Bazinele
petrolifere şi gazeifere de platformă cuprind două subgrupe:
o) bazine legate de depresiunile din părţile centrale ale platformelor;
6) bazine legate de depresiunile marginale ale platformelor.
Bazinele legate de depresiunile din părţile centrale ale platforme-
lor se caracterizează prin:
— complexele de roci sedimentare din depresiunile platformice si-
tuate în zonele centrale ale platformelor s-au format, de regulă, în ba-
zine epicontinentale;
— acumularea depozitelor sedimentare, a căror grosime este relativ
redusă are loc, de regulă, relativ încet, iar presiunea şi temperatura
cresc odată cu adîncimea şi această creştere, care depinde în mod strict
de grosimea depozitelor sedimentare, este relativ mică;
— procesul de descompunere a materiilor organice îngropate, înso-
ţi *. de formarea de bitumene, are loc relativ încet, ca urmare a celor
menţionate mai sus;
— oscilaţiile fundului depresiunii ca şi a nivelului de eroziune, în
părţile centrale ale platformelor au loc încet, iar faciesul de acelaşi tip
acoperă zone mari şi prezintă slabe variaţii atît în timp cît şi în spaţiu,
ceea ce face ca diferenţierea suprafeţelor de care sînt legate acumulări

47
de hidrocarburi să aibă loc într-un interval de timp mai îndelungat:
— greutatea relativ mică a depozitelor sedimentare, care în gene-
ral sînt de grosimi mici, limitează deplasarea hidrocarburilor prin p
subcapilari ai rocilor slab permeabile;
— procesele tectonice sînt de intensitate slabă şi, ca urmare, p■ »"' -
lităţile de dezvoltare a fisurilor şi fracturilor deschise sînt puţin favo-
rabile, ceea ce limitează migraţia liberă a hidrocarburilor, dar aceasta
contribuie la conservarea acumulărilor de hidrocarburi formate;
— zonele de acumulare, clin părţile centrale ale depresiunilor, -
de cele mai multe ori legate de boltiri platformice sau de alte rid'
care complică nivelele structurale, precum şi de suprafeţele de discor-
danţe stratigrafice şi de zonele de efilare a colectorilor;
— fundamentul acestor depresiuni, din părţile centrale ale plaţi r-
melor, este format adeseori din roci cristaline de vîrstă cambrianâ sa
din roci metamorfozate în timpul mişcărilor paleozoice şi, ca urmare,
hidrocarburile sînt întîlnite în roci de vîrstă paleozoică, groase de 2 00
3 000 m, uneori atingînd 4 000 m şi care formează cuvertura fundame
tului.
Bazinele Michian şi Illinois, clin platforma nord-americană se ci-
tează ca exemple tipice de astfel de bazine.
Bazinele legate de depresiunile marginale ale platformelor se carac-
terizează prin:
— sînt legate de regiuni mari, formate din elemente geotectonice
variate;
— fundamentul lor are o constituţie complexă şi, în limitele regiur.ii
principale a bazinului, este scufundat pînă la peste 10 000 m, iar
diferitele zone ale bazinului este de vîrstă diferită;
— grosimea depozitelor sedimentare care umplu bazinul este foarte
mare şi intervalul stratigrafie de care sînt legate acumulările de hidro-
carburi diferă de la un sector la altul al bazinului;
— zonele de acumulare sînt variate şi se cunosc şi zone legate de
domuri de sare.
Ca exemple tipice de astfel de bazine se menţionează Bazinul Nord
Marea Caspică şi Bazinul Golfului Mexic.
Ca o varietate a bazinelor marginale de platformă pot fi considerate
bazinele cu fundament vechi, relativ slab scufundat, ca în cazul bazi-
nelor situate de-a lungul Golfului Guineei şi în Madagascar.

5.2. BAZINELE PETROLIFERE Şl GAZEIFERE PREMUNTOASE


(DE AVANFOSE)

Aceste bazine prezintă următoarele caracteristici:


— sînt asimetrice, de o parte fiind delimitate de un versant îngust,
de regulă puternic înclinat şi reprezentat de cele mai multe ori prin
cutele frontale ale unui edificiu muntos, iar de cealaltă parte de ;n
versant slab înclinat care reprezintă deseori un vast monoelin de plat-
formă, complicat de cute anticlinale slab înclinate;
— formarea şi conservarea acumulărilor de hidrocarburi de pe ver-
santul de platformă au fost determinate de aceleaşi condiţii ca şi in
depresiunile de la periferia bazinelor de platformă;
— formarea zonelor de acumulare de petrol şi gaze pe versantul
cutat al bazinului a avut loc fie în etapa dezvoltării geosinclinaiului
48
iin sectorul respectiv al scoarţei terestre, fie ulterior după ce s-a ter-
at formarea acestui sector.
în etapa dezvoltării geosinclinalului din sectorul respectiv, îngropa-
rea şi transportarea materiilor organice a avut loc în condiţiile unei
cumulări rapide a unor complexe groase de sedimente, în care pre-
:" -mină componenţii terigeni. Adîncimile mari de scufundare a com-
I'xelor sedimentare de grosimi mari provoacă o creştere foarte mare
a temperaturii şi presiunii care contribuie la accelerarea descompunerii
materiilor organice, respectiv la formarea bitumenelor;
— procesele tectonice intense şi presiunea litostatică mare deter-
ină migraţia hidrocarburilor;
— oscilaţiile frecvente ale fundului bazinului şi ale nivelului de ero-
ciune duc la schimbări de transformare a materiilor organice şi de acu-
mulare a bitumenelor rezultate;
— deplasarea continuă a regiunilor de maximă scufundare, apariţia
ir noi pante structurale şi a noi depresiuni duc la deplasarea zone-
lor de acumulare;
— zonele de acumulare de petrol şi gaze de pe versantul cutat al
azinului sînt legate de forme structurale, reprezentate prin zonele an-
tielinale frontale mari ale edificiilor cutate cît şi prin zonele de acu-
mulare legate de suprafeţe de discordanţe şi de efilare a colectorilor.
După vîrstă depunerilor de care sînt legate, în. aceste bazine s-au se-
parat două subgrupe şi anume:
Subgrupa bazinelor terţiare, formate în legătură cu apariţia edifi-
ciilor terţiare, — la care se disting două varietăţi. Depozitele sedimen-
tare care umplu aceste bazine sînt, mai ales, de vîrstă mezozoică şi ter-
ţiară. Ca exemple de astfel de bazine se menţionează bazinele Aquita-
nian, Azov-Cuban, Golful Arabic (Persic) etc. O varietate de bazine este
reprezentată prin bazinele localizate în cele mai mobile sectoare ale
-roarţei care pot fi considerate ca geosinclinale actuale, şi ca exemplu,
^e citează Bazinul Mediteraneean de est.
Subgrupa bazinelor preterţiare, formate în legătură cu apariţia edi-
ficiilor preterţiare şi care cuprinde un număr relativ mic de bazine da-
torită faptului că marea majoritate a avanfoselor edificiilor preterţiare
intrat, în timp, în componenţa teritoriilor de platformă care se carac-
terizează_printr-un relief de cîmpie. în această subgrupă se studiază
acele avanfose preterţiare la care s-a păstrat delimitarea muntoasă, ex-
primată în relief, şi printre acestea se pot deosebi varietăţi care se dife-
renţiază după vîrsta depunerilor.
Cea mai mare răspîndire o au avanfosele edificiilor cutate în mezo-
zoic. Ca exemplu se citează Bazinul Vest Canadian. Mai rar s-au păs-
trat bazinele premuntoase ale edificiilor paleozoice, din cauză că, în
marea lor majoritate, edificiile paleozoice au fost aproape complet nive-
late şi respectiv au intrat în componenţa platformelor. Ca exemple se
pot cita bazinele Mezen-Kamsk, Appalaşian şi altele.

5.3. BAZINELE PETROLIFERE Şl GAZEIFERE INTRAMUNTOASE

Caracterele generale ale acestor bazine sînt:


— delimitate din toate părţile de munţi de vîrstă şi origine diferită;
— în părţile marginale ale acestor bazine, condiţiile de sedimen-
tare, de formare a bitumenelor şi zăcămintelor de hidrocarburi sînt ade-
x 4

Ge
olo
gia
zăc
ăm
int
elo
r
de
hid
roc
arb
uri
seori asemănătoare cu cele din versantul cutat al bazinelor premun-
toase, iar condiţiile din părţile centrale sînt de cele mai multe ori ase-
mănătoare cu condiţiile întîlnite în bazinele de platformă.
După vîrsta edificiilor muntoase care le mărginesc, bazinele din
această grupă se subdivid în:
Bazine ale căror limite muntoase sînt formate din edificii de cutări
tinere. Această subgrupă, după caracterele geotectonice ale depunerilor,
cuprinde două tipuri de bazine şi anume: un tip din care fac parte ba-
zinele legate de sinclinale şi grabene relativ mici şi un tip care se re-
feră la vastele depresiuni interne, plate, sau la sectoare ale acestora.
Fiecare tip are două varietăţi: prima varietate se referă la bazinele in-
tramuntoase legate de sectoarele actualelor geosinclinale sau de sec-
toarele mobile ale scoarţei terestre, iar a doua varietate priveşte depre-
siunile intramuntoase delimitate de edificiile cutate în terţiar.
Bazinele intramuntoase ale edificiilor de cutări tinere sînt umplute
în special cu depozite sedimentare care au adesea o grosime de 8 000—
10 000 m şi sînt mai ales de vîrstă terţiară şi în mai mică măsură mezo-
zoice. Zonele de acumulare din părţile interioare ale bazinului se asea-
mănă cu zonele bazinelor de platformă şi cu cele de pe marginile plat-
formice ale bazinelor de avanfose, iar zonele de acumulare de pe ver-
santul cutat seamănă, de regulă, cu zonele de pe marginea cutată a ba-
zinelor de avanfosă. Ca exemplu de astfel de bazine se menţionează
Bazinele Los Angeles, Ventura, din partea de vest a Californiei.
Ca exemple de depresiuni intramuntoase ale edificiilor cutate în ter-
ţiar şi formate ca efect al diverselor grabene sau depresiuni şi de care
sînt legate bazine intramuntoase, se poate menţiona Bazinul Columbian,
Bazinul Vienez — Morav etc. Drept exemplu de bazin intramuntos, măr-
ginit de edificii cutate tinere şi format prin efectul unui masiv median
într-un sector mobil al scoarţei terestre, se poate da Bazinul Sud Ma-
rea Caspică;
Bazine ale căror limite muntoase sînt formate de elemente structu-
rale şi ca exemplu de depresiuni delimitate de elemente structurale me-
zozoice se menţionează Bazinele Munţilor Stîncoşi.
Tot din această subgrupă sînt considerate că fac parte, uneori, şi
bazinele insuficient studiate.
Bazinele petrolifere şi gazeifere, din toate cele trei grupe, după struc-
tură pot fi cu structură relativ simplă sau cu structură relativ complexă,
iar după încadrare, aceasta poate fi la suprafaţă, mai mult la suprafaţă,
în mare parte îngropată, parţial subacvatică şi în mare parte subacvatică.

Exemple de bazine de platformă:


— cu structură relativ simplă şi încadrate la su-
prafaţă — Rin;
— cu structură relativ simplă şi încadrare mai mult
la suprafaţă — Kîzîl-Kum;
— cu structură relativ simplă şi încadrare parţial
subacvatică — Taiwan;
— cu structură relativ simplă şi încadrare în mare
parte subacvatică — Vestul Austra-
liei;
— Golful Guineea;
50
— cu structură relativ complexă şi încadrare mai
mult la suprafaţă — Nord Euro-
pean;
— cu structură relativ complexă şi încadrare în
mare parte îngropată — Nord Caspic;
— cu structură relativ complexă şi încadrare în
mare parte subacvatică — Bahia;
— Sergipe-Ala-
goas.
Exemple de bazine pe avanfose (premuntoase):
— cu structură relativ simplă şi încadrare mai mult
la suprafaţă — Nord Precar-
patic;
— cu structură relativ complexă şi încadrare mai
mult la suprafaţă — Timan-Pecio-
ra;
— cu structură relativ simplă şi încadrare în mare
parte îngropată — Preandin
Central;
— cu structură relativ complexă şi încadrare în
mare parte subacvatică — Bengal;
— Alaska de
Nord.
Exemple de bazine intramuntoase:
— cu structură relativ simplă şi încadrare la su-
prafaţă — Thuringian;
— Transilvaniei;
— Mendoza;
— cu structură relativ simplă şi încadrare parţial
subacvatică — Vest Englez,
Sud Austra-
lian, Alaska
de Sud;
— cu structură relativ complexă şi încadrare la su-
prafaţă — Panonian,
Ordos;
— cu structură complexă şi încadrare parţial sub-
acvatică — Est Marea
Neagră;
— Marocan.
I. O. Brod prin clasificarea întocmită a căutat că delimiteze bazinele
petrolifere şi gazeifere cunoscute şi probabile şi, pe măsură ce se vor
obţine noi date, în special din zonele subacvatice, desigur că se vor
pune în evidenţă noi caracteristici ale bazinelor şi vor fi probabil şi
cazuri cînd unele bazine mai puţin cercetate în prezent vor fi reconsi-
derate ca poziţie în clasificarea întocmită. Raionarea făcută permite schi-
ţarea principalelor legi care dirijează răspîndirea acumulărilor de pe-
trol şi gaze în scoarţa terestră.
4- 51
Pentru o cît mai bună cunoaştere a principalelor caractere ale bazi-
nelor petro-gazeifere, în special în ceea ce priveşte delimitarea lor, ti-
purile de zone de acumulare şi răspîndirea acestora în cadrul unui ba-
zin ca şi varietatea obiectivelor de exploatare, în cele ce urmează, se
prezintă într-o formă succintă exemple de bazine de platformă, pre-
muntoase şi intramuntoase.

5.4. EXEMPLE DE BAZINE PETROLIFERE


Şl GAZEIFERE PE GLOB

Bazine de platformă. Bazinul Nord Marea Caspică. Acest bazin, si-


tuat la marginea sud-estică a platformei ruse, este, atît din punct de
vedere stratigrafie, cît şi tectonic, un bazin petro-gazeifer complex.
în partea de nord şi de nord-vest bazinul este mărginit de bomba-
mentul Volga-Ural al platformei ruse şi fundamentul în această parte
a bazinului este precambrian, acoperit de un înveliş format din depo-
zite devoniene, carbonifere şi în parte permiene, depozite în care sînt
zăcăminte de petrol şi de gaze. Bazinul este împărţit de catena Uzenii-
Icikinsk, care se consideră a fi prelungirea vestică a zonei anticlinale-
lor din regiunea Reazan — Ohlebininsk, în două. Partea de nord a ba-
zinului este cunoscută sub numele de Depresiunea Uzenii-Irghiz (sau
Buzuluk), iar cea de-a doua parte, la sud de catena Uzenii-Icikinsk, re-
prezintă o altă depresiune de întindere foarte mare. în Depresiunea
Uzenii-Irghiz, cea mai mare importanţă, în ceea ce priveşte capacita-
tea petro-gazeiferă, o au depozitele carbonifere şi permiene. în depre-
siunea sudică, învelişul sedimentar are o grosime ele circa 12 000 m şi
în depozitele permiene ale acestuia sînt numeroase domuri de sare de
unde şi numele acestei depresiuni de regiunea Caspică cu domuri de
sare. Această regiune are o ramificaţie, care nu este decît avanfosa baş-
kiră a Uralului, care delimitează în est şi sud-est acest bazin şi în ale
cărei depozite permiene sînt zăcăminte de petrol şi gaze. în partea de
sud, Bazinul Nord Marea Caspică este delimitat de o barieră îngropată,
reprezentată prin zone formate din depozite paleozoice cutate, dispuse
liniar.
Mari zone de acumulare de petrol şi de gaze cu zăcăminte foarte
bogate sînt situate pe marginile de nord, nord-vest şi nord-est ale ba-
zinului, aici fiind situate marile zăcăminte din Başkiria, Tataria, din
regiunile Kuibişev, Saratov şi altele. în profilul lito-stratigrafic al aces-
tor regiuni, rocile-mamă din devonian, carbonifer şi permian sînt re-
prezentate printr-o serie de complexe pelitice de culoare cenuşie. în
partea de nord a bazinului cele mai bogate zăcăminte sînt cantonate
în devonian şi care formează zone de acumulare legate de efilarea re-
gională a colectorilor nisipoşi, de mare grosime. Alte zone de acumu-
lare sînt legate de ridicări platformice, de foarte mari întinderi, care
complică versanţii bombamentului Volga-Ural, cunoscut în unele lucrări
şi sub numele de bombamentul Tătar şi ale căror zăcăminte sînt can-
tonate şi în carbonifer şi uneori şi în permian. Pe marginea de vest a
bazinului, în regiunile Saratov şi Volvograd, zonele de acumulare au
bogate zăcăminte de petrol şi gaze în devonian şi carbonifer. Dar, ză-
căminte de petrol şi gaze, mult mai mari, se găsesc în partea de sud a
regiunii Kuibîşev, în zone de acumulare care complică marginea nord-
bonifer inferior, iar rocile rezervor sînt formate din calcarele ordoviciene
şi devoniene şi gresiile carbonifere. Din punct de vedere tectonic, acest
bazin, mai mult sau mai puţin simetric, nu este complicat. Zonele de
acumulare, formate în general din brachianticlinale, lungi de circa
8 km şi late de 1—3 km, se situează atît în partea centrală a bazinului,
cît şi pe marginea lui, fiind legate de monoclinale. Zăcămintele sînt în
general de tip masiv, în proeminenţe structurale şi biogene, formate din
calcare recifale şi delimitate litologic, în lentile care nu depăşesc 10 m.
Obiectivele de exploatare, pentru petrol şi gaze, sînt cantonate în calca-
rele din ordovician, devonian mediu şi în gresiile din carbonifer.
Bazinul Illinois (intern de est) este delimitat la nord de Bolta Wis-
consin, la nord-est de Bolta Kankakee, la nord-est de Bolta Mississippi,
la sud de scufundarea estică a Bolţii Ozark, la sud-est şi vest de Bol-
ţile Lincoln şi Ozark, la est de Bolta Cincinnati, iar la sud-est de anti-
clinalul Nash viile, precum şi de o serie de fracturi din zona de confluen-
ţă a fluviilor Ohio şi Mississippi. Peste fundamentul precambrian ur-
mează depozite paleozoice, de la cambrian pînă la carbonifer inclusiv,
care însumează o grosime de circa 2 700 m. Intervalul stratigrafie de
la cambrian pînă la devonian inclusiv se caracterizează prin depozite
carbonatate, iar carboniferul, prin nisipuri şi argile, cu intercalaţii de
cărbuni. Roci-mamă sînt considerate complexele argiloase negre şi com-
plexele de calcare bituminoase, iar rocile rezervor sînt formate din calcare,
gresii şi nisipuri de vîrstă carboniferă şi calcare de vîrstă devoniană şi,
mai rar, se întîlnesc roci rezervor carbonatate şi în paleozoicul inferior.
De aceste roci rezervor sînt legate zăcămintele de petrol şi gaze din
acest bazin. în partea de nord a bazinului au fost puse în evidenţă o
serie de ridicări îngropate de care sînt legate cute anticlinale care for-
mează zone de acumulare, cum este marea zonă La Salle, cu zăcăminte
de tip masiv, în proeminenţe structurale, de eroziune şi biogene, iar în
partea de sud-est a bazinului, zăcămintele sînt legate de lentile de ni-
sip, lungi şi înguste, care s-au format în legătură cu vechile albii ale
rîurilor.
Bazinul Golfului Mexic. Acest bazin se situează în partea de sud-est
a S.U.A., pe teritoriul statelor Texas, Louisiana, Arkansas, Mississippi,
Alabama, pe teritoriul Mexicului şi în parte al Cubei şi o mare parte
a lui este situată sub apele Golfului Mexic. în partea de nord-vest este
mărginit de sistemul cutat Wakita, la nord de versantul sudic al bomba-
mentului Ozark, în spre est de o serie de fracturi şi intruziuni care-1 des-
part de bazinul Illinois. în vest, în extremitatea de nord, bazinul este
delimitat de bombamentul Bând, iar în extremitatea sudică, de zonele
de ridicare Concho-Llano şi Marathon care-1 separă de Bazinul Permian.
în continuare, spre sud, în Mexic, limita vestică a bazinului este formată
de sistemul cutat Sierra Madre Oriental, iar la sud, în regiunea sistemu-
lui Tehuantepek şi a Peninsulei Yukatan, este mărginit de Sierrele din
America Centrală. La sud-est delimitarea este făcută în zona de adîn-
cimi mici dintre peninsula Yukatan şi Cuba care închide versantul sud-
estic al depresiunii Golfului Mexic. Partea de nord a limitei vestice este
formată de boltirile Floridei şi prelungirea îngropată în lanţul hercinic
al Appalaşilor. Ca limită nord-estică este considerat versantul sudic
al bombamentului Cincinati. Zonele de acumulare de petrol şi gaze din
acest bazin sînt legate atît de unele mari accidente tectonice, cît şi de
efilarea regională şi acoperirea discordantă a colectorilor de pe margi-
nile marilor ridicări. Capacitatea petro-gazeiferă este legată de interva-
54
Iul stratigrafie jurasic-cuaternar. Pe coasta de vest a Golfului Mexic sînt
ne de acumulare legate de diapirismul sării, iar în Mexic, este zona de
acumulare ,.Centura do aur", legată de o ridicare îngropată, întinsă şi
..^ustă, formată din calcare recifale cretacice. Pe teritoriul Mexicului de
la nord la sud sînt cunoscute depresiunile Burgos, Tampico-Tuxpan, Ve-
racruz, Macuspana-Campeche şi Salina cu zăcăminte cantonate în cre-
tacic, pleogen şi miocen.
Bazinul Bahia, situat în nord-estul Braziliei, este legat de un graben
:".-? pe marginea de est a scutului brazilian. La vest este delimitat de fa-
lia Marajo, în est de falia Salvador, în nord de ridicări ale depozitelor
cretacice, iar în sud se prelungeşte în Golful Todos os Santos şi, prin
acesta, în Oceanul Atlantic. în ansamblu, din punct de vedere tectonic,
se prezintă sub forma unui monoclin înclinat spre sud-est şi care este
: arte compartimentat. Zonele de acumulare de pe uscat şi cele sub-
acvatice sînt legate fie de cute anticlinale, fie de monoclinale şi au ca
oiectiv de exploatare cretacicul.
Bazine premuntoase. Bazinul Aquitanian, din vestul Franţei, este de-
limitat la nord, nord-est şi est de Masivul Armorican, Masivul Central şi
Masivul Montagne Noir, iar în sud, de Munţii Pirinei. Fundamentul cu-
tat al bazinului, format din depozite ale paleozoicului inferior, are un
Înveliş din depozite carbonifere, permiene, mezozoice, neozoice şi cuater-
nare. Versantul nordic al bazinului, cu înclinări mici, are caracter de plat-
: rmă şi este lat de 200—250 km, iar versantul sudic, cutat, lat de cîţiva
zeci de kilometri, este complicat, în adîncime, din punct de vedere tecto-
nic, de diapirismul sării. Zăcămintele de petrol şi gaze sînt cantonate, în
special, în jurasic şi cretacic, în rezervoare formate din calcare, dolomite,
nisipuri şi gresii şi subordonat în paleogen, în rezervoare nisipoase.
Bazinul Azov-Cuban este delimitat la nord de masivul cristalin ucrai-
nian şi de prelungirea lui scufundată, la est, de marginea vestică a ri-
dicării Stavropol, delimitare care se continuă pînă spre versantul sudic
al Caucazului, iar la vest, în limitele Crimeii, se învecinează cu bazinul
din nordul Mării Negre. în acest bazin, pronunţat asimetric, se distinge o
margine nordică, de platformă, slab înclinată, o zonă axială, scufundată,
umplută cu depozite terţiare şi cuaternare şi o margine sudică puternic
înclinată. Pe versantul sudic sînt o serie de cute anticlinale cu o tecto-
nică complicată, dispuse linear şi care formează zone de acumulare. Fun-
damentul bazinului este format din depozite precambriene şi paleozoice
deasupra cărora urmează pe versantul nordic depozite mezozoice a căror
grosime este estimată la 13 000 m şi, în continuare, depozite neozoice,
pentru ca pe versantul sudic, platformic, învelişul mezozoic să aibă o
jrosime de numai 1 000 m. în limitele părţii caucaziene al Bazinului
Azov-Cuban sînt următoarele regiuni petro-gazeifere: Cubanul de Vest,
Cubanul de Est, Eisk-Rasşevat şi Rostov-Salsk, iar în zona conjugării
edificiilor muntoase ale Crimeei şi ale Caucazului este regiunea petro-
^azeiferă Kerci. în regiunea Cubanului de Vest, zăcămintele de petrol şi
gaze sînt cantonate în intervalul stratigrafie cretacic-pliocen, principalele
icăminte fiind în intervalul paleogen-neogen. Structurile formează zone
de acumulare structurale dar sînt şi zone de acumulare legate de efilarea
regională a colectoarelor. Zăcămintele sînt, în general, stratiforme bol-
tite şi stratiforme ecranate litologic. în regiunea Cubanului de Est, ză-
lămintele de petrol şi gaze sînt cantonate în jurasic, cretacic şi eocen şi,
in afară de zone de acumulare stratigrafice legate de discordanţe, sînt şi
."zone de acumulare legate de efilarea regională a colectoarelor, zăcămin-
55
tele fiind de tip stratiform boltit, ecranat litologic şi delimitat litoli şfic.
în celelalte regiuni obiectivul principal de exploatare îl formează cre-
tacicul şi majoritatea zăcămintelor sînt stratiforme boltite. în regiunea
Kerci, zăcămintele legate de structuri diapire, cantonate în principal în
depozitele miocene, sînt de mai mică importanţă.
Bazinul Golfului Arab (Persie), pronunţat asimetric, este delimitat
la nord şi nord-est de edificiul muntos Taurus, spre est şi sud, de edi-
ficiul muntos Zagros, la vest de versantul de est al scutului Arab, la
sud de o proeminenţă a fundamentului platformei Arabe, iar la sud-est
se scufundă în spre partea de sud a Irakului şi pe litoralul şi sub apele
golfului. în acest bazin, unul din cele mai bogate clin lume, se deose-
besc două mari regiuni: una pe marginea cutată şi una pe marginea
de platformă. De întindere foarte mare, ocupă partea de nord-vest a
Turciei şi Siriei, şi în continuare spre sud, este situat în Iran, Irak, Ara-
bia Saudită, Kuweit, Zona Neutră, Qatar, Insula Bahrein, Emiratele
Arabe. Pe marginea cutată a bazinului sînt zone de acumulare, legate
de cute asimetrice, în Turcia, Siria, Irakul de nord, şi în partea de sud-
vest a Iranului. în Turcia obiectivele de exploatare sînt cantonate în
paleozoic, triasic, cretacic, în Siria, în calcarele cretacicului superior,
jurasicului şi triasicului, iar în Irak, în calcarele cretacicului şi oligo-
cenului. Cea mai mare structură din Irakul de nord este structura Kir-
kuk, lungă de circa 110 km şi lată de 3,7 km, ai cărui colectori sînt re-
prezentaţi printr-o serie de calcare, puternic fisurate, groasă de 304 m.
în Iran obiectivul de exploatare îl formează calcarul de Asmari (oli-
gocen superior — miocen inferior), care are o grosime de circa 300 m.
Pe marginea de platformă a bazinului sînt structuri legate de ridicări
ale platformei, în Irakul de sud, Kuweit, Zona Neutră, Bahrein, Qatar,
Arabia Saudită, Emiratele Arabe şi sub apele golfului şi au ca principal
obiectiv de exploatare calcarele şi nisipurile jurasicului şi cretacicului.
Unele structuri au zăcăminte de petrol şi în paleozoic. în Arabia Sau-
dită este marea zonă de acumulare Ghawar, care are o lungime de circa
225 km şi este formată din cute anticlinale dispuse liniar.
Bazinul Bengal. Situat pe cursul inferior al fluviilor Gange şi Brah-
maputra, se deschide, în partea lui de sud, în Golful Bengal, iar la nord,
est şi vest este delimitat de edificii muntoase. Pe marginea cutată a
bazinului, în special, au fost puse în evidenţă, în neogen, o serie de
cute anticlinale, dispuse liniar şi de care sînt legate zăcăminte de pe-
trol şi gaze în oligocen şi miocen.
Bazinul Appalaşian, situat în partea de nord a Platformei Nord-
Americană, este delimitat la nord-vest de versantul bombamentului Cin-
cinatti, la nord şi nord-est de elemente structurale ale Scutului Cana-
dian, la sud de un mare element structural, iar la sud-est de sistemul
cutat Appalachian. Peste fundamentul precambrian urmează depozite
paleozoice {cambrian, silurian, devonian, carbonifer, permian) care în-
sumează o grosime de circa 6 800 m şi în profilul lito-stratigrafic al aces-
tor depozite rocile-mamă sînt reprezentate prin calcare bituminoase în
silurian şi devonianul superior şi prin şisturi argiloase-bituminoase în
devonianul inferior şi mediu. Intervalul stratigrafie cambrian-devonian
inferior se caracterizează prin calcare şi gresii, iar restul intervalului,
prin gresii, nisipuri şi argile. Zonele de acumulare de pe marginea cu-
tată a bazinului sînt legate de cute anticlinale înguste, ca de altfel si
în zona axială a bazinului, unde se consideră că sînt legate de dislo-
caţiile fundamentului. Pe marginea platformică a bazinului, zonele de
56
..cumulare sînt legate de efilarea regională a colectoarelor. în general,
zăcămintele de petrol sînt localizate în zona axială a bazinului, iar ză-
cămintele de gaze, de-a lungul marginii cutate a bazinului şi în partea
de nord-vest a marginii platformice.
Bazinul Vest-Canadian este situat între versantul vestic al Scutu-
lui Canadian şi edificiul cutat, în mezozoic, al Munţilor Stîncoşi. Peste
fundamentul precambrian urmează depozite paleozoice şi mezozoice care
însumează o grosime de circa 4 000m, din care 1 500 m au depozitele
cretacice. Obiectivele principale de exploatare sînt colectorii carbonataţi
c'.:n devonian şi colectorii nisipoşi din cretacicul superior şi, de impor-
ta subordonată, cei calcaroşi din carbonifer. Pe versantul platfor-
m:c al- bazinului sînt zone de acumulare legate de efilarea rezervoare-
lor nisipoase ale cretacicul ui superior, în sus, pe înclinarea regională a
stratelor de pe versantul Scutului Canadian şi zone de acumulare legate
de boltiri formate din calcare recifale. Pe versantul vestic, cutat, al ba-
zinului, structurile petrolifere sînt legate de cutele frontale din sistemul
Munţilor Stîncoşi. Zăcămintele de pe versantul cutat al bazinului sînt
cantonate în calcarele carbonifere dintr-o serie de structuri răsturnate
şi încălecate, de tectonică complexă.
Bazinul Alaska de Nord, situat în nordul Peninsulei Alaska are ocu-
pată partea nordică de marginea Platformei Arctice. Peste fundamen-
tul cristalin urmează depozite mezozoice care descriu o serie de cute
Ltnticlinale îngropate de care sînt legate zăcăminte de petrol, cantonate
in cretacic.
Bazine intramuntoase. Bazinul Vienez-Morav este legat de un gra-
ben de direcţie nord-est—sud-est. Părţile centrale, scufundate, ca şi su-
dică, ale acestui bazin ocupă partea de est a Austriei, iar prelungirea
lui nordică se întinde în partea de vest a R. S. Cehoslovacia. Este în-
cadrat la nord-est de Carpaţii Apuseni, la est de Carpaţii Mici, la vest
de Alpii Calcaroşi şi de zona flişului şi la sud-est de lanţurile muntoase
Leitha şi Rosalien. Peste fundamentul cristalin urmează învelişul sedi-
mentar format din depozite mezozoice si ale flişului cretacic superior
şi paleogen, puternic compartimentate, acoperite de depozite neogene,
«.are prezintă variaţii de grosime şi de facies. Aceste depozite sedimen-
tare au cea mai mare grosime în partea centrală, scufundată, a bazi-
nului şi sînt de grosime mai mică pe marginile acestuia. în afară de
faliile care determină grabenul, de care este legat acest bazin, mai sînt
o serie de falii care compartimentează bazinul în zone cu condiţii dife-
rite în ceea ce priveşte posibilităţile de formare a zăcămintelor de hi-
drocarburi. Zăcămintele de petrol şi gaze din bazinul Vienez-Morav de
pe teritoriul Austriei sînt legate de depozite ce aparţin mezozoicului,
paieogenului, miocenului şi pliocenului. Rocile rezervor, în mezozoic,
sînt formate din dolomite, dolomite brecifiate, calcare, în paleogen, din
gresii glauconitice fisurate, iar în miocen şi pliocen, din gresii şi nisi-
puri. Zăcămintele sînt stratiforme boltite, stratiforme ecranate strati-
grafie şi litologic, delimitate litologic şi de tip masiv, legate de cute an-
ticlinale, brachianticlinale şi monoclinale care formează mai multe zone
::? acumulare. Pe teritoriul R. S. Cehoslovacia, în acest bazin, au fost
• în evidenţă structuri petrolifere şi gazeifere legate în special de
brachianticlinale şi au ca obiectiv de exploatare flişul paleogen, helve-
tianul, tortonianul şi sarmaţianul. Zăcămintele, în general, sînt strati-
: rme boltite, ecranate tectonic, iar pe unele structuri sînt delimitate
I logic.
57
Bazinul Vest Englez, situat în centrul părţii de vest a Marii Britanii
este umplut cu depozite paleozoice de care este legată capacitatea pe-
tro-gazeiferă. Se consideră drept rocă-mamă cărbunii bituminoşi din
carbonifer, care au o mare răspîndire în acest bazin compartimentat.
Bazinul Est Marea Neagră, situat pe litoralul Mării Negre din regiu-
nea Gruziei de Vest, se întinde în mare parte sub apele mării, iar par-
tea centrală a acestuia este delimitată de edificiile cutate ale Crimeei,
Caucazului Mare, Caucaznlui Mic şi ale Sistemului Pontic.
în acest bazin umplut cu depozite mezozoice, obiectivele de exploa-
tare sînt legate de miocen.
Bazinul Sud Marea Caspică este delimitat la nord şi nord-vest de
edificiile cutate de Caucazului Mare şi de pragul structural Apşeron,
la sud şi sud-est, de edificiile cutate ale Caucazului Mic, Elburs şi Ko-
pet-Dagh, la vest de horstul Suram, în care apar la suprafaţă şisturi
metamorfice şi intruziuni de granit, iar la est este delimitat de zona de
îmbinare a edificiilor cutate ale Marelui Balhan şi Kopet-Dagh. Bazi-
nul ocupă cea mai mare parte din estul Transcaucaziei, depresiunea su-
dică a Caspicii, în întregime, şi suprafeţe foarte mari ale Cîmpiei Turk-
meniei de vest. Pe marginea de nord-est a bazinului, unde au fost des-
coperite bogate zăcăminte de petrol şi gaze, profilul lito-stratigrafic ce
urmează fundamentului precambrian este format din depozite mezozoice
ce au grosimea estimată la 15 000 m şi în care predomină nisipurile şi
argilele şi parţial calcarele, întîlnite în special în cretacic şi paleogen.
Acumulări bogate de petrol şi gaze sînt legate de complexul nisipos-ar-
gilos al pliocenului. în partea sud-estică, scufundată, a Caucazului Mare,
sînt zone de acumulare formate din brachianticlinale complicate de frac-
turi, diapirism şi vulcani noroioşi care se răsfiră ca un evantai şi sînt,
în parte, situate în apele Mării Caspice. Un număr mare de structuri
au fost descoperite în regiunea Peninsulei Apşeron. De asemenea în
afară de zonele de acumulare structurale, sînt zone legate de efilarea
regională a colectoarelor din complexul productiv.
Bazinul Marocan (Atlasul de Vest) este încadrat la est de edificiul
muntos al Atlasului Mijlociu, în nord de cel al Rifului, la sud de cel al
Atlasului înalt, iar la vest se deschide în Oceanul Atlantic. Peste fun-
damentul precambrian urmează depozitele mezozoicului şi neozoicului,
care, în general, au grosimi mai mici în partea centrală a bazinului, în
Meseta Marocană, unde fundamentul paleozoic-precambrian este mai ri-
dicat, între Meseta Marocană şi delimitarea muntoasă sînt depresiunile
Marrakech, Tadla şi Rharb. în depresiunea Marrakech, situată în par-
tea de sud a bazinului, acumulările sînt legate de cute anticlinale ca-
racterizate printr-o tectonică complicată şi cantonate în jurasic. Depre-
siunea Tadla este situată în partea de est a bazinului şi posibilităţile de
formare a zăcămintelor de hidrocarburi ca şi de descoperire a acestora
formează încă o problemă. Depresiunea Rharb, situată între Rif, Atlasul
Mijlociu şi Meseta este umplută cu depozite sedimentare ce aparţin in-
tervalului stratigrafie mezozoic-pliocen şi care ajung la o grosime de
circa 3 000 m. Zăcămintele descoperite în această depresiune au colec-
tori din fundament pînă în miocen şi diferit reprezentaţi ca, de exem-
plu: graniţe fisurate şi fracturate, gresii şi şisturi cloritoase fine, frac-
turate şi fisurate-cavernoase, dolomite şi brecii dolomitice, gresii şi cal-
care, calcare şi marne fisurate, nisipuri şi marne nisipoase. Se cunosc
zone de acumulare legate de ridicarea fundamentului paleozoic-precam-
58
brian sau de falii. Structurile se caracterizează printr-o tectonică foarte
complicată.
Bazinul Sud-Australi an se întinde pe litoralul de sud-est al Austra-
liei şi se deschide în sud şi sud-est în Marea Tasmaniei. Este umplut
cu depozite paleozoice, mezozoice şi neozoice, iar capacitatea petrogazei-
feră este legată de neozoic şi mezozoic.
Bazinele Munţilor Stîncoşi, cunoscute sub numele de Big Horn, Pow-
der River, Wind River, Green River, Hanna, Laramie, North Park,
Uinta, Piceance Creek, Paradox, San Luis, San Juan, Black Mesa şi
Kaiparowits, se situează total sau parţial pe teritoriul statelor Mon-
tana, Dakota de Nord şi de Sud, Wyoming, Uthah, Colorado, Arizona
şi New Mexico. Aceste bazine sînt separate atît de ridicări muntoase,
cît şi de mari elemente structurale. Majoritatea bazinelor Munţilor Stîn-
coşi sînt asimetrice, axele lor sînt deplasate către marginea de nord sau
către cea de vest. în aceste bazine, umplute cu depozite paleozoice, me-
zozoice şi neozoice care, uneori, au o grosime de circa 10 000 m, au fost
puse în evidenţă o serie de zone de acumulare dintre care unele legate
de cute anticlinale şi brachianticlinale, altele de efilarea colectoarelor,
pe marginile bazinelor, altele de linii de şariaje, de masive de recifi sau
de o zonă sinclinală cum este cazul zonei de acumulare din zona sin-
clinală a bazinului San Juan. Capacitatea petro-gazeiferă a acestor ba-
zine este legată de aproape întreg intervalul stratigrafie de la cambrian
pînă la terţiar inclusiv şi, în unele cazuri, şi de rocile fisurate ale fun-
damentului.
Bazinele Los Angeles şi Ventura s-au format ca urmare a efectului
diferitelor scufundări sau grabene, în sectoarele actualelor geosinclinale
sau în sectoarele extrem de mobile ale scoarţei terestre. Aceste bazine
sînt situate pe litoralul Oceanului Pacific al Americii de Nord, în par-
tea de nord a Californiei şi sînt încadrate la nord-est, nord şi sud de
catenele cutate californiene, iar în partea de vest se întind în zona Ocea-
nului Pacific. Partea terestră a bazinelor, respectiv partea estică a aces-
tora, este umplută cu depozite de vîrstă cretacică şi terţiară, ce au o
grosime, estimată, de 15 000 m, din care cea mai mare parte aparţin
celor terţiare şi, în special, celor neogene, predominant nisipoase şi ar-
giloase. Obiectivele principale de exploatare sînt cantonate în neogen
în al cărui profil lito-stratigrafic rocile-mamă de petrol sînt formate
din şisturi argiloase bituminoase, iar rocile rezervor, din gresii şi, în
parte, din diferite varietăţi de argilete şi şisturi silicioase fisurate. Pe
unele structuri sînt acumulări de petrol şi în rocile fisurate ale fun-
damentului. Structurile sînt legate de brachianticlinale dispuse linear
şi linear în culise, formînd zone de acumulare. De asemenea, sînt zone
de acumulare formate dintr-o serie de cute anticlinale legate de marile
fracturi de pe marginile bazinelor, precum şi zone de acumulare legate
de efilarea regională şi acoperirea discordantă a colectoarelor, de-a lun-
gul marginilor bazinelor. Cu toate că aceste bazine nu sînt de dimen-
siuni prea mari, datorită potenţialului lor petro-gazeifer, fac parte din
categoria marilor bazine ale globului.
Bazinele din Alaska de Sud — Saint Elias şi al Golfului Cook Inlet,
situate de-a lungul litoralului de sud al Peninsulei Alaska, sînt înca-
drate parţial de edificii cutate. în regiunea Katalla din Bazinul Saint
Elias, a cărui încadrare muntoasă se situează sub apele Golfului Alaska,
s-a exploatat petrol din gresiile şi argilele fisurate din oligocenul me-
cY.w — miocenul mediu. în bazinul Golfului Cook Inlet sînt zone de acu-
59
mulare formate din cute anticlinale dispuse liniar în culise, sub apele
golfului, altele sînt parţial terestre, parţial subacvatice şi au ca obiec-
tiv de exploatare formaţiunile geologice din baza mezozoicului.
Bazinul Columbian (Magdalena) este situat într-o depresiune îngustă,
cuprinsă între Cordilierele estică şi centrală ale Anzilor, din partea
nord-vestică a Americii de Sud şi se întinde pe cursul mijlociu al rîu-
lui Magdalena. Fundamentul estimat la o adîncime de peste 10 000 m
este format din depozitele mezozoice calcaroase, groase de circa 4 000 m
şi din depozite terţiare, groase de circa 8 000 m şi formate, în special,
din complexe argilo-nisipoase şi conglomerate. Rocile-mamă sînt repre-
zentate, în cretacic, prin argile şi marnocalcare bituminoase, iar în pa-
leogen, prin argile negricioase. Acumulările de hidrocarburi sînt can-
tonate în calcarele cretacice şi, în special, în gresiile paleogene. Struc-
turile, reprezentate prin cute anticlinale faliate, dispuse liniar şi liniar
în culise, formează zone de acumulare pe marginea de est şi pe mono-
clinalul de pe marginea de vest a bazinului.

6. CLASIFICAREA ZĂCĂMINTELOR DE HIDROCARBURI

Clasificarea zăcămintelor de hidrocarburi este absolut necesară pen-


tru tratarea ştiinţifică a problemelor ce privesc proiectarea explorării şi
în special a exploatării zăcămintelor.
Iniţial, încă din a doua jumătate a secolului trecut, la baza clasificării
zăcămintelor de hidrocarburi au stat criterii genetice. Pe baza acestor cri-
terii, în anul 1888, Hoefer a împărţit zăcămintele de hidrocarburi în pri-
mare şi secundare.
Prin zăcămînt primar Hoefer definea zăcămîntul cantonat în rezervoa-
rele din cuprinsul unei formaţiuni în care sînt şi roci generatoare de
hidrocarburi, iar prin zăcămînt secundar, zăcămîntul care s-a format în
urma unui proces de migraţie, din afara formaţiunilor cu roci-mamă, res-
pectiv hidrocarburile sînt cantonate în rezervoarele din formaţiuni lip-
site de roci-mamă.
Clasificarea genetică a fost preluată de M. I. Abramovici (1908),
N. Vassoievici (1930), G. Macovei (1938).
în prezent clasificările genetice, nu pot fi folosite, deoarece încă nu
se cunoaşte o metodă cu ajutorul căreia să poată fi identificate cu toată
siguranţa rocile generatoare de hidrocarburi.
în schimb, criteriul structural (tectonic), s-a dovedit adecvat scopului
urmărit şi el stă la baza a numeroase clasificări structurale.
în 1902 L. Mrazec clasifică zăcămintele de hidrocarburi în două mari
categorii:
— zăcăminte legate de regiuni puţin dislocate;
— zăcăminte legate de regiuni puternic dislocate.
în perioada 1920—1932, pe lîngă criteriul structural, în noile clasifi-
cări este întîlnit şi criteriul stratigrafie şi se dezvoltă clasificarea structu-
ral-stratigrafică. în aceeaşi perioadă, Mc. Collough introduce şi noţiunea
60
de „capcană". în timp, au fost elaborate un număr apreciabil de clasifi-
cări ale zăcămintelor de hidrocarburi, ceea ce denotă importanţa teore-
tică şi în special practică a acestei probleme. Mai cunoscute sînt clasifi-
cările întocmite de: Clapp (1929); Abramovici (1930, 1938); Gubkin (1932,
1937); Wilsonn (1934,1941,1942); Jdanov şi Vîsoţki (1940, 1941); Heald
(1940); Kudreavţev (1941); Heroy (1941); Kornfeld (1943); Monet (1941);
Sanders (1943); Lovely (1943); Wilhelm (1945); Leverson (1936, 1941. 1954,
1966); Brod (1936, 1951); Mircink (1953); Uspenskaia (1955, 1951); Flan-
drin (1955); Martin (1964, 1961); Guillemont (1964); Osadko (1968); Gabri-
eleant (1970); Alexin şi alţii (1971); Rittenhouse şi alţii (1972).
Aceste clasificări au fost posibile numai după ce au fost precizate no-
ţiunile de rezervor, colector, capcană, zăcămînt, structură şi zonă de acu-
mulare.
Prin rezervor natural se defineşte un recipient natural de a cărui
structură depinde capacitatea de acumulare a hidrocarburilor şi posibili-
tatea de a le ceda, în parte.
Prin colector se defineşte partea cea mai ridicată structural a rezer-
vorului, în care sînt acumulate hidrocarburile, iar aranjamentul structu-
ral (tectonic), stratigrafie sau litologic în care hidrocarburile sînt „prinse"'
într-un echilibru stabil, defineşte noţiunea de capcană.
Prin zăcămînt, în sens restrîns, se înţelege o acumulare elementară de
petrol sau de gaze, închisă şi izolată, care are o extindere limitată la mă-
rimea şi forma colectorului, exploatată în condiţii tehnice şi de eficienţă
economică actuală sau de perspectivă. în cuprinsul unui complex petro-
lifer sau gazeifer, fiecare colector reprezintă o acumulare elementară dacă
este izolat de acumulările din imediata lui apropiere.
De asemenea, mai multe colectoare care comunică între ele, au acelaşi
contur acvifer şi aceeaşi delimitare litologică, tectonică sau stratigrafică,
care le izolează de acumulările vecine, reprezintă o acumulare elementară.
în sens larg, un zăcămînt poate cuprinde mai multe acumulări izolate
de petrol sau de gaze, care au aceeaşi geneză, raportată la aceeaşi sursă
de alimentare cu hidrocarburi. Ca exemplu de zăcămînt în sens larg se
poate menţiona orice formaţiune geologică în care sînt acumulări de hi-
drocarburi şi care poate cuprinde unul sau mai multe complexe.
Prin structură gazeiferă, petroliferă sau gazo-petroliferă se defineşte
orice structură geologică care cuprinde într-o formaţiune sau în mai multe
formaţiuni geologice, zăcăminte de hidrocarburi legate de acelaşi tip sau
de diferite tipuri de capcane. Ca exemple de structuri din ţara noastră
se poate menţiona structura gazeiferă Ernei din Bazinul Transilvaniei,
-tructura Ariceşti din zona cutelor diapire, structura Ciureşti din Plat-
forma Moesică etc. Zona de acumulare se referă la mai multe structuri
^azeifere, petrolifere sau gazo-petrolifere, vecine între ele şi legate fie
de un factor structural regional, fie de efilarea la scara regională a forma-
ţiunilor geologice, în general, pe marginea bazinelor, fie de discordanţe
stratigrafice regionale. Zona de acumulare reprezintă cel mai mare ele-
ment din cuprinsul unui bazin de care sînt legate zăcăminte de hidro-
carburi.
în ţara noastră, ca de altfel şi în alte ţări, este folosită, în special, cla-
sificarea întocmită de I. O. Brod care, după forma rezervoarelor naturale,
a deosebit trei grupe de zăcăminte, zăcăminte stratiforme, zăcăminte ma-
sive şi zăcăminte delimitate litologic şi după tipul capcanei a stabilit sub-
grupele de zăcăminte, genurile după particularităţile capcanei, iar speciile
sau varietăţile, după modul de închidere a colectoarelor. De asemenea,
61
s-a mai considerat încă o grupă de zăcăminte intermediare, combinate,
mixte, sau de trecere de la o grupă la alta de zăcăminte.
I. O. Brod, după raporturile dintre gaze, petrol şi apă din cuprinsul
rezervoarelor naturale, a mai întocmit o clasificare a zăcămintelor de
hidrocarburi în categorii şi clase.
După clasificarea lui A. I. Leverson, zăcămintele se împart în struc-
turale, stratigrafice şi combinate.
în ultimii ani se discută tot mai mult despre noi tipuri de zăcăminte,
care sînt puse destul de greu în evidenţă, de unde şi numele acestor ză-
căminte de discrete, subtile sau ascunse.

6.1. CLASIFICAREA ZĂCĂMINTELOR DUPĂ FORMA REZERVORULUI


Şl TIPUL CAPCANEI

6.1.1. GRUPA ZĂCĂMINTELOR STRATIFORME

Aceste zăcăminte sînt cantonate în rezervoare naturale ce au formă


de strat şi grosimea şi litologia de întinderi mari, în raport cu par-
tea ocupată de hidrocarburi şi sînt limitate în acoperiş şi culcuş de roci
impermeabile. Zăcămintele stratiforme, după condiţiile de apariţie şi ti-
purile capcanelor care condiţionează formarea acumulărilor de hidro-
carburi, se împart în două subgrupe: zăcăminte stratiforme boltite şi ză-
căminte stratiforme ecranate.

6.1.1.1. Zăcămintele stratiforme boltite

Apariţia capcanei în cuprinsul acestor rezervoare este determinată


de cutarea stratelor.
Formarea zăcămintelor este determinată de presiunea apei în susul
stratului care împinge şi închide hidrocarburile în capcană.
Caractere generale ale zăcămintelor stratiforme boltite:
— sînt cuprinse în rezervoare naturale ce au forma de strat şi sînt
delimitate în culcuş şi acoperiş de roci greu permeabile şi păstrează ca-
racterul de strat, grosimea şi litologia pe întinderi mari, faţă de partea
ocupată de hidrocarburi, care formează colectorul;
— cînd sînt compartimentate de falii în blocuri, între forma boitei şi
conturul zăcămîntului există o asemănare care face ca forma zăcămîntu-
lui în plan să fie, în general, o elipsă, iar în secţiune verticală să apară
ca o acumulare de boltă în care hidrocarburile şi apa s-au separat după
greutăţile specifice, apa marginală închizînd conturul zăcămîntului, mai
mult sau mai puţin, după izobata stratului;
— într-un zăcămînt boltit cu o permeabilitate bună şi uniformă, li-
mita apă-petrol urmăreşte în general izobata stratului, devierile de la
izobata stratului fiind influenţate de înclinarea, grosimea stratelor şi de
gradul de variaţie a permeabilităţii rezervorului. Apa poate avea un rol
activ, deplasîndu-se în sus pe înclinarea stratului sau uneori, are un rol
pasiv. Cînd se sprijină atît pe acoperişul, cît şi pe culcuşul rezervorului,
apa este marginală. Cînd rezervorul are o grosime mare şi o înclinare
mică, apa se sprijină numai pe acoperiş şi, în acest caz este tabulară.
62
Fig. 4. închiderea şi conturul

zăcămîntului stratiform de
boltă:
a — în secţiune; b — în plan;
i — închiderea efectivă; g — gro-
simea rezervorului; C , — conturul
interior; Ct — conturul exterior;
1 — suprafaţa petroliferă fără
apă; 2 — suprafaţa petroliferă cu
apă de talpă; 3 — apă marginală.
Fig. 5. închiderea şi contu-
rul zăcămîntului masiv de
boltă:
l — suprafaţa petroliferă fără
apă; 2 — suprafaţa petroliferă
cu apă tabulară; i — închi-
derea efectivă; g — grosimea
rezervorului.

Cînd închiderea efectivă a zăcămintelor este mai mare decît grosimea re-
zervorului limita petrol-apă sau gaze-apă poate să aibă contur dublu,
unul la acoperişul zăcămîntului şi altul la culcuşul zăcămîntului. în acest
ultim caz, în plan orizontal se proiectează un contur interior şi un con-
tur exterior (fig. 4), sau un singur contur cînd se proiectează limita res-
pectivă la jumătatea distanţei dintre acoperiş şi culcuş. în cazul cînd în-
chiderea efectivă a zăcămîntului este egală sau mai mică decît grosimea
rezervorului, conturul interior nu mai apare şi zăcămîntul are apă tabu-
lară (fig. 5). închiderea efectivă a zăcămîntului se referă la intervalul din-
tre axa colectorului şi izobata conturului acvifer, iar închiderea teo-
retică a zăcămîntului se defineşte prin distanţa dintre axa colectorului
şi izobata cea mai joasă care se închide în jurul axului, pe boltă, pe falii,
pe discordanţe sau pe linia de efilare a rezervorului. La zăcămintele stra-
tiforme boltite, puternic accidentate, cînd săritura faliei este mai mare
decît grosimea stratelor, limita apă-petrol diferă de la un bloc la altul.
Dacă în fiecare bloc există cîte un cap de gaze, fiecare bloc este indepen-
dent din punct de vedere hidrodinamic, dar din punct de vedere struc-
tural face parte din zăcămîntul respectiv;
— zăcămîntul stratiform boltit neaccidentat, cu intercalaţii dese de
roci impermeabile, prezintă pentru fiecare strat o limită apă-petrol sau
apă-gaze şi, în secţiunea verticală, această limită se prezintă pentru tot
zăcămîntul sub forma unei linii în zigzag;
— zăcămintele stratiforme boltite din cuprinsul unui anticlinal dintr-o
regiune cutată sînt pronunţat boltite şi, adeseori, compartimentate de fa-
lii, spre deosebire de cele din regiunile de platformă unde bolţile cutelor
au înclinări mici şi în general nu sînt faliate. Cînd sînt compartimentate
de falii, acestea sînt, uneori, de mare anvergură, ajungînd chiar pînă la
fundament;
— în regiuni cu o tectonică legată de diapirismul sării, zăcămintele
stratiforme boltite pot fi afectate de falii. în cazul unei cute anticlinale
legate de diapirismul profund se pot forma zăcăminte stratiforme boltite
ne(sau) accidentate de falii;
— în cazul unei diapirism exagerat, zăcămintele sînt ecranate pe
flancurile sării, iar în cazul cînd rezervorul se efilează în sus, pe flancu-
rile masivului de sare, zăcămintele sînt ecranate litologic.
63
Fig. 4. închiderea şi conturul
zăcămîntului stratiform de

boltă:
a — în secţiune; b — în plan;
i — închiderea efectivă; g — gro-
simea rezervorului; C(— conturul
interior; Cf — conturul exterior;
1 — suprafaţa petroliferă fără
apă; 2 — suprafaţa petroliferă cu
apă de talpă; 3 — apă marginală.
Fig. 5. închiderea şi contu-
rul zăcămîntului masiv de
boltă:
l — suprafaţa petroliferă fără
apă; 2 — suprafaţa petroliferă
cu apă tabulară; i — închi-
derea efectivă; g — grosimea
rezervorului.

Cînd închiderea efectivă a zăcămintelor este mai mare decît grosimea re-
zervorului limita petrol-apă sau gaze-apă poate să aibă contur dublu,
unul la acoperişul zăcămîntului şi altul la culcuşul zăcămîntului. în acest
ultim caz, în plan orizontal se proiectează un contur interior şi un con-
tur exterior (fig. 4), sau un singur contur cînd se proiectează limita res-
pectivă la jumătatea distanţei dintre acoperiş şi culcuş. în cazul cînd în-
chiderea efectivă a zăcămîntului este egală sau mai mică decît grosimea
rezervorului, conturul interior nu mai apare şi zăcămîntul are apă tabu-
lară (fig. 5). închiderea efectivă a zăcămîntului se referă la intervalul din-
tre axa colectorului şi izobata conturului acvifer, iar închiderea teo-
retică a zăcămîntului se defineşte prin distanţa dintre axa colectorului
şi izobata cea mai joasă care se închide în jurul axului, pe boltă, pe falii,
pe discordanţe sau pe linia de efilare a rezervorului. La zăcămintele stra-
tiforme boltite, puternic accidentate, cînd săritura faliei este mai mare
decît grosimea stratelor, limita apă-petrol diferă de la un bloc la altul.
Dacă în fiecare bloc există cîte un cap de gaze, fiecare bloc este indepen-
dent din punct de vedere hidrodinamic, dar din punct de vedere struc-
tural face parte din zăcămîntul respectiv;
— zăcămîntul stratiform boltit neaccidentat, cu intercalaţii dese de
roci impermeabile, prezintă pentru fiecare strat o limită apă-petrol sau
apă-gaze şi, în secţiunea verticală, această limită se prezintă pentru tot
zăcămîntul sub forma unei linii în zigzag;
— zăcămintele stratiforme boltite din cuprinsul unui anticlinal dintr-o
regiune cutată sînt pronunţat boltite şi, adeseori, compartimentate de fa-
lii, spre deosebire de cele din regiunile de platformă unde bolţile cutelor
au înclinări mici şi în general nu sînt faliate. Cînd sînt compartimentate
de falii, acestea sînt, uneori, de mare anvergură, ajungînd chiar pînă la
fundament;
— în regiuni cu o tectonică legată de diapirismul sării, zăcămintele
stratiforme boltite pot fi afectate de falii. în cazul unei cute anticlinale
legate de diapirismul profund se pot forma zăcăminte stratiforme boltite
ne(sau) accidentate de falii;
— în cazul unei diapirism exagerat, zăcămintele sînt ecranate pe
flancurile sării, iar în cazul cînd rezervorul se efilează în sus, pe flancu-
rile masivului de sare, zăcămintele sînt ecranate litologic.
63
Clasificarea zăcămintelor stra-
tiforme boltite. în subgrupa zăcă-
mintelor stratiformc boltite, inde-
pendent de regiunile geologice din
care fac parte, au fost separate
trei genuri de zăcăminte şi
anume:
Zăcăminte stratijorme neacci-
Fig. 6. Zăcămint stratiform slab boltit:
1 — gaze; 2 — petrol; 3 — apă; 4 — roci im- dentate, care au două specii:
permeabile. — zăcăminte stratiforme bolti-
te cu bolta slab pronunţată (fig 6);
— zăcăminte stratiforme boltite cu bolta bine pronunţată (fig. 7).
Zăcăminte stratijorme boltite slab accidentate, necompartimentate în
blocuri tectonice separate. La acest gen de zăcăminte au fost distinse
două specii:
— zăcăminte compartimentate de falii epianticlinale care au bolţile
afectate de falii ce nu depăşesc limitele zăcămîntului. Săritura faliei este
mai mică decît grosimea stratului şi nu provoacă, în plan, deplasarea
limitei apă-petrol;
— zăcăminte stratiforme boltite slab accidentate, compartimentate de
falii ce depăşesc limitele zăcămîntului. în cazul cînd stratele din blocurile
compartimentate nu mai sînt în contact între ele, datorită intercalaţiilor
impermeabile, rezervoarele respective se comportă ca rezervoare inde-
pendente.
Zăcămintele stratiforme boltite compartimentate de falii în blocuri
tectonice separate. La acest gen de zăcăminte au fost separate două specii:
— zăcăminte stratiforme boltite, puternic accidentate, cu bolţi com-
partimentate de falii epianticlinale. Rezervoarele din compartimentele de-
terminate de falii epianticlinale, chiar cînd decalajul este numai cu puţin
mai mare decît grosimea stratului productiv, se comportă, în procesul
exploatării, ca rezervoare separate. Faliile depăşind limitele rezervoare-
lor separate de intercalaţii marnoase se comportă ca falii etanşe;
— zăcăminte puternic accidentate, cu bolţi compartimentate de falii
care depăşesc limitele zăcămîntului. Aceste zăcăminte sînt compartimen-
6
4

Fig.
Zăcă
mint
stratif
orm
putern
ic
boltit:
a —
repreze
ntarea
în
sec'iune
transve
rsală a
unul
zăcămi
nt
stratifor
m
puterni
c boltit;
b—
repreze
ntarea
în plan
orizont
al; l—l'

direcţia
sec-
ţiunii;
i —
izobate
constru
ite la
acoperi
şul
rezervo
rului;
A —
apă;
P—
petrol;
l.a.p.

limita
apă/pet
rol.
Fig.
a —
i—r
8. Zâcămînt stratii'orm boltit puternic compartimentat de o falie
normală:
reprezentarea în sec'iune transversală; b — reprezentarea în plan orizontal;
— direcţia secţiunii; i — izobate construite la acoperişul rezervorului; A — apă;
P— petrol; l.a.p. — limita apă/petrol; F — falie normală.

Fig. 9. Zâcămînt stratiform boltit puternic compartimentat de o


falie inversă:
a — reprezentarea în secţiune transversală: b — reprezentarea în plan
orizontal; I—I — direcţia sec"iunii: i — izobate construite la acoperişul
rezervorului; A — apă; P — petrol; l.a.p. — limita apă/petrol.

tate de falii în blocuri independente care se comportă diferit în timpul


exploatării (fig. 8, fig. 9, fig. 10).
Problemele explorării zăcămintelor stratiforme boltite. Problemele ex-
plorării preliminare a zăcămintelor stratiforme boltite se referă la:
— stabilirea poziţiei axului cutei anticlinale la adîncimea zăcămîn-
tului, avînd în vedere că asimetria mai mult sau mai puţin accentuată
a cutei face ca zăcămîntul să fie deplasat faţă de verticala axului de la
suprafaţă. în regiunile cutate, zăcămîntul este deplasat spre flancul mai
puţin înclinat al cutei, iar în regiunile de platformă, frecvent, zăcămîn-
tul este deplasat spre flancul mai înclinat al cutei. Pentru explorarea pre-
liminară a acestor zăcăminte se proiectează cîte trei sonde pe fiecare pro-
fil transversal. în cazul structurilor neaccidentate (de exemplu cazul do-
murilor), se proiectează cele două profile de sonde încrucişate, respec-
tiv o sondă pe axul cutei pus în evidenţă prin prospecţiuni, cîte o sondă
5 — Geologia zăcămintelor de hidrocarburi £5
Fig. 10. Zăcămînt stra-
tii'orm boltit puternic
compartimentat de o fa-
lie normală şi de o fa-
lie inversă:
a — reprezentarea în sec-
ţiune transversală; b — re-
prezentarea în plan; I—I'
— direcţia secţiunii; i —
izobate construite la aco-
perişul rezervorului; A —
apă; P — petrol; l.a.p. —
limita apă/petrol; Pi — fa-
lie normală; F2 — falie in-
versă.

pe fiecare flanc şi cîte o sondă pe fiecare periclin. în cazul cînd sînt falii,
discordanţe sau efilări ale stratelor productive, numărul sondelor de ex-
plorare preliminară este, în general, mai mare;
— cunoaşterea variaţiei grosimii stratelor din cuvertura zăcămîntului,
în special pe baza datelor de foraj, cît şi a variaţiei grosimii şi litofaciesu-
lui rezervoarelor;
— caracteristicile colectoarelor şi fluidelor pe întreg zăcămîntul (pe
boltă, flancuri, pe pericline).
Condiţionat de rezultatul obţinut de la sonda amplasată pe ax, se fo-
rează locaţiile de pe flancuri şi pericline. De asemenea forarea locaţii-
lor pe un profil este condiţionată de rezultatele obţinute de la sondele
de pe profilul precedent, în cazul cînd nu sînt, între aceste profile de son-
de, falii etanşe. Dacă s-au găsit gaze în boltă şi apă pe un flanc nu se ex-
clude existenţa ţiţeiului pe periclinele cutei. Funcţie de rezultatele obţi-
nute prin forajul de explorare preliminară se proiectează forajul de con-
turare.

6.1.1.2. Zăcămintele stratiforme ecranate

Apariţia capcanei este determinată de existenţa ecranului, care poate


fi tectonic, stratigrafie sau litologic. în cazul zăcămintelor stratiforme
ecranate tectonic, ecranul taie şi închide rezervorul în sus pe înclinarea
lui prin o rocă impermeabilă. Partea faliată a formaţiunii productive ia
contact cu o rocă impermeabilă. Pentru zăcămintele stratiforme ecranate
stratigrafie, mişcările epirogenice combinate cu cele orogenice sînt facto-
rii principali ai ecranului stratigrafie care acoperă discordant, prin roci
puţin impermeabile, stratele retezate de eroziune ale rezervoarelor în care
îşi face apariţia capcana. în ceea ce priveşte zăcămintele stratiforme ecra-
66
nate litologic, factorul litologic duce la formarea capcanei, prin trecerea
gradată de la un facies grosier la vin facies pelitic. în depunerile legate
de zonele de luptă dintre uscat şi apă, în vecinătatea liniei de ţărm, are
loc o schimbare de litofacies, care poate fi locală sau regională. Schimbă-
rile liniei de ţărm, influenţate de mişcările pe verticală, sînt însoţite nu
numai de o variaţie de litofacies, dar şi de o efilare a rezervoarelor.
Formarea zăcămintelor este determinată de presiunea apei în susul
stratului, care împinge şi închide hidrocarburile în capcană, iar punerea
în loc a zăcămintelor are loc după apariţia ecranului. Dacă, în timp, în
urma reluării mişcărilor tectonice, au apărut falii, într-o acumulare de
boltă sau monoclinală, zăcămîntul ecranat tectonic se poate forma după
producerea faliei, ca rezultat al redistribuirii hidrocarburilor în interio-
rul rezervoarelor.
Caractere generale ale zăcămintelor stratiforme ecranate:
— cuprind zăcămintele de hidrocarburi formate într-un rezervor stra-
tiform care, în afară de pat şi acoperiş, formate din roci impermeabile au,
în partea superioară, un ecran care determină apariţia capcanei;
— în partea inferioară a rezervorului, închiderea zăcămîntului este

făcută de apă, care se sprijină _______________________


-/
pe acoperişul şi patul rezervo- '
rului.
Clasificarea zăcămintelor
stratiforme ecranate. Corespun-
zător celor trei tipuri de zăcă-
minte, se deosebesc trei genuri
de zăcăminte şi anume:
Zăcăminte stratiforme ecra-
nate tectonic, care au două spe-
cii:
a) zăcăminte ecranate de o
falie simplă (fig. 11 şi fig. 12);
b) zăcăminte ecranate de o
falie cu structură complexă, ca-
zul zăcămintelor ecranate de
roci intrusive sau de masive de
sare (fig. 13).
Zăcăminte stratiforme ecra-
nate stratigrafie, la care au fost
deosebite, de asemenea două
specii:

Fig. 12. a — reprezentarea în secţiune a unui


rezervor stratiform ecranat tectonic, de o fa-
Fig. 11. Zăcămînt strati- lie simplă; b — reprezentarea în plan orizon-
form ecranat tectonic de o tal; /—V — direcţia secţiunii; i — izobate
falie simplă: construite la acoperişul rezervorului; i.f —
1 — petrol; 2 — apă; 3 — roci izobatele faliei; i.f.r. — intersecţia faliei cu
impermeabile; F — falie. acoperişul rezervorului; F — falie.
5 6 Rezervor
' a

r
e
p
r
e
z
e
n
t
a
r
e
a
î
n
s
e
c
ţ
i
u
n
e
:
I

r

d
i
r
e
c
ţ
i
a
s
e
c
ţ
i
u
n
i
i
;
b
F —
F r
1 — e
p p
r
e
z
e
n
t
a
r
e
a
î
n
p
l
a
n
o
r
i
z
o
n
t
a
l
;
i

i
z
o
— zăcăminte ecranate de o suprafaţă de discordantă plană (fig. 14 şi
fig. 15);
— zăcăminte ecranate de o suprafaţă de discordanţă complexă, la" care
suprafaţa de discordanţă taie fie capete de strat, fie zăcăminte stratiforme
boltite în zona lor de boltă (fig. 16);
Zăcăminte stratiforme ecranate litologice, la care, după modul de efi-
lare a rezervoarelor, se deosebesc două specii;
— zăcăminte stratiforme ecranate prin efilarea rectilinie a rezervoare-
lor (fig. 17 şi fig. 18);
— zăcăminte stratiforme ecranate prin efilarea curbilinie a rezer-
voarelor, în formă de feston (fig. 19). Din această categorie fac parte şi
zăcămintele ecranate de dopuri de asfalt.
Ca exemple de zăcăminte stratiforme ecranate tectonic se pot men-
ţiona zăcămintele din monoclinalele din zona cutelor diapire şi Depresiu-
nea Getică, iar ca exemple de zăcăminte stratiforme ecranate stratigrafie,
se citează zăcămintele din prepliocenul unităţilor mai sus menţionate.
Ca exemplu de zăcămînt ecranat litologic prin efilarea rectilinie a
rezervorului se citează zăcămîntul din complexul sarmaţian VIII de pe
flancul de nord al structurii Ţicleni din Depresiunea Getică.
68
Fig. 16. Zăcămînt strati- Fig. 17. Zăcăminte
form ecranat de o supra- strati forme ecranate
faţă de discordanţă com- litologic prin efilarea
plexă (structura Hauskir- rectilinie a rezervo-
chen, bazinul Vienez-Mo- rului :
rav): 1 — petrol; 2 — apă.
1 — petrol; 2 — gaze.
Problemele explorării zăcămintelor stratiforme ecranate. Principala
problemă a explorării zăcămintelor stratiforme ecranate constă în pune-
rea în evidenţă a zacamîntului, în partea cea mai ridicată structural a
capcanei, în apropierea ecranului tectonic, stratigrafie sau litologic cît
şi mai jos pe flanc, pentru cunoaşterea conturului acvifer.
Pe baza informaţiilor obţinute prin prospecţiunile geofizice, cartarea
geologică şi, dacă este cazul, şi după datele forajului structural de pros-
pecţiune, se dă o reprezentare aproximativă a formei rezervorului cît şi
a ecranelor şi se amplasează sonde, în general, în număr de trei, pe pro-
file transversale care au ca obiective precizarea ecranului, a grosimii şi
formei rezervorului, iar în faza de explorare preliminară au ca obiectiv
descoperirea zacamîntului. Unele sonde amplasate mai jos structural vor
Fig. 19. Zăcăminte stratiforme
ecranate litologic prin efilarea
curbilinie (în formă de feston) a
rezervorului:
1 — pe.rol; 2 — apă.

Fig. 18. Rezervor ecranat litologic:


a — reprezentarea în secţiune; b — re-
prezentarea in plan orizontal; I—r — di-
recţia secţiunii; i — izobate Ia acoperi-
şul rezervorului; i.p. — izopachite; e.l. —
ecran litologic.
69
putea pune în evidenţă conturul acvifer sau vor cădea în zona de apă,
sau alte sonde amplasate mai sus structural vor putoa găsi partea infe-
rioară a rezervorului sau vor depăşi linia ecranului, ceea ce face ca ce-
lelalte foraje să fie condiţionate de primele rezultate obţinute. Funcţie de
rezultatele explorării preliminare urmează explorarea de conturare, etapă
în care ordinea de săpare a sondelor este condiţionată de rezultatele ob-
ţinute în explorarea preliminară.

6.1.2. GRUPA ZĂCĂMINTELOR MASIVE

Aceste zăcăminte studiate iniţial ca zăcăminte cu formă neregulată,


au fost separate de I. O. Brod (1940) ca o grupă aparte, în urma cercetă-
rilor făcute asupra zăcămintelor din Platforma Rusă legate de proeminen-
ţele unor serii groase de roci neseparate de roci impermeabile.
Apariţia capcanei în cazul acestor zăcăminte este legată de cauzele
ce determină formarea proeminenţelor şi care pot fi tectonice, de eroziune
sau biogene. Proeminenţele tectonice se formează în urma boltirii roci-
lor masive, boltiri însoţite de fisurarea rocilor care capătă însuşiri de
rezervor natural şi care permit deplasarea liberă a fluidelor. Capcana,
în cazul proeminenţelor de eroziune, se formează în condiţiile supunerii
rocilor compacte, acţiunii agenţilor de eroziune ce dau naştere unui relief
de eroziune ale cărui proeminenţe, datorită agenţilor externi de distru-
gere, capătă însuşiri de rezervor natural, prin formarea unor zone de
permeabilitate şi porozitate mărită. în ceea ce priveşte formarea capca-
nei în proeminenţe de calcare biogene, aceasta are loc cînd calcarele bio-
gene, supuse mult timp acţiunii agenţilor externi şi procesului de circu-
laţie şi de spălare a apelor capătă însuşiri de rezervor natural prin for-
marea unor zone de permeabilitate şi porozitate mărită.
în toate cele trei cazuri, rocile respective după ce au căpătat însu-
şiri de rezervor natural, datorită mişcărilor epirogenice sînt îngropate şi
acoperite de roci impermeabile.
Formarea zăcămintelor are loc după scufundarea proeminenţelor şi
acoperirea lor de roci impermeabile, datorită împingerii pe verticală a
hidrocarburilor de către apă în capcană. Forma zăcămîntului este dată
de forma stratelor impermeabile din acoperiş.
Caracterele generale ale acestor zăcăminte pot fi rezumate astfel:
— sînt cantonate în rezervoare naturale groase, omogene din punct
de vedere litologic, formate fie din roci de tip granular, compacte, fisu-
rate, fie din roci de tipul calcarelor şi dolomitelor, fie de tipul rocilor me-
tamorfice sau eruptive ce au zone de porozitate şi permeabilitate mărite
în urma unor procese de diageneză;
— pot fi cantonate şi în rezervoare alcătuite din roci stratificate ne-
omogene, de natură litologică diferită — gresii, calcare fisurate, conglo-
merate slab cimentate, gipsuri fisurate şi dolomite (în cazul zăcămintelor
în preeminenţe de eroziune), în care, în urma unor procese tectonice sau
de eroziune, s-au format zone de permeabilitate şi porozitate mărite, ne-
separate de roci impermeabile ca de altfel şi la rezervoarele omogene.
— apa, petrolul şi gazele sînt separate după suprafeţe plane, care taie
întreaga masă a rezervorului, indiferent de natura litologică a rocilor:
— în timpul exploatării, rezervorul masiv se comportă ca un rezer-
vor unic, avînd aceleaşi suprafeţe de contact apă-pctrol şi gaze-petrol pe
toată întinderea proeminenţelor izolate sau grupate;
70
— în rezervoarele omogene din
punct de vedere litologic, ca şi în
cele neomogene, sînt zone de mare
şi mică permeabilitate, funcţie de ca-
re şi debitele sondelor sînt diferite;

— apa se deplasează pe vertica- Fig. 20. Zăcămînt masiv în proemi-


lă, de la talpă spre acoperişul rezer- nenţă tectonică nelaliată, în rezer-
vorului şi avansarea limitei apă-pe- vor omogen:
1 — petrol; 2 — apă; 3 — roci im-
trol poate varia uneori pentru unele permeabile.
zone ale rezervorului de la orizon-
tală, datorită variaţiei permeabilităţii.
Clasificarea zăcămintelor masive. După cauzele care determină for-
marea proeminenţelor, zăcămintele masive se împart în trei subgrupe:
Zăcăminte masive în proeminenţe tectonice, subgrupă la care s-au deo-
sebit două genuri de zăcăminte:
— zăcăminte masive în proeminente nefaliate, cu rezervor omogen
(fig. 20 şi fig. 21);
— zăcăminte masive în proeminenţe separate de falii, cu rezervor
omogen (fig. 22).
Fiecare gen din aceste zăcăminte, fie ele faliate sau nefaliate, cu-
prinde, după structura rezervorului, care poate fi omogenă sau neomo-
genă, cîte două specii.
Ca exemple de zăcăminte masive în proeminenţe tectonice din regiuni
cutate se menţionează zăcămintele din seria calcarelor de Asmari (Iran),
Fig. 21. Zăcămînt masiv, în rezervor omogen:
a — reprezentarea în secţiune; b — reprezentarea in plan ori-
zontal; /—/' — direcţia secţiunii; i — izobate la acoperişul zâ-
câmîntului; P — petrol; A — apă; l.a.p. — limita apă/petrol
tabulară.
Fig. 22. Zăcămînt masiv în proemi-
nenţă tectonică, în rezervor omogen fa-
liat:
1 — petrol; 2 — apă; 3 — roci impermea-
bile; l.a.p. — limită apă-petrol tubulară.
71
iar din regiuni de platformă, zăcă-
mintele din calcarele namuriene din
Platforma Rusă.
Zăcăminte masive în proemi-
nenţe de eroziune, ca de exemplu ză-
cămîntul din structura Roberson
Fig. 23. Zăcămînt masiv în proemi- — S.U.A. (fig. 23 şi fig. 24).
nentă de eroziune (structura Rober-
son — S.U.A.):
1 — petrol; 2 — apă.
Zăcăminte masive în proeminenţe
de calcare biogene, la care se deose-
besc două genuri:
- zăcăminte masive în proeminenţe izolate (fig. 25);
— zăcăminte masive în proeminenţe grupate, ca de exemplu zăcămin-
tele din masivele de calcare biogene din Başkiria (U.R.S.S.) (fig. 26).
Zăcămintele masive se întîlnesc în regiunile cutate, dar predomină
în regiunile de platformă.
în ţara noastră se cunosc zăcăminte de tip masiv în Platforma Moe-
sică şi de trecere de la stratiforme boltite la zăcăminte de tip masiv, —
ca de exemplu în oligocenul subzonei externe a flişului paleogen din
Moldova, unde limita apă—petrol este tabulară din cauza discontinuităţii
intercalaţiilor impermeabile.
Problemele explorării zăcămintelor masive. Aceste probleme se re-
feră la litologia rezervorului, la lipsa intercalaţiilor impermeabile, la va-
riaţia porozităţii şi permeabilităţii rezervorului, la condiţiile de zăcă-
mînt ale ţiţeiului şi gazelor, şi la adîncimea la care este întîlnîtâ limita
apă—petrol tabulară, pusă în evidenţă prin 2—3 sonde şi caracteristică
pentru aceste zăcăminte.
Dacă în cazul proeminenţelor tectonice, conturul zăcămîntului este,
în general, de formă ovală, în cazul zăcămintelor legate de proeminenţele
de eroziune şi, uneori, şi în cazul zăcămintelor legate de proeminenţe
biogene, forma conturului zăcămîntului este sinuoasă, datorită neregula-

limita
apâ-
petrol
tabular
ă.

7 Fig.
24.
Rez
ervo
r
mas
iv în
proe
min
enţă
de
eroz
iune
:
a

repre
zenta
rea
în
secţi
une;
b

repre
zenta
rea
în
plan;
I—f

direcţ
ia
secţi
unii;
1—
petro
l; 2

apă;
3—
roci
impe
rmea
-
bile;
i —
izoba
te
la
acop
erişul
zăcă
mînt
ului;
l.a.p.
Fifir. 25. Zăcămînt masiv în proemi-
nenţă izolată formată din calcare
biogene:
1 — petrol; 2 — apă.

Fig. 26. Zăcămînt masiv în proeminenţe Fig. 26. Zăcămînt masiv în proeminenţe
de calcare biogene grupate, cu acelaşi de calcare biogene grupate, cu acelaşi
acvifer:
a — reprezentarea în secţiune; b — repre-
zentarea în plan; l—I' — direcţia secţiunii;
1 — petrol; 2 — apă; 3 — roci impermea-
bile; l.a.p. — limita apă-petrol tabulara.
acvif ci-
ti — reprezentarea în secţiune; b — repre-
zentarea în plan; l—l' — direcţia secţiunii;
1 — petrol; 2 — apă; 3 — roci impermea-
bile; l.a.p. — limita apă-petrol tabulara.

ritaţilor formelor rezervoarelor din relieful de eroziune, acoperite de


roei impermeabile. Pentru un zăcămînt masiv, de gaze, presiunea iniţială
poate să rezulte din primele cîteva sonde, iar debitele de gaze ale son-
delor variază mai puţin de la o zonă la alta a rezervorului masiv decît
debitul de ţiţei, funcţie şi de porozitatea efectivă. Explorarea acestor ză-
căminte pune problema forării cîtorva sonde, în vederea cunoaşterii li-
mitei gaze—apă tabulară, a formei rezervorului, precum şi a valorii me-
dii a porozităţii efective şi a presiunii zăcămîntului.
Spre deosebire de zăcămintele de gaze, debitul sondelor pentru zăcă-
mintele de ţiţei care depinde şi de porozitatea efectivă şi permeabilita-
tea colectorului variază mult în cazul rezervoarelor omogene şi foarte
mult în cazul rezervoarelor neomogene. Rezervoarele neomogene ridică
dificultăţi în conturarea zonelor diferit productive ale zăcămîntului şi
impune săparea unui număr mare de sonde, ceea ce face ca explorarea
să însoţească adesea exploatarea.

6.1.3. GRUPA ZĂCĂMINTELOR DELIMITATE LITOLOGIC

Apariţia capcanei este determinată fie de prezenţa lentilelor şi cor-


doanelor de nisipuri macrogranulare sau gresiilor slab consolidate, deli-
mitate litologic de roci impermeabile sau de nisipuri cu porii fini, dato-
rită variaţiei de litofacies din cuprinsul stratului respectiv, fie de pre-
zenţa zonelor de porozitate şi permeabilitate mărite ale rocilor compacte.
Formarea zăcămintelor de petrol sau de gaze din rezervoarele delimi-
tate litologic, care de regulă se găsesc închise în formaţiunea mamă de
petrol,^ ca zăcăminte primare, poate fi explicată prin trecerea hidrocarbu-
rilor, în urma tasării, clin rocile politice în intercalaţiile macrogranulare,
unde se acumulează. Trecerea hidrocarburilor din porii fini în zone cu
permeabilitate şi porozitate mărite şi acumularea lor în aceste zone se
face sub acţiunea apei.
Caracterele generale ale acestor zăcăminte pot fi rezumate astfel:
— au o răspîndire locală şi sînt legate de zone izolate de forme ne-
regulate formate din nisipuri şi gresii, zone de mare permeabilitate şi
porozitate ale rocilor metamorfice, sau uneori, ale rocilor eruptive fi-
surate, ale masivelor de calcare şi dolomite înconjurate de roci nesatu-
73
rate cu hidrocarburi sau în cazul calcarelor înconjurate de roci mai pu-
ţin saturate cu petrol, iar uneori cu apă;
— fiecare rezervor reprezintă cîte o acumulare izolată;
— apa din aceste zăcăminte, atunci cînd există, serveşte ca pat zăcă-
mîntului, ea fiind inactivă şi nivelul ei diferă de la un rezervor la altul;
— rezervoarele, de regulă, sînt situate în părţile mai ridicate struc-
tural ale formaţiunii în care sînt cuprinse, fie acestea zonele bolţilor an-
ticlinale, fie părţile ridicate structural ale monoclinalelor.
Zăcămintele delimitate litologic sînt întîlnite atît în acumulările de
petrol şi gaze de tip stratiform boltit, în ale căror rezervoare nisipoase,
datorită unei variaţii de litofacies, sînt lentile de nisip grosier, fie în
zăcămintele de tip masiv, formate din calcare şi dolomite, în zonele de
mare permeabilitate ale acestora.
Clasificarea zăcămintelor delimitate litologic. Zăcămintele delimitate
litologic, după raportul dintre rezervoare şi rocile care le delimitează, sînt
împărţite în următoarele trei subgrupe:
— zăcăminte delimitate de roci acvifere (fig. 27);
— zăcăminte delimitate de roci impermeabile (fig. 28);
— zăcăminte delimitate parţial de roci acvifere, parţial de roci im-
permeabile (fig. 29).
Fiecare din primele două subgrupe au cîte două genuri, după carac-
terul colectorului (nisipos sau calcaros) şi după originea lui (de exem-
plu: lentile de nisipuri cu granulaţie mare, delimitate de nisipuri fine
sau argile, zone de mare porozitate şi permeabilitate din calcare, dolo-
mite şi roci metamorfice sau eruptive, sau acumulările din rocile poros-
permeabile, formate pe seama unui relief erodat. Ca exemplu din prima
subgrupă, din regiunea de platformă, se poate menţiona zăcămîntul din
lentilele cu granulaţie mare incluse în gresia acviferă de „o sută de pi-
cioare" din Pensylvania (S.U.A.) (fig. 27).
Ca exemplu de zăcăminte din subgrupa a doua, din regiunea cutată,
se menţionează zăcămîntul din zona de porozitate mărită a serpentine-
lor din structura Kurokawa (Japonia) (fig. 30);
Din subgrupa a treia, ca exemplu se menţionează zăcămîntul din ori-
zontul A—4 din microrelieful gresiilor namuriene din Platforma Rusă.
Tot din grupa zăcămintelor cu forme neregulate mai fac parte şi ză-
cămintele în formă de şiret sau cordon, ele tipul cordoanelor litorale, a
celor din pragurile deltice sau aluvionare, din paleovăi, umplute cu roci
poros-permeabile.
Ca exemple de zăcăminte delimitate litologic din structurile petroli-
fere şi gazeifere din ţara noastră se menţionează zăcămintele lentiliforme

Fig. 27. Zăcăminte delimitate li- Fig. 28. Zăcăminte delimitate li-
tologic de roci acvifere: tologic de roci impermeabile:
1 — gaze; 2 — petrol; 3 — nisip ac- 1 — gaze; 2 — petrol; 3 — argilă;
vifer; 4 — roci impermeabile. 4 — apă.

74
Fig. 29. Zăcăminte delimitate
litologic parţial de roci acvi-

ferc, parţial de roci imper-


meabile:
1 — petrol; 2 — apă; 3 — roci
impermeabile.
Fig. 30. Zăcăminte delimitate litolo-
gic, structura Kurokawa (Japonia):
1 — în lentile de nisip; 2 — în zonele
de porozitate mărită ale serpentinelor;
3 — roci impermeabile.

din sarmaţianul şi tortonianul structurii Urşi, din Depresiunea Getică şi


zăcămintele lentiliforme din sarmaţianul structurii Roman-Secuieni din
Platforma Moldovenească.
Probleme puse în explorarea zăcămintelor delimitate litologic. Deter-
minarea tipului de zăcămînt se face pe baza datelor de producţie ce ca-
racterizează raportul dintre petrol, gaze şi apă, cît şi pe baza datelor ce
caracterizează litologia rocilor ce înconjoară rezervorul.
Pentru o cît mai bună delimitare a rezervorului se impune executarea
de microcarotaj sau de carotaj amplificat şi un studiu de detaliu al ca-
rotelor mecanice extrase din zona respectivă.
în general, aceste zăcăminte din punct de vedere industrial rar au o
importanţă mare. Ele produc datorită energiei gazelor din petrol şi în
ultima fază produc în regim gravitaţional.
Datorită faptului că aceste zăcăminte nu se pot identifica, uneori,
prea uşor, multe dintre ele au fost descrise destul de sumar, ceea ce a
făcut să se creadă că sînt rare, deşi ele sînt întîlnite atît în regiuni cu-
tate, cît şi în regiuni de platformă. Aceste zăcăminte pot fi considerate ca
făcînd parte din aşa-numita categorie a zăcămintelor subtile (ascunse,
discrete).
Avînd în vedere că zăcămintele delimitate litologic se caracterizează
printr-o mare neregularitate a repartiţiei lor atît în suprafaţă, cît şi în
adîncime, este destul de greu să se dea criterii pentru explorarea lor.
In general, orientarea lucrărilor de explorare ţine seama de zonele de
ridicare structurală ale cutelor anticlinale, monoclinalelor, discordanţelor
şi efilărilor rezervoarelor din diferite etaje structurale. în prima
etapă, sondele de referinţă sînt amplasate într-o reţea largă şi după ce
s-au descoperit colectoarele delimitate litologic se sapă sonde amplasate
la distanţe mici, care încadrează zona productivă. Suprafeţele explorate
trec în exploatare, pe măsură ce s-a descoperit zăcămîntul, fără o prea-
labilă conturare a lor.

6.1.4. ZĂCĂMINTE COMBINATE (INTERMEDIARE, DE TRECERE, MIXTE)

Aceste zăcăminte prezintă caractere mixte, de trecere, de la o grupă


sau subgrupă (de zăcăminte stratiforme), la alta.
în clasificarea zăcămintelor combinate (C. Beca, 1975) s-a ţinut seama
de caracterele de grupă pentru zăcămintele masive şi delimitate litologic
şi de caracterele de grupă şi de subgrupă, în cazul zăcămintelor strati-
forme (fig. 31). în această clasificare zăcămîntul a fost considerat în ge-
75
neral, în sens larg, format din mai multe colectoare şi numai rar în sens
restrîns (exemple date în figurile 31, 6, 25, a, 26, b şi 27, b).
Zăcămintele combinate se cunosc în aproape toate regiunile gazei-
fere şi petrolifere din ţara noastră.

6.1.5. ZĂCĂMINTE SUBTILE (DISCRETE, ASCUNSE)

Din această grupă fac parte (C. Beca, 1983) zăcămintele lentiliforme,
zonele de mare permeabilitate şi porozitate ale rocilor sedimentare com-
pacte, zonele de alterare şi de fisurare ale reliefurilor eruptive îngro-
pate şi metamorfice şi altele. O altă problemă care formează preocupă-
rile geologilor petrolişti, ca şi în cazul zăcămintelor subtile, este aceea a
structurilor. Atît pentru zăcămintele subtile cît şi pentru structurile
ascunse s-a întocmit cîte o clasificare a acestora (C. Bcca, 1983) cu
exemplificări din ţară şi străinătate.

6.2. CLASIFICAREA ZĂCĂMINTELOR DUPĂ RELAŢIA DINTRE GAZE,


PETROL Şl APĂ IN INTERIORUL REZERVOARELOR NATURALE
Relaţiile dintre gaze, petrol şi apă în interiorul rezervoarelor naturale
sînt în funcţie de permeabilitatea rezervorului, de starea fizică a fluide-
lor în condiţiile de zăcămînt, de formele iniţiale şi finale de energie ale
zăcămîntului. I. O. Brod a împărţit zăcămintele, după conţinutul de gaze,
în categorii şi acestea, la rîndul lor, au fost împărţite în clase, după ro-
lul apei. După conţinutul de gaze s-au stabilit patru categorii de zăcă-
minte şi anume:
— zăcăminte pur gazeifere;
— zăcăminte de petrol cu cap de gaze primar;
— zăcăminte de petrol bogate în gaze dizolvate;
— zăcăminte de petrol sărace în gaze dizolvate.
După rolul apei, fiecare categorie s-a împărţit în trei clase de zăcă-
minte şi anume:
— zăcăminte cu apă activă, cantonate, în general in rezervoare uşor
permeabile;
— zăcăminte cu apă inactivă, cantonate în rezervoare cu permeabili-
tate mai slabă, aceasta datorită fie unei schimbări primare de litofacies,
fie unei schimbări secundare, prin cimentare;
— zăcăminte lipsite de apă liberă (zăcămintele delimitate litologic).
Forma iniţială de energie pentru zăcămintele de gaze este dată de
gaze şi împingerea de apă, în cazul zăcămintelor cu apă activă, iar pen-
tru zăcămintele cu apă inactivă şi lipsite de apă liberă, este dată de
gaze. Forma finală de energie pentru toate cele trei clase este dată de
gaze.
Pentru zăcămintele de petrol cu cap de gaze primar, forma iniţială de
energie la cele cu apă activă este dată de gaze şi împingere de apă, iar
la celelalte două clase este dată de gaze. Forma finală de energie este
gravitaţională pentru toate cele trei clase de zăcăminte.
Pentru zăcămintele de petrol bogate în gaze dizolvate, prima clasă are
forma iniţială de energie dată de gazele dizolvate şi împingere de apă,
iar pentru celelalte două clase, este dată de gazele dizolvate. Forma fi-
nală de energie pentru toate clasele este gravitaţională.
Pentru categoria zăcămintelor de petrol sărace în gaze dizolvate, forma
iniţială de energie, pentru clasa zăcămintelor cu apă activă, este dată de
76
F/c,'. 31. ZăcăminU1 combinate (clasilicare C. Bcca, 197o):
G — gaze; P — petrol; A — apă.
împingerea de apă, iar pentru celelalte două clase, cît şi forma finală
de energie, pentru toate clasele, este gravitaţională.
în ceea ce priveşte corelaţia dintre clase şi grupele de zăcămînt, la
zăcămintele stratiforme, masive şi de trecere de la stratiforme la masive,
apa poate să fie activă sau inactivă, şi sînt lipsite de apă liberă zăcă-
mintele delimitate litologic.
Această clasificare a zăcămintelor este necesară pentru evaluarea ză-
cămintelor nou descoperite, pentru modul de exploatare a sondelor şi a
zăcămîntului în totalitatea lui.

7. ZONELE DE ACUMULARE

Aşa după cum au fost definite, zonele de acumulare reprezintă ele-


mentele cele mai mari din cadrul unui bazin gazeifer, petrogazeifer sau
petrolifer. I. O. Brod (1947, 1960), V. E. Hain (1954) şi N. Y. Uspenskaia
(1967) au acordat atenţie structurii zonelor de acumulare şi ţinînd seama
şi de clasificările făcute de autorii menţionaţi, C. Beca (1974) a deosebit
cinci tipuri de zone de acumulare şi anume: structurale, stratigrafice,
litologice, exostructurale şi astructurale.
Zonele de acumulare exostructurale sînt legate de masivele recifale,
iar cele astructurale, de zone de alterare diagenetică şi epigenetică a ro-
cilor. Cele mai numeroase zone de acumulare sînt cele de tip structural,
care pot fi formate, în cea mai mare parte, din structuri de acelaşi tip,
respectiv din anticlinale, brachianticlinale, domuri etc, sau pot fi com-
binate (mixte), formate din structuri de diferite tipuri (domuri şi anti-
clinale; anticlinale şi monoclinale; anticlinale, brachianticlinale şi do-
muri etc).
De asemenea sînt zone de acumulare legate de suprafeţe de discor-
danţe stratigrafice regionale şi zone de acumulare legate de efilarea re-
gională a rocilor colectoare.
O deosebită importanţă pentru amplasarea cît mai bună a forajelor
de mare adîncime este cunoaşterea zonelor de acumulare suprapuse şi
aici s-au separat şase tipuri (C. Beca-1976) şi anume: stratigrafică,
structurală-litologică, structurală-astructurală, litologică-structurală, lito-
logică-stratigrafică, litologică-astructurală. Dar, sînt cazuri cînd pot fi
întîlnite mai multe zone de acumulare suprapuse, în special cele de tip
stratigrafie, uneori în număr de patru şi chiar cinci.
în vederea unei cît mai bune orientări a lucrărilor de prospecţiuni şi
explorare prezintă o deosebită importanţă modul de distribuţie în plan
orizontal a structurilor, care formează zone de acumulare.
Din acest punct de vedere se cunosc 10 grupe de zone de acumulare
şi anume: lineare; lineare (în culise); sub formă de arc; de evantai; cerc
întrerupt; terestre-subacvatice lineare; subacvatice lineare (în culise);
subacvatice lineare; subacvatice în evantai şi terestre-subacvatice în
evantai.
Cunoaşterea distribuţiei zonelor de acumulare ca şi a zonelor de acu-
mulare suprapuse, sînt de o deosebită importanţă în estimarea, după
primele rezultate, a perspectivelor bazinelor respective, atît în extin-
dere, pe orizontală cît şi în adîncime, pe verticală.
78
PARTEA A DOUA

URMĂRIREA FORAJELOR
DIN PUNCT DE VEDERE GEOLOGIC

8. CAROTAJUL MECANIC. REPERE STRATIGRAFICE

8.1. SCOPUL CAROTAJULUI MECANIC.


CAROTELE MECANICE NEORIENTATE, ORIENTATE,
LATERALE, PROBELE DE DETRITUS

Urmărirea forajelor din punct de vedere geologic se face prin execu-


tarea unor lucrări speciale în gaura de sondă şi una din aceste lucrări
constă în extragerea de carote mecanice. Cu ajutorul carotelor mecanice
în special ca şi al probelor de detritus se poate cunoaşte profilul lito-stra-
tigrafic al structurii, în zona unui foraj, iar, în timp, în urma forajului
mai multor sonde, al structurii în totalitatea ei. Tot cu ajutorul carotelor
mecanice se obţin informaţii care stau la baza interpretării tectonicii
structurii, precum şi informaţii privind existenţa zăcămintelor de hidro-
carburi, aşa după cum se va vedea din cele ce urmează.
Carotele mecanice pot fi neorientate, orientate şi laterale. Dintre aces-
tea, numai primele şi ultimele carote menţionate se extrag în prezent,
deoarece carotele mecanice orientate au fost înlocuite cu lucrări de pan-
dajmetrie. în interpretarea tectonicii unei structuri sau a unui zăcămînt,
carotele mecanice dau informaţii despre înclinarea stratelor, spre deose-
bire de operaţia de pandajmetrie care dă şi direcţia orientării înclinării
stratelor, informaţie obţinută şi prin carotele mecanice orientate. Se impune
ca descrierea unei carote mecanice să fie judicios şi corect făcută, pentru
a se putea face, în final, corelări ale diferitelor profile lito-stratigrafice
ale sondelor de pe aceeaşi structură. Fiecare porţiune dintr-o carotă se
descrie separat dacă diferă din punct de vedere litologic sau al culorii,
se menţionează înclinarea stratelor şi se analizează din punct de vedere
paleontologic, în vederea determinării vîrstei geologice. De asemenea, se
menţionează dacă rocile poros-permeabile din carota respectivă după
reacţiile pe care le dau cu solvenţii hidrocarburilor indică prezenţa sau
lipsa acestora. Uneori, dacă este cazul, se menţionează prezenţa oglinzilor
(feţelor) de fricţiune. După o analiză sumară a carotelor, făcută uneori
chiar imediat după ce au fost extrase, ea este detailată în laborator, din
punct de vedere litologic, paleotologic, petrografic şi petrofizic.
Carotele mecanice se extrag funcţie de gradul de documentare care
este determinat de categoriile şi sarcinile sondelor. La sondele de pros-
pecţiuni ca şi la cele de explorare, datorită problemelor ce urmează să fie
rezolvate prin aceste sonde, carotele mecanice sînt în număr mai mare,
spre deosebire de sondele de exploatare, cînd zăcămîntul se consideră
cunoscut. La fixarea numărului de carote ce trebuie extrase de la sondele
de prospecţiuni sau de explorare, trebuie să se ţină seama şi de valorile
înclinării stratelor obţinute de la primele carote extrase dintr-o forma-
ţiune. Astfel, la înclinări pînă la circa 50° se iau carote, din formaţiunile
probabile sau posibile productive, din 50 în 50 de m şi în cazul cînd
valoarea înclinării stratelor depăşeşte 60—70°, se iau carote din circa
100 în 100 m. In cazul cînd la o sondă de prospecţiune sau de explorare,
în baza unei carote extrase sînt raci poros-permeabile cu hidrocarburi
se va carota în continuare în mod obligatoriu, pe toată grosimea inter-
valului de roci poros-permeabile cu hidrocarburi.
Spre deosebire de carotele neorientate care, uneori, pot fi extrase în
număr mare, numai din roci impermeabile, carotele laterale dau posibili-
tatea de a obţine informaţii asupra intervalelor poros-permeabile, după
diagrafia geofizică de sondă, care n-au fost carotate. Intervalele de unde
vor fi luate, din peretele găurii de sondă, aceste carote, sînt fixate după
diagrafia geofizică de sondă. Aceste carote, a căror lungime este de circa
3 cm şi diametrul de circa 1 cm, dau informaţii asupra litologiei rocilor
şi, după caz, dacă acestea sînt purtătoare de hidrocarburi. Uneori prin
această metodă nu se obţin informaţiile scontate, fie datorită faptului că
turta formată de fluidul de foraj este destul de groasă şi carota nu aduce
deloc rocă, fie datorită faptului că roca este dură şi, de asemenea, nu se
poate extrage nimic.
Documentarea privind profilul lito-stratigrafic al unei sonde se mai
poate obţine şi cu ajutorul probelor de detritus, care la sondele de pros-
pecţiuni şi explorare pot fi luate din 2 în 2 m sau chiar continui. Uneori
în probele de detritus sînt şi macrofosile de talie mică, bine conservate şi
care pot da informaţii preţioase asupra vîrstei geologice a formaţiunii
traversate de un foraj. Urmărindu-se şi analizîndu-se cu atenţie aceste
probe se pot obţine, uneori, informaţii preţioase, ca de exemplu prezenţa
pentru prima dată a unor fragmente de gresii îmbibate cu hidrocarburi,
ceea ce pune problema extragerii imediate a unei carote mecanice. De
asemenea, cu ajutorul lor putem să luăm cunoştinţă de monotonia din
punct de vedere litologic a unei formaţiuni geologice, de exemplu, a unei
formaţiuni exclusiv marnoase. Tot cu ajutorul lor pot fi urmărite prin
foraje de explorare şi în special prin forajele de exploatare, reperele stra-
tigrafice, caracteristice unui zăcămînt, şi care prezintă o deosebită impor-
tanţă în corelarea profilelor lito-stratigrafice ale forajelor. La descrierea
probelor de detritus se menţionează procentual, fragmentele de roci de-
scrise din punct de vedere litologic.
Dacă la sondele de prospecţiuni şi explorare numărul carotelor meca-
nice şi al operaţiilor de pandajmetrie trebuie să fie suficient de mare
pentru ca documentarea geologică să fie cît mai completă, la sondele de
exploatare, în general, nu se extrag carote mecanice, iar probele de detri-
tus se iau numai pe intervale limitate la circa 20 m, înainte de fiecare
limită stratigrafică estimată, pentru verificarea acesteia, operaţie care
dă rezultate foarte bune, avînd în vedere că pe o structură cunoscută,
cu un număr suficient de sonde sînt şi repere stratigrafice care dau posi-
bilitatea urmăririi forajelor.
în ultimii ani, instalaţiile de foraj pentru sondele de prospecţiuni sau
de explorare sînt dotate cu „Staţii geoservices" care au aparatură pentru
controlul şi urmărirea procesului de foraj şi pentru determinarea carac-
teristicilor geologo-fizice ale formaţiunilor geologice traversate. Astfel se
pot cunoaşte, în orice moment, parametrii de foraj (apăsarea pe sapă,
80
turaţia, debitul şi presiunea pompelor, viteza de avansare a sapei, adîn-
cimea sondei etc), caracteristicile fluidului de foraj (greutatea specifică,
viscozitatea, filtratul, turta, gelaţia, tixotropia etc), conţinutul în hidro-
carburi al fluidului de foraj, temperatura şi rezistivitatea fluidului de
foraj. Pe baza analizelor carotelor mecanice în timpul forajului se sta-
bilesc caracteristicile geologo-fizice ale formaţiunilor geologice traver-
sate se pot face determinări privind litologia rocilor, conţinutul de car-
bonaţi, porozitatea, permeabilitatea, saturaţia în apă interstiţială şi con-
ţinutul în hidrocarburi.
Staţiile geoservices au calculatoare electronice pentru prelucrarea ra-
pidă şi interpretarea cantitativă a datelor obţinute. în urma prelucrărilor,
toţi parametrii de foraj şi caracteristicile fizico-geologice ale rocilor forate
sînt reprezentate grafic, în funcţie de adîncime.

8.2. GRADUL DE DOCUMENTARE PRIN CAROTE MECANICE


FUNCŢIE DE CATEGORIILE Şl SARCINILE FORAJULUI

Forajele care intervin în etapa a doua a prospecţiunilor, în aşa numita


prospecţiune detailată, sînt foraje structurale (în suprafaţă) şi foraje de
referinţă (în adîncime). Aceste foraje, care, uneori, după caz, sînt folosite
şi în prima etapă a prospecţiunilor sînt absolut necesare pentru lămuri-
rea posibilităţilor de existenţă a zăcămintelor de hidrocarburi legate de zona
de acumulare dintr-un sector al unui bazin probabil sau posibil petrolifer
sau gazeifer.
Sarcinile forajului structural, extins în suprafaţă, constau în a cerceta
particularităţile stratigrafice (discordanţe), litologice (variaţii de facies,
efilări) şi tectonice (cute, falii) ca elemente geologice de care sînt legate
posibilităţile de existenţă a capcanelor şi care nu sînt suficient cunoscute
după cercetările geologice şi geofizice din etapa de prospecţiune
prealabilă.
Forajul de referinţă are sarcina de a da informaţii atît asupra profi-
lului lito-stratigrafic în adîncime, cît şi asupra condiţiilor de geneză şi
de acumulare a hidrocarburilor, respectiv de a se obţine informaţii pri-
vind rocile-mamă, rocile rezervor, rocile protectoare, lacunele stratigra-
fice, discordanţele, efilările, accidentele tectonice, structurile în pînză,
structurile îngropate, problemele de hidrogeologie etc. Aceste foraje dau
informaţii şi asupra raporturilor dintre unităţile tectonice mari şi care
interesează structura cercetată, în ansamblul ei.
Pe baza informaţiilor obţinute prin aceste foraje se poate proiecta
forajul de explorare şi se pot delimita în adîncime şi, uneori, în supra-
faţă, obiectivele sondelor de explorare şi, totodată, numărul sondelor de
explorare preliminară.
Forajele de explorare a structurilor prospectate au sarcina de a des-
coperi zăcăminte de petrol şi gaze industriale şi de a contura suprafeţele
productive. Sondele de explorare forate în prima etapă sînt sonde de
explorare preliminară şi au sarcina de a descoperi zăcăminte industriale,
iar sondele forate în etapa a doua sînt sonde de explorare de conturare
a zăcămintelor industriale. Informaţiile obţinute prin forajele de explorare
stau la baza proiectării exploatării zăcămintelor, respectiv a sondelor de
exploatare. Etapele explorării se pot, uneori, suprapune în timp, pentru
unele zone ale unei structuri geologice. Toate aceste sarcini nu pot fi duse
Q — Geologia zăcămintelor de hidrocarburi 81
la îndeplinire fără executarea riguroasă a programului de documentare
geologică bazat pe executarea a o serie de operaţii speciale şi, în mod
deosebit, prin extragerea de carote mecanice. Este cunoscut faptul că în
regiuni noi, diagrafiile geofizice de sondă sînt subordonate carotajului
mecanic, care stă la baza interpretării corecte a acestora.

8.3. METODE DE CERCETARE A CAROTELOR MECANICE

Metodele de cercetare a carotelor mecanice şi a probelor de detritus


pot fi macroscopice şi microscopice.
Carotele mecanice sînt analizate din punct de vedere litologic, paleon-
tologic, petrografic, geochimic şi petrofizic (tab. 7). Sînt cazuri cînd
Tabelul 7

BULETIN DE ANALIZA
Sonda X de explorare
Carota mecanică, marşul 800—805 m=5m, recuperat=3,80 m.
Vîrsta formaţiunii: limita meoţian — miocen

Meoţian
1. Analiza litologică
1,50 m — marnă cenuşie, fină, cu rare filme de nisip marnos cenuşiu deschis, cu
bobul fin, slab micafer.
1,40 m — marnă cenuşie, fină, slab micaferă, cu filme de nisip marnos brun, cu
bobul fin.
'0,10 m — gresie fină cu ciment calcitic-argilos, fosiliferă.
0,15 m — marnă cenuşie, fină, cu filme de nisip marnos, brun închis.
Reacţie bună la LQ, CC14, CH0COCH3 — filmele de nisip brune.
înclinare nedeterminabilă.

2. Analiza paleontologică
a. Macrofaunistică:
Lamelibranchiate
Gasteropode.
Talie mică
Congeria novorossica Sinz.
Theodoxus sp. — fragment
Hydrobia vitrella — Stef.
Hydrobia sp.
Pseudomnicola sarmatica Hek.
Valvata simplex Fucks.
b. Microfaunistică:
Cyprideis heterostigma sublitoralis Pok. 20 ex.
Lexoconcha sp. 4.
Leptocytere praebaquana frequentis Stancieva. 5 ex.
Candona parallela pannonica Zal.
Gasteropode, fragmente
Oase de peşti

32
Concreţiuni ovoidale calcaroase
Concreţiuni neregulate de pirită.
Asociaţia cu Cyprideis

Miocen

1. Analiza litologică
0,05 m — marnă cenuşie cu treceri spre brună, fină, compactă, fin micaferă.
înclinare nedeterminabilă.

2. Analiza paleontologică

a. Macrofaunistică: steril.
b. Microfaunistică:
Globotruncana linnaeana (d'Orb) 6 ex.
Globotruncana arca Cush. 3 ex.
Praeglobotruncana ordinaria (Subb) 3 ex.
Heterohelix globulosa (Ehrenberg) 5 ex.
Globigerina bulloides d'Orb 10 ex.
Globigerina insequispira Subb 5 ex.
Globigerina ciperoensis Bolii 3 ex.
Globotrotalia crassata (Cush) 2 ex.
Globigerinoides trilobus (Reuss) 3 ex.
Eponides schreigersi (d'Orb) 2 ex.
Cenosphaera vesparia Haeckel 5 ex.
Prisme din cochilii de Inocerami — frecvent

3. Analiza petrografică

Secţiunea 1: marnă microgrezoasă. Fondul rocii este constituit dintr-o masă de


calcit microcristalin în amestec intim cu argila în care sînt prinse granule detri-
tice de cuarţ aleuritic şi fin psamitic. Roca prezintă pigmentaţii rare cu aglomerate
fine de pirită şi substanţă organică însoţită parţial de pirită. Conţinutul în
CaC03: 45o/o.
Secţiunea 2: gresie fină fosiliferă cu ciment calcitic-argilos. Detritusul mineral
al rocii este reprezentat în general prin granule fin psamitice de cuarţ la care se
asociază subordonat lamele fine de muscovit, clorit, biotit, mai rar feldspaţi pla-
gioclazi. în masa rocii se remarcă frecvente resturi de microorganisme calcaroase
diagenizate. Consolidarea detritusului mineral se realizează printr-un ciment de tip
bazai alcătuit din calcit microcristalin impurificat cu argilă. Roca este pigmentată
CU limonit şi hematit.

4. Analiza geochimica

Roca: marnă microgrezoasă


n
Substanţă organică solubilă în cloroform, "/o .074
Substanţă organică solubilă în alcool benzenic, °/<* 0,138
rtoca: gresie fină cu ciment calcitic-argilos
Substanţa organică solubilă în cloroform, °/o 0,038
Substanţă organică solubilă în alcool benzenic, % 0,075
6 8
*
5. Analiza petrofizică
Roca: marnă microgrezoasă
Densitate: 2,10
Susceptibilitate magnetică de masă = 5 ( u e m x 10-G)
Roca: gresie fină cu ciment calcitic-argilos
Densitate: 2,33
Susceptibilitate magnetică de masă = 3 ( u - e m x 10-fi)

analiza paleontologică este numai palinologică, lipsind macro şi micro-


fosilele (tab. 8). Cînd carota respectivă este sterilă şi din punct de vedere
palinologic, ea este studiată microscopic pentru identificarea aşa-numi-
telor minerale grele (monazit, disten, granaţi etc.) cu ajutorul cărora pot
fi puse în evidenţă orizonturi reper, necesare în corelarea profilelor lito-
stratigrafice ale forajelor.

I.C.P.P.G
Secţii de cercetare Bucureşti
Tabelul 8
BULETIN DE ANALIZA Nr. 2
Sonda nr. 5020 Finta — Trustul Petrol Ploieşti
Carota mecanică. Adîncime 6 250—6 255 = 5 m Eş = 0,90 m
Virsta formaţiunii: namurian (palinologic)

1. Analiza litologică
Microgresie cu ciment argilo-silicios, cenuşie cu slabe reflexe verzui închise cu
fine paiete de muscovit şi biotit, frecvente resturi cărbunoase, fine concreţiuni de
pirită şi rare intercalaţii de gresie cu ciment silicios-cloritic, cenuşie cu bobul fin,
cu paiete de muscovit, biotit şi clorit şi rare şi foarte mici fragmente cărbunoase,
bine cimentată.
Rare oglinzi în fricţiune.
Reacţie negativă la LQ şi cu CCL, şi CH:,COOH3
înclinarea 3° (stratificaţie ondulată în gresie).
2. Analiza paleontologică
a. macrofaunistică: steril
b. microfaunistică: steril
— 2 secţiuni subiţiri — sterile
— 1 preparat dezagregare chimică: steril
c. palinologică:
Cingulizonates sp. Convolutispora usitata Playford.
Tripartites vetustus Schemei. Varrucosisporites sp.
Tripartites ianthina Butt & Will. Calamospora sp.
Pollisporcs nitidus (Horst) Sull, Punctatisporites sp.
Savitrisporites nux (Butt. & Will) Sull. Leiosphaeridis sp.
3. Analiza petrografică
Microgresie cu ciment argilo-silicios
Materialul detritic — subangular şi de dimensiuni aleuritice — este alcătuit
predominent din granule de cuarţ, paiete de muscovit şi biotit iar sporadic, frag-
mente de cuarţite. Cimentul rocii este reprezentat prin argilă şi subordonat silice.
Se menţionează frecvente agregate de substanţă cărbunoasă — organică.
Gresie fină eu eiment silicios-cloritic
Materialul detritic — in majoritate fin psamitic .şi subangular este alcătuit din
granule de cuarţ, lamele de muscovit, biotit şi clorit, rare granule de feldspaţi si
sporadice fragmente litice.
Cimentul rocii este silicios-cloritic, cu totul local observindu-se agregate argi-
loase şi sericit.
Se menţionează, de asemenea, cuburi de substanţă cărbunoasă — organică.
4. Analiza geochimică
Substanţă organică solubilă în cloroform: % urme.
Substanţă organică solubilă în ale. benzen: % urme.
5. Analiza petrofizică
Roca: gresie argilo-silicioasă.
Densitate: 2,63.
Susceptibilitate magnetică de masă: =14,0 ( u e m - x 10—r>).

8.4. REPERE STRATIGRAFICE, IMPORTANTA LOR IN DOCUMENTAREA


GEOLOGICĂ IN TIMPUL Şl DUPĂ TERMINAREA
FORAJULUI SONDELOR
Reperele stratigrafice (litologice şi paleontologice) prezintă o deosebită
importanţă în studiul unui zăcămînt, în totalitatea lui şi, respectiv, al
unei structuri, începînd de la documentarea geologică din timpul forajului
sondelor.
Prin reper lltologic se înţelege, în general, orice intercalaţie de rocă
avînd o poziţie stratigrafică constantă în cuprinsul unei formaţiuni geolo-
gice, delimitată în acoperiş şi culcuş de roci diferite din punct de vedere
litologic, sau al culorii rocii, cînd litologia este aceeaşi. Reperul litologic
cînd se pune în evidenţă numai prin caracterul litologic şi nu al culorii
rocii are caracterul de reper geologo-geofizic deoarece are modul lui
caracteristic şi constant de înregistrare pe curbele diverşilor parametri
fizici, în condiţii similare de înregistrare.
în afară de repere litologice mai sînt şi repere paleontologice repre-
zentate fie prin macrofosile caracteristice (conducătoare), fie prin asociaţii
microfaunistice caracteristice, fie prin microfloră caracteristică repre-
zentată, în general, prin spori şi polen fosili, constante ca poziţie stra-
tigrafică.
Din literatura de specialitate, mai puţin bogată în această problemă
şi în special din observaţiile obţinute din studiul a numeroase profile
lito-stratigrafice şi geofizice de pe un mare număr de zăcăminte clin ţara
noastră, considerăm (D. Prodan) că reperele stratigrafice aparţin la trei
categorii şi pot fi clasificate în:
— repere geologo-geofizice (litologice şi geofizice);
— repere paleontologice (macro şi micropaleontologice (micro-faună
şi microfloră);
— repere complexe (geologo-geofizice şi paleontologice).
Dintre aplicaţiile reperelor stratigrafice în studiul zăcămintelor de
hidrocarburi se menţionează:
— fixarea limitelor dintre etajele geologice, în cazul cînd reperele
respective marchează aceste limite;
— punerea în evidenţă a părţii superioare, respectiv a capacului unor
complexe dintr-o formaţiune productivă;
— fixarea adîncimii finale a unor sonde, în special de exploatare;
— fixarea, în cuprinsul unei formaţiuni geologice, a adîncimilor de
unde pot fi extrase carote mecanice, cînd în profilul sondei se cunosc
cîteva repere;
— tratarea fluidului de foraj, în timp util, dacă este cazul, după apa-
riţia unor repere situate în apropierea unei formaţiuni productive;
— punerea în evidenţă a accidentelor tectonice, în special în cazul
cînd un reper a fost tubat şi este din nou întîlnit în carotele mecanice
sau în detritus;
— identificarea reperelor litologice pe diagrafia de sondă;
— corelări ale profilelor de sondă în totalitatea zăcămîntului;
— folosirea reperelor, după corelarea profilelor de sondă, în construc-
ţia secţiunilor geologice, pe care în general se trec acestea. Prezintă im-
portanţă dacă se menţionează şi categoria din care fac parte reperele res-
pective, ceea ce dă posibilitatea urmăririi lor în corelările regionale;
— punerea în evidenţă uneori, în cuprinsul unui zăcămînt, a variaţii-
lor de litofacies;
— într-un stadiu avansat al exploatării unui zăcămînt, pe care s-au
identificat un număr mare de repere geologo-geofizice, diagrafia de sondă
standard poate să înlocuiască cu succes extragerea de carote sau analiza
detritusuliii pentru documentare privind prezenţa reperelor, cu condiţia
să nu existe o mare variaţie de litofacies, care să aducă la modificări
importante în litologia formaţiunilor geologice;
— corelări pe distanţe mari, în cadrul unor zone de acumulare, res-
pectiv a unor corelări regionale, aceasta numai în cazul unor repere
constante la scară regională, deoarece sînt şi unele repere, în general
geologo-geofizice, care pot fi întîlnite numai local, nu depăşesc cadrul
unei structuri, datorită variaţiei de litofacies.
în cele ce urmează se prezintă exemple de repere stratigrafice, dintre
care unele sînt menţionate pentru prima dată, din fiecare din cele trei
categorii citate, dintre care desigur sînt de dorit reperele complexe (geo-
logo-geofizice şi paleontologice), care chiar în cazul unor înregistrări mai
puţin clare pe carotagul electric standard, din motive tehnice sau în
cazul unei variaţii de litofacies, reperul respectiv poate fi identificat
paleontologic.

8.4.1. REPERE GEOLOGO-GEOFIZICE (LITOLOGICE Şl GEOFIZICE)

Dintre acestea se menţionează:


— capacul complexului M.II din meoţianul structurilor Ţintea-Băicoi-
Floreşti, format de o gresie oolitică, bine individualizat pe diagrafia de
carotaj electric;
— capacul complexului M.III o din meoţianul structurii Mărgineni
din Zona Cutelor Diapire, caracterizat printr-un orizont de gresie oolitică
bine individualizat pe diagrafia carotajului electric standard;
— tuful de Hădăreni din buglovianul Bazinului Transilvaniei, bine
pus în evidenţă pe diagrafia de sondă, pe ambele curbe ale carotajului
electric, prin rezistivitate aparentă mică şi P.S. electropozitiv (fig. 32).
Acest reper este întîlnit la scară regională, în întregul bazin;
— orizontul marnelor albe bituminoase din Subzona Externă a Flisului
Paleogen din Moldova, prezent pe structurile Geamăna (fig. 33), Piatra
Crăpată (fig. 34), Mihoc (fig. 35), Solonţ (fig. 36), Stăneşti, Modîrzău
(fig. 37), Zemeş (fig. 38) şi altele din această subzonă;
86
Fifif. 32. Tuful de Hădăreni.

Fig. 33. Orizontul mar-


nelor albe — structura
Geamăna.
Fig. 34. Orizontul
marnelor albe —
structura Piatra
Crăpată.
Fig. 35. Orizontul
marnelor albe —
structura Mihoc.
Fig. 36. Orizontul mar- Fig. 37. Orizontul marne- Fig. 38. Orizontul
nelor albe — struc- lor albe — structura Mo- marnelor albe —
tura Solonţ. dîrzău. structura Zemeş
— orizontul calcarelor brun-roşcate cu pete gălbui şi verzui ce carac-
terizează malmul de pe structurile lancu Jianu, Spineni, Ciureşti (fig. 39)
şi altele din Platforma Moesică;
— orizontul de gips din tortonianul structurii Mărgineni din zona
Roman-Secuieni din Platforma Moldovenească (fig. 40);
— reperul scaun de la limita cenomanian-turonian din Platforma
Moesică. Acest reper se identifică printr-o rezistivitate mai mică decît
a zonelor adiacente cu o inflexiune caracteristică (fig. 41), de unde şi
numele.
De asemenea în practica de şantier, prin corelări, în profilul lito-stra-
tigrafic al unui zăcămînt pot fi puse în evidenţă repere reprezentate prin:
87
Fig. 39. Orizontul calcarelor brun-roşcate din malmul de pe struc-
turile Spineni, Iancu Jianu, Ciurcşti:
R — reper din malm.

Fig. 40. Orizontul de gips din tortonianul-structurii-Mărgincni (zona-Roman-Secueni):


R — reper.

— orizonturi sau pachete de strate de diferite grosimi, de roci poros-


permeabile delimitate de roci impermeabile în culcuş şi acoperiş;
— pachete de roci impermeabile, constante şi ele ca grosime şi pozi-
ţie stratigrafică, şi delimitate în acest caz de roci cu rezistivitaţi mari;
— repere situate la limita dintre două etaje geologice diferite ca lito-
logie.
Ca exemple de astfel de repere litologice se pot menţiona:
— orizonturi de roci poros-permeabile delimitate în culcuş şi acoperiş
de roci impermeabile (fig. 42);
— orizonturi de argile, marne sau alte roci impermeabile, de grosimi
constante, delimitate de asemenea în culcuş şi acoperiş de roci poros-per-
meabile;
— orizonturi de gipsuri, anhidrite sau cărbuni, delimitate de pachete
de roci cu înscrieri diferite pe diagrama carotajului electric standard;
— limita dacian-ponţian (fig. 43).

Fig. 41. Reperul scaun de la limita cenomanian-turonian din


Platforma Moesică.
88
Fig. 42. Orizonturi de roci poros-permeabile delimitate în acoperiş şi
culcuş de roci impermeabile.

Pe unele structuri, în prezent însă foarte puţine la număr, au fost


puse în evidenţă repere după diagrafia de radioactivitate. Astfel, se recu-
noaşte reperul de radioactivitate gamma natural de la partea superioară
a unui pachet de roci colectoare din albianul unor structuri din Platforma
Moesicâ (fig. 44).
Sînt repere litologice care nu pot fi identificate decît prin analiza
carotelor mecanice sau a probelor de detritus, deoarece se caracterizează
prin criteriul „culoare", fiind delimitate în acoperiş şi culcuş de roci cu
aceeaşi litologie, ca de exemplu:
— intercalaţia de marnă galbenă dintre complexele M.III a şi M.III b
de pe structura Mărgineni (Zona Cutelor Diapire), delimitată în culcuş şi
acoperiş de marne vineţii;
— intercalaţia de marnă verzuie din complexul M.II de pe structura
Boldeşti, întîlnită la circa 310 m de limita P/M şi delimitată în culcuş şi
acoperiş de marne vineţii.
Astfel de repere pot fi bine urmărite prin studiul detritusului, după
forarea unui număr de sonde şi, respectiv, după o mai bună estimare a
intervalului unde ar putea fi întîlnite.

Fig. 43. Limita dacian-ponţian.

8.4.2. REPERE PALEONTOLOGICE

Repere macropăleontologice:
— orizontul marno-nisipos cu foarte multe Hydrobii, din complexul
M.II al meoţianului de pe structura Boldeşti, situat la circa 270 m de
limita P/M;
89
— în ponţianul din Zona Miopliocenă dintre Va-
lea Buzăului şi Valea Dîmboviţei, care este în gene-
ral marnos, pe unele structuri avînd însă şi inter-
calaţii de nisipuri, orizonturile superior şi mijlociu
ale ponţianului pot fi bine identificate prin macro-
fosile şi anume: orizontul superior se caracterizează
prin Valenciennius anullatus, Phyllicardium planum,
iar orizontul mijlociu prin Congeria rumana şi Con-
geria rhomboidaea.
Orizontul inferior după cum s-a menţionat, se
caracterizează prin Paradacna (Cardium) abichi şi
Paradacna (Cardium) lenzi.
Repere micropaleontologice:
— zona micropaleontologică corespunzătoare
complexului marnotufaceu al tortonianului inferior
din Zona Miopliocenă de la vest de Valea Buzăului.
Asociaţia caracteristică acestei zone este formată din
Condorbulina universa Jedlitschka, Globigerina bul-
loides d'Orbigny (Reuss), Globigerinoides rubrus
(d'Orbigny), Globigerinoides conglobatus (Reuss),
Globorotalia scitula (Brady), Orbulina universa
(d'Orbigny).
în Bazinul Transilvaniei limita sarmaţian-pano-
nian este făcută de zona cu Elphidium crespinae. Zo-
nele adiacente din acoperiş şi culcuş sînt formate din
asociaţii diferite, ceea ce conferă zonei menţionate
calitatea de reper. Astfel de repere sînt numeroase
în special în miocen, paleogen şi în unele depozite
geologice mai vechi decît acestea.

8.4.3. REPERE COMPLEXE (GEOLOGO-GEOFIZICE


Şl PALEONTOLOGICE)

în această categorie de repere sînt incluse:


— reperul de P.S. electropozitiv al marnelor pi-
ritizate cu Paradacna (Cardium) abichi şi Paradacna
(Cardium) lenzi, situat la circa 15—20 m de limita
P-M (fig. 45), din Zona Miopliocenă dintre Valea
Buzăului şi Valea Dîmboviţei.
— orizontul gresiei cu Congeria novorossica care
marchează limita P-M, în special pe unele structuri
din Zona Miopliocenă dintre Valea Buzăului şi Valea
Dîmboviţei.
Fig. 45. Reperul de pe curba de
P.S. la orizontul marnelor piritizate.

90
Avînd în vedere importanţa deosebită pe care o prezintă reperele
stratigrafice în urmărirea forajului unei sonde şi în descifrarea stratigra-
fiei şi tectonicii unei structuri şi ţinînd seama de valoarea lor regională,
problema acestor repere rămîne deschisă. Prin urmărirea şi cercetarea
atentă a carotelor mecanice şi a detristului pot fi puse în evidenţă pe
noile structuri petrolifere şi gazeifere noi repere.

9. FACTORII GEOLOGI CARE DETERMINĂ


PROGRAMUL DE CONSTRUCŢIE AL SONDELOR

în faza de proiectare a unei sonde, respectiv înainte de începerea


forajului, se stabileşte programul de construcţie al sondei, funcţie de difi-
cultăţile ce se consideră a fi întîlnite în timpul forajului; se stabilesc
numărul de coloane şi diametrul acestora, adîncimile la care se introduc
şi înălţimea de cimentare a fiecărei coloane, precum şi diametrul sapelor.
Avînd în vedere că din costul total al unei sonde, cheltuielile care pri-
vesc programul de construcţie reprezintă circa 25%, este recomandabil,
pe cît posibil, ca numărul de coloane prevăzute să fie bine motivat. în
cazul sondelor de prospecţiune sau de explorare, de mare adîncime, pro-
gramul de construcţie poate avea mai multe coloane, dar în timp, cînd
structura respectivă trece în etapa de exploatare, numărul de coloane
poate fi redus, avînd în vedere că se cunosc o serie de posibilităţi de a
remedia unele dificultăţi, fără să mai fie nevoie de tubarea unei sau chiar
a unor coloane.
Frecvent, factorii geologici care determină programul de construcţie
sînt:
— prezenţa unor zone de mari dificultăţi, ca: strîngeri de gaură frec-
vente şi pe intervale mari, dărîmări de strate şi pierderi totale de circu-
laţie, întîlnite nu de rare ori, în legătură cu unele mari accidente tec-
tonice;
— prezenţa unui masiv de sare sau prezenţa unei intercalaţii groase
de sare în profilul lito-stratigrafic al sondei;
— formaţiuni geologice ce conţin fluide cu presiuni mari;
— formaţiuni geologice formate din roci slab consolidate, foarte în-
clinate şi deschise pe intervale mari;
— pachete de roci, de grosimi mari, în care au loc pierderi totale
ale fluidului de foraj (ca în cazul calcarelor vacuolare şi puternic
fisurate).
Funcţie de factorii geologici şi de gradienţii de presiune şi de fisurare,
se cunosc mai multe programe de construcţie, dintre care se dau cîteva
exemple.
Dacă pentru forajul de apă se poate tuba o singură coloană, pentru
sondele de petrol sau de gaze, programul de construcţie cuprinde cel
91
puţin două coloane şi anume: o coloană de ancoraj şi o coloană de ex-
ploatare. Acest program de construcţie este cunoscut şi sub numele de
program cu coloană unică. Sînt cazuri, mai rare însă, cînd pentru son-
dele de petrol, de mică adîncime, se tubează numai o coloană de ex-
ploatare.
Coloana de ancoraj, după caz, închide pînzele de ape freatice, conso-
lidează zona de la suprafaţă sau închide sarea, dacă sonda este ampla-
sată pe sare şi se estimează că la adîncimi nu prea mari, se iese din
sare. Această coloană se cimentează pînă la suprafaţă şi se fixează la
adîncimi care pot fi de la cîteva zeci de metri, pînă la 600—700 m sau
peste, funcţie de adîncimea finală a sondei.
Funcţie de dificultăţile ce se estimează, de gradienţii de presiune şi
de fisurare ce urmează a fi întîlniţi, între coloana de ancoraj şi coloana
de exploatare pot fi tubate una, două sau trei coloane intermediare.
Tubarea unor coloane intermediare sau a celor de exploatare, se poate
face şi sub forma de coloane pierdute care pot fi întregite pînă la supra-
faţă. Coloanele pierdute simplifică programul de construcţie al unei sonde
şi ele sînt folosite în cazul sondelor de adîncime medie care prezintă
dificultăţi în foraj sau în cazul sondelor de mare adîncime.
în exemplul de la figura 46 se arată un program de construcţie care
are coloana de ancoraj de 219,075 mm (8 5/8 in) tubată la adîncimea de
520 m şi care închide dacianul cu presiune scăzută, aceasta în vederea
prevenirii eventualelor pierderi de fluide de foraj şi coloana de 139,7 mm
(5 1/2 in) de exploatare, care se tubează la talpa sondei şi este cimentată
pe aproape toată lungimea.
Un program de construcţie cu o coloană intermediară este dat în figu-
ra 47. Coloana de ancoraj de 374,65 mm (13 3/4 in) este tubată la limita
oligocen-miocen cu sare, coloana intermediară de 219,075 mm (8 5/8 in)
închide miocenul cu sare, iar o coloană pierdută de 146,05 mm (5 3/4 in)
închide obiectivul de exploatare al sondei.
în figura 48 se dă un exemplu de construcţie al unei sonde cu două
sau trei coloane intermediare şi pentru care iniţial au fost făcute trei
variante. în prima variantă, programul de construcţie al sondei are o
Fig. 46. Program de con-
strucţie al unei sonde cu
o coloană unică.
Fig. 47. Program de con-
strucţie al unei sonde
cu o coloană interme-
diară.
Fie?. 45. Program de construcţie al unei sonde cu două coloane intermediare (în trei
variante).
coloană de ancoraj de 473,075 mm (18 5/8 in) cimentată la zi, o primă
coloană intermediară de 339,7 mm (13 3/8 in) care închide ponţianul, meo-
ţianul şi jumătatea superioară a intervalului stratigrafie helveţian-burdi-
galian, ceea ce asigură continuarea forajului. Această coloană este cimen-
tată, de asemenea, la zi. A doua coloană intermediară cie 244,5 mm
(9 5/8 in) cimentată la zi închide jumătatea inferioară a intervalului stra-
tigrafie helveţian-burdigalian. Cu o coloană pierdută de 177,8 mm (7 in)
cimentată pe toată lungimea se închide sarea, după care se prevede o
coloană de exploatare combinată de 114,3 mm X 139,7 mm (4 1/2 in X
5 1/2 in) cimentată pînă la limita helveţian-meoţian.
Varianta a doua este asemănătoare cu prima cu deosebirea că sarea
este închisă de o coloană pierdută de 193,67 mm (7 5/8 in), iar coloana
de exploatare este de 139,7 mm (5 1/2 in).
Varianta a treia are numai două coloane intermediare, prima de
244,5 mm (9 5/8 in) şi a doua de 177,8 mm (7 in) care închide atît partea
inferioară a intervalului stratigrafie helveţian-burdigalian şi sarea, iar
coloana de exploatare este de 177,8 mm (7 in). Varianta a treia a fost
luată în considerare la proiectarea programului de construcţie al sondei
respective care este o sondă de referinţă şi care are ca obiectiv oligocenul
şi o parte din eocen. S-a considerat că prin folosirea celor mai adecvate
măsuri tehnologice se pot folosi numai două coloane intermediare, renun-
ţîndu-se la coloana pierdută prevăzută de cele două variante.

10. METODELE DE CORELARE ALE PROFILELOR


LITO-STRATIGRAFICE ALE FORAJELOR

Pentru a cunoaşte cît mai bine profilul lito-stratigrafic al unui zăcă-


mînt, în totalitatea lui, respectiv al unei structuri, se pune problema co-
relării, pe cît posibil, a tuturor profilelor lito-stratigrafice ale forajelor
şi aceasta poate să se facă mai uşor în cazul cînd se cunosc o serie de
repere stratigrafice. Aceste corelări stau la baza paralelizării stratelor
traversate de foraje, dar cu condiţia ca eventualele variaţii de facies să
fie în mică măsură prezente.
Sînt cazuri cînd formaţiunile geologice traversate de foraje, pînă la
intrarea în complexele poros-permeabile, care fac obiectivul sondei, să fie
în întregime formate din argile şi lipsite de orice fel de repere, chiar şi
de repere geofizice bine evidenţiate. în aceste cazuri se poate recurge
la calcinarea carotelor care, în urma acestei operaţii, îşi schimbă culoarea,
funcţie de compoziţia lor. Comparînd curbele de variaţie a culorilor se
pot face corelări pe anumite intervale, deci corelarea acestora se face după
culoare. De asemenea, profilele lito-stratigrafice ale forajelor pot fi core-
late şi după diagrama vitezei mecanice, cu condiţia ca sondele să fie forate
absolut în aceleaşi condiţii. Variaţiile vitezei mecanice legate de litologie
pot fi luate în considerare, în mare, pe intervale ale profilelor lito-stra-
tigrafice ale forajelor. Cu această metodă se pot obţine corelări în special
în zone de platformă, slab înclinate şi neaccidentate.
94
k

Fig. 49. Exemplu de falie inversă (cu repetiţie) pusă în evidenţă prin corelarea carotajelor electrice standard.
Fig. 50. Exemplu de falie normală (cu lipsa) pusă în evidenţă prin corelarea carotajelor electrice standard.
Corelarea profilelor lito-stratigrafice ale forajelor, se face în mod cu-
rent cu diagrafia geofizică de sondă şi în special cu diagamele carotajelor
electrice standard. Pentru o cît mai bună corelare a profilelor este absolut
necesar ca iniţial să se coreleze profilul mecanic tip al zăcămîntului cu
diagrama carotajului electric şi, după ce au fost identificate pe această
diagramă modurile de înscriere a stratelor, pot fi corelate cu mult succes
diagramele de carotaj electric, fără să se mai ţină seama de profilul me-
canic. Identificînd pe diagrama electrică o serie de repere litologice cărora
le corespund repere geofizice şi ţinînd seama de reperele paleontologice,
cu ajutorul diagrafiei geofizice de sondă se pot face corelări şi paraleli-
zări de formaţiuni geologice. De asemenea, cu ajutorul diagrafiei geofi-
zice de sondă, o formaţiune geologică poate fi împărţită pe complexe şi
strate (orizonturi) poros-permeabile, probabil sau posibil productive, se
pot pune în evidenţă accidentele tectonice, variaţiile de facies, tipurile de
capcană.
în figura 49 se prezintă corelarea diagrafiilor carotajelor electrice a
trei sonde situate pe aceeaşi secţiune, împărţirea complexului bazai din
sarmaţian pe strate (orizonturi) şi punerea în evidenţă a unei falii in-
verse (cu repetiţie) în sonda 3, care a găsit stratul (orizontul) a de două
ori. în figura 50 este evidenţiată în sonda 3, o falie normală (cu lipsă)
care n-a întîlnit stratul (orizontul) b.
De asemenea, cu diagrafiile geofizice se pot face corelări pe distanţe
mari cu condiţia ca în succesiunea stratelor respective să fie pe cît posibil
unele repere geofizice constante ca poziţie în profilele lito-stratigrafice
ale forajelor şi bineînţeles ca mod de înscriere.

11. SECJIUNI GEOLOGICE Şl HÂRJI

11.1. ÎNTOCMIREA SECŢIUNILOR GEOLOGICE

Printr-o secţiune geologică construită după datele obţinute prin foraje


se redă în plan vertical succesiunea formaţiunilor geologice ale unei struc-
turi. Pentru a întocmi o secţiune geologică cît mai aproape de situaţia
reală pe baza datelor obţinute prin foraje se impune a se ţine seama de
următoarele:
1) amplasarea sondelor pe hartă să corespundă întocmai situaţiei de pe
teren;
2) altitudinea (elevaţia) sondelor să fie măsurată exact;
3) limitele geologice dintre formaţiuni sau orizonturile reper să fie
luate după diagrafiile geofizice de sondă, după ce acestea au fost bine
fixate şi corelate între ele, să fie constante, pe întreaga structură. în
cazul cînd aceste limite stratigrafice sau orizonturi reper sînt fixate ero-
nat în cel puţin o sondă, apar interpretări eronate. Cînd limitele strati-
grafice sau orizonturile reper sînt luate din profilele mecanice, în cazul
cînd în secţiunea ce urmează să fie construită sînt şi sonde vechi, lipsite
de diagrafii geofizice, limitele sau reperele trebuie să fie identificate şi
7 9

Ge
olo
gia
zăc
ămi
ntel
or
de
hid
roc
arb
uri
pe diagrafiile geofizice ale sondelor vecine, din punct de vedere calitativ,
respectiv după modul de înscriere. în general însă, această situaţie, la noi
în ţară este întîlnită din ce în ce mai rar;
4) se recomandă să fie folosite în construcţia unei secţiuni geologice
un număr de 10—12 sonde sau chiar mai mare, funcţie de mărimea struc-
turii, deoarece în acest caz se poate obţine o imagine cît mai aproape de
realitate a tectonicii structurii pe direcţia pe care ea se construieşte. în
cazul cînd numărul de sonde dintr-o secţiune geologică este mic şi dis-
tanţa între sonde este foarte mare, prin construcţie se va obţine numai o
schiţă a structurii respective pe direcţia profilului unde a fost construită
şi numai, în timp, prin forarea de noi sonde, pentru acelaşi interval de
adîncime, imaginea tectonicii este mai aproape de realitate;
5) dacă unele sonde sînt deviate, deviaţiile acestora în plan vertical şi
orizontal să fie bine redate, respectiv pe secţiune şi pe hartă;
6) pe harta pe care sînt trecute sondele se trasează direcţiile secţiuni-
lor ce vor fi construite şi ele vor fi, în general, perpendiculare pe direcţia
structurii, paralele între ele, mai puţin oblice şi, de regulă, se construiesc
mai multe secţiuni transversale decît longitudinale sau oblice, deoarece
secţiunile transversale pun mai bine în evidenţă stilul tectonic al struc-
turii în totalitatea ei;
7) stabilirea scărilor verticale şi longitudinale la care vor fi construite
secţiunile geologice. Aceste scări se aleg egale, pentru a nu se obţine o
imagine deformată a structurii. în cazul în care distanţa dintre sonde
este relativ mică în raport cu adîncimile sondelor, ca şi în cazul în care
secţiunea cuprinde grupuri de sonde foarte distanţate între ele, iar încli-
nările stratelor sînt foarte mari, cele două scări se diferenţiază şi acest
lucru se indică în legenda secţiunii respective;
8) se recomandă ca direcţiile secţiunilor geologice să treacă prin cît
mai multe sonde, iar sondele care nu se situează pe linia de secţiune, se
proiectează paralel cu direcţia stratelor, dar cu condiţia ca aceste sonde
să nu se situeze la distanţe foarte mari. Eronat se proiectează sondele
perpendicular pe direcţia secţiunii (fig. 51);
9) cînd sondele sînt deviate se ţine seama şi de deviaţia sondelor în
plan orizontal marcîndu-se pe direcţia secţiunii, proiecţia amplasamen-
tului sondei, proiecţia reperului şi talpa sondei (fig. 52).
Secţiunile geologice se construiesc, în general, pe hîrtie milimetrică,
pe care se reprezintă nivelul de referinţă, în general acesta fiind consi-
derat nivelul mării, printr-o linie orizontală trasată pe toată lungimea
secţiunii şi pe această linie se marchează, prin puncte, poziţia în care
sondele intersectează direcţia secţiunii.
Din aceste puncte, de pe linia de referinţă, se măsoară, la scara sec-
ţiunii, altitudinea sau elevaţia fiecărei sonde şi din unirea punctelor care
reprezintă altitudinile sondelor se obţine profilul morfologic, care, funcţie
de numărul sondelor şi de distanţa dintre ele, este cît mai aproape de
profilul morfologic real. Măsurătorile făcute deasupra liniei de referinţă
au valori pozitive, iar măsurătorile făcute sub linia de referinţă sînt adîn-
cimi, cu valori negative. Din punctele în care sondele intersectează linia
de referinţă se duc verticale, dacă sondele sînt săpate vertical, iar dacă
sondele sînt deviate, traseul sondelor se abate de la verticală cu atît mai
mult cu cît valoarea unghiului de deviaţie este mai mare. Se impune ca
traseele găurilor de sonde deviate să fie corect trecute pe secţiune, astfel
98
Fig. 51. Proiectarea son-
delor pe linia de sec-
ţiune.
I—I' — linie de secţiune;
1, 2, 3, 4, 5 — sonde să-
pate vertical; at — proiec-
ţie eronată a sondei 2 pe
direcţia secţiunii; a> — pro-
iecţie corectă a sondei 2 pe
direcţia secţiunii; bi — pro-
iecţie eronată a sondei 3
pe direcţia secţiunii; b2 —
proiecţia corectă a sondei
3 pe direcţia secţiunii.
Fig. 52. Proiecţia son-
delor deviate pe linia
de secţiune:
I—I' — linie de secţiune;
A, B, C, D, E, — sonde;
R — reper; r — proiecţia
reperului pe linia de sec-
ţiune; T — talpa sondei;
t — proiecţia tălpii pe li-
nia de secţiune.
încît la stabilirea limitelor dintre etajele geologice să se aibă în vedere
pierderile de înălţime (fig. 53).
Pe traseele găurilor de sondă se trec limitele dintre etajele geologice,
reperul sau reperele fixate în urma corelărilor făcute, după diagrafiile
geofizice de sondă, înclinarea stratelor obţinută din carotele mecanice
neorientate şi din pandajmetrie, la
adîncimile unde au fost executate
aceste operaţiuni speciale. De asemenea,
se marchează adîncimile unde au fost
puse în evidenţă accidente tectonice,
cunoscute în urma corelării diagrafiilor
geofizice de sondă. Toate adîncimile
privind atît limitele dintre etajele geo-
logice, carotele mecanice şi oricare alte
rezultate obţinute prin orice operaţii
speciale se măsoară de la suprafaţă,
respectiv se ia în considerare şi alti-
tudinea. Sînt structuri pe care se în-
tîlnesc limitele dintre formaţiunile geo-
logice deasupra nivelului de referinţă.
Interpretarea datelor trecute pe trasee-
le sondelor începe prin unirea limite-
lor geologice întîlnite de acestea şi care Fig. 53. Trasarea profilului sondelor
deviate pe linia de secţiune:
au aceeaşi valoare stratigrafică. A, B, C, D, E ~ sonde; T — talpa son-
dei; t — proiecţia tălpii pe linia de
secţiune; r — poziţia reperului în plan
orizontal; r' — poziţia reperului în plan
vertical.
în cazul unor cute neaccidentate,
interpretarea datelor este mai uşor
7 9
*
de făcut, deoarece se admite că limitele dintre etajele geologice sînt pa-
ralele şi respectivele etaje geologice au aceeaşi grosime.
Dar sînt cazuri, destul de frecvente, cînd grosimile formaţiunilor
geologice variază, fie datorită unor accidente tectonice, fie datorită unor
cauze stratigrafice determinate de nedepunerea unor pachete de strate,
ca şi în cazul unei structuri legate de o paleovale. în acest ultim caz,
interpretarea datelor după primele sonde este mai dificilă şi impune o
experienţă în interpretare.
Cu cît numărul informaţiilor marcate pe traseele sondelor este mai
mare, cu atît interpretarea este mai aproape de realitate. în cazul unor
accidente tectonice acestea sînt urmărite de-a lungul tuturor formaţiu-
nilor geologice traversate de foraje şi identificate în fiecare sondă. Sînt
şi cazuri cînd pot fi întîlnite accidente tectonice numai pe anumite inter-
vale fără să fie identificate de-a lungul tuturor formaţiunilor geologice,
dar orice accident tectonic trebuie interpretat, indiferent de întinderea lui.
în cazul sondelor de prospecţiune sau de explorare preliminară, cînd
numărul sondelor de cele mai multe ori se reduce la una singură, se pot
da două sau chiar trei alternative de interpretare, urmînd ca informaţiile
ulterioare ce se vor obţine de la viitoarele sonde, să confirme una din ele
sau să se ajungă la o altă interpretare.
în cazul construcţiei secţiunilor geologice pentru o structură în ex-
ploatare se recomandă ca să fie trecute pentru fiecare sondă şi diagrafiile
geofizice, perforaturile şi rezultatele obţinute, dopurile de ciment, limitele
de apă-petrol şi petrol-gaze dacă este cazul. De asemenea, trebuie puse
în evidenţă tipurile de capcane. în cazul sondelor de prospecţiune sau de
explorare preliminară pe diagrafiile geofizice se trec, de asemenea, per-
foraturile, rezultatele de producţie obţiunte, dopurile de ciment.
Cu ajutorul secţiunilor geologice se poate cunoaşte tectonica unei
structuri, se pot estima pentru sondele ce urmează să fie forate adînci-
mile la care vor fi întîlnite formaţiunile geologice, respectiv limitele din-
tre acestea, grosimea lor, adîncimea unde vor fi întîlnite accidente tec-
tonice sau eventual un masiv sau o lamă de sare, precum şi intervalele
de mari dificultăţi în foraj.
în cazul cînd sînt trecute şi diagrafiile geofizice şi rezultatele de pro-
ducţie sub forma formulelor de producţie, secţiunile geologice sînt de un
real folos în cunoaşterea cît mai bună a posibilităţilor fiecărei sonde, în
ceea ce priveşte operaţiile de adiţionări sau de retrageri la alte strate sau
complexe. De asemenea, dacă într-o secţiune geologică este inclusă şi o
sondă care n-a atins adîncimea finală şi, din motive tehnice, a fost aban-
donată şi dacă sondele vecine au descoperit un zăcămînt, se poate pune
problema resăpării sau adîncirii ei — dacă starea tehnică a sondei per-
mite executarea acestor lucrări.

11.2. HARŢI STRUCTURALE

Hărţile structurale numite şi hărţi cu izobate reprezintă proiecţia în


plan orizontal a intersecţiilor dintre suprafaţa unui reper bine definit pe
diagrafiile geofizice, pe întreg zăcămîntul, cu plane orizontale echidis-
tante şi ele sînt absolut necesare în studiul unui zăcămînt în totalitatea
lui sau chiar numai pentru un sector al acestuia.
100
Fig. 55. Hartă cu izobate, în cazul unei Fig. 57. Hartă cu izobate în cazul unei
cute anticlinale faliată de o falie normală cute simetrice,
(cu lipsă).

pe hartă urma buzei superioare şi urma buzei inferioare şi între proiecţia


urmelor celor două buze, reperul, cum este normal, nu va apărea, el fiind
faliat. Urmele faliilor de pe fiecare secţiune se unesc între ele pe hartă
şi se obţine direcţia faliei în plan orizontal (fig. 55). în acest caz urma
buzei superioare prezintă nişte liniuţe îndreptate în direcţia blocului
scufundat.
102
Fig. 58. Hartă cu izobate pentru o structură compartimentată de
falii transversale şi longitudinale.

Distanţa în proiecţie orizontală a urmelor celor două buze este cu atît


mai mică, cu cît înclinarea faliei este mai mare, ajungînd, uneori, la tra-
sarea în plan orizontal a unei singure urme, ceea ce presupune prezenţa
unei falii ce se apropie de verticală.
în exemplul dat în figura 56 se prezintă o hartă cu izobate construită
la limita P/M, pentru o cută anticlinală faliată pe ambele flancuri, res-
pectiv pe flancul vestic de o falie normală, iar pe flancul estic, de o falie
inversă.
Cînd stratul reper la care se construiesc izobatele îşi modifică încli-
narea datorită, de exemplu, unui sîmbure de sare, distanţele dintre izo-
bate nu mai sînt aceleaşi. în apropierea sării, distanţa dintre izobate este
mai mică, stratul reper are înclinare mare, datorită ridicării lui pe flancul
sârii şi cu cît ne depărtăm de sare, distanţa dintre izobate este mai mare,
datorită micşorării înclinării stratelor.
Structurile, de asemenea, pot fi nefaliate şi simetrice — cazul unui
dom — (fig. 57), respectiv izobatele se închid şi au aceeaşi echidistanţă
pe ambele flancuri sau uneori structurile pot fi vecine şi separate de o şa,
caz mai rar, dar întîlnit la unele domuri din Bazinul Transilvaniei (do-
murile Ulieş-Vest şi Ulieş-Est).
Structurile pot fi şi asimetrice, cu un flanc mai înclinat şi cu echi-
distanţa dintre izobate mai mică şi cu un flanc mai puţin înclinat şi cu
echidistanţa mai mare. Structurile pot fi uneori compartimentate atît de
falii transversale, cît şi de falii longitudinale (fig. 58).
La construcţia unei hărţi cu izobate trebuie să se ţină seama de devia-
ţia găurii de sondă, reprezentată în plan orizontal şi pe hartă. Pe proiec-
ţia deviaţiei, în plan orizontal, a sondei respective, se marchează adîn-
dmea la care se află reperul pentru care s-au construit izobatele (fig. 59).
Cunoscînd elevaţia sondelor, pe baza hărţilor structurale (cu izobate)
pot fi construite secţiuni geologice la stratul reper la care a fost întocmită
harta respectivă. în figura 60 se prezintă o hartă cu izobate la limita
LD pe baza căreia s-au construit două secţiuni geologice transversale
şi o secţiune geologică longitudinală. Sondele au fost proiectate pe direc-
ţiile secţiunilor geologice, paralel cu izobatele.
103
Fig. 59. Hartă cu izobate, cu sonde deviate la care s-a marcat
adîncimea reperului pentru care s-au construit izobate.

11.3. HARŢI DE PRODUCŢIE

Hărţile de producţie sînt hărţi structurale pe care sînt trecute re-


zultatele de producţie obţinute dintr-o formaţiune productivă, dintr-un
complex, sau dintr-un strat. în cazul unei formaţiuni geologice pro-
ductive care nu are decît un singur complex sau strat productiv, se în-
tocmesc hărţi de producţie pentru acest complex sau strat. De aseme-
nea, se întocmesc hărţi de producţie pentru o formaţiune care are mai
multe complexe productive, exploatate separat sau simultan.
Sînt cazuri cînd pe harta respectivă sînt trecute şi rezultatele de
producţie obţinute de la alte obiective, din diferite formaţiuni produc-
tive.
104
în general, se obişnuieşte ca pentru fiecare formaţiune geologică pro-
ductivă să se întocmească cîte o hartă de producţie (fig. 61). Pe harta
respectivă, la data întocmirii ei, se trec toate sondele, indiferent de sta-
diul în care se află, inclusiv locaţiile de sonde necondiţionate şi con-
diţionate, în dreptul fiecărei sonde care produce sau a produs se trece
un simbol care indică stadiul sondei respective (vezi legenda) şi rezul-
tatele de producţie redate sub forma aşa-numitei „formule de produc-
ţie" atît pentru sondele care produc ţiţei, cit şi pentru cele care pro-
duc gaze. Formulele de producţie trecute pe hartă, pentru sondele în
exploatare, se referă la data întocmirii hărţii respective, iar rezulta-
tele de producţie obţinute de la perforaturile anterioare sînt trecute pe
hartă la „Istoricul de producţie al sondelor". O sondă suspendată sau
abandonată, la data întocmirii hărţii, are trecut în dreptul ei ultima
formulă de producţie, respectiv stadiul în care ea continuă să fie. Pe
hartă se trec limitele gaze-petrol, dacă este cazul, şi petrol-apă, la data
întocmirii hărţii. De asemenea, în afară de legenda respectivă, se trece
profilul electric tip al zăcămîntului pentru care a fost întocmită harta
şi o secţiune geologică caracteristică. Sînt hărţi pe care se trec şi date
privind parametrii fizico-geologici, obiectivele de exploatare, precum şi
numărul de sonde în producţie, suspendate, abandonate şi producţia cu-
mulativă pe zăcămînt etc.
Aceste hărţi de producţie, ţinute la zi în ceea ce priveşte orice re-
zultate noi obţinute, sînt de o deosebită importanţă în urmărirea evo-
luţiei exploatării unui zăcămînt. Pe baza acestor hărţi se pot amplasa
noi sonde, se pot face programe de adiţionări de strate sau retrageri la
alte strate sau complexe, după cum, în final, se poate şti dacă o sondă
mai are posibilităţi de a mai produce sau urmează să fie abandonată.
Toate aceste operaţii trebuie făcute ţinîndu-se seama de poziţia sondei
analizate, pe structură, de istoricul de producţie al acesteia în core-
lare cu cel al sondelor vecine şi bineînţeles de valoarea izobatică a li-
mitei ţiţei-gaze, ţiţei-apă sau gaze-apă, pentru orizontul care intere-
sează, în figura 62 se prezintă proiecţia limitei apă-ţiţei, la jumătatea
distanţei dintre culcuşul şi acoperişul stratului productiv pe harta cu
izobate, respectiv pe harta de producţie. Proiecţia acestor limite se poate
face şi la culcuşul şi acoperişul stratului şi, în acest caz, pe hartă sînt
reprezentate două proiecţii.
în afară de hărţile de producţie întocmite pentru o formaţiune geo-
logică, sînt situaţii cind interesează în mod deosebit atît posibilităţile
de producţie, cît şi posibilităţile de amplasare de noi sonde pentru unele
strate din cuprinsul unui complex şi, în acest caz, pot fi întocmite hărţi
de producţie pe strate. De exemplu, pentru complexul Drăder din da-
cian, se pot întocmi hărţi de producţie pentru fiecare orizont (strat)
pr ductiv, respectiv pentru Drăder I, II şi III. Pe baza acestor hărţi de-
tailate pot fi amplasate noi sonde, se pot face operaţii de retrageri, adi-
ţionări şi cimentări, după caz, şi, dacă situaţia tehnică a sondei per-
mite, adînciri ale unor sonde pentru un alt obiectiv considerat ca pro-
ductiv.
Formulele de producţie, cu simbolurile respective se trec şi pe fie-
:are diagramă de carotaj electric în dreptul perforaturilor respective
'fig. 63), după cum ele se trec şi pe „armonicile de carotaj electric", (co-
relări ale diagramelor de carotaj electric, la un reper ales). Dar sînt de
preferat, aşa după cum s-a menţionat la construcţia secţiunilor geolo-
gice, secţiunile geologice-armonice de carotaje, pe care sînt trecute for-
105
106
Fig. 63. Istoricul de producţie al unei sonde, pe diagrama de carotaj
electric.

mulele de producţie, limitele gaze-petrol şi petrol-apă, tipurile de cap-


cane. Aceste secţiuni-armonice pun în evidentă şi variaţiile de facies
(fig. 64).

11.4. ALTE HÂRjI CARE CARACTERIZEAZĂ UN ZACAMÎNT

Pentru a pune în evidenţă variaţia diferitelor mărimi fizice ale ză-


cămîntului se construiesc o serie de hărţi prin metoda interpolării de-
oarece, uneori, numărul de informaţii este redus. în dreptul fiecărei
sonde se trece valoarea parametrului care interesează şi se unesc prin
linii punctele de aceeaşi valoare (izolinii). Dintre hărţile caracteristice
care se întocmesc se menţionează cîteva.
107
Fig. 64. Armonică de carotaje electrice cu formule de producţie.
Harta cu izopachite (izopace) reprezintă variaţia grosimii unui strat
productiv de la o sondă la alta. Se poate lua în considerare fie grosi-
mea totală, fie grosimea efectivă sau grosimea saturată cu ţiţei sau cu
gaze a unui complex sau a unui strat. în figura 65 se prezintă un frag-
ment de hartă cu izopachite, care a fost întocmită luînd în considerare
grosimea efectivă a stratului, măsurată pe verticală, pe curba de P.S.,
la jumătatea distanţei de la linia marnelor. Pentru stratele poros-per-
meabile subţiri se ia în considerare 1/3 de la linia marnelor. în exem-
plul dat se pune în evidenţă direcţia de efilare a stratului respectiv.
Cind se construiesc izopachite pentru un complex, se însumează grosi-
mile, pe verticală, ale tuturor stratelor poros-permeabile din complexul
respectiv.
Harta cu izobare. Cu ajutorul acestei hărţi se pune în evidenţă va-
riaţia presiunii zăcămîntului (a presiunii statice) şi pentru a fi întoc-
mită este necesar ca presiunea zăcămîntului să fie măsurată în sondele
de exploatare în aceeaşi perioadă, pentru ca valorile să corespundă la
aceeaşi dată de referinţă. Prin compararea hărţilor cu izobare întocmite
la diferite date se poate constata cum s-au produs schimbările de pre-
siune de la o etapă la alta de exploatare, pe zăcămîntul respectiv.
Pentru un strat poros-permeabil se mai pot întocmi hărţi cu izoperme,
care indică variaţiile permeabilităţii stratului respectiv sau se întocmesc
harţi cu izoporozităţi care indică schimbările de porozitate.
11.5. FIŞE GEOLOGO-TEHNICE

Fişele geologice-tehnice sînt programe de lucru care se întocmesc


fie pentru sondele în foraj, caz în care sînt cunoscute sub numele de
comenzi geologo-tehnice, fie pentru sondele în exploatare, la care ur-
mează să se execute adiţionări de strate sau retrageri la alte strate, re-
săparea sondei de la o anumită adincime sau alte operaţii capitale, pro-
grame care, în acest caz, sînt cunoscute sub numele de fişe de reparaţie.
De asemenea, se întocmesc fişe (memorii) în cazul abandonării unei
sonde din foraj sau din exploatare.
Aceste fişe (programe) de lucru au o parte geologică şi una tehnică
şi cu cît sînt mai complete, respectiv cuprind toate operaţiile ce tre-
buie executate şi care sînt necesare unui program de lucru adecvat sco-
pului pentru care au fost întocmite, cu atît eficienţa lor este mai mare.

11.5.1. COMANDA GEOLOGO-TEHNICĂ

Comanda geologo-tehnică cuprinde două părţi şi anume: partea geo-


logică şi partea tehnică (fig. 66). în partea geologică sînt prevăzute ope-
raţiile ce stau la baza unei cît mai bune documentaţii, absolut necesare
în studiul zăcămîntului respectiv, în totalitatea lui, şi care fundamen-
tează o serie de lucrări menţionate la partea tehnică. Aceste operaţii se
referă la colectarea probelor de detritus, extragerea de carote meca-
nice, carotajul mecanic continuu, dacă este cazul, pandajmetria, mă-
surătorile electrometrice, măsurătorile de deviaţie a găurii de sondă,
cavernometria, termometria, precum şi eventualele dificultăţi ce ar pu-
tea fi întîlnite in timpul forajului. Tot la partea geologică este trecut
şi programul de construcţie. Aceste operaţiuni sînt detailate la rubrica
„Operaţiuni şi observaţii" privind intervalele pe care se execută.
Spre deosebire de comanda geologo-tehnică comentată, care se re-
feră la o sondă de referinţă şi la care numărul de operaţii speciale este
mare, comanda geologo-tehnică pentru o sondă de exploatare prevede
un număr mai mic de operaţii speciale, în special în ceea ce priveşte
carotajul mecanic şi măsurătorile electrometrice, avînd în vedere că,
în general, structura este destul de bine cunoscută.
în cazul unei sonde de exploatare, limitele dintre formaţiunile geo-
logice, de cele mai multe ori, sînt destul de exacte, spre deosebire de
cele estimate la o sondă de referinţă sau de exploatare unde pot in-
terveni neconcordanţe, uneori, destul de mari. Este posibil ca, uneori,
din coloana lito-stratigrafică să lipsească o formaţiune geologică esti-
mată a fi întîlnită pe grosimi foarte mari sau pot interveni alte necon-
cordanţe, ca: prezenţa unui masiv de sare, a unui accident tectonic sau
a unor formaţiuni în care au loc pierderi masive de fluid de foraj şi
care să ducă la schimbarea programului de construcţie al sondei.
Cînd pe o structură are loc o activitate mare de foraj de exploatare,
pentru o cît mai bună urmărire a executării operaţiilor prevăzute, se
poate întocmi pentru fiecare sondă aşa-numitul minîprogram (fig. 67)
care nu este decît comanda geologo-tehnică în format mic. Pe acest pro-
gram de lucru se trec toate informaţiile obţinute, la zi (adîncimea son-
dei, intervalele de unde au fost extrase carote mecanice, înclinarea stra-
telor, adîncimile unde eventual au avut loc manifestări ale sondei, even-
tuale dificultăţi în foraj, adîncimea unde s-a tubat şi cimentat o coloană
110
etc). Acest miniprogram poate fi în-
tocmit şi pentru sondele de referinţă
sau de explorare, in special cînd ele
sînt în subordinea aceluiaşi inginer
de foraj.
11.5.2. FIŞE DE REPARAŢIE

Deseori sondele sînt oprite din


producţie pe o durată de timp mai
mică sau mai mare. Sînt unele opriri
de durată mai mică, cunoscute sub
numele de intervenţii la sonde, ca-
re fac parte din aşa-numita catego-
rie a operaţiilor curente (de exem-
plu: lucrări de schimbare a instala-
ţiilor de fund, uzate, curăţirea per-
foraturilor de depuneri de nisip, pa-
rafină, fluid de foraj, cimentarea
unui interval perforat total sau par-
ţial în vederea izolării sursei de apă
Probe de sită: din 2m în 2m de Ia 1830m etc). Opririle de durată mai mare
pină la talpa sondei
Corole mecanice. Se va luo o corolă me -
fac parte din categoria aşa-numite-
conica in bazo levantinului, una în boz a lor lucrări capitale ca, de exemplu:
dacianului şt uno Ia intrarea în meofion. resăparea găurii de sondă, de la o
Limitele L/D şi D/P vor fi urmărite anumită adîncime, datorită unor cau-
prin probele de sită
Carotaj electric. Carotaj electric stan-
ze tehnice care nu mai dau posibili-
dard la adîncimea fina/ă. ORR pentru tatea ca sonda respectivă să producă
helveţian si meoiian. în bune condiţii, sau adîncirea unei
Măsurători de deviaţie. Se va măsura sonde, dacă situaţia tehnică a aces-
deviat io orientată din WOm in 100 m. Se va
urmări ca sonda să realizeze o deviaţie teia permite, pentru unele obiective
de *2/n pe direcţia de 308' ce prezintă interes etc. Pentru aces-
Dificultăţi. Str îngeri de gaură in pan han.

Fig. 67. Comanda geologo-tehnică pen-


te operaţii ca şi pentru retragerea
sau revenirea la un orizont productiv, cimentarea parţială a unui inter-
val şi altele, se întocmesc aşa-numitele fişe de reparaţie.
O fişă de reparaţie, în general, cuprinde:
1) istoricul de producţie al sondei respective, de la prima perfora-
tură şi pînă la stadiul cînd se face reparaţia respectivă;
2) posibilităţile de producţie, care se prevăd a fi obţinute în urma
programului de reparaţie propus;
3) estimarea producţiei care se consideră că va fi obţinută în urma
efectuării programului propus;
4) programul de lucru ce urmează să fie executat;
5 echipamentul necesar operaţiei propuse.
în fişa de reparaţie se trece şi programul de construcţie al sondei,
înălţimea de cimentare a fiecărei coloane, intervalele perforate, dopu-
rile de ciment şi, dacă este cazul, adîncimea unde coloana sau coloanele
sint turtite.
tru o sondă de exploatare (format mic).
111
Pentru întocmirea unei fişe de reparaţie trebuie să se cunoască po-
ziţia izobatică pe structură a sondei respective faţă de sondele vecine
în producţie şi debitul acestora de la intervalul sau intervalele pentru
care se execută reparaţia. Pentru o cît mai bună documentare privind
posibilităţile de producţie ce se estimează a fi obţinute prin operaţiuni
de cimentare parţială a intervalului sau prin operaţiuni de adiţionări,
retrageri sau adîncire se impune a se construi o secţiune geologică — ar-
monică de carotaje electrice prin zona sondei respective, şi în care să
fie inclusă şi sonda respectivă. Pe diagramele carotajelor electrice ale
sondelor incluse în secţiunea respectivă se trec perforaturile tuturor
sondelor şi rezultatele de producţie obţinute, redate sub forma formu-
lelor de producţie.
Este recomandabil să fie întocmită o secţiune geologieă-armonică
deoarece astfel se pot pune bine în evidenţă, limitele apă/petrol şi
petrol/gaze, sau gaze/apă pentru orizonturile sau complexele care ne in-
teresează, tipurile de zăcămînt, eventualele accidente tectonice, precum
şi variaţiile de facies, dacă este cazul.
Datorită unei cît mai bune interpretări a posibilităţilor pe care le
prezintă zăcămîntul respectiv, prin sonda studiată, operaţiile care se exe-
cută pe baza programului de reparaţie prezintă o deosebită importanţă
pentru exploatarea zăcămintelor de hidrocarburi. în unele cazuri, în spe-
cial pentru zăcămintele vechi, lucrările de reparaţii capitale pot duce la
descoperirea de zăcăminte de hidrocarburi cantonate în orizonturi ne-
perforate şi încă neinundate, şi care n-au fost luate în considerare la
timpul respectiv.
O atenţie deosebită trebuie acordată tipurilor de capcane, în legătură
cu posibilităţile de a se descoperi noi orizonturi productive, în formaţiu-
nile zăcămintelor vechi.
Pentru exemplificări se dau cîteva exemple de fişe de reparaţie, care
privesc diferite cazuri:
— noi posibilităţi de producţie prin efectuarea unei operaţii de retra-
gere la un alt complex (anexa 1);
— repunerea în producţie a unor orizonturi şi, în funcţie de rezul-
tatele obţinute, propuneri de adiţionări sau retragerii la alte orizonturi
(anexa 2);
— izolarea apei sau reducerea procentului de apă cu care produce o
sondă, prin cimentarea parţială a intervalului perforat (anexa 3);
— cimentarea sub presiune a perforaturilor, în vederea izolării vii-
turilor de apă sărată, urmată de reperforarea restului de interval, prin
efectuări de probe selective şi repunerea sondei în producţie (anexa 4);
— resăparea unei sonde care are coloana deteriorată şi este situată
într-o zonă productivă (anexa 5);
— adîncirea unei sonde a cărei situaţie tehnică permite, pentru un
obiectiv care în zona sondei n-a fost încercat, dar s-a dovedit productiv
în zone adiacente, ceea ce impune a fi cunoscute posibilităţile obiectivu-
lui respectiv şi în zona sondei studiate. în urma unor rezultate bune de
112
producţie se pune în valoare o suprafaţă ce trebuie luată în considerare
fie prin săpare de noi sonde, fie, dacă este cazul, prin resăpări sau adîn-
ciri de sonde vechi (anexa 6).

11.5.3. FIŞA (MEMORIU) DE ABANDONARE


A UNEI SONDE DIN FORAJ SAU DIN EXPLOATARE

Sondele de prospecţiune, explorare sau exploatare pot fi abandonate


din foraj sau din exploatare din cauze de ordin geologic sau tehnic. în
general, sînt abandonate din foraj sondele de prospecţiune şi de explo-
rare. Cauzele geologice care pot duce la astfel de decizii constau, în ge-
neral, în neconcordanţa dintre profilul lito-stratigrafic estimat şi infor-
maţiile obţinute prin documentarea geologică din forajul sondelor res-
pective. Ca exemple de astfel de neconcordanţe, care duc la abandona-
rea unei sonde din foraj, se menţionează:
— prezenţa unui masiv de sare, sau a unui orizont de sare, de gro-
sime foarte mare, care în profilul lito-stratigrafic estimat al sondei nu
era prevăzut sau, dacă era, avea grosimea mult mai mică. Această situa-
ţie schimbă nefavorabil posibilităţile de a fi întîlnit obiectivul pentru
care urma să se foreze sonda;
— prezenţa fundamentului cristalin la adîncimi mici, faţă de estimă-
rile făcute, ceea ce face ca formaţiunile în care ar fi fost posibil sau
probabil să se fi întîlnit zăcăminte de hidrocarburi, să lipsească;
— lipsa din profilul lito-stratigrafic al sondei forate a rocilor-colec-
toare cu hidrocarburi.
Funcţie de factorii geologici pot interveni şi unele cazuri tehnice care
să conducă la abandonarea unei sonde din foraj ca, de exemplu: pier-
deri catastrofale ale fluidului de foraj, pe intervale foarte mari, şi im-
posibilitatea de a fi înlăturate aceste dificultăţi. în prezent însă, numă-
rul sondelor abandonate din cauza tehnice, din foraj, este din ce în ce
mai mic, datorită progresului tehnic în forajul sondelor, ca de altfel şi
al sondelor oprite din cauze geologice, datorită amplasării acestora nu-
mai după o judicioasă interpretare a lucrărilor de prospecţiune. în ceea
ce priveşte sondele de exploatare, numărul acestora abandonate din
foraj, este foarte mic şi el se datoreşte fie unei variaţii pronunţate de
facies şi, ca urmare, nu mai sînt întîlnite rocile colectoare în formaţiu-
nea sau formaţiunile geologice care formează obiectul sondei, fie unui
accident tectonic nesesizat iniţial, caz mai rar întîlnit şi care a plasat
sonda într-un bloc tectonic inundat.
în toate cazurile se impune ca, după abandonarea sondelor din foraj,
să se întocmească o fişă (memoriu) în care să se arate toată documenta-
ţia obţinută în timpul forajului şi interpretarea dată pe baza acesteia.
In cazul amplasării de noi locaţii, memoriul respectiv, însoţit de descrie-
rea tuturor carotelor mecanice, diagrafiile geofizice executate, a secţiu-
nilor geologice cu deviaţia sondei sau sondelor respective şi de un frag-
ment de hartă structurală, în situaţia unui zăcămînt în exploatare, se
impune, în vederea reinterpretării zonei respective şi nu puţine au fost
situaţiile cînd următoarele foraje de prospecţiune, explorare sau de
exploatare au dat rezultatele scontate.
O sondă poate fi abandonată din exploatare, în cazul cînd nu mai
sînt posibilităţi de adiţionări sau de retrageri la alte orizonturi produc-
3— 1
Geo
logi
a
zăc
ămi
ntel
or
de
hidr
ocar
buri
tive. înainte de a se hotărî aceasta, se impune întocmirea de secţiuni
geologico-armonice de carotaje electrice pe direcţia mai multor sonde,
în care să fie cuprinsă şi sonda respectivă cu formulele de producţie,
limitele apă/petrol sau petrol/gaze, dacă este cazul, pe complexe sau ori-
zonturi, tipurile de zăcământ şi un fragment de hartă de producţie.
Această parte grafică poate să scoată uneori în evidenţă, în special în
cazul zăcămintelor vechi, prezenţa unor intervale neperforate în totali-
tatea lor sau chiar a unor strate neluate în considerare, după diagrafia
geofizică şi care, în alte sonde, mai jos pe structură, să fie productive.
în cazul cînd nu mai este absolut nici o posibilitate de a fi exploatată
o sondă, se întocmeşte o fişă (memoriu) de abandonare, în care se arată
lipsa oricărei posibilităţi de exploatare şi se anexează partea grafică
menţionată.
PARTEA A TREIA

REGIUNILE PETROLIFERE Şl GAZEIFERE


DIN REPUBLICA SOCIALISTĂ ROMÂNIA

Analiza profundă a tuturor structurilor petrolifere, precum şi a me-


todelor menite să ducă la creşterea factorului de recuperare, a pus în
evidenţă posibilităţi certe de creşteri constante ale producţiei de ţiţei
în perioada 1982—1985.
Potenţialul de rezerve de petrol, posibil de pus în evidenţă şi de va-
lorificat are două componente de bază: prima componentă o formează
rezervele posibile de descoperit în urma lucrărilor de foraj, amplasate
pe baza rezultatelor prospecţiunilor geofizice şi, în special, ale celor seis-
mice; a doua componentă este reprezentată de rezervele ce urmează a fi
obţinute prin tehnologii de exploatare perfecţionate, care să ducă la
creşterea factorului de recuperare.
în legătură cu prima componentă a potenţialului de rezerve de petrol
trebuie menţionat că subsolul regiunilor noastre petrolifere este inegal
cunoscut la adîncimi mai mari decît 3 500 m şi, ca urmare, în prezent sînt
programate sonde pentru adîncimi de peste 3 500 m, iar unele chiar
pentru adîncimi de peste 6 000—7 000 m (într-un viitor nu prea înde-
părtat vor fi programate foraje pentru adîncimi de 10 000 m).
Principala sarcină de creştere a rezervelor de petrol şi de gaze în
cincinalul actual se fundamentează pe executarea unui foarte mare vo-
lum de lucrări de prospecţiuni seismice şi foraje la adîncimi din ce
în ce mai mari şi în condiţii geologice complicate.
Cea de-a doua componentă a potenţialului de petrol impune ca, în
afară de metodele convenţionale îmbunătăţite (injecţia de apă cu schim-
barea liniilor de curgere, splălarea cu apă după injecţie de gaze, injecţia
ciclică de apă), metode în curs de aplicare la 53o/ 0 din zăcămintele din
ţara noastră, cu rezultate satisfăcătoare, să se aplice şi metode noi,
dintre care se menţionează:
— injecţia cu abur, aplicată la zăcăminte cu ţiţei vîscos, situate la
circa 850 m adîncime, metodă care a dat rezultate bune pe structurile
Moreni, Videle şi Suplacu de Barcău;
— combustia subterană, în curs de extindere în zonele Vidcle-Bălăria
şi Suplacu de Barcău;
— injecţia de apă cu polimeri care a dat rezultate bune la zăcămîn-
tul din meoţianul structurii Drăgăeşti;
— dezlocuirea miscibilă cu soluţii micelare, prevăzută a fi aplicată
la un număr mare de zăcăminte;
— injecţia de C02, aplicată în prezent numai la cîteva zăcăminte şi
prevăzută a fi extinsă;
— injecţia de substanţe alcaline, tensioactive sau alţi agenţi activi
cu care s-au obţinut rezultate încurajatoare pe structura Băi coi;
— metodele petrominiere, care se bazează pe drenajul gravitaţional
prin galerii şi sonde subterane ascendente şi descendente, în curs de
experimentare la meoţianul de la mina Sărata Monteoru, la un orizont
c 1
inferior celui exploatat încă din anul 1925. De asemenea, s-au făcut stu-
dii în vederea aplicării acestor metode şi la alte zăcăminte vechi, situate
la mică adîncime (Moreni, Ochiuri, Buştenari, Berea, Solonţ).
în prezent, metodele de mărire a factorului de recuperare a ţiţeiului
se aplică industrial şi experimental la 222 de zăcăminte, astfel că în anul
1981 s-a obţinut, pe baza aplicării lor, o producţie de 3,5 milioane tone
ţiţei.
De asemenea, o atenţie deosebită se va acorda reactivării unor sonde
suspendate sau chiar abandonate, de pe structurile vechi, în urma re-
interpretărilor posibilităţilor acestora pe baza informaţiilor obţinute prin
forarea unor noi sonde.
Pe o serie de structuri, unele sonde, datorită stării lor tehnice, vor
fi înlocuite. O atenţie deosebită se va acorda utilizării intensive a fon-
dului de sonde existent şi îmbunătăţirii regimului lor de exploatare. în
vederea unei cît mai eficiente proiectări a exploatării zăcămintelor, se
va acorda toată atenţia studiului tipurilor de capcane şi în special a
capcanelor subtile. Pentru o amplasare judicioasă a forajelor de mare
adîncime, o atenţie deosebită se va acorda studiului zonelor de acumulare
suprapuse prezente în unele unităţi structurate din ţara noastră în care
s-au descoperit zăcăminte de hidrocarburi şi a caracterisiticlor acestora.
Din cele prezentate anterior reiese importanţa cunoaşterii repartizării
marilor unităţi structurale de care sînt legate zăcăminte de hidrocarburi.
Teritoriul ţării noastre se împarte, din punct de vedere geologic, în
două domenii de unităţi structurale majore şi anume: domeniul cutat
şi domeniul platformic (fig. 68).
Din domeniul cutat fac parte: Carpaţii Orientali, Carpaţii Meridionali,
Munţii Apuseni şi depresiunile aferente: Depresiunea Precarpatică,
Depresiunea (Bazinul) Panonian, Depresiunea (Bazinul) Maramureşului
şi Depresiunea (Bazinul) Transilvaniei.
Din domeniul platformic fac parte: Platforma Moldovenească, Depre-
siunea Bîrladului, Promotoriul Nord-Dobrogean, Platforma Moesică şi
Dobrogea.
Regiunile petrolifere şi gazeifere legate de domeniul cutat sînt si-
tuate în: Depresiunea Precarpatică, Bazinul Panonian, Bazinul Maramu-
reşului (numai petrol) şi Bazinul Transilvaniei, unde pînă în prezent
sînt numai gaze.
în domeniul platformic regiunile petrolifere şi gazeifere sînt situate
în: Platforma Moldovenească, Depresiunea Bîrladului, Promotoriul
Nord-Dobrogean şi Platforma Moesică.
De dată recentă (1979) a fost descoperit primul zăcămînt de hidro-
carburi pe platforma continentală românească a Mării Negre.

12. DEPRESIUNEA PRECARPATICĂ

Depresiunea Precarpatică este cuprinsă între zona cristalino-mezozoică


a lanţului carpatic şi platformele din faţă şi este delimitată la exte-
rior de falia pericarpatică de-a lungul căreia formaţiunile cutate ale
depresiunii încalecă peste cele de platformă.
116
Fig. 68. Unităţile structurale din R.S.R. cu zăcăminte de hidrocarburi:
C.O. — Carpaţii Orientali; E — Eruptiv; CM. — Carpaţii Meridionali; M.A. — Munţii Apu-
seni; S.Z.F.C. — Subzona Flişului Cretacic; S.Z.F.P. — Subzona Flişului Paleogen; Z.M. —
Zona Miocenă din Moldova; Z.C.D. — Zona Cutelor Diapire; D.G. — Depresiunea Getică;
B.P. — Bazinul Panonian; B.T. — Bazinul Transilvaniei; D.M. — Depresiunea Maramure-
şului; P.Mo. — Platforma Moldovenească; D.B. — Depresiunea Birladului; P.N.D. — Pro-
montoriul Nord-Dobrogean; P.M. — Platforma Moesică.

Drept limită internă a depresiunii este considerată, în Carpaţii Orien-


tali, o linie de încălecare de-a lungul căreia flişul carpatic se afundă
sub zona cristalino-mezozoică, iar în Carpaţii Meridionali contactul de-
vine normal (formaţiunile depresiunii transgradează peste marginea
zonei cristalino-mezozoice).
Depresiunea Precarpatică este cunoscută, în unele lucrări, şi sub
numele de „Avanfosă Carpatică" cu cele două flancuri ale ei, unul intern
şi altul extern. în fundamentul flancului extern depozitele molasei su-
perioare stau peste depozitele mezozoice şi paleozoice de platformă.
Se consideră că cele două flancuri sînt delimitate de falia pericarpatică.
Depresiunea Precarpatică cuprinde Zona Flişului (Intern şi Extern)
şi Zona Neogenă, ultima incluzînd Zona Miocenă din Moldova, Zona Cu-
telor Diapire şi Depresiunea Getică (fig. 68).

12.1. ZONA FLIŞULUI

Zona Flişului situată la est de Zona Cristalino-Mezozoică a Carpaţi-


lor Orientali, este formată din depozite cretacice şi paleogene şi are o
lăţime de circa 25 km la sud de Valea Moldovei şi de circa 70 km în
zona Vrancea.
După vîrsta depozitelor din care este formată şi după facies, această
zonă se împarte în două subzone: Subzona Flişului Cretatic (Intern) şi
Subzona Flişului Paleogen (Extern).
117
12.1.1. SUBZONA FUSULUI CRETACIC
(INTERN)

Această subzonă este forma-


tă din trei unităţi (vest-internă,
est-internă şi medio-internă),
din care se consideră că ar pre-
zenta unele perspective pentru
acumulări de hidrocarburi nu-
mai unitatea medio-internă, de-
limitată în vest de o mare frac-
tură şi în est de linia tectonică
Audia.

Depozitele cretacicului infe-


rior ale acestei unităţi sînt for-
mate din marnocalcare, gresii
Fig. 69. Indicaţii de petrol din Subzona Fii- grosiere, şisturi negre bitumi-
şul.ui Intern. noase şi gresii glauconitice, iar
cele ale cretacicului superior,
din marne şi gresii cenuşii şi marne roşii şi albicioase.
Indicaţiile de petrol din această unitate, numită şi pînza şisturilor
negre, care încalecă peste depozitele din faţă, sînt legate de şisturile
negre bituminoase.
Dintre aceste indicaţii de petrol se menţionează cele de la Sadova,
Breaza, Pojorîta, Slătioara, Stulpicani, unde au avut loc şi încercări de
exploatări dar cu rezultate foarte slabe (fig. 69).

12.1.2. SUBZONA FUSULUI PALEOGEN (EXTERN)

Această subzonă este formată din depozite ce aparţin cretacicului,


paleogenului şi miocenului.
Cretacicul formează fundamentul acestei subzone şi este alcătuit, în
bază, din şisturi negre şi gresii cu intercalaţii de conglomerate, deasupra
urmînd o alternanţă de marnocalcare, gresii, calcare şi calcare grezoase
cu intercalaţii de marne vineţii-cenuşii.
Paleogenul este format din paleocen, eocen şi oligocen, care prezintă
mari variaţii de litofacies, atît pe direcţie longitudinală, cît şi laterală.
Paleocenul este întîlnit fie printr-o alternanţă de gresii cafenii, fie
prin marne vineţii-cenuşii, uneori bituminoase.
Eocenul este, în general, format din două complexe care, de aseme-
nea, prezintă mari variaţii de litofacies şi, în special, complexul inferior.
De la interior spre exterior, de-a lungul Carpaţilor Orientali, pînă
la Valea Buzăului, s-au separat cinci unităţi (sau subunităţi) stratigrafice:
— unitatea internă sau a gresiei de Tarcău;
— unitatea intermediară sau a gresiei de Tazlău;
— unitatea marginală internă;
— unitatea marginală externă;
— unitatea submarginală.
în unitatea internă, complexul inferior al eocenului, cunoscut şi sub
numele de orizontul gresiei de Tarcău, format din bancuri groase de circa
3 m de gresii calcaroase cenuşii-albăstrui, prezintă, spre interiorul unită-
ţii, intercalaţii de marne roşii, iar spre exteriorul unităţii, intercalaţii de
orizonturi de conglomerate.
118
-:<

în unitatea intermediară, complexul inferior este format dintr-o alter-


nanţă de bancuri de gresie de Tarcău cu gresii calcaroase, marne cenu-
şii-albicioase, calcare cenuşii şi marne cu fucoide. în unităţile marginal
internă şi externă, gresia de Tarcău este înlocuită de calcare şi marno-
calcare pentru ca în unitatea submarginală acest complex să conţină şi
intercalaţii de conglomerate cu elemente verzi.
Complexul superior al eocenului, în toate cele cinci unităţi, este for-
mat din marne verzi şi roşii cu intercalaţii de gresii fin micacee, succe-
siune cunoscută sub numele de stratele de Plopu. La partea superioară a
acestui complex urmează stratele de Bisericani, complex de marne negre
şistoase, micacee, slab nisipoase cu intercalaţii de gresii silicioase.
Oligocenul. în succesiunea oligocenului, de jos în sus, se întîlnesc
următoarele orizonturi:
— gresia de Lucăceşti, de culoare alb-galbenă, uneori marnoasă;
— orizontul şisturilor menilitice inferioare format, în ba/ă, din şis-
turi marnoase, slab bituminoase, foioase, pe care sînt schelete şi solzi de
peşte (Meletta crenata), iar în spre partea superioară se intercalează me-
nilite (roci silicioase, bituminoase, brun-negricioase);
— orizontul marnelor albe bituminoase, de culoare cafenie pe spăr-
tură proaspătă şi albă pe suprafeţele de alterare;
— orizontul şisturilor disodilice inferioare, format din şisturi argi-
loase-marnoase, negricioase, foarte subţiri, cu rozete de gips, eflorescente
de sulfaţi şi schelete şi solzi de peşti şi intercalaţii de gresie de Kliwa.
Acest orizont este întîlnit peste orizontul marnelor albe în primele patru
unităţi stratigrafice.
în unitatea submarginală, orizontul şisturilor disodilice este invadat
de conglomerate cu elemente verzi:
— orizontul gresiei de Kliwa, silicioasă, albicioasă, uneori slab găl-
buie, în care sînt intercalaţii de şisturi disodilice, care predomină în par-
tea inferioară a orizontului;
— orizontul Suprakliwa;
— orizontul şisturilor disodilice superioare;
— orizontul şisturilor menilitice superioare;
— orizontul de tranziţie.
începînd din orizontul menilitelor inferioare şi superioare, al marne-
lor albe bituminoase, al disodilelor inferioare şi superioare, ca şi în ori-
yontul de tranziţie sînt orizonturi de gresie. Aceste toate orizonturi nu
sînt întîlnite pe toate structurile.
O succesiune a acestor orizonturi, aproape completă, este întîlnită pe
structura Modîrzău (fig. 70).
Grosimea acestor orizonturi variază chiar pe aceeaşi structură, cum
este cazul structurii Gropile lui Zaharache, unde grosimea gresiei de
Lucăceşti este de 25—30 m, grosimea orizonturilor marnelor albe bitu-
minoase şi a menilitelor inferioare variază între 20 şi 80 m, grosimea
orizontului şisturilor disodilice inferioare variază între 30 şi 100 m, iar
cea a orizontului gresiei de Kliwa, cu cele trei complexe (K I( Kn şi Km),
între 200 şi 350 m. Orizonturile şisturilor disodilice şi menilitice supe-
rioare însumează o grosime de circa 70 m, care pe unele structuri atinge
chiar 120 m.
în ceea ce priveşte orizontul Suprakliwa, pe structurile unde este în-
tîlnit, are o grosime ce variază între 40 şi 80 m, iar orizontul de tranziţie,
o grosime de circa 50 m.
119
Sînt structuri, aşa cum s-a menţionat, pe
care lipsesc unele orizonturi ca, de exemplu:
pe structura Toporu-Chilii orizontul gresiei
de Lucăceşti, al marnelor albe bituminoase,
al disodilelor inferioare şi, parţial, orizontul
de tranziţie.
Miocenul este întîlnit sub forma de de-
pozite cu sare, marne, argile, gresii, anhidrit
şi, uneori, gipsuri.
Ini Subzona Flişului Paleogen, din punct
de vedere tectonic, se separă două unităţi:
unitatea (pînza) de Tarcău sau medio-margi-
nală, de care sînt legate zăcăminte de hidro-
carburi şi care, de-a lungul unei linii tecto-
nice, încalecă peste cea de-a doua unitate,
unitatea (pînza) marginală (externă) sau au-
tohton, de care aparţin cele mai importante
zăcăminte de hidrocarburi şi aceasta, la rîn-
dul ei, ia contact cu depresiunea din faţa
Carpaţilor Orientali, tot de-a lungul unei li-
nii de încălecare.
în pînza medio-marginală se întîlnesc
toate tipurile de cute: cute anticlinale sime-
trice, cute anticlinale asimetrice, cute falii.
în ansamblul ei, unitatea marginală se
prezintă ca un anticlinorium, format din cute
anticlinale şi cute-solzi, deversate de la vest
către est.

12.1.2.1. Condiţiile de formare a zăcămintelor


de hidrocarburi
Scor o 1 5 000
Fig. 70. Profilul electric tip oli- Rocile-mamă sînt reprezentate prin şistu-
gocen — Modîrzău. rile menilitice, şisturile disodilice şi marnele
albe bituminoase.
Rocile rezervor sînt reprezentate prin gresia de Lucăceşti, gresia de
Kliwa, gresia din orizontul de tranziţie, Suprakliwa, gresiile intercalate
în orizontul marnelor albe bituminoase, al menilitelor inferioare şi supe-
rioare şi al disodilelor inferioare şi superioare. în afară de oligocen, pe
unele structuri (Leorda, Comăneşti-Podei, Dărmăneşti, Păcuriţa) s-au do-
vedit bune roci rezervor şi gresia de Tarcău din eocen şi nisipurile şi
gresiile din sarmaţianul bazinului post-tectonic Comăneşti.
Rocile protectoare sînt reprezentate fie de depozitele din pînza me-
dio-marginală, care protejează zăcămintele din oligocenul unităţii externe,
fie, pe unele structuri, de miocenul cu sare sau de zona asfaltizată a gre-
siei de Kliwa ce apare la suprafaţă, ca la Solonţ—Stăneşti. Zăcămintele
din oligocen sînt, în general, stratiforme boltite cu trecere spre masive,
limita petrol-apă fiind tabulară.
în general structurile sînt legate de cute solzi (Ghelinţa, Lepşa, Slă-
nic-Băi, Dofteana-Bogata, Dofteniţa, Cerdac, Geamăna, Zemeş-Cilioaia şi
120
altele), dar sînt şi unele structuri legate de cute anticlinale simetrice
(Uture-Moineşti oraş, Cucuieţi, Mihoc şi altele), de cute anticlinale asi-
metrice (Gropile lui Zaharache, Chilii-Vest, Arşiţa, Frumoasa, Slănic-Fe-
răstrău, sau de brachianticlinale (Tazlăul Mare).

12.1.2.2. Aliniamente structurale (zone de acumulare)

Structurile se pot grupa pe o serie de aliniamente, dispuse în general.


pe direcţia N—S (fig. 71), şi de care sînt legate zone de acumulare. în
cadrul acestor aliniamente sînt caracterizate o serie de structuri.

Fig. 71, Structurile gazeifere şi petro-gazeifere din Subzona Flişului


Paleogen şi Zona Miocenă din Moldova:
l — Geamăna; 2 — Gropile lui Zaharache; 3 — Chilii-Vest; 4 — Taşbuga;
5 — Taşbuga-Sud; 6 — Chilii-Est; 7 — Cilioaia-Vest: 8 — Zemeş; 9 — Moi-
neştl-Vest; 10 — Leorda; 11 — Comăneşti; 12 — Arşiţa; 13 — Foaie—Tazlău—Mo-
dirzău—Piatra-Crăpată—Moineşti; 14 — Văsieşti- Vest; 15 — Dărmâneşti; 16 — Fru-
moasa; 17 — Solonţ—Uture-Moineşti—Oraş; ÎS — Văşiesti-Est; 19 — Tazlăul Mare;
20 — Mihoc; 21 — Cucuieţi; 22 — Dofteniţa; 23 — Slânic Băi; 24 — Nineasa;
25 — Păcuriţa; 26 — Cerdac-Vest; 27 — Cerdac-Centru; 28 — Lepşa; 29 — Cer-
dac-Est; 30 — Larga; 31 — Doftana; 22 — Slănic: 33 — Fierăstrău; 34 — Ghe-
linţa; 35 — Cîmpeni-Vest; 36 — Cîmpeni; 37 — Tescani; 38 — Caşin; 39 — Cîmpuri.

121
Aliniamentul I: Geamăna.
Structura Geamăna (fig. 72) este o cută-solz, foarte compartimentată.
Unele sonde amplasate pe unitatea medio-marginală traversează mioce-
nul cu sare, apoi oligocenul, după care intră în eocenul unităţii externe.
Zăcămintele de petrol sînt cantonate în eocen, gresia de Kliwa, complexul
Suprakliwa şi orizontul de tranziţie.
Aliniamentul II: Chelinţa
Aliniamentul III: Gropile lui Zaharache — Chilii Vest-Taşbuga.
Structura Chilii-Vest este un anticlinal foarte compartimentat, care,
de-a lungul unui accident tectonic longitudinal, încalecă cuta Toporu.
Acumulările de petrol sînt în gresia de Lucăceşti, în gresiile intercalate
în orizontul marnelor albe bituminoase, în gresia de Kliwa şi în orizontul
de tranziţie (fig. 73).
Structura Taşbuga pare a fi legată de cute solzi suprapuse cu o tec-
tonică foarte complicată şi care încalecă oligocenul de la Cilioaia-Vest şi
oligocenul de la Zemeş. Sînt zăcăminte de petrol în gresia de Kliwa şi în
orizontul de tranziţie (fig. 74).

& Bis
Fig. 72. Secţiune geologică prin structura Geamăna.

122
Fig. 74. Secţiune geologică prin structura Tasbuga
Aliniamentul IV: Chilii—Toporu—Cilioaia-Vest—Doftăniţa—Slănic-
Băi.
Aliniamentul V: Fruntea Comanului—Zemeş—Moineşti-Vest—Leor-
da—Comăneşti.
Structura Zemeş. Deasupra orizontului breciei tectonice s-a pus în
evidenţă un solz care corespunde cutei solz faliate Cilioaia Est şi sub ori-
zontul brecciei tectonice s-a pus în evidenţă un alt solz faliat care cores-
punde structurii Zemeş. Zăcăminte de petrol sînt în gresia de Kliwa şi
orizontul de tranziţie (fig. 75).
Aliniamentul VI: Arşiţa—Foaie—Tazlău—Modîrzău—Moineşti—Văsi-
eşti-Vest — Dărmăneşti — Nineasa.
Structura Arşiţa este o cută asimetrică, cu flancul estic foarte com-
partimentat, iar flancul vestic încălecat, de-a lungul brecciei, de struc-
tura Chillii. Se exploatează gresia de Kliwa, complexul Suprakliwa şi ori-
zontul de tranziţie, în care sînt zăcăminte de petrol (fig. 76).
Structura Tazlău este legată de o cută solz, faliată, deversată spre est
şi se exploatează, ca şi la Moineşti, gresia de Lucăceşti, gresiile din ori-
zontul menilitclor inferioare, al marnelor albe bituminoase, gresia de
Kliwa, complexul Suprakliwa şi orizontul de tranziţie (v. fig. 75).
Structura Moineşti, de asemenea, este legată de o cută solz deversată
de la vest la est, iar acumularea de la Moineşti-Oraş, de o cută anticli-
nală faliată, cu flancul vestic scufundat (fig. 77).
La Moineşti sînt zăcăminte de petrol în gresia de Lucăceşti, gresia de
Kliwa, gresia de tranziţie şi sarmaţian.
Structura Dărmăneşti. Peste eocenul de Tarcău, faliat şi flancat de
stratele de Plopu, gresia de Lucăceşti, marnele albe bituminoase, disodi-
lele inferioare si gresia de Kliwa, urmează discordant sarmaţianul (fig. 78).
Sînt zăcăminte de petrol în sarmaţian, eocen şi gresia de Kliwa.
Structura Nineasa este o cută solz, slab deversată spre est cu zăcă-
minte de petrol în orizontul de tranziţie (fig. 79).
Aliniamentul VII: Frumoasa—Solonţ—Uture—Piatra Crăpată—Moi-
neşti-Oraş — Văsieşti-Est — Păcuriţa — Cerdac-Vest — Cerdac-Cen-
tru — Lcpşa.
Structura Frumoasa este un anticlinal asimetric faliat, cu flancul estic
mult mai scufundat. Orizonturile Kliwa şi Suprakliwa formează un sin-
gur complex din care se exploatează petrol, ca şi din orizontul de tran-
ziţie (fig. 80).
Aliniamentul VIII: Tazlăul Mare.
Structura Tazlăul Mare se prezintă sub forma unui brachianticlinal
larg, faliat pe ambele flancuri. Pe această structură sînt zăcăminte de
gaze în toate complexele de pe intervalul stratigrafie care cuprinde gre-
sia de Lucăceşti, gresia de Kliwa şi gresiile din orizonturile disociilelor
superioare şi din orizontul de tranziţie (fig. 81).
Aliniamentul IX: Mihoc—Cucuieţi.
Structura Mihoc este legată de o cută anticlinală cu flancul estic mult
mai scufundat de-a lungul unui accident tectonic. Zăcăminte de petrol
sînt în gresia de Kliwa şi gaze în orizontul de tranziţie (fig. 82).
Aliniamentul X: Cerdac-Est.
Aliniamentul XI: Larga—Dofteana—Slănic—Fierăstrău.
Structura Larga se caracterizează printr-o serie de solzi deversaţi de
la vest către est. Zăcămintele de petrol sînt cantonate în gresia de Kliwa
şi Suprakliwa (fig. 83).
124
125
Fig. 76. Secţiune geologică prin structura Arşiţa.
127
Fig. 78. Secţiune geologică prin structura Dărmăneşti.
Fig. 79. Secţiunea geologică prin structura Nineasa.

Fig. 80. Secţiune geologică prin structura Frumoasa.


Fig. 81. Secţiune
geo
logi

prin
stru
ctur
a
Taz
lăul
Ma
re.
Fig. 82.
Secţiun
e
geologic
ă prin
structur
a
Mihoc.
Fig. 83. Secţiune geologică prin structura Larga.
Fig. 85. S
13 S tr
e u
1 c
ţ ct
i u
u r
n a
e D
g of
e te
o a
l n
o a
g es
i
Fig. 84. Secţiune geologică prin c te
structura Dofteana. ă o
c
p ut
r ă
i a
n
nt
s ic
t li-
r n
u al
c
t ă
u c
r u
a fl
a
S n
l
ă c
n ul
i v
c es
. ti
c
fo
ar
te
fa
li
at
d
e
fa
lii
tr
a
ns
v
er
sa
le
şi
lo
n
gi
tu
di
n
ale şi care în- solz, cu
calecă peste solzul flancul estic încălecat de cel
Bogata. vestic, şi în
Zăcăminte de care n-au fost traversate toate
petrol sint în orizontu-
intervalul rile oligocenului. Zăcămintele
stratigrafie care de petrol
cuprinde orizontul sînt cantonate în orizontul de
gresiei de tranziţie
Lucăceşti, (fig. 85).
orizontul gresiei Structura Fierăstrău este
de Kliwa şi o cută anti-
orizontul de clinală faliată pe ambele
tranziţie (fig. 84). flancuri şi cu
Structura orizonturile oligocenului într-o
Slănic este o cută- succesiune
Fig. 86. Secţiune geologică prin structura Fierăstrău.
132
aproape completă. Zăcăminte de petrol sînt în gresia de Kliwa şi Supra-
kliwa, care formează un singur orizont şi în orizontul de tranziţie
(fig. 86).
Structuri petrolifere au fost descoperite şi în bazinul post-tectonic
Comăneşti unde, peste paleogen, format din orizontul gresiei de Tarcău,
în bază, şi din orizontul stratelor de Plopu, la partea superioară, ur-
mează oligocenul şi, discordant, sarmaţianul şi meoţianul. în afară de
eocen şi oligocen sînt zăcăminte de petrol şi în sarmaţian pe structurile:
Moineşti, Leorda, Comăneşti, Podeiu, Dărmăneşti.

12.1.2.3. Dificultăţi în foraj

Dintre dificultăţile care pot fi întîlnite în forajul sondelor atît în


unitatea medio-marginală, cit şi în unitatea marginală se menţionează:
— pierderi de circulaţie la suprafaţă, care au loc în eocen şi oligo-
cen cînd acestea sînt formate din gresii fisurate. Pierderile sînt combă-
tute cu materiale de blocare şi cimentări repetate cu ciment uşor, după
care intervalul respectiv se închide prin tubarea unei coloane de ancoraj;
— strîngeri şi dărîmări de găuri de sondă în eocen şi senonian, în
dreptul zonelor argiloase (de multe ori brecifiate), precum şi contaminări
ale fluidului de foraj cu calcit. Aceste dificultăţi pot fi înlăturate prin
mărirea densităţii fluidului de foraj şi prin tratamente pentru anihilarea
ionului de calciu;
. — pierderi de fluid de foraj în gresia de Tarcău (Taşbuga, Chilii-Vest)
sau viituri de apă dulce (Geamăna-Nord);
— dărîmări şi ocniri ale pereţilor găurii de sondă, pe unele structuri,
la traversarea miocenuiui cu sare. Fluidele de foraj se mineralizează pro-
vocînd dificultăţi în formaţiunile geologice ce urmează a fi traversate
(strîngeri de gaură, prinderi de garnitură). în general, aceste dificul-
tăţi sînt eliminate prin închiderea miocenuiui cu sare cu o coloană in-
termediară şi înlocuirea fluidului de foraj mineralizat cu fluide nemino-
ralizate, după care se continuă forajul;
— oligocenul provoacă dificultăţi la traversare, prin pierderi do fluid
de foraj (mai ales pe structurile depletate) şi prin gazeificări ale aces-
tuia, în zonele cu gresii ale oligocenului există pericolul prinderii gar-
niturii de foraj prin lipire, atunci cînd densitatea fluidului de foraj de-
păşeşte 1,25 kg/dm3. Cînd se interceptează oligocenul în zonă inundată,
sub presiune, au loc viituri de apă sărată;
— la traversarea eocenului, în calcarele de Doamna se produc difi-
cultăţi în timpul forajului, datorită viiturilor de apă sărată, gazeificării
fluidului de foraj, precum şi eventualelor pierderi ale fluidului de fo-
raj. Pentru traversarea eocenului se utilizează fluide grele, cu densitatea
pînă la 1,8 kg/dm3, în funcţie de structură.
De asemenea, una din dificultăţile de foraj care se întîlneşto, în spe-
cial, în zona flişului, este aceea a necesităţii forajului dirijat, impusă de
două cauze principale şi anume:
— tendinţa normală de deviere a găurii de sondă, ca urmare a al-
ternanţei mari a stratelor şi a înclinării mari a acestora, ajungînd une-
ori pînă la 60—70°. Tendinţa de înclinare a acestora are un pronunţat
caracter de direcţie nord-est;
133
— morfologia terenului fiind foarte complicată, este imposibil să se
amplaseze locaţiile în poziţii sud-vestice, faţă de poziţia de talpă, pen-
tru a se fora pe tendinţa naturală de deviere.
Deoarece poziţia de talpă a sondelor este impusă de gabaritul de fund,
majoritatea sondelor se forează dirijat cu turbina, cu restricţii de apăsare,
fapt care conduce la micşorarea vitezelor de foraj, respectiv la mărirea
timpului de săpare a sondelor.

12.1.2.4. Dificultăţi în extracţie

Dintre dificultăţile ce pot fi întîlnite în timpul extracţiei se menţio-


nează:
— ruperea prăjinilor de pompare datorită înclinării mari a găurilor
de sondă, cu schimbări de azimut (situaţie întîlnită pe majoritatea
structurilor);
— depuneri de nisip (Zemeş, Moineşti-Oraş, Dărmăneşti);
— blocarea stratelor după fisurare (Gropile lui Zaharache, Chilii-Vest,
Zemeş, Mihoc);
— punerea în producţie a multor sonde se face greu, datorită blo-
cării stratului productiv cu fluid de foraj.

12.1.2.5. Perspective de noi zăcăminte

Zcna de prim interes este Ghelinţa—Comandau şi, de asemenea, pre-


zintă interes zona Asău unde s-a descoperit şi pus în exploatare recent
un zăcămînt la adîncimea de 5 300 m, cît şi investigarea în continuare
a paleogenului şi eventual a altor formaţiuni mai vechi din toată sub-
zona externă.
în tabelul 9 se dau structurile şi formaţiunile geologice productive
din subzona externă a flişului din Moldova.

12.1.3. ZONA FLIŞULUI DIN MUNTENIA

De la Valea Buzăului spre vest, cretacicul subzonei interne a flişu-


lui prezintă variaţii de litofacies, el fiind caracterizat printr-o alternanţă
de marnocalcare, marne cenuşii, care în mare parte sînt înlocuite de
marne roşii, iar subzona externă a flişului se fragmentează în două mari
anticlinale ce formează Pintenul de Homorîciu, situat la interior, şi Pin-
tenul de Văleni, situat la exterior. Aceşti pinteni se afundă sub cuver-
tura neogenă şi prin cîteva apariţii sporadice mai pot fi urmăriţi pînă
la vest de Valea Dîmboviţei.
Depozitele neogene pătrund şi între aceste două anticlinale formînd
sinclinalul (cuveta) de Slănic, la nord de Pintenul de Homorîciu, şi sin-
clinalul (cuveta) de Drajna, între cei doi pinteni.
De la Valea Buzăului spre vest, din cele cinci unităţi stratigrafice
separate de-a lungul Carpaţilor Orientali d in Moldova, din eocen este
întîlnită numai unitatea internă, a gresiei de Tarcău, eu trei faciesuri:
— faciesul de nord (faciesul de Şotrile), format dintr-o alternanţă
de marne albicioase cu gresii calcaroase şi calcare;
— faciesul median (din Pintenul de Homorîciu), format din bancuri
groase de gresie de Tarcău cu intercalaţii de argile negricioase şi
marne cenuşii;
134
Tabelul 9
Structurile şi formaţiunile geologice productive din subzona externă a flişului
din Moldova
— faciesul de sud (din Pintenul de Văleni) format dintr-o alternanţă
de gresii, marne şi argile negricioase.
Oligocenul de la "Valea Buzăului spre est este întîlnit sub două facie-
suri şi anume: faciesul de Pucioasa, în Pintenul de Homorîciu şi facie-
sul gresiei de Kliwa, în Pintenul de Văleni.
Oligocenul din Pintenul de Homorîciu este format, de jos în sus, din
următoarele orizonturi:
— orizontul menilitelor inferioare;
— orizontul şisturilor disodilice inferioare;
— orizontul stratelor de Pucioasa, cel mai dezvoltat, format din-
tr-o alternanţă de marne, argile cenuşii şi gresii calcaroase grosiere (gre-
sia de Fusaru) în care sînt şi intercalaţii de marne şi calcare sideritice;
— orizontul stratelor de Vineţişu, format dintr-o alternanţă de mar-
ne şi gresii calcaroase compacte;
— orizontul menilitelor şi disodilelor superioare.
Oligocenul din Pintenul de Văleni este format de jos în sus din:
— orizontul menilitelor inferioare;
— orizontul şisturilor disodilice inferioare;
— orizontul gresiei de Kliwa inferioară (alternanţă de gresii de Kli-
wa şi şisturi disodilice cu marne argiloase de tip Pucioasa);
— orizontul gresiei de Kliwa superioară (gresia de Buştenari), for-
mat din strate de gresie de Kliwa, slab cimentată şi şisturi disodilice;
— orizontul şisturilor menilitice superioare şi al diatomitelor, for-
mat din şisturi disodilice, diatomite şi intercalaţii de menilite.
Condiţiile de formare a zăcămintelor de hidrocarburi sînt:
Pentru cretacic aceste condiţii sînt realizate de prezenţa rocilor-mamă,
rezervor şi protectoare ca şi a unei capcane.
Roca-mamă este reprezentată prin şisturile argiloase negre.
Roca-rezervor este alcătută din gresii calcaroase şi calcare grezoase.
Roca-protectoare este reprezentată prin intercalaţiile de marne ce-
nuşii.
Pentru eocenul din Pintenul de Homorîciu, prezent prin facies me-
dian, aceste condiţii sînt realizate de:
— roca-mamă, reprezentată de argilele negricioase:
— roca-rezervor, reprezentată prin gresia de Tarcău;
— roca-protectoare reprezentată prin toate intercalaţiile de marne
cenuşii.
Pentru eocenul din Pintenul de Văleni condiţiile de formarea zăcă-
mintelor de hidrocarburi sînt realizate de:
— roca-mamă, prin argilele negricioase;
— roca-rezervor, prin gresii;
— roca protectoare, prin marne.
Pentru oligocenul din Pintenul de Homorîciu:
— roca-mamă este reprezentată prin şisturile menilitice şi disodilice
superioare şi inferioare;
— roca-rezervor este reprezentată prin gresia de Fusaru;
— roca-protectoare este reprezentată prin orizontul stratelor de Vi-
neţişu şi prin marnele din stratele de Pucioasa.
Pentru oligocenul din Pintenul de Văleni:
— rocile-mamă sînt reprezentate prin şisturile menilitice şi disodi-
lice inferioare şi superioare;
136
Fig. 87. Structurile petro-gazeifere şi gazeifere din pintenul de Homo-
rîciu, de Văleni, Cuveta de Drajna şi de la contactul zonei miopliocene
cu Pintenul de Văleni:
1 — Izvoarele; 2 — Poseşti; 3 — Cărbuneşti; 4 — Surani; 5 — Predeal—Sărari;
6 — Opăriţi; 7 — Copăceni; 8 — Cosminele; 9 — Buştenari; 10 — Vîrful Dră-
gănesei; 11, 12 — Vîrfuri-Vişineşti; 13 — Vulcana; 14 — Stîrmini.

— rocile rezervor sînt reprezentate prin gresia de Kliwa inferioară


şi superioară precum şi prin nisipurile şi gresiile lenticulare din stra-
tele de Podul Morii;
— rocile protectoare sînt reprezentate prin marnele din stratele de
Podul Morii şi prin orizontul de diatomite.
S-au obţinut unele rezultate de producţie de gaze şi petrol din cîteva
structuri de dimensiuni mici (fig. 87), atît din eocenul Pintenului de Homo-
rîciu, cît şi din oligocenul Pintenului de Văleni. De asemenea, s-au dove-
dit productive şi helveţianul şi meoţianul din cuvertura neogenă. în afară
de rezultatele obţinute din zona celor doi pinteni, s-au obţinut rezultate
de producţie de petrol din meoţian pe structura Poseşti, care este un mo-
noclin faliat, format din pliocenul cuvetei de Drajna (fig. 88). Structurile
Cosminele Stîrmini, Vîrfuri-Vişineşti şi Cătiaşu se prezintă sub forma unor

Fig. 89. Secţiune geologică prin

Fig. 88. Secţiune geologică prin structura Poseşti.


structura Cosminele.
Fig. 90. Secţiune geolo-
gică prin structura Iz-
voarele.

cute anticlinale faliate (fig. 89), iar structura Izvoarele se prezintă ca un


monclin (fig. 90).
în tabelul 10 se dau structurile şi formaţiunile geologice productive
din Pintenul de Homorîciu, Cuveta de Drajna şi Pintenul de Văleni.

Tabelul 10
Structurile şi formaţiunile geologice productive din Pintenul de Homorîciu,
Cuveta de Drajna şi Pintenul de Văleni
Pintenul de Homorîciu Cuveta de Pintenul de Văleni
Drajna

Structura Izvoa- Că- Vâr- Stîr- Vul- Poseşti Cosminele Buştenari


re furi mini
tiaşu cana

Formaţiu- Eocen Eocen Eocen Eocen Eocen Meoţian Helveţian Meoţian


nea pro- • • • • •
(în- Oligocen Oligocen Helveţian
chi- • • •
să) Oligocen

12.2. ZONA MIOCENÂ DIN MOLDOVA

Această zonă este situată între zona flişului Carpaţilor Orientali şi falia
pericarpatică. Peste fundamentul acestei zone, format în oligocen, ur-
mează miocenul, iar de la Valea Trotuşului se adaugă şi pliocenul, re-
prezentat prin toate cele patru etaje şi avînd, în general, aceleaşi ca-
ractere litologice ca şi depozitele pliocene din Zona Cutelor Diapire.
în tabelul 11 se prezintă profilul lito-stratigrafic sumar al depozitelor
miocene din această zonă.
138
Tabelul 11
Profilul lito-stratigrafic al depozitelor miocene din Zona Miocenâ din Moldova
Etaj Subetaj Scurtă caracterizare din punct de vedere litologic

Sarma- Calcare lumachelice.


ţian Chersonian Calcare colitice şi lumachelice cu intercalaţii de con-
glomerate şi gresii.
Bassarabian Marne cu intercalaţii sau alternanţă cu gresii cu tro-
vanţi sau gresii colitice.
Volhinian

Buglovian Marne cu intercalaţii subţiri de şisturi argiloase bitu-


minoase; gresii slab consolidate şi nisipuri (stratele
de Andreiaşu).

Tortonian Orizontul marnelor cu Spirialis. Orizontul şisturilor cu


radiolari. Orizontul breciei sării. Orizontul marnelor
tufacee cu globigerine si al tufurilor în care sînt in-
tercalate gresii calcaroase (gresii de Răchitaşu).

Helveţian Marne cenuşii cu intercalaţii de gipsuri, tufuri daci-


tice şi uneori nisipuri sau strate subţiri de gresii
(stratele de Cîmpeni).
Gresii şi nisipuri cu intercalaţii de marne roşii (stra-
tele de Tescani).

Burdigalian Conglomerate de Pleşu şi de Pietricica, în care pre-


domină elemente de şisturi verzi de tip dobrogean,
subordonat conţinînd şi elemente de tip carpatic, ar-
coze, gnaise etc.

Acvitanian Marne şi argile verzi, cu intercalaţii de gresii verzi


calcaroase şi gipsuri. '

Fundamentul este format din oligocen, care se cunoaşte în unele zone


ca de exemplu: anticlinalui Pleşu, unde este prezent prin marnele albe bi-
tuminoase, anticlinalui Pietricica, unde apar menilitele, la Ciortea unde
apare gresia de Kliwa invadată de conglomerate cu elemente verzi.
între marginea externă a flişului (în vest) şi falia pericarpatică (în est),
în depozitele miocene au fost puse în evidenţă o serie de cute anticlinale
faliate, brachianticlinale, monoclinale, separate de sinclinale largi.

12.2.1. CONDIŢIILE DE FORMARE A ZĂCĂMINTELOR DE HIDROCARBURI

Rocile-mamă sînt prezente prin şisturile menilitice şi disodilice din oli-


gocen, intercalaţiile pelitice din helveţian, buglovian şi sarmaţian şi şistu-
rile cu radiolari din tortonian.
Rocile-rezervor sînt întîlnite în oligocen (gresia de Kliwa) în helve-
ţian (nisipuri şi gresii — stratele de Tescani), în buglovian (nisipuri şi
gresii — stratele de Andreiaşu) şi sarmaţian (nisipuri şi gresii).

139
Fig. 91. Secţiune geologică prin structura Cîmpeni.
Rocile protectoare sînt formate de toate intercalaţiile impermeabile din
oligocen, helveţian, buglovian şi sarmaţian.
Tipul zăcămintelor: stratiforme, boltite, compartimentate, stratiforme
ecranate tectonic şi stratigrafie.
Pînă în prezent au fost puse în evi-
denţă zăcăminte de hidrocarburi (în oli-
gocen, helveţian, buglovian şi sarmaţian)
la nord de Valea Trotuşului, pe cutele an-
ticlinale faliate Cîmpeni (fig. 91) şi Cîm-
peni-Vest, şi pe branchianticlinalul faliat
Tescani (fig. 92), iar la sud de Valea Tro-
tuşului, pe monoclinalul Caşin şi pe cuta
faliată Cîmpuri-Vizantea.
în tabelul 12 se dau structurile şi for-
maţiunile geologice productive din zona
miocenă din Moldova.

12.2 2. DIFICULTĂŢI IN FORAJ

In helveţian au loc strîngeri şi dărîmări


de gaură, iar în zonele depletate au loc
pierderi de fluid de foraj.
în burdigalian au loc lipiri ale garni-
turii de foraj în dreptul zonelor grezoase
la densităţi ale fluidelor de foraj mai mari
decît 1,23 kg/dm3 şi din cauza forabili-
Fig. 92. Secţiune geologică prin tăţii reduse ce are loc în acest etaj se pro-
structura Tescani. duce îmbătrînirea găurii de sondă.
140
Tabelul 12
Structurile şi formaţiunile geologice productive din Zona Miocenă
N. Formaţiunea Oligocen Helvetian Buglovian Sarma; lan
>v productivă
Structura ^^\^^

Cîmpeni •

Cimpeni-Vest •

Tescani • •

Caşin •

Cîmpuri—Vizantea •

12.2.3. PERSPECTIVE DE NOI ZĂCĂMINTE

Prim interes prezintă de a fi investigate, în continuare, depozitele mio-


cene (helvetian, buglovian, sarmaţian) în perspectiva descoperirii de noi
zăcăminte, cît şi oligocenul.

12.3. ZONA CUTELOR DIAPIRE

Această zonă, situată în faţa Carpaţilor Orientali şi cunoscută şi sub


numele de Zona Miopliocenă, este cuprinsă între Valea Slănicului de
Buzău şi Valea Dîmboviţei şi după datele obţinute prin foraje, ea încalecă
de-a lungul faliei pericarpatice Platforma Moesică, din faţă, datorită ac-
ţiunii de subîmpingere spre nord a acesteia. Această zonă se reazemă cu
flancul nordic pe Zona Flişului Paleogen şi cu flancul sudic pe Platforma
Moesică. Intre Valea Slănicului de Buzău şi Valea Cricovului Sărat, res-
pectiv în partea de est a zonei miopliocene, sînt cute-falii deversate spre
sud sau chiar spre nord şi în axul lor apar lame de sare sau diapire, dar
numai în zona de la vest de Cricovul Sărat se întîlnesc cute diapire tipice.
în sens strict, Zona Cutelor Diapire este cuprinsă între Valea Crico-
vul Sărat, în est, Valea Dîmboviţei, în vest, cei doi pinteni, de Văleni şi
Homorîciu, în nord, şi falia pericarpatică, de pe direcţia Mizil, Gura Şuţii,
Nord-Găieşti în sud. Diapirismul a fost denumit, explicat şi definit pentru
prima dată în ţara noastră de L. Mrazec (1915). Această zonă este umplu-
tă cu depozite miocene şi pliocene ce au ca substrat depozite paleogene
(:ab. 13). Ca urmare a subîmpingerii Platformei Moesice sub Zona Mio-
pliocenă, sondele din apropierea contactului Platformei Moesice cu Zona
M:o-Pliocenă au întîlnit şi depozite mai vechi, mezozoice şi paleozoice,
de platformă.
141
Tabelul 13 (continuare)
Tabelul 13 (continuare)
Seria, Scurtă caracterizare Operaţii
etaj din punct de vedere litologic

Tortonian Orizontul marnelor cu Spiria-


lis.
Orizontul marnelor cu radio-
lari format din şisturi argi-
loase foioase de tipul şisturilor
disodilice, cu intercalaţii mar-
no-calcaroase, uneori silicifia-
te, în care sînt radiolari.
Orizontul „breciei sării", for-
mat din 'marne argiloase, de
regulă bituminoase şi sărate.
In acest orizont se întilnesc
depozite de sare (sarea de Slă-
nic-Prahova, Telega, Cimpina,
Predeal-Sărari).
Orizontul tufurilor cu globi-
gerine, format din tufuri da-
citice ce au intercalaţii de
marne albe tufacee cu un con-
ţinut mare de globigerine.

Helveţian Marne cenuşii micacee, nisi-


poase, cu intercalaţii subţiri
de marne roşii la partea supe-
rioară.
Marne roşii micacee, nisipoase
în jumătatea inferioară. In
afară de intercalaţii de nisi-
puri şi gresii cenuşii micacee,
mai sînt şi intercalaţii de
gipsuri, tufuri dacitice şi,
uneori, şisturi marnoase, fo-
ioase, cu aspect disodiliform şi
şisturi calcaroase bituminoase.

Burdigalian Alternanţă de gresii grosiere


cenuşii şi roşii-cărămizii cu
conglomerate. Bine reprezen-
tat la Brebu (conglomeratele
de Brebu) şi la Schiuleşti lin-
gă Vălenii de Munte.

Acvitanian Marne vineţii, şisturi bitumi-


noase foioase, cu aspect diso-
diliform, de culoare neagră,
cu intercalaţii de gips şi cal-
care şistoase-bituminoase, aco-
perite uneori cu eflorecenţe
de sulfaţi. Se întîlnesc mani-
festaţii saline şi uneori chiar
depozite de sare. (Acest etaj
este, după unii geologi, con-
siderat ca făcînd parte din
paleogen).

144
Tabelul 13 (continuare)
Saria, Scurtă caracterizare Observaţii
etaj din punct de vedere litologic

Oligocen In acest etaj, de jos în sus,


sînt întîlnite următoarele ori-
zonturi: meni li te, şisturi diso-
dilice, gresia de Kliwa infe-
rioară, stratele de Podul Mo-
rii, orizontul gresiei de Kliwa
superioară şi, la partea supe-
rioară, un orizont de menilite
şi diatomite.

Eocen Alternanţă de gresii şi marnă.

12.3.1. CONDIŢIILE DE FORMARE A ZĂCĂMINTELOR DE HIDROCARBURI

Rocile-mamă din Zona Cutelor Diapire sînt reprezentate prin şistu-


rile menilitice şi disodilice oligocene, şisturile argiloase din stratele de
Podul Morii, şisturile bituminoase cu aspect disodiliform din acvitanian,
şisturile calcaroase bituminoase din helveţian, şisturile cu radiolari din
tortonion, şisturile calcaroase bituminoase din buglovian şi sarmaţian.
De asemenea, sînt considerate roci-mamă, pe unele structuri, rocile pe-
litice din meoţian, ponţian, dacian şi levantin.
Rocile rezervor sînt de tip granulai*, respectiv sînt reprezentate prin
nisipuri, nisipuri marnoase şi gresii. în sarmaţianul structurii Boldeşti sînt
roci rezervor şi microconglomeratele.
Rocile protectoare. Rocile pelitice care au avut rolul de roci-mamă de
hidrocarburi, după ce au îndeplinit acest rol, s-au tasat şi au devenit roci
protectoare.
Admiţîndu-se prezenţa rocilor generatoare de hidrocarburi în toate
etajele geologice în care sînt zăcăminte, respectiv admiţîndu-se că petro-
lul este în zăcămînt primar şi acesta s-a format în urma migraţiei la-
terale a hidrocarburilor, nu este nici o legătură între sare şi formarea
zăcămintelor. Sarea fiind impermeabilă, nu sînt argumente pentru a se
considera că hidrocarburile au migrat pe verticală, pe lîngă pereţii sării,
dintr-o formaţiune geologică mai veche în una mai nouă, ca, de exem-
plu, din oligocen în meoţian sau dacian.
Legătura dintre zăcămintele de hidrocarburi şi diapirismul sării este
de natură mecanică; sîmburii de sare au contribuit la formarea capcane-
lor fie prin formarea cutelor anticlinale, mai mult sau mai puţin compar-
timentate, fie prin formarea ecranelor pe flancurile cutelor anticlinale
străpunse de sare.
Tipul zăcămintelor. Zăcămintele din pliocen sînt stratiforme boltite,
compartimentate sau ecranate tectonic; zăcămintele din oligocen, helve-
ţian, buglovian şi sarmaţian sînt de tip stratiform, ecranate stratigrafie. în
această zonă, în urma prospecţiunilor geologice, geofizice şi în special al
rezultatelor obţinute prin foraje, au fost puse în evidenţă o serie de struc-
turi diapire dispuse linear, în culise, care formează zone structurale ma-
jore, paralele cu lanţul carpatic şi de care sînt legate zone de acumulare
pentru petrol şi gaze.
10 — 1
Geol
ogia
zăcă
minte
lor de
hidro
carbu
ri
Fig. 93Structurile petro-gazeifere şi gazeifere din Zona Miopliocena
1 — Cărbuneşti; 2 — Surani; 3 — Predeal—Sărari: 4 — Opări'i: 5 —Copăceni: 6 — Cîmpina—Runcu: 7 — Buştenari; 8 — Virful Drăgăne-sei; 9 —Colibaşi; 10 — Ocniţa; 11 — Valea Reşca: 12
— Glodeni; 13 — Doireşti—Şotinga: 14 — Dolani: 15 — Apostolaehe; 16 — Păcurett; 17 — Măgurele; 18 — Ţintea; 19 — Băieoi; 20 — Floreşti; 21 — Căiineşti; 22 — Siliştea—Maqureni: 23
— Filipeşti: 24 — Moreni; 25 — Gura Ocniţei; 26 — Răzvad; 27 — Viforîţa; 28 — Ochiuri; 29 — Teiş; 30.— Dragomireşti: 31 ~ Drăgăeşti (Depresiunea Getică); 32 — Ludeşti (Depresiunea
Getică): 33 — Podenii Vechi; 34 — Boldeşti: 35 — Ariceşti; 36 — Mărgineni; 37 — Bucşani: 38 — Brăteşti; 39 — Şuta Seacă (Depresiunea Getică); 40 — Cobia (Depresiune GetUâ): 41 —
Arbânaşi: 42 — Beciu: 43 — PîeU>: 44 — Plopeasa; 45 — Berea; 46 — Bărbunccşti; 47 — Grăjdana; 48 — Sărata Monteoru; 49 — Malu Roşu: 50 — Ceptura: 51 — Tătaru: 52 — Chiţorani; 53
— Vlădeni—Mftneşti; 54 — Brazi; 5.r> — Mărcrşti - Gliebnain: r,(i — Finfa: "i7 — Gura Şuţii (Depresiune Geiie.'i) ; 58 — Bileiureşti
(Platforma Moesica).
Dacă în partea de nord a zonei, structurile sînt complicate, cu sîmburi
de sare şi, deseori, în formă de cute diapire revărsate, in spre sud struc-
turile au sîmburi de sare ieşiţi pînă sub depozitele cuaternare, cute dia-
pire exagerate, pentru ca, mai spre sud, structurile să aibă o formă, în
general, domală, cu sarea rămasă sub nivelul meoţianului sau ceva mai jo*,
cute diapire atenuate, iar la sud de acestea, respectiv în spre platformă,
sarea să fie situată la adîncimi mult mai mari decît la nivelul meoţianului,
cute diapire profunde sau criptodiapire.
După gradul de influenţă a mişcărilor tangenţiale care au acţionat de
la nord spre sud şi după adîncimea la care se găseşte sarea, cutele diapire
au fost grupate pe patru aliniamente, ce formează, după cum s-a men-
ţionat, patru zone structurale majore, separate de sinclinale largi şi adinei
(fig. 93).

12.3.2. ALINIAMENTE STRUCTURALE (ZONE DE ACUMULARE)

Primul aliniament este format din structuri în care sarea este la


suprafaţă (Ocniţa), din structuri de tipul cutelor-falii, cu depozitele mio-
cene ale flancului nordic mai ridicate şi mai erodate, încălecate peste cele
pliocene din flancul sudic, precum şi din structuri legate de monoclinale
şi mai puţin de cute aniclinale. Acestui aliniament îi corespunde zona de
acumulare a cutelor diapire revărsate şi cuprinde structurile: Apostolache,
Matiţa, Podenii-Noi, Păcureţi, Măgurele, Runcu-Sud, Cîmpina, Gura-Dră-
gănesei, Vîrful Drăgănesei, Vîlcăneşti, Scăioşi, Colibaşi, Ocniţa, Reşca-
Doiceşti-Şotînga-Glodeni-Aninoasa.
Structura Păcureţi (fig. 94) este o cută anticlinală faliată cu zăcăminte
de petrol în meoţian şi ponţian, în general însă, cu debite mici.
Structura Măgurele (fig. 95) este un monoclin faliat, cu zăcăminte în
dacian, ponţian şi meoţian. In ultimii ani, rezultate mai bune de produc-
ţie s-au obţinut în sectorul Mălăieşti al acestei structuri (fig. 96).

NNV SSF

Fig. 94. Secţiune geologică prin Fig. 95. Secţiune geologică prin struc-
structura Păcureţi. tura Măgurele.
10* 147
Fig. 96. Secţiune geologică prin struc-
tura Măgurele, sectorul Mălăieşti.
Structura Cimpina (fig. 97) se prezintă sub forma unui monoclin faliat
cu zăcăminte de petrol în oligocen, helveţian şi meoţian.
Structura Gura Drăgănesei (fig. 98) este reprezentată tot printr-un mo-
noclin faliat, foarte înclinat, cu zăcăminte de petrol în oligocen, helveţian
şi meoţian.
Structura Virjul Drăgănesei (fig. 99) este tot un monoclin, în al cărui
meoţian este cantonat un mic zăcămînt de petrol.
Structura Scăioşi (fig. 100) este legată de o cută falie cu un zăcămînt
de mică importanţă în meoţian.
148

Fig. 97. Secţiune geologică prin structura Cimpina.


Fig. 98. Secţiune geologică prin struc- Fig. 100. Secţiune geologică prin struc-
tura Gura Drăgănesei. tura Scăioşi.

Structura Colibaşi (fig. 101) este un monoclin faliat cu zăcăminte de


petrol în meoţianul flancului sudic şi în meoţianul flancului nordic, de
mică adîncime.
Structura Ocniţa (fig. 102) este o structură tipică, legată de dispirismul
revărsat. Sarea în ridicare a adus la suprafaţă depozite mioplocene întîl-
nite pe flancul de sud al structurii.
Structura Aninoasa (fig. 103) se prezintă ca o slabă boltire, pe fondul
unui sinclinal prins între cuta de la Teiş-Viforîta, la sud, şi cuta de
la Şotînga, la nord. în meoţian este cantonat un zăcămînt de petrol.
149
Fig. 104. Secţiune geologică prin structura Fig. 105. Secţiune geologică prin
Ţintea (meoţian)* structura Băicoi (meoţian).

Cel de-al doilea aliniament, situat la sud de primul, este aliniamentul


unde pe unele structuri sarea este sub cuaternar şi el corespunde zonei
de acumulare a cutelor diapire exagerate.
Din această zonă de acumulare fac parte structurile: Ţintea, Băicoi,
Floreşti, Călineşti, Filipeşti-Siliştea Dealului-Filipeştii de Pădure, Moreni,
Gura Ocniţei, Răzvad, Ochiuri, Teiş-Viforîta, Dragomireşti.
Structurile Ţintea-Băicoi (fig. 104—107). Pe aceste structuri zăcăminte
de petrol au fost puse în evidenţă în meoţian şi dacian. Sarmaţianul s-a
dovedit, de asemenea, productiv de petrol, pe o zonă mai restrînsă, la
Ţintea.
Structura Floreşti (fig. 108). Pe această structură s-a dovedit productiv
numai meoţianul în care sînt cantonate zăcăminte de petrol şi gaze pe
flancul sudic.
Structura Filipeşti-Siliştea Dealului — Filipeştii de Pădure (fig. 109).
In sectorul Filipeştii de Pădure s-au pus în evidenţă zăcăminte de petrol
în helveţian, meoţian şi dacian, iar în sectorul Filipeşti-Siliştea, numai
in meoţian.
Structura Moreni (fig. 110). Pe această structură sînt zăcăminte de
petrol în helveţian, meoţian, dacian şi levantin.
Structura Gura-Ocniţei (fig. 111), ca şi structurile Băicoi, Moreni,
Ochiuri, este un alt exemplu de diapirism exagerat, cu zăcăminte de pe-
trol cantonate în aceleaşi etaje geologice ca şi la Moreni.
Structura Răzvad (fig. 112) cuprinsă între falia Valea Morţii în est, şi
falia Mahalaua, în vest, are zăcăminte de petrol în meoţian şi de mai
mică importanţă în dacian. De asemenea, în zonele de periclin s-a dove-
dit productiv de petrol şi helveţianul.
151
Fig. 106. Secţiune geologică prin structura Fig. 107. Secţiune geologică prin struc-
Băicoi (dacian). tura Băicoi-Vest (dacian).
0m4

Fig. 109. Secţiune geologică prin structu-


rile Filipeşti-Sili^toa-Filipeştii de Pădure.
Fig. 108. Secţiune geologică prin Fig. 110. Secţiune geologică prin
structura Floreşti. structura Moreni.
152
Fig. 111. Secţiune geologică prin structura Gura Ocniţei.
0
200m
i---------1

Fig. 112. Secţiune geologică prin structura Răz- Fig. 113. Secţiune geologică prin
vad. structura Ochiuri.

Structura Ochiuri (fig. 113) este o cută anticlinală străpunsă de sare,


pînă la suprafaţă, cu zăcăminte de petrol în helvetian, meoţian, dacian şi
levantin.
Structura Teiş-Viforîta (v. fig. 103), cuprinsă între falia Teiş şi falia
Mahalaua, este o cută anticlinală cu flancul nordic mai scufundat şi cel su-
dic dezvoltat şi compartimentat; zăcăminte de petrol sînt cantonate în hel-
vetian şi meoţian, iar de gaze, în dacian.
Aliniamentul al treilea, mai la sud, este aliniamentul pe care în unele
structuri sarea este sub nivelul meoţianului şi el corespunde zonei de acu-
mulare a cutelor diapire atenuate. Din această zonă fac parte structurile:
Ariceşti, Mărgineni, Bucşani şi Brăteşti.
Structura Ariceşti (fig. 114) este un brahianticlinal faliat cu zăcăminte
de petrol în buglovian, de petrol şi gaze în meoţian şi de gaze în dacian şi
levantin.
153
Fig. 114. Secţiune geologică prin
structura Ariceşti.
Fig. 115. Secţiune geologică prin struc-
tura Mărgineni.
Structura Mărgineni (fig. 115) este un anticlinal faliat, cu flancul sudic
mai scufundat, cu zăcăminte de hidrocarburi cantonate în buglovian (pe-
trol), în meoţian (petrol şi gaze) şi în dacian (gaze).
Structura Bucşani (fig. 116) este un brachianticlinal faliat, cu zăcă-
minte de petrol şi gaze în meoţian şi dacian.
Structura Brăteşti (fig. 117) se prezintă ca o slabă boltire, faliată, cu
mici acumulări de gaze în dacian. Forajul de mare adîncime a întîlnit de-
pozitele de platformă.
Aliniamentul al patrulea, cel mai sudic, este format din structuri cu
sarea rămasă la adîncimi mai mari şi el corespunde zonei de acumulare a
diapirismului profund (criptodiapir).

Fig. 116. Secţiune geologică prin structura Bucşani.


154
C - -r

Fip. 127. Secţiune geologică prin structura Brăteşti.


Fig. 118. Secţiune geologică
prin structura Pîcle.
Din această zonă, de la est la vest, fac parte structurile: Arbănaşi, Pîcle,
Beciu, Berea, Plopeasa, Bărbunceşti, Grăjdana, Sărata Monteoru, Tătaru,
Malu Roşu, Ceptura-Urlaţi, Chiţorani, Boldeşti, Podenii Vechi, Măneşti-
Vlădeni, Brazi, Gheboaia-Finta-Bilciureşti.
Structura Pîcle (fig. 118) este o cută anticlinală pe care, de-a lungul
unei falii longitudinale, flancul estic încalecă peste cel vestic, cu zăcă-
minte de petrol şi gaze în meoţian.
Structura Berea (fig. 119) este o cută anticlinală foarte compartimen-
tată cu zăcăminte de petrol şi gaze în meoţian.
Structura Bărbunceşti (fig. 120) se prezintă sub forma unei boltiri cu
zăcăminte de petrol şi gaze în meoţian şi de gaze în ponţian.
S£ Fig. 121. Secţiune geologică prin struc-
tura Grăjdana.

Fig. 122. Secţiune geologică prin


structura Tătaru.
Structura Grăjdana (fig. 121) este o cută anticlinalâ foarte compartimentată, cu
zăcăminte de petrol şi gaze în mcoţian şi de gaze, în dacian.
Structura Tătaru (fig. 122) este o cută faliată, cu zăcăminte de petrol in meoţian, în
general, cu rezultate modeste, limitată la periclinul vestic al structurii.
Structura Malu-Roşu (fig. 123) reprezintă extinderea estică a structurii Ceptura-
Urlaţi unde ponţianul conţine gaze şi petrol.
Structura Ceptura-Urlaţi (fig. 124) este un anticlinal asimetric, foarte
compartimentat, cu zăcăminte de petrol şi gaze în meoţian.
Structura Chiţorani (fig. 125) reprezintă extinderea vestică a structurii Ceptura-
Urlaţi cu zăcăminte de petrol şi gaze în meoţian.

Fig. 123. Secţiune geologică prin structura Malu Roşu.


Fig. 124. Secţiune geologică prin structura Urlaţi-Ceptura.
156
Fig. 125. Secţiune geologică prin structura Chiţorani.
Fig. 126. Secţiune geologică prin structura Boldeşti.

Structura Boldeşti (fig. 126) este o cută anticlinală faliată, cu flancul nordic mai
căzut şi uşor încălecat de flancul sudic; zăcămintele sînt cantonate în sarmaţian şi
meoţian (petrol) şi în dacian şi levantin (gaze).
Structura Podenii Vechi (fig. 127) are un stil tectonic asemănător cu al structurii
Boldeşti; în meoţian sînt zăcăminte de petrol şi gaze, iar în ponţian, de gaze.
Structura Finta (fig. 128) se prezintă sub forma unei slabe boltiri cu zăcăminte
de gaze în dacian şi meoţian. Forajul de mare adîncime executat la Finta a întîlnit
depozite de platformă, rămînînd cu talpa în carbonifer.
Structura Gheboaia (fig. 129) prezintă acelaşi stil tectonic ca şi structura Finta şi
are zăcăminte de gaze în dacian şi meoţian.
Din cele prezentate rezultă că, în Zona Cutelor Diapire, în afară de structuri
legate de diapirismul sării, sînt şi cute anticlinale faliate (Pă-cureţi, Filipeşti,
Arbănaşi, Berea, Ceptura-Urlaţi, Chiţorani, Boldeşti, Podenii-Vechi, Mărgineni,
Măneşti, Vlădeni ş.a.)., monocline (Cîmpina, Gura-Drăgănesei, Vîrful Drăgănesei
ş.a.), cute-falii (Apostolache, Scâioşj

Fig. 121. Secţiune geologică prin structura Podenii-Vechi.


Fig. 128. Secţiune geologică prin structura Finta.

157
Fig. 129. Secţiune geologică prin structurile Gheboaia-Fin-
ta-Bilciureşti.
ş.a.). De asemenea, se întîlnesc slabe boltiri pe fondul unor sinclinale, cum este cazul
structurilor Grăjdana şi Aninoasa, care se prezintă ca o slabă boltire în cadrul unui
sinclinal cuprins între cuta Teiş-Viforîta în sud şi cuta Valea Roşca-Doiceşti-Şotînga,
în nord.
Structura Matiţa, de asemenea, se prezintă ca un sinclinal tectonizat, care se ridică
şi se îngustează de la vest la est. în ceea ce priveşte repartizarea în suprafaţă a
zăcămintelor de hidrocarburi se constată: pe aliniamentul de nord, al diapirismului
revărsat (Cîmpina, Gura Drăgănesei, Colibaşi, Glodeni) sînt numai zăcăminte de
petrol, pe aliniamentul diapirismului exagerat (Ţintea-Băicoi, Moreni, Gura-Ocniţei)
sînt zăcăminte de petrol cu cap de gaze, iar pe al treilea aliniament, al diapirismului
atenuat (Ariceşti, Mărgineni, Bucşani) au fost puse în evidenţă zăcăminte de petrol de
dimensiuni reduse şi cu cupole mari de gaze, precum şi strate cu gaze.
Pe ultimul aliniament, al diapirismului profund, s-au pus în evidenţă, în general,
zăcăminte de gaze (Măneşti, Vlădeni, Brazi, Frasin, Finta, Gheboaia).
în partea de nord a Zonei Miopliocene, în apropierea contactului acesteia cu
Pintenul de Văleni, mai este un aliniament de structuri care în general, se
caracterizează prin cute anticlinale faliate, ce au flancul sudic înclinat şi încălecat şi au
ca obiectiv principal de exploatare oligocenul Pintenului de Văleni.
Structura Cărbuneşti-Surani (fig. 130) este la nivelul oligocenului o cută
anticlinală faliată, deasupra căreia miopliocenul formează un sin-

Fig. 130. Secţiune geologică prin structura Cărbuneşti-Sud-Surani.


158
Fig. 131. Secţiune geologică prin structura Predeal-Sărari.
Fig. 132. Secţiune geologică prin structura Copăceni.

Fig. 133. Secţiune geologică prin structura Opăriţi.


Fig. 134. Secţiune geologică prin structurile Buşte-
nari-Runcu.

clinal faliat şi flancat de sare. Zăcămintele sînt cantonate în oligoeen, helveţian şi


meoţian.
Structura Predeal-Sărari (fig. 131) este o cută falie cu zăcăminte în orizonturile
Kliwa superioară şi Podul Morii.
Structura Copăceni (fig. 132) este tot o cută falie cu zăcăminte în oli-gocenul
flancului nordic şi în oligocenul şi meoţian ui flancului sudic încălecat.
Structura Opăriţi (fig. 133). Pe această cută anticlinală faliată sînt zăcăminte în
orizonturile Kliwa inferioară, Podul Morii şi Kliwa superioară.
Structura Buştenari-Runcu. Se exploatează meoţianul, helveţianul şi oligocenul
(fig. 134). Această cută anticlinală este străpunsă de sare şi se consideră că Runcu
Sud face parte din zona cutelor diapire.

12.3.3. DIFICULTĂŢI IN FORAJ

în levantin şi dacian, pe unele structuri, au loc pierderi ale fluidului de foraj în


partea superioară a acestor etaje. Pentru prevenirea şi remedierea acestor dificultăţi
se utilizează un fluid de foraj uşor, cu filtrat redus, în dreptul zonelor exploatabile.
în ponţian au loc strîngeri de gaură, tendinţe de manşonare sau prindere a
garniturii de foraj. Pentru combaterea se utilizează, în general, fluide de foraj tratate
în mod special, pentru evitarea umflării marnelor. Tot în ponţian, pe unele structuri,
se menţionează gazeificări ale fluidului de foraj şi se întîlnesc, ca de exemplu, pe
structura Măgurele, gra-dienţi mari de presiune şi temperatură. Pentru remedierea
acestor dificultăţi se recomandă îngreuierea fluidelor de foraj sau folosirea fluidelor
tip „inhibitiv cu humat de calciu", cu greutăţi specifice mari, şi stabile la temperaturi
ridicate, precum şi folosirea unor burlane supradimensionate în grosime. De
asemenea, în ponţian, se întîlnesc şi tendinţe naturale de deviere a găurii de sondă,
pentru combaterea cărora se folosesc ansambluri de fund cu stabilizatori.
în meoţian se menţionează pierderi ale fluidelor de foraj, mai ales în cazul
zăcămintelor de mică adîncime, depletate, precum şi în unele zone noi (de exemplu
structura Brăteşti). Pentru combaterea acestor dificultăţi se utilizează fluide de foraj
uşoare, cu filtrate reduse, sau emulsie inversă, precum şi materiale de blocare.
160
Variaţiile dese de facies, în special tendinţele de marnizare întîlnite în meoţian, ca
şi înclinările mari ale stratelor, conduc la strîngeri de gaură.
Datorită faptului că zăcămintele de ţiţei şi gaze din pliocen sînt, în general, în
faza de exploatare avansată, iar traversarea miooenului impune folosirea fluidelor de
foraj grele, pe multe structuri pliocenul este închis cu o coloană intermediară.
în sarmaţian s-au întîlnit gradienţi de presiune diferiţi (Bucşani), frecvente
manifestări de ape sărate şi gazeificări. Este necesară folosirea fluidelor de foraj cu
greutate specifică ridicată şi tratate pentru evitarea blocării stratelor productive. Tot
în sarmaţian au loc strîngeri de gaură în zonele de marnizare datorită variaţiilor de
facies.
în tortonianul cu sare se produc strîngeri de gaură, dărîmări ale pereţilor găurii de
sondă şi contaminarea fluidului de foraj, ceea ce impune folosirea de fluide de foraj
suprasaturate, cu greutăţi specifice ridicate, eventual emulsie inversă.
în helveţian se întîlnesc frecvente variaţii ale gradientului de presiune şi
temperatură şi se recomandă folosirea unor fluide de foraj cu greutăţi specifice mari
sau tratate în vederea evitării blocării stratelor productive. Datorită variaţiilor de
facies (marnizărilor), au loc strîngeri de gaură şi tendinţe de prindere a garniturii de
foraj. Pe unele structuri, tot în helveţian, se produc pierderi ale fluidelor de foraj.
în oligocen, la adîncimi mici şi medii, se produc strîngeri de gaură în funcţie de
înclinările stratelor şi se utilizează un fluid de foraj tratat, cu filtrat redus sau fluide
de foraj tip emulsie inversă. La adîncimi mari apar dificultăţi datorită gradienţilor
mari de presiune şi de temperatură şi aceasta impune folosirea de fluide tip emulsie
inversă, cu greutăţi specifice mari.
în oligocen se mai întîlnesc şi manifestări de ape sărate, precum şi uşoare
gazeificări.

12.3.4. DIFICULTĂŢI ÎN EXPLOATARE

In helveţian şi dacian, în zăcămintele depletate şi cu ţiţei asfaltos, exploatarea se


face prin combustie sau injecţie cu abur.
în cazul viiturilor de nisip şi a inundărilor premature, care duc la defectarea
coloanei de exploatare, se aplică consolidări, se folosesc filtre de nisip, coloane de
exploatare şliţuite. în timpul exploatării, poate avea loc turtirea coloanelor în dreptul
ponţianului şi pentru prevenirea acestor dificultăţi se indică folosirea unor coloane cu
grosimi mari de perete, cimentate pe toată lungimea lor.
în ponţianul productiv, poate avea loc blocarea stratelor productive, ceea ce
impune executarea de acidizări, fisurări şi uneori reperforări.
Pe unele structuri, în meoţian, apar dificultăţi legate de viituri de nisip, ce pot fi
prevenite prin consolidarea stratelor, folosirea de filtre sau de noi coloane de
exploatare. în cazul blocării stratelor se aplică acidizări sau se fac reperforări.
Sarmaţianul prezintă dificultăţi în exploatare cauzate de permeabilităţi ridicate,
conţinut mare de C03Ca şi inundări premature şi în aceste cazuri se aplică tratamente
şi acidizări.
Helveţianul cu înclinări mari, cu viituri de nisip şi zone de marnizare, obligă la
tratamente şi acidizări în vederea deblocării stratelor.
I— 1
Geol
ogia
zăcă
mint
elor
de
hidr
ocar
buri
12.3.5. PERSPECTIVE DE NOI ZĂCĂMINTE

Cu posibilităţi de a se descoperi noi zăcăminte de petrol este considerată de


prim interes, pentru oligocen, zona Moron i-Piscuri ca şi extinderea ei spre est şi
spre sud, pe cel de-al treilea aliniament structural din Zona Cutelor Diapire. De
asemenea, prezintă interes de a fi investigată, în continuare, capacitatea petro-
gazeiferă a depozitelor miocene, pe o serie de structuri vechi.
In tabelul 14 se dau structurile şi formaţiunile geologice productive din Zona
Cutelor Diapire, iar în tabelul 15 structurile şi formaţiunile geologice productive de
la contactul Zonei Miopliocene cu Pintenul de Văleni.

Tabelul 14
Structurile şi formaţiunile geologice productive din zona cutelor diapire
Zona de acumulare de pe aliniamentul cutelor diapire revărsate

162
Tabelul 14 (continuare) Zona
de acumulare de pe aliniamentul cutelor diapire exagerate
.-•
163
Tabelul 15
Structurile şi formaţiunile geologice productive de la contactul
Zonei Miopliocene cu Pintenul de Văleni

12.4. DEPRESIUNEA GETICA

Depresiunea Getică este situată în faţa Carpaţilor Meridionali şi se întinde de la Valea


Dîmboviţei pînă la Dunăre, iar în sud, pînă la falia pericarpatică, de pe direcţia Gura-Şutii
— Bibeşti — Drobeta-Turnu Se-verin şi depozitele geologice care umple această unitate,
atît cit se cunoaşte pînă în prezent, aparţin intervalului stratigrafie cretacic-pliocen (tab.
16).
în urma lucrărilor de prospecţiuni geofizice prin foraje au fost puse în evidenţă o serie
de elemente structurale reprezentate prin cute anti-clinale care predomină (ca, de exemplu:
Tg. Jiu (Iaşi), Alunu, Colibaşi, Strîmba-Rogojelu, Bustuchini, Socu, Ţicleni, Bîlteni,
Merişani, Băbeni, Zătreni, Hurezani-Piscu Stejarului, Şuta Seacă, Siliştea, Cireşu), prin
brachianticlinale (ca, de exemplu: Foleşti, Boţeşti, Colibaşi, Săpun ari, Grădiştea,
Româneşti-Roşiile), prin hemianticlinale (Tămăşeşti) sau mo-noclinale (ca, de exemplu:
Bala, Căzăneşti). Sînt şi unele elemente structurale deosebite, respectiv mai rar întîlnite şi
dintre acestea se menţionează structura Dobreşti ce se prezintă ca o slabă boltire pe fondul
unui sinclinal care separă anticlinalul de la Suţa-Seacă-Glîmbocelul de brachianticlinalul
Boţeşti. Se întîlnesc şi cute diapire numai în sud-estul depresiunii pe linia Slătioarele dar
fără ca diapirismul să aibă un rol important în tectonica structurilor din această depresiune.

12.4.1. CONDIŢIILE DE FORMARE A ACUMULĂRILOR DE HIDROCARBURI

Roci-mamă. Intercalaţiile pelitice din senonian, eocen, oligocen, bur-digalian,


helveţian, tortonian, sarmaţian şi meoţian sînt considerate roci-mamă. Dintre acestea roci-
mamă tipice, se menţionează şisturile cu ra-diolari din tortonian şi şisturile argiloase
bituminoase din sarmaţian.
Roci rezervor. în formaţiunile geologice cunoscute pînă în prezent productive, rocile
rezervor sînt prezente prin gresii (eocen şi oligocen), nisipuri grosiere şi
microconglomerate (burdigalian), nisipuri şi gresii
164
Tabelul 16
Profilul lito-stratigrafic din Depresiunea Getieă
Sistem sau Serie sau Scurtă caracterizare din punct de vedere litologic
serie etaj

?.:;_en Levantin Pietrişuri, alternanţă de argile vineţii, nisipuri şi gresii, în care


uneori se întîlnesc şi intercalaţii de strate subţiri de lignit.

Dacian Alternanţă de marne argiloase vineţii, nisipuri şi gresii cu


intercalaţii de strate de lignit.

Ponţian Marne vineţii compacte, mai nisipoase la partea superioară a


acestui etaj, unde sînt, local, şi orizonturi de nisipuri
dovedite productive (Galicea, Colibasi, Vata).

Meoţian Marne cenuşii nisipoase; marne vineţii, nisipuri şi gresii


friabile. In partea de est a depresiunii, meo-ţianul are o
grosime de la cîţiva metri pînă la cîteva zeci de metri, iar pe
unele structuri lipseşte (Boţeşti). Intre Valea Oltului şi Valea
Jiului are o grosime de circa 400 m şi prezintă mari
variaţii de litofacies.

M:: :e:i Sarmaţian Alternanţă de marne, nisipuri şi gresii şi, uneori, intercalaţii de
argile foioase bituminoase.
Uneori intercalaţii de conglomerate sau de calcare. Pe unele
structuri a fost traversat pe grosimi de cîteva sute de metri.

Tortonian — Marne cu Spirialis, j


— şisturi cu radiolari, ( Intre Valea Oltului
— orizontul breciei sării, şi Valea Cernei.
— tufuri dacitice;
— marne grezoase albăstrui, 1 La vest de
— conglomerate şi gresii verzui. J Valea Oltului.

Helveţian Nisipuri, nisipuri grosiere, gresii, gresii conglomeratice,


conglomerate şi microconglomerate cu intercalaţii de marne şi
argile cenuşii. Traversat pe grosimi de cîteva sute de metri pe
unele structuri.

Burdigalian Alternanţă de gresii cu microconglomerate, nisipuri


grosiere, marne şi argile.

Acvitanian Marne roşcate gipsifere şi marne cenuşii nisipoase cu intercalaţii


de gipsuri.

• Paleogen Oligocen Marne de tip Pucioasa cu intercalaţii de şisturi diso-dilice,


conglomerate şi gresii. La partea superioară, intercalaţii de
nisipuri şi marno-calcare.

Eocen Gresii gălbui friabile în alternanţe cu marne şi argile, gresii


calcaroase şi calcare grezoase, conglomerate.

:-,,, Senonian Conglomerate mărunte, gresii cenuşii, marne şi argile cenuşii,


local intercalaţii de calcare recifale.

165
Fig. 135. Structurile pctro-gazoifcre şi gazeifere clin Depresiunea Getică:
I — Bala; 2 — Tămăşeşti; 3 — Tîrgu Jiu (Iaşi); 4 — Strlmba—Rogojelu; 5 — Co-
libaşi; 6 — Alunu: 7 — Vilcele; 8 — Boţeşti; 9 — Biiteni; 10 — Ţicleni;
II — Socu; 12 — Bustuchini; 13 — Căzăneşti: 14 — Grădiştea; 15 — Băbeni;
16 bis — Urşi: 16 — Sâpunari; 27 — Merişani; 18 — Colibaşi; 19 — Dobreşti;
20 — Drăgăeşti: 21 — Româneşti: 22 — Galicea; 23 — Hurezani; 24 — Zâtreni;
25 — Cocu—Slâtioarele; 26 — Câlineşti—Oarja: 21 — Glîmbocelu; 28 — Bogaţi;
29 — Ludeşti: 30 bis — Strimbu; 30 — Drăganu—Călina: 31 — Oteşti; 32 — Vata;
33 — Leordeni; 34 — Cobia: 35 — Şuţa-Seacâ; 36 — Bibeşti—Bulbuceni: 37 — Si
liştea Cireşu; 38 — Gura Şuţii: 39 — Spineni (Platforma Moesicâ) ; 40 — Coseşti;
41 — Baiculeşti; 42 — Tutana.

conglomerate (helveţian), nisipuri şi gresii (tortonian), nisipuri, nisipuri grosiere şi


gresii (sarmaţian) şi nisipuri şi gresii (meoţian). Se pot considera ca roci rezervor şi
unele intercalaţii de calcare din senonian care însă la probele de producţie au dat,
pînă în prezent, rezultate negative. Roci protectoare. Acestea sînt prezente prin toate
intercalaţiile impermeabile din profilul lito-stratigrafic al depresiunii.
Tipul zăcămintelor. Sînt întîlnite zăcăminte stratiforme boltite compartimentate,
ecranate tectonic, stratigrafie şi litologic, delimitate litologic şi zăcăminte de trecere
(intermediare), puse în evidenţă în unele secţiuni geologice.
Structurile descoperite pînă în prezent, cu zăcăminte de hidrocarburi, sînt
dispuse linear, linear în culise, pe aliniamente de direcţie est-vest şi formează zone
de acumulare, dintre care unele prezintă ramificaţii, care pot fi însă discutabile (fig.
135).
De la nord la sud se cunosc şase aliniamente structurale de care sînt legate tot
atîtea zone de acumulare şi pentru fiecare aliniament se prezintă una sau mai multe
secţiuni geologice.

12.4.2. ALINIAMENTE STRUCTURALE (ZONE DE ACUMULARE)

12.4.2.1. Aliniamentul Bala - Tâmâşeşti - Tîrgu Jiu (laşi)

Structura Tîrgu Jiu (Iaşi) este o cută anticlinală faliată (fig. 136) cu înclinări
mici în pliocen şi mai mari în sarmaţian, helveţian şi oligocen.
în helveţian forajele traversează o succesiune de conglomerate, care în zona de
boltă este mai groasă, după care urmează o serie grezoasă în care, subordonat, sînt
nisipuri. în helveţian şi sarmaţian sînt zăcăminte de petrol.
166
167
12.4.2.2. Aliniamentul Strîmba - Rogojelu - Colibaşi -
Alunu - Foleşti spre Vîlcele - Boţeşti cu ramificaţia vestica
Bîlteni - Ţicleni - Socu - Bustuchini spre Câzâneşti

Structura Colibaşi (fig. 137) este un anticlinal compartimentat de o serie de falii şi în


a cărui boltă pînă la limita dacian/ponţian se schiţează un mic sinclinal.
în helveţian sondele traversează un orizont nisipos după care urmează un orizont de
conglomerate. Pe această structură, helveţianul şi sarmaţianul sînt productive de gaze şi
petrol, iar meoţianul este productiv de gaze.
Structura Alunu este tot o cută anticlinală (fig. 138), pe care sondele au traversat
depozite ce aparţin pliocenului, sarmaţianului şi helveţianu-lui. în helveţianul roşu
(inferior) se întîlnesc două orizonturi de conglomerate, respectiv orizontul
conglomeratelor superioare (Hv. IV) şi orizontul conglomeratelor inferioare (Hv. VI),
separate de orizonturi nisipoase şi marno-nisipoase.
Helveţianul s-a dovedit productiv de gaze şi petrol, iar meoţianul numai de gaze.
Structura Vîlcele (fig. 139 şi 140) este o cută anticlinală la nivelul depozitelor
paleogene deasupra cărora urmează depozite helveţiene, torto-niene şi pliocene ce iau
toate, forma dată de oligocen, formînd însă un mic sinclinal ce flanchează cuta de
paleogen, şi punînd în evidenţă paleo-relieful postoligocen, generat de existenţa unei văi,
la timpul respectiv. Oligocenul produce petrol, iar helveţianul produce petrol şi gaze.
Structura Bilteni (fig. 141) şi structura Ţicleni (fig. 142) sînt cute anti-clinale faliate,
separate între ele de o şa şi care prezintă în pliocen un mic

Fig. 137. Secţiune geologică prin structura Co-


libaşi.
Om-±

Fig. 138. Secţiune geologică prin structura Alunu.


FJ0. 1$9' Secţiune geologică prin structura Vîlcole.

Fig. 140. Secţiune geologică prin structura Vîl-


cele-Est.

sinclinal ce maschează, în adîncime, bolta din sarmaţian şi helveţian. Pe aceste structuri


s-au dovedit productive de petrol sarmaţianul şi helve-ţianul şi de gaze şi petrol,
meoţianul.
Structura Bustuchini este tot o cută anticlinală compartimentată de falii transversale
şi longitudinale în mai multe blocuri tectonice (fig. 143). în burdigalian sînt zăcăminte de
petrol, iar în helveţian şi sarmaţian sînt zăcămimte de petrol şi gaze.
Structura Urşi. Pe această cută slab înclinată, depozitele sarmaţianului şi
tortonianului prezintă mari variaţii de litofacies şi ca urmare rezervoarele sînt lentiliforme
(fig. 144). în sarmaţian şi tortonian sînt zăcăminte de petrol, iar în meoţian, de gaze.
170
Fig. 141. Secţiune geologică prin structura Bîlteni.
I Fig. 142. Secţiune geologică prin structura Ţicleni.
Fig. 143. Secţiune geologică prin structura Bustuchini.
O
m
Structura Băbeni (fig. 145). în
helveţianul de pe această cută
anticlinală faliată, care reprezintă
obiectivul principal de exploatare,
au fost separate trei orizonturi:
orizontul inferior care este în
general grezos şi subordonat
microconglomc-ratic, cu intercalaţii
de marne roşii, orizontul superior,
gre-zos-nisipos cu intercalaţii de
marne cenuşii şi trecerea de la
orizontul inferior la cel superior se
face gradat litologic, zonă ce
corespunde şi caracterizează
orizontul intermediar, în helveţianul
intermediar şi în cel inferior sînt
zăcăminte de petrol, iar în
helveţianul superior de gaze.
Structura Săpunari (fig. 146) se 0 100m
prezintă sub forma unui
brachianticlinal, la nivelul oli- Fig. 145. Secţiune geologică prin structura
gocenului, care-i flancat de hel-veţian, Băbeni.
deasupra căruia urmează cuvertura de pliocen, din care lipseşte meoţianul.
Oligocenul este productiv de gaze şi petrol, iar eocenul, de petrol.
Structura Merişani-Drăganu (fig. 147) este o cută anticlinală puternic
compartimentată de falii, care în general sînt aproape verticale. Datorită variaţiei
mari de litofacies a helveţianului, separarea acestuia pe complexe este destul de
greu de făcut. în oligocen şi helveţian sînt zăcăminte de petrol.
Fig. 146. Secţiune geologică prin 17
structura Săpunari. 5
Fig. 141. Secţiune geologică prin structura Merişani-Drăganu.

Fig. 148. Secţiune geologică prin structura Drăgăcşti.


Fig. 149. Secţiune geologică prin structura Galicea-Est.
Structura Drăgăeşti (fig. 148) este situată la limita dintre Zona Mio-pliocenă şi
Depreziunea Getică. în unele lucrări este considerată ca făcînd parte din Zona
Miopliocenă şi reprezintă, după unele interpretări, un mo-noclin faliat, după alte
interpretări, un sinclinal faliat ce are tendinţa de ridicare spre nord. Pe această
structură meoţianul este productiv de petrol şi gaze.
Structura Galicea (fig. 149). în zona Galicea-Est, ponţianul este depus direct
peste sarmaţian şi helveţian şi este productiv de gaze ponţianul şi helveţianul.

12.4.2.3. Aliniamentul Hurezani - Zâtreni - Slâtioarele -Câlineşti —


Oarja — Glîmbocelu — Bogaţi - Ludeşti

Structura Zătreni (fig. 150) este un brachianticlinal compartimentat de falii


longitudinale şi transversale într-o serie de blocuri tectonice, cu zăcăminte de gaze
în meoţian şi sarmaţian.
Zona Cocu (fig. 151) face parte din anticlinoriul Slătioarele-Goleşti-
Glîmbocelu-Strîmbu, sectorul Slătioarele. Pe flancul nordic produce helveţianul
care prezintă zone de marnizări, iar pe flancul sudic produc meoţianul, sarmaţianul
şi helveţianul.
Fig. 151. Secţiune geologică prin structura Cocu. 12 — Geologia
zăcămintelor de hidrocarburi
177
Fig. 152. Secţiune geologică prin structura Slătioarele.

Fig. 153. Secţiune geologică prin structura Că-lineşti-


Oarja.

Structura Slătioarele (fig. 152) este un anticlinal faliat în a cărui zonă axială
apare la suprafaţă un masiv de sare. Sub pliocen, reprezentat prin levantin, dacian şi
ponţian, meoţianul lipsind, datorită efilării, urmează eocenul în facies de Şotrile,
flancat de oligocen, în facies de Pucioasa şi acesta flancat şi el de depozite miocene.
Zăcămintele de petrol sînt cantonate în helveţian, sarmaţian şi meoţian.

Fig. 154. Secţiune geologică prin structura Glîmbocelu.

178
NNE SS\J

Fig. 155. Secţiune geologică prin structura Strîmbu.

Zona Călineşti-Oarja (fig. 153) reprezintă flancul sudic al anticlinoriului de pe


direcţia Piteşti-Goleşti şi se prezintă ca un monoclin faliat cu zăcăminte în meoţian
(gaze şi petrol) şi în helveţian (petrol).
Structura Glîmbocelu (fig. 154). Meoţianul acestei cute anticlinale în zona de
apex şi pe flancul nordic are o grosime de cîţiva metri, el fiind format numai dintr-un
strat de nisip cu grosimea de circa 7 m, pentru ca pe flancul sudic să ajungă la o
grosime de circa 70 m şi numărul stratelor nisipoase să crească. în helveţian, care
prezintă zone de marnizare, sînt zăcăminte de petrol.
Zona Strîmbu (fig. 155) este un detaliu al anticlinoriului de pe direcţia
Slătioarele-Glîmbocelu-Bogaţi cu zăcăminte de petrol în helveţian.

12.4.2.4. Aliniamentul Drăganu - Calina - Oteşti - Vata -Leordeni — Cobia -


Şuţa-Seacâ

Structura Oteşti-Poboru (fig. 156) este o cută anticlinală slab boltită şi puţin
compartimentată, cu zăcăminte de petrol în meoţian.
Structura Vata (fig. 157). în zona de apex a acestei structuri care este un
brachianticlinal faliat, helveţianul suportă meoţianul, iar pe flancuri se interpune
sarmaţianul şi tortonianul. în meoţian, care formează obiec-

Fig. 156. Secţiune geologică prin structura Oteşti-Poboru.

179
Fig. 157. Secţiune geologică prin structura Vata.

tivul de exploatare şi care se îngroaşă pe flancuri ajungînd la o grosime de circa


120 m, s-au identificat complexe nisipoase separate între ele de intercalaţii
marnoase şi numerotate din bază de la 1 la 6. Complexele 2 la 5 se interpun, în
general, între 1 şi 6 pe flancul sudic şi pe pericline şi, de regulă, se efilează în spre
apex, iar în unele blocuri nu sînt identificate. Din punct de vedere al producţiei
aceste complexe se caracterizează prin: complexele 1 şi 2 au petrol şi cap de gaze,
complexul 3 are numai petrol, cu excepţia unui singur bloc unde are şi cap de gaze,
iar complexele 5 şi 6 conţin gaze libere. Sînt însă şi blocuri tectonice unde comple-
xele 1, 5 şi 6 au petrol şi cap de gaze, complexele 2 şi 3 se efilează, iar complexul
4 nu se identifică, iar într-un bloc tectonic, complexele 1, 5 şi 6 sînt numai cu gaze,
iar celelalte complexe nu sînt identificate.
Structura Cobia (fig. 158). Pe acest anticlinal faliat de pe direcţia Leor-deni-
Cobia-Şuţa Seaca s-au dovedit productive de petrol helveţianul, sar-maţianul şi
meoţianul.

Fig. 158. Secţiune geologică prin structura Co-bia-


Sud.
180
12.4.2.5. Aliniamentul Bibeşti - Bulbuceni — Siliştea -Cireşu
— Gura Şuţii

Structura Siliştea-Clreşu (fig. 159), situată aproape de limita dintre Depresiunea


Getică şi platformă, este o cută anticlinală foarte slab boltită cu zăcăminte de petrol
şi gaze în meoţian.
Structura Gura Şuţii (fig. 160) este un brachianticlinal faliat, situat la vest de rîul
Dîmboviţa şi considerată de unii geologi ca făcînd parte din Zona Miopliocenă dar
fără să fie aduse argumente în sprijinul acestei încadrări. Ea se situează pe marginea
de sud a depresiunii şi sub depozitele miocene urmează depozite ale cretacicului
superior din platformă. Pe această structură, în meoţian, sînt zăcăminte de gaze.
De dată recentă, au mai fost descoperite zăcăminte pe structura Dră-ganu-Călina,
în partea de sud a depresiunii, în apropiere de falia peri-carpatică, în doggerul din
platformă (gaze şi condensat). De asemenea au fost puse în evidenţă la Coseşti, gaze
în eocen, la Baiculeşti petrol şi gaze în helveţian şi petrol în helveţian, la Tutana.

Fig. 159. Secţiune geologică prin structura Siliştea-Cireşu.

Fig. 160. Secţiune geologică prin structura Gura Şuţii.

181
12.4.3. DIFICULTĂŢI IN FORAJ

Pe unele structuri din Depresiunea Getică sînt întîlnite următoarele dificultăţi:


— pierderi ale fluidelor din foraj şi viituri de apă în levantin şi dacian (Bîlteni,
Ţicleni);
— dărîmări de gaură în dacian (Vîlcele, Merişani);
— formarea de găuri cheie şi strîngeri de gaură în ponţian (Ţicleni);
— eventuale manifestări de gaze în meoţian şi sarmaţian (Colibaşi, Bîlteni, Ţicleni,
Tîrgu-Jiu), în sarmaţian şi helveţian (Bustuchini);
— pierderi ale fluidelor de foraj şi strîngeri de gaură în helveţian (Ţicleni, Bîlteni),
manifestări de gaze, ape sărate şi dărîmări de gaură în helveţian (Tg. Jiu, Ţicleni, Vîlcele,
Merişani);
— strîngeri de gaură în helveţian (Bustuchini);
— exfolierea argilelor şi strîngeri de gaură în oligocen (Vîlcele).
Pentru preîntîmpinarea dificultăţilor menţionate se recomandă folosirea unor fluide de
foraj adecvate, uneori aceste dificultăţi fiind evitate prin tubarea zonelor respective.

12.4.4. DIFICULTĂŢI IN EXPLOATARE

Dintre aceste dificultăţi se menţionează: viituri de nisip în helveţian, sarmaţian,


meoţian (de exemplu pe structurile Bîlteni, Ţicleni). Pentru remedierea acestor dificultăţi se
aplică consolidări cu nisip (pentru meoţian şi sarmaţian) sau filtre mecanice (pentru
helveţian).
în intervalele mari productive de gaze sau ţiţei, din cauza imperfecţiunii cimentărilor
primare ale coloanelor de exploatare, apar presiuni în spatele coloanelor de exploatare
(Bustuchini, Ţicleni).

12.4.5. PERSPECTIVE DE NOI ZĂCĂMINTE

Zona de prim interes este Călina-Drăganu-Palei, pentru zăcămintele din jurasicul


Platformei Moesice. De asemenea, prezintă interes, structurile din aliniamentul de nord al
depresiunii, pentru investigarea în continuare a capacităţii petro-gazeifere a miocenului şi
paleogenului.
în tabelul 17 se dau structurile şi formaţiunile geologice productive din Depresiunea
Getică.

Tabelul 17
Structurile şi formaţiunile geologice productive din Depresiunea Getică
I. Aliniamentul Bala—Tămăşeşti—Tîrgu Jiu (Iaşi)
Structura Bala Tămăşeşti Tîrgu-Jiu (laşi)

Formaţiunea Tortonian £$• Meoţian .£$. Sarmaţian #


geologică Helveţian #
productivă

182
Tabelul 7 (continuare)

II. Aliniamentul Strîmbu—Rogojelu—Colibaşi—Alunu—Foleşti spre Yîlcele—Boţeşti cu ramificaţia vestică Bîlteni— Ţicleni—Socu—


Bustuchini spre Căzăneşti

III. Aliniamentul Grădiştea—Urşi—Băbeni—Săpunari—Merişani—Colibaşi—Dobreşti—Drăgăeşti cu ramificaţia Româneşti—Galicoa


Tabelul 17 (continuare)
V. Aliniamentul Drăganu—Călina—Oteşti Poboru—Vata—Leordeni—Cobia—Şuţa—Seacă

VI. Aliniamentul Bibeşti—Bulbuceni—Siliştea—Cireşu—Gura Şuţii


13. BAZINUL PANONIAN

Acest bazin intramuntos reprezintă, pe teritoriul ţării noastre, partea de est a


marelui Bazin Panonian ce ocupă aproape întreaga suprafaţă a R.P. Ungaria şi partea
de nord a R.S.F. Iugoslavia.
Pe teritoriul ţării noastre se întinde pînă la Carpaţii Meridionali ai Banatului şi
Munţii Apuseni.
Peste fundamentul cristalin, care reprezintă un relief de eroziune ce coboară în
trepte de la est la vest, formînd o serie de creste îngropate, urmează depozite
sedimentare, care nu sînt aceleaşi pe toată întinderea bazinului de pe teritoriul ţării
noastre şi legat de aceasta s-au separat trei mari zone:
— zona de sud, unde peste fundamentul cristalin străpuns local de mase eruptive
urmează depozite de vîrstă miocenă şi pliocenă. Izolat, sub depozitele miocene, au fost
întîlnite şi depozite ce aparţin cretacicu-lui superior şi eocenului;
— zona centrală, delimitată de ridicarea cristalinului Icland-Salonta şi de
prelungirea spre vest a Munţilor Plopiş, unde fundamentul cristalin este acoperit
sporadic de depozite ce aparţin permianului şi mezozoicului, miocenului (tortonian,
sarmaţian) şi pliocenului;
— zona de nord, situată la nord de prelungirea Munţilor Plopiş, unde peste
depozitele cretacice şi paleogene urmează depozite miocene şi plio.-cene.
Prin foraje s-au obţinut informaţii asupra litologiei şi stratigrafiei depozitelor
sedimentare şi asupra fundamentului cristalin (ţab^-i-8)r

Tabelul 18
Profilul lito-stratigrafic din Bazinul Panonian
Eră, serie Serie, etaj Observaţiuni,
metri-grosime

Cuaternar Depozite aluvionare 2100 m pe structura Foeni.


1 780—2 070 m pe structura
Giulvaz şi Tere-mia; 700—
Pliocen Levantin Pietrişuri .şi nisipuri cu 1 000 m pe structura
(Panonian) stratificaţie încrucişată, Moraviţa; 1230—3 080
Pano- m pe structura Socodor
Dacian nian
supe- cu intercalaţii de marne.
rior Nisipuri cu intercalaţii de — Chişineu-Criş; 780—
argile, marne şi strate de 1830 m la Derna; 1400
lignit. —1500 m la Satu
Mare; 80—140 m la
Zalău.

Pliocen Ponţian Alternanţă de argile, marne


(Panonian) Panonian inferior şi nisipuri cenuşii, uneori
Meoţian con-glomeratice. Marne şi
nisipuri grosiere.

185
Tabelul 18 (continuare)
Eră, serie Serie, etaj Observaţiuni,
metri-grosime

Sarmaţian Alternanţe de nisipuri, întîlnit prin foraje la


gresii, marne şi u-neori Sandra, Cherestur,
microconglo-merate. Borş, Mădăraş etc.
Are o grosime ce variază
de la 30—650 m.

Miocen Tortonianul Zona de nord: alter- Circa 600 m grosime,


nanţe de marne, gresii şi întîlnit prin foraje la
nisipuri, uneori calcare cu Mădăraş, Abră-muţ,
Litho-thamnium. Borş, Ciocaia, Săcuieni
Zona de sud: conglo- etc.
merate, marne şi nisipuri. întîlnit prin foraje la
Calacea, Satchinez,
Şandra, Cherestur
etc.

Helveţian Alternanţă de gresii, întîlnit prin foraje la


Burdigalian microconglomerate, marne Mădăraş, Moraviţa
şi argile de culoare etc. Are o grosime
roşie. de circa 250 m.

Paleogen Eocen Zona de nord: alter- întîlnit prin foraje la


nanţă de gresii, marne şi Nisipeni, Pişcolt pe 1
argile. 000 m grosime.
Zona de sud: brecii 300 m grosime.
calcaroase, conglo-
merate, gresii grosiere
şi argile.

Cretacic Cretacicul Zona de nord: gresii Are o grosime de circa


superior calcaroase, marne, cu 900 m şi ar reprezenta
intercalaţii de gresii senonianul
cenuşii, subţiri. Dezvoltat sub formă de
Zona de sud: argile petice.
cenuşii, gresii şi în bază
conglomerate.

Cretacicul Zona de nord: alter- întîlnit prin foraje la


inferior nanţă de gresii Pişcolt, Abrămuţ,
glauconitice, şisturi Chişlaz. 300 m
argiloase negre, con-, grosime, întîl-
glomerate şi calcare cu nite la Biharea, Borş
orbitoline (apţian superior etc.
— albin). Zona centrală:
calcare recifale
(barremian)

Jurasic Calcare cenuşii-negricioase, compacte: Intîlnite prin foraje la


calcare dolomitice. Sîntandrei, Toboliu
etc.

186
Eră, serie Serie, etaj Observaţiuni,
metri-grosime

Triasic Zona de nord: conglomerate ce stau direct Intîlnite prin foraje la


pe cristalin (structura Minai Bravu). Toboliu, Borş etc.
Zona centrală: conglomerate (în bază), gresii,
argile şi şisturi argiloase cu dia-claze de anhidrit
şi gips, care suportă dolomite şi calcare, parţial
bituminoase

Fundamentul cristalin este format din filite, cuarţite, Intîlnit prin foraje la
micaşisturi cloritoase, şisturi sericito-cloritoase amfi-bolice, Sandra, Satchinez,
gnaise, precum şi din roci eruptive ca: graniţe, granodiorite, Variaş, Ciocaia etc.
diorite, diabaze, melafire.

Fig. 161. Structurile petro-gazeifere şi gazeifere din Bazinul


Panonian:
1 — Sînmartin; 2 — Calacea; 3 — Satchinez; 4 — Şandra; 5 — Variaş; 6 — Tomnatec; 7
— Teremia Mare; 8 — Cherestur-Sud; 9 — Cherestur; 10 — Cherestur-Nord; 11 —
Pordeanu; 12 — Turnu; 13 — Sîntana; 14 — Borş; 15 — Mihai Bravu; 16 — Ciocaia; 17
— Sîniob; 18 — Su-placu de Barcău; 19 — Săcuieni; 20 — Abrămuţ; 21 — Curtuiuşeni;
22 — Pişcolt; 23 — Moftinu Mare; 24 — Mădăraş; 25 — Cărei; 26 — Viişoara; 27 —
Biled; 28 — Nădlac; 29 — Salonta; 30 — Alioş; 31 — Sar-văzel; 32 — Sînpetru
German; 33 — Pecica; 34 — Dumbrăviţa; 35 — Şei-
tin.

187
In urma prospecţiunilor geofizice, au fost puse în evidenţă, prin foraje o serie de
structuri (fig. 161) legate de:

— cute anticlinale faliate: Abrămut, Ciocaia (fig. 162), Curtuiuşeni (fig. 163);
— de domuri: Sînmartin, Secuieni, Pişcolţ (fig. 164);
— de monocline: Suplacu de Barcău (fig. 165);

Fig. 163. Secţiune geologică prin struc- Fig. 164. Secţiune geologică prin struc-

tura Curtuiuşeni. tura Pişcolţ.

Fig. 162. Secţiune geologică prin structura Ciocaia.

Fig. 165. Secţiune geologică prin structura Suplacu de Barcău.


— de ridicări majore: structura Turnu
(care reprezintă o ridicare majoră separată
de două sinclinalo în trei boltiri) sau
ridicarea majoră Teremia-Cherestur,
formată din patru boltiri: (Teremia,
Cherestur-Sud, Cherestur şi Cherestur-
Nord);

— de blocuri tectonice (Moftinu, Fig. 166. Secţiune geologică prin structura


Variaş.
Borş);
— de zone de boltiri: Calacea-
Satchinez, Sandra şi Variaş (fig. 166),
ultima fiind o apofiză care se desprinde
din bolta anticlinală Calacea;
— de pericline: Teremia (care de fapt
este periclinul de nord al ridicării Mokrin
din R.S.F. Iugoslavia).

13.1. CONDIŢIILE DE FORMARE A ZĂCĂMINTELOR


DE HIDROCARBURI

Roci-mama sînt considerate calcarele bituminoase, marnele şi argilele de culoare


închisă din triasic, şisturile marno-argiloase din cretacic, argilele şi marnele de
culoare închisă din tortonian, sarmaţian şi pliocen inferior.
Roci rezervor. Zonele alterate ale fundamentului cristalin (Şandra, Satchinez,
Variaş, Turnu, Cherestur, Pordeanu, Ciocaia), conglomeratele şi gresiile din helveţian
şi tortonian (Calacea, Şandra, Satchinez, Variaş, Cherestur, Abrămuţ, Borş),
pietrişurile, gresiile şi nisipurile din pliocenul (panonianul) inferior (Calacea,
Satchinez, Turnu, Teremia, Suplacu de Barcău).
Roci protectoare. Toate intercalaţiile impermeabile din coloana lito-stratigrafică.
Tipul zăcămintelor. Zăcămintele sînt stratiforme de boltă, stratiforme ecranate
tectonic, stratigrafie sau litologic, delimitate litologic sau de tip masiv, ultimul ca în
cazul zăcămintelor din fundamentul alterat, care de cele mai multe ori formează
aceeaşi unitate din punct de vedere hidrodi-namic cu miocenul sau pliocenul din
cuvertura sedimentară. Zăcămintele de hidrocarburi descoperite pînă în prezent sînt
cantonate în zonele alterate ale fundamentului, în tortonian, sarmaţian, miocen şi
pliocenul (panonianul) inferior, iar pentru unele structuri se menţionează ca obiect de
exploatare miocenul datorită faptului că există o continuitate de sedimentare între
tortonian şi sarmaţian şi deliminarea acestor două etaje geologice este greu de făcut.
Pe unele structuri, atît în fundament, cît şi în pliocen, s-au găsit acumulări de C0 2,
care are origine internă şi care se exploatează odată cu gazele. Adîncimea sondelor
din Bazinul Panonian variază de la 80 la 150 m (Suplacu de Barcău), pînă la peste 3
000 m.
189
Tabelul 19
190
Structurile şi formaţiunile geologice productive din Bazinul Panonian
13.2. DIFICULTĂŢI IN FORAJ

în timpul forajului pe unele structuri, au loc pierderi de circulaţie, mai frecvente


în fundamentul cristalin fracturat, sau gazeificări ale fluidului de foraj.
La cercetarea sondelor care exploateză fundamentul şi panonianul inferior s-a
constatat, pe unele structuri, o creştere a temperaturii, care poate să ajungă pînă la
140°C, după un timp de închidere a sondei de 24 h.

13.3. PERSPECTIVE DE NOI ZĂCĂMINTE

Zonele de prim interes sînt la Ciumeghiu, Vest Mihai Bravu, Şeitin-Nădlac,


Pecica, Turnu-Est legate de capacitatea petro-gazeiferă a depozitelor pliocene,
miocene şi a fundamentului cristalin alterat. De asemenea, prezintă interes de a fi
investigate şi depozitele paleogene şi me-zozoice.
în tabelul 19 se dau structurile şi formaţiunile geologice productive din Bazinul
Panonian.

14. BAZINUL MARAMUREŞULUI


Acest bazin, considerat ca o ramificaţie a Bazinului Panonian, este situat între
zona cristalino-mezozoică a Carpaţilor Orientali şi lanţul eruptiv Gutîi-Oaş. El este
delimitat la sud de lanţul Munţilor Rodnei şi Lăpuşului, iar la nord-est de lanţul
Munţilor Maramureşului. Peste fundamentul cristalin urmează seria depozitelor
sedimentare ce aparţin jurasicului, cretacicului, paleogenului şi neogenului.
Din punct de vedere tectonic, Bazinul
Maramureşului este foarte compartimentat de o
serie de falii în mai multe blocuri tectonice. Prin
prospecţiuni geologice şi foraje de cercetare
geologică s-au obţinut informaţii atît în ceea ce
priveşte strati-grafia, cit şi tectonica (tab. 20).

în acest bazin au fost identificate o


serie de cute anticlinate între Valea Vi-
şeului şi Valea Botizei, în general de di
recţia E-V, foarte compartimentate de
falii transversale care, în general, depla- FJ9 U7 structuri petrolifere
sează axul cutelor spre sud (fig. 167). din Depresiunea Maramureş.
191
192 Tabelul 20
Profilul lito-stratigrafic din Bazinul Maramureşului
Tabelul 20. (continuare)
Serie Serie, Scurtă caracterizare din punct de Observaţiuni,
etaj vedere litologic grosime (m)

Cretacic Senonian Marne roşii, cenuşii şi verzui.

Cenoma- Gresii, conglomerate.


nian

Jurasic Jurasicul Calcare.


superior

Fundamentul cristalin compartimentat în blocuri tectonice ridicate şi scufundate.

14.1. CONDIŢIILE DE FORMARE A


ZĂCĂMINTELOR DE HIDROCARBURI
Interesează din acest punct de vedere oligocenul în care este cuprinsă atît roca
rezervor cît şi roca mamă.
Roca-mamă este reprezentată prin şisturile menilitice, disodilice, marnele şi
argilele bituminoase din seria bituminoasă inferioară şi superioară.
Roca rezervor. Pînă în prezent, în acest bazin, s-a dovedit productiv numai
oligocenul, roca-rezervor fiind gresia de Borşa.
Roci protectoare. Toate intercalaţiile de marne şi argile din gresia de Borşa.
Tipul zăcămintelor. Zăcămintele de petrol sînt stratiforme boltite,
compartimentate şi stratiforme ecranate tectonic.
Indicaţii de existenţa petrolului în Bazinul Maramureşului se cunosc de multă
vreme pe Valea Izei şi prima menţiune asupra unui izvor sărat, iodurat, care conţine şi
petrol, datează din anul 1839. în anul 1870, localnicii extrăgeau, prin puţuri, pînă la
circa 300 kg petrol, iar între anii 1893—1900 s-au săpat primele sonde la Săcel, adînci
de 155—655 m. Ulterior, sondele forate pe această structură (fig. 168) au atins
adîncimi de peste 1 800 m.

O activitate de explorare mai susţinută


a avut loc după anul 1950, dar rezultatele
de producţie obţinute au fost slabe, datorită
permeabilităţii foarte mici a gresiei de Bor
şa, cape formează singurul obiectiv de ex
ploatare din acest bazin. în afară de struc
tura Săcel mai sînt cunoscute şi structurile pig
Sălişte, Dragomireşti, Ieud. prin structura Săcel.
13 — 1
Geol
ogia
zăcă
minte
lor de
hidro
carbu
ri
14.2. DIFICULTĂŢI IN FORAJ

în timpul forajului se întîlnesc dificultăţi în argilele tectonizate din seria de Valea


Carelor care, uneori, prind garnitura de foraj.

14.3. DIFICULTĂŢI IN EXPLOATARE

Aceste dificultăţi se datoresc permeabilităţii foarte mici a gresiei de Borşa, ceea ce


a impus executarea unor operaţii de acidizări şi fisurări hidraulice.

14.4. PERSPECTIVE DE NOI ZĂCĂMINTE

Perspective de a se descoperi noi zăcăminte sînt legate de investigarea, în


continuare, a oligocenului, precum şi cunoaşterea capacităţii petro-ga-zeifere a
celorlalte depozite sedimentare.

15. BAZINUL TRANSILVANIEI

Bazinul Transilvaniei este un bazin intramuntos, încadrat de Carpaţii Orientali,


Carpaţii Meridionali, Munţii Apuseni, Munţii Lăpuşului şi Rodnei. Peste fundamentul
cristalin al bazinului, care formează o serie de zone ridicate şi scufundate, urmează
discordant şi discontinuu depozite permotriasice, jurasice, cretacice, paleogene şi
miocene inferioare, după care în continuare urmează depozite ce aparţin tortonianului,
buglovia-nului, sarmaţianului şi panonianului (pliocenului).
în zonele scufundate, grosimea sedimentarului este de peste 6 000 m, în timp ce pe
zonele ridicate grosimea lui nu atinge 200 m.
în tabelul 21 este dat profilul lito-stratigrafic al depozitelor sedimentare din Bazinul
Transilvaniei.
în ceea ce priveşte tectonica bazinului aceasta este diferită şi de la exteriorul la
interiorul bazinului se deosebesc trei zone:
— zona externă formată din strate neogene care se reazemă pe cadrul muntos al
bazinului şi înclină uşor către interiorul bazinului. Aceste strate se prezintă, în
ansamblu, ca o bordură necutată sau slab cutată ce a fost pusă în evidenţă în părţile de
sud, de vest şi de nord ale bazinului;
— zona cutelor diapire care se situează la interiorul primei zone, formată din cute
diapire, dispuse pe direcţia Ocna Mureşului — Ocna Sibiului — Mercheaşa — Lueta
— Praid — Sovata — Beclean — Dej.
194
Tabelul 21
Profilul lito-stratigrafic din Bazinul Transilvaniei
Serie, etaj Scurtă caracterizare din punct de Observaţii, grosimea (m)
vedere litologic

Pliocen Alternanţă de marne şi nisipuri Are o grosime de circa 600—900 m.


(Panonian) cu rare şi subţiri intercalaţii de După continuitatea de sedimentare
tufuri andezi-dice şi mai rar de dintre depozitele sarma-ţiene şi
calcare dolomitice şi uneori de panoniene, ca şi după prezenţa unei
conglomerate. In bază, într-un microfaune meo-ţiene deasupra tufului
pachet de marne şis-toase este de Bazna se poate considera că sînt
intercalat tuful de Bazna. depozite meoţiene şi în continuare şi
depozite ponţiene, identificate faunistic.

Sarmaţian Zona cu Elphidium crespi-nae: Are o grosime de circa 1 160 m.


marne, marne nisipoase cu Grosimea maximă circa 1 500 m în
intercalaţii de nisipuri şi strate regiunea Sighişoara—Bălăuşeri. In
subţiri de calcare. Alternanţă regiunea de nord, sud şi sud-est, în
de marne, nisipuri şi tufuri sarmaţian, se menţionează local şi
dacitice, marne cenuşii şi nisipuri conglomerate, iar în regiunea Cojocna
cu intercalaţii de calcare —Turda—Aiud şi Ocnişoara—Blaj,
dolomitice la partea superioară gresii dure.
şi de tufuri, la partea Limita superioară a sarmaţianului a fost
inferioară. fixată la nivelul zonei cu Elphidium
Tuful de Sârmăşel: marne crespinae, în locul tufului de Bazna
nisipoase cu intercalaţii de care este cu circa 50—300 m deasupra
nisipuri. acestei zone.
Tuful de Urca: nisipuri,
marne cenuşii compacte,
nisipuri cu intercalaţii de marnă şi
marnă nisipoasă, în bază, tuful de
Ghiriş.

Buglovian Tuful de Ghiriş: alternanţă de Are o grosime de circa 700 m.


nisipuri şi marne nisipoase cu Grosimea maximă circa 1 300 m în
intercalaţii de marne compacte, regiunea Mica—Sîngeorgiu de Pădure.
tufuri dacitice şi sporadic de In regiunea de nord-vest cuprinde şi
gresii curbicorticale. La 240 concreţiuni gre-zoase, iar în regiunea
m sub tuful de Ghiriş este tuful Ocnişoara—Blaj, cuprinde şi concreţiuni
de Hădâreni, un reper seismic şi calcaroase foarte dure.
electric regional.
Tuful de Borşa—Turda— Iclod.

Tortonian Nisipuri şi marne nisipoase cu Circa 300 m Bine dezvoltat pe


Spirialis. grosime. bordura de vest,
Şisturi argiloase brune-ne- Circa 10 m tortonianul este
gricioase cu radiolari. grosime. reprezentat prin-tr-un
Tortonianul a facies litoral detritic,
fost întîlnit prin caracterizat prin
foraje pietrişuri şi con-
196 Tabelul 2] (continuare)
Tabelul 21 (continuare)

197
Tabelul 21 (continuare)
Serie, etaj Scurtă caracterizare din punct Observaţii,
de vedere litologic grosime (m)

Paleocen Argile vărgate (seria inferioară) In nord-vestul şi nordul bazinului, în


şi soluri lateritice. regiunea Jibou, seria argilelor vărgate
are o grosime de peste 1700 m şi este
formată dintr-un orizont roşu de circa
1 000 m grosime, un orizont de calcare
de apă dulce de circa 400 m grosime,
iar la partea superioară este un orizont
vărgat gros tot de 400 m.
In regiunea Cluj-Napoca, seria argilelor
vărgate are o grosime de circa 150 m.

Cretacic Cre- Marne şi argile ce- Prin foraje a fost întîlnit la Bu-neşti,
tacic nuşii, negricioase, Puini, Alămor, Filitelnic, precum şi pe
supe- gresii, conglomerate; alte domuri, pe o grosime de circa 100 m.
rior

Cre- Calcare cu orbitoline; întîlnit prin foraje la Grînari, Bând,


tacic Marne negricioase şi Alămor. La Alămor cre-tacicul calcaros
infe- cenuşii, argile brune cu aparţine albianu-lui şi a fost întîlnit pe o
rior intercalaţii de grosime de circa 450 m.
conglomerate şi gresii (se
consideră că această
succesiune aparţine
barre-mianului-apţianu-
lui).
Conglomerate şi marne
negricioase compacte.

Jurasic Calcare gălbui, compacte Întîlnit în forajul de la Bând.

Triasic Alternanţă de marne roşii, întîlnit prin forajul de la Ibăneşti, între 2


argile cenuşii şi verzui cu 660 şi 2 885 m adîncime. La Agnita—
diabaze; Ghijeasa este format din conglomerate
Calcare şi şisturi argiloase. roşcate, marnocalcare, calcare şi dolo-
mite.

Permian Şisturi cloritoase limonitizate şi Întîlnit prin forajul de la Ibăneşti la


conglomerate cu elemente de adîncimea de 2 885 m.
şisturi cristaline

Fundamentul cristalin este format din şisturi întîlnit prin foraje la Stănceni, Daia,
cloritoase, sericitoase, cuarţite, mica-şisturi. Benţid, Grînari, Sic, Aiud, Dîrja,
Pogăceaua, Gurghiu, Lu-jerdiu.

198
— zona centrală, formată din domuri (Fîntînele, Sărmăşel, Şincai, Ulieş, Luduş,
Delenii, Cetatea de Baltă, Păingeni, Tg. Mureş, Nadeş, Copşa Mică şi altele), anticlinale
(Beudiu, Enciu, Grebeniş, Cucerdea şi altele) şi brachianticlinale (Zăul de Cîmpie,
Sînger, Dumbrăvioara şi altele).
Elementele structurale din zona centrală sînt rezultatul acţiunii sării din tortonian.
în general, stratele acestor forme structurale, înconjurate din toate părţile de
sinclinale, au înclinări mici (1—9°). De exemplu, pe domul Puini, înclinările sînt de 1—
4°, pe domul Sărmăşel de 1° 3'—6°, pe domul Luduş de 2—4°, pe domul Şincai de 4—
7°, pe domul Păingeni de 5—6°, pe domul Chedia de 3—9°. Se cunosc şi cazuri cînd
înclinările stratelor au valori mai mari şi variabile. Astfel, pe brachianticlinalul Sînger,
înclinările au valori între 8 şi 45°, iar pe domul Cetatea de Baltă se întîlnesc înclinări de
1° 30'—5°, dar uneori şi de 7—15°. Pe domul Buneşti-Criţ se întîlnesc valori de 4—17°,
iar în adîncime de 15—32°. în afară de forme structurale simetrice sînt şi forme
structurale asimetrice ce au un flanc mai înclinat (Şincai, Zăul de Cîmpie şi altele). Pînă
în prezent se cunoaşte cu certitudine, că numai anticlinalul Ruşi, ale cărui strate au
înclinări de 10—40°, este faliat, celelalte forme structurale de care sînt legate zăcăminte
de gaze nu prezintă accidente tectonice.

15.1. CONDIŢIILE DE FORMARE A ZĂCĂMINTELOR DE GAZE

Aceste condiţii sînt legate de prezenţa rocilor-mamă, rocilor rezervor, rocilor


protectoare şi a capcanelor.
Rocile-mamă. Acestea sînt reprezentate prin argilele şi marnele din tortonian,
buglovian, sarmaţian şi panonian şi în special prin şisturile cu radiolari (tortonian). De
asemenea, trebuie luate în considerare şi şisturile bituminoase ale stratelor de Ileanda
Mare (oligocen).
Rocile rezervor sînt reprezentate de nisipurile, nisipurile marnoase, marnele
nisipoase şi gresiile din tortonian, buglovian, sarmaţian şi local şi din panonian. Dar în
afară de acestea, calitatea de roci rezervor a mai fost pusă în evidenţă, prin probe de
producţie, şi pentru alte etaje geologice şi anume: în burdigalian şi helveţian
(microconglomerate, nisipuri şi gresii), în oligocen (nisipuri şi gresii) şi în eocen (gresii,
nisipuri şi calcare) deşi au avut rezultate negative.
Rocile protectoare: toate intercalaţiile impermeabile care separă şi protejează
complexele şi stratele purtătoare de gaze.
în formaţiuni mai vechi, în care se cunosc roci rezervor, dar care pînă acum au dat
apă sărată la probele de producţie sînt, de asemenea, roci protectoare. Astfel, în baza
tortonianului este sarea şi stiva de strate argiloase, în miocenul inferior intercalaţiile de
marne şi argile care se mai întîlnesc şi în oligocen şi eocen, unde pot fi luate în
consideraţie şi bancurile de gips, în ceea ce priveşte această calitate.
199
Tipul zăcămintelor. în afară de
zăcăminte stratifor-me boltite se
întîlnesc şi zăcăminte stratiforme
ecranate litologic, delimitate
litologic şi zăcăminte combinate
(zăcăminte stratiforme boltite cu
trecere spre zăcăminte masive)
foarte rar ecranate stratigrafie
(Corunca-Nord în buglovian
Fig. 169. Secţiune geologică prin Bazinul superior) şi tectonic (?) pe domul
Transilvaniei. Iernuţ. Structurile gazeifere din
Bazinul Transilvaniei (fig. 169), în
funcţie de gradul de eroziune al panonianului şi al formaţiunii cu gaze au fost împărţite
în trei grupuri pe care le prezentăm în cele ce urmează. După unii autori, după acelaşi
criteriu structurile gazeifere au fost împărţite în cinci grupuri.

15.2. GRUPURILE DE STRUCTURI GAZEIFERE

Grupul de nord cuprinde structuri gazeifere de mare altitudine şi eroziune care, în


general, au axa orientată pe direcţia NV-SE. Ca exemplu de structuri gazeifere din
acest grup se menţionează: Beudiu, Enciu, Puini, Buza, Strugureni, Fîntînele, Zăul de
Cîmpie (fig. 170), Sînger, Bogata de Mureş, Sînmartin, Bozed şi altele.
Din cauza eroziunii din seria gazeiferă a structurilor din acest grup lipsesc 500—1
000 m.
Grupul central, de medie altitudine şi eroziune din care, din seria gazeiferă lipsesc
100—250 m, cuprinde structuri ce au axa orientată, aproximativ, pe direcţia E-V
(Cetatea de Baltă, Bazna).
Fig. 170.
Secţiune
geologică
prin
structura
Zău-
Şăulia.
200
Grupul sud-estic, de mică altitudine
şi eroziune, unde seria ga-zeiferă are un
înveliş de pano-nian pe alocuri parţial
erodat (Er-nei, Corunca, Filitelnic şi
altele)

în partea de sud şi de est a cuvetei,


structurile au, în general, axa orientată
pe direcţia N—S şi prezintă, unele dintre
ele, dezar-monii intraformaţionale, care
au determinat o deplasare a axului
structurilor, de la verticală, cu
adîncimea. După o nouă concepţie (D. Fig. 171. Secţiune geologică prin structura
Prodan) structurile gazei- Dumbrăvioara.
fere sînt dispuse pe aliniamente lineare, lineare în culise, unele aliniamente prezentînd,
probabil, ramificaţii. Dezarmoniile intraformaţionale, in partea de est a bazinului se
întîlnesc în special la limitele dintre etajele geologice ce aparţin formaţiunii cu gaze.
Dacă în grupul de nord dezar-monii vizibile se cunosc numai pe patru structuri (Puini,
Şincai, Bogata de Mureş şi Vaidei), în grupul central, numai pe domul Bazna, în schimb
în grupul sud-estic, se întîlnesc pe nouă structuri (Dumbrăvioara, fig. 171), Filitelnic,
Nadeş, Copşa Mică, Noul Săsesc, Firtuşu, Sîngeorgiu de Pădure (fig. 172), Ghineşti-Trei
Sate, Gălăţeni). Pe domul Bogata de Mureş (fig. 173) axa se deplasează la orizonturile
inferioare, de la vest către est. La Filitelnic care în sarmaţian este un brachianticlinal de
direcţie ENE-VSV, cu două culminaţii, în buglovian şi tortonian se configurează trei
culminaţii, datorită dezarmoniei intraformaţionale. Pe domul Bazna, orientat est-vest,
apexul se deplasează, în adîncime, către sud, tot datorită dezarmoniei intraformaţionale.
Domul Noul Săsesc la suprafaţă este orientat
Fig. 172. Secţiune geologică prin structura Sîngeorgiu de 201
Pădure.
Fig. 173. Harta structurală Fig. 174. Secţiune geologică prin
pentru domul Bogata de structura Tăuni.
Mureş la complexul I şi la
complexul VII.

N-S, pentru ca în adîncime odată cu deplasarea axei spre vest, faţă de axa de la suprafaţă,
să ia forma unui brachianticlinal. Dezarmonii care corespund limitelor etajelor geologice
ce aparţin formaţiunii cu gaze au fost bine puse în evidenţă pe cuta anticlinală Gălăţeni.
Grupurile de domuri sînt separate între ele de sinclinale majore, iar în cadrul fiecărui
grup, sinclinale minore înconjoară cupolele de gaze ale fiecărei structuri. Limitele gaze-
apă, marginale, ale stratelor productive, din cuprinsul unui complex, în plan vertical, au
forma unei linii în zigzag (Tăuni şi alte structuri, fig. 174).
în general, numărul orizonturilor care produc gaze, în afară de faptul că este în strînsă
legătură cu gradul de eroziune, depinde şi de variaţiile de litofacies. Nisipurile din partea
inferioară a tortonianului inferior, din structurile grupului de nord, trec treptat în marne în
domurile din grupul central, pentru ca din nou să treacă în nisipuri cu intercalaţiuni
marnoase în structurile din grupul sud-estic.
La unele structuri din cel de-al treilea grup şi în special la cele din partea de est, se
constată şi prezenţa unor colectoare cu CO a care este de origine internă şi al cărui proces
de migraţie a fost uşurat de prezenţa unor accidente tectonice.
Primul zăcămînt de gaze a fost descoperit în Bazinul Transilvaniei în anul 1909, de
sonda nr. 2 Sărmăşel, pentru ca pînă în prezent să fie descoperite peste 70 structuri, dintre
care cea mai mare parte după anul 1948 (fig. 175). Structurile au fost puse în evidenţă atît
prin prospecţiuni geologice, cît şi prin prospecţiuni geofizice.
Zăcămintele de gaze, formate în general din 99<y 0 metan, asociat cu dioxid de carbon
şi oxigen, sînt cantonate în afară de tortonian, buglo-vian, sarmaţian şi în panonianul
inferior, adîncimea sondelor de exploatare, pe unele structuri, fiind de peste 3 200 m.
202
Fig. 175. Structurile gazeifere din Bazinul Transilvaniei :
1 — Beudiu; 2 — Enciu; 3 — Strugureni; 4 — Puini; 5 — Buza; 6 —
Flntînele; 7 — Sărmăşel; 8 — Crăieşti—Er-cea; 9 — Bozed; 10 —
Sînmartin; 11 — Ulieş; 12 — Şin-cai; 13 — Grebeniş; 14 — Zăul de
Cîmpie; 15 — Săulia; 16 — Dobra; 17 — Luduş; 18 — Sîngcr; 19 —
Iclănzel; 20 — Vaidei; 21 — Săuşa; 22 — Bogata; 23 — Lechinţa—Iernuţ;
24 — Cucerdea; 25 — Delenii (Saroş); 26 — Cetatea de Baltă: 27 — Bazna;
28 — Tăuni; 29 — Lunca; 30 — Pă-ingeni; 31 — Voivodeni; 32 — Ibăneşti;
33 — Dumbră-vioara; 34 — Teleae; 35 — Ernei; 36 — Tîrgu Mureş; 37 —
Corunca; 38 — Acăţari; 39 — Miercurea Nirajului; 40 — Dămieni; 41 —
Măgherani: 42 — Ghineşti—Trei Sate; 43 — Găl5'cni; 44 — Suveica; 45 —
Sîngeorgiu de Pădure; 46 — Cuşmed; 47 — Filitelnic; 48 — Laslăul Mare;
49 — Prod-Seleuş; 50 — Şoimuş; 51 — Nadeş; 52 — Firtuşu; 53 —
Tărceşti; 54 — Benţid; 55 — Chedia; 56 — Eliseni: 57 — Cristuru; 53 —
Brădeşti; 59 — Beia; 60 — Buneşti— Criţ; 61 — Daia—Telina; 62 — Noul
Săsesc; 63 — Copşa Mică; 64 — Petiş: 65 — Vîrghiş: 66 — Ruşi; 67 —
Ilim-bav; 68 — Pipea; 69 — Porumbenii Mici; 70 — Chedia-Est; 71 —
Simioneşti; 72 — Medişor.

15.3. DIFICULTĂŢI IN FORAJ

Dintre dificultăţile întîlnite în timpul forajului se menţionează:


Tendinţe accentuate de deviere (care pot duce la formarea de găuri-cheie),
datorită înclinărilor mari ale stratelor în special în cazul structurilor asimetrice,
situaţii întîlnite pe structurile Grebeniş şi Vaidei. în astfel de cazuri se aplică un
regim de foraj restrictiv, cu apăsări mici şi se folosesc ansambluri de fund rigidizate.
Excavări exagerate ale pachetelor de strate mânioase din tortonian. Astfel de
situaţii au fost întîlnite la Voivodeni, Fîntînelc şi altele.
Aceste excavări exagerate ale pereţilor găurii de sondă duc la o calitate slabă a
operaţiilor de cimentare. în aceste zone nu se poate realiza o viteză ascensională de
cimentare corespunzătoare unui regim de curgere laminar şi din această cauză nu se
poate dezlocui fluidul de foraj astfel ca laptele de ciment să vină în contact direct cu
peretele găurii de sondă.
203
Calitatea slabă a cimentării are efecte negative la punerea în producţie a sondei c'ind
apar gaze în spatele coloanelor sau apar comunicaţii între orizonturile productive.
Pentru prevenirea acestor fenomene se utilizează un fluid de foraj special cu
lignosulfonat de calciu, care împiedică formarea cavernelor.
Lipsa unui strat protector deasupra complexelor gazeifere de la suprafaţă, din
sarmaţian, duc la complicaţii în foraj, la cimentări primare nereuşite, la folosirea unor
fluide grele, la un program de construcţie cu 3—4 coloane la o adîncime a sondelor de
1 800—2 000 m (zona Ernei-Dumbrăvioara).
Prinderea şi lipirea garniturii în pachetele de strate nisipoase din sarmaţian şi
bnglovian.
Aceste fenomene întîlnite în special în partea centrală şi de est a bazinului
(structurile Filitelnic, Laslău) sînt favorizate de folosirea unor fluide de foraj cu
filtrat mare.
Pierderi de circulaţie, în special la cimentarea coloanelor intermediare şi de
exploatare în zone slab consolidate, în sarmaţian (structura Măghe-rani-Sud). Fluidul
de foraj folosit, cu densitatea de 1,30—1,40 kg/dm 3, nu se pierde în timpul forajului, în
schimb la operaţia de cimentare se pierde total circulaţia cu lapte de ciment uşor, de
1,60—1,65 kg/dm3.
La traversarea formaţiunilor ce conţin hidrocarburi şi CO2, în cazul structurilor
Benţid, Tărceşti, Cuşmed, Firtuşu, au loc dificultăţi care se datoresc folosirii unui fluid
de foraj puţin rezistent la contaminarea cu C02. Se pare că, la traversarea tortonianului,
C02 în stare lichidă pătrunde în masa fluidului de foraj, îl contaminează şi orizonturile
de gaze de deasupra nu mai pot fi ţinute în respect. De aceea se recomandă folosirea
unui fluid de foraj mai rezistent la acţiunea dioxidului de carbon.

15.4. DIFICULTĂŢI IN EXPLOATARE

La punerea în producţie a sondelor apar o serie de dificultăţi datorate, în general,


folosirii unor fluide de foraj cu proprietăţi necorespunzătoare la traversarea
orizonturilor productive.

15.5. PERSPECTIVE DE NOI ZĂCĂMINTE'

Sînt posibilităţi de descoperire de noi structuri gazeifere în formaţiunea cu gaze,


prin intensificarea lucrărilor de prospecţiuni şi de foraje şi prin reinterpretarea
distribuţiei structurilor pe aliniamente lineare şi lineare în culise. De asemenea,
prezintă interes investigarea depozitelor preneogene.

16. PLATFORMA MOLDOVENEASCA

Platforma Moldovenească, cuprinsă între falia pericarpatică şi Valea Prutului,


reprezintă extinderea vestică pe teritoriul ţării noastre a Platformei Est-Europene şi se
întinde în sud pînă la un sistem de falii de pe
204
Tabelul 22
Profilul lito-stratigrafic din Platforma Moldovenească 20
5
Tabelul 22 (continuare)

Serie Serie, etaj, Scurtă caracterizare din punct Observaţii,


de vedere litologic grosime (m)

Jurasic Argile şi marne vişinii cu intercalaţii de


anhidrit, marne, calcare, conglomerate
breccioase roşietice (jurasic superior)

Marne, calcare, în alternanţă cu gresii


silicioase şi calcaroase (jurasicul mediu)

Carbonifer Alternanţă de nisipuri, marne, argile şi gresii întîlnit în partea de vest a


cuarţifere platformei

Devonian Calcare, gresii Calcav e Gresii Circa 200 m grosime


roşcate (Crasna) roşcate (Roman)

Silurian Calcare, gresii calcaroase şi argiloase, In partea de est a


gresii cuarţitice şi şisturi argiloase dure platformei este predo-
minant calcaros, iar în
partea de nord-vest este
argilos-bitu-minos.
Grosimea poate trece de 1
200 m.

Precambrian Şisturi argiloase-negricioase şi gresii cenuşii sau Caracterizează partea de


(cambrian- roşietice, parţial argiloase dure, cu intercalaţii de nord-vest a platformei şi
ordovician) şisturi argiloase bituminoase. arc circa 600 m grosime
(întîlnit prin foraje la Iaşi).

direcţia sud-Bacău—Găiceana—Glăvăneşti—Neguleşti—Bîrlad—Murgeni, unde


ia contact cu Depresiunea Bîrladului, la sudul căreia se află Promontoriul Nord-
Dobrogean. Peste fundamentul acestei platforme urmează învelişul sedimentar
format din depozite precambriene, siluriene, devoniene, carbonifere, jurasice,
cretacice, eocene, miocene şi pliocene (tab. 22).
Fundamentul platformei este diferit: în partea de nord-vest este format din
micaşisturi, paragnaise, graniţe (granitul roşu întîlnit prin forajul de la Todireni),
iar în partea de sud-est, din şisturi verzi care s-ar părea că încalecă fundamentul
metamorfozat.
Platforma Moldovenească se prezintă, în ansamblu, ca un monoclin ce coboară
în trepte de-a lungul unor falii, spre vest şi sud, fiind încălecat de depozitele
sarmato-pliocene ale Avanfosei Carpatice. Pe fondul acestui monoclin, prin
prospecţiuni geofizice, au fost puse în evidenţă o serie de slabe boltiri, mai
numeroase în eocen şi mai puţin numeroase în mezozoic şi de care sînt legate
structuri gazeifere, petrolifere şi gazo-petrolifere (fig. 176).
206
Fig. 176. Structurile pctro-gazeifere şi gazeifere din
Promontoriul Nord-Dobrogean, Depresiunea Bîrladului
şi Platforma Moldovenească:
a — Promontoriul Nord-Dobrogean; 1 — Independenţa: 2 — Frumuşiţa;
3 — Suraia; 4 — Matca; 5 — Ţepu; b — Depresiunea Bîrladului: 1 —
Homocea; 2 — Huruieşti; 3 — Ne-guleşti; 4 — Glâvăneşti: 5 —
Găiceana; 6 — Conteşti; c — Platforma Moldovenească: 1 — Roman—
Secuieni; 2 — Mărgineni; 3 — Cuejdiu; 4 — Mălini; 5 —
Valea Seacă; 6 —
Frasini.

16.1. CONDIŢIILE DE FORMARE A ACUMULĂRILOR DE


HIDROCARBURI

Roci-mamă. Pot fi considerate roci-mamă şisturile bituminoase pre-siluriene,


argilele bituminoase siluriene, argilele şi marnele tortoniene şi marnele sarmaţiene.
Rocile rezervor. Acestea sînt formate de gresiile tortoniene, nisipurile bugloviene
şi nisipurile şi gresiile din baza sarmaţianului.
207
Fig. 177. Secţiunea geologică prin structura Roman—Secuieni.
Fig. 178. Secţiunea geologică prin struc- Fig. 179. Secţiune geologică prin
tura Frasin. structura Mărgineni.

Ca roci rezervor se mai întîlnesc, în Platforma Moldovenească, gresii in


cambrian, silurian, devonian şi carbonifer, precum şi gresii şi calcare in
mezozoic.
Roci protectoare. Au calitatea de roci protectoare toate intercalaţiile
impermeabile din coloana lito-stratigrafică a platformei.
Tipul zăcămintelor. Zăcămintele sînt stratiforme ecranate tectonic sau
delimitate litologic ca în cazul zăcămintelor de gaze din sarmaţianul structurii
Roman-Secuieni (fig. 177).
Structurile descoperite pînă în prezent sînt, în general, de tip mono-clinal, ca
cele de la Frasin (fig. 178), Mălin, Valea Seacă, Roman-Secuieni, Mărgineni
(fig. 179). La Frasin şi Mălin, în afară de gaze, s-au descoperit şi zăcăminte de
condensat.

16.2. DIFICULTĂŢI ÎN FORAJ

în Platforma Moldovenească se întîlnesc dificultăţi de foraj în sarma-ţian,


tortonian şi cretacic.
în sarmaţian au loc strîngeri şi dărîmări ale pereţilor găurilor de sondă,
precum şi gazeificări ale fluidului de foraj. în dreptul zonelor purtătoare de gaze
se forează cu fluide de foraj cu densităţi de 1,6—2 kg/dm3.
In tortonian are loc contaminarea fluidului de foraj cu anhidrit şi pentru
diminuarea efectului anhidritului se forează cu fluide pe bază de var. De
asemenea, în tortonianul grezos au loc pierderi de fluide de foraj la densităţi ale
fluidului mai mari de 1,25 kg/dm3. Pentru traversarea tor-.. .v.lui se tubează
sarmaţianul cu gaze şi buglovianul, în baza căruia este anhidritul, cu o coloană
pierdută de 177,8 mm (7 in).
In cretacic, în partea superioară a acestuia, în zona marnocalcarelor cenuşii,
fisurate, au loc pierderi ale fluidelor de foraj, la densităţi mai mari de 1,25
kg/dm3.
•4 — 2
Geolo
gia
zăcăm
intelor
de
hidroc
arburi
16.3. PERSPECTIVE DE NOI ZĂCĂMINTE

Zona de prim interes este investigarea în continuare a tortonianului încălecat


de depozitele de fliş (Zona Frasin-Cuejdiu). De asemenea, se va putea pune
problema investigării depozitelor mezozoice.
în tabelul 23 se dau structurile şi formaţiunile geologice productive din
Platforma Moldovenească.

Tabelul 23
Structurile şi formaţiunile geologice productive
din Platforma Moldovenească

17. DEPRESIUNEA BIRLADULUI Şl


PROMONTORIUL NORD-DOBROGEAN

Depresiunea Bîrladului este cuprinsă între Promontoriul Nord-Dobro-gean,


îngropat la NNV de Galaţi, şi Platforma Moldovenească, de care este delimitată de
un sistem de falii de pe direcţia sud Bacău—Găicea-na—Corbeasca—Glăvăneşti
—Neguleşti—Bârlad—Murgeni (fig. 176).
Depresiunea Bîrladului reprezintă prelungirea pe teritoriul ţării noastre a
Depresiunii Predobrogene din sudul R.S.S. Moldoveneşti de care este separată de
o ridicare transversală situată de-a lungul Văii Prutului,
210
Tabelul 24
Profilul li to-stra tigratic din Depresiunea Bir Iad ui ui şi Promontoriul
Nord-Dobrogean
Serie Serie, etaj, Scurtă caracterizare din punct Observaţii, grosime (m)
subetaj de vedere litologic

Pliocen Levantin Pietrişuri, alternanţă de marne, nisipuri, In partea de nord a


a'rgile şi gresii depresiunii, levantinul şi
dacianul au o grosime de
circa 900 metri.
Dacian Alternanţa de nisipuri cu marne
argiloase negricioase, uneori brune cu
intercalaţii de strate subţiri de lignit.

Meoţian Alternanţă de marne, nisipuri şi gresii

Miocen Sarmaţian Strate subţiri de nisipuri şi gresii slab Intîlnit constant în baza
superior oolitice în alternanţă cu marne cenuşii. pliocenului. In partea
centrală a depresiunii
atinge grosimea de 1 200 m.

Sarmaţian Gresii, calcare oolitice şi nisipuri cu


mediu şi intercalaţii de marne cenuşii
superior

Buglovian Alternanţă de nisipuri, gresii, marne Circa 700 m grosime


şi argile

Tortonian Marne cu intercalaţi de an-hidrit; Circa 80 m grosime


gresii calcaroase mica-cee cu
intercalaţii de marne cenuşii şi gips
(în partea centrală şi de nord).

Paleogen Eocen Argile verzi şi gresii glauconi-tice Intîlnit sub formă de petice,
are o grosime de 10—70 m.

Cretacic Cretacic Calcare organogene cu intercalaţii de


inferior marne, calcare dolomi-tice.

Jurasic Calcare albe (în partea de sud a depresiunii) Argile marnoase cenuşii
închise şi negre, cu intercalaţii de gresii, marnocalcare, ce ating circa
80 m grosime şi considerate ca aparţinînd doggerului (în partea
centrală a depresiunii).
2
Tabelul 24 (continuare)
Serie Serie, etaj, Scurtă caracterizare din punct Observaţii,
subetaj de vedere litologic grosime (m)

Jurasic Marne bariolate în alternanţă cu gresii, calcare, dolo-mite şi


intercalaţii de anhidrit, considerate ca aparţi-nînd malmului (în
partea de nord a depresiunii)

Triasic Superior Marne şi argile cărămizii-vişinii cu intercalaţii de gresii roşcate şi


anhidrit.

Mediu şi Calcare albe, negre şi roşcate uneori breccioase, cu intercalaţii de


inferior marne cenuşii şi gresii calcaroase roşii-vio-lacee cu vine de calcit.

Paleozoic Gresii silicioase, conglomerate cu elemente mici, şisturi verzui,


argilite.

coboară înspre Depresiunea Precarpatică şi se ridică către Valea Prutului. Promontoriul


Nord-Dobrogean corespunde prelungirii spre NV a Do-brogei de Nord, între cursurile
inferioare ale Şiretului şi Prutului, pe sub depozitele neogene şi mai vechi, şi reprezintă
Orogenul Nord-Dobrogean. Zona de afundare a Promontoriului Nord-Dobrogean are loc
între structurile Ţepu, la nord, şi Adjud la sud, şi respectiv între aceste două structuri se
poate considera delimitarea dintre Depresiunea Bîrladului şi Promontoriul Nord-
Dobrogean. în zona Promontoriului Nord-Dobrogean fundamentul cristalin întâlnit la
Frumuşiţa, la circa 700 m adîncime, este acoperit de pliocen şi local se interpune şi
sarmaţianul iar în Depresiunea Bîrladului, peste fundament urmează depozite paleozoice,
puţin mai bine cunoscute, mezozoice, paleogene, miocene şi pliocenc (tab. 24).

17.1. CONDIŢIILE DE FORMARE A ZĂCĂMINTELOR


DE HIDROCARBURI

Rocile-mamă sînt reprezentate prin calcarele negre din triasiac, argilele din dogger,
intercalaţiile pelitice din tortonian, sarmaţian şi meoţian.
Rocile rezervor sînt formate din calcare (triasic), gresii (dogger), gresii şi nisipuri
(tortonian, sarmaţian şi meoţian).
Rocile protectoare sînt prezente prin toate intercalaţiile impermeabile din profilul
lito-stratigrafic.
Tipuri de zăcăminte: stratiforme boltite şi ecranate tectonic (Independenţa),
lentiliforme (Glăvăneşti) sau combinate.
Structurile descoperite pînă în prezent sînt legate fie de slabe boltiri puse în evidenţă
pe fondul Promontoriului Nord-Dobrogean (Independenţa, Matca), fie de anticlinale
foarte slab boltite: Glăvăneşti (fig. 180), Găiceana (fig. 181), de monocline (Suraia), de
pinteni structurali (Ţepu, fig. 182) sau de blocuri tectonice (Neguleşti). Pe cele mai multe
structuri au fost întîlnite zăcăminte de hidrocarburi în sarmaţian, pe un număr mai
212
Fig. 180. Secţiune geologică prin structura Glăvăneşti.
SE
Fig. 182. Secţiune geologică prin structura Ţepu.
redus în tortonian şi meoţian şi numai pe una în jurasic şi triasic. Sondele au adîncimi
cuprinse între 650 m (Independenţa) şi peste 2 200 m (Matca) sau chiar peste 4 000 m
(Conteşti).

17.2. DIFICULTĂŢI IN FORAJ

Dificultăţi în foraj se întîlnesc în tortonian, unde fluidul de foraj este contaminat de


anhidrit, iar în tortonianul grezos au loc pierderi de circulaţie la densităţi ale fluidelor de
foraj de peste 1,2 kg/dm3. Sarmaţia-nul dă mai puţine dificultăţi şi ele constau în strîngeri
de gaură. în plio-cen, dificultăţile constau, pe uncie structuri, în dărîmări ale pereţilor
găurilor de sondă.

17.3. DIFICULTĂŢI ÎN EXPLOATARE

Pe unele structuri au loc, în timpul deschiderii stratelor, blocarea acestora cu


fluide de foraj.

17.4. PERSPECTIVE DE NOI ZĂCĂMINTE

Zona de prim interes este Conteşti, pentru posibilităţile petrolifere ale depozitelor
mezozoice, iar în depresiunea Promontoriului Nord-Dobrogean prezintă interes
investigarea, în continuare, a depoitelor paleozoice şi ale miocenului.
în tabelele 25 şi 26 se dau structurile şi formaţiunile geologice productive din
Depresiunea Bîrladului şi Promontoriul Nord-Dobrogean.
Tabelul 25 Tabelul 26
Structurile şi formaţiunile Structurile şi formaţiunile geologice
geologice productive din productive din Promontoriul
Depresiunea Bîrladului Nord-Dobrogean
214
18. PLATFORMA MOESICA

Platforma Moesică cuprinde zone ce se întind de o parte şi de alta a cursului


inferior al Dunării, între Depresiunea Precarpatică, la nord, Depresiunea Prebalcanică,
la sud, şi Orogenul Nord-Dobrogean la nord-est. Delimitarea în partea de nord se face
de~a lungul unei linii tectonice, considerată ca prelungirea faliei pericarpatice de pe
direcţia Mizil—Ti-nosu—Gura Şuţii—Spineni—Bibeşti—Drobeta—Turnu-Severin,
iar în partea de sud, pe teritoriul ţării noastre, delimitarea este făcută de Dunăre, iar în
nord-est de falia Peceneaga-Camena (fig. 183).
Platforma Moesică are două mari sectoare: unul vestic, cu o poziţie mai coborîtă
şi o succesiune de sedimente aproape completă şi un sector estic cu o poziţie mai
ridicată şi cu multe lacune stratigrafice (tab. 27). Delimitarea celor două sectoare este
făcută de falia Tîrgu Fierbinţi— Belciugatele, de-a lungul căreia depozitele triasice
din sectorul estic vin în contact cu cele carbonifere din sectorul vestic.
Principalele elemente structurale majore, care se prezintă sub forma unor creste şi
caracterizează tectonica platformei sînt: Nord Craiova — Balş — Optaşi, în vest şi
Bordei Verde, în est. Prima reprezintă o creastă •a fundamentului cristalin, iar a doua,
a şisturilor verzi.
Structura formaţiunilor paleozoice este un rezultat al formelor pozitive şi negative
ale fundamentului, iar formaţiunile mezozoice şi mai noi au o structură în blocuri, pe
un fond, în general, de monoclin. în ceea ce priveşte structura de detaliu a platformei,
care pe marginea nordică se afundă sub Depresiunea Precarpatică, se caracterizează
printr-un sistem pronunţat de falii care o compartimentează.
La nivelul formaţiunilor paleozoice şi triasice sînt următoarele zone majore de
ridicare: Dîrvari— Strehaia, Leu — Balş — Optaşi, Nord Bulgară, Bordei Verde şi
Central Dobrogeană.
Ridicarea Dîrvari—Strehaia se prelungeşte în R. P. Bulgaria pe la Vidin, iar
ridicarea Leu — Balş — Optaşi se prelungeşte şi se afundă şi ea în R. P. Bulgaria pînă
la Ghighen, iar pe direcţia ost — Optaşi ea se prezintă ca o cordilieră ce se afundă
pînă la Periş. Do această ridicare sînt legate o serie de elemente structurale sub formă
de boltiri (Iancu Jianu, Oporelu).
Ridicarea Nord-Bulgară se prelungeşte în ţara noastră între Olteniţa şi Giurgiu,
pînă la Videle.
Ridicarea Bordei-Verde reprezintă o afundare spre nord-vest a ridicării Central —
Dobrogene, delimitată de cele două falii Peceneaga — Camena şi Capidava —
Ovidiu.
Principalele ridicări sînt separate de zone depresionare, astfel, între ridicările
Strehaia — Dîrvari — Vidin şi Optaşi — Balş — Leu este zona depresionară Craiova
— Băileşti care se prelungeşte în R. P. Bulgaria la Lom, iar spre nord, sub forma unui
culoar face legătura cu Depresiunea Getică.
Ridicările Leu — Balş — Optaşi şi Nord-Bulgară sînt separate de Depresiunea
Roşiori — Alexandria.
Depresiunea Călăraşi — Tg. Fierbinţi separă ridicarea Central — Dobrogeană de
ridicarea Nord — Bulgară şi Balş — Optaşi — Periş.
Unele accidente tectonice care compartimentează platforma au un caracter
regional, ele afectînd întreaga succesiune a depozitelor sedimen-
215
Tabelul 27
Profilul lito-stratigrafic din Platforma Moesică
Sistem Serie Partea de vest Partea de est
Etaj Scurtă caracterizare Scurtă caracterizare
din punct de din punct de
vedere litologic vedere litologic

1 2 3 4 5

Neogen Pliocen Levantin Pietrişuri, argile, Pietrişuri, argile, marne


Dacian marne şi intercalaţii de şi intercalaţii de
cărbuni. Alternanţă de cărbuni. Alternanţă de
marne şi nisipuri, marne şi nisipuri,
argile, gresii, mi- argile, gresii,
croconglomerate şi microconglome-rate şi
cărbuni. cărbuni.

Ponţian Marne, nisipuri şi Marne, nisipuri,


marne nisipoase. gresii şi marne
nisipoase

Meoţian Alternanţă de nisipuri Alternanţă de nisipuri


fine, gresii calcaroase, fine, gresii calcaroase,
gresii oolitice şi gresii oolitice şi marne
marne.

Miocen Sar- Supe- Alternanţă de gresii Alternanţă de t gresii


ma- rior şi marne. şi marne f
ţian
Mediu Alternanţă de gresii, Alternanţă de gresii,
Inferior marne şi nisipuri. Pe marne şi nisipuri. Pe
zone mai ridicate sînt zonele mai ridicate sînt
gresii calcaroase şi şi gresii calcaroase şi
calcare. calcare

Buglovian E x o n dare

Tortonian Marne, nisipuri, gresii, Marne şi nisipuri, gresii


superior conglomerate, calcare şi anhidrite.
şi dolomite, local, în
bază anhidrite.

Tortonian E x o n dare
Helveţian
Burdigalian
Acvitanian

Paleo- Oligocen E x o n dare


gen

Superior E x o n dare

217
Tabelul 27 (continuare)
1 2 3 4 5

Paleogen Eocen Mediu Marne cenuşii-verzui


cu intercalaţii de
marno-calcare şi gresii
(sud de Craiova)

Inferior E x o n dare

Paleocen

Creta-cic Cretacic Danian


superior
Maastri- Calcare cretoase cu Senonianul a fost
S e n o n i n i a n

chtian intercalaţii de marne şi identificat, ca şi in


calcare grezoase. partea de vest, numai
prin maastrichtian şi
santonian. Uneori este
complet erodat.
Campanian

Santonian Calcare grezoase


silexuri, tufite.
Coniacian

Cretacic Turonian Alternanţă de marne şi ^Alternanţă de f marne


mediu argile cu marno- şi argile ' cu frecvente in-
(Albian- calcare cenuşii. tercalaţii de calcare şi
Turonian) marnocal-care.

Cenomanian l'Marne, marnocal- In general marne.


Jcare, gresii.

Albian- Marne, nisipuri fine, In locul marnelor apar


Vraconian glauconitice. In calcare. Lipseşte la
depresiunea Roşiori Urziceni, la est de care
intercalaţii de calcare. apare în facies nisipos
La vest de Valea Jiului glauconi-tic, cum este
lipseşte. de altfel întîlnit si în
zona Hîrlesti-Glavacioc,
unde în zona de trecere
de la marne la calcare
sînt gresii şi nisipuri
glauconitice.

Superior Marne cu cepha- Nisipuri glauconitice,


A1bian

Mediu lopode marne şi gresii


glauconitice.

Inferior E x o n dare

218
Tabelul 21 (continuare)

219
Tabelul 27 (continuare)
220
Tabelul 21 (continuare)

221
Tabelul 27 (continuare)
1 2 3 4 5

Devo- Fammenian Dolomite bituminoase Calcare, în parte


nian cu piriti-zări. Calcare dolomitizate, cu
Frasnian or-ganogene. Inter- intercalaţii de
calaţii de anhi-drit, anhidrit, gipsuri şi
Givetian gipsuri, argile şi gresii. intercalaţii subţiri de
Dolomite (Dîrvari, argile brun închise şi
Eifelian Balş, Iancu Jia-nu, gresii (Amara, Bordei
Ciureşti). Verde, Mangalia).
Superior Gresii silicioase cenuşii Prezenţa famme-
cu intercalaţii de nianului încă nu a fost
şisturi argiloase, micro- dovedită
gresii sau conglo-
merate.

Mediu
Inferior Argilite negricioase, Argilite negri-
Coblentian uneori roşcate. cioase (Ianca,
(Cetate, Ciureşti- Comana, Man-
Gedinian Sud). galia).

Silurian Gresii dure şi argilite Şisturi argiloase


Superior negre sau cenuşii negricioase cu
(Strehaia, Leu, Balş, intercalaţii de gresii cu
Mediu Mitro-fan, Negreni, diaclaze de calcit cu
Optaşi). pirizitări (Ianca, Bordei
Inferior Verde, Cobadin).

Ordovi- Argilite cu intercalaţii Argilite cu intercalaţii


cian de gresii silicioase, de gresii silicioase,
gresii cuarţitice brun- gresii cuarţitice, cuar-
roşcate, cuarţite negre ţite negre (Ianca,
(Strehaia, Capul Oprişeneşti, Bordei
Dealului, Iancu Verde, Mangalia).
Jianu).

Cambrian Necunoscut Necunoscut

Fundament Şisturi cristaline cu intruziuni magnetice de tip Şisturi verzi (Ianca,


granitic şi gabroic (Leu, Dioşti, Priseaca, Optaşi, Oporelu, Bordei Verde, Berteşti,
Mogoşeşti). Scheiu, Piua Pietrei,
Medgidia).

222
Fig. 184. Structurile petro-gazeifere din Platforma Moesică:
1 — Bibeşti—Bulbuceni; 2 — Vîrteju—Stoeniţa; 3 — Melineşti; 4 — Brădeşti; 5 — Sfîrcea; 6 — Pitula'i; 7 — Făureşti; 5 — Iancu Jianu; 9 — Siminic; (a) —
Gnerceşti; (b) — Malu Mare (c). 10 — Strejeşti: 11 — Deleni; 12 — Oporelu; 13 — Constantineşti; 14 — spineni; 15 — Negreni; 16 — Cieşti; 17 — Ciureşti-Nord;
18 — Birla Căldâraru; 19 — Ciureşti-Sud—Tufeni; 20 — Calin-deru; 21 — Rîca; 22 — Siliştea—Gumcşti: 23 — Ciolăneşti; 24 — Gliganu; 25 — Humele; 26 —
Recea; 27 — Vultureanca; 28 — Drăghineasa; 29 — Dumbrava-Nord; 30 — Dumbrăveni; 31 — Ştefan cel Mare—Izvoru; 32 — Popeşti—Palanga; 33 — Tătăreşti;
34 — Şclaru; 35 — Glavacioc; 36 — Broşteni; 37 — Glogogoveanu; 38 — Preajba; 39 — Şopîrlcşti—Bacea; 40 — Hîrleşti; 41 — Brătâşani; 42 — Talpa; 43 —
Cosmeşti; 44 — Blejeşti; 45 — Coşoaia; 46 — Videle ( a ) ; — Bălăria; (t>) ; 47 — Cartojani; 48 — Mîrşa; 49 — Croitori; 50 — Brîncoveanu; 51 — Titu; 52 —
Serdanu; 53 — Corni; 54 — Bilciureşti; 55 — Corbii-Mari— Petreşti; 56 — Sud-Corbii-Mari; 57 — Stoeneşti—Căscioarele; 5 8 — Bolintin Deal; 59 —
Grădinari: 60 — Buturugeni: 61 — Brftga-
diru; 62 — Gorneni; 63 — Novaci Dumitrana; 64 — Copâceni: 65 — Popeşti: 66 — Berceni; 67 — Periş; 68 — MoaraVlăsia: 6.9 — pasărea: 70 — Cozieni; 71 —
Bălăceanca; 72 — Postăvari; 73 — Căţelu; 74 — Ileana; 75 — Tîrgu-Fierbinţi: 76 — Urdcenl; 77 — Manasia; 78 — Malu; 79 — Orezu; 80 — Bărăitaru; 81 —
Sinaia; 82 — Gîrbovi; 83 — Lipăneşti; 84 — Brăgareasa: 85 — Co-lelia-Nord; 86 — Colelia-Sud; 87 — Nicoleşti; 88 — Amara; 89 — Padina: 90 — Jugureanu-
Grigorescu-Cireşu; 91 — Filiu; 92 — Victoria; 93 — Berteşti; 94 — Stancuţa; 95 — Scheiu: 95 — Bordei-Vcrde-Lişoteanca: 97 — Plopu; 98 — Oprişeneşti; 99 —
Bobocu; 100 — Roşioru; 101 — Boldu; 102 — Ghergheasa: 103 — Balta-Albă; 104 — Mitrofan; 105 — Mamu; 106 — Vişina.
tare şi sînt, în general, de direcţia est-vest şi de-a lungul lor platforma se scufundă în
trepte pe direcţia sud-nord.
în afară de falia pericarpatică, de-a lungul căreia depozitele miocene inferioare
sau chiar cele paleogene ale Depresiunii Pericarpatice încalecă peste depozitele
sarmaţianului inferior sau ale tortonianului Platformei Moesice, sînt numeroase falii
de direcţie est-vest, întîlnite la diferite nivele în succesiunea depozitelor sedimentare
şi au format, în general, ecrane în procesul de migraţie a hidrocarburilor, de ele fiind
legate multe structuri.
Dintre aceste falii se menţionează cele de pe direcţiile:
— Brădeşti, Negreni—Brîncoveanu—Serdanu—Periş;
— Ciureşti Nord-Căldăraru;
— Ciureşti Sud-Ciolăneşti—Bragadiru—Cozieni;
— Ciolăneşti Sud-Videle—Bălăria;
— Copăceni—Postăvari;
— Bărăitaru—Sinaia;
— Fierbinţi—Urziceni—Jugureanu;
— Ileana—Colelia—Nicoleşti;
— Bobocii—Boldu;
— Roşiorii—Ghergheasa—Balta Albă.
De asemenea, mai sînt falii de direcţie nord-sud (falia Pleniţa, falia Oltului, falia
Tîrgu Fierbinţi—Belciugatele) sau de direcţie nord vest-sud — est (Peceneaga—
Camena, Capidava—Ovidiu). în urma lucrărilor de prospecţiuni geofozice, în special
a celor seismice, au fost executate foraje şi în anul 1956 s-a descoperit primul
zăcămînt de petrol din platformă, pe structura Ciureşti, pentru ca numărul structurilor
descoperite pînă în prezent să depăşească 100 (fig. 184).

18.1. CONDIŢIILE DE FORMARE A ZĂCĂMINTELOR DE


HIDROCARBURI

Rocile-mamă. în ordovician, silurian şi devonian inferior sînt considerate ca roci


generatoare, argilitele negre sau cenuşii, în devonianul superior, dolomitele
bituminoase cu piritizări, în triasicul mediu (muschel-kalk), intercalaţiunile de
dolomite din anisian, ca şi intercalaţiile de do-lomite şi argile din ladinian sînt de
asemenea considerate ca roci-mamă de hidrocarburi.
Şisturile cu Posidonia din jurasic şi intercalaţiile de argile, calcare argiloase şi
calcarele dolomitice din cretacic au aceeaşi calitate ca de altfel şi intercalaţiile de
pelite din tortonian, sarmaţian, meoţian, ponţian şi dacian din structurile unde s-au
descoperit zăcăminte de hidrocarburi.
Rocile rezervor sînt date în tabelul 28.
Roci-protectoare. Rolul de roci protectoare îl au, în general, toate intercalaţiile de
roci pelitice impermeabile, reprezentate prin argilite, argile şi marne. De asemenea,
sînt considerate ca roci protectoare şi intercalaţiile de anhidrit (devonian superior,
permian, triasic mediu).
Tipuri de zăcăminte. în afară de zăcăminte combinate, sînt întîlnite toate celelalte
tipuri de zăcăminte, dintre care se dau numai cîteva exemple:
— zăcăminte stratiforme boltite: ponţian — structurile Ghergheasa Boldu,
Roşioru;
224
Tabelul 28
Roci rezervor (exemple)
Devonian Calcare fisurate şi poroase (Bibeşti-Bulbuceni)

Permo-triasic Brecci, conglomerate, gresii (Bibeşti-Bulbuceni)


inferior

Triasic inferior Gresii silicioase (Oporelu, Constantineşti)

Triasic mediu Dolomite (Melineşti, Brădeşti, Oporelu, Constantineşti), do-lomite


microgranulare, gresii dolomitice (Cieşti)

Triasic superior Calcare, dolomite (Ciureşti-Nord), (Ciureşti-Sud)

Liasic-Dogger Gresii, nisipuri (Făureşti)

Dogger Gresii silicioase (Iancu Jianu, Simnic-Gherceşti, Oporelu,


Constantineşti, Spineni, Negreni, Ciureşti-Nord, Ciureşti-Sud,
Mitrofan)

Malm-Neocomian Calcare, dolomite (Ciureşti-Nord)


Calcare fisurate (Ciureşti-Sud, Vultureanca, Drăghineasa)

Neocomian Calcare microcristaline fisurate (Ştefan cel Mare, Blejeşti) Calcare


cretoase (Blejeşti)
Calcare microcristaline fisurate şi vacuolare (Serdanu) Gresii
glauconitice (Blejeşti, Serdanu)

Cretacic inferior Calcare şi macrocalcare fisurate (Humele)


Calcare fisurate (Dumbrava-Nord, Periş, Lipăneşti, Oprişe-
neşti) Calcare microcristaline (Talpa, Brăgăreasa, Videle-Bâlăria)
Calcare oolitice (Talpa) Calcare grezoase (Talpa) Calcare cretoase
(Videle-Bălăria) Calcare microcristaline fisurate şi vacuolare (Corbii
Mari-
Petreşti) Calcare pseudoolitice (Brăgăreasa) Calcarenite (Urziceni,
Lipăneşti) Gresii glauconitice (Corbii Mari-Petreşti)

Apţian Calcare (Colelia-Nord)

Albian Calcare fisurate (Vultureanca, Drăghineasa, Dumbrava-Nord,


Croitori) Calcare grezoase (Ciolănesti, Ştefan cel Mare, Glavacioc, Glo-
goveanu, Şopîrleşti-Bacea, Brîncoveanu) Calcare pseudoolitice
(Glavacioc)
15 — 2
Geolo
gia
zăcăm
intelor
de
hidroc
arburi
Tabelul 28 (continuare)
Albron Gresii marnoase (Ciolăneşti, Glavacioc. Hîrleşti) Gresii silicioase (Ştefan cel
Mare)
Gresii calcaroase (Ştefan cel Mare, Şopîrleşti-Bacea, Hîrleşti) Gresii
glauconitice (Glogoveanu, Colelia-Nord) Nisipuri (Ştefan cel Mare, Colelia
Nord)
Nisipuri glauconitice (Glogoveanu, Padina, Jugureanu-Grigorescu-Cireşu)

Senonian Calcare cretoase (Ciureşti-Nord, Brăgăreasa, Padina, Jugu-


reanu-Grigorescu-Ci re.şu) Calcare grezoase (Brăgăreasa, Jugureanu-
Grigorescu-Cireşu) Gresii calcaroase (Brăgăreasa, Padina, Jugureanu-
Grigorescu-Cireşu)

Tortonian Calcare, gresii (Colelia-Sud)

Sarmaţian Gresii calcaroase (Iancu Jianu, Vultureanca, Drăghineasa, Şopîrleşti-Bacea,


Dumbrava-Nord, Ştefan cel Mare, Broş-teni, Preajba, Videle-Bălăria,
Cartojani, Talpa, Blejeşti, Grădinari, Corbii Mari-Petreşti, Stoenesti-
Căscioarele, Bragadiru. Căţelu, Urziceni, Jugureanu-Grigorescu-Cireşu,
Bordei-Verde, Lişcoteanca)
Nisipuri (Bibeşti-Bulbuceni, Iancu Jianu, Ştefan cel Mare, Şopîrleşti-Bacea,
Blejeşti, Cosoaia, Videle-Bălăria, Cartojani, Grădinari, Bragadiru, Novaci-
Dumitrana, Căţelu, Urziceni)
Nisipuri marnoase (Bordei-Verde, Lişcoteanca);
Marne grezoase (Grădinari)
Calcare cretoase (Jugureanu, Oprişeneşti);
Calcare grezoase (Talpa, Filiu)
Calcare microcristaline (Bordei-Verde, Lişcoteanca)

Meoţian Gresii şi nisipuri (Simnic-Gherceşti, Străjeşti, Deleni, Talpa, Perişoru,


Oprişeneşti);
Nisipuri (Blejeşti, Cartojani, Postăvari, Corni, Bilciureşti, Sinaia, Gîrbovi,
Padina);
Nisipuri marnoase (Bibeşti-Bulbuceni);
Gresii oolitice (Oprişeneşti);

Ponţian Nisipuri (Simnic-Gherceşti, Bobocu, Boldu, Roşioru, Gher-


gheasa) Marne nisipoase (Roşiori, Ghergheasa) Marne grezoase (Roşioru)

Dacian Nisipuri (Moara Vlăsia).

226
— zăcăminte stratiforme ecranate tectonic: sarmaţian — structurile Petreşti, Corbii
Mari — Poiana, Stoeneşti — Căscioarele, Glavacioc, Car-tojani, Baciu, Dumitrana;
— zăcăminte stratiforme ecranate litologic: sarmaţian — structurile Videle, ponţian
— structurile Ghergheasa, Boldu;
— zăcăminte delimitate litologic: ponţian — structurile Ghergheasa, Boldu,
meoţian Bordei Verde — Oprişeneşti;
— zăcăminte- masive: devonian — structura Bibeşti, triasic — structurile Brădeşti,
Cieşti, albian — structurile Dumbrava-Sud, Siliştea-Nord — Ciolăneşti. Sînt cazuri cînd
două zăcăminte suprapuse de-a lungul unei discordanţe stratigrafice formează un
zăcămînt comun ca, de exemplu, devonianul şi triasicul pe structura Bibeşti, doggerul şi
triasicul pe structura Oporelu.

18.2. ALINIAMENTE STRUCTURALE (ZONE DE ACUMULARE)

în Platforma Moesică se pot considera o serie de zone structurale, în general lineare,


în culise, de direcţie est-vest, unele eşalonate de-a lungul unor accidente tectonice şi de
care sînt legate zone de acumulare, dintre care unele pare să prezinte ramificaţii. Sînt şi
structuri care în stadiul actual al lucrărilor de explorare sînt în afara zonelor menţionate
mai jos. De asemenea, unele din zonele enumerate (I—XIV) pot fi discutabile.
în cele ce urmează, în cadrul celor mai multe zone se face o succintă caracterizare a
unor structuri dar vor fi caracterizate şi unele structuri care în prezent nu fac parte încă
dintr-o zonă de acumulare bine definită.
Structura Bibeşti — Bulbuceni (fig. 185) cunoscută în unele lucrări şi sub numele de
structura Bibeşti — Turburea sau Bibeşti — Turburea — Bulbuceni este situată la
contactul dintre Platforma Moesică şi Depresiunea Getică. Discordant în această
structură peste devonian urmează permo-triasicul şi, în continuare, de asemenea,
discordant, tortonianul, în continuare sarmaţianul şi pliocenul în succesiune normală. în
afară de zăcămintele de petrol din devonian, permotriasic din depozitele de platformă
sînt şi zăcăminte în sarmaţianul şi meoţianul din depresiune.
I. Zona structurală Brădeşti Melineşti—Făureşti cu ramificaţie pe di
recţia structurilor Iancu-Jianu—Deleni.
Structura Brădeşti (fig. 186) este legată de o paleovale (paleojiul), cu zăcăminte în
triasicul inferior, mediu şi superior.
Structura Iancu Jianu (fig. 187) este o cută anticlinală foarte compartimentată de
falii, puse în evidenţă, unele pînă la partea superioară a al-bianului, altele pînă la limita
meoţian-ponţian.
Zăcămintele de hidrocarburi sînt cantonate în triasic mediu (gaze, petrol), în dogger
(gaze, condesat, petrol), în sarmaţian şi meoţian (gaze).
II. La sud-est de prima zonă structurală se poate considera zona Opo
relu—Constantineşti—Cieşti, care s-ar continua spre Gliganu şi are o
ramificaţie din care fac parte structurile Vultureanca (fig. 188) Drăghi-
msa (fig. 189) şi Vişineşti — Croitori (fig. 190).
Pe aceste cute anticlinale, foarte slab înclinate şi faliate, sînt zăcăminte de petrol în
malm-neocomian, în albian şi în sarmaţian la Vultureanca şi Drâghineasa şi de petrol, în
albian, la Croitori.
. 2
"
Fig. 185. Secţiune geologică prin structura Bibeşti-Bulbuceni.

Fig. 186. Secţiune geologică prin structura Brădeşti.


- 200-.

0/n4-
- 400-
- 600-
- 800
--
1000--
1200-
-
1400--
1600--
1800--
2000--
2200--
2
400--
2600-
2 Fi
g.
18
7.
Se
cţi
un
e
ge
olo
gic
ă
pri
n
str
uct
ura
Ian
cu
Jia
nu.
Fig. 188. Secţiune geologică prin structura Vultureanca.
Fig. 189. Secţiune geologică prin structura Drăghineasa.
229
O 500m
i-------------1

Fig. 190. Secţiune geologică prin structura Croitori.

III. O altă zonă structurală s-ar întinde de la vest de Brădeşti şi s-ar


continua pînă la falia Fierbinţi-Belciugatele, zonă din care fac parte structurile: Sfîrcea
— Pitulaţi — Simnic — Cîrcea — Malu Mare — Gher-ceşti — Slatina — Negreni —
Recea — Dumbrava — Broşteni — Brîn-coveanu — Serdanu — spre Periş.
Structurile Simnic (fig. 191), Cîrcea (fig. 192) şi Malu Mare (fig. 193) se prezintă
sub forma unor slabe boltiri faliate şi se pare să lipsa unor depozite ale cretacicului
superior s-ar datora unei paleovai. Zăcămintele de hidrocarburi sînt cantonate în
dogger (petrol) şi în ponţian (gaze).
Structura Dumbrava (fig. 194) este o cută anticlinală compartimentată de falii
longitudinale şi transversale, cu zăcăminte de petrol în cretacic inferior, albian şi
sarmaţian.
Fig. 191. Secţiune geologică prin structura Simnic.
230
Fig. 192. Secţiune geologică prin structura Cîrcea.

Fig. 193. Secţiune geologică prin structura Malu Mare.

Fig. 194. Secţiune geologică prin structura Dumbrava-Sud.

231
F Cr.inf.

r Fig. 195.

Secţiune geologică

prin structura

Brîncoveanu.
Structurile Brîncoveanu (fig. 195) şi Serdanu (196) sînt două cute anti-clinale
slab înclinate, cu zăcăminte de petrol în albian, în prima structură şi tot de petrol, în
apţian, în a doua.
Structura Periş (fig. 197) este un monoclin faliat, slab înclinat, cu zăcăminte de
petrol în cretacicul inferior şi de gaze în sarmaţian şi meoţian.
IV. Zona Petreşti—Corbii Mari—Poiana cu ramificaţie spre sud Corbii
Mari—Stoeneşti—Căscioarele—Bolintin Deal.
Structura Petreşti — Corbii Mari — Poiana (fig. 198) este formată din trei cute
anticlinale, slab schiţate, cunoscute sub numele de la vest la est: Petreşti, Corbii
Mari şi Poiana. în ansamblu, structura se prezintă la nivelul pliocenului ca un
monoclin faliat. Sînt zăcăminte de petrol în cretacicul inferior şi de petrol şi gaze în
sarmaţian, atît la Petreşti, cît şi la Corbii Mari şi Poiana.

Fig. 196. Secţiune geologică prin structura Serdanu.


232
Fig. 197. Secţiune geologică prin structura Periş.

Fig. 198. Secţiune geologică prin structurile Petreşti-Corbii Mari-Poiana. 233


Fig. 199. Secţiune geologică prin structura Stoeneşti-Căscioarele.

Structura Stoeneşti — Căscioarele (fig. 199). este un monoclin faliat cu zăcăminte de


petrol în sarmaţian.
V. Zona Strîmbeni—Ştefan cel Mare—Izvoru—Selaru cu ramificaţii
spre Glogoveanu (în nord) şi Glavacioc, în sud.
Structura Ştefan cel Mare — Izvoru (fig. 200) este un monoclin faliat cu două mari
blocuri tectonice, unul nordic (Ştefan cel Mare) şi unul sudic (Izvoru), cu zăcăminte de
petrol în neocomian, albian şi sarmaţian.
Structura Glavacioc (fig. 201) este un monoclin slab înclinat, compartimentat de falii
longitudinale şi transversale într-o serie de blocuri tectonice.
Zăcămintele de petrol sînt cantonate în gresiile şi calcarele albianului.
VI. Zona de pe direcţia Ciureşti Nord—Bîrla—Căldăraru—Rîca—Po
peşti — Falanga—Tătăreşti—Negreni—Preajba—Cartojani—Mîrşa — Gră
dinari.
Structura Ciureşti-Nord (fig. 202) este o cută anticlinală faliată cu zăcăminte de petrol
în triasicul superior, în malm-neocomian şi în sarmaţian şi de gaze în cretacicul
inferior şi senonian.
Structura Cartojani (fig. 203) este legată de un monoclin faliat cu zăcăminte de petrol
în sarmaţian şi de gaze în meoţian.
VII. Zona Bacea—Ciureşti Sud—Surdulcşti—Siliştea—Gumcşti—Ciolă-
neşti—Preajba-Sud—Baciu—Buturugenî—Bragadiru—Cozieni.
Structura Siliştea-Nord — Ciolăneşti (fig. 204) este o cută anticlinală cu două mari
sectoare, unul nordic (Siliştea-Nord) cu zăcăminte de petrol in albian şi unul sudic
(Ciolăneşti), cu zăcămintt de petrol în albian şi de gaze în sarmaţian şi meoţian.

234
Fig. 200. Secţiune geologică prin structura Ştefan cel Mare -Izvora.
Fig. 201. Secţiune geologică prin structura Glavacioc.
Fig. 202. Secţiune geologică prir structura Ciuresti-Nord.
236
Fig.
203.
Secţiun
e
geologi
că prin
structur
a
Cartoja
ni-Est
237

Fig. 204. Secţiune geologică prin structura Siliştea Nord-Ciolăneşti.


Fig. 205. Secţiune geologică prin structura Preajba.
Fig. 206. Secţiune geologică prin struc-
tura Baciu.
Structura Preajba-Sud (fig. 205) este legată de o paleovale falială (pa-leoargeşul). Pe
structura Preajba-Sud sînt zăcăminte de petrol în sarmaţian, la Prejba-Nord-Centru sînt
zăcăminte de petrol în senonian şi sar-maţian, iar la Negreni—Preajba, zăcăminte de gaze
în albian.
Structura Baciu (fig. 206) este un monoclin compartimentat cu zăcăminte de petrol în
sarmaţian.
VIII. Zona Ciolăneşti Sud—Hîrleşti—Brătăşani—Talpa—Cosmeşti—
Blejeşti—Coşoaia—Videle—Bălăria—Gorneni—Novaci—Dumitrana — Ji
lava.
Structura Blejeşti (fig. 207) este tot un monoclin foarte puţin înclinat, faliat, cu
zăcăminte de petrol în neocomian şi sarmaţian şi de gaze în meoţian.
Structura Videle (fig. 208) este un monoclin faliat, puţin înclinat, cu zăcăminte de
petrol în cretacicul inferior şi sarmaţian şi cu zăcăminte de gaze în meoţian.
Structura Dumitrana (fig. 209) este un monoclin faliat, puţin înclinat, cu zăcăminte de
petrol în sarmaţian — bazai, care are grosimi ce variază de la 5 m, în sus pe structură, pînă
la 30 m, jos pe structură.
IX. Zona Copâceni—Berceni—Postăvari.
238

Fig. 207. Secţiune geologică prin structura Blejeşti.


Fig. 208. Secţiune geologică prin structura Videle.

Fig. 209. Secţiune geologică prin structura Dumitrana.

Fig. 210. Secţiune geologică prin Fig. 211. Secţiune geologică prin structura
structura Bărăitaru. Urziceni.
Fig. 212. Secţiune geologică prii struc
tura Padina.

240
Fig. 213. Secţiune geologică prin structura Jugureanu.
Fig. 214. Secţiune geologică prin structura
Ghergeasa.

Fig. 215. Secţiune geologică prin structura Oprişeneşti.


Fig. 216. Secţiune geologică prin structura Bordei Verde. 16 — Geologia
zăcămintelor de hidrocarburi
241
Structura Bărăitaru (fig. 210) este legată de un monoclin cu zăcăminte de gaze
în sarmaţian şi meoţian.
XI. Zona Fierbinţi—Urziceni—Gîrbovi—Brăgăreasa—Padina—Jugu-
reanu—Filiu.
Structura Urziceni (fig. 211) se prezintă sub forma unui monoclin faliat cu
zăcăminte de petrol în cretacicul inferior şi sarmaţian şi de gaze în meoţian.
Structura Padina (fig. 212) este legată de o cută slab exprimată la nivelul
sarmaţianului, faliată în zona axială şi care are forma de monoclin în pliocen.
Zăcămintele de hidrocarburi sînt cantonate în albian şi seno-nian (petrol) şi în
tortonian, sarmaţian şi meoţian (gaze).
Structura Jugureanu (fig. 213) este un monoclin faliat cu zăcăminte de petrol şi
gaze în albian, de petrol în senonian şi sarmaţian şi de gaze în meoţian.
XII. Zona Ileana—Malu—Colelia—Nicoleşti.
XIII. Zona Bobocu—Boldu.
XIV. Zona Roşioru—Ghergheasa—Balta Albă.
Structura Ghergheasa (fig. 214) este un brachianticlinal cu zăcăminte de gaze
cantonate în cinci complexe din ponţian.
între faliile Peceneaga—Camena şi Capidava—Ovidiu au fost puse în evidenţă
o serie de structuri. Dintre acestea se menţionează structurile Oprişeneşti şi Bordei
Verde.
Structura Oprişeneşti (fig. 215) este un monoclin faliat cu zăcăminte de petrol
în cretacicul inferior, sarmaţian şi meoţian şi de gaze în meoţian.
Structura Bordei Verde (fig. 216) este o cută anticlinală foarte compartimentată,
cu zăcăminte de petrol şi gaze în meoţian şi care prezintă o accentuată variaţie de
litofacies.

18.3. DIFICULTĂŢI IN FORAJ

Ponţianul din partea nord-estică a Platformei Moesice, dezvoltat în facies


nisipos, cu acumulări de gaze, se traversează cu fluide de foraj cu filtrate reduse dar
cu densităţi mari deoarece gradientul de presiune normal este depăşit.
în meoţian au loc gazeificări ale fluidelor de foraj pe unele structuri, ca: Periş,
Urziceni, Gîrbovi, Brăgăreasa, Sinaia, Bărăitaru şi se folosesc fluide de foraj,
tratate, cu densităţi de 1,300—1,400 kg/dm3. Tot în meoţian se semnalează şi
pierderi de circulaţie cum este cazul structurii Bălăria la adîncimea de 400—500 m.
Pentru continuarea forajului se închide meoţianul prin tubare.
Sarmaţianul, în facies marnos-nisipos, prezintă dificultăţi prin reducerea
greutăţii specifice a fluidului de foraj, iar în facies nisipos, grezos-
242
calcaros, prezintă un gradient mare de presiune şi aceasta impune folosirea unor fluide
de foraj cu densităţi mari. în sarmaţianul bazai de pe structura Talpa au loc pierderi de
circulaţie şi se forează, în acest caz, cu circulaţie pierdută. După traversarea
sarmaţianului, pe unele structuri se tubează o coloană intermediară.
în cretacic, în faciesul calcaros, pe structurile Corbii-Mari şi altele, au loc pierderi de
circulaţie şi se forează cu circulaţie pierdută pînă la adîncimea finală.
în albian, pe structura Hîrleşti, se întâlnesc ţineri de gaură în jurul adîncimilor de 1
000—1 100 m şi în acest caz se tratează fluidul de foraj şi se corectează gaura pe
intervalul respectiv.
Pe structura Oporelu au loc pierderi lente de fluid de foraj în se-nonian.

18.4. DIFICULTĂŢI ÎN EXPLOATARE

In poţianul productiv din cauza zonelor de marnizare se aplică tratamente sau se


execută reperforări în vederea deblocării stratelor.
Pe unele structuri, în ponţian, sînt posibile viituri de nisip cu ape sărate cu caracter
eruptiv. în cretacicul superior (senonian), pe structura Brăgăreasa, la punerea în
producţie, avînd în vedere caracterul calcaros al colectorului, se impune aplicarea de
tratamente.
în cretacicul inferior, rocile colectoare au caracter nisipos-glauconitic, grezos-
calcaros, compact sau fisurat şi se întîlnesc dificultăţi în exploatare datorită viiturilor de
nisip sau compactităţii colectoarelor, ceea ce impune consolidări, spălări, acidizări şi
tratamente.
în cazul colectoarelor calcaroase fisurate, apar dificultăţi din cauza inundărilor
premature, impunîndu-se deseori izolări în baza perfora-turilor.

18.5. POSIBILITĂŢI DE NOI ZĂCĂMINTE

Zonele de prim interes sînt Vîrteju — Stoeniţa, Bibeşti — Bulbuceni. De asemenea,


ar prezenta interes zona Berteşti — Stăncuţa prin formaţiunile geologice dovedite
productive.
în alte zone investigaţiile vor fi făcute în vederea cunoaşterii în continuare a
capacităţii depozitelor paleozoice şi mezozoice ca şi a posibilităţilor sarmaţianului şi
meoţianului.
Zăcămîntul de petrol descoperit în anul 1979 în platforma continentală
românească a Mării Negre îndreptăţeşte continuarea lucrărilor de explorare.
în tabelul 29 se dau structurile şi formaţiunile geologice productive din Platformă
Moesică.