MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI ŞI SPORTULUI

UNIVERSITATEA „DANUBIUS” DIN GALAŢI

STUDII UNIVERSITARE DE MASTERAT
FACULTATEA DE DREPT
Specializarea: ŞTIINŢE PENALE
ANUL I – ZI
ANUL UNIVERSITAR 2012 – 2013

COOPERAREA POLIȚENEASCĂ
INTERNAȚIONALĂ

Disciplina: Cooperarea judiciară în materie penală în

Uniunea Europeană

ÎNDRUMĂTOR ŞTIINŢIFIC:
Prof. univ. dr
MASTERAND:
 CUPRINS:

Capitolul I: : O trecere în revistă a cooperării polițenești...............................2

Scurt istoric al cooperării polițenești internaționale..............................2

Cooperarea polițenească în Uniunea Europeană...................................4

Capitolul al II-lea: Instituții implicate în cooperarea polițenească................9

Oficiul European de Poliție – Europol....................................................9

Cooperarea Schengen..............................................................................11

Organizaţia Internaţională a Poliţiei Criminale – Interpol.................15

Capitolul al III-lea: Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională..19

Biroul Național Interpol.........................................................................20

Punctul Naţional Focal............................................................................23

Concluzii.............................................................................................................32

Bibliografie.........................................................................................................34

2
 Capitolul I: O trecere în revistă a cooperării polițenești

1. Scurt istoric al cooperării polițenești internaționale

Fenomenul globalizării, intensificat cu precădere în ultimii zece ani ai mileniului trecut,
ne-ar putea determina să credem că activitatea poliţienească internaţională este apanajul lumii
contemporane. Însă, potrivit lui Mathieu Deflem, aceasta îşi are originile tocmai în timpul
formării primelor state moderne. Aşadar, nucleul cooperării poliţieneşti a fost atestat la
începutul secolului al XIX-lea, primele sale forme având însă caracter politic, distinct de
realizarea unor obiective privind criminalitatea şi au fost limitate în timp, fiind carente tocmai
în organizarea internaţională. Astfel, „formele de cooperare poliţienească, care pe durata
secolului al XIX-lea au fost orientate către protecţia regimurilor politice autocratice
constituite, în special pe continentul european, au condus la constituirea, în 1923, a Comisiei
Internaţionale de Poliţie Criminală, organizaţie cunoscută astăzi ca Interpol”1.
Pe continentul european, cooperarea poliţienească e pusă în practică în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea şi avea în vedere în speţă obiective politice protecţioniste orientate spre
regimurile conservatoriste. Altfel spus, la începuturile sale cooperarea poliţienească urmărea
contracararea activităţilor subversive. Conform Encyclopedia of Criminology, cel mai
elocvent exemplu din acea vreme e constituit de Uniunea Poliţienească a Statelor Germane, o
instituţie poliţienească supranaţională (1851-1866), al cărei obiectiv a constat în oprimarea
opoziţiei politice a anarhiştilor, democraţilor şi socialiştilor. Premisa creării acestei uniunii a
fost reglementarea unor sisteme de schimb de informaţii între membri cu ajutorul unor
formulare sau prin intermediul unor întâlniri poliţieneşti. Ecoul Uniunii nu a reuşit să atragă
decât şapte poliţii, toate reprezentante ale unor state vorbitoare de limba germană, constituite
politic într-o formă federală. Întrucât autonomia organizării poliţieneşti în raport cu
dimensiunea politică a statului era încă precară, începerea Războiului Austro-Prusac a cauzat
desfiinţarea Uniunii Poliţieneşti a Statelor Germane.
Spre finele secolului al XIX-lea, în Europa s-au petrecut numeroase incidente violente
fundamentate pe idei politice radicale. În consecinţă, sistemele autocratice au căutat soluţii,
principala rezolvare constând în accelerarea activităţilor de cooperare poliţienească
internaţională. Asasinarea la 10 septembrie 1898 a Reginei Elisabeta a Austriei de către un
anarhist italian a amplificat neliniştea claselor politice. Prima măsură concretă a venit în scurt
timp şi la 29 septembrie 1898, guvernul italian a organizat o conferinţă internaţională la Roma
pentru a organiza lupta antianarhistă.
Aşadar, Conferinţa Internaţională de la Roma pentru Apărarea Socială împotriva
Anarhiştilor, organizată în perioada 24 noiembrie – 21 decembrie 1898, a marcat începutul
cooperării în materie de acţiuni poliţieneşti şi justiţie între statele europene. Numărul
participanţilor a fost de 54, reprezentând 21 de ţări europene. Protocolul de la Roma a
promovat supravegherea de către forţele de poliţie a anarhiştilor şi schimbul de informaţii
între poliţiile naţionale. În acelaşi context a fost propusă metoda de identificare a portretului

1
Mathieu Deflem, „History of International Police Cooperation”, în Richard Wright şi Mitchell J. Miller, The
Encyclopedia of Criminology, Routledge, New York, 2005.

3
vorbit2, fiind de asemenea întocmite câteva norme de extrădare a persoanelor implicate în
crime şi răpiri ale unor personalităţi politice.
Al doilea protocol internaţional a fost semnat în martie 1904, în cadrul Conferinţei
Antianarhiste din Sankt Petersburg. De data aceasta au fost prezente peste zece ţări, toate
devenind semnatare ale Protocolului Secret pentru Războiul Internaţional asupra
Anarhismului.
Dar anarhismul nu era singura problemă de pe agenda lumii internaţionale. Statele
europene îşi manifestau îngrijorarea în privinţa „sclaviei albe”, sintagmă utilizată pentru
denumirea prostituţiei. Franţa a luat iniţiativa de a aduce la masa unor discuţii oficiale această
problemă prin intermediul primei conferinţe internaţionale cu privire la „sclavia albă”, care a
avut loc la Paris, în 15 iulie 1902. Semnalul de alarmă tras de Franţa a fost receptat de 12 state
de pe bătrânul continent, dar şi de Statele Unite, care deşi nu au semnat acordul, au
implementat prevederile lui.
Sociologul Mathieu Deflem consideră amplificarea organizării poliţieneşti un rezultat al
creşterii autonomiei forţelor de ordine în cadrul statului naţional, prin dezvoltarea acestor
instituţii, prin separarea obiectivelor poliţiei de cele ale clasei politice şi prin ocurenţa unor
probleme cu caracter internaţional care implică dialogul de specialitate. Acelaşi sociolog
menţiona referitor la aceeaşi perioadă că „cu cât este mai mare distanţa pe care instituţiile
naţionale de poliţie au câştigat-o în poziţionarea independenţei faţă de centrele lor politice, cu
atât este mai mare şansa ca aceste instituţii să poată dezvolta cooperarea internaţională”.
Legea organizării Poliţiei Generale a statului din 1 aprilie 1903 marchează autonomia
organelor poliţieneşti faţă de clasa politică în România. Promotorul acestei reglementări a fost
ministrul de Interne Vasile Lascăr3. Prima lege de organizare a poliţiei preciza atribuţiile şi
competenţele personalului poliţiei şi statua principiul stabilităţii organelor poliţieneşti şi
scoaterea lor în afara luptelor politice4.
Numeroşi specialişti consideră că Interpol – Comisia Internaţională de Poliţie Criminală
este cea mai importantă organizaţie internaţională de cooperare poliţienească. Aceasta a fost
creată în 1923 la Congresul Poliţienesc Internaţional de la Viena, fără a fi o iniţiativă
diplomatică, ci una independentă, aparţinând reprezentanţilor poliţiilor naţionale din diferite
ţări, în principal din Europa. „Statisticile furnizate de oficiali la întâlnire au confirmat
necesitatea unui răspuns adecvat al poliţiei şi, în acelaşi timp, similitudinea de probleme cu
care poliţiile europene se confruntau.”
La baza comisiei nu a stat nici un tratat internaţional sau document cu caracter legal.
Acţiunile poliţieneşti în colaborare erau planificate în cadrul unor întâlniri ale şefilor
structurilor poliţieneşti, nefiind girate de sistemele politice naţionale. Organizarea
poliţienească internaţională nu a beneficiat de o recunoaştere internaţională pentru o perioadă
îndelungată şi, în aceste condiţii, nici obţinerea statutului de membru nu presupunea vreo
procedură legală. În prima fază, conducerea a fost stabilită la Viena. Acolo poliţia dispunea de

2
Metoda portretului vorbit (în franc. portrait parlé) este o metodă tehnică de identificare criminalistică, adoptată
prin protocol. A fost inventată de criminalistul francez Alphonse Bertillon şi se bazează pe măsurarea diferitor
părţi ale corpului (Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, ediţia a IV-a, Univers Juridic, 2008).
3
Vasile Lascăr a fost numit părintele şi organizatorul Poliţiei din România.
4
Lazăr Cârjan, Istoria Poliţiei Române de la origini până în 1949, Editura Vestala, Bucureşti, 2000, p. 17.

4
facilităţi avansate precum divizii specializate de identificare a paşapoarelor furate şi de
evidenţă a amprentelor şi fotografiilor.
Natura apolitică a Comisiei Internaţionale a Poliţiei Criminale a fost readusă în discuţie
odată cu expansiunea nazistă în Europa, dar de data aceasta, ca mecanism de control al
regimurilor politice. Astfel, după anexarea Austriei din 1938 şi instituirea regimului nazist,
preşedinţia Comisiei a fost luată de un oficial german care a mutat sediul la Berlin, sub
controlul structurilor Schutzstaffel (SS – Eşalonul de protecţie). Sfârşitul celui de-al doilea
război mondial a condus şi la reforma Comisiei care, începând cu 1946, şi-a mutat sediul în
Lion, Franţa. Din acel moment, Interpol s-a extins având în prezent peste 180 de membri.
Cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală fac obiectul unui pilon al Uniunii
Europene, respectiv al treilea pilon, şi se referă la cooperarea interguvernamentală.
Atribuţiile acesteia sunt stipulate printre altele şi în articolul 30 al Tratatului de la
Maastricht.
Instituţiile create pentru acest pilon sunt Poliţia Europeană (Europol), care are rol de
coordonare şi strângere de informaţii. Mai există şi un organism european pentru
îmbunătăţirea cooperării judiciare (Eurojust).

2. Cooperarea polițenească în Uniunea Europeană

Ca urmare a naturii sale apolitice, cooperarea poliţienească dintre statele europene nu are
acelaşi parcurs istoric cu instituţiile europene (Programul de la Haga5). E bine ştiut faptul că
Tratatul de la Roma din 25 martie 1957 a pus bazele Comunităţii Economice Europene,
neavând în vedere cooperarea judiciară şi cu atât mai puţin pe cea poliţienească, însă a
reprezentat fundamentul dialogul şi a optimizat cooperarea, tocmai prin crearea unui spaţiu
economic comun. Cooperarea vamală şi cea judiciară în materie civilă se dezvoltă începând
cu anii ’60, iar în anii ’70, ca urmare a conştientizării ameninţărilor euroterorismului se
intensifică şi cooperarea în materie penală precum şi cea poliţienească.
În 1975 s-a constituit un grup informal numit Grupul TREVI, având ca obiectiv
cooperarea în lupta împotriva terorismului. Pe fundalul iniţierii acestui grup, preşedintele
francez, Valéry Giscard d’Estaing6 propune crearea „spaţiului judiciar european în materie
penală”, pentru statele membre ale Comunităţii Europene. Olanda s-a opus însă constituirii
unei instituţii de cooperare internaţionale, considerând oportun monopolul Consiliului
Europei în materie de cooperare judiciară.
Necesitatea instituirii unei cooperării internaţionale devine din ce în ce mai stringentă
odată cu intensificarea ameninţărilor privind creşterea criminalităţii şi a riscurilor, ca urmare a
creării pieţei europene, care a presupus eliminarea controalelor de la frontierele interne. După
adoptarea Actului Unic European, în 1986, eliminarea controalelor interne s-a desfăşurat în
paralel cu intensificarea cooperării în domeniul justiţiei şi afacerilor interne tocmai pentru
evitarea problemelor legate de securitate.
Dezideratele cooperării judiciare şi a celei poliţieneşti se realizează, începând cu 1970,
sub necesitatea cooperării în faţa ameninţărilor comune şi capătă cadrul legal formal prin

5
„Raport general 2006 – Capitolul IV”, Raport privind activităţile Uniunii Europene,
http://europa.eu/generalreport/ ro/2006/rg62.htm.
6
Preşedintele Franţei în perioada 1974-1981.

5
constituirea celui de-al treilea pilon Justiţie şi Afaceri Interne (JAI). Politica JAI a fost
prevăzută în cadrul Tratatului de la Maastricht şi a fost dezvoltată, în forma cea mai avansată,
în Constituţia Europeană.
Primii paşi către cooperarea poliţienească s-au făcut ca urmare a necesităţii cooperării în
cadrul Comunităţii Europene împotriva ameninţării terorismului7. Astfel, în cadrul Consiliului
European de la Roma, din 1 decembrie 1975, s-a hotărât constituirea Grupului TREVI8, care
s-a întâlnit, pentru prima dată, la 29 iunie 1976, fiind format din reprezentanţi ministeriali.
Scopul Grupului era de a stabili modalităţi de cooperare şi schimb de informaţii cu privire la
ameninţările teroriste şi de a facilita dezvoltarea de strategii complementare ale Statelor
Membre în lupta antiteroristă. Începând cu 1985, Grupului TREVI şi-a extins activitatea şi
asupra imigraţiei ilegale şi combaterii criminalităţii organizate. Grupul TREVI a dezvoltat
politica JAI, în special în probleme de contraterorism (TREVI I), cooperare poliţienească
(TREVI II), lupta împotriva criminalităţii internaţionale (TREVI III) şi eliminarea frontierelor
(TREVI 1992)9. Grupurile de lucru senioriale realizate au prefigurat structura
interguvernamentală ce a pus bazele Acordurilor Schengen şi ale Tratatului de la Maastricht.
Cooperarea poliţienească în cadrul comunitar s-a dezvoltat ca o reacţie a evoluţiei pe care
Piaţa Comună europeană o avea şi a transformărilor pe care le producea în mecanismele
clasice ale statelor europene. Afirmarea principiului libertăţii de mişcare, atât a bunurilor, cât
şi a cetăţenilor a determinat eliminarea graniţelor dintre statele membre. Eliminarea treptată a
controlului de la graniţă asupra persoanelor care se deplasau în spaţiul Comunităţii Europene
a determinat semnarea primului Acord Schengen, la 14 iunie 1985 în localitatea Schengen
(Luxemburg) de către Germania, Franţa, Belgia, Luxemburg şi Olanda. Acordul a intrat în
vigoare începând cu 2 martie 1986. La 19 iunie 1990, aceleaşi cinci state au semnat Convenţia
pentru implementarea Acordului Schengen (Convenţia Schengen) dând naştere astfel,
mecanismului principal de eliminare a controlului persoanelor la graniţă.
Sistemul Schengen a introdus ofiţerii de legătură între statele semnatare, care să
coordoneze schimbul de informaţii cu privire la migraţia ilegală, criminalitatea organizată,
traficul de droguri şi terorismul. A fost introdus dreptul de a urmări persoanele suspecte şi pe
teritoriul statelor membre.
Semnat la 7 februarie 1992 şi intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, Tratatul de la
Maastricht a creat Uniunea Europeană ce avea propriul corp instituţional şi trei mari direcţii
de acţiune, cunoscute ca piloni: Comunităţile Europene, Politica Comună de Securitate şi
Externe şi cooperare în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne. Pentru JAI, Tratatul a
prevăzut crearea unui Comitet de Coordonare în cadrul Consiliului European. JAI
încorporează şi organizează cooperarea interguvernamentală ce a fost dezvoltată din anii ’70

7
Brigăzile Roşii din Italia şi Fracţiunea Armată Roşie din Germania
8
Grupul TREVI (Terorism, Radicalism, Extremism, Violentă) desemnează la origine cooperarea informală între
miniştrii de Justiţie şi Afaceri Interne din ţările comunitare în lupta împotriva terorismului internaţional şi a
traficului de droguri. Înfiinţat în anul 1975, acest grup de lucru este operaţional începând cu 1976, reunind de
două ori pe an miniştrii responsabili cu securitatea interioară a UE, în scopul examinării chestiunilor relative la
cooperarea în materie şi elaborarea unor strategii comune. Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de Uniune
Europeană, activitatea Grupului TREVI a fost oficializată în cadrul pilonului trei al UE, „Justiţie şi Afaceri
Interne”.
9
Consiliul Uniunii Europene, Living in an Area of Freedom, Security and Justice, Secretariatul General, Direcţia F
– Comunicare, 1 ianuarie 2005, p. 8.

6
şi este reglementată în Titlul VI al Tratatului de la Maastricht. Cooperarea are la bază nouă
probleme de interes comun:
– azilul;
– trecerea frontierelor externe;
– imigrarea;
– politica privind naţionalii din celelalte ţări;
– lupta împotriva drogurilor şi a consumului de droguri;
– lupta împotriva fraudelor internaţionale;
– cooperarea judiciară în materie civilă;
– cooperarea judiciară în materie penală;
– cooperarea poliţienească şi vamală, inclusiv crearea Europolului10.
Deşi în cinci ani au fost adoptate peste 500 de decizii privind politica europeană în materie
de justiţie şi afaceri interne, cel mai important rezultat obţinut prin politica JAI a fost
semnarea Convenţiei Europol, în 1995, care a intrat în vigoare la 1 iulie 1999. Prin această
convenţie a fost constituit Oficiul de Poliţie European ce a promovat, în domeniul justiţiei şi
afacerilor interne, principiile conlucrării şi al cooperării, în schimbul de informaţii între
instituţiile de aplicare a legii din Statele Membre.
Tratatul de la Amsterdam împarte cel de-al treilea pilon constituit prin Tratatul de la
Maastricht, în două părţi şi transferă aproape toată problematica către primul pilon. Politica de
azil şi migraţie, statutul naţionalilor din ţările terţe, trecerea graniţelor externe, cooperarea
judiciară în materie civilă au devenit comunitare. Aceasta implică recurgerea la instrumentele
Comunităţii Europene, precum directive şi reglementări, care sunt mult mai efective decât
cele din cel de-al treilea pilon. De asemenea, acestea se supun controlului Curţii de Justiţie de
la Luxemburg, cu câteva excepţii. Cooperarea poliţienească şi cooperarea judiciară în materie
penală, cele asupra rămân într-un al treilea pilon reînnoit. Acest al treilea pilon continuă să
aibă o natură interguvernamentală, iar rolul Parlamentului European este limitat, însă Curtea
de Justiţie este introdusă, cu anumite limite, în domeniul cooperării poliţieneşti şi în
cooperarea judiciară în materie penală.
Tratatul de la Amsterdam a definit mai clar obiectivele fiecărui stat membru şi ale
autorităţilor implicate în dezvoltarea politicii celui de-al treilea pilon. De asemenea, rolul
Europolului a crescut, iar politica Justiţie şi Afaceri Interne (JAI) a fost cristalizată într-un nou
concept: „un spaţiu al libertăţii, securităţii şi justiţiei” care a fost implementat prin Programul
de la Tampere11, adoptat de Consiliul European, în 1999, pentru o perioadă de 5 ani.

10
Consiliul Uniunii Europene, Living in an Area of Freedom, Security and Justice, Secretariatul General, Direcţia F
– Comunicare, 1 ianuarie 2005, p. 9.
11
Concluziile preşedinţiei Consiliului European de la Tampere din octombrie 1999, primul de acest fel consacrat
exclusiv domeniului libertăţii, justiţiei şi afacerilor interne, au constituit aşa-numitul „Program de la Tampere”.
În 2004, la finalul acestui program, Comisia a publicat o evaluare care a evidenţiat principalele obstacole aflate
în calea obţinerii de noi de progrese, cum ar fi obligativitatea unanimităţii în tot mai multe domenii în cadrul
Consiliului şi dificultăţile în garantarea punerii efective în aplicare de către statele membre a măsurilor adoptate.
Ediţia următoare a Programului de la Tampere a fost adoptată în noiembrie 2004 la Haga, în cursul preşedinţiei
olandeze a Uniunii Europene. În Comunicarea sa în care evaluează stadiul punerii în aplicare a Programului de la
Haga, publicată în iunie 2006, Comisia Europeană confirmă persistenţa a numeroase dintre neajunsurile
Programului de la Tampere. Comunicarea evidenţiază existenţa anumitor lacune în transpunerea de către statele
membre a legislaţiei UE, ceea ce
compromite eficienţa acesteia. Comisia subliniază totodată faptul că punerea în aplicare a Programului de la
Haga se confruntă cu numeroase dificultăţi, cauzate în principal de specificitatea procesului decizional, cum ar fi

7
 „Pentru libertate, scopul fiind extinderea libertăţii de mişcare a persoanelor, precum şi
promovarea cetăţeniei Uniunii, protecţia drepturilor fundamentale şi facilitarea integrării
cetăţenilor din ţările non-europene.
Spaţiul de securitate cuprinde toate formele de luptă împotriva criminalităţii organizate,
precum migraţia ilegală, traficul de fiinţe umane, traficul de droguri şi terorismul
internaţional.
Prin spaţiul justiţiei, scopul Uniunii este de a garanta acces egal cetăţenilor europeni la
justiţie şi de a facilita cooperarea între autorităţile judiciare ale statelor membre.”12
Programul de la Tampere a pus în practică prevederile Tratatului de la Amsterdam şi a
solicitat realizarea de urgenţă, de echipe de investigaţie comune ca primă etapă în lupta
împotriva traficului de fiinţe umane şi a terorismului. Se avansează în procesul de
euroconformizare prin identificarea sectoarelor asupra cărora trebuie să se convină cu privire
la definiţii, sancţiuni şi incriminări comune.
Prin concluziile de la Tampere se creează şi Eurojust compusă din procurori, magistraţi şi
ofiţeri de poliţie cu competenţă echivalentă la nivel naţional, pentru a facilita coordonarea
autorităţilor de urmărire penală şi susţinerea investigaţiilor criminale în domeniul
criminalităţii organizate. La 5 noiembrie 2004, Consiliul European a adoptat un nou program
cunoscut ca „Programul de la Haga”, pentru realizarea în Uniunea Europeană a unui spaţiu de
justiţie, securitate şi libertate pentru următorii 5 ani.

Programul de la Haga – zece priorităţi

Planul de acţiune pe următorii 5 ani pentru Libertate, Justiţie şi Securitate este o
iniţiativă politică decisivă şi piatra de temelie a Obiectivelor Comisiei Strategice pentru 2010.
Planul de Acţiune preia majoritatea priorităţilor pentru Libertate, Justiţie şi Securitate –
aprobat de către Consiliul European în Noiembrie 2004 – şi le transformă în acţiuni concrete,
incluzând un orar de adoptare şi implementare. Acesta identifică 10 zone-cheie de acţiune
prioritară:
1. Drepturi fundamentale şi cetăţenie (Fundamental rights and citizenship). Asigură
dezvoltarea completă şi întărirea politicilor referitoare la cetăţenie, monitorizarea şi
promovarea respectării drepturilor fundamentale.
2. Lupta împotriva terorismului (The fight against terrorism). Axată pe diferite aspecte
de prevenire, pregătire şi răspuns, pentru a întări în continuare, iar unde este necesar
pentru a spori capacitatea Statelor Membre de a lupta împotriva terorismului.
3. Managementul migraţiei (Migration management). Defineşte o abordare echilibrată a
managementului migraţiei prin dezvoltarea unei politici comune pentru imigrare la
nivelul Uniunii Europene, în acelaşi timp cu întărirea luptei împotriva migraţiei
ilegale şi traficului cu fiinţe umane, în special cu femei şi copii.
4. Graniţele interne, externe şi vizele (Internal borders, external borders and visas).
Continuarea dezvoltării unui management integrat al graniţelor externe şi a unei

distincţia dintre „primul” şi „al treilea” pilon sau unanimitatea – condiţie obligatorie pentru anumite domenii
(„pilonul al treilea” sau migraţia legală, spre exemplu).
12
Consiliul Uniunii Europene, Living in an Area of Freedom, Security and Justice, Secretariatul General, Direcţia F
– Comunicare, 1 ianuarie 2005, p. 5.

8
 politici comune a vizelor, în acelaşi timp asigurându-se circulaţia liberă a
persoanelor.
5. O zonă comună pentru azil (A common asylum area). Se lucrează pentru stabilirea
unei zone comune pentru azil, luând în considerare tradiţia umanitară şi respectarea
obligaţiilor internaţionale de către Uniune şi eficientizarea unei proceduri
armonioase.
6. Integrarea: impactul pozitiv al migraţiei asupra societăţii şi economiei (Integration:
the positive impact of migration on our society and economy). Adoptă, sprijină şi
încurajează măsurile statelor membre pentru adoptarea unor politici mai bune în
domeniul integrării pentru maximizarea impactului pozitiv al migraţiei asupra
societăţii şi economiei noastre.
7. Datele personale şi protecţia schimbului de informaţii (Privacy and security in
sharing information). Stabilirea unui echilibru pentru schimbul de date personale şi
protecţia informaţiilor între agenţiile de aplicare a legii şi autorităţile judiciare,
respectând în întregime drepturile fundamentale la intimitate şi protecţia datelor
personale, cât şi principiul disponibilităţii informaţiilor.
8. Lupta împotriva crimei organizate (The fight against organised crime). Dezvoltarea
şi implementarea unui concept strategic pentru confruntarea cu crima organizată la
nivelul UE, incluzând cunoaşterea fenomenului, cooperarea între agenţiile de
aplicare a legii, cooperarea judiciară, iniţiative legislative şi non-legislative şi
cooperarea cu ţările din lume a treia şi organizaţii internaţionale. Folosirea la
capacitate maximă şi dezvoltarea în continuare a Europol şi Eurojust.
9. Justiţia penală şi civilă: o zonă europeană eficientă în domeniul justiţiei pentru
fiecare (Civil and criminal justice: an effective European area of justice for all).
Garantează o zona europeană eficientă în domeniul justiţiei prin asigurarea unui
acces eficient la justiţie pentru fiecare şi aplicarea hotărârilor judecătoreşti.
10. Libertate, Securitate şi Justiţie: împărţirea responsabilităţilor şi solidaritate (Freedom,
Security and Justice: sharing responsibility and solidarity). Acordarea de înţeles
noţiunilor de împărţire a responsabilităţilor şi solidaritate între Statele Membre prin
revizuirea tipurilor de politici şi instrumente financiare care întrunesc obiectivele
pentru Libertate, Securitate şi Justiţie în cel mai eficient mod.

În concluzie, cooperarea poliţienească europeană este parte a cooperării promovate

prin pilonul al treilea al Uniunii Europene, JAI, care a fost adoptat prin Tratatul Uniunii
Europene ce a intrat în vigoare din 1993. În efortul de a asigura o singură piaţă europeană şi o
singură cetăţenie europeană, sub JAI s-a dezvoltat o arhitectură instituţională complexă şi o
varietate de instrumente legale.
În prezent, cadrul juridic european de cooperare poliţienească este dat de articolele 29
şi 30 (K1 şi K2) ale Tratatului Uniunii Europene şi de articolul 135 (116) al Tratatului privind
Constituţia Europeană, iar Comisia Europeană a stabilit următoarele priorităţi de acţiune:
– crearea de structuri de coordonare la nivel european, în domeniile informaţiei operative
(Europol), al comunicării interpersonale a top-managerilor (Task-Force-ul European al
Şefilor de Poliţie), al pregătirii personalului (Colegiul European de Poliţie) şi al participării
la eforturile de peacekeeping (Forţa Europeană de Reacţie Rapidă);

9
– prevenirea criminalităţii transnaţionale prin promovarea celor mai bune practici şi suţinerea
Forumului de Prevenire a Criminalităţii;
– implementarea măsurilor prevăzute pentru poliţie din Convenţia Schengen, cu privire la
Libertatea de Circulaţie;
– combaterea huliganismului la evenimentele sportive majore;
– combaterea terorismului.

Capitolul al II-lea: Instituții implicate în cooperarea polițenească

1. Oficiul European de Poliție – Europol

Ideea unui Oficiu European de Poliţie a fost lansată pentru prima oară cu ocazia
Consiliului European de la Luxemburg, din 28 şi 29 iunie 1991. Planul de atunci avea în
vedere înfiinţarea unui nou organism care să ofere cadrul necesar pentru dezvoltarea
colaborării organelor de poliţie din statele membre ale Uniunii pentru prevenirea şi
combaterea pe plan internaţional a crimei organizate, inclusiv a terorismului şi a traficului de
droguri. Convenţia prin care s-au pus bazele Europolului a fost semnată în iulie 1995 şi a
intrat în vigoare la 1 octombrie 1998. Pentru a concretiza mai repede cooperarea poliţiei
europene, aşa cum este ea definită în Titlul VI al Tratatului privind Uniunea Europeană, în
ianuarie 1994 a fost înfiinţată Unitatea „Droguri”.
Scopul principal al acestei Unităţi a fost combaterea traficului de droguri şi a activităţilor
de spălare a banilor asociate acestuia. Ulterior, mandatul său a fost lărgit pentru a include şi
măsuri de combatere a traficului cu substanţe radioactive şi nucleare, a reţelelor de imigrare
clandestină, a traficului ilegal cu autoturisme şi a spălării banilor proveniţi din astfel de
delicte; mai târziu, la toate acestea s-a adăugat şi combaterea traficului cu fiinţe umane.
Oficiul European de Poliţie, care a preluat activităţile Unităţii „Droguri” Europol, a
devenit operaţional de la 1 iulie 1999. Europol, cu sediul la Haga, acţionează în aceleaşi
domenii şi, de la 1 ianuarie 1999, are competenţe şi în combaterea terorismului şi a falsificării
banilor. Tratatul de la Amsterdam conferă Europol o serie de sarcini: coordonarea şi
implementarea investigaţiilor specifice întreprinse de autorităţile statelor membre, dezvoltarea
unei competenţe de specialitate, pentru a ajuta statele membre în investigaţiile lor în domeniul
crimei organizate, precum şi stabilirea de contacte cu procurorii şi anchetatorii specializaţi în
combaterea crimei organizate.
Europol se ocupă de aplicarea legii în Uniunea Europeană şi operează cu informaţiile
referitoare la criminalitate. Obiectivul său este acela de a îmbunătăţi eficacitatea şi cooperarea
autorităţilor competente din statele membre, în ceea ce priveşte prevenirea şi combaterea
formelor grave de crimă internaţională organizată şi de terorism. Europol-ul are misiunea de a
acţiona în numele Uniunii Europene pentru aplicarea legii împotriva crimei organizate şi a
terorismului, concentrându-şi eforturile asupra organizaţiilor criminale.
Înfiinţarea organizaţiei Europol a fost convenită prin Tratatul de la Maastricht privind
Uniunea Europeană, din 7 februarie 1992. Treptat, s-au adăugat şi alte domenii importante de
criminalitate. Începând de la 1 ianuarie, mandatul Europol-ului s-a extins pentru a cuprinde
toate formele grave de criminalitate internaţională, aşa cum sunt enumerate în Anexa la
Convenţia Europol. Convenţia Europol a fost ratificată de toate statele membre şi a intrat în

10
vigoare la 1 octombrie 1998. În urma adoptării mai multor hotărâri cu caracter juridic privind
Convenţia, Europol-ul a început să îşi desfăşoare toate activităţile în data de 1 iulie 1999.
Pe data de 1 mai 2004, Uniunea Europeană le-a întâmpinat pe cele 10 noi state membre:
statelor membre ale UE li s-a alăturat Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia,
Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia în crearea unui spaţiu de libertate, securitate şi
justiţie.
Însă, obţinerea statutului de membru Europol nu se face automat. Aderarea la Uniunea
Europeană reprezintă doar un pas în obţinerea statutului de stat membru al Europol. Fiecare
nou stat trebuie să adopte Convenţia Europol şi să înştiinţeze UE de intenţia lui de a se alătura
organizaţiei. Statul candidat devine, în cele din urmă, membru cu drepturi depline, după 3 luni
de la primirea înştiinţării de către UE. Cipru, Republica Cehă, Ungaria, Letonia, Lituania,
Slovacia şi Slovenia au devenit membre Europol pe data de 1 septembrie 2004, urmate de
Malta, pe 1 octombrie şi de Polonia, o lună mai târziu. Estonia le-a urmat exemplul la 1 iulie
2005.
Europol-ul răspunde în faţa Consiliului Miniştrilor Justiţiei şi Afacerilor Interne. Consiliul
răspunde de îndrumarea şi controlul Europol-ului. El numeşte directorul şi directorii adjuncţi
şi aprobă bugetul. Din Consiliul de Miniştri fac parte reprezentanţi ai tuturor statelor membre,
iar cerinţa ca deciziile să se ia în unanimitate ajută la asigurarea unui control democratic
asupra Europol-ului. Consiliul de Administraţie al Europol-ului include câte un reprezentant
din fiecare stat membru şi are sarcina principală de a supraveghea activităţile organizaţiei.
Organismul Comun de Supraveghere, din care fac parte doi experţi în protecţia datelor din
fiecare stat membru, monitorizează conţinutul şi modul de utilizare a tuturor datelor personale
deţinute de Europol.
Europol-ul sprijină activităţile de aplicare a legii desfăşurate de statele membre, îndreptate
în special împotriva:

– traficului ilegal de droguri;

– reţelelor ilegale de imigraţie;
– terorismului;
– falsificării banilor (falsificarea monedei euro) şi a altor mijloace de plată;
– traficului cu fiinţe umane inclusiv pornografia infantilă;
– traficului ilegal cu vehicule;
– spălării banilor.
În plus, principalele priorităţi ale Europol-ului includ infracţiunile împotriva persoanelor,
infracţiunile financiare şi infracţiunile cibernetice. Aceasta se aplică atunci când este
implicată o structură de crimă organizată şi sunt afectate două sau mai multe state membre.
Europol-ul oferă sprijin prin:
– facilitarea schimbului de informaţii, potrivit legii naţionale, dintre ofiţerii de legătură ai
Europol-ului (OLE). Ofiţerii de legătură sunt detaşaţi pe lângă Europol de către statele
membre, ca reprezentanţi ai agenţiilor naţionale ce se ocupă de aplicarea legii din aceste
state;
– oferirea de analize operative în vederea sprijinirii operaţiunilor;
– elaborarea de rapoarte strategice (de exemplu, evaluarea ameninţării) şi analiza activităţilor
criminale pe baza informaţiilor şi datelor oferite de statele membre şi de terţi;

11
– oferirea de expertiză şi sprijin tehnic pentru anchetele şi operaţiunile realizate în cadrul
UE, sub supravegherea şi cu răspunderea legală a statelor membre interesate. Europol-ul
activează şi în domeniul promovării analizei criminalistice şi a armonizării tehnicilor de
anchetă din cadrul statelor membre.
Dat fiind că activităţile ce ţin de crima organizată la nivel internaţional nu se opresc la
graniţele naţionale, pentru îndeplinirea rolului său, Europol-ul şi-a îmbunătăţit cooperarea
privind aplicarea legii internaţionale, prin negocierea de acorduri operative bilaterale sau
strategice cu alte state şi organizaţii internaţionale, după cum urmează: Columbia, Banca
Centrală Europeană, Comisia Europeană, inclusiv Oficiul European Antifraudă (OLAF),
Eurojust, Centrul European de Monitorizare a Drogurilor şi Dependenţei de Droguri, Islanda,
Interpol, Norvegia, Elveţia, Turcia, Statele Unite ale Americii, Biroul ONU privind Drogurile
şi Criminalitatea, Organizaţia Mondială a Vămilor şi Rusia.
În Convenţia Europol se stipulează că Europol-ul va înfiinţa şi păstra un sistem
computerizat, pentru a permite introducerea, accesul şi analizarea datelor. Convenţia prevede
un cadru strict pentru a garanta protejarea drepturilor persoanelor şi a datelor, precum şi
controlul, supravegherea şi siguranţa acestora din urmă. Sistemul computerizat al Europol-
ului (TECS) va avea trei componente principale:
– un sistem informaţional;
– un sistem de analiză;
– un sistem de index.
Sistemele de analiză şi de index sunt deja funcţionale. În anul 2005 s-a elaborat un nou
sistem informaţional ce a unit toate statele membre.
Europol-ul este finanţat din cotizaţiile achitate de statele membre, în funcţie de produsul
naţional brut al fiecăruia. Bugetul pentru 2005: 63,4 milioane de euro. Controlorul financiar,
care este numit de Consiliul de Administraţie în unanimitate, răspunde de modul în care sunt
angajate şi achitate cheltuielile, precum şi de stabilirea şi încasarea venitului Europol-ului.
Conturile anuale ale Europol-ului sunt auditate. Această activitate este efectuată de către
Comitetul comun de auditare, alcătuit din trei membri numiţi de Curtea de Conturi a
Comunităţilor Europene.
Consiliul director al Europol-ului este numit de către Consiliul Uniunii Europene (miniştrii
de Justiţie şi ai Afacerilor Interne). În prezent, acesta constă în directorul Max-Peter Ratzel
(Germania) şi directorii adjuncţi Mariano Simancas (Spania), Jens Henrik Højbjerg
(Danemarca) şi Kevin O’Connell (Regatul Unit). La sediul Europol-ului îşi desfăşoară
activitatea 490 de persoane. Dintre acestea, 80 sunt ofiţeri de legătură Europol (OLE),
reprezentând mai multe tipuri de agenţii care se ocupă de aplicarea legii (poliţie, vamă,
jandarmerie, servicii de imigrare etc.). Ofiţerii de legătură (OLE), împreună cu ofiţerii,
analiştii şi alţi experţi din cadrul Europol-ului oferă servicii eficiente şi rapide multilingve, 24
de ore din 24.

2. Cooperarea Schengen
La 14 iunie 1985, Republica Federală Germania, Franţa, Belgia, Luxemburg şi Olanda au
semnat Acordul Schengen (Schengen fiind o localitate din Luxemburg) cu privire la abolirea
treptată a controlului vamal comun acestor ţări care doreau să stabilească o zonă fără restricţii

12
privind circulaţia persoanelor şi a mărfurilor, în care controalele la frontieră dintre ţările
participante să fie eliminate şi să existe o cooperare mai strânsă în vederea combaterii
criminalităţii transnaţionale. Ulterior, cooperarea Schengen a fost încorporată în cooperarea
UE şi include în prezent toate statele membre ale Uniunii Europene, mai puţin Irlanda şi
Marea Britanie.
Începând din 1954, ţările nordice sunt membre ale Uniunii Nordice a Paşapoartelor, care
prevede şi ea o zonă fără restricţii de circulaţie pentru Islanda, Danemarca, Suedia, Finlanda şi
Norvegia. Când ţările nordice membre ale UE, Danemarca, Suedia şi Finlanda, s-au alăturat
cooperării Schengen, Norvegia şi Islanda au fost nevoite să încheie un acord cu statele
Schengen pentru a păstra Uniunea Nordică a Paşapoartelor.
Norvegia a încheiat aşadar cu Uniunea Europeană un acord de asociere la zona Schengen,
în 1999. Acest acord îi permite Norvegiei să ia parte la elaborarea legislaţiei privind
implementarea, punerea în aplicare şi dezvoltarea ulterioară a acquis-ului Schengen (întregul
corpus de acorduri şi acte legislative aferente sistemului Schengen). Acesta este cel mai
important acord încheiat de Norvegia cu UE, în afara Acordului SEE.
Pentru a institui o zonă cu o frontieră externă comună şi fără controale la frontierele
interne, toate statele participante trebuie să aibă condiţii de intrare în ţară identice. Acest lucru
înseamnă, de exemplu, că trebuie să existe norme comune privind categoriile de cetăţeni ai
ţărilor terţe cărora li se solicită viză. Pe de altă parte, vizele acordate sunt în general valabile
în toate ţările Schengen. Mai mult, toate statele participante trebuie să se poată baza pe
capacitatea celorlalte ţări de a efectua controale satisfăcătoare la frontieră. De aceea, acquis-ul
Schengen include norme privind măsurile de control care trebuie puse în aplicare la frontiera
externă a zonei Schengen.
Acquis-ul Schengen prevede, de asemenea, cooperarea dintre autorităţile poliţieneşti din
statele participante. Un sistem comun de informaţii (Sistemul de Informaţii Schengen, SIS) le
permite poliţiştilor din ţările Schengen să emită avertizări privind criminalii căutaţi într-o ţară
anume, persoanele dispărute sau bunurile furate.
Cooperarea Uniunii Europene în domeniul justiţiei şi afacerilor interne s-a extins treptat
pentru a include mai mult decât simpla cooperare Schengen. Tendinţele actuale vizează o
cooperare mai strânsă între poliţie şi procuraturile din diferite ţări, armonizarea legislaţiei din
domeniul dreptului civil şi penal şi o politică comună privind imigraţia şi acordarea dreptului
de azil. Acordul Schengen nu implică automat faptul că Norvegia face parte din această
cooperare extinsă.
Cu toate acestea, Norvegia se confruntă cu aceleaşi probleme ca şi statele membre ale
Uniunii Europene în ceea ce priveşte criminalitatea transnaţională, ca de pildă terorismul,
traficul de droguri şi traficul cu fiinţe umane. De aceea, cooperarea Schengen este cea mai
potrivită arenă în care Norvegia poate ridica probleme de interes comun, care depăşesc uneori
domeniul strict de aplicare a acquis-ului Schengen. Norvegia este interesată, de asemenea, în
caz că este necesar, să încheie acorduri speciale de cooperare în domenii specifice. Un
exemplu în acest sens este acordul de cooperare pe care Norvegia l-a încheiat cu EUROPOL,
organizaţia forţelor de poliţie din Uniunea Europeană.
La 19 iunie 1990 a fost semnată Convenţia cu privire la Implementarea Acordului
Schengen. Punctele-cheie ale acordului vizează măsurile de creare, în urma abolirii

13
controlului vamal comun, a unui spaţiu comun de securitate şi justiţie. Obiectivele
principalele ale acordului rezidă în:
– armonizarea prevederilor legate de intrarea şi şederea de scurtă durată în spaţiul Schengen a
cetăţenilor din afara UE (omogenizarea vizei Schengen);
– problema azilului (cu determinarea privind cărui dintre statele membre se va supune
solicitantul azilului);
– probleme de combatere vamală a crimelor legate de droguri;
– cooperarea poliţiei (urmăriri periculoase);
– cooperarea dintre statele Schengen în probleme de justiţie.
Convenţia cu privire la Implementarea Acordului Schengen a intrat în vigoare la 1
septembrie 1993; prevederile lui nu puteau să aibă un efect practic totuşi, până când condiţiile
tehnice şi legale nu erau îndeplinite. Astfel, Convenţia a început să aibă efect practic la 26
martie 1995 atât pentru părţile originare ale Acordului Schengen, cât şi pentru Spania şi
Portugalia. Din 1995, Italia, Grecia, Austria, Danemarca, Finlanda şi Suedia au aderat la
Convenţie, care a intrat în vigoare pentru cele trei ţări nordice abia la 25 martie 2001.
Odată ce controlul vamal este complet abolit, deţinătorul vizei comune este îndreptăţit să
stea în cele 15 state mai sus menţionate care aplică Convenţia cu privire la Implementarea
Acordului Schengen pentru maximum până la 90 zile într-o perioadă de şase luni, în timpul în
care e valabilă viza.

Punctele-cheie ale Convenţiei cu privire la Implementarea Acordului Schengen

– Cetăţenii ţărilor ce implementează Acordul Schengen pot trece frontierele interne ale
ţărilor semnatare la orice punct fără controlul vamal.
– Viza fără restricţii teritoriale (viza turistică sau cea business ce permite deţinătorului să
stea până la 90 de zile într-o perioadă de şase luni, viza de tranzit sau la aeroport), acordată
unui cetăţean dintr-o ţară-terţă de una din ţările semnatare, îndreptăţeşte deţinătorul, în
acelaşi scop şi pe durata validităţii vizei, să intre fără controlul vamal pe teritoriul oricărei
dintre ţările semnatare.
– Orice cetăţean dintr-o ţară-terţă cu permis de reşedinţă valid în una dintre ţările semnatare
poate călători cu un paşaport valid, fără a cere o viză, timp de 90 de zile într-o perioadă de
şase luni, în alte ţări semnatare.
– Armonizarea politicii de vize in ţările Schengen (lista comună a cetăţenilor din ţările-terţe
care solicită vize).
– Controlul vamal extern potrivit unui standard comun Schengen.
– Accesul tuturor ţărilor Schengen la Sistemul Informaţional Schengen (SIS) furnizând date
despre identitatea personală sau alte informaţii din spaţiul Schengen.
– Cooperare apropiată dintre poliţie şi justiţie.
– Unificarea eforturilor pentru combaterea crimei legate de droguri.
– Reguli ce determină acordarea competenţei pentru procedurile de azil (în prezent, înlocuite
de întrevederile similare ale Convenţiei de la Dublin, din 15 iunie 1990).
Începând cu 1 mai 1999, Protocolul Schengen al Tratatului de la Amsterdam din 2
octombrie 1997 a integrat cooperarea Schengen în cadrul Uniunii Europene. Astfel,
Comunitatea Europeană şi-a asumat competenţa pentru largile spaţii ale acquis-urilor
Schengen (Acordul Schengen şi variatele prevederi adoptate în acest context), precum şi

14
pentru ulterioara sa dezvoltare. Pentru Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca s-au făcut
aranjamente speciale. Deşi Marea Britanie şi Irlanda nu sunt părţi ale Acordului Schengen, ele
pot, cu aprobarea Consiliului UE, să aplice acquis-urile Schengen în întregime sau în parte şi
să participe la dezvoltarea ulterioară. Danemarca va decide pe baza de analiză de caz dacă va
participa, sub prevederile legislaţiei internaţionale, la dezvoltarea ulterioară a acquis-urilor şi
dacă va integra în legislaţia sa naţională şi legislaţia Comunităţii, dezvoltată fără participarea
sa.
Acordurile de cooperare dintre ţările semnatare Schengen şi Norvegia şi Irlanda au fost
înlocuite respectiv cu acordurile asociate cu UE, foarte asemănătoare la conţinut, încheiate în
baza Tratatului de la Amsterdam.
Pentru cetăţenii UE şi cetăţenii ţărilor-terţe care locuiesc în UE, Acordul Schengen are
drept rezultat creşterea substanţială a libertăţii de călătorie şi îmbunătăţirea siguranţei în
interiorul ţărilor Schengen şi frontierelor lor externe.
La 21 decembrie 2007, Spaţiul Schengen s-a extins şi cuprinde următoarele ţări: Austria,
Belgia, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Italia, Letonia, Lituania,
Luxemburg, Malta, Olanda, Polonia, Portugalia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia, Spania,
Suedia, Ungaria precum Norvegia şi Islanda. În acelaşi timp unii membri ai UE, Bulgaria,
Cipru, Irlanda, Regatul Unit al Marii Britaniei şi Romania nu participă la cooperarea
Schengen.

Sistemul informatic
Convenţia de Aplicare a Acordului Schengen privind eliminarea graduală a controalelor la
frontierele comune interne, a fost semnată la data de 19 iunie 1990, între Belgia, Germania,
Franţa, Luxemburg şi Olanda.
Sistemul Informatic Schengen face parte din Titlul IV al Convenţiei, art. 92-101. Conform
acestora, părţile semnatare ale convenţiei vor crea şi administra un sistem informatic comun,
denumit Sistemul Informatic Schengen, compus dintr-o secţiune naţională în fiecare stat şi un
serviciu de asistenţă tehnică. Sistemul Informatic Schengen trebuie să permită autorităţilor
desemnate de fiecare stat membru ca, prin intermediul unei proceduri de căutare automată, să
aibă acces la semnalmentele cu privire la persoane şi obiecte pentru controale la frontieră în
concordanţă cu legislaţia naţională, precum şi în cazul semnalmentelor prevăzute la art. 96,
pentru acordarea vizelor, permiselor de şedere şi pentru supravegherea străinilor în contextul
aplicării dispoziţiilor convenţiei referitoare la circulaţia persoanelor.
Fiecare stat membru creează şi administrează, în nume propriu şi pe riscul său, secţiunea sa
naţională din Sistemul Informatic Schengen, al cărei fişier de date va fi identic cu fişierele
celorlalte secţiuni naţionale ale fiecărui Stat Membru, prin utilizarea serviciului de asistenţă
tehnică. Pentru a permite transmiterea rapidă şi eficientă a datelor, fiecare stat membru se
conformează, din momentul creării secţiunii sale naţionale protocoalelor şi procedurilor
stabilite de comun acord cu celelalte state pentru serviciul de asistenţă tehnică. Fişierul de
date al fiecărei secţiuni naţionale va servi la căutarea automată pe teritoriul fiecărui stat.
Consultarea fişierelor de date din secţiunile naţionale ale altor state nu va fi posibilă.
Statele creează şi administrează în comun, asumându-şi împreună riscurile, serviciul de
asistenţă tehnică al SIS, pentru care este responsabilă Franţa; acest serviciu îşi are sediul la
Strasbourg. Serviciul cuprinde un fişier de date care asigură on-line faptul că fişierele de date

15
ale secţiunilor naţionale sunt ţinute identic. Acest fişier al serviciului de asistenţă tehnică
conţine alerte referitoare la persoane şi obiecte de interes pentru toate statele membre.
Statele semnatare ale Convenţiei, conform legislaţiei naţionale, vor schimba informaţiile
suplimentare în legătură cu alertele introduse în sistem şi acţiunile ce trebuie urmate în
momentul descoperirii unei persoane sau obiect dat în urmărire prin SIS, prin intermediul unei
autorităţi desemnate în acest scop, denumita Biroul SIRENE (Suplimentary Information
Requested at National Entry).
Sistemul Informatic Schengen are ca obiect menţinerea ordinii şi securităţii publice,
inclusiv a securităţii naţionale. Acest sistem cuprinde doar categoriile de date care sunt
furnizate de fiecare stat membru şi care sunt necesare în scopurile prevăzute la art. 95-100 din
Convenţie. Statul semnalat (care introduce un semnalment) verifică dacă importanţa cazului
justifică includerea semnalmentului în SIS.
Categoriile de date sunt următoarele:
– persoanele pentru care a fost emis un semnalment;
– obiectele la care se face referire în art. 99 şi 100.
În ceea ce priveşte persoanele informaţiile se limitează la următoarele elemente:
– numele, prenumele şi numele anterioare, aliasuri care sunt introduse separat;
– orice semn fizic, particular, obiective si inalterabile;
– locul şi data naşterii;
– sex;
– cetăţenia;
– dacă persoana în cauza este înarmată, violentă sau a evadat;
– motivul semnalării;
– măsura care trebuie luată;
– în cazul semnalmentelor de la art. 95, tipul infracţiunii.
Dacă un stat membru consideră că un semnalment conform cu art. 95, 97 sau 99 este
incompatibil cu dreptul său intern, cu obligaţiile sale internaţionale sau cu interesele naţionale
esenţiale, poate adaugă la aceste semnalmente, în fişierul de date al secţiunii naţionale, o notă
(flag sau indicator de validitate) în sensul că măsurile care trebuie luate în temeiul
semnalmentului nu se vor aplica pe teritoriul său. În legătură cu acest subiect vor trebui să
existe consultări cu celelalte state. Dacă statul care a emis semnalmentul nu îl retrage, acesta
va rămâne deplin aplicabil pentru celelalte state.

3. Organizaţia Internaţională a Poliţiei Criminale – Interpol

Interpol – organizaţie internaţională, interguvernamentală care, conform Statutului,
asigură şi dezvoltă asistenţa reciprocă între autorităţile de poliţie ale ţărilor membre, în
prevenirea şi reprimarea criminalităţii de drept comun în cadrul legilor existente în fiecare ţară
şi în spiritul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.
Interpol este un intermediar în colaborarea practică a poliţiei criminale a diferitor ţări şi
activează ca un centru mondial unic de elaborare a unei strategii şi tactici poliţieneşti comune
de combatere a criminalităţii internaţionale.

16
 În activitatea sa, Interpol respectă principiile de neamestec în afacerile interne ale statelor
membre, în problemele cu caracter politic, militar, religios sau rasial.
Interpolul reuneşte în prezent 181 state membre şi o echipă de poliţişti din toată lumea
lucrează la sediul lui. Structura Interpolului a evoluat pe parcursul anilor. Rolul lui constă în
asigurarea şi dezvoltarea cooperării poliţieneşti internaţionale, activitatea sa având drept scop
apărarea şi respectarea drepturilor omului, încurajarea creării serviciilor menite să contribuie
la prevenirea şi reprimarea infracţiunilor.
Cooperarea este fondată pe principii de respect a suveranităţii naţionale (ceea ce,
bineînţeles, exclude existenţa „unităţilor operaţionale Interpol” înzestrate cu posibilitatea de
anchetare internaţională) şi de neintervenire în afacerile cu caracter politic, militar, religios
sau rasial. Alt principiu, nu mai puţin important, este faptul că cooperarea nu trebuie să fie
limitată de bariere lingvistice şi geografice şi că toate ţările membre trebuie să beneficieze de
aceleaşi servicii şi de aceleaşi drepturi. Toate serviciile de stat responsabile de cercetările
criminale, poliţieneşti, serviciile regionale şi federale dispun de posibilitatea de a coopera cu
omologii săi din alte ţări prin intermediul Interpolului.
Organul suprem al Organizaţiei este Adunarea Generală compusă din delegaţi desemnaţi
de către guvernele statelor membre. Adunarea Generală se convoacă o dată pe an, pentru a lua
deciziile de bază importante privitor la metodele de lucru, finanţare, mijloacele de cooperare
şi programul de lucru. Comitetul Executiv, care se întruneşte de trei ori pe an, veghează
aplicarea deciziilor Adunării Generale. Organul administrativ şi tehnic permanent al
Organizaţiei este Secretariatul General situat la Lyon (Franţa). Fiecare ţară-membră are un
Birou Naţional Central.
Secretariatului General, condus de către Secretarul General, îi revine un rol de coordonare.
El este format din patru diviziuni: Serviciul Administrare Generală, Serviciul Legătură şi
Informaţie cu Caracter Criminal, Serviciul Probleme Juridice şi Serviciul Asigurare Tehnică.
Responsabilităţile Serviciului Legătură şi Informaţie cu Caracter Criminal sunt crimele de
drept comun, terorismul, crima organizată, spălarea banilor, falsificările şi contrafacerile,
precum şi stupefiantele. De asemenea este responsabil pentru centralizarea informaţiei şi se
ocupă de afacerile ce ţin de criminalitatea internaţională. Serviciul îşi asumă obligaţia de a
pregăti notiţele internaţionale şi dările de seamă privind situaţia criminogenă, precum şi de a
organiza reuniuni şi traininguri pe diverse subiecte specializate. Una dintre sarcinile
încredinţate recent constă în efectuarea studiilor aprofundate pe problemele principale conexe
cu criminalitatea internaţională, utilizând resursele de analiză operaţională şi strategică.
În cadrul fiecărui stat membru cooperarea poliţienească internaţională este efectuată prin
intermediul Biroului Naţional Central. BNC este un serviciu de poliţie, desemnat de către
guvernul ţării respective pentru a fi reprezentant al Interpolului în ţară şi pentru a reprezenta
ţara în Interpol. BNC primeşte şi centralizează toată informaţia parvenită din străinătate şi o
comunică autorităţilor de drept naţionale şi locale cointeresate. Informaţia parvenită din
organele naţionale şi locale ale ţării este transmisă omologilor săi din străinătate. În
competenţa BNC intră toate problemele de administrare şi de traducere a documentelor.
Astfel, pentru a adresa o interpelare către statele membre, o ţară, membră a OIPC-Interpol, nu
trebuie să cunoască autorităţile şi persoanele în funcţie din ţările străine.

17
 Modul de lucru al Interpol
Una din activităţile principale ale Organizaţiei rezultă din faptul că toate BNC-rile care fac
schimb de informaţii referitoare la infracţiuni şi infractori, trebuie să expedieze copia
mesajului la Secretariatul General. Aceste mesaje sunt înregistrate în baza de date
informatizată, care permite ofiţerilor specializaţi ai Secretariatului General să efectueze
analiza şi sinteza informaţiei privind activitatea criminală. Rezultatul sintezei este apoi
expediat BNC-urilor.
Interpolul, la rândul său, trimite un sistem de notiţe internaţionale BNC-urilor, fie la
cererea acestora, fie la decizia Secretariatului General. Notiţele roşii sunt avize de cercetare
prin intermediul cărora un BNC informează alte BNC-uri despre faptul că a fost eliberat un
ordin de arest împotriva unui individ şi că extrădarea lui va fi solicitată. Dacă individul va fi
depistat, el va fi arestat. BNC-ul solicitant este imediat informat şi acesta, la rândul său,
expediază neîntârziat documentele oficiale necesare. Prin Notiţele albastre este înaintată
cererea de cercetare a reşedinţei martorilor sau a persoanelor suspecte, prin notiţele verzi –
cererea de a lua măsuri cu infractorii activi în câteva state, cele galbene – pentru căutarea
persoanelor dispărute, cele negre – pentru identificarea cadavrelor. Există notiţe ce descriu
obiectele furate şi alte documente difuzate pentru informarea organelor de poliţie cu
descrierea noilor metode şi tehnica utilizată de infractori.
Secretariatul General trimite la cererea BNC-urilor informaţii de ordin general pe
problemele juridice şi tehnice, fie din propriile surse, fie apelând la ajutorul BNC-urilor altor
ţări.
Schimbul informaţional este posibil datorită reţelei de telecomunicaţii a Interpolului.
Mijloacele tehnice permit efectuarea schimbului de informaţii rapid şi cu un grad înalt de
siguranţă. Dar Interpolul nu se limitează numai la transmiterea informaţiei, Baza de date a
OIPC Interpol păstrează de asemenea fişele persoanelor, obiectelor furate precum şi
informaţia despre crimele comise. Din 1989 Interpolul dispune de un sistem informatic
modern pentru acumularea şi prelucrarea informaţiei. BNC-urile, difuzând informaţia prin
intermediul staţiei centrale de telecomunicaţii a Secretariatului General, pot decide ce
elemente vor fi înregistrate în baza de date informatizată, precum şi să determine care ţară
poate avea acces la această informaţie. De asemenea este posibil ca o informaţie oarecare să
fie accesibilă numai unei singure persoane a ţării destinatare, dacă această persoană este
singura care dispune de sistemul de descifrare. Reţeaua poate fi folosită pentru difuzarea
fotografiilor şi amprentelor digitale, cifrarea anumitor cazuri. Din anul 2002 Interpolul
foloseşte noul sistem informaţional global de telecomunicaţii I-24/7, care permite lărgirea
domeniilor de utilizare a informaţiilor şi posibilităţilor de transmitere/recepţionare a
mesajelor. La 1 mai 2004 la acest sistem a fost conectat şi BNC Interpol în Republica
Moldova.

Interpolul la nivel european

Criminalii, în special infractorii profesionali, devin din ce în ce mai activi în Europa. În
toate ţările Europei statistica naţională denotă o creştere semnificativă – după număr şi
gravitate – a delictelor şi crimelor, îndeosebi a furturilor, actelor de viol, consumului de
droguri şi infracţiunilor comise de minori. Delegaţii ce participă la reuniunile regionale
europene organizate de către Interpol menţionează din an în an creşterea proporţiilor

18
criminalităţii şi influenţa incontestabilă a organizaţiilor criminale. Din cauza anumitor factori
geografici, Europa devine o zonă de tranzit ilicit de droguri importantă, totodată consumarea
stupefiantelor fiind în expansiune.
Ţinând cont de situaţia creată, în Europa au fost desemnaţi ofiţeri de contact, cu scopul de
a uşura cooperarea în combaterea traficului de droguri. Sistemul ofiţerilor de contact s-a
extins ulterior şi în alte regiuni.
Europa întotdeauna a ocupat o poziţie aparte în cadrul Organizaţiei şi ea continuă să joace
un rol principal. Astfel, 80% din mesajele Interpolului sunt trimise de către statele membre
europene.
Aşa deci, e natural că Secretariatul General a creat în 1986 Secretariatul European, care se
dedică exclusiv acestei regiuni şi problemelor ei specifice. Această structură are funcţia de
secretariat permanent al Conferinţei Regionale Europene şi în astfel de calitate efectuează
studii pe problemele criminalităţii.
În 1988, Secretariatului European îi revine şi funcţia de legătură. Secretariatul European
devine apoi Biroul European de Legătură. Serviciile acordate de acest Birou ţin de cadrul
juridic şi tehnic al anchetelor criminale în diferite ţări europene. Organizarea poliţiei,
formarea, structurile de cooperare, metodele, materialul şi tehnologia utilizată pot varia
considerabil de la un stat european la altul. A ajuta ţările în adaptarea la un standard comun a
informaţiilor poliţieneşti pe parcursul cercetărilor este extrem de important, în special referitor
la noile ţări membre ale Interpolului.
Pentru cercetările complexe privind unele cazuri specifice Biroul European de Legătură,
oferind susţinere tehnică, organizează reuniuni ad-hoc pentru funcţionarii specializaţi şi
experimentaţi. Altă misiune importantă a Biroului constă în contribuţia sa la ameliorarea
documentaţiei criminale, adăugând şi difuzând informaţii utile, pregătind rapoarte detaliate
privind situaţia criminală în fiecare stat-membru european, detaşând regulat ofiţeri în diferite
ţări cu scopul de a recenza şi a dezvolta problemele privind cooperarea internaţională care
eventual apar.
Biroul European de Legătură în prezent este format din zece poliţişti originari din nouă
ţări: Austria, Belgia, Spania, Franţa, Italia, Norvegia, Olanda, Polonia şi Rusia. Faptul că ei
lucrează împreună face cooperarea mai eficace. În afară de aceasta, în sarcinile lor zilnice, ei
sunt susţinuţi de o reţea de ofiţeri de contact numiţi în cadrul majorităţii BNC-urilor europene
şi însărcinaţi cu ameliorarea cooperării, intervenind atunci, când apar dificultăţi şi accelerând
comunicările de fiecare dată când este necesar.
Sistemul relaţional şi de conlucrare al OIPC-Interpol cuprinde organizaţiile internaţionale:
O.N.U.; Comitetul economic şi Social; Centrul pentru Drepturile Omului; Centrul pentru
prevenirea crimei şi justiţie; Programul Internaţional al Naţiunilor Unite pentru Controlul
Drogurilor; UNESCO; Consiliul Europei; Organizaţia Internaţională a Aviaţiei Civile
(ICAO); Uniunea Internaţională a Comunicaţiilor (ITU); Organizaţia Mondială a Sănătăţii
(OMS); Organizaţia Internaţională a Proprietăţii Intelectuale (WIPO); Consiliul de Cooperare
a Vamelor; Uniunea Internaţională Poştală (UPU); Agenţia Internaţională pe energia atomică;
Organizaţia Internaţională Maritimă (IMO); Departamentul de identificare a victimelor
catastrofelor etc.

19
 Putem spune fără exagerare că serviciile Interpolului sunt accesibile tuturor funcţionarilor
de poliţie, tuturor statelor membre. Reţeaua de comunicaţii a Interpolului este cea mai
importantă în lume.
Tot efortul lor constă în cooperare şi reacţionare la evenimente. Dar cooperarea trebuie
efectuată din ambele direcţii şi presupune bunăvoinţa şi buna înţelegere a partenerilor.
Interpolul este deseori criticat, mai ales de membrii organelor de poliţie din statele
membre, pentru tergiversarea acţiunilor sale. Există probabil şi adevăr în critica dată, deoarece
operativitatea acţiunilor depinde în final de modul interacţiunii organelor de drept din ţară în
prelucrarea mai eficace a interpelărilor internaţionale, numărul cărora e în creştere. Aceste
organe de drept sunt adesea puţin presate în urgentarea răspunsului, deoarece ceea ce are loc
în ţara lor pentru ei este mult mai important. Altfel spus, nu Interpolul întârzie să răspundă,
dar deseori organele de poliţie ale ţărilor corespunzătoare. La rândul său, aceste organe pot,
printre altele, să judece necesitatea operativităţii interpelărilor internaţionale, deoarece ei
însişi aşteaptă cu nerăbdare răspunsul altor ţări.
Organizaţia, structura şi mijloacele tehnice sunt la dispoziţie, restul depinde de bunăvoinţa
poliţiei. Interpolul, departe de a lucra izolat, este o organizaţie deschisă.

Capitolul al III-lea: Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională

Prin aderarea la Uniunea Europeană, România şi-a asumat responsabilităţi şi obligaţii
importante în domeniul justiţiei şi afacerilor interne, care includ ca o componentă esenţială
cooperarea internaţională în materie penală şi implicit în domeniul poliţienesc, deoarece nu se
poate vorbi despre integrarea României în structurile UE şi euroatlantice, fără realizarea
compatibilizării instituţiilor naţionale de aplicare a legii cu structurile similare din ţările
membre ale UE.
În conformitate cu prevederile HG nr. 306/14.04.2005, pentru aprobarea Strategiei
actualizate privind reforma instituţională a MAI, prin OMAI nr. S/I/0552 din 30.05.2005, a
fost constituit Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională, care include în structura
organizatorică: Punctul Naţional Focal (Serviciul Operaţional, Unitatea Naţională EUROPOL,
Serviciul SIRENE) şi Biroul Naţional Interpol (Serviciul Urmărire Internaţională şi Extrădări,
Serviciul Documentare Operativă şi Serviciul Identificare Judiciară), ambele fiind conduse de
un director general adjunct, fiind sprijinite de o infrastructură comună celor două structuri,
compusă din: Serviciul Analiză-Sinteză, Serviciul Dispecerat, Documente Clasificate şi
Secretariat, precum şi din compartimentele Traduceri, Juridic, Administrativ şi Informatică.
Acestea formează o platformă naţională de cooperare poliţienească, păstrând
individualitatea specifică a fiecărei structuri înglobate, stabilită anterior, conform legislaţiei în
vigoare şi a obligaţiilor asumate de România, pe segmente de activitate, asigurându-se astfel:
– organizarea managementului integrat între structurile MAI, precum şi a mecanismelor de
cooperare operativă cu alte ministere, ori cu organisme internaţionale, cum sunt
EUROPOL şi Interpol, ori poliţii naţionale din alte ţări;
– dezvoltarea colaborării regionale şi internaţionale cu ofiţerii de legătură străini acreditaţi în
România, cu ataşaţii de afaceri interne şi cu ofiţerii de legătură români acreditaţi în state
ale U.E. şi consolidarea cooperării cu agenţiile internaţionale din domeniu.

20
 Cele mai utilizate modalităţi de cooperare internaţională poliţienească sunt: asistenţa
juridică internaţională în materie penală – reglementată în România prin Legea nr. 302/2004
şi schimbul internaţional operativ de date şi informaţii cu caracter poliţienesc – reglementat în
România prin Statutul OIPC-Interpol, Acordul România – EUROPOL şi Acordul SECI.
Asistenţa juridică internaţională în materie penală cuprinde derularea si executarea unor
acte de procedură demarate de către organele de justiţie din diferite state, realizându-se mai
ales prin intermediul comisiilor rogatorii internaţionale şi vizează faza de mijloc sau finală a
procesului penal în care autorii infracţiunilor sunt identificaţi/prinşi şi se află în curs de
judecată, sau au fost deja condamnaţi, iar statele fac apel la Convenţia Europeană în materie
sau la convenţiile bilaterale de cooperare în domeniu.
Schimbul de date şi informaţii cu caracter poliţienesc are ca obiect, în principal, prima fază
a procesului penal în vederea identificării reţelelor de infractori, precum şi a mijloacelor de
probaţiune. Aceste activităţi se desfăşoară între unităţile de poliţie din diferite state prin
intermediul unor organisme internaţionale – OIPC-Interpol, EUROPOL.

1. Biroul național Interpol

Organizaţia Internaţională de Poliţie Criminală (OIPC) este o instituţie
interguvernamentală ce asigură asistenţa reciprocă între poliţiile ţărilor membre pentru
prevenirea şi reprimarea criminalităţii de drept comun; nu intervine în probleme cu caracter
politic, militar, religios sau rasial; respectă suveranitatea şi independenţa fiecărei ţări; asigură
schimbul de informaţii cu caracter poliţienesc la nivel internaţional; identifică infractori
urmăriţi internaţional cu mandate; coordonează activitatea de supraveghere şi prindere a
infractorilor internaţionali; informează unităţile specializate cu privire la furturi sau pierderi
de documente străine de identitate, traficul internaţional de droguri, fals de monedă, furturi
auto şi artă etc. pentru luarea măsurilor operative. La cerere, solicită informaţii necesare
soluţionării unor cauze penale.
Birourile Centrale Naţionale Interpol constituie punctul de sprijin naţional al cooperării
poliţieneşti internaţionale. Create în fiecare stat membru al OIPC-Interpol, Birourile Centrale
Naţionale sunt formate din funcţionari naţionali care acţionează întotdeauna în cadrul juridic
oferit de legislaţia ţării lor. Rolul acestora este de a surmonta obstacolele pe care le întâmpină
cooperarea internaţională din cauza diferenţelor de structuri între poliţiile naţionale, barierelor
lingvistice şi diferenţelor de sisteme juridice ale ţărilor membre.
În general, rolul unui Birou Central Naţional constă în:
– centralizarea informaţiilor criminale şi a documentaţiei, în raport direct cu cooperarea
poliţienească internaţională, obţinute din ţară şi transmiterea lor celorlalte BCN-uri şi
Secretariatului General;
– declanşarea, pe teritoriul naţional, a operaţiunilor şi actelor de poliţie solicitate de celelalte
state membre prin intermediul Birourilor Centrale Naţionale;
– primirea cererilor de informaţii, de verificări etc. transmise de alte BCN şi transmiterea
răspunsurilor către cele interesate.
Pentru atingerea scopurilor prevăzute în statut, Interpolul are la dispoziţie următoarele
instrumente de cooperare:
a) Reţeaua de comunicaţii I-24/7 asigură schimbul de mesaje poliţieneşti între Birourile
Centrale Naţionale şi între acestea şi Secretariatul General Interpol. Este o reţea ce are ca
21
suport fizic Internetul şi, din această cauză, foloseşte cele mai noi tehnologii de securitate
(Virtual Private Network, IPSec etc.) care şi-au dovedit eficienţa la începutul anului 2004
când reţeaua I-24/7 a fost atacată de programe maliţioase, la fel cum s-a întâmplat în aceeaşi
perioadă la firmele Sun Microsystems sau Microsoft, cu deosebirea că această reţea nu a putut
fi compromisă. Majoritatea BCN-urilor dispun de servere de e-mail care se conectează la
serverul central situat la Secretariatul General Interpol.
Introducerea acestor noi tehnologii, începând cu anul 2002, a făcut posibilă dezvoltarea
unor instrumente noi şi eficace, cum ar fi portalul INSYST, prin care, folosind un simplu
browser de Internet, toate Birourile Centrale Naţionale pot accesa resurse de interes comun
puse la dispoziţie de Secretariatul General Interpol sau chiar de BCN-uri.
Tot prin intermediul acestui portal, în 2004, au fost puse la dispoziţie bazele de date eASF
ale Interpolului referitoare la persoane urmărite, vehiculele urmărite, documente de
călătorie/administrative furate/pierdute. Acest lucru permite, în premieră, prin intermediul
echipamentelor Biroului Central Naţional respectiv, accesul la aceste baze de date a tuturor
unităţilor naţionale de poliţie cu atribuţiuni în combaterea criminalităţii de orice fel.
b) Sistemele informatice referitoare la:
– bazele de date EASF referitoare la persoane urmărite, vehiculele urmărite, documente de
călătorie/administrative furate/pierdute ;
– numele şi alias-urile indivizilor implicaţi în infracţiuni în context internaţional;
– infracţiuni, clasate după gen, loc de comitere şi mod de operare;
– confiscările de droguri;
– confiscările de monedă falsă;
– furturile de opere de artă;
– amprentele digitale ale infractorilor internaţionali;
– fotografiile infractorilor cu moduri de operare deosebite, recidivişti şi ale persoanelor
dispărute;
– baza de date cu cărţi de credit furate/pierdute;
– statistici criminale.
Toate aceste resurse pot fi consultate de către Birourile Centrale Naţionale.

Atribuţiile Biroului Naţional Interpol

La data de 10 ianuarie 1973, în cadrul Inspectoratului General al Poliţiei, a fost creat
Biroul Naţional Interpol, unitate centrală a Poliţiei Române, a cărei atribuţie principală constă
în asigurarea schimbului de informaţii între autorităţile judiciare române şi serviciile
corespondente din celelalte 182 state membre ale Organizaţiei Internaţionale de Poliţie
Criminală (OIPC), dispunând în acest scop de mijloacele tehnice necesare primirii şi
transmiterii, în timp scurt, a informaţiilor referitoare la criminalitatea de drept comun. După
1990, ca urmare a profundelor schimbări de ordin politic, economic şi social, survenite la
nivel mondial, activitatea de cooperare a Poliţiei Române cu autorităţile similare din celelalte
ţări membre ale Interpolului şi cu Secretariatul General al OIPC a cunoscut o dezvoltare
continuă, concretizată printr-un număr sporit de informaţii de ordin poliţienesc.
Poliţia Română a avut, totodată, o contribuţie activă la perfecţionarea cooperării
poliţieneşti internaţionale în cadrul oferit de Interpol, reprezentanţi ai acesteia participând în
mod constant la sesiunile Adunării Generale a organizaţiei, la conferinţele regionale europene,

22
precum şi la o serie de simpozioane şi conferinţe, la nivel zonal sau mondial, pe tematici
dintre cele mai actuale, ocazie cu care au fost prezentate măsurile specifice adoptate de
autorităţile române în vederea prevenirii şi combaterii, cu mai multă eficacitate a fenomenului
criminal, atât pe plan intern, cât şi internaţional.
Activitatea de cooperare a Biroului Naţional Interpol (constituit din Serviciul Urmărire
Internaţională şi Extrădări, Serviciul Documentare Operativă şi Serviciul Identificare
Judiciară) se concretizează în următoarele problematici:
– asigură schimbul de informaţii cu caracter poliţienesc referitoare la activitatea infractorilor
de drept comun care acţionează pe plan internaţional (date de identitate, semnalmente,
fotografii, amprente digitale, moduri de operare, mijloace de transport utilizate), precum şi
de alte date necesare identificării acestora şi probării activităţii lor infracţionale;
– comunică unităţilor de poliţie, altor unităţi ale Ministerului Administraţiei şi Internelor sau
altor instituţii ale statului interesate, informaţiile privind infractorii străini sau români,
urmăriţi pe plan internaţional pentru comiterea unor fapte penale de drept comun, în
vederea semnalării intrării lor în ţară şi dispunerii măsurilor solicitate de autorităţile
judiciare care-i urmăresc;
– asigură, în cooperare cu organele competente din Ministerul Public şi din Ministerul
Justiţiei, punerea în urmărire internaţională, în vederea arestării şi extrădării către ţara
noastră, a persoanelor care se sustrag unor mandate de arestare preventivă sau de executare
a unor pedepse, emise pentru fapte deosebit de grave şi despre care există informaţii că se
află în străinătate;
– asigură, în cooperare cu Birourile Centrale Naţionale Interpol din ţările respective, cu
unităţile centrale de linie din Inspectoratul General al Poliţiei Române sau cu inspectoratele
judeţene, realizarea activităţilor operative şi logistice, pentru preluarea şi escortarea, din
străinătate, a persoanelor extrădate către România;
– coordonează, în cooperare cu unităţile centrale de linie ale Inspectoratului General al Poliţiei
Române şi cu organele parchetului, activităţile operative în vederea identificării şi arestării
infractorilor de drept comun, intraţi în ţara noastră, care fac obiectul unor mandate de
arestare preventivă sau de executare a unor pedepse privative de libertate, difuzate de
Secretariatul General Interpol sau de alte Birouri Centrale Naţionale;
– coordonează sau contribuie, după caz, la realizarea activităţilor operative de supraveghere a
infractorilor cunoscuţi pe plan internaţional, pentru care nu se cere arestarea, pe timpul cât
se află pe teritoriul României;
– asigură informarea operativă şi cu caracter de continuitate a unităţilor centrale şi judeţene de
poliţie cu privire la persoanele, modurile de operare şi mijloacele de transport folosite în
traficul internaţional ilicit de droguri, monedă falsă, vehicule furate, precum şi în comiterea
altor fapte infracţionale grave, pentru luarea măsurilor legale de prevenire şi reprimare a
acestora;
– asigură informarea unităţilor de poliţie şi de paşapoarte în legătură cu furturile sau pierderile
de documente de identitate străine, în vederea prevenirii intrării frauduloase, în ţară, a unor
persoane;
– solicită Secretariatului General Interpol şi Birourilor Centrale Naţionale din ţările membre,
la cererea unităţilor Ministerului Administraţiei şi Internelor, organelor parchetului şi

23
 justiţiei, a altor instituţii implicate în înfăptuirea actului de justiţie penală, informaţiile
necesare soluţionării unor cauze aflate în lucru, cu incidenţe internaţionale;
– prezintă, periodic sau la ordin, conducerii Ministerului Administraţiei şi Internelor,
informări privind evoluţia şi tendinţele criminalităţii pe plan internaţional, activitatea
desfăşurată în străinătate de cetăţeni români care fac obiectul unor anchete penale în ţările
membre ale OIPC-Interpol, precum şi propuneri pentru îmbunătăţirea cooperării
poliţieneşti cu ţările membre ale Organizaţiei;
– informează unităţile de poliţie cu privire la modurile de operare ale infractorilor
internaţionali, mijloacele şi metodele eficiente şi cu caracter de noutate, folosite de alte
poliţii pentru prevenirea şi combaterea fenomenului criminalităţii;
– participă la reuniunile internaţionale prevăzute în Programul de lucru anual al OIPC-
Interpol sau organizate de către poliţiile afiliate, ocazie cu care prezintă experienţa Poliţiei
Române în domeniul prevenirii şi combaterii criminalităţii transnaţionale;
– exercită orice alte atribuţiuni, stabilite prin actele normative în vigoare, referitoare la
cooperarea poliţienească internaţională în cadrul OIPC-Interpol
Ţinând cont de noile servicii oferite de către Secretariatul General al OIPC-Interpol, Biroul
Naţional Interpol, a lansat la 1 iunie 2004 programul de acordare a accesului la bazele de date
(eASF) ale organizaţiei (persoane urmărite, autovehicule furate, documente de călătorie ori
administrative furate/pierdute), prin sistemul I-24/7, permiţând unităţilor de poliţie si MAI
conectate la reţeaua de comunicaţii de date a Ministerului Administraţiei şi Internelor
realizarea de verificări operative în timp real. Până în prezent, a fost acordat accesul unui
număr de peste 600 de utilizatori ai bazei eASF.
Biroul Naţional Interpol a elaborat un plan, cu acţiuni, responsabilităţi şi termene precise
de implementare a standardelor de serviciu ale Birourilor Centrale Naţionale Interpol,
adoptate la cea de-a 73-a sesiune a Adunării Generale a Organizaţiei – Cancun/Mexic 2004,
conceput într-un plan unitar, ţinându-se seama de corelaţiile cu celelalte componente ale
activităţii BNI.

2. Punctul Naţional Focal

Punctul Naţional Focal (format din Serviciul Operaţional, Unitatea Naţională EUROPOL,
Serviciul SIRENE) este unitatea specializată a Ministerului Administraţiei şi Internelor care
asigură legătura operativă dintre autorităţile competente române şi ataşaţii de afaceri
interne/ofiţerii de legătură ai Ministerului Administraţiei şi Internelor acreditaţi în alte state
sau la organizaţii internaţionale/ofiţerii de legătură străini acreditaţi în România şi gestionarea
fluxului informaţional de interes operativ aferent cooperării internaţionale derulate de
structurile specializate ale Ministerului Administraţiei şi Internelor pe acest canal, exercitând
următoarele atribuţii principale:
a) primirea, înregistrarea, analiza primară, stabilirea gradului de importanţă şi a
priorităţii, traducerea, transmiterea/difuzarea şi urmărirea soluţionării cererilor de asistenţă
internaţională adresate ataşaţilor de afaceri interne şi ofiţerilor de legătură ai MAI acreditaţi în
alte state sau organizaţii internaţionale de către autorităţile române;

24
 b) primirea, înregistrarea, analiza primară, stabilirea gradului de importanţă şi a
priorităţii, transmiterea/difuzarea şi urmărirea soluţionării cererilor de asistenţă internaţională
primite de la ataşaţii de afaceri interne şi ofiţerii de legătură ai MAI acreditaţi în alte state sau
la organizaţii internaţionale şi adresate autorităţilor române competente;
c) la cerere, realizarea demersurilor necesare pentru reverificarea, corectarea sau
ştergerea datelor primite/transmise, rectificarea nivelului de prioritate şi după caz, urgentarea
soluţionării solicitărilor de asistenţă aflate în lucru;
d) organizarea, întreţinerea şi actualizarea evidenţei proprii a solicitărilor de asistenţă
procesate şi a rezultatelor obţinute;
e) elaborarea şi punerea în aplicare a Planului propriu de securitate întocmit potrivit
prevederilor legale pentru protejarea informaţiilor clasificate şi a datelor personale aferente
fluxului informaţional gestionat;
f) elaborarea de rapoarte destinate informării conducerii MAI şi a structurilor
specializate beneficiare asupra stadiului soluţionării anumitor solicitări şi a eficienţei generale
a activităţii de schimb de informaţii.
Punctul Naţional Focal desfăşoară activităţi de cooperare cu:
1. Centrul Regional SECI;
2. ofiţerii de legătură ai MAI acreditaţi în alte state;
3. ofiţerii de legătură străini acreditaţi în România (la solicitarea acestora);
4. Europol prin intermediul Unităţii Naţionale Europol;
5. în viitor, cu ţările membre din spaţiul Schengen, prin intermediul Serviciului SIRENE.
La 15 aprilie 1998, la Geneva, Comitetul de Agendă al SECI a aprobat proiectul propus de
delegaţia României, intitulat Prevenirea şi Combaterea Criminalităţii Transfrontaliere ca
parte a Programului privind Facilităţile de Comerţ şi Transport. Propunerea a avut la bază
creşterea alarmantă a infracţionalităţii transfrontaliere în sud-estul Europei ca urmare a
tranziţiei şi liberalizării frontierelor în regiune. Negocierile dintre state au fost asistate de
experţi din SUA, OIPC-Interpol, OMV şi au durat peste un an, finalizându-se cu încheierea
unui acord-cadru intitulat Acordul de Prevenire şi Combatere a Infracţionalităţii
Transfrontaliere în Sud-Estul Europei, care a intrat în vigoare la 1 februarie 2000. Art. 8 alin.
1 al acordului sus-menţionat prevede că: „Punctul Naţional Focal este punctul de contact
iniţial care va transmite şi va primi cererile şi va difuza detaliile de contact prin Secretariatul
Centrului SECI”.
România a ratificat acordul SECI prin Legea nr. 208/1999, iar OUG nr. 201/2000 a creat
cadrul instituţional necesar în vederea funcţionării Centrului Regional al Iniţiativei de
Cooperare în Sud-Estul Europei pentru combaterea infracţionalităţii transfrontaliere (M.Of.,
nr. 589/21 noiembrie 2000), fiind aprobată şi modificată prin Legea nr. 357/10.07.2001.
Centrul Regional al Iniţiativei de Cooperare în sud-estul Europei pentru combaterea
infracţionalităţii transfrontaliere (Centrul Regional SECI) este organizaţie internaţională, cu
sediul la Bucureşti şi reuneşte reprezentanţii pe linie de poliţie şi vamă din următoarele state:
Albania, Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria, Croaţia, Grecia, Macedonia, Moldova, România,
Slovenia, Turcia, Ungaria, Serbia şi Muntenegru, precum şi cei ai statelor cu statut de
observator: Austria, Azerbaidjan, Belgia, Canada, Franţa, Germania, Georgia, Italia, Marea
Britanie, Olanda, Spania, Statele Unite ale Americii şi Ucraina.

25
 Totodată, se poate preciza faptul că Acordul SECI are drept scop întărirea capacităţii de
acţiune împotriva infracţionalităţii transfrontaliere din Europa de Sud-Est, în conformitate cu
standardele europene şi alte reglementări internaţionale relevante.
Prevenirea şi combaterea fenomenului de criminalitate transfrontalieră se realizează prin
acordarea asistenţei reciproce în desfăşurarea investigaţiilor penale şi vamale, schimb de
informaţii operative, asistenţă tehnică şi schimburi de experienţă, acţiuni comune „task-
force”, cooperare judiciară, accelerarea fluxului informaţional.
Activitatea statelor membre se bazează pe Planul de Acţiune Anual al Centrului SECI,
aprobat de ţările şi organizaţiile participante, cu un important suport de pregătire şi logistic
din partea statelor observatoare – în principal, Germania;
Membrii acestora, care sunt reprezentanţi ai agenţiilor de aplicare a legii din domeniul
vamal sau poliţienesc ai statelor membre, cooperează prin schimb de informaţii operative, în
domeniul specific operaţiunii.
Principalele acţiuni de tip task-force sunt:
– în domeniul combaterii traficului de carne vie – coordonat de România – ţară
iniţiatoare;
– în domeniul combaterii infracţiunilor de natură financiară şi cibernetică – coordonat de
Macedonia şi sprijinit de US Secret Service;
– în domeniul combaterii traficului de droguri– coordonat de Bulgaria;
– în domeniul combaterii traficului de autovehicule furate – coordonat de Ungaria;
– în domeniul combaterii contrabandei şi fraudelor vamale – coordonat de Albania şi
Croaţia;
– în domeniul combaterii terorismului – coordonat de Albania, România şi Turcia.
Mesajele transmise prin intermediul Centrului Regional SECI de către reprezentanţii pe
linie de poliţie şi vamă din statele membre au valoare probatorie, putându-se trimite şi copii
xerox după documentele ce fac obiectul cauzei, situaţie ce nu poate fi realizată de către
reprezentanţii statelor cu statut de observator.
Activitatea de reprezentare externă a Ministerului Administraţiei şi Internelor a fost
reglementată prin Ordinul ministrului nr. 461/2003 care, la art. 9 precizează că: „toate
informaţiile de interes operativ se transmit prin intermediul Punctului Naţional Focal, care
asigură clasificarea şi evidenţa acestora, difuzarea la serviciile de specialitate din cadrul
Ministerului Administraţiei şi Internelor sau la alte instituţii abilitate din România”.
Diversificarea tipurilor de infracţiuni, perfecţionarea modurilor de operare folosite de
infractori au determinat o creştere a numărului de cereri de asistenţă primite spre soluţionare
de către Punctul Naţional Focal; astfel, în vederea soluţionării operative a solicitărilor în
domeniul criminalităţii transfrontaliere, în anul 2002, au fost create noi linii de muncă şi noi
instituţii: cea a ofiţerilor de legătură români acreditaţi de Ministerul Administraţiei şi
Internelor în străinătate şi a ofiţerilor de legătură străini acreditaţi în România. În prezent, se
poate menţiona că ataşaţii de afaceri interne şi ofiţerii de legătură sunt în număr de 26,
respectiv, ataşaţi de afaceri interne şi adjuncţi de ataşaţi de Afaceri Interne numiţi în:
Bulgaria, Franţa, Germania, Grecia, Ungaria, Spania, Italia, Olanda, Polonia, Austria
(acoperind de asemenea Slovenia), Republica Cehă (acoperind de asemenea Slovacia), Marea
Britanie, Turcia, Ucraina, Moldova.
Au mai fost numiţi la post încă 16 ataşaţi de Afaceri Interne, după cum urmează:

26
 – 2006: Elveţia, Norvegia, Suedia, Portugalia, Irlanda, Finlanda, Danemarca;
– 2007: Cipru, Letonia, Lituania, SUA, Georgia, Azerbaidjan, China, Armenia, Rusia.
Realizarea propriu-zisă a schimbului de informaţii de interes operativ, prin Punctul
Naţional Focal, se efectuează prin cereri de asistenţă pe canalele Centrului Regional SECI şi
cu ofiţerii de legătură ai MAI acreditaţi în alte state şi ofiţerii de legătură străini acreditaţi în
România. Ataşaţii de Afaceri Interne sau ofiţerii de legătură, după primirea cererii din partea
organelor de aplicare a legii din statul acreditar, vor asigura traducerea acesteia în limba
română şi o vor înainta de urgenţă Punctului Naţional Focal.
În situaţia în care cererea nu conţine datele corespunzătoare, ataşatul de Afaceri Interne sau
ofiţerul de legătură comunică acest aspect autorităţii de la care emană cererea de asistenţă,
solicitând completarea acesteia.
După primirea rezultatului verificărilor de la Punctul Naţional Focal, ataşaţii de Afaceri
Interne sau ofiţerii de legătură îl vor înainta, în acelaşi regim de urgenţă, autorităţii solicitante.
Ataşaţii de Afaceri Interne/ofiţerii de legătură au obligaţia de a urmări finalitatea cauzei pe
lângă autoritatea străină şi de a comunica Punctului Naţional Focal rezultatele concrete
obţinute în vederea introducerii acesteia în bazele de date ale unităţilor competente în materie.
În situaţia în care la o cerere de asistenţă formulată de către partea română răspunsul primit
de la autorităţile străine nu este complet, ataşatul de Afaceri Interne sau ofiţerul de legătură
român va solicita respectivei autorităţi o motivaţie pertinentă, fundamentată pe prevederile
legislaţiei statului respectiv şi va comunica acest aspect Punctului Naţional Focal.
Punctul Naţional Focal primeşte/transmite cereri de asistenţă care privesc:
– informaţii de interes operativ pentru combaterea infracţionalităţii;
– completarea probatoriului, în cazul grupărilor de infractori aflaţi în cercetări pentru
comiterea unor infracţiuni cu caracter transfrontalier;
– solicitări de sprijin, din partea organelor de aplicare a legii străine, prin intermediul
ataşaţilor de afaceri interne sau ofiţerilor de legătură români şi a organelor de justiţie
române, în declanşarea unor acţiuni comune sau colaborări pentru schimbul de date şi
informaţii în cazuri cu implicaţii sau care necesită efectuarea de acte procedurale pe
teritoriul mai multor state;
– alte forme de cooperare care derivă din acte normative internaţionale de prevenire şi
combatere a infracţiunilor.
Cererile de asistenţă adresate Punctului Naţional Focal se întocmesc, în scris, în limba
română şi vor cuprinde obligatoriu următoarele informaţii:
– autoritatea de la care emană cererea şi destinatarul cererii;
– obiectul şi scopul cererii precum şi modul de utilizare a informaţiei;
– datele persoanelor implicate, scrise in conformitate cu documentele lor de identitate
naţională sau internaţională, dacă sunt cunoscute;
– caracterul de urgenţă şi nivelul de clasificare;
– o descriere sumară a faptelor şi a infracţiunilor comise şi încadrarea juridică a faptei
conform legislaţiei statului solicitant;
– data şi numărul de înregistrare al lucrării;
– ofiţerul de caz şi coordonatele acestuia.
În situaţii urgente, pot fi formulate şi acceptate şi cereri verbale, dar ele vor fi confirmate în
scris în maximum 24 de ore.

27
 Cererile de asistenţă vor fi comunicate cu respectarea dispoziţiilor legale în materia
informaţiilor clasificate, precum şi a protejării datelor cu caracter personal, astfel:
– informaţiile cu caracter nesecret, prin telefon, fax sau poşta electronică;
– informaţiile clasificate, prin poşta militară, curierul diplomatic sau mijloace de
transmitere criptate adecvate comunicării acestor categorii de informaţii.
În situaţia în care cererea nu conţine datele corespunzătoare unei cereri de asistenţă,
ataşatul de Afaceri Interne sau ofiţerul de legătură comunică acest aspect autorităţii de la care
emană cererea solicitând completarea acesteia.
Obiectul cererilor de asistenţă îl constituie schimbul de date şi informaţii necesare
investigării infracţionalităţii transfrontaliere:
Pe linia combaterii criminalităţii organizate şi de natură judiciară şi economică:
– trafic de carne vie;
– droguri;
– armament;
– spălarea banilor;
– migraţie ilegală;
– fraude fiscale;
– violenţe;
– orice alte date de interes operativ pentru combaterea infracţionalităţii transfrontaliere
şi completarea probatoriului, în cazul grupărilor de infractori aflaţi în cercetări pentru
comiterea unor infracţiuni de genul celor menţionate.
Pe linia combaterii fraudelor vamale:
– contrabandă şi fraude financiare, fiscale şi vamale;
– droguri, precursori, arme, muniţii, produse cu dublă utilizare şi strategice;
– mărfuri cotrafăcute şi piratate;
– introducere/scoatere de bunuri sau materiale interzise ori supuse licenţierii.
Trebuie menţionat faptul că, după primirea răspunsului la cererea transmisă prin Punctul
Naţional Focal, structurile Ministerului Administraţiei şi Internelor beneficiare au obligaţia de
a înştiinţa această unitate despre finalitatea judiciară a cazului.
De asemenea, în cazul în care se constată că s-a început cooperarea pentru aceeaşi cauză
prin intermediul unui alt canal de cooperare, Punctul Naţional Focal va returna cererea cu
precizarea de a se urma prima cale de cooperare.
Cooperarea cu Europol prin intermediul Unităţii Naţionale Europol. Europol este
organizaţia care se ocupă de aplicarea legii în cadrul Uniunii Europene şi care operează cu
informaţiile referitoare la criminalitate. Obiectivul său este acela de a îmbunătăţi cooperarea
autorităţilor competente din statele membre în ceea ce priveşte prevenirea şi combaterea
formelor grave de crimă internaţională organizată şi de terorism. Europol-ul are misiunea de
a-şi aduce o contribuţie semnificativă la acţiunea Uniunii Europene de aplicare a legii
împotriva crimei organizate şi a terorismului, concentrându-şi eforturile asupra organizaţiilor
criminale.
În convenţia cu Europol se stipulează că Unitatea Naţională Europol – România va
înfiinţa şi păstra un sistem computerizat pentru a permite introducerea, accesul şi analizarea
datelor. Convenţia prevede un cadru strict pentru a garanta protejarea drepturilor persoanelor
şi a datelor, precum şi controlul, supravegherea şi siguranţa acestora din urmă.

28
 Sistemul computerizat al Europol-ului (TECS) va avea trei componente principale:
– un sistem informaţional;
– un sistem de analiză;
– un sistem de index.
Sistemele de analiză şi de index sunt deja funcţionale. La sfârşitul anului 2005 s-a elaborat
un nou sistem informaţional care a unit toate statele membre.
În vederea intensificării activităţilor de colaborare cu statele din Uniunea Europeană, a fost
semnat la data de 25 noiembrie 2003, acordul de cooperare dintre România şi Biroul
European de Poliţie, ratificat prin Legea nr. 197/2004.
În cuprinsul acestei legi, au fost stabilite modalităţile şi procedurile de acţiune ce vor fi
aplicate de Biroul Naţional Europol, fiind menţionat ca scop principal, alinierea capacităţii
instituţionale şi operaţionale a Poliţiei Române la standardele Uniunii Europene şi
implementarea celor mai bune practici în domeniile cooperării poliţieneşti şi luptei împotriva
crimei organizate.
Potrivit aceleiaşi legi de ratificare a acordului privind cooperarea dintre România şi Oficiul
European de Poliţie se poate preciza faptul că, în contextul acestui document sunt definite
scopul, domeniile de cooperare, schimbul de informaţii şi furnizarea acestora de către
România, furnizarea de date personale de către Europol, evaluarea surselor şi informaţiilor,
proceduri de confidenţialitate a informaţiilor, modul în care sunt reprezentaţi ofiţerii de
legătură, responsabilitatea asumată de România, precum şi modalităţile de soluţionare a
disputelor.
În baza prevederilor acordului de cooperare dintre România şi Biroul European de Poliţie,
la data de 15 februarie 2004, a fost desemnat Punctul Naţional Focal ca unitate specializată
din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor care să acţioneze ca punct naţional de
contact pentru EUROPOL, conform standardelor Uniunii Europene care va avea la bază
cooperarea inter-agenţii la nivel naţional şi internaţional.
Implementarea Convenţiei de twinning13 a început la data de 1 iulie 2004, având ca
partener principal Olanda şi secundar Austria.
În data de 2 septembrie 2004, a avut loc prima şedinţă a Comitetului de Conducere a
proiectului RO 2003/IB/INT-06, unde au fost analizate împreună cu experţii olandezi şi
reprezentanţii autorităţilor competente din România, aspecte privind legislaţia română.
La data de 3 septembrie 2004, a fost lansat oficial proiectul de înfrăţire instituţională RO
03/IB/JH-06 ,,Înfiinţarea Unităţii Naţionale Europol”, în prezenţa delegaţiei Comisiei
Europene, a Centrului Olandez pentru Cooperare Poliţienească Internaţională şi Ministerul
Federal de Interne din Austria, cu participarea conducerii Ministerului Administraţiei şi
Internelor, Poliţiei Române şi a altor ministere, precum şi ambasadorii mai multor ţări în
România şi ofiţerii de legătură străini din diverse state.

13
Lansat în mai 1998, programul twinning serveşte în calitate de instrument principal în dezvoltarea asistenţei
pentru formarea instituţiilor. Twinning ajută ţările beneficiare în dezvoltarea unei administraţii moderne şi
eficiente, prin structurile, resursele umane şi abilităţile manageriale necesare întru implementarea acquis-ului
comunitar conform aceloraşi standarde ca şi statele membre. Twinning-ul stabileşte cadre de lucru pentru
administraţia publică şi organizaţiile semipublice din ţările beneficiare pentru o conlucrare ulterioară cu analogii
lor din statele membre. Împreună, ei elaborează proiecte ce vizează transpunerea, completarea şi implementarea
unor părţi specifice ale acquis-ului comunitar.

29
 Activităţile legate de componenta de twinning, s-au desfăşurat conform planificării fiind
aprofundate aspectele legate de cooperarea interinstituţională, juridic, resurse umane şi IT.
Conform OMAI S/I/0613/26.11.2004, Punctul Naţional Focal a fost reorganizat, din
componenţa acesteia făcând parte ,,Unitatea Naţională Europol”, la nivel de serviciu.
La data de 22 iunie 2005, a avut loc conferinţa de închidere a Convenţiei de twinning,
privind înfiinţarea Unităţii Naţionale EUROPOL, eveniment la care au participat reprezentanţi
din partea partenerilor olandezi, invitaţi ai ţărilor beneficiare ale convenţiei, precum şi din
partea conducerii Ministerului Administraţiei şi Internelor, ,,Unitatea Naţională Europol”
devenind operaţională începând cu data de 1 iulie 2005.
Schimbul de informaţii prin Unitatea Naţională Europol, vizează infracţiuni financiare
(cărţi de credit şi înşelăciune, fals de monedă, fraude), trafic de droguri, trafic de fiinţe umane,
contrabandă, omoruri/răpiri, infracţiuni grave asupra proprietăţi, trafic de materiale nucleare şi
radioactive, infracţiuni contra mediului, furturi şi terorism, cu accent pe grupările
infracţionale implicate. Cererile de asistenţă către Unitatea Naţională Europol pot fi făcute
doar în cazul în care există informaţii certe despre asocierea unei grupări criminale din
România cu cea din ţara unde se solicită verificările.
În ceea ce priveşte activitatea operaţională, a fost realizat accesul direct la bazele de date
disponibile prin reţeaua metropolitană (evidenţa populaţiei, paşapoarte, AFIS, intrări/ieşiri
cetăţeni români, persoane urmărite, autoritatea pentru străini, permise de conducere şi
certificate de înmatriculare).
Cooperarea interinstituţională. În cadrul activităţilor de evaluare, experţii olandezi şi
austrieci desemnaţi în cadrul Convenţiei de twinning au încercat să analizeze situaţia actuală a
cooperării instituţionale în cadrul organismelor de aplicare a legii, atât la nivel naţional, cât şi
la nivel internaţional. În acest scop, au avut loc evaluări cu reprezentanţi ai Punctului Naţional
Focal, Biroului Naţional Interpol, Direcţiei Generale de Informaţii şi Protecţie Internă,
Direcţiei Generale de Integrare Europeană şi Relaţii Internaţionale, Serviciului Român de
Informaţii, Agenţiei Naţionale Antidrog, IPJ Braşov, Autorităţii Naţionale a Vămilor,
Jandarmeriei Române, Inspectoratului General al Poliţiei Române – Direcţiei Generale pentru
Combaterea Crimei Organizate şi Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră, rezultând
interesul şi dorinţa comună de a coopera cu Unitatea Naţională Europol. Discuţiile cu
reprezentanţii români au fost, de obicei, foarte edificatoare, iar majoritatea întrebărilor şi
remarcilor preliminare au fost rezolvate în mod satisfăcător. Toţi partenerii români şi-au
exprimat interesul şi dorinţa de a coopera cu Unitatea Naţională Europol.
Subcomponenta IT. Obiectivul acestei activităţi a fost constituit de evaluarea specificaţiilor
tehnice ale echipamentul IT (ajungând la 150.000 de euro fonduri PHARE şi 50.000 EURO
cofinanţare) pentru a fi achiziţionat în cadrul componentei de investiţii a proiectului
PHARE/2003/005-551.04.13/D2 pentru dotarea Unităţii Naţionale EUROPOL
Resurse umane. Conform evaluării efectuate de către experţii olandezi şi austrieci numărul
personalului alocat pentru Unitatea Naţională Europol trebuie să fie suficient pentru a putea
îndeplini cât mai bine atribuţiile şi responsabilităţile menţionate în Convenţia Europol.
Pregătirea personalului. Au fost organizate seminarii în vederea conştientizării
autorităţilor de aplicare a legii române cu privire la existenţa şi eficienţa utilizării canalului de
cooperare Europol şi totodată pentru a prezenta obiectul de activitate şi modul de funcţionare
al acestui canal de cooperare, informaţii legate de Dosarele de Analiză, bazele de date

30
Europol, unităţile din componenţa Europol, la aceste seminarii participând ofiţeri din cadrul
PNF, BNI, IGPR, IGPF, DGIPI, IGJR, SRI, ANV şi Ministerul Public. În cadrul activităţilor
de pregătire a fost organizat şi un seminar de pregătire pentru ofiţerii de contact din judeţe.
De asemenea, au fost organizate cursuri de analiză a informaţiilor adresate atât ofiţerilor
cât şi managerilor, în cadrul acestora fiind pregătiţi şi 8 formatori, aceştia provenind de la
IGPR-2, IGPF-1, Academia de Poliţie – 2, Centrul de Studii Postuniversitare – 2.
A fost iniţiată încheierea de protocoale cu autorităţile competente menţionate în Legea
197/2004 de ratificare a acordului privind cooperarea dintre România şi Oficiul European de
Poliţie, pentru punerea în practică a Acordului de cooperare dintre România şi Europol, în
acest moment fiind deja finalizate protocoalele cu IGPR, IGPF, DGIPI, IGJR, SRI. În urma
protocoalelor încheiate, începând cu data de 1 octombrie 2005, îşi desfăşoară activitatea în
cadrul Unităţii Naţionale Europol câte un reprezentant al IGPR, şi IGPF, urmând că până la
sfârşitul anului, să fie detaşat şi cel al SRI.
Armonizare legislativă. Implementarea UNE prin intermediul Convenţiei EUROPOL a
necesitat un proces de armonizare cu legislaţia naţională în domeniul prelucrării datelor cu
caracter personal, respectiv Legea nr. 677/2001, care, în art. 27 alin. 5, prevede că
investigarea accesării datelor cu caracter personal de către autorităţile de aplicare a legii
necesită acordul prealabil al procurorului sau al instanţei competente, în timp ce art. 23 al
Convenţiei nu conţine o astfel de excepţie. Rezultatul acestui proces de armonizare, în cazul
sus-menţionat, a fost intrarea în vigoare a Legii nr. 102/2005 care în art. 13 alin. 1, prevede că
situaţiile de mai sus pot fi investigate de către Autoritatea Naţională de Supraveghere şi fără
acordul procurorului.
În continuare, împreună cu SRI s-a căutat o soluţie şi pentru rezolvarea contradicţiilor pe
problema prelucrării şi transferului datelor cu caracter personal efectuate în cadrul activităţilor
din domeniul siguranţei naţionale (art. 2 alin.7 – Legea nr. 677/2001), în sensul adoptării
următoarelor prevederi: ,,prelucrarea şi transferul datelor cu caracter personal efectuate în
domeniul siguranţei naţionale, în cadrul activităţilor de colaborare cu EUROPOL/alte
organizaţii similare nu constituie excepţii de la prevederile prezentei legi”.
Cooperarea cu ţările membre din spaţiul Schengen prin intermediul Serviciului SIRENE.
În cadrul structurii Punctului Naţional Focal funcţionează Serviciul SIRENE (Informaţii
Suplimentare Necesare la Intrările Naţionale), având ca scop gestionarea conexiunilor cu
statele membre Schengen, conform proiectului de înfrăţire instituţională PHARE RO
02/IB/JH-03 ,,Asistenţă tehnică şi juridică pentru implementarea acquis-ului Schengen în
România’’, prin furnizarea de date care fac parte din Sistemul Informatic Schengen (art. 95-
100), potrivit Convenţiei de Aplicare a Acordului Schengen (CAAS).
Proiectul de înfrăţire instituţională PHARE RO 02/IB/JH-03, care s-a derulat pe perioada a
18 luni, s-a încheiat la data de 29 iulie 2005, dată la care a avut loc şi ultimul Comitet
Director.
Obiectivele Convenţiei de Înfrăţire instituţională PHARE RO 02/IB/JH-03 „Asistenţă
tehnică şi juridică pentru implementarea acquis-ului Schengen în România” au fost atinse în
perioada de referinţă, prin definitivarea scenariului ales pentru dezvoltarea Sistemului
Informatic Schengen Naţional, redactându-se în egală măsură un Concept General al
Sistemului, însoţit de un plan de modernizare, în care se regăsesc: situaţia actuală din punct de
vedere legislativ, autorităţile competente în actualizarea şi consultarea SIN, cerinţe

31
operaţionale şi funcţionale ale sistemului, arhitectura generală a sistemului informatic
modernizat, proceduri de lucru, dar şi estimări bugetare. Biroul SIRENE a beneficiat de
propria estimare bugetară, în ceea ce priveşte cheltuielile avute în vedere pentru aplicaţia
aferentă acestuia, cât şi pentru tehnica de calcul şi comunicaţii.
Sub aspectul activităţilor curente, poate fi menţionată actualizarea Planului de Acţiune
Schengen pentru anul 2005, activitate încheiată în luna iulie a anului 2005. Astfel, a fost
revizuit acquis-ul Schegen aferent problematicii SIS/SIRENE, fiind introduse şi noi măsuri
referitoare la stabilizarea cadrului legal al Sistemului Informatic Naţional de Semnalări.
Acesta a fost definitivat prin publicarea OUG nr. 128/2005 în Monitorul Oficial al României
nr. 866/26.09.2005.
În ceea ce priveşte structură organizatorică avută în vedere, pentru operaţionalizarea
Serviciului SIRENE, a fost redactată o analiză a tuturor activităţilor generate de crearea şi
operaţionalizarea Serviciului SIRENE (organizare din punct de vedere administrativ, tehnic,
din punctul de vedere al relaţiilor funcţionale cu parteneri implicaţi, module de formare etc.),
prin prisma măsurilor ce trebuie întreprinse de către autorităţile române pe termen scurt,
mediu şi lung.
Au fost identificate principalele misiuni ale Serviciului SIRENE naţional, astfel precum
urmează:
– misiuni de primire şi transmisii de informaţii;
– misiuni de cooperare poliţienească operaţională si de asistenţă între entităţile Schengen;
– misiuni de control, in special respectarea prevederilor Convenţiei de Aplicare a Acordului
de la Schengen;
– misiuni de administrare a structurii operaţionale si a mijloacelor materiale;
– misiuni de reprezentare la nivelul grupurilor de lucru Schengen.
Activităţile previzionate pentru operaţionalizarea Serviciului SIRENE, identificate cu
aceeaşi ocazie, se pot rezuma în patru etape, pentru care nu au fost stabilite încă termene de
desfăşurare:
1. etapa de însuşire a cunoştinţelor si pregătirea activităţilor etapei 2;
2. etapa de studiu şi de realizare tehnică;
3. etapa de testare şi de creare a datelor naţionale ce vor fi integrate in SIS;
4. etapa de integrare şi de funcţionare operaţională.
În scopul demarării măsurilor practice, funcţionarii Biroului SIRENE au redactat un
proiect de fişă PHARE, în contextul exerciţiului de programare PHARE 2006, urmând ca
Delegaţia Comisiei Europene la Bucureşti să se pronunţe cu privire la fezabilitatea măsurilor
şi acţiunilor propuse, în perioada următoare. După momentul aderării la UE, României i-au
fost puse la dispoziţie finanţări prin intermediul facilităţii Schengen, pentru perioada 2007-
2013.
În ceea ce priveşte modulul de pregătire profesională a ofiţerilor SIRENE, aceştia au
beneficiat de participări constante în cadrul grupurilor de lucru SIRIS şi acquis Schengen din
cadrul Consiliului Europei – Bruxelles, în calitate de observatori, rezultatul fiind o mai bună
înţelegere a problematicii aduse în discuţie de statele membre Schengen în contextul
dificultăţilor pe care acestea le întâmpină în procesul definitivării SIS II şi a cerinţelor pe care
România, ca viitor partener Schengen, va trebui să le îndeplinească în anii ce urmează. În
cadrul aceluiaşi modul de training, putem menţiona vizitele efectuate la Birourile SIRENE din

32
Madrid şi Atena, a căror experienţă în domeniul cooperării Schengen va fi de un real folos în
configurarea propriului sistem de schimb de informaţii prin intermediul Biroului SIRENE
naţional.
Referitor la noua structură organizatorică a viitorului Serviciu SIRENE (Informaţii
Suplimentare Solicitate la Intrările Naţionale), urmează să fie fundamentat un grup de lucru
(GTS), constituit din funcţionari proveniţi din principalele servicii-utilizator ai SIRENE, ce
vor alcătui un nucleu, după cum urmează: şeful Serviciului SIRENE – din partea IGPR,
adjunctul şefului SIRENE – de la Poliţia de Frontieră, alături de reprezentanţi ai Autorităţii
pentru Străini, Ministerul Justiţiei, Jandarmeriei, Oficiului Naţional pentru Refugiaţi,
Autoritatea Vamală, Ministerul Afacerilor Externe (2006-2007). Ofiţerii din cadrul
Serviciului SIRENE au participat la activităţi de pregătire – cursuri, vizite documentare,
seminarii – în Belgia, Franţa, Italia, Grecia.
În anul 2009 urmează să fie finalizat şi procesul de încadrare cu personal specializat a
Serviciului SIRENE, prin detaşarea unor ofiţeri de la IGPF (2), IGPR (2), APS (1).

Concluzii

Drepturi fundamentale
La 19 aprilie, Consiliul Miniştrilor a adoptat o decizie de stabilire, pentru perioada 2007-
2013, a programului specific „Drepturile fundamentale şi cetăţenia”, având drept obiective:
promovarea dezvoltării unei societăţi europene bazate pe respectarea drepturilor
fundamentale; consolidarea societăţii civile şi încurajarea unui dialog transparent, regulat şi
deschis cu aceasta în ceea ce priveşte drepturile fundamentale; lupta împotriva rasismului,
xenofobiei şi antisemitismului; sporirea încrederii reciproce şi promovarea unei înţelegeri
interculturale şi interreligioase, precum şi îmbunătăţirea toleranţei în întreaga Uniune
Europeană.
La 20 iunie, Parlamentul European şi Consiliul au adoptat o decizie de instituire, pentru
perioada 2007-2013, a programului specific „Daphne III” în cadrul programului general
„Drepturile fundamentale şi justiţia”, având drept obiectiv contribuţia la protejarea copiilor,
tinerilor şi femeilor împotriva tuturor formelor de violenţă şi atingerea unui nivel ridicat de
protecţie a sănătăţii, bunăstării şi coeziunii sociale.
Justiţia civilă şi comercială
La 11 iulie, Parlamentul European şi Consiliul au adoptat Regulamentul (CE) nr.
864/2007 privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale („Roma II”). În aceeaşi zi,
acestea au adoptat, de asemenea, Regulamentul (CE) nr. 861/2007, al cărui obiectiv este
simplificarea şi accelerarea soluţionării litigiilor privind micile reclamaţii transfrontaliere şi
reducerea costurilor prin stabilirea unei proceduri europene pentru cererile cu valoare redusă.
La 25 septembrie, Parlamentul European şi Consiliul au adoptat o decizie de instituire,
pentru perioada 2007-2013, a programului specific „Justiţie civilă” în cadrul programului
general „Drepturile fundamentale şi justiţia”, având ca obiective: să promoveze cooperarea
judiciară, cu scopul de a contribui la crearea unui veritabil spaţiu european al justiţiei în
materie civilă, bazat pe recunoaştere şi încredere reciproce; să promoveze eliminarea

33
obstacolelor din calea bunei funcţionări a procedurilor transfrontaliere în materie civilă în
statele membre; să amelioreze viaţa de zi cu zi a persoanelor fizice şi juridice, permiţându-le
să îşi exercite drepturile pe teritoriul Uniunii Europene, în special prin facilitarea accesului la
justiţie, şi să amelioreze contactele, schimbul de informaţii şi dezvoltarea reţelelor între
autorităţile judiciare şi administrative şi profesiile juridice, în special prin sprijinirea formării
în domeniul judiciar, în scopul unei mai bune înţelegeri reciproce între autorităţi şi specialişti.
Justiţia penală
La 12 februarie, Consiliul a adoptat o decizie de instituire, pentru perioada 2007-2013, a
programului specific „Justiţie penală” în cadrul programului general „Drepturile fundamentale
şi justiţia”. Această decizie contribuie la consolidarea spaţiului de libertate, securitate şi
justiţie.
La 11 iulie, Comisia a adoptat un raport cu privire la punerea în aplicare, începând cu
2005, a deciziei-cadru a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul de arest european şi
procedurile de predare între statele membre. Raportul identifică bunele practici ale statelor
membre, precum şi dificultăţile întâmpinate în transpunerea mandatului de arest european.
Raportul confirmă că, deşi au existat o întârziere iniţială de până la şaisprezece luni şi
probleme determinate de dificultăţile de natură constituţională în cel puţin două state membre,
decizia-cadru a fost pusă în aplicare cu succes. Mandatul de arest european este funcţional în
toate statele membre începând cu 1 ianuarie, iar impactul pozitiv al acestuia se confirmă zi de
zi, atât în ceea ce priveşte controlul jurisdicţional şi eficienţa, cât şi rapiditatea, totul
petrecându-se în spiritul respectării drepturilor fundamentale.

34
 Bibliografie
1. Boroi, Alexandru; Rusu, Ion, 2008, Cooperarea judiciară internaţională în materie penală,
C.H. Beck.
2. Buzan, Barry; Weaver, Ole; de Wilde, Jaap, 1998, Security. A New Framework for
Analysis, Lynne Reiner Publishers Inc., Londra.
3. Catrinciuc, Petre, 2008, Regimul juridic al străinilor, ediţia a II-a, C.H. Beck.
4. Cârjan, Lazăr, 2000, Istoria Poliţiei Române de la origini până în 1949, Editura Vestala,
Bucureşti.
5. Ciobanu Dordea, Aurel, 2007, Legislaţie comunitară privind cooperarea judiciară în
materie civilă şi penală, C.H. Beck.
6. Consiliul Uniunii Europene, 2005, Living in an Area of Freedom, Security and Justice,
Secretariatul General, Direcţia F – Comunicare, 1 ianuarie.
7. Constantin, Valentin, 1999, Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene, Titlul
V al Tratatului de la Amsterdam, Polirom, Iaşi.
8. Deflem, Mathieu, 2005, „History of International Police Cooperation”, în Richard Wright şi
Mitchell J. Miller, The Encyclopedia of Criminology, Routledge, New York.
9. Doutriaux, Y.; Lequesne, Ch., 1996, Instituţiile Uniunii Europene, Documentation
française, Paris.
10. Ferréol, Gilles, 2001, Dicţionarul Uniunii Europene, Polirom, Iaşi.
11. Fundaţia pentru o Societate Deschisă, 2002, Suveranitate naţională şi integrare
europeană, Polirom, Iaşi.
12. Mrejeru, Theodor; Mrejeru, Bogdan, 2008, Cooperarea judiciară internaţională în
materie penală, Editura Universitară.
13. Stancu, Emilian, 2008, Tratat de criminalistică, ediţia a IV-a, Univers Juridic.
14. Weidenfeld, Werner; Wessels, Wolfgang, 2007, Europa von A bis Z, ediţia a X-a, Nomos.

Referinţe Web
1.„Raport general 2006 – Capitolul IV”, Raport privind activităţile Uniunii Europene,
http://europa.eu/generalreport/ ro/2006/rg62.htm.
2. http://www.mdrl.ro/_documente/dictionar/.
3. http://www.uniuneaeuropeana.ro/europol.htm.
4. http://europa.eu/generalreport/ro/2007/rg62.htm.
5. http://www.euractiv.ro/.
6. http://eur-lex.europa.eu/.
7. http://www.mai.gov.ro/index01_1.htm.
8. http://www.just.ro/.
9. http://legislatie.just.ro/.

35