Sunteți pe pagina 1din 3

Crase banalitati metafizice

de Alexandru Dragomir

R: Alexandru Dragomir s-a nascut pe 8 noiembrie 1916 la Zalău si s-a stins din viata
pe 13 noiembrie 2002 la București.
I: Născut la Zalău în 1916 într-o familie de intelectuali clujeni, urmează
liceul "Seminarul Pedagogic Universitar" din Cluj, între 1926 și 1933, și se
înscrie apoi la Universitatea din București, absolvind Facultatea de Drept în 1937 și
Facultatea de Litere și Filozofie în 1939.
A: În 1945, în existența lui Dragomir, ca în aceea a multor intelectuali
români, începe o perioadă în care încearcă să-și păstreze deprinderile
de viață dobândite până atunci, fără să știe prea bine către ce fel de
lume se îndreaptă.
M: Alexandru Dragomir moare la 13 noiembrie 2002 în București. După
moartea sa ies la iveală "caietele Dragomir", conținând însemnările
sale pe timp de decenii.

R: Alexandru Dragomir explicitează, în Crase banalităţi metafizice, cele


două direcţii pe care Socrate le-a deschis în istoria gândirii europene,
prin accentuarea importanţei întrebării şi a dialogului neîntrerupt.
Acestea sunt probabil cele mai cunoscute şi de-la-sine-înţelese din
cadrul demersului socratic. De ce întreabă Socrate? De ce dialogul nu
are o finalitate, un rezultat precis, în zona cunoaşterii? Cu alte cuvinte,
de ce nu ne livrează răspunsuri?

I: Dragomir plasează întrebarea de tip socratic în opoziţie cu demersul


ştiinţei şi al modelului întrebare-răspuns specific acesteia. Acesta din
urmă pleacă de la premisa că numărul întrebărilor este egal cu cel al
răspunsurilor. Fiecărei întrebări i se poate găsi un răspuns şi fiecare
răspuns este al unei întrebări. Ca atare, se consideră că omul
adresează mereu întrebări la care poate răspunde. Toate acestea se
desfăşoară pe fondul unei credinţe în raţiunea umană şi al capacităţii
ei de a se lămuri în privinţa a tot ceea ce se întreabă.

A: Însă, chiar punctul de plecare al acestui model este răspunsul, un


răspuns: „Întrebările pe care le punem sunt numeric egale cu lucrurile
pe care le cunoaştem” (Aristotel). Răspunsul e cel privilegiat, el
reprezintă terenul ferm al cunoaşterii. În cadrul problematicii de tip
socratic, întrebarea are alt statut (unul de sine stătător), ea nu ia
naştere din răspuns şi nu are mereu un răspuns. Aici întrebarea intră
pe terenul „gratuităţii”, dar ea se repercutează şi existenţial.
Întrebările socratice se întorc mereu asupra felului de a fi al celui
interogat şi intră în orizontul vieţii sale.

M: De fapt, spune Alexandru Dragomir, putem vorbi de două tipuri de


întrebări şi de două atitudini diferite faţă de întrebare. O parte din
întrebări duce la cunoştinţe (ex.: distanţa de la pământ la lună) –
aceasta e calea ştiinţei. Iar cealaltă parte, la probleme (ex.: ce este
omul?) şi acesta e drumul filosofiei. Pentru ştiinţă, atâta vreme cât
răspunsul nu există, întrebarea prevalează, însă, odată găsit răspunsul,
întrebarea dispare şi el rămâne (şi este „înmagazinat”).

R: În filosofie, „întrebarea supravieţuieşte mereu, sau supravieţuieşte


în ciuda fiecărui răspuns. (...) Întrebarea rămâne întotdeauna în
picioare, răspunsul nu. De aceea, istoria filosofiei este istoria
întrebărilor care revin şi a răspunsurilor care trec”.

I: De unde provine totuşi întrebarea (dacă nu din modelul întrebare-


răspuns, unde se porneşte de la răspuns)? E clar că ea nu poate veni
nici din ştiinţa absolută, nici din neştiinţa absolută, ci tocmai din
interval: din ştiinţa negativităţii (acel „ştiu că nu ştiu” socratic). Socrate
dezvăluie celorlalţi, prin întrebările sale, iluzia cunoaşterii lor. Şi o face
tocmai în lucrurile cele mai importante pentru fiecare, pentru viaţa
fiecăruia, pentru modul lor de a trăi (ce e bine si rău, ce e drept şi
nedrept etc.).

A: Astfel, întrebarea de tip socratic are o funcţie paideică, ea deschide


către curăţirea spiritului de iluzia ştiinţei. Dezvăluind incoerenţele şi
contradicţiile ce marchează viaţa fiecăruia, întrebarea devine „ceva
care conduce nemijlocit la condiţia umană: deziluzionându-ne, ea ne
arată că în probleme mari, importante, ne aflăm pe un teren nesigur”.
Deci întrebarea este a omului, ca fiinţă a intervalului. Ea provine din
această condiţie a sa, din această plasare între „a şti” şi „a nu şti”,
între bine şi rău, între viaţă şi moarte.

M: Întorcându-ne, putem spune că greşeala ştiinţei este tocmai că ea


extrapolează de la un domeniu (limitat) al cunoaşterii, asupra căruia se
exercită, la întreaga zonă a cunoaşterii. De la faptul că deţine o serie
de lucruri sigure, dar limitate ca întindere, ea crede că ştie totul şi că
faptul de a cunoaşte se încheie acolo. Însă, ştiinţa (şi tehnica, implicit)
nu angajează tocmai problema binelui şi a răului, remarcă Alexandru
Dragomir: „Binele şi răul se referă la cum anume utilizezi un lucru, iar
ştiinţa şi tehnica sunt incapabile să te înveţe aşa ceva”.
R: Dragomir porneşte de la o idee heideggeriană: că omul este
Seinkönnen („putinţă-de-a-fi”), iar nu ceva „încheiat”, determinat; că
fiecare e un posibil, e ceea ce vine mereu spre el din viitor şi-l
defineşte; că ceea ce domină în noi sunt proiectele şi proiecţiile
noastre. Fiecare om evoluează pe un teren de determinaţii prealabile
(genele noastre, timpul şi locul în care ne-am născut etc.), dar îi
rămâne şi un „spaţiu de joc” (Spielraum) pentru libertatea lui. Acesta
este tocmai posibilul. În posibil ne putem orienta liber spre o direcţie
sau alta a vieţii noastre (desigur şi acesta e „populat” de o serie de
circumstanţe ce nu ţin de libertatea noastră: idealurile, stilurile de
viaţă gata făcute etc., dar care nu neagă faptul că proiecţiile se întorc
asupra felului nostru de a fi, că-l determină şi că putem alege).

I: Întrebarea pe care şi-o adresează gânditorul român în acest moment


e: având în faţă acest „evantai” de posibilităţi, cum o aleg pe cea mai
bună pentru mine, cea prin care voi exista la maximum în raport cu
datele proprii, evitând falsificarea de sine? Răspunsul vine firesc: este
necesară o „ştiinţă”, în sensul cel mai general, o ştiintă a alegerii, a
orientării în viaţă.

A: Nu am nevoie de o serie de cunoştinţe acumulate în creier, ci „de o


cunoaştere fără de care nu pot exista”, una în funcţie de care să se
construiască existenţa mea, una care să-mi prelucreze „propriu”-ul
meu şi să-mi indice ce trebuie să aleg. Dar oare putem spune că deţine
cineva o astfel de cunoaştere? Aici intervine perspectiva socratică: ea
recunoaşte că tot ce pot şti în ce mă priveşte e că nu ştiu (lucru
deschis, scos la lumină, în om, prin Întrebare). Viaţa noastră cere o
astfel de ştiinţă a orientării, însă Socrate spune că nu o putem avea
niciodată. Ea e ceva spre care năzuim mereu, din momentul
recunoaşterii neştiinţei. Soluţia pe care filosoful grec o aduce e dialogul
infinit sau cum spune Dragomir: „frământarea problemei”. Socrate
tocmai asta face întreaga viaţă: dialoghează. El discută mereu asupra
a ceea ce e de făcut, a alegerii vieţii cele mai bune, însă fără a se
instala vreodată pe poziţia lui „eu ştiu” şi a „adevărului”.

M: Însuşi faptul de a fi pe drum, de a-ţi păstra dinamismul (în opoziţie


cu încremenirea şi autoînşelarea ce vin odată cu faptul de „a nu şti că
nu ştii”) conferă vieţii o direcţie, îi oferă repere. Socrate nu cheamă la
o suspendare de sine în inactivitate, la un scepticism tâmp, ci tocmai la
a te păstra în sfera acţiunii fiind mereu etic-creativ.

S-ar putea să vă placă și