Sunteți pe pagina 1din 111

Lect. univ.

dr FLORIN TUDOR

DREPTUL ASIGURĂRILOR
Curs universitar pentru studenţii de la forma de învăţământ I.F.R.

2008
CUPRINS

CAPITOLUL 1 - ASIGURAREA - CONCEPT, FUNCŢII, CLASIFICĂRI ……………………………..…1

1. Concept………………………………………………………………………………………………………...1
2. Funcţii şi principii………………………………………………………………………………………………3
3. Clasificarea asigurărilor………………………………………………………………………………………6
TEST DE AUTOEVALUARE…………………………………………………………………………………..13

CAPITOLUL 2 – EVOLUŢIA SISTEMULUI MODERN AL ASIGURĂRILOR…………………………...14

Secţiunea I - Asigurările în Uniunea Europeană…………………………………………………………….14


1. Aspecte privind construcţia asigurărilor în Uniunea Europeană şi de drept comunitar al asigurărilor
……………………………………………………………………………………………………………………14
2. Directivele Uniunii Europene emise în domeniul asigurărilor…………………………………………...15
3. Pieţele europene de asigurări………………………………………………………………………………18
4. Societăţile de asigurare şi reasigurare…………………………………………………………………….20

Secţiunea a II-a. Sistemul asigurărilor în România…………………………………………………………21


Regimul juridic actual al asigurărilor în România……………………………………………………………21
TEST DE AUTOEVALUARE…………………………………………………………………………………..28

CAPITOLUL 3 - ÎNCHEIEREA, INTERPRETAREA ŞI LEGEA APLICABILĂ CONTRACTULUI DE


ASIGURARE ………………………………………………………………………………………………...…29

Secţiunea I - Formarea contractului de asigurare…………………………………………………………..29


1. Definiţia şi caracterele juridice ale contractului de asigurare……………………………………………29
2. Părţile contractului în asigurarea de bunuri……………………………………………………………….32
2.1. Asiguratul…………………………………………………………………………………………………...32
2.2. Asigurătorul………………………………………………………………………………………………...36
3. Intermediarii în asigurare……………………………………………………………………………………37
3.1. Agentul de asigurare………………………………………………………………………………………37
3.2. Brokerul de asigurare……………………………………………………………………………………..39
4. Încheierea propriu-zisă a contractului de asigurare de bunuri………………………………………….42
4.1. Informarea asiguratului înainte de încheierea contractului……………………………………………42
4.2. Informarea asigurătorului înainte de încheierea contractului…………………………………………42
4.3. Acceptarea ofertei de a contracta şi momentul încheierii contractului ……………………………...43
5. Conţinutul contractului de asigurare de bunuri…………………………………………………………...47

Secţiunea a II-a Interpretarea contractului de asigurare de bunuri……………………………………….47


TEST DE AUTOEVALUARE…………………………………………………………………………………..52

CAPITOLUL 4 – CONTRACTUL DE ASIGURARE DE PERSOANE……………………………………53

1. Consideraţii generale………………………………………………………………………………………..53
2. Contracte de asigurare altele decât cele de viaţă………………………………………………………..57
3. Contractul de asigurare de sănătate pentru călătorie……………………………………………………59
4. Obligaţiile asiguratului:………………………………………………………………………………………60
5. Obligaţiile asigurătorului :…………………………………………………………………………………...61
6. Alte asigurări de persoane, altele decât cele de viaţă:…………………………………………………..61
TEST DE AUTOEVALUARE…………………………………………………………………………………..62

CAPITOLUL 5 - CONTRACTELE DE ASIGURĂRI DE BUNURI………………………………………...63

1. Consideraţii generale………………………………………………………………………………………..63
2. Contractul de asigurare auto pentru avarii şi furt (CASCO)…………………………………………….64
TEST DE AUTOEVALUARE…………………………………………………………………………………..69

II
CAPITOLUL 6 - ASIGURAREA BUNURILOR PE TIMPUL TRANSPORTULUI……………………….70

1. Asigurarea mărfurilor pe parcursul transportului internaţional………………………....………………70


2. Bunuri ce nu fac obiectul asigurării de marfă pe timpul transportului…………………..……………..72
3. Suma asigurată ……………………………………………………………………………………………...72
4. Primele de asigurare………………………………………………………………………………………..73
5. Răspunderea cărăuşului……………………………………………………………………………………76

A. ASIGURAREA MĂRFURILOR PE TIMPUL TRANSPORTULUI RUTIER…………………………….78


1. Avantajele şi dezavantajele transportului rutier…………………………………………………………..78
2. Riscurile asigurate şi excluderi……………………………………………………………………………..79

B. ASIGURAREA MĂRFURILOR PE TIMPUL TRANSPORTULUI MARITIM…………………………..80


1. Avantajele şi dezavantajele transportul maritim………………………………………………………….80
2. Poliţele de asigurare a mărfurilor în transportul maritim………………..………………………………81
3. Riscurile transportului maritim de mărfuri…………………………………………………………………83
4. Conceptul de avarie în asigurările maritime………………………………………………………………87
TEST DE AUTOEVALUARE…………………………………………………………………………………..89

CAPITOLUL 7 - ASIGURAREA DE RĂSPUNDERE CIVILĂ……………………………………………..90

1. Consideraţii generale………………………………………………………………………………………..90
2. Contracte de asigurare de răspundere civilă speciale……………..……………………………………92

A. Contractul de asigurare de răspundere civilă a deţinătorilor de autovehicule pentru daune produse


terţilor, în străinătate, din accidente de autovehicule……………………………………………………….92
B. Convenţia referitoare la contractul de transport internaţional de mărfuri (CMR)……………………..93
C. Asigurarea de răspunderea civilă a armatorului/ cărăuşului maritim…………………………………..98
TEST DE AUTOEVALUARE…………………………………………………………………………………101

CAPITOLUL 8 – ASIGURAREA FINANCIARĂ…………………………………………………………102


TEST DE AUTOEVALUARE…………………………………………………………………………………105

Bibliografie selectivă ……………………………………………………………………………………….106

III
_____________________________________________________________

CAP. 1 - ASIGURAREA - CONCEPT, FUNCŢII, CLASIFICĂRI


____________________________________________________

CONŢINUT
1. Concept
2. Funcţii şi principii
3. Clasificarea asigurărilor

OBIECTIVE
Parcurgerea acestui capitol va facilita cunoaşterea următoarelor noţiuni:
¾ definiţia activităţii de asigurare
¾ funcţiile şi principiile asigurării
¾ clasificarea asigurărilor

1. Concept
În cadrul Legii nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi
supravegherea asigurărilor 1 , întâlnim definiţii diferite pentru "activitatea de
asigurare" şi pentru "asigurare". Potrivit art. 1 pct. 1 din lege, activitatea de
asigurare este "activitatea exercitată în şi din România, care desemnează, în
principal, oferirea, intermedierea, negocierea, încheierea de contracte de
asigurare şi reasigurare, încasarea de prime, lichidarea de daune, activitatea
de regres şi de recuperare, precum şi investirea sau fructificarea fondurilor
proprii şi atrase prin activitatea desfăşurată" 2 .
Legiuitorul defineşte în sens larg "activitatea de asigurare", prin
precizarea expresă a tipurilor de operaţiuni care pot fi desfăşurate de către o
societate de asigurare autorizată să funcţioneze în condiţiile legii. Această
definiţie include şi ceea ce înţelegem în sens restrâns prin activitatea de
asigurare, adică încheierea de contracte de asigurare şi reasigurare.

1
Legea nr. 32 din 3 aprilie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 148 din 10
aprilie 2000, a abrogat Legea nr. 47 din 1991 privind constituirea, organizarea şi
funcţionarea societăţilor comerciale din domeniul asigurărilor publicată în Monitorul Oficial al
României nr. 151 din 19 iulie 1991; Legea nr. 32/3 aprilie 2000 a fost modificată prin Legea
nr. 509 din 4 octombrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 643 din 15
octombrie 2001, prin Legea nr. 76 din 12 martie 2003, publicată în Monitorul Oficial al
României nr. 193 din 26 martie 2003 şi prin O.U.G. nr. 117 din 2007 publicată în Monitorul
Oficial al României nr. 732 din 30 octombrie 2007.
2
Irina Sferidan, Contractul de asigurare de bunuri, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004,
p.12-13
____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 1
_____________________________________________________________

CAP. 1 - ASIGURAREA - CONCEPT, FUNCŢII, CLASIFICĂRI


____________________________________________________

Conform prevederilor art. 2 pct.3 din aceeaşi lege, "asigurarea" este


considerată a fi "operaţiunea prin care asigurătorul constituie, pe principiul
mutualităţii, un fond de asigurare, prin contribuţia unui număr de asiguraţi,
expuşi la producerea anumitor riscuri, şi îi indemnizează pe aceia care suferă
un prejudiciu pe seama fondului alcătuit din primele încasate precum şi pe
seama celorlalte venituri rezultate ca urmare a activităţii desfăşurate".
De această dată, legiuitorul abordează asigurarea din perspectivă
financiară, reliefând funcţia de repartiţie a asigurării, care se desfăşoară în
dublu sens: de la asigurat la asigurător prin cumularea primelor de asigurare
şi constituirea unui fond de asigurare, şi de la asigurător către asigurat, prin
plata despăgubirilor la ivirea riscurilor asigurate 3 .
Observăm că legiuitorul, pentru definirea operaţiunii de asigurare,
apelează la două principii fundamentale în această materie, principiul
mutualităţii şi principiul indemnizării 4 .
Constituirea fondului comun şi dispersia riscului sunt elementele cheie
ale tehnicii asigurării. Prin constituirea unei comunităţi de risc se realizează o
dispersie a riscului între asiguraţii care solicită protecţie din partea aceluiaşi
asigurător.
Scopul asigurării este de a combate efectele adverse ale riscului şi de
a asigura o adevărată protecţie financiară. Observăm, din cele expuse mai
sus, că acest deziderat se realizează prin aplicarea principiului mutualităţii şi
dispersia riscului.
Riscul planează asupra noastră pretutindeni şi permanent, însoţind
orice activitate pe care o desfăşurăm, orice bun pe care îl dobândim, pe
parcursul întregii vieţi. Mai mult, sănătatea şi chiar viaţa noastră pot fi
afectate oricând de evenimente nefericite pentru noi şi cei din jurul nostru.
Asigurarea a apărut astfel din nevoia acută de protecţie pe care o resimte

3
Irina Sferidan, op.cit., p.12-13 - Referitor la funcţia de repartiţie a asigurării apud Gh. D.
Bistriceanu, M.N. Adochiţei, E.Negrea, Finanţele agenţilor economici, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1995, p. 76-78, 388-389
4
Eadem, p.13 apud C. lliescu, Legea nr.32/2000 - noua reglementare în materia asigurărilor,
Juridică nr. 3/2000, p. 102
____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 2
_____________________________________________________________

CAP. 1 - ASIGURAREA - CONCEPT, FUNCŢII, CLASIFICĂRI


____________________________________________________

omul în faţa unor evenimente pe care nu le poate prevedea şi nici nu le poate


depăşi exclusiv prin forţe proprii. Privit izolat, omul este foarte
vulnerabil, fapt care îl menţine într-o stare de insecuritate care, moral, este
penibilă, iar economic, este nefastă 5 .
Principiul mutualităţii, baza tehnicii asigurărilor, are astfel o natură
profund umanitară. Este mâna de ajutor pe care fiecare din noi o întinde
semenului său, supus aceloraşi pericole ca şi el. Prin contribuţia tuturor, cu o
sumă mică, accesibilă în raport cu pierderea potenţială, putem acoperi
prejudicii pe care le poate suferi oricare dintre noi la un moment dat şi pe
care nu le poate suporta singur.
Rolul asigurătorului este de a gestiona fondul constituit din primele de
asigurare plătite. Cum, de cele mai multe ori, acest fond nu se dovedeşte a fi
suficient, asigurătorul investeşte aceste sume cu intenţia de a-l spori, pentru
a putea acoperi toate sinistrele care ar putea surveni într-o anumită perioadă
de timp.
Prin urmare, pentru asigurător, asigurarea apare ca un mod de
reţinere şi combinare, ca un mijloc de transfer al unor riscuri între mai mulţi
asiguraţi, într-un mod centralizat, prin administrarea în comun a mai multor
riscuri. Prin aceasta asigurătorul îşi îmbunătăţeşte abilitatea de a prevedea
pierderile potenţiale. 6

2. Funcţii şi principii
Din cele arătate până acum, rezultă că cele mai importante funcţii ale
asigurării sunt următoarele:
- funcţia de compensare financiară a pierderilor datorită fondului de
asigurare constituit din primele de asigurare încasate de la asiguraţi;
- funcţia de prevenire a pagubelor, care se realizează, în principal,
prin două modalităţi şi anume prin finanţarea unor activităţi de prevenire şi

5
Irina Sferidan, op.cit., p.14
6
Edem, apud Violeta Ciurel, Asigurări şi reasigurări, Editura CH Beck, Bucureşti, 2000, p.
18.
____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 3
_____________________________________________________________

CAP. 1 - ASIGURAREA - CONCEPT, FUNCŢII, CLASIFICĂRI


____________________________________________________

prin stipularea unor clauze în contractul de asigurare care îl obligă pe


asigurat să aibă o conduită diligentă şi preventivă;
- funcţia financiară, care îi permite asigurătorului să investească
fondul de asigurare şi să mărească rezervele existente;
- funcţia de economisire, întâlnită în cazul asigurărilor de viaţă, care îi
oferă asiguratului posibilitatea de a participa la profitul societăţii de asigurare;
- funcţia de sprijinire a statului în domeniul protecţiei sociale prin
despăgubirile acordate în cazul accidentelor de muncă, pensiilor, etc.
Asigurările de bunuri, de persoane şi de răspundere civilă sunt
guvernate de o serie de principii generale, cum sunt: principiul unităţii
asigurărilor, principiul universalităţii asigurărilor, principiul individualizării,
principiul despăgubirii, principiul realităţii, principiul mutualităţii, principiul
bunei-credinţe şi principiul eficienţei economice 7 .
Unitatea asigurărilor semnifică o abordare unitară a operaţiunilor de
asigurare, atât Ia nivelul sistemului cât şi la nivelul fiecărei societăţi de
asigurări în parte. Aceasta se traduce prin unitatea normelor, tarifelor de
asigurare şi a bazei financiare. Caracterul unitar nu presupune neapărat o
identitate la acest nivel între diferiţi asigurători, deoarece aceasta ar exclude
concurenţa.
Universalitatea asigurărilor se referă la gama variată de riscuri care
pol II cuprinse în asigurare, în principiu, nelimitată şi la diversitatea obiectului
asigurării. Asigurătorii pot elabora condiţii de asigurare pentru o gamă cât
mai largă de bunuri, tipuri de răspundere sau forme de asigurări de
persoane, cu condiţia respectării reglementărilor în vigoare.
Individualizarea asigurărilor constă în faptul că asigurătorii nu
acorda indemnizaţii decât pentru riscurile asigurate prevăzute în contract şi
numai asiguraţilor sau beneficiarilor specificaţi în clauzele contractuale. De
asemenea, riscul trebuie să se fi produs la bunurile identificate prin anexele
la poliţii de asigurare sau cu privire la un anume tip de activitate desfăşurată
de asigurat care, de asemenea sunt precizate expres în contract.

7
Irina Sferidan, op.cit., p.16,17
____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 4
_____________________________________________________________

CAP. 1 - ASIGURAREA - CONCEPT, FUNCŢII, CLASIFICĂRI


____________________________________________________

Principiul despăgubirii constă în aceea că, în asigurările de daune,


asigurătorii trebuie să acopere un prejudiciu care se produce în momentul
sinistrului în patrimoniul asiguratului sau unui terţ. Indemnizaţia de asigurare
nu trebuie să depăşească valoarea daunei sau valoarea bunului în momentul
sinistrului şi nu trebuie să constituie în nici un caz o sursă de îmbogăţire
pentru asigurat care ar putea da naştere intenţiei de a cauza prejudiciul.
Realitatea asigurărilor se manifestă în privinţa datelor pe care le are
In bază asigurătorul în calculele sale statistice. Acestea sunt date reale,
temeinic verificate, deduse din evenimente trecute.
Principiul mutualităţii presupune existenţa comunităţii de risc şi
constituirea unui fond comun din primele de asigurare plătite de membrii
comunităţii, din care vor fi despăgubiţi aceia dintre ei care vor suferi
producerea riscului.
Principiul bunei-credinţe se bazează pe onestitatea şi încrederea
necondiţionată, absolută, pe care trebuie să le manifeste părţile contractante.
În situaţia contractului de asigurare, mai mult decât în cazul altor
contracte speciale, informaţiile pe care şi Ie furnizează contractanţii sunt de
maximă importanţă, antrenând, pe viitor, consecinţe patrimoniale deosebit de
importante pentru ambele părţi. 8
Principiul eficienţei economice constă în faptul că activitatea de
asigurare trebuie organizată astfel încât, cu eforturi materiale şi umane
minime, să se obţină rezultate cât mai bune, profit pentru societatea de
asigurări şi să se dovedească astfel utilitatea activităţii de asigurare.
Din cele ce preced, noţiunea de asigurare în accepţiunea sa juridică
se înţelege a fi aceea de raport juridic care ia naştere prin încheierea unui
contract de asigurare.
Potrivit dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 136/1995 modificată şi
completată, “prin contractul de asigurare, asiguratul se obligă să plătească o
primă asiguratorului, iar acesta se obligă ca, la producerea riscului
asigurat, să plătească asiguratului, beneficiarului asigurării sau terţului

8
Elena-Maria Minea, Încheierea si interpretarea contractelor de asigurare, Editura CH Beck,
Bucureşti, 2006, p.69
____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 5
_____________________________________________________________

CAP. 1 - ASIGURAREA - CONCEPT, FUNCŢII, CLASIFICĂRI


____________________________________________________
păgubit, despăgubirea sau suma asigurată, denumită în continuare
indemnizaţie, rezultată din contractul de asigurare încheiat în condiţiile
prezentei legi, în limitele şi la termenele convenite."
În concluzie, din punct de vedere juridic, asigurarea este un acord de
voinţă între o persoană fizică sau juridică, în calitate de asigurat şi o
persoană juridică în calitate de asigurător, prin care asiguratul solicită
protecţia asigurătorului, pentru un risc sau o clasă de riscuri, sub forma unei
indemnizaţii, în schimbul unei sume de bani numită primă de asigurare.

3. Clasificarea asigurărilor
Activitatea de asigurare şi reasigurare din România este reglementată
prin Legea nr. 136/ 29 decembrie 1995, privind asigurările şi reasigurările în
România, cu completările şi modificările ulterioare, care a abrogat Decretul
Consiliului de Stat nr. 471/1971, cu privire la asigurările de stat. Acest decret
prevedea posibilitatea încheierii, numai de către ADAS, a tuturor asigurărilor
de bunuri, răspundere civilă şi persoane, sub două forme: asigurări "prin
efectul legii" (obligatorii) şi asigurări facultative.
Domeniul societăţilor de asigurare este reglementat de Legea nr. 32/ 3
aprilie 2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor,
modificată prin Legea nr. 76/12 martie 2003 şi OUG nr. 117/2007 publicată în
Monitorul Oficial al României nr. 732 din 30 octombrie 2007 care conţine
dispoziţii referitoare la constituirea şi funcţionarea societăţilor de asigurări,
intermediarilor de asigurări şi Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, ca
autoritate administrativă centrală, independentă, de supraveghere şi control a
activităţii de asigurare, în scopul protecţiei asiguraţilor.
Potrivit art. 3 alin. 1 din noua lege a societăţilor de asigurare,
asigurătorii pot practica, potrivit obiectului de activitate stabilit în autorizaţia
prealabilă de constituire şi aprobat prin autorizaţia de funcţionare eliberată de
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, una sau mai multe clase de
asigurări. Categoriile de asigurări care pot fi practicate de către asigurători,
potrivit legii, se împart în două mari grupe: asigurări de viaţă şi asigurări
generale.

____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 6
_____________________________________________________________

CAP. 1 - ASIGURAREA - CONCEPT, FUNCŢII, CLASIFICĂRI


____________________________________________________
În conformitate cu dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 136/1995 modificată,
"în România, activitatea de asigurare se desfăşoară sub forma asigurărilor
de viaţă şi a celor generale, facultative sau obligatorii, în condiţiile legii”.
Normele stabilite de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor prevăd
posibilitatea asigurătorilor de a oferi protecţie prin intermediul a 5 clase de
asigurări, aferente asigurărilor de viaţă şi a 17 clase de asigurări aferente
celor generale, în care se includ şi asigurările obligatorii. Asigurările generale
cuprind asigurările de persoane, altele decât cele de viaţa (asigurări de
accidente şi boală, asigurări de sănătate), asigurările de bunuri (asigurări de
mijloace de transport terestru, feroviar, naval, asigurări de bunuri în tranzit,
asigurări de incendiu şi calamităţi naturale şi alte asigurări de daune la
proprietăţi), asigurările de răspundere civilă, asigurările de pierderi financiare,
de protecţie juridică sau de asistenţă turistică.
În afara clasificării legale, în doctrina asigurărilor s-a încercat o
împărţire a asigurărilor în funcţie de mai multe criterii.
După modul de realizare a raporturilor juridice de asigurare, exista
două categorii de asigurări:
- asigurări obligatorii - contractarea acestor asigurări este impusă de
lege, în scopul protejării anumitor interese generale.
- asigurări facultative - se încheie respectând principiul libertăţii de
voinţă al părţilor contractante.
După domeniul asigurării:
- asigurări de bunuri - acoperă paguba cauzată de producerea
sinistrului în patrimoniul asiguratului, prin degradarea sau pieirea bunului
asigurat;
- asigurări de răspundere civilă - acoperă paguba produsă în
patrimoniul unui terţ printr-o faptă a asiguratului care determină instituirea
unei răspunderi a acestuia din urmă faţă de terţ;
- asigurări de persoane-acordă dreptul asiguratului sau beneficiarului
asigurării la plata sumei asigurate, atunci când riscul aduce atingere unor
atribute ale persoanei fizice (viaţa, integritatea corporală, etc.).
- asigurări de credite şi garanţii, asigurări de pierderi financiare şi alte
asigurări.
____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 7
_____________________________________________________________

CAP. 1 - ASIGURAREA - CONCEPT, FUNCŢII, CLASIFICĂRI


____________________________________________________

Această clasificare a asigurărilor rezultă implicit din structura Legii


nr.136/1995 care cuprinde în secţiuni distincte asigurările de bunuri
(secţiunea a 2-a din lege), de persoane (secţiunea a 3-a din lege) şi de
răspundere civilă (secţiunea a 4-a din lege). Legea nr. 172/14 mai 2004 care
a completat Legea nr. 136/1995 include într-o secţiune separată, a 5-a,
asigurările de credite şi garanţii şi asigurările de pierderi financiare.
Asigurările de bunuri şi de răspundere civilă sunt considerate asigurări
de daune întrucât respectă principiul despăgubirii. Prin încheierea acestor
asigurări se urmăreşte protecţia patrimoniului asiguratului sau beneficiarului,
iar acoperirea prejudiciilor nu trebuie să exceadă daunelor suferite. Spre
deosebire de asigurările de daune, asigurările de persoane, (în cadrul cărora
distingem asigurările de viaţă şi asigurări de persoane, altele decât cele de
viaţă), sunt lipsite de caracter îndemnitar şi permit capitalizarea.
După teritoriul pe care se acordă acoperirea prin asigurare:
- asigurări interne - nu conţin elemente de extraneitate, ceea ce
înseamnă că părţile contractante, obiectul asigurării, riscul, etc. se află sau
se produc pe teritoriul aceluiaşi stat;
- asigurări externe - conţin un element de extraneitate reprezentat prin
aceea că, fie domiciliul asiguratului, fie locul producerii riscului sau locul unde
se află bunul asigurat, etc. se găsesc într-o altă ţară decât aceea în care s-a
încheiat contractul.
După tipul raporturilor care se stabilesc între asigurat şi asigurător:
- asigurări directe - se încheie direct între asigurat şi asigurător;
- asigurări indirecte - se încheie prin intermediari.
După caracterul comercial al raporturilor de asigurare:
- asigurări comerciale - sunt fapte de comerţ bilaterale
- asigurări mixte-sunt fapte de comerţ pentru asigurător, iar pentru
asigurat nu caracter civil.

____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 8
_____________________________________________________________

CAP. 1 - ASIGURAREA - CONCEPT, FUNCŢII, CLASIFICĂRI


____________________________________________________

3.1 Asigurările de viaţă şi asigurările generale 9


Încadrarea tuturor asigurărilor în cele două mari grupe, asigurări de
viaţă şi asigurări generale, pleacă de la raportul dintre riscul de deces şi toate
celelalte riscuri, astfel că vom prezenta, comparativ, câteva particularităţi ale
riscului în cele două categorii de asigurări.
În asigurările de viaţă, riscul asigurat este decesul, pe când prin
asigurările generale se poate acoperi orice alt risc în afara riscului de deces.
Incertitudinea riscului în cadrul asigurărilor de viaţă este limitată numai
la momentul producerii riscului, deoarece faptul producerii sale este cert. În
asigurările generale, riscul este incert atât sub aspectul faptului cât şi al
momentului intervenirii sale.
Riscul este constant pe toată perioada derulării contractului în cazul
asigurărilor generale, pe când riscul de deces creşte progresiv, pe măsura
înaintării în vârstă a asiguratului. În asigurările de viaţă, evaluarea riscului se
face la vârsta de intrare în risc şi nu în momentul producerii sinistrului.
Aceste caracteristici ale riscului de deces în raport cu orice alte riscuri,
determină următoarele consecinţe: asigurările de viaţă se încheie pe termen
mediu sau lung pe când asigurările generale se încheie pe termen scurt;
asigurările generale sunt contracte de indemnizare, iar asigurările de viaţă
sunt lipsite de caracter îndemnitar şi nu există conceptul de supraasigurare;
suma asigurată are un caracter forfetar, întrucât nu reprezintă o evaluare a
unui bun sau prejudiciu; asigurările de viaţă sunt contracte ce îmbracă forma
stipulaţiei pentru altul, beneficiarul fiind în toate cazurile o altă persoană
decât asiguratul; în cazul obţinerii autorizaţiei pentru încheierea de asigurări
de viaţă, asigurătorii sunt obligaţi să constituie un tip special de rezerve,
diferite de rezervele tehnice din asigurările generale, numite rezerve
matematice; asigurările de viaţă sunt operaţiuni de asigurare şi capitalizare în
acelaşi timp, asiguratul având posibilitatea să participe la profitul societăţii de
asigurări; în asigurările de viaţă, asiguraţii au unele drepturi speciale, care nu

9
Irina Sferidan, op.cit., p.22
____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 9
_____________________________________________________________

CAP. 1 - ASIGURAREA - CONCEPT, FUNCŢII, CLASIFICĂRI


____________________________________________________

se întâlnesc în celelalte tipuri de asigurări (răscumpărarea poliţei,


împrumutul, etc.)
Deosebirile trasate între asigurările de viaţă şi cele generale există şi
cu privire la asigurările de bunuri, care sunt incluse, alături de asigurările de
răspundere civilă, în grupul asigurărilor generale.

3.2. Asigurările facultative şi asigurările obligatorii în actuala


reglementare

Potrivit reglementărilor actuale, asigurările pot fi obligatorii sau


facultative. Asigurările obligatorii nu trebuie însă confundate, cum se
întâmplă totuşi în doctrină 10 , cu asigurările prin efectul legii. Asigurările
obligatorii au la bază existenţa unui contract de asigurare, deci o manifestare
expresă de voinţă a asiguratului în sensul încheierii unei asigurări, pe când
asigurările prin efectul legii, din vechea legislaţie, se realizau fără a fi necesar
consimţământul asiguratului la încheierea asigurării.
Legiuitorul defineşte în cuprinsul art. 2 din Legea nr. 136/1995
asigurarea facultativă ca acea asigurare în care "raporturile dintre asigurat şi
asigurător, precum şi drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi se stabilesc prin
contractul de asigurare". În asigurarea obligatorie, potrivit art. 3 din aceeaşi
lege, "raporturile dintre asigurat şi asigurător, drepturile şi obligaţiile fiecărei
părţi sunt stabilite prin lege".
Regula o constituie asigurările facultative, iar asigurările obligatorii au
caracter de excepţie, de derogare de Ia regulă, astfel că necesită totdeauna
o prevedere expresă.
Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România
reglementează o singură asigurare obligatorie, şi anume, asigurarea de
răspundere civilă pentru pagubele cauzate terţilor prin accidente de
autovehicule.

10
Irina Sferidan, op.cit., p.23 apud V. Ciurel, op. cit., p. 71
____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 10
_____________________________________________________________

CAP. 1 - ASIGURAREA - CONCEPT, FUNCŢII, CLASIFICĂRI


____________________________________________________

Caracterul obligatoriu al acestei asigurări rezultă din actul normativ,


asiguratul şi asigurătorul fiind obligaţi, sub sancţiunea prevăzută de lege, să
încheie această formă de asigurare. Considerăm necesare unele precizări.
Nu orice societate de asigurări poate fi obligată, prin lege, să încheie o
astfel de asigurare, ci numai aceea care a fost autorizată de Comisia de
Supraveghere a Asigurărilor să încheie astfel de asigurări obligatorii, pentru
care se cer a fi îndeplinite condiţii speciale legate de capitalul social. Prin
urmare, rămâne la latitudinea asigurătorului dacă, în funcţie de capitalul
social de care dispune, solicită o astfel de autorizaţie. Obligativitatea
încheierii acestei asigurări survine pentru asigurător din momentul obţinerii
autorizaţiei. Refuzul său la încheierea unei astfel de asigurări constituie
contravenţie şi este sancţionat cu amendă şi cu, eventual, suspendarea
activităţii până la un an, potrivit prevederilor art. 63 din lege.
Asiguratul este obligat la rândul său să încheie această asigurare, dar
poate opta între mai mulţi asigurători autorizaţi în acest scop. Aparent,
această facultate a asiguratului nu se justifică, întrucât Legea nr. 136/1995 şi
normele elaborate anual de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor
reglementează detaliat drepturile şi obligaţiile ce revin părţilor contractante,
fără a se admite vreo derogare.
Prin faptul că legea stabileşte clauzele contractuale, ne găsim în faţa unui tip
aparte de asigurări obligatorii şi anume, a unui contract forţat. În literatura
juridică, contractul forţat este definit ca acel contract al cărui conţinut este
stabilit în întregime prin lege şi a cărui încheiere este obligatorie. 11
Din prevederile art. 3 rezultă că legiuitorul consideră că este
obligatorie numai acea asigurare care se materializează printr-un contract
forţat, adică în care drepturile şi obligaţiile părţilor sunt stabilite prin lege.
În legislaţia actuală întâlnim o serie de cazuri în care încheierea unei
asigurări devine obligatorie, fără să se precizeze expres drepturile şi
obligaţiile părţilor. Ca exemplu, menţionăm asigurările de răspundere

11
A se vedea cu privire la caracterele contractului forţat, Irina Sferidan, op.cit., p.24 apud C.
Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Editura ALL, Bucureşti, 1998,
p. 33; L. Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, p. 45
____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 11
_____________________________________________________________

CAP. 1 - ASIGURAREA - CONCEPT, FUNCŢII, CLASIFICĂRI


____________________________________________________

profesională care sunt solicitate acelora care au anumite profesii (avocat,


notar, medic, contabil autorizat, operator, etc.) sau efectuează anumite
prestări de servicii (brokerii de asigurare, consignatarii, etc.) de către
asociaţiile profesionale din care fac parte sau de către anumite instituţii.
Şi în materia asigurărilor de bunuri întâlnim acest gen de asigurări a
căror încheiere este obligatorie, cum este, de pildă, obligaţia consignatarului
de a încheia un contract de asigurare pentru bunurile primite în consignaţie,
obligativitatea asigurării bunurilor culturale mobile exportate temporar etc.
În toate aceste cazuri, obligativitatea încheierii contractului de
asigurare revine numai asiguratului şi aceasta rezultă din lege.
Nerespectarea acestei obligaţii de către asigurat este sancţionată, de regulă,
cu suspendarea din activitatea profesională pe care o desfăşoară, cu
imposibilitatea încheierii unor contracte de prestări servicii, etc. Pentru
asigurător, aceste asigurări sunt totdeauna facultative, refuzul său la
încheierea unui astfel de contract nu atrage după sine nici c sancţiune,
întrucât este vorba de dreptul oricărei societăţi de asigurare de a-şi selecta
riscurile şi clienţii pe care îi asigură.
Aceste asigurări se încheie prin contracte de adeziune, în care
asigurătorul îţi stabileşte propriile condiţii de asigurare, iar asiguratul optează
în ceea ce priveşte aderarea la ele. Obligativitatea se manifestă, în aceste
situaţii, ca element exterior raportului juridic dintre asigurat şi asigurător.
Altfel spus, asiguraţii pot fi obligaţi prin lege, să încheie asigurări
facultative de bunuri, răspundere civilă sau chiar asigurări de viaţă.

____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 12
_____________________________________________________________

CAP. 1 - ASIGURAREA - CONCEPT, FUNCŢII, CLASIFICĂRI


____________________________________________________

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Definiţi activitatea de asigurare.

2. În ce constă principiul mutualităţii ?

3. Indicaţi funcţiile asigurării.

4. Clasificaţi asigurările după modul de realizare a raporturilor juridice de

asigurare.

5. Care este riscul asigurat în asigurările de viaţă?

____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 13
_____________________________________________________________
CAP.2–EVOLUŢIA SISTEMULUI MODERN AL ASIGURĂRILOR

CONŢINUT
Secţiunea I - Asigurările în Uniunea Europeană
1. Aspecte privind construcţia asigurărilor în Uniunea Europeană şi de drept comunitar al
asigurărilor
2. Directivele Uniunii Europene emise în domeniul asigurărilor
3. Pieţele europene de asigurări
4. Societăţile de asigurare şi reasigurare
Secţiunea a II-a. Sistemul asigurărilor în România
Regimul juridic actual al asigurărilor în România

OBIECTIVE
Parcurgerea acestui capitol va facilita cunoaşterea următoarelor noţiuni:
¾ asigurările în UE
¾ pieţele europene de asigurări
¾ sistemul asigurărilor şi regimul juridic al asigurărilor în România

Secţiunea I - Asigurările în Uniunea Europeană


1. Aspecte privind construcţia asigurărilor în Uniunea Europeană şi de
drept comunitar al asigurărilor 1

Principiile de bază ale asigurărilor au fost enunţate prin Tratatul de la


Roma, acestea fiind: libertatea de stabilire şi libertatea prestărilor de servicii.
Pentru consolidarea acestui domeniu au fost necesari totuşi douăzeci de ani,
trei tranşe de directive şi o serie de hotărâri importante ale Curţii de Justiţie a
Comunităţii Europene, care să jaloneze derularea acestei activităţi în noile
coordonate cconomico-geografico-politice.
În conformitate cu art. 189 al Tratatului de la Roma, Consiliul şi
Comisia Comunităţii Europene „hotărăsc asupra reglementărilor şi
directivelor, iau deciziile, formulează recomandările şi avizele" în scopul
înfăptuirii misiunii lor (reglementările, directivele, deciziile, recomandările şi
avizele fiind instrumentele juridice ale politicii comunitare).
Reglementarea are o aplicabilitate generală, este obligatorie în toate
elementele sale şi este direct aplicabilă în fiecare stat membru.

1
Elena-Maria Minea, op.cit., p.19
__________________________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 14
_____________________________________________________________
CAP.2–EVOLUŢIA SISTEMULUI MODERN AL ASIGURĂRILOR

Directiva uneşte, constituie liantul pentru toate statele membre


destinatare, în ceea ce priveşte rezultatul propus, lăsând instanţelor
naţionale competenţa în ceea ce priveşte forma şi mijloacele de obţinere a
acestuia.
Decizia este obligatorie în toate elementele sale pentru destinatarii
desemnaţi.
Recomandările şi „avizele" nu obligă, având doar caracter consultativ.
Dreptul comunitar al asigurărilor este, în principal, înfăptuit prin
intermediul directivelor, a căror procedură a fost simplificată prin Actul Unic
din 1987 2 .
Printr-o directivă adoptată în decembrie 1991 şi intrată în vigoare în ianuarie
1992 a fost înfiinţat un Comitet al Asigurărilor, alcătuit din reprezentanţi ai
statelor membre şi prezidat de aceeaşi persoană care deţine preşedinţia
Comisiei Europene.

2. Directivele Uniunii Europene emise în domeniul asigurărilor

Încă de la mijlocul deceniului ai VII-Iea din secolul trecut, Comunitatea


Europeană s-a implicat, prin instituţiile sale, în efortul de apropiere a
legislaţiilor naţionale (ale statelor membre) privitoare la reglementările din
domeniul asigurărilor, adoptând din anul 1964 şi până în prezent, numeroase
reglementări în scopul uniformizării regimului juridic căruia să i se supună
societăţile de asigurări care funcţionează în spaţiul european 3 .
România a preluat în mare măsură prevederile cuprinse în
reglementările europene, transpunându-le în legislaţia asigurărilor (adaptată
cerinţelor de integrare în Uniunea Europeană) 4 .
Directiva privitoare la reasigurări - 1964 (64/225/CEE)

2
A se vedea, în legătură cu Actul Unic European şi asupra consecinţelor adoptării acestuia
în planul directivelor comunitare, Elena-Maria Minea, op.cit., p.19 apud G. Fabian, Drept
comunitar instituţional, Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2004.
3
Ibidem, p.20,21
4
Vezi Anexa 3 a Legii nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea
asigurărilor (M. Of. nr. 148 din 10 aprilie 2000), modificată şi completată ulterior
__________________________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 15
_____________________________________________________________
CAP.2–EVOLUŢIA SISTEMULUI MODERN AL ASIGURĂRILOR

Obiectivul Directivei a fost acela de eliminare a restricţiilor vizând


libertatea de stabilire şi pe cel de oferire a serviciilor în domeniul specializat
al reasigurării.
Directiva privitoare la asigurările de automobile - 1972 (72/166/CEE;
72/430/CEEC 84/5/CEE; 90/232/CEE; 90/618/CEE).
Din anul 1972, Directiva a obligat statele membre să introducă
asigurarea obligatorie auto pentru vehiculele din teritoriu. Se cerea statelor
membre să accepte ca asigurarea să acopere orice pierdere sau alt
prejudiciu provocate în alte state membre, în concordanţă cu legile în vigoare
din ţările respective. Directiva a suprimat cecurile „carte verde" la frontiere.
Directiva din anul 1983 a extins această obligativitate cu acoperirea
daunelor provocate, la un nivel minim garantat, sporind şi protecţia victimelor
conducătorilor neasiguraţi.
În 1990 Directiva a acoperit lacunele reglementărilor precedente,
extinzând acoperirea la toţi pasagerii din vehicul.
Directiva privind asigurările „non-viaţă" - 1973 (73/239/CEE),
modificată prin Directiva Consiliului 76/580/CEE şi Directiva privind
eliminarea restricţiilor la libertatea de stabilire în domeniul activităţii de
asigurare directa, alta decât asigurarea de viaţă -1973(73/240/CEE).
Ambele Directive prezintă o importanţă deosebită, ţinta lor fiind
oferirea unui set de reglementări aplicabile tuturor statelor, care să
guverneze activitatea de supraveghere a companiilor de asigurări, altele
decât cele care furnizau asigurări de viaţă sau numai reasigurări. In acest
scop, statele membre trebuiau practic să-şi desfiinţeze propriile sisteme de
supraveghere.
Directiva vizând înfiinţarea şi funcţionarea companiilor furnizoare de
asigurări de viaţă - 1979 (77/92/CEE).
Această Directivă a fost introdusă în anul 1979, urmând aceeaşi
procedură de fond ca şi Directiva privitoare la asigurările „non-viaţă".
Obiectivul principal al acesteia a fost introducerea unui sistem statal de
autorizare care să aibă în vedere o limită de solvabilitate pentru societăţile de
asigurare (chiar dacă ea ar urma să fie diferit calculată de la stat la stat, după
__________________________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 16
_____________________________________________________________
CAP.2–EVOLUŢIA SISTEMULUI MODERN AL ASIGURĂRILOR

formule diferite); Directiva urmărea, de asemenea, să soluţioneze


divergenţele decurgând din conflictul existent între statele membre, în ceea
ce priveşte companiile de asigurare „compozite" (viaţă şi non-viaţă).
Directiva privind coasigurarea în Comunitate - 1978 (78/473/CEE).
Coasigurarea corespunde situaţiei îji care doi sau mai mulţi asigurători
se înţeleg să-şi asume şi să acopere un risc, de regulă datorită puternicelor
implicaţii financiare generate de riscul respectiv. Directiva a fost necesară
întrucât iegislaţia unor state membre nu permitea asigurătorilor din alte ţări
să participe la acoperirea riscurilor, ea fiind implementată prin diverse
măsuri, consolidate de-a lungul anilor, prin Reglementările Companiilor de
Asigurări, din anii 1994 şi 1996.
Libera prestare de servicii (L.P.S.) permite unei întreprinderi stabilite
pe teritoriul unui stat membru (stat de origine) să îşi desfăşoare activităţile pe
teritoriul unui alt stat membru (fără a avea acolo un sediu), fără discriminare
în raport cu întreprinderi similare stabilite (L.P.S., numită activă) şi, reciproc,
îi permite oricărui asigurat libertatea de a-şi alege un asigurător în cadrul
Pieţei comune (L.P.S., numită pasivă).
Directiva L.P.S. în asigurarea de daune (88/357/CEE).
Câmpul de aplicare al acestei Directive s-a limitat doar la asigurările
de daune, fiind expres excluse anumite ramuri specifice.
Directiva Licenţă unică pentru asigurare non-viaţă. (92/49/CEE) şi
Directiva Licenţă unică pentru asigurare viaţă (92/96/CEE).
Cele două Directive care au instituit sistemul „licenţă unică" au intrat în
vigoare la 1 iulie 1994, permiţând companiilor de asigurări agreate de către
statul membru de origine, unde îşi au sediul social, să opereze prin
intermediul libertăţii de stabilire (agenţie sau sucursală) ca şi în virtutea
libertăţii prestărilor de servicii, în toate celelalte ţări membre ale Comunităţii
europene, pe baza singurului control, agreement, şi a regulilor practicate în
statele de origine (home country control). Acest regim face din ţara de origine
a societăţii de asigurare singurul garant al bunei funcţionări a libertăţilor
comunitare.

__________________________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 17
_____________________________________________________________
CAP.2–EVOLUŢIA SISTEMULUI MODERN AL ASIGURĂRILOR

3. Pieţele europene de asigurări


Statele grupate în Uniunea Europeană au pus bazele unei pieţe unice
a asigurărilor, în scopul de a-şi armoniza legislaţiile în ceea ce priveşte
contractul, răspunderea civilă şi fiscalitatea.
Principalele trei pieţe europene sunt: Germania, Marea Britanie şi
Franţa. Alte ţări din Europa de Vest deţin o piaţă al cărei dinamism
depăşeşte de mult graniţele naţionale: Elveţia, Ţările de Jos, Italia, Suedia 5 .
Pieţele Europei de Sud sunt cele a căror evoluţie este cea mai rapidă:
Spania, Portugalia. Ţările Europei de Est, în tranziţie de la o economie
etatizată la o economie mai liberală, cunoscând profunde transformări, o
creştere remarcabilă, dar însoţite de însemnate tulburări. Majoritatea
grupurilor europene de asigurări şi-au făcut din plin simţită prezenţa în
străinătate, devenind veritabile „multinaţionale".
Pieţele europene au evoluat impresionant în ultimii treizeci de ani,
cunoscând nu doar o creştere susţinută, ci determinând totodată transformări
profunde, esenţiale la nivelul legislaţiilor naţionale, în special la insistenţele
permanente ale Autorităţii de la Bruxelles. Chiar şi ţările nemembre ale
Uniunii Europene şi-au găsit surse de inspiraţie legislativă în Directivele
europene cu privire la pieţele de asigurări, din cel puţin două motive: unele,
aspirând la calitatea de membru al Uniunii şi pregătindu-se pentru aceasta,
şi-au ajustat în avans legislaţia pentru acest moment; altele au apreciat că
metodele de control şi principiile liberale cuprinse în Directivele de la
Bruxelles servesc deopotrivă interesele asiguraţilor şi pe cele ale
asigurătorilor, fiind de natură a permite o dezvoltare armonioasă a acestor
pieţe de asigurări 6 .

5
Elena-Maria Minea, op.cit., p.27: Principalele grupuri de asigurări europene au fost în 1996:
„Allianz", Germania, cu o cifră de afaceri de 338 miliarde franci; „AXA UAP", Franţa, cu o
cifră de afaceri de 331 miliarde franci; „Zurich", Elveţia, cu 220 miliarde franci; „Generali",
Italia, cu 180 miliarde franci; „Winterthur", Elveţia, cu 103 miliarde franci; „Caisse Naţionale
de Prevoyance", Franţa, cu 100,5 miliarde franci; „Prudentiaf”, Marea Britanie, cu 94 miliarde
franci; „Royal & Sun Alliance", Marea Britanie, cu 85 de miliarde franci; „Commercial Union",
Marea Britanie, cu 82 miliarde franci şi ING, Ţările de Jos (Belgia şi Olanda), cu 75 miliarde
franci
6
Ibidem, p.28
__________________________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 18
_____________________________________________________________
CAP.2–EVOLUŢIA SISTEMULUI MODERN AL ASIGURĂRILOR

Numărul companiilor de asigurări în Europa a înregistrat o creştere


începând cu anul 1992 7 . Trebuie menţionat că acestea reprezintă numărul
entităţilor legal constituite în aceste ţări, în timp ce multe dintre ele operează
pe piaţă ca grupuri de companii de asigurări. Cele 4.868 companii din
Uniunea Europeană reprezintă, de fapt, cel mult 1500-2000 de grupuri de
asigurări în total. De asemenea, multe dintre aceste companii nu sunt
operaţionale, ci sunt doar create pentru a aştepta oportunităţi de afaceri
pentru a începe activitatea." 8 Aceste cifre nu includ şi companiile mutuale
mici care sunt în număr mare, dar cu un volum limitat al afacerilor care nu se
supun directivelor Uniunii Europene.
Cea mai veche şi mai mare piaţă internaţională de asigurări şi
reasigurări se găseşte la Londra. Ea s-a născut şi s-a dezvoltat ca o piaţă
internaţională a asigurărilor şi reasigurărilor din piaţa internaţională a
asigurărilor directe, ajungând să deţină o poziţie de monopol şi să influenţeze
mersul afacerilor, practica şi condiţiile de asigurare şi reasigurare pe toate
celelalte pieţe din lume. Piaţa Londrei este puternic internaţională, aici
tranzacţionându-se asigurări venite din toată lumea, aproape trei sferturi din
numărul companiilor de asigurări şi reasigurări care activează fiind companii
străine, dintre cele mai mari din lume.
După prăbuşirea regimului comunist la sfârşitul anilor '80, ţările
Europei de Est şi Rusia au fost scenele unor bulversări politice, economice şi
sociale care au marcat profund activitatea de asigurare, întreprinderile
aparţineau statului, patrimoniile erau limitate, la fel ca şi nevoile de
prevedere, din moment ce acestea erau în mare parte acoperite prin sistemul
public, astfel încât asigurările aveau un câmp limitat de extindere.
Dărâmarea monopolului sistemului public şi privatizarea unui număr mare de
întreprinderi, ca şi restrângerea întinderii acoperirii programelor de prevedere
publică au crescut puternic nevoia de asigurare. Introducerea noilor metode
de contabilitate şi gestiune au determinat întreprinderile care au rămas în
proprietatea statului să solicite protecţie prin asigurare. Pentru a răspunde

7
Violeta Ciurel, op.cit., p.75
8
peste 100 în Marea Britanie
__________________________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 19
_____________________________________________________________
CAP.2–EVOLUŢIA SISTEMULUI MODERN AL ASIGURĂRILOR

acestor nevoi s-au pus bazele unor companii noi, în primul rând ca urmare a
iniţiativelor salariaţilor din vechile monopoluri de stat. În acest sens,
asigurările au cunoscut o dezvoltare constantă pe parcursul secolelor
trecute, dar ritmul accelerat al dezvoltării lor a fost înregistrat în secolul al
XX-lea.

4. Societăţile de asigurare şi reasigurare


Actorii implicaţi pe scena pieţelor internaţionale ale asigurărilor şi
reasigurărilor sunt:
- purtătorii specializaţi ai riscului, asigurătorii şi reasiguratorii, care
oferă protecţie clienţilor lor;
- intermediarii, din categoria cărora cei mai importanţi sunt brokerii de
asigurare (persoane juridice) ce acţionează ca reprezentanţi ai solicitanţilor
de asigurări sau reasigurări, alături de care funcţionează o altă categorie,
formată din agenţii de asigurare, care oferă clienţilor poliţele unui anumit
asigurător;
- societăţile care oferă servicii specializate asociate activităţii de
asigurare, cum ar fi: constatatori, evaluatori, lichidatori de daune,
consultanţi în domeniul managementului de risc etc.
Grupându-se pe două categorii, societăţile de asigurări se pot
constitui sub diferite moduri. Legislaţia în vigoare şi literatura de specialitate
consacră următoarele tipuri de societăţi, luând în considerare particularităţile
acestora în ceea ce priveşte forma de constituire a companiei, capitalurile
proprii, relaţiile specifice care se stabilesc etc.
Reasigurarea joacă un rol esenţial în lumea asigurărilor, fiind
indispensabilă cvasitotalităţii claselor de asigurări. Preocuparea esenţială a
asigurătorilor este menţinerea stabilităţii financiare, ei fiind obligaţi să-şi
desfăşoare activitatea astfel încât să-şi onoreze obligaţiile pe care şi le
asumă faţă de asiguraţi, integral, pe seama primelor de asigurare pe care le
încasează, fapt care îi determină să recurgă la asigurare 9 .

9
Elena-Maria Minea, op.cit., p.40
__________________________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 20
_____________________________________________________________
CAP.2–EVOLUŢIA SISTEMULUI MODERN AL ASIGURĂRILOR

Serviciul oferit de reasigurator pentru asigurător este similar celui


oferit de asigurător asiguratului său, deţinătorul poliţei de asigurare.
Reasiguratorii permit transferul riscului către ei sau, după caz, împart riscul
între ei, asigurând astfel întărirea poziţiei asigurătorului faţă de asiguratul său
prin susţinerea transferului riscurilor pe o largă şi modernă scală
internaţională. Reasigurarea protejează asigurătorul direct, dând mai multă
siguranţă asiguratului din poliţa originală 10 .

Secţiunea a II-a. Sistemul asigurărilor în România


Regimul juridic actual al asigurărilor în România

În prezent, cadrul legislativ este constituit din Legea nr. 136/1995


privind asigurările şi reasigurările în România, Legea nr. 32/2000 privind
activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor, hotărâri de guvern,
norme emise de Ministerul Finanţelor Publice şi ordine emise de preşedintele
Comisiei de Supravegherea Asigurărilor.
Societăţile din domeniul asigurărilor se pot constitui ca: societăţi pe
acţiuni şi/sau societăţi mutuale, companii de asigurare din state membre ale
Uniunii Europene, sucursale aparţinând unor societăţi mamă guvernate de
legile dintr-un stat terţ, filiale ale unor asigurători sau reasiguratori din state
terţe, precum şi companiile europene pe acţiuni care activează în domeniul
asigurărilor şi reasigurărilor. Toate aceste forme asociative trebuie să fie
autorizate, potrivit legii, de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor
(CSA) 11 .
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor este autoritatea
administrativă autonomă de specialitate, cu personalitate juridică, având
atribuţii de supraveghere şi control cu privire Ia modul în care sunt aplicate
prevederile legale incidente în domeniul asigurărilor.

10
Elena-Maria Minea, op.cit., p. 41, apud Gh. Caraiani, M. Tudor, Teoria şi practica
contractului de reasigurare, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 7-8.
11
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, care este în prezent autoritatea naţională în
domeniul asigurărilor, înlocuieşte Oficiul de Supraveghere a Activităţii de Asigurare şi
Reasigurare care a funcţionat în cadrul Ministerului Finanţelor. In continuare, pentru uşurinţa
exprimării, ori de câte ori ne vom referi la Comisia de Supravegherea Asigurărilor, vom
utiliza prescurtarea CSA.
__________________________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 21
_____________________________________________________________
CAP.2–EVOLUŢIA SISTEMULUI MODERN AL ASIGURĂRILOR

Legiuitorul conferă atribuţii largi de putere acestei instituţii care


tutelează asigurările, în scopul controlării, orientării sau modificării textelor
contractelor de asigurare, condiţiilor garanţiilor acordate asiguraţilor şi, mai
apoi, tarifelor la care sunt vândute aceste garanţii. Justificarea acestei puteri
deţinute de CSA este triplă 12 :
- este vorba, în primul rând, de protecţia de care trebuie să beneficieze
asiguraţii, în special particularii neprofesionişti, împotriva clauzelor abuzive,
care sunt expresia unor garanţii iluzorii sau fără efect, precum şi împotriva
tarifelor exagerat de ridicate.
- respectarea ordinii publice justifică intervenţia administraţiei, care
trebuie să verifice dacă sunt aplicate ad literam textele de lege care impun
interdicţii sau, dimpotrivă, obligaţii de asigurare, respectiv inserarea de
clauze obligatorii.
- în fine, administraţia (statul) are obligaţia de a veghea la bunăstarea
financiară pe termen lung a asigurătorilor, fapt ce poate implica interzicerea
unor condiţii de asigurare foarte favorabile asiguraţilor; un exemplu tipic l-au
constituit garanţiile de mare interes pe care asigurătorii care au încheiat
asigurări Viaţă au fost tentaţi să Ie promită clienţilor lor, pentru a-i ajuta pe
proprii vânzători de asemenea poliţe să-şi crească cifra de afaceri.
Structura portofoliului societăţilor de asigurare-reasigurare,
autorizate potrivit legii române, cuprinde asigurări de viaţă şi asigurări
generale (non-viaţă), obligatorii sau facultative, care pot fi grupate astfel:
- asigurări de viaţă;
- asigurări de persoane, altele decât cele de viaţă;
- asigurări de autovehicule;
- asigurări maritime şi de transport;
- asigurări de incendiu şi alte pagube la bunuri;
- asigurări de răspundere civilă;
- asigurări de credite şi garanţii;
- asigurări de pierderi financiare din riscuri asigurate;
- asigurări agricole.
12
Elena-Maria Minea, op.cit.,p.49
__________________________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 22
_____________________________________________________________
CAP.2–EVOLUŢIA SISTEMULUI MODERN AL ASIGURĂRILOR

Dintre aceste categorii de asigurări, cele mai frecvent practicate sunt:


asigurările de viaţă, asigurările generale (altele decât cele de viaţă), precum
şi asigurările obligatorii (asigurarea de răspundere civilă auto).
Asigurarea de viaţă a fost instituită pentru indemnizarea
suplimentară a persoanelor (peste sumele cuvenite din sistemul asigurărilor
sociale) în situaţia îmbolnăvirii sau decesului lor, în scopul asigurării unui
nivel de viaţă decent asiguratului, respectiv familiei sale. Prin încheierea unui
asemenea contract, asigurătorul se obligă, în schimbul primelor de asigurare
încasate de la o persoană fizică, să plătească asiguratului sau beneficiarului
(beneficiarilor) de asigurare o sumă determinată, în cazul în care acesta ar
deceda sau ar supravieţui peste limita menţionată în contract.
Asigurările de viaţă pot fi individuale (când se asigură o singură
persoană) sau de grup (când se asigură şi membrii familiei, spre exemplu, în
asigurarea familială).
În ceea ce priveşte asigurările de viaţă, asigurătorii care le practică
trebuie să ţină conturi distincte pentru această categorie, să înregistreze
toate veniturile şi cheltuielile aferente asigurărilor de viaţă în conturi separate,
care să constituie şi să aparţină unui fond de asigurări distinct, numit prin
lege „fondul asigurărilor de viaţă".
Asigurările generale - asigurările de persoane, altele decât cele de
viaţă, cuprind asigurările de accidente (care au drept scop protecţia
persoanelor fizice de consecinţele nefaste ale unor evenimente neprevăzute
care le afectează viaţa) şi asigurările de boală.
Calitatea persoanelor asigurate poate fi aceea de: conducător de
autovehicule, persoană care poate fi legal transportată (într-un autovehicul)
pasager într-o aeronavă, personal navigant profesionist, personal nenavigant
angajat, elev din aeronautica civilă, sportiv din cadrul aeronauticii sportive,
manager al unei firme, ele.
Asigurarea poate viza fie o persoană, fie întreaga familie a acesteia
(asigurare familială de accidente).

__________________________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 23
_____________________________________________________________
CAP.2–EVOLUŢIA SISTEMULUI MODERN AL ASIGURĂRILOR

Relativ la asigurările generale, este de menţionat mai întâi faptul că


asigurătorii au obligaţia să constituie şi sa menţină, potrivit legii, următoarele
rezerve tehnice:
- rezerva de prime - calculată lunar prin însumarea cotelor părţi din primele
nete subscrise, aferente perioadelor neexpirate ale contractelor de asigurare,
astfel încât diferenţa dintre volumul primelor nete subscrise şi această
rezervă să reflecte primele nete alocate părţii din riscurile expirate la data
calculării;
- rezerva de daune - creată şi actualizată lunar, în baza estimărilor pentru
avizările de daune primite de asigurător, astfel încât fondul creat să fie
suficient pentru acoperirea plăţii acestor daune;
- rezerva de daune neavizate - creată şi ajustată cel puţin la încheierea
exerciţiului financiar, pentru daunele produse, dar neavizate;
- rezerva de catastrofă - destinată acoperirii despăgubirilor aferente
daunelor de natură catastrofală;
- rezerva pentru riscuri neexpirate - se calculează pe baza estimării
daunelor ce vor apărea, după închiderea exerciţiului financiar, aferente
contractelor de asigurare încheiate înainte de acea dată, în măsura în care
valoarea estimată a acestora depăşeşte suma rezervei de prime şi a primelor
care urmează să se mai încaseze la aceste contracte;
- rezerva de egalizare - se creează în anii cu rezultate tehnice favorabile
pentru constituirea surselor de acoperire a daunelor în anii în care rezervele
tehnice vor fi nefavorabile.
O ramură deosebit de importantă a asigurărilor o constituie
asigurarea de răspundere civilă 13 . Prin acest tip de asigurare se urmăreşte
acoperirea prejudiciului cauzat de asigurat (şi pentru care răspunde, în baza
legii) unor terţe persoane păgubite şi, de asemenea, plata cheltuielilor făcute
de asigurat în procesul civil. Prin contractul de asigurare se poate cuprinde în
asigurare şi răspunderea civilă a altor persoane decât a celei care a încheiat
contractul.

13
Elena-Maria Minea, op.cit., p.53
__________________________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 24
_____________________________________________________________
CAP.2–EVOLUŢIA SISTEMULUI MODERN AL ASIGURĂRILOR

Avantajul încheierii unui asemenea contract este uşor de sesizat:


îndeplinirea obligaţiilor contractuale, prin plata primelor de asigurare, pune la
adăpost patrimoniul asiguratului de urmărirea lui pe cale judiciară în cazul în
care se produc pagube şi totodată indemnizarea promptă şi integrală a
păgubitului pentru daunele suferite.
Sporirea numărului de asigurări de acest tip a fost determinată mai
ales de înmulţirea şi modernizarea mijloacelor de transport terestre, aeriene
şi navale, care a dus la o frecvenţă mai mare a accidentelor care, la rândul
lor, au antrenat importante pagube umane şi materiale. Toate acestea au
condus la introducerea, pe scară largă şi la nivel internaţional, a asigurărilor
de răspundere civilă auto, sub forma obligatorie sau facultativă.
Pentru antrenarea răspunderii civile trebuie îndeplinite cumulativ
următoarele condiţii:
- asiguratul trebuie să fi săvârşit o faptă ilicită;
- să se facă dovada existenţei unui prejudiciu;
- să existe un raport de cauzalitate între fapta ilicită a asiguratului (care a
produs accidentul) şi prejudiciul cauzat unui terţ (păgubitul);
- fapta să fi fost săvârşită cu vinovăţie 14 .
Lipsa îndeplinirii uneia dintre aceste condiţii face imposibilă
antrenarea răspunderii civile, prejudiciile neputând fi acoperite în temeiul
asigurării de răspundere civilă.
Din punct de vedere juridic, după modul de reglementare, asigurările
de răspundere civilă se împart în asigurări obligatorii şi facultative.
Singura asigurare obligatorie reglementată în ţara noastră este
asigurarea de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de
autovehicule, precum şi tramvaie 15 , toate celelalte forme de asigurare fiind

14
Elena-Maria Minea, op.cit., p.54 apud L. Pop, op.cit.; în legătură cu precizarea calităţii
procesuale a asigurătorului în procesul penal, a se vedea Decizia nr. 1 din 28 martie 2005 cu
privire la aplicarea dispoziţiilor art. 54 alin. (4) şi ale art. 57 din Legea nr. 136/1995 privind
asigurările şi reasigurările în România, pronunţată de Î.C.C.J. (M. Of. nr. 503 din 14 iunie
2005).
15
A se vedea art. 4 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România,
(M. Of. nr. 303 din 29 decembrie 1995), modificată şi completată prin Legea nr. 172/2004
(M. Of. nr. 473 din 26 mai 2004) şi prin O.U.G. nr. 61/2005 (M. Of. nr. 562 din 30 iunie 2005).
__________________________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 25
_____________________________________________________________
CAP.2–EVOLUŢIA SISTEMULUI MODERN AL ASIGURĂRILOR

facultative 16 . Obligativitatea asigurării de răspundere civilă susmenţionată


rezidă în faptul că, în România, numărul de autovehicule a crescut foarte
mult şi, implicit, a crescut numărul accidentelor de circulaţie şi numărul
victimelor acestora. Legislaţia în vigoare vizează cvasitotalitatea persoanelor
fizice şi juridice deţinătoare de autovehicule supuse înmatriculării la noi.
Persoanele care intră în ţară cu autovehicule înmatriculate în
străinătate se consideră asigurate dacă: a) posedă documente internaţionale
valabile pe teritoriul României; b) numărul de înmatriculare atestă existenţa
asigurării încheiate între Biroul asigurătorilor de autovehicule din România şi
Biroul asigurătorilor de autovehicule din ţara de origine.
Deţinătorii de autovehicule care intră pe teritoriul României cu mijloace
de transport înmatriculate în străinătate, care însă nu sunt asigurate sau
asigurările acestora expiră în timpul cât se află pe teritoriul ţării noastre, sunt
obligate să plătească anticipat şi integral primele de asigurare pentru
perioada cât autovehiculul neasigurat se află în România. Plata primelor de
asigurare se face fie la intrarea autovehiculului pe teritoriul României, la
punctele de trecere a frontierei (în cazul autovehiculelor neasigurate), fie cel
mai târziu în ultima zi de valabilitate a documentelor de asigurare, la unităţile
teritoriale ale asigurătorilor autorizaţi (în cazul autovehiculelor ale căror
asigurări expiră în timpul cât se află pe teritoriul ţării noastre).
Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este
obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare, pentru cheltuieli de judecată
persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin
avarierea sau distrugerea de bunuri. Despăgubirile se acordă şi în cazul în
care cel care conducea autovehiculul răspunzător de producerea
accidentului este o altă persoană decât asiguratul.

16
Deşi sunt facultative, unele forme de asigurare trebuie încheiate, aceasta fiind condiţia
derulării unor raporturi juridice cu conţinut economic; de exemplu, pentru obţinerea unui
împrumut (credit) bancar este necesară depunerea unei garanţii, iar dacă obiectul garanţiei
este un bun mobil sau imobil, acesta va trebui să fie asigurat pe întreaga perioadă de
derulare a contractului de împrumut, respectiv până când respectivul bun iui mai constituie
garanţie.

__________________________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 26
_____________________________________________________________
CAP.2–EVOLUŢIA SISTEMULUI MODERN AL ASIGURĂRILOR

Despăgubirile se plătesc şi atunci când persoanele păgubite nu au


domiciliul, reşedinţa sau sediul în România.
În cazul în care pentru acelaşi deţinător de autovehicul, la data
producerii accidentului, există mai multe asigurări valabile, despăgubirea se
suportă în părţi egale de către toţi asigurătorii. Despăgubirile se stabilesc pe
baza convenţiei dintre asigurat, persoana păgubită şi asigurător sau, în cazul
în care nu s-a ajuns la o înţelegere între aceştia, prin hotărâre
judecătorească pronunţată în România. Nicio convenţie între asigurat şi
persoana păgubită, încheiată în condiţiile legii, nu-l obligă pe asigurător la
plata despăgubirilor.
Despăgubirile se plătesc de către asigurător nemijlocit persoanelor
fizice sau juridice păgubite, în măsura în care acestea nu au fost despăgubite
de asigurat.
Despăgubirile nu pot fi urmărite de creditorii asiguratului.
Există câteva situaţii, prevăzute expres de lege, în care asigurătorul îşi
poate recupera despăgubirile acordate de la persoana răspunzătoare de
producerea pagubei:
- accidentul a fost produs cu intenţie;
- accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de
dispoziţiile legale;
- accidentul a fost produs în intervalul de timp în care autorul infracţiunii
săvârşite cu intenţie încerca să se sustragă de la urmărire;
- persoana care a produs paguba a condus autovehiculul fără acordul
asiguratului.

__________________________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 27
_____________________________________________________________
CAP.2–EVOLUŢIA SISTEMULUI MODERN AL ASIGURĂRILOR

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Numiţi actorii implicaţi pe scena pieţelor internaţionale ale asigurărilor

şi reasigurărilor.

2. Care este rolul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor în România ?

3. Numiţi structura portofoliului de asigurări din România.

4. În ce constă plata primelor de asigurare?

5. În ce caz se acordă despăgubirile asiguratorului?

__________________________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 28
CAP. 3 - ÎNCHEIEREA, INTERPRETAREA ŞI LEGEA
APLICABILĂ CONTRACTULUI DE ASIGURARE
____________________________________________________

CONŢINUT
Secţiunea I - Formarea contractului de asigurare
1. Definiţia şi caracterele juridice ale contractului de asigurare
2. Părţile contractului în asigurarea de bunuri
2.1. Asiguratul
2.2. Asigurătorul
3. Intermediarii în asigurare
3.1. Agentul de asigurare
3.2. Brokerul de asigurare
4. Încheierea propriu-zisă a contractului de asigurare de bunuri
4.1. Informarea asiguratului înainte de încheierea contractului
4.2. Informarea asigurătorului înainte de încheierea contractului
4.3. Acceptarea ofertei de a contracta şi momentul încheierii contractului
5. Conţinutul contractului de asigurare de bunuri
Secţiunea a II-a Interpretarea contractului de asigurare de bunuri

OBIECTIVE
Parcurgerea acestui capitol va facilita cunoaşterea următoarelor noţiuni:
¾ definiţia şi caracterele juridice ale caracterului de asigurare
¾ părtile contractului în asigurarea de bunuri
¾ agentul şi brokerul de asigurare
¾ încheierea propriu – zisă a contractului de asigurare de bunuri
¾ conţinutul contractului de asigurare de bunuri
¾ interpretarea şi legea aplicabilă contractului de asigurare de bunuri

Secţiunea I - Formarea contractului de asigurare


1. Definiţia şi caracterele juridice ale contractului de asigurare

Definiţia contractului de asigurare


În conformitate cu dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 136/1995, contractul
de asigurare este convenţia prin care "asiguratul se obligă să plătească o
primă asigurătorului, iar acesta se obligă ca, la producerea riscului asigurat,
să plătească asiguratului, beneficiarului asigurării sau terţului păgubit,
despăgubirea sau suma asigurată, denumită în continuare indemnizaţie,
rezultată din contractul de asigurare încheiat în condiţiile prezentei legi, în
limitele şi la termenele convenite".

____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 29
CAP. 3 - ÎNCHEIEREA, INTERPRETAREA ŞI LEGEA
APLICABILĂ CONTRACTULUI DE ASIGURARE
____________________________________________________
Din analiza acestei dispoziţii normative se desprinde concluzia că
legiuitorul român a înţeles să definească contractul de asigurare prin prisma
celor mai importante obligaţii ce revin părţilor, anume plata primei de către
asigurat şi plata indemnizaţiei de asigurare de către asigurător 1 .

Caracterele juridice ale contractului de asigurare


Contractul de asigurare este un contract numit, a cărui specificitate
este subliniată de existenţa unei legislaţii particulare. Este o convenţie
reglementată de lege, încheiată între o societate de asigurare şi o persoană
fizică sau juridică, prin care asigurătorul acceptă să preia asupra sa o serie
de riscuri la care este expus asiguratul, în condiţiile stipulate în contract.
Respectând principiul autonomiei de voinţă, contractul de asigurare
are un caracter consensual, fiind încheiat în mod valabil numai prin acordul
de voinţă al părţilor, fără să fie necesară îndeplinirea unei anumite condiţii de
formă pentru validitatea actului juridic. Legea nr. 136/1995 cere ca actul să
îmbrace forma scrisă, interzicând proba cu martori a respectivului contract,
chiar dacă există un început de dovadă scrisă (art. 10 din lege).
Contractul de asigurare are caracter sinalagmatic. Asiguratul plăteşte
prima de asigurare cu scopul de a fi despăgubit la producerea sinistrului, iar
asigurătorul îşi asumă preluarea riscului la care este expus asiguratul,
întrucât din primele încasate constituie un fond tocmai pentru a acoperi
aceste riscuri, pe baza principiului mutualităţii.
Deoarece asigurătorul îşi va executa obligaţia asumată prin contract
numai după producerea evenimentului asigurat, fenomen viitor şi imprevizibil,
caracterul interdependent al obligaţiilor prezintă anumite particularităţi.
Drepturile si obligaţiile celor două părţi pot fi împărţite în raport cu data
producerii evenimentului asigurat în două grupe: drepturi şi obligaţii pe care
le au părţile contractului de asigurare până la data ivirii riscului asigurat şi
drepturi şi obligaţii pe care le au asiguratul şi asigurătorul, după producerea
prejudiciului.

1
Irina Sferidan, op.cit., p.26,27
____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 30
CAP. 3 - ÎNCHEIEREA, INTERPRETAREA ŞI LEGEA
APLICABILĂ CONTRACTULUI DE ASIGURARE
____________________________________________________
Pornind de la această distincţie în ceea ce priveşte drepturile şi
obligaţiile părţilor în raport cu momentul producerii riscului, se poate observa
că asiguratul este cel care trebuie să-şi îndeplinească mai întâi obligaţiile
contractuale asumate, deoarece reciprocitatea obligaţiilor, esenţială în
contractele sinalagmatice, nu va putea funcţiona decât în măsura în care
asiguratul şi-a executat îndatorirea principală izvorâtă din contract, constând
în plata primei de asigurare.
Contractul de asigurare este unic pentru întreaga sa durată, chiar
dacă modul de plată a primei este divizat în mai multe perioade de asigurare.
Din această cauză, calculul primei anuale se face raportat la întreaga
perioadă de asigurare, iar condiţiile stabilite în momentul încheierii sale se
menţin pe întreaga sa durată.
Contractul de asigurare este considerat un contract cu executare
succesivă, cu motivarea că executarea acestei convenţii nu are loc dintr-o
dată, printr-o singură prestaţie. Dimpotrivă, asigurătorul continuă în mod
constant să acorde protecţie asiguratului, prin acoperirea eventualului risc,
iar asiguratul este obligat a plăti primele la termenele stabilite. Ambele părţi
sunt ţinute a-şi îndeplini necontenit obligaţiile ce le revin din contract, până la
expirarea acestuia.
Contractul de asigurare are caracter oneros, întrucât fiecare parte
urmăreşte obţinerea unui folos patrimonial. Asiguratul urmăreşte să obţină o
protecţie din partea asigurătorului, exprimată prin despăgubire sau sumă
asiguraţii, iar asigurătorul urmăreşte, la rândul său, obţinerea unor beneficii,
în cazul în care riscul nu se produce.
Caracterul oneros al contractului nu împiedică existenţa unei
liberalităţi din partea asiguratului către terţul beneficiar, în special în
asigurările de bunuri care îmbracă forma stipulaţiei pentru altul. Intenţia
liberală priveşte raportul dintre contractantul asigurării şi beneficiar şi nu
raportul dintre asigurat şi asigurător.
Contractul de asigurare are un caracter aleatoriu. Aşa cum am
precizat deja, incertitudinea priveşte realizarea evenimentului vizat. Riscul
preluat in sarcina sa de către asigurător este un eveniment viitor, imprevizibil,
____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 31
CAP. 3 - ÎNCHEIEREA, INTERPRETAREA ŞI LEGEA
APLICABILĂ CONTRACTULUI DE ASIGURARE
____________________________________________________
independent de voinţa părţilor. La încheierea contractului nici una din părţi nu
poate şti în ce măsură va avea un câştig sau va suferi o pierdere de pe urma
derulării acestui contract. Incertitudinea riscului se poate referi la faptul
producerii lui (implicit şi la momentul producerii) caz specific asigurărilor
generale sau de non-viaţă, sau numai la momentul producerii sale, situaţie
specifica asigurărilor de viaţă, când faptul producerii (decesul) este de
necontestat.
Contractul de asigurare este un contract de adeziune. Clauzele
contractului sunt stabilite numai de către una din părţi, respectiv de către
asigurător, iar cealaltă parte, adică asiguratul, nu are posibilitatea decât să
adere sau nu la acestea. Aceasta nu influenţează caracterul consensual,
întrucât contractul nu se încheie decât dacă asiguratul este de acord cu
clauzele stabilite de asigurător.

2. Părţile contractului în asigurarea de bunuri


De principiu, contractul de asigurare se încheie între două părţi,
asiguratul si asigurătorul.
Contractul de asigurare poate fi încheiat prin participarea directă a
părţilor sau indirect, prin intermediari şi anume agenţi sau brokeri de
asigurare. De asemenea, contractul de asigurare, poate face obiectul unei
gestiuni de afaceri, care, dacă este utilă, îl va obliga pe proprietarul bunului
faţă de asigurător.

2.1. Asiguratul
Calitatea de asigurat o poate avea orice persoană fizică sau juridică
care are un interes în ce priveşte protecţia pe care o oferă asigurătorul la
producerea unui risc ce îi afectează patrimoniul. Art. 25 din Legea nr.
136/1995, dispune imperativ că, în asigurarea de bunuri, asiguratul trebuie
să aibă un interes cu privire la bunul asigurat. Prin urmare, asiguratul este
totdeauna persoana asupra patrimoniului căreia planează riscul.

____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 32
CAP. 3 - ÎNCHEIEREA, INTERPRETAREA ŞI LEGEA
APLICABILĂ CONTRACTULUI DE ASIGURARE
____________________________________________________
Singura condiţie cerută de lege este ca persoana care doreşte a fi
asigurată să aibă un interes cu privire la bunul asigurat. În doctrină 2 ,
interesul asigurabil este privit numai într-o accepţiune economică, fiind
valoarea patrimonială supusă pierderii în cazul producerii riscului şi care se
justifică prin relaţia care există între o persoană şi obiectul asigurării.
Cerinţa unui interes asigurabil se explică prin scopul evitării
transformării contractului de asigurare într-o operaţiune speculativă. Numai
acela care suferă o pierdere în urma producerii unui anume risc trebuie să fie
îndreptăţit a fi despăgubit. Existenţa interesului asigurabil este necesară
pentru a respecta şi aplica un mare principiu al asigurărilor de bunuri,
principiul despăgubirii. Asigurarea trebuie să ofere o compensare pentru
pagubele suferite şi nici într-un caz să reprezinte o sursă de îmbogăţire
pentru asiguraţi 3 .
Proprietarul. În primul rând, calitatea de asigurat aparţine, fără nici o
îndoială proprietarului, adică acelei persoane fizice sau juridice în patrimoniul
căreia se găseşte bunul care prezintă interes asigurabil.
De asemenea, oricare dintre soţi poate încheia un contract de
asigurare cu privire la un bun comun, pe baza prezumţiei legale a mandatului
tacit reciproc la încheierea actelor de administrare, prevăzut de art. 35 alin.1
Codul familiei.
Posesorul. Referitor la posibilitatea posesorului de a încheia o
asigurare cu privire la bunul pe care îl stăpâneşte, în doctrină s-a arătat că
prezumţia de proprietate pe care o generează posesia, poate fi dovada
interesului asigurabil al posesorului. S-a subliniat faptul că numai posesorul
de bună-credinţă poate asigura fructele bunului posedat. 4
Uzufructuarul. Cel care are un interes asigurabil este nudul
proprietar, deoarece lucrul piere pentru proprietar, iar nu pentru uzufructuar.
Locatarul. Acesta nu poate avea interes asigurabil, deoarece el are
doar o simplă obligaţie de întreţinere a lucrului, cu consecinţa efectuării

2
Irina Sferidan, op.cit., p.33 apud V. Ciurel, op.cit., p. 182
3
Eadem
4
Irina Sferidan, op.cit., p.33 apud C. Iliescu, op. cit., p. 32.
____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 33
CAP. 3 - ÎNCHEIEREA, INTERPRETAREA ŞI LEGEA
APLICABILĂ CONTRACTULUI DE ASIGURARE
____________________________________________________
numai a reparaţiilor locative, astfel că reparaţiile capitale revin în exclusivitate
locatorului, aşa cum rezultă din prevederile art. 1448 C. civil. Având în
vedere că în cazul deteriorării bunului dat în locaţie, cheltuielile de reparaţie
revin totdeauna locatorului, interesul patrimonial în vederea asigurării
împotriva unor riscuri ce pot fi cuprinse în ideea de forţă majoră, aparţine
totdeauna acestuia, iar nu locatarului. 5
Antreprenorul. În cadrul contractului de antrepriză, antreprenorul
suportă riscul lucrului în calitatea sa de proprietar. Potrivit art. 1479 C. civ.
"Când lucrătorul dă materia, dacă lucrul piere, fie în orice chip, înainte de a
se fi trădat, dauna rămâne în sarcina sa...", deoarece el rămâne proprietarul
materialelor până la predarea lucrării clientului şi suportă pagubele rezultate
din pieirea lor. În calitate de proprietar, antreprenorul este titular al interesului
asigurabil într-o asigurare de bunuri. Riscul contractului este suportat în toate
cazurile de antreprenor, deoarece s-a obligat pe riscul său, potrivit art. 1479
şi 1481 C. civ, astfel că, în urma încheierii unei asigurări de bunuri,
asigurătorul îl va despăgubi ori de câte ori predarea lucrării executate devine
imposibilă datorită cazului fortuit sau forţei majore.
Comodatarul. Interesul asigurabil al comodatarului există în toate
situaţiile în care, prin lege, riscul deteriorării sau pieirii fortuite a bunului dat în
folosinţa gratuită, cade în sarcina sa, ca de exemplu: întrebuinţează lucrul
contrar destinaţiei stabilite prin convenţie sau determinate prin natura lui,
prelungeşte folosinţa şi după scadenţă şi nu dovedeşte că lucrul ar fi pierit şi
la comodant, ar fi putut salva lucrul împrumutat înlocuindu-l cu un bun al său
sau a salvat lucrul său, lăsând să piară cel împrumutat, sau atunci când
lucrul a fost evaluat în momentul contractării), precum şi în cazurile în care îşi
asumă prin contract riscul tuturor evenimentelor fortuite.
Împrumutatul. Într-un împrumut de consumaţie, împrumutatul poate
avea calitatea de asigurat deoarece, prin încheierea contractului, el devine
proprietarul bunurilor fungibile şi consumptibile predate, şi va suporta astfel
toate riscurile. Împrumutatul va putea încheia astfel un contract de asigurare
pentru bunurile primite cu titlu de împrumut.
5
Irina Sferidan, op.cit. p.33 apud C. Iliescu, op. cit., p. 34-35
____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 34
CAP. 3 - ÎNCHEIEREA, INTERPRETAREA ŞI LEGEA
APLICABILĂ CONTRACTULUI DE ASIGURARE
____________________________________________________
Depozitarul. Obiectul depozitului îl constituie bunuri fungibile şi
consumptibile, a căror proprietate se transmite în momentul tradiţiunii către
depozitar. Acesta va avea interes asigurabil în calitatea sa de proprietar al
acestor bunuri.
Mandatarul şi gerantul. Asiguratul poate încheia contractul prin
intermediul unui mandatar, care are un mandat general sau special şi în
acest caz, creditor şi debitor al asigurătorului este asiguratul în calitatea sa
de mandant. Prin urmare, asiguratul mandant este debitorul plăţii primelor de
asigurare şi totodată creditorul indemnizaţiei. Şi în cazul gestiunii de afaceri,
parte în contractul de asigurare este geratul, iar nu gerantul, în situaţia în
care se ratifică gestiunea sau aceasta îi este utilă geratului.
Asigurarea în contul altuia. În cazul asigurării de bunuri se poate
practica şi "asigurarea în contul cui va aparţine interesul asigurabil" sau, pe
scurt, "asigurarea în cont” (assurance pour compte). Aceasta îmbracă forma
stipulaţiei pentru altul.
Beneficiarul asigurării este persoana îndreptăţită să primească
îndemnizaţia de asigurare. în ipoteza cea mai simplă, asiguratul încheie
asigurarea în nume propriu şi întruneşte atât calitatea de contractant cât şi
pe cea de beneficiar al asigurării. în asigurarea de bunuri, spre deosebire de
asigurarea de viaţă, beneficiarul asigurării nu poate fi altă persoană decât
asiguratul, întrucât indemnizaţia va fi plătită acelei persoane care are un
interes asigurabil, care a suferit o pagubă la producerea sinistrului.
Beneficiarul asigurat poate fi însă o persoană distinctă de contractantul
asigurării.
O persoană poate deveni beneficiarul unei asigurări nu numai în urma
inserării unei clauze în contractul de asigurare, ci şi prin puterea legii, a
declaraţiei asiguratului sau prin testamentul acestuia. În asemenea situaţii,
apare chiar o distincţie între asigurat şi beneficiarul asigurării. Asiguratul este
cel care a încheiat contractul de asigurare şi în persoana căruia a existat la
data încheierii contractului un interes asigurabil, care, pe parcursul derulării

____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 35
CAP. 3 - ÎNCHEIEREA, INTERPRETAREA ŞI LEGEA
APLICABILĂ CONTRACTULUI DE ASIGURARE
____________________________________________________
contractului a fost transferat, prin voinţa asiguratului sau a legii, unei alte
persoane care devine astfel, beneficiarul asigurării 6 .

2.2. Asigurătorul
Asigurătorul este persoana juridică, autorizată în baza Legii nr.
32/2000 să exercite activitatea de asigurare. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 11
alin. 1 din Legea nr. 32/2000, în România, activitatea de asigurare poate fi
exercitată numai de următoarele persoane juridice:
a) societăţi pe acţiuni, societăţi mutuale, filiale ale unor asigurători străini,
constituite ca persoane juridice române, autorizate de Comisia de
Supraveghere a Asigurărilor;
b) sucursale ale unor asigurători, persoane juridice străine, autorizate de
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.
Un asigurător nu poate fi înmatriculat în registrul comerţului fără
autorizaţia prealabilă emisă de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor este o autoritate
administrativă autonomă de specialitate, cu personalitate juridică, înfiinţată
pentru a supraveghea şi controla activitatea de asigurare în România, în
scopul apărării drepturilor asiguraţilor şi promovării stabilităţii activităţii de
asigurare în România.
Din examinarea dispoziţiei normative înscrise în art. 16 alin. 1 din
Legea nr. 32/2000 rezultă obligaţia fiecărui asigurător de a menţine,
cumulativ, capitalul social vărsat, sau, în cazul unei societăţi mutuale, fondul
de rezervă liberă vărsat, precum şi marja de solvabilitate. Legea prevede
anumite valori minime ale capitalului social, ce sunt actualizate periodic de
CSA, în funcţie de tipul activităţii de asigurare practicat. Pe lângă alte obligaţii
pe care legea le instituie în sarcina asigurătorului pentru a menţine marja de
solvabilitate, este reglementată obligaţia societăţilor de asigurare care
practică asigurări generale, de a constitui şi menţine o serie de rezerve

6
Irina Sferidan, op.cit., p.39
____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 36
CAP. 3 - ÎNCHEIEREA, INTERPRETAREA ŞI LEGEA
APLICABILĂ CONTRACTULUI DE ASIGURARE
____________________________________________________

tehnice pentru a spori siguranţa activităţii de asigurare şi a-i proteja pe


asiguraţi 7 .

3. Intermediarii în asigurare
Un rol important în practica asigurărilor îl au aşa-numiţii intermediari
de asigurări. Aceştia sunt agenţii de asigurare şi brokerii. Contribuţia lor la
negocierea, încheierea şi executarea contractelor de asigurare este deosebit
de importantă, fiind vorba de adevăraţi specialişti în consilierea părţilor, în
gestionarea riscurilor, a managementului asigurărilor şi a pieţei de asigurări.
Intermediarul nu este parte în contractul de asigurare, situaţie în care
el pierde calitatea de intermediar cu toate consecinţele ce decurg de aici.
Intermediarul nu cumpără asigurarea pentru a o revinde. El nu devine nici un
moment titularul drepturilor şi obligaţiilor care se nasc din contractul de
asigurare. Actul de intermediere, din punct de vedere juridic, nu apare nici ca
o cesiune de contract, nici ca o cesiune de creanţă, nici ca o delegaţie
oarecare. Este o prestare de servicii prin intermediul căreia intermediarul
oferă un serviciu de interpunere intre asigurător şi candidatul la asigurare,
care nu se confundă cu contractul de asigurare.

3.1. Agentul de asigurare


În art. 2 pt. 2 din Legea nr. 32/2000, a fost definit agentul de asigurare
cu fiind acea "persoană fizică sau juridică abilitată, în baza autorizării unui
asigurător, să negocieze sau să încheie în numele şi în contul asigurătorului,
contracte de asigurare cu terţii, conform condiţiilor stipulate în contractul de
mandat încheiat, fără să aibă calitatea de asigurător sau de broker de
asigurare". În dispoziţiile aceluiaşi act normativ în art. 34 alin. 1 din aceeaşi
lege, se menţionează că " O persoana poate desfăşura o activitate de agent
de asigurare, dacă deţine o autorizaţie valabilă, scrisă, din partea unui

7
Irina Sferidan, op.cit., p.40
____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 37
CAP. 3 - ÎNCHEIEREA, INTERPRETAREA ŞI LEGEA
APLICABILĂ CONTRACTULUI DE ASIGURARE
____________________________________________________
asigurător, denumită în prezenta lege, contract de agent, pentru a acţiona în
numele acestuia".
Rezultă că agentul de asigurare poate fi atât o persoană fizică cât şi o
persoană juridică; atribuţiile de agent de asigurare se exercită pe baza unui
contract de mandat cu reprezentare, denumit contract de agent; calitatea de
agent de asigurare se dovedeşte cu o autorizaţie scrisă, valabilă din partea
unui asigurător, autorizaţie care, deşi este un act juridic unilateral,
materializează contractul de reprezentare; agentul de asigurare negociază
sau încheie contracte de asigurare numai în conformitate cu condiţiile
stipulate în contractul de mandat scris încheiat între el şi asigurător.
Contractul agentului de asigurare. Contractul de mandat este un
contract consensual, care ia naştere prin simplul acord al părţilor, fără a fi
supus vreunei forme speciale (art. 1533 C. civ.) 8 .
Atunci când este vorba de un mandat special reglementat, cum este
contractul de agent, forma scrisă ad probationem este obligatorie faţă de
modul imperativ de redactare a art. 2 pt.2 şi art. 34 alin. 1 din Legea nr.
32/2000.
Intermediarii desfăşoară activitatea de asigurare aşa cum este ea
definită în art. 2 pct. 1 din Legea nr. 32/2000, activitate care desemnează, în
principal, oferirea, intermedierea, negocierea, încheierea de contracte de
asigurare şi reasigurare, încasarea de prime, lichidarea de daune, activitatea
de regres şi de recuperare, precum şi investirea sau fructificarea fondurilor
proprii şi atrase prin activitatea desfăşurată". Această activitate cuprinde şi
pe cea de prospectare a clientelei.
Contractul de mandat încheiat între asigurător şi agentul de asigurare,
poale avea deci ca obiect oricare dintre activităţile arătate exemplificativ în
art. 2 pt. 1 din legea sus-amintită, activităţi care reprezintă acte juridice
săvârşite în numele şi în contul asigurătorului.
Persoana fizică sau juridică ce are atribuţii de agent de asigurare nu
trebuie să aibă calitatea de comerciant, întrucât încheie actele în numele
asigurătorului. Legea nr. 32/2000 nu impune calitatea de comerciant a
8
Irina Sferidan, op.cit., p.42-43
____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 38
CAP. 3 - ÎNCHEIEREA, INTERPRETAREA ŞI LEGEA
APLICABILĂ CONTRACTULUI DE ASIGURARE
____________________________________________________
agentului de asigurare persoană fizică. De altfel, potrivit art. 34 alin. 2 din
Legea nr. 32/2000, agenţii de asigurare persoane fizice, au dreptul să se
înregistreze la camera de muncă în a cărei rază teritorială domiciliază, pentru
a li se calcula vechimea în muncă şi pentru a achita taxele necesare în
vederea constituirii fondului de pensii şi de asigurări sociale. Prin urmare,
agentul de asigurare poate fi chiar salariat.
Agentul de asigurare-persoană fizică poate dobândi calitatea de
comerciant numai dacă, în scopul realizării obiectului contractului de agent,
îşi organizează activitatea sub forma unei întreprinderi. Astfel, el îndeplineşte
condiţiile pentru a deveni comerciant, întrucât săvârşeşte fapte de comerţ
obiective, (prevăzute de art. 3 pct. 7 C.com., care reglementează
întreprinderea de agenţii sau oficii de afaceri), în nume propriu şi cu caracter
de profesiune.
Agentul de asigurare este ţinut să îşi îndeplinească obligaţiile asumate
cu bună-credinţă şi cu diligenţa unui bun proprietar. Prin derogare de la
regulii, potrivit căreia, toate pierderile sunt suportate de mandant dacă
mandatarul nu a comis vreo culpă în îndeplinirea mandatului, în ceea ce
priveşte contractul de mandat comercial pe care îl analizăm, potrivit
prevederilor art. 34 alin. 4 din Legea nr. 32/2000 "Dacă un asigurat a încheiat
o asigurare printr-un agent de asigurare, asigurătorul în numele căruia
acţionează agentul este răspunzător faţă de asigurat pentru toate actele sau
omisiunile agentului de asigurare".
Dacă agentul de asigurare a avut vreo culpă în ceea ce priveşte actele
sau omisiunile păgubitoare, asigurătorul, după acoperirea pagubei, se va
putea îndrepta în regres împotriva mandatarului.

3.2. Brokerul de asigurare


Conform prevederilor art. 2 pt. 6 din Legea nr. 32/2000 modificată,
brokerul de asigurare este "persoana juridică română sau străină, autorizată
în condiţiile prezentei legi, care negociază pentru clienţii săi, persoane fizice
sau juridice, asiguraţi ori potenţial asiguraţi, încheierea contractelor de

____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 39
CAP. 3 - ÎNCHEIEREA, INTERPRETAREA ŞI LEGEA
APLICABILĂ CONTRACTULUI DE ASIGURARE
____________________________________________________
asigurare sau reasigurare şi acordă asistenţă pe durata derulării contractelor
ori în legătură cu regularizarea daunelor după caz."
O definiţie a activităţii brokerului de asigurare o întâlnim şi în
dispoziţiile art.2 lit. A din Directiva europeană privind intermedierea în
asigurare 9 , potrivit cărora, activitatea profesională a brokerului constă în a
stabili o legătură între o societate de asigurare sau reasigurare şi potenţiali
asiguraţi, în vederea încheierii unui contract de asigurare, fără a fi ţinut de
alegerea şi angajamentele acestora, în a pregăti încheierea de contracte de
asigurare, şi, eventual, în ajutorul dat la gestionarea şi executarea acestora,
îndeosebi în caz de sinistru 10 .
Spre deosebire de agentul de asigurare care poate fi atât o persoană
fizică sau cât şi o persoană juridică, brokerul de asigurare nu poate fi decât o
persoană juridică română sau străină.
Pentru a putea funcţiona în acest domeniu, brokerul de asigurare,
similar societăţilor de asigurare, trebuie în prealabil autorizat. Această
necesitate rezultă implicit din dispoziţiile art. 33 alin. 2 din Legea nr. 32/2000
modificată care instituie interdicţia asigurătorilor de a exercita activităţi de
asigurare prin brokeri neautorizaţi.
În ceea ce priveşte obiectul de activitate al brokerilor de asigurare, din
definiţia legală formulată în art. 2 pt. 5 din Legea nr. 32/2000, rezultă că, spre
deosebire de agenţii de asigurare, care apără interesele asigurătorilor,
brokerii sunt persoane juridice care apără cu prioritate interesul asiguraţilor în
raportul cu societăţile de asigurare şi recomandă asigurările cele mai
avantajoase pentru clienţii lor, împotriva riscurilor care ameninţă patrimoniul
şi activitatea acestora. Din această cauză, brokerul de asigurare este mai
mult decât un intermediar, este un specialist în gestionarea riscurilor şi un
bun cunoscător al pieţei de asigurări.
Brokerul de asigurare trebuie să găsească asiguratului tipul de
asigurare care i se potriveşte cel mai bine, iar aceasta presupune negocierea
în vederea încheierii celei mai avantajoase asigurări pentru clientul său.

9
Directiva nr. 77/92 CEE din 11 dec. 1976
10
Irina Sferidan, op.cit., p.46
____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 40
CAP. 3 - ÎNCHEIEREA, INTERPRETAREA ŞI LEGEA
APLICABILĂ CONTRACTULUI DE ASIGURARE
____________________________________________________
Activitatea brokerului se poate extinde şi asupra perioadei ulterioare
încheierii contractului, prin acordarea de asistenţă în ce priveşte plata
periodică a primelor de asigurare, urmărirea plăţilor cu titlu de despăgubire,
etc.
Contractul brokerului de asigurare. Dacă în cazul agentului de
asigurare, legea a calificat contractul în baza căruia acesta îl reprezintă pe
asigurător ca un contract de agent, în cazul brokerilor de asigurări, legea
română nu face referiri la natura juridică a acestui contract, ci se rezumă la a
denumi activitatea brokerului, activitate de brokeraj.
Brokerul poate să fie ales ca mandatar nu numai al asiguratului, dar şi
al celeilalte părţi, adică al asigurătorului. 11 În asemenea cazuri, îi vor reveni
drepturi şi obligaţii referitoare la încheierea contractului de asigurare, la
încasarea primelor, eliberarea chitanţelor, regularizarea sinistrelor care i-au
fost declarate, eliberarea certificatului de asigurare în numele şi în contul
asigurătorului, şi altele.
Nimic nu poate împiedica părţile să încheie un contract cu dublă
reprezentare, adică brokerul să reprezinte în acelaşi timp, atât pe asigurat
cât şi pe asigurător. în astfel de cazuri, cei trei participanţi la încheierea
contractului de asigurare acţionează pe faţă, cu bună-credinţă şi în deplină
cunoştinţă de consecinţele conduitei brokerului, pentru a se evita, de
exemplu, anularea contractului pentru doi reticent sau pentru nerespectarea
obligaţiei de loialitate.
Subiect al dublei reprezentări poate fi nu numai brokerul, ci şi agentul
de asigurare, atunci când, atât asigurătorul, cât şi asiguratul, au încredere
deplină în corectitudinea şi competenţa acestuia, motive pentru care, fiecare,
îi conferă calitatea de mandatar pentru a încheia în numele şi în contul lor,
contractul de asigurare.

11
Irina Sferidan, op.cit.,p.49 apud Fr. Deak, Tratat de drept civil, Contracte speciale, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2001, p. 321-322
____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 41
CAP. 3 - ÎNCHEIEREA, INTERPRETAREA ŞI LEGEA
APLICABILĂ CONTRACTULUI DE ASIGURARE
____________________________________________________

4. Încheierea propriu-zisă a contractului de asigurare de bunuri

Dat fiind caracterul consensual al contractului de asigurare, încheierea


sa valabilă presupune realizarea acordului de voinţă între asigurat şi
asigurător în ceea ce priveşte clauzele contractuale. Acest acord înseamnă
întâlnirea, pe deplin concordantă, sub toate aspectele, a unei oferte de a
contracta cu acceptarea acelei oferte 12 .
Procesul de încheiere a contractului de asigurare este adesea
complex, producerea efectelor, respectiv punctul de la care începe obligaţia
de garanţie a asigurătorului, nefiind, în general, concomitent cu
formarea propriu-zisă a contractului.
Într-o măsură mai mare decât la alte contracte, consimţământul
părţilor In încheierea contractului de asigurare poate fi afectat de viciul erorii.
Pentru prevenirea viciilor de consimţământ, legea a prevăzut un sistem
format din două obligaţii de informare, una în beneficiul asiguratului, iar alta
în beneficiul asigurătorului. 13

4.1. Informarea asiguratului înainte de încheierea contractului

Asigurătorii sunt obligaţi să pună la dispoziţia asiguraţilor sau


potenţialilor asiguraţi, înainte de încheierea contractului de asigurare, cel
puţin următoarele informaţii: durata contractului, modalităţile de executare,
suspendare sau încetare a acestuia, mijloacele şi termenele de plată a
primelor de asigurare, metodele de calcul şi de distribuţie a rezultatelor
financiare, procedurile de soluţionare a eventualelor litigii rezultate din
executarea contractului, precum şi alte informaţii necesare protejării
intereselor acestora.
4.2. Informarea asigurătorului înainte de încheierea contractului

12
Irina Sferidan, op.cit., p.52
13
Ibidem, p. 53 apud C.J. Berr, H. Groutel, Droit de assurances, Dalloz, 2001, p. 56; Y.
Lambert-Faivre, op cit., p. 173; B. Beignier, Droit du contract d’assurance, PUF, Paris, 1999,
p. 218-219.
____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 42
CAP. 3 - ÎNCHEIEREA, INTERPRETAREA ŞI LEGEA
APLICABILĂ CONTRACTULUI DE ASIGURARE
____________________________________________________
Informarea asigurătorului se face în principal prin completarea
declaraţiei de risc, adică a răspunsurilor la chestionarul propus de asigurător,
care conţine întrebările clare, precise şi complete, cu privire la probabilitatea
şi intensitatea producerii riscului.
Declaraţia de risc reprezintă executarea unei obligaţii de informare ce-
i revine asiguratului, căreia i se dă valoare juridică de ofertă de a contracta,
deoarece ea are conţinutul unei veritabile oferte, cuprinzând date despre cele
două elemente indispensabile acordului de voinţă, respectiv natura şi
obiectul contractului . 14
Buna-credinţă a asiguratului în momentul completării declaraţiei de
risc este necesară, deoarece oferta prefigurează elementele esenţiale ale
contractului ce va fi încheiat. Asigurătorul se află deseori în situaţia de a
decide dacă va accepta să încheie contractul, numai pe baza răspunsurilor
asiguratului la interogatoriul tipizat, fără să efectueze o inspecţie de risc
pentru a verifica, ex propriis sensibus, veridicitatea declaraţiei. Chiar dacă
admitem că asigurătorul ar putea face o apreciere asupra elementelor
obiective de natură să influenţeze riscul, i-ar fi imposibil să identifice
elementele de natură subiectivă, intimă, pe care numai asiguratul i le poate
aduce la cunoştinţă (aspecte legate de starea de sănătate, profilul său
psihologic, accidente survenite anterior, etc.).

4.3. Acceptarea ofertei de a contracta şi momentul încheierii contractului

După această primă fază urmează analiza declaraţiei de risc, care se


finalizează fie cu acceptarea asigurătorului de a încheia contractul, fie cu
refuzul său. Contractul nu va fi încheiat decât prin acceptare expresă.
Asigurătorul poate refuza să preia asupra sa un risc care nu intră în
câmpul său de activitate sau care i se pare dificil de acoperit. El poate, de
asemenea, să ceară precizări suplimentare sau să solicite luarea, în
prealabil, a unor măsuri de prevenire.

14
Irina Sferidan, op.cit., p.54 apud L. Pop, op. cit., p 47; R.I. Motica, op. cit., p. 66
____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 43
CAP. 3 - ÎNCHEIEREA, INTERPRETAREA ŞI LEGEA
APLICABILĂ CONTRACTULUI DE ASIGURARE
____________________________________________________
Consimţământul se realizează atunci când asigurătorul acceptă să
garanteze riscul care i s-a propus şi căruia i s-a stabilit tariful de primă.
Această tarifare este, de regulă, automată, dacă este vorba despre un risc
simplu, ce intră în categoriile prestabilite. Asigurătorul va emite poliţa pe care
a semnat-o, pentru a fi semnată şi de către asigurat. Semnătura
asigurătorului pe poliţa pe care a redactat-o în conformitate cu declaraţia de
risc, probează acceptarea ofertei de a contracta şi reprezintă, în lipsa unei
clauze contrare, perfectarea contractului. 15
Momentul încheierii contractului trebuie analizat în raport de
împrejurarea dacă asigurarea se încheie între persoane prezente sau
absente. Aşa cum rezultă din condiţiile de asigurare şi regulamentele privind
asigurările interne, atunci când asigurarea se încheie între persoane care
sunt de faţă, emiterea documentului de asigurare se realizează de cele mai
multe ori în acelaşi timp cu plata primei, deoarece declaraţiile de voinţă care
se topesc în consimţământ, iau naştere, de regulă, concomitent. 16
Prin urmare, între cei prezenţi, contractul se consideră încheiat odată
cu plata primei şi emiterea poliţei respective. Momentul încheierii contractului
de asigurare de bunuri, de regulă, coincide cu redactarea în formă scrisă a
certificatului de asigurare, înscrisuri care fac dovada existenţei şi conţinutului
acestei convenţii.
Contractul de asigurare se poate încheia nu numai când părţile sunt
de faţă ci şi în situaţia în care acestea se găsesc în locuri diferite, iar
comunicarea între ele se realizează prin corespondenţă, folosindu-se
scrisoarea, telegrama, telexul, faxul, etc.
Între absenţi, contractul de asigurare se consideră încheiat în
momentul în care ofertantul a luat cunoştinţă de acceptarea declaraţiei de
risc. „Determinarea momentului încheierii contractului de asigurare prin
raportarea la momentul cunoaşterii efective a acceptării ofertei, se face
potrivit teoriei informaţiunii, denumită şi teoria cunoaşterii acceptării,
consacrată prin dispoziţiile art. 35 C.com., potrivit cărora, contractul este

15
Irina Sferidan, op.cit.,p.56
16
A se vedea V. Ciurel, op. cit., p.203.
____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 44
CAP. 3 - ÎNCHEIEREA, INTERPRETAREA ŞI LEGEA
APLICABILĂ CONTRACTULUI DE ASIGURARE
____________________________________________________
socotit încheiat în momentul cunoaşterii de către ofertant a acceptării
ofertei” 17 .
Se impune precizarea că, deşi Codul comercial reglementează teoria
informaţiunii, totuşi, în practică, se aplică sistemul recepţiunii acceptării. Într-
adevăr, se consideră că asiguratul a luat cunoştinţă de acceptare, la data
când corespondenţa respectivă a sosit la domiciliul sau sediul său. S-a
recurs deci la utilizarea unei prezumţii relative, juris tantum, potrivit căreia,
ofertantul a deschis corespondenţa şi a luat cunoştinţă de acceptare la data
primirii documentului de asigurare. Fiind vorba de o prezumţie relativă,
aceasta va putea fi răsturnată prin proba contrară, în sensul că, fără să fie în
culpă, ofertantul nu a luat totuşi la cunoştinţă de acceptarea ofertei la data
primirii corespondenţei. 18
Contractul de asigurare poate fi încheiat şi în formă electronică.
Această modalitate de încheiere rezultă din dispoziţiile art. 11 din Legea nr.
136/1995 modificată, care permit dovada contractului de asigurare cu
documente semnate prin mijloace electronice. În această situaţie, la
încheierea contractului trebuie să se respecte prevederile Legii nr.
455/2001 19 privind semnătura electronică şi ale Legii nr. 365/2002 privind
comerţul electronic. 20
Contractului de asigurare nu i se aplică reglementările Ordonanţei de
Urgenţă nr. 130 din 31 august 2000 privind regimul juridic al contractelor la
distanţă, aprobată prin Legea nr. 51/2003. 21
În ceea ce priveşte momentul încheierii contractului prin mijloace
electronice, art. 9 alin. 1 din Legea nr. 365/2002 prevede că "dacă părţile nu
au convenit altfel, contractul se consideră încheiat în momentul în care
acceptarea ofertei de a contracta a ajuns la cunoştinţa ofertantului", în cazul
nostru, a asiguratului.
17
Irina Sferidan, op.cit., p.58
18
Eadem, apud S.D. Cărpenaru, op. cit., p. 333-336.
19
Legea nr. 455 din 18 iulie privind semnătura electronică a fost publicată în Monitorul oficial
al României nr. 429 din 31 iulie 2001.
20
Legea nr. 365 din 7 iunie 2002 privind comerţul electronic a fost publicată în Monitorul
Oficial al României nr. 483 din 5 iulie 2002.
21
Legea nr. 51 din 21 ianuarie 2003 a fost publicată în Monitorul Oficial al Romaniei nr 57
din 31 ianuarie 2003.
____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 45
CAP. 3 - ÎNCHEIEREA, INTERPRETAREA ŞI LEGEA
APLICABILĂ CONTRACTULUI DE ASIGURARE
____________________________________________________
Dacă asiguratul trimite prin mijloace electronice oferta de a contracta
(chestionarul de risc completat cu informaţiile solicitate), asigurătorul are
obligaţia să confirme primirea ofertei sau, după caz, acceptarea sa, printr-un
mijloc de comunicare individuală echivalent.
Determinarea momentului încheierii contractului prezintă o mare
importanţă,
deoarece 22 :
- în raport de data încheierii contractului se apreciază dacă revocarea ofertei
de către asigurat a intervenit într-un termen rezonabil ori a fost intempestivă
sau caducă;
- viciile de consimţământ şi alte cauze de nulitate a contractului de
asigurare, se vor putea invoca numai dacă acestea au existat în momentul
încheierii contractului;
- momentul încheierii contractului de asigurare determină legea aplicabil
raportului juridic de asigurare în caz de conflict de legi în spaţiu;
- dacă data intrării în vigoare a obligaţiei asiguratului de a plăti prima ci
asigurare coincide cu data încheierii contractului de asigurare, în raport cu
acest moment se vor calcula şi termenele de prescripţie;
- momentul încheierii contractului de asigurare determină şi locul încheierii
acestuia, întrucât dacă asigurarea se perfectează între absenţi, locul
încheierii contractului va fi localitatea unde se afla asiguratul. Atunci când
este vorba de asigurări de mărfuri pe rute internaţionale, importanţa
determinării momentului încheieri contractului este esenţială pentru
determinarea locului încheierii contractului, fiindcă îi raport de acest element
se identifică legea aplicabilă (lex loci contractus) şi condiţiile de formă ale
acestuia (locus regit actum). 23

22
Irina Sferidan, op.cit., p.60
23
Ibidem, p.61 apud C. Iliescu, op. cit., ed. 1999, p. 64.
____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 46
CAP. 3 - ÎNCHEIEREA, INTERPRETAREA ŞI LEGEA
APLICABILĂ CONTRACTULUI DE ASIGURARE
____________________________________________________

5. Conţinutul contractului de asigurare de bunuri

Potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. 1 din Legea nr. 136/1995 modificată,


contractul de asigurare se încheie în formă scrisă. Conform alineatelor
următoare, poliţa sau certificatul de asigurare trebuie să cuprindă:
- numele sau denumirea, domiciliul sau sediul părţilor contractante;
- obiectul asigurării: bunuri, persoane sau răspundere civilă;
- riscurile ce se asigură;
- momentul începerii şi cel al încetării răspunderii asigurătorului;
- primele de asigurare;
- sumele asigurate.
Poliţa se prezintă sub forma unui imprimat redactat de către
asigurător. Ea cuprinde un ansamblu de clauze, comune tuturor contractelor
din aceeaşi categorie numite şi condiţii generale, care stabilesc raporturile
dintre asigurat şi asigurător.
În mod obişnuit, contractul de asigurare, datorită caracterului
sinalagmatic, trebuie semnat de ambele părţi contractante şi întocmit în
atâtea exemplare câte părţi cu interese contrare sunt, conform art. 1179 C.
civ. Astfel, poliţa, certificatul şi nota de acoperire, trebuie să poarte
semnătura celui de la care emană, asigurătorul, respectiv brokerul de
asigurare.

Secţiunea a II-a Interpretarea contractului de asigurare de bunuri

Principiul care se aplică în materia asigurărilor este cel al interpretării


restrictive a condiţiilor şi clauzelor contractului de asigurare.
În literatura de specialitate precum şi în practica judiciară s-a decis că
interpretarea contractului trebuie făcută restrictiv, deoarece o soluţie care s-
ar abate de la regula că normele de asigurare sunt de strictă interpretare şi
aplicare, ar putea fi de natură să tulbure echilibrul financiar al operaţiunilor de

____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 47
CAP. 3 - ÎNCHEIEREA, INTERPRETAREA ŞI LEGEA
APLICABILĂ CONTRACTULUI DE ASIGURARE
____________________________________________________
asigurare, fiindcă este absolut necesar şi obligatoriu ca prima de asigurare
să corespundă unei probabilităţi statistice. 24
În procesul de interpretare a unor clauze, mai ales a celor referitoare
la determinarea şi individualizarea riscurilor, s-ar putea ca asigurătorul să fi
avut în vedere un conţinut mai restrâns al riscului, iar asiguratul, dimpotrivă,
un conţinut mai larg al acestuia. În astfel de cazuri, interpretarea restrânge
determinarea riscurilor puse în sarcina asigurătorului la conţinutul real al
sferei riscurilor menţionate, prin metoda interpretării restrictive. De exemplu,
dacă în asigurarea de culturi agricole s-a prevăzut riscul pentru "ploi
torenţiale", acesta nu poate fi extins şi la "ploi de lungă durată", pentru că
aceste sintagme nu sunt echivalente şi nu pot fi considerate identice. 25
Odată încheiat contractul de asigurare, înseamnă că asiguratul a
căzut de acord cu interpretarea propusă de asigurător în cuprinsul clauzelor
contractuale, astfel că, în caz de divergenţă, interpretarea contractului trebuie
să se facă plecând de la aceste definiţii care au ca obiect terminologia
specifică asigurărilor 26 .
În ceea ce priveşte regula conform căreia clauzele ambigue şi lipsite
de claritate se vor interpreta după intenţia comună a părţilor, iar nu după
sensul literal al termenilor folosiţi, regulă prevăzută de art. 977 C. civ., şi
cunoscută sub numele de principiul priorităţii voinţei reale a părţilor faţă de
voinţa lor declarată, aceasta îşi găseşte justificare şi aplicare şi la nivelul
contractului de asigurare.
Regula interpretării contractului potrivit intenţiei comune a părţilor are
ca efect faptul că acolo unde este posibil cuvintele poliţei trebuie explicate
cât mai clar pentru că obiectivul părţilor este acela de a încheia un contract
care să nu conţină clauze care ar duce la un rezultat absurd sau care se
manifestă contrar intenţiei reale a părţilor. Cuvintele trebuie explicate prin
calificare, însă nu trebuie extinse dincolo de înţelesul lor obişnuit.

24
Irina Sferidan, op.cit., p.73 apud D. Popescu, I. Macovei, Contractul de asigurare Editura
Junimea, Iaşi, p. 139 şi subsolul nr. 131.
25
Ibidem p. 140
26
Irina Sferidan, op.cit., p.75-76
____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 48
CAP. 3 - ÎNCHEIEREA, INTERPRETAREA ŞI LEGEA
APLICABILĂ CONTRACTULUI DE ASIGURARE
____________________________________________________
Regulile de construcţie gramaticală sunt utilizate în interpretarea
contractului de asigurare deoarece ele au ca efect faptul că în redactarea
unei poliţe se vor aplica normele gramaticale şi de punctuaţie obişnuite, iar
instanţa judecătorească va putea corecta erorile evidente.
Regula înscrisă în art. 978 C. civ., potrivit căreia clauzele contractuale
îndoielnice se interpretează în sensul de a produce efecte juridice, iar nu în
sensul de a nu produce, regulă exprimată prin adagiul clasic actus
interpretatus est potius ut valeat quam ut pereat, se aplică şi contractelor de
asigurare de bunuri mai ales atunci când unele clauze sunt susceptibile de
două înţelesuri, iar unul dintre aceste înţelesuri nu ar avea consecinţe
juridice.
Dacă ambele înţelesuri ale clauzei respective conduc la eficacitatea
actului juridic, dar sunt susceptibile de consecinţe juridice diferite, atunci
interpretarea se va face ţinându-se seama de prevederile art. 979 C. civ.,
adică se va impune înţelesul care se potriveşte cel mai mult cu natura
contractului de asigurare, ţinând seama de obligaţiile asumate de părţi.
Termenii susceptibili de două înţelesuri se vor interpreta în sensul
care se potriveşte cel mai mult cu natura contractului.
Interpretarea contractului de asigurare de bunuri, potrivit naturii
contractului, prezintă o deosebită importanţă, în special datorită faptului că în
materia asigurărilor există un adevărat limbaj specific, cu noţiuni care au un
înţeles propriu acestui domeniu. In cazul existenţei unei contradicţii între
termenii expliciţi şi cei impliciţi, se aplică regula anulării termenilor impliciţi,
astfel că termenii expliciţi vor fi aceia care vor prevala. Acolo unde se
folosesc termeni tehnici legali, trebuie ca acestora să li se dea înţelesul strict
tehnic legal, cu excepţia cazului când din contract rezultă clar o intenţie
diferită.
Regula in dubio pro reo, consacrată de art. 983 C. civ., potrivit căreia,
"Când este îndoială, convenţia se interpretează în favoarea celui ce se
obligă", are o aplicare mai restrânsă în materia asigurărilor deoarece ea este
utilizată mai ales pentru stabilirea înţelesului exact al clauzelor manuscrise
ale contractului, fiindcă alunei când este vorba de prevederile prestabilite,
____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 49
CAP. 3 - ÎNCHEIEREA, INTERPRETAREA ŞI LEGEA
APLICABILĂ CONTRACTULUI DE ASIGURARE
____________________________________________________
adică de stipulaţii imprimate, acestea, prin excepţie de la acest principiu, se
vor interpreta după regula "in dubio contra stipulantem", înscrisă de art. 1312
alin. 2 C. civ., privitor la îndatoririle vânzătorului.
Considerăm că această restrângere a principiului in dubio pro reo în
cazul contractului de asigurare este pe deplin justificată în caz de
ambiguitate a clauzelor prestabilite, dictate de asigurător.
Atunci când o clauză prestabilită este clară şi neîndoielnică, contractul
se vn interpreta, potrivit art. 983 C. civ., în favoarea asigurătorului, fiind vorba
de un debitor ordinar, iar nu împotriva lui. Dimpotrivă, prevederile art. 1312
alin. 2 C. civ., vor fi aplicate atunci când clauzele tipărite prezintă caracter
obscur sau ambiguu, adică este vorba de o ambiguitate reală, situaţie în care
contractul se va interpreta împotriva asigurătorului (in dubio contra
stipulantem), deoarece el a formulat şi dictat condiţiile tipizate, astfel că
greşelile săvârşite trebuie să-i fie imputate lui, iar nu asiguratului.
Excepţia in dubio contra stipulantem, care a fost preluată din materia
contractului de vânzare-cumpărare, pentru identitate de raţiune şi care
reprezintă o derogare de la principiul in dubio pro reo, funcţionează numai în
cazuri extreme când celelalte mijloace de interpretare a stipulaţiilor imprimate
nu pot duce la elucidarea clauzei discutate. Aceasta înseamnă că judecătorii
vor recurge la prevederile art. 1312 alin. 2 C. civ., doar ca ultimum
subsidium, adică doar atunci când celelalte mijloace de interpretare nu vor
putea duce la dezlegarea pricinii. 27
Se impune precizarea că atunci când există o neconcordanţă între o
clauză imprimată şi o clauză manuscrisă, trebuie să prevaleze cea de a
doua, deoarece aceasta reprezintă voinţa comună a părţilor exprimată în
mod special, pe câtă vreme stipulaţia imprimată reprezintă mai mult o
propunere, un model tipizat de clauză, de la care părţile s-au abătut atunci
când au formulat clauza respectivă. 28

27
Irina Sferidan, op.cit., p.77 apud C. Hamangiu, I. Rosetti-Balanescu, AI. Băicoianu, Tratat
de drept civil român, vol III. Bucureşti, 1929, p. 434.
28
Ibidem, p.78 apud D. A. Sitaru, Tratat de Dreptul Comerţului internaţional, vol. II, Editurii
Actami, Bucureşti, 1996, p. 141-142
____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 50
CAP. 3 - ÎNCHEIEREA, INTERPRETAREA ŞI LEGEA
APLICABILĂ CONTRACTULUI DE ASIGURARE
____________________________________________________
În literatura juridică s-a susţinut că atunci când într-un contract de
asigurare s-au stipulat clauze prestabilite, a căror inserare într-un contract de
asigurare este excepţională, care propun un conţinut nou sau cel puţin o
exprimare deosebită, acestea vor trebui acceptate în mod expres de către
asigurat. Caracterul excepţional al acestor clauze poate fi dat, de exemplu,
de prevederea unor drepturi speciale pentru asigurător sau obligaţii extrem
de oneroase pentru asigurat, adică drepturi şi obligaţii care în mod normal nu
se întâlnesc în conţinutul contractului de asigurare. 29
O altă regulă este aceea a interpretării sistematice, prevăzută de art.
982 C.civ., potrivit căreia toate clauzele unui contract se interpretează unele
prin altele, dându-le fiecăreia înţelesul ce rezultă din actul întreg. în materia
asigurărilor aceasta se numeşte "regula întregii poliţe" şi constă în aceea că
un contract de asigurare trebuie analizat în întregime şi nu doar o anumită
clauză a acestuia. în literatura juridică recentă este menţionat ca exemplu o
poliţă în interpretarea căreia s-a susţinut că "daunele imediate cauzate prin
îngheţ" sunt o excepţie şi deci nu lac parte din "daunele cauzate prin îngheţ".
Deoarece poliţa acoperea daunele imediate produse de scurgeri, s-a ajuns la
concluzia că daunele cauzate de scurgerile de apă din conducte de apă care
au crăpat ca urmare a îngheţului, nu erau de fapt o excepţie, ci erau
acoperite prin poliţă. Clauzele au fost interpretate unele prin altele, luându-se
în considerare şi clauzele speciale în care aceleaşi cuvinte pot avea sensuri
diferite în clauze diferite. în fine, atunci când o cerere de asigurare este
încorporată expres într-o poliţă prin înşişi termenii poliţei, poliţa şi cererea de
asigurare trebuie interpretate împreună. 30
Contractul de asigurare externă de bunuri se interpretează în spiritul
principiului colaborării care trebuie să existe între asigurat şi asigurător.
Cel de-al doilea principiu special se referă la interpretarea contractului
de asigurare externă de bunuri în funcţie de limba în care a fost redactat
contractul.

29
Irina Sferidan, op.cit., p.79 apud C. Iliescu, op. cit., ed. 1999, p. 74
30
Eadem
____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 51
CAP. 3 - ÎNCHEIEREA, INTERPRETAREA ŞI LEGEA
APLICABILĂ CONTRACTULUI DE ASIGURARE
____________________________________________________
Într-adevăr, contractele internaţionale, printre care şi contractul de
asigurare, se redactează, de regulă, într-o limbă de circulaţie internaţională,
în special limba engleză. În astfel de cazuri, termenii şi expresiile specifice
din contract trebuie interpretate, în principiu, după sensul pe care îl au în
limba de redactare, chiar dacă acesta este diferit de cel dat de legea
aplicabilă contractului, lex causae 31 .

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Definiţi contractul de asigurare.

2. Numiţi caracterele juridice ale contractelor de asigurare.

3. Cum se dobândeşte calitatea de asigurat ?

4. Cum poate fi dobândită calitatea de asigurător ?

5. Care sunt intermediarii în asigurare ?

6. Etapele încheierii propriu-zise a contractului de asigurare de bunuri ?

7. În ce constă încheierea contractului de asigurare de bunuri ?

8. Care este principiul de interpretare al contractului în materia

asigurărilor ?

31
Irina Sferidan, op.cit., p.77 apud D. A. Sitaru, op. cit., p. 142
____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 52
CAP. 4 – CONTRACTUL DE ASIGURARE DE PERSOANE

CONŢINUT
1. Consideraţii generale
2. Contracte de asigurare altele decât cele de viaţă
3. Contractul de asigurare de sănătate pentru călătorie
4. Obligaţiile asiguratului
5. Obligaţiile asigurătorului
6. Alte asigurări de persoane, altele decât cele de viaţă

OBIECTIVE
Parcurgerea acestui capitol va facilita cunoaşterea următoarelor noţiuni:
¾ consideraţii privind contractele de asigurare altele decât cele de viaţă
¾ aspecte privind contractul de asigurare de sănătate pentru călătorie
¾ obligaţiile asiguratului şi ale asiguratorului

1. Consideraţii generale

O importantă categorie de contracte de asigurare cunoscute şi


practicate în dreptul asigurărilor din România sunt asigurările de persoane.
Aceste asigurări sunt considerate de lege asigurări facultative,
deoarece se materializează în contracte de asigurare din voinţa liberă a
persoanei interesate în luarea deciziei de a se asigura şi în alegerea
asigurătorului la care va apela 1 .
În articolul 31, Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările
din România arată că în asigurarea de persoane asigurătorul, în schimbul
primei de asigurare plătită de asigurat, se obligă ca la producerea riscului
asigurat să plătească o sumă asigurată.
Prin urmare, un contract de asigurare de persoane este acel contract
prin care asigurătorul se obligă ca la producerea unui risc asigurat să
plătească o sumă asigurată asiguratului sau unei persoane desemnată de
acesta şi denumită beneficiar al asigurării.
În mod deosebit la asigurările de persoane, apare Beneficiarul
asigurării, pe care, potrivit legii (art.33 din Legea nr. 136/1995 privind

1
Gheorghe Caraiani, Mihaela Tudor, Asigurări – Probleme juridice şi tehnice, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p.99
____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 53
CAP. 4 – CONTRACTUL DE ASIGURARE DE PERSOANE

asigurările şi reasigurările din România), îl desemnează Asiguratul, fie la


încheierea contractului, fie în cursul executării acestui contract. Rezultă că
părţile acestui contract pot fi:
(i) Asiguratul, care contractează şi plăteşte prima de asigurare;
(ii) Asigurătorul, societatea de asigurare care este autorizată legal să
practice asigurări şi asigurări de viaţă;
(iii) Beneficiarul sau beneficiarii desemnaţi de asigurat pentru a încasa
suma asigurată cuvenită;
(iv) Moştenitorii legali, dacă asiguratul nu a desemnat un beneficiar în
contractul de asigurare.
Obiectul contractului de asigurare de persoane îl constituie protecţia
persoanelor în urma producerii unor riscuri asigurare de la o vătămare
corporală la deces sau invaliditate.
După natura obiectului asigurării, contractele de asigurare de
persoane se împart în contracte de asigurare de viaţă şi contracte de
asigurare altele decât cele de viaţă.
Contractul de asigurare de viaţă este acel contract de asigurare prin
care asigurătorul se obligă să plătească beneficiarului asigurării o anumită
sumă la producerea riscului asigurat, denumită sumă asigurată, în schimbul
plăţii de către asigurat a unei prime de asigurare, drept preţ al protecţiei
oferite asiguratului de către asigurător 2 .
Un asigurat poate avea mai multe contracte de asigurare a propriei
persoane, chiar mai multe asigurări de viaţă şi poate declara o sumă
asigurată în funcţie de nevoile sale.
Spre deosebire de asigurările de bunuri unde asigurarea are caracter
reparator, asiguratul neputând să primească mai multe despăgubiri din mai
multe asigurări în curs pentru acelaşi bun, deoarece legea nu protejează
îmbogăţirea fără justă cauză iar asigurarea nu a fost creată pentru a îmbogăţi
pe asigurat, în asigurările de persoane, de viaţă în mod particular, unde
scopul principal este protejarea persoanei şi a nevoilor sale, este permisă o
astfel de operaţiune, asigurătorul neavând mijloacele legale de a limita pe

2
Gheorghe Caraiani, Mihaela Tudor, op.cit., p.101
____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 54
CAP. 4 – CONTRACTUL DE ASIGURARE DE PERSOANE

asigurat să-şi asigure viaţa şi sănătatea în funcţie de propriile nevoi şi de


aşteptările sale.
Riscul de bază în asigurarea de viaţă este riscul de deces.
Din punct de vedere al duratei, contractul de asigurare de viaţă se
încheie pe perioade medii şi lungi de 5 ani, ceea ce îl deosebeşte de
asigurările generale.
Principalele contracte de asigurare de viaţă încheiate sunt
următoarele:
(i) Contractul de asigurare pe termen limitat, este un contract clasic
de asigurare de viaţă pentru riscul de deces, aceasta însemnând că în
schimbul unei prime de asigurare ce se plăteşte la termene stabilite în
contract de către asigurat sau chiar de beneficiar în numele asiguratului,
asigurătorul se angajează ca la producerea riscului asigurat, respectiv
decesul asiguratului, în perioada de valabilitate a contractului de asigurare,
să plătească suma asigurată, beneficiarului indicat în contract sau
moştenitorilor legali, dacă acesta nu a fost nominat. În legătură cu
Beneficiarul din poliţa de asigurare de viaţă pe termen limitat, este de
precizat că legea nu califică beneficiarul ca fiind obligatoriu succesor legal al
asiguratului şi în consecinţă acesta ar putea indica drept beneficiar al
asigurării o persoană care nu îi este rudă. în asemenea situaţie, beneficiul
poliţei de asigurare iese din sfera masei succesorale, ceea ce ar putea să
genereze situaţii litigioase 3 .
Asiguratul poate indica doi sau mai mulţi beneficiari ai asigurării cărora
să le determine de la început limitele beneficiului. În cazul în care asiguratul
nu a indicat ce sumă revine fiecăruia dintre ei, atunci suma asigurată se
plăteşte în mod egal după numărul de beneficiari. Beneficiarul asigurării
poate fi înlocuit oricând în perioada de valabilitate a contractului.
(ii) Contractul de asigurare de viaţă (de supravieţuire), este acel
contract prin care o parte numită Asigurător, se angajează, în schimbul
primirii unei prime de asigurare, ca la expirarea perioadei pentru care a fost
încheiat contractul, să plătească altei persoane, denumită Asigurat, suma

3
Gheorghe Caraiani, Mihaela Tudor, op.cit., p.102
____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 55
CAP. 4 – CONTRACTUL DE ASIGURARE DE PERSOANE

asigurată, cu condiţia ca Asiguratul să fi fost în viaţă la data expirării


contractului respectiv.
De esenţa declanşării efectelor acestui contract de asigurare este ca
asiguratul să fie în viaţă la data în care contractul a expirat din punct de
vedere la valabilităţii sale.
Dacă asiguratul nu mai este în viaţă la data expirării contractului de
asigurare, asigurătorul nu mai are nici o obligaţie pentru a plăti vreo sumă de
bani moştenitorilor asiguratului. Prima de asigurare plătită rămâne de
asemenea proprietatea asigurătorului.
Obiectul acestui contract de asigurare de persoane se deduce din
însăşi definiţia contractului respectiv, în sensul că, asigurătorul se obligă să
plătească asiguratului suma asigurată, dacă acesta este în viaţă la data
expirării contractului.
Prima de asigurare se poate plăti integral şi anticipat sau în rate, după
cum decid părţile acestui contract de asigurare. Dovada existenţei
contractului se face cu poliţa de asigurare, nominativă, având în vedere
caracterul acestei asigurări,
(iii) Contractul de asigurare mixtă de viaţă este contractul prin care o
persoană denumită asigurător, în schimbul primirii primelor de asigurare
aferente, se angajează să plătească alternativ, după cum se produce, o
sumă asigurată, pentru decesul persoanei intervenit în perioada de
valabilitate a poliţei de asigurare sau o sumă asigurată, dacă la data epuizării
valabilităţii contractului, asiguratul este în viaţă.
Rezultă că cele două situaţii de risc se contrazic unul pe celălalt, în
realitate acest contract combină cele două situaţii de mai sus, respectiv
asigurare pentru deces şi asigurarea de supravieţuire şi este de natură să
creeze impresia asiguratului că el va câştiga indiferent ce se întâmplă cu el,
trăieşte sau moare în perioada asigurată 4 .
Fiind un contract combinat din două tipuri de contracte, asiguratul nu
pierde dar nici nu câştigă, deoarece el trebuie să plătească două prime de
asigurare aferente celor două riscuri alternative, pentru două riscuri asumate
prin efectul aceluiaşi acord de voinţă juridică a părţilor contractului.

4
Gheorghe Caraiani, Mihaela Tudor, op.cit., p.104
____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 56
CAP. 4 – CONTRACTUL DE ASIGURARE DE PERSOANE

Tot din categoria contractelor de asigurare de viaţă, fac parte şi alte


contracte de asigurare oferite la contractare de societăţile de asigurare care
practică asigurări de viaţă. între aceste contracte sunt menţionate:
a) Asigurarea tip student - în baza contractului de asigurare de viaţă tip
student, Asiguratul, în schimbul unei prime de asigurare, economiseşte
fonduri pentru studiile copiilor, chiar dacă 5 :
- Asiguratul nu ar mai fi în viaţă la momentul respectiv.
- Asiguratul este părintele sau tutorele copiilor.
- Beneficiarii sunt copiii.
Suma ce va fi plătită cu titlu de rentă de studii, se împarte pe o
perioadă de patru-cinci ani, cât durează studiile, chiar dacă Asiguratul
decedează.
Această asigurare se poate transforma într-o poliţă de asigurare mixtă
de viaţă în eventualitatea decesului Beneficiarului.

b) Asigurarea tip zestre, are acelaşi fond de contractare, în sensul că


Asiguratul, de regulă un părinte sau ambii, plătesc o primă de asigurare
pentru a economisi o sumă de bani pentru a o pune apoi la dispoziţia copiilor,
la căsătoria acestora.
Poliţa de asigurare devine matură la momentul căsătoriei
copilului/copiilor şi se achită integral la data respectivă.

2. Contracte de asigurare altele decât cele de viaţă

Sunt acele contracte care se încheie pentru protecţia persoanei şi


pentru alte riscuri decât cele ce privesc direct viaţa. Ne referim aici la
contracte de asigurare medicale, pentru riscuri de accidente, pentru călătorie.
Contractul de asigurare de accidente
Contractul de asigurare de accidente ale persoanei fizice este acel
contract de asigurare prin care, o parte, numită Asigurător, în schimbul plăţii
unei prime de asigurare, se angajează să plătească o sumă asigurată,
celeilalte părţi, denumită Asigurat pentru vătămarea corporală, indiferent
5
Gheorghe Caraiani, Mihaela Tudor, op.cit., p.105
____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 57
CAP. 4 – CONTRACTUL DE ASIGURARE DE PERSOANE

dacă s-a produs moartea sau nu, ca urmare a unor evenimente subite şi în
afara voinţei asiguratului petrecute în perioada de valabilitate a contractului
de asigurare 6 .
Obiectul contractului îl constituie asumarea de către Asigurător a
obligaţiei de a plăti o sumă asigurată Asiguratului, care a plătit prima de
asigurare, pentru vătămare corporală şi deces ca urmare a unui accident
acoperit de contract.
Părţile contractului : asigurătorul, societate de asigurări, persoană
juridică autorizată să desfăşoare activitate de asigurare pe teritoriul
României; asiguratul, persoană fizică; beneficiarul, desemnat, sau, în lipsa
desemnării unui beneficiar, moştenitorii legali.
Riscurile asigurate sunt vătămarea corporală, indiferent dacă s-a
cauzat moartea sau nu, invaliditatea permanentă determinate de producerea
unora din următoarele evenimente asigurate, cu titlu de exemplu, cum ar fi
explozie, alunecare de teren, prăbuşirea clădirilor, atacul din partea unei
persoane sau a unui animal 7 .
Excluderile din răspunderea Asigurătorului sunt următoarele:
- urmările bolilor inclusiv cele profesionale sau infecţioase, ale
afecţiunilor psihice sau ale bolilor transmisibile;
- urmările normale ale luminii, temperaturii sau stării timpului;
- sinuciderea sau tentativa de sinucidere;
- invaliditate permanentă sau moartea Asiguratului pentru consum de
alcool sau droguri, abuzul sau utilizarea fără recomandare a
medicamentelor;
- comiterea de fapte penale.
Obligaţiile asiguratului se regăsesc atât înainte de producerea
evenimentului şi a riscului asigurat, cât şi după aceasta. Acestea sunt în
general următoarele:
- să dea toate informaţiile privind starea sa de sănătate la momentul
încheierii contractului
- să declare şi alte asigurări în curs pentru acelaşi obiect al asigurării

6
Gheorghe Caraiani, Mihaela Tudor, op.cit., p.107
7
Ibidem, p.108
____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 58
CAP. 4 – CONTRACTUL DE ASIGURARE DE PERSOANE

- să plătească prima de asigurare


- să manifeste grijă pentru sănătatea sa , prezentându-se periodic la
control şi urmând recomandările medicale
- să anunţe imediat producerea riscului asigurat şi să se prezinte, în
măsura în care starea sănătăţii îi permite la un medic pentru atestarea
stării fizice din momentul producerii accidentului.
Obligaţia principală a asigurătorului este aceea de a plăti suma
cuvenită în raport de consecinţele accidentului pentru Asigurat. Pentru a
ajunge la acest moment, Asigurătorul are dreptul să facă cercetările
personale pe marginea documentelor prezentat de Asigurat şi pe baza
atestărilor din expertizele medicale.
Asigurătorul poate decide privind plata sumei asigurate astfel:
- dacă a intervenit decesul iar cauza decesului se încadrează în limitele
contractului, se dispune plata întregii sume asigurate, la Beneficiar ,
iar în lipsa desemnării acestuia, la moştenitori.
- dacă a intervenit invaliditatea permanentă, stabilită pe baza
concluziilor medicale ale medicilor autorizaţi, o parte din suma
asigurată, corespunzătoare gradului de invaliditate, precum şi pentru
cheltuielile medicale de îngrijire respectiv medicamente, control
medical, tratamente post accident.
Contractul de asigurare de accidente încetează în următoarele
împrejurări:
- la expirarea naturală, după ultima plată a indemnizaţie de asigurare, la
împlinirea termenului pentru care s-a încheiat contractul, fără să fi
existat daune şi fără ca părţile să mai dorească prelungirea acestuia;
- înainte de împlinirea termenului pentru care s-a încheiat, dacă
Asiguratul nu mai plăteşte prima de asigurare, renunţând la contract;
- rezilierea contractului de către una din părţi.

3. Contractul de asigurare de sănătate pentru călătorie


Contractul de asigurare de sănătate pentru călătorie este acel contract
în care, o parte, denumită Asigurător, se obligă, în schimbul unei prime de
asigurare, să îndemnizeze cealaltă persoană, numită Asigurat, pentru
____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 59
CAP. 4 – CONTRACTUL DE ASIGURARE DE PERSOANE

cheltuielile suportate pentru tratarea unei boli a cărei manifestare acută s-a
produs în timpul unei călătorii, pentru unele societăţi de asigurarea cu
extindere şi în cazul decesului 8 .
Părţile contractului de asigurare sunt: asigurătorul, societate de
asigurare, persoană juridică română sau autorizată să practice asigurări pe
teritoriul României, acreditată de regulă de ambasadele ţărilor unde se
efectuează călătoria; asiguratul, persoană fizică, ce se asigură individual
sau persoană juridică (Agenţiile de turism care asigură pentru riscul
îmbolnăvirii, grupurile de turişti de care se ocupă şi cu care sunt în contract).
Obiectul acestui contract îl constituie obligaţia asigurătorului de a plăti
cheltuielile de îngrijire sau de repatriere, în cazul producerii îmbolnăvirii
neaşteptate în cadrul călătoriei, de regulă în străinătate.
Riscurile asigurate sunt îmbolnăvirea, sau decesul, intervenit din
manifestarea cu caracter acut a unei boli, care presupun tratament efectiv.
Prima de asigurare este diferenţiată, pe categorii de vârstă şi
antecedente medicale ale asiguratului şi durata călătoriei.
Durata contractului de asigurare este egală cu timpul petrecut în
călătorie declarat de asigurat de la 10 zile, la trei luni, 6 luni, etc.
Excluderi din răspunderea asigurătorului:
- cheltuieli ocazionate de operaţii estetice, pentru intervenţii sau
tratamente la boli cronice, afecţiuni sau tulburări psihice instalate
înainte de călătorie, sarcina şi complicaţiile ei;
- afecţiuni ale sănătăţii datorită călătoriei în zone de război, indiferent
dacă a fost declarat sau nu ;
- consumul de droguri, alcool, încercarea de sinucidere ;
- participarea la competiţii sportive

4. Obligaţiile asiguratului:
(i) să răspundă corect şi complet la întrebările Asigurătorului. Acest
contract de asigurare este bazat aproape în exclusivitate pe informaţiile date
de asigurat cu privire la vârsta sa, antecedentele medicale, bolile cronice de
care suferă, ultimele controale medicale, analize şi rezultatele lor;
8
Gheorghe Caraiani, Mihaela Tudor, op.cit., p.110
____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 60
CAP. 4 – CONTRACTUL DE ASIGURARE DE PERSOANE

(ii) să plătească prima de asigurare ;


(iii) să comunice şi alte asigurări în vigoare pentru aceeaşi călătorie ;
(iiii) la manifestarea bolii să se adreseze imediat Agentului desemnat de
asigurător, indicat obligatoriu cu toate datele de identificare, telefon, fax, e-
mail pe poliţa/ certificatul de asigurare ce însoţeşte pe asigurat în călătorie,
pentru a obţine asistenţa medicală la un medic sau o instituţie medicală de
specialitate, care va emite şi documentele care atestă faptul îmbolnăvirii,
natura bolii şi manifestările ei, tratamentul aplicat şi recomandările de
medicamente sau de tratament post-spitalizare, valoarea tratamentului şi a
medicamentelor, onorariul, etc 9 .

5. Obligaţiile asigurătorului :
Principala obligaţie a asigurătorului este de a analiza dosarul de
daună şi a dispune plata indemnizaţiei, fie la valoarea întreagă, echivalând
cu încadrarea pretenţiei în limitele poliţei sau o sumă mai mică, dacă aceste
cheltuieli nu sunt corecte în totalitate.
Asigurătorul are şi posibilitatea respingerii unei pretenţii de
indemnizare , dar acest lucru este dificil de realizat deoarece, potrivit
contractului său cu agentul care-l reprezintă, acesta efectuează plata şi o
recuperează de la asigurător.

6. Alte asigurări de persoane, altele decât cele de viaţă:

(i) contractele de asigurare pentru intervenţii chirurgicale deosebite, în


care valoarea efectuării operaţiei este deosebită, acest tip de asigurare fiind
posibilă în România, numai în măsura în care persoana doreşte efectuarea
acestei operaţii în afara recomandărilor medicului de familie şi operaţia nu
este acoperită de cei 7% plătiţi ca asigurare medicală de sănătate, potrivit
legii.
(ii) contracte de asigurare pentru perioada de convalescenţă.
(iii) contracte de asigurare medicală.

9
Gheorghe Caraiani, Mihaela Tudor, op.cit., p.111
____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 61
CAP. 4 – CONTRACTUL DE ASIGURARE DE PERSOANE

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Definiţi contractul de asigurare de viaţă .

2. Numiţi principalele contracte de asigurare de viaţă .

3. Descrieţi contractul de asigurare „tip student” .

4. În ce constă obiectul contractului de asigurare de accidente ?

5. Care sunt obligaţiile asiguratorului în cadrul contractului de asigurare de

sănătate pentru călătorie ?

____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 62
CAP.5 - CONTRACTELE DE ASIGURĂRI DE BUNURI

CONŢINUT
1. Consideraţii generale
2. Contractul de asigurare auto pentru avarii şi furt (CASCO)

OBIECTIVE
Parcurgerea acestui capitol va facilita cunoaşterea următoarelor noţiuni:
¾ consideraţii generale privind contractele de asigurări de bunuri
¾ contractul de asigurare auto pentru avarii şi furt ( CASCO)

1. Consideraţii generale
Una din cele mai importante categorii de asigurări facultative este
asigurarea de bunuri. Sediul materiei şi principalele prevederi legale privind
cadrul juridic al asigurării de bunuri se regăseşte în Legea nr. 136/1995
privind asigurările şi reasigurările în România.
Astfel, în cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca la produ-
cerea riscului asigurat să plătească asiguratului, beneficiarului desemnat sau
celor în drept, o despăgubire, cum ar fi: limita de îndemnizare, subasigurarea
şi supraasigurarea, existenţa mai multor asigurări, obligaţiile minime de
păstrare a bunurilor în stare de funcţionare, notificare a imediată a producerii
daunelor, luarea de măsuri pentru limitarea efectelor acesteia, încetarea
efectelor contractului de asigurare în cazul înstrăinării bunului asigurat,
precum şi subrogarea şi regresul.
Asigurărilor de bunuri le sunt specifice instituţiile subrogării şi
regresului 1 .
Subrogarea este prevăzută şi reglementată la articolul 22 din Legea
nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările din România. Potrivit
reglementării, prin plata indemnizaţiei de asigurare şi compensarea din punct
de vedere financiar a asiguratului, asigurătorul se subrogă în drepturile şi
obligaţiile acestuia în raportul juridic principal continuând acţiunea de

1
Gheorghe Caraiani, Mihaela Tudor, op.cit., p.114
____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 63
CAP.5 - CONTRACTELE DE ASIGURĂRI DE BUNURI

recuperare de la cel vinovat de producerea prejudiciului, a sumei plătite cu


titlu de indemnizaţie.
Subrogarea poate fi totală, dacă indemnizaţia de asigurare a acoperit
prejudiciul suferit de asigurat, dar poate fi şi parţială dacă, prin plata sumei
asigurate în indemnizaţia de asigurare, prejudiciul nu a fost acoperit în
totalitate, asiguratul continuând el acţiunea împotriva terţului pentru diferenţa
rămasă, alături de asigurător pentru ceea ce a plăti acesta prin indemnizaţie.
Subrogarea trebuie opusă terţului printr-un act de subrogare sub
semnătură privată emanând de la asigurat.
Regresul este actul juridic ce succede subrogării ce cuprinde în el atât
partea de negociere amiabilă cu terţul cât şi acţiunea în justiţie.
Regresul nu este obligatoriu pentru asigurător. El poate decide pe
baza analizelor proprii dacă acţiunea de regres se continuă în justiţie sau o
sumă rezultată din negociere poate fi suficientă în comparaţie cu costurile şi
timpul consumat în procese ale căror rezultate nu se pot anticipa, nici în ţară
şi mai ales în străinătate.

2. Contractul de asigurare auto pentru avarii şi furt (CASCO)

Contractul de asigurare auto pentru avarii şi furt este cel mai cunoscut
tip de contract din România.
Contractul de asigurare auto pentru avarii şi furt este contractul în care
o parte, numită asigurător, se angajează, în schimbul primiri unei prime de
asigurare, ca, la producerea unuia din riscurile asigurate, să îndemnizeze
cealaltă parte, numită asigurat pentru prejudiciul suferit de acesta ca urmare
a producerii acestui risc 2 .
Obiectul contractului este asumarea riscului de către asigurător pentru
avarierea şi furtul autovehiculului/autovehiculelor asiguratului.
Părţile contractului de asigurare pentru avarii şi furt autovehicule sunt:
(i) asigurătorul - este o societate de asigurare, persoană juridică de
drept român sau autorizată să practice asigurări pe teritoriul României;

2
Gheorghe Caraiani, Mihaela Tudor, op.cit., p.115
____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 64
CAP.5 - CONTRACTELE DE ASIGURĂRI DE BUNURI

(ii) asiguratul - este o persoană fizică sau juridică, având interes


asigurabil cu privire la autovehiculul asigurat, respectiv proprietarul sau
operatorul în leasing al autovehiculului. Interes asigurabil poate avea şi un
chiriaş al unui autovehicul dacă proprietarul acestuia i-a cerut expres prin
contractul de închiriere, asigurarea de avarii şi furt 3 .
Riscuri asigurate pot fi pierderea sau avarierea autovehiculului şi a
părţilor sale componente care se află montate pe maşină în timpul angajării
în trafic sau în staţionare, inclusiv furtul prin efracţie al maşinii sau a părţilor
componente.
Evenimentele asigurate ce pot cauza producerea riscurilor menţionate
ar putea fi, în raport de voinţa părţilor şi de politica de asigurare a
asigurătorului, următoarele: incendiu, tâlhărie, avarii accidentale (ciocniri,
derapări, tamponări, răsturnări, loviri de obiecte fixe şi căderea unor corpuri
pe autovehicul, acroşări în parcare etc.). De comun acord, părţile pot include
şi alte clauze care pot genera riscuri.
Excluderile asigurătorului cu privire la cazurile pentru care nu acordă
despăgubiri sunt, de regulă, următoarele:
- pagube produse autovehiculului pe perioadă de război, tulburări
sociale şi civile, greve,
- pagube produse autovehiculului prin confiscare, expropriere,
naţionalizare, sechestrare, distrugere sau avariere din ordinul unei
persoane publice în exerciţiul funcţiunii,
- pagube produse autovehiculului cu intenţie de către asigurător
- cazuri de forţă majoră, etc.
Suma asigurată reprezintă valoarea reală a autovehiculului la data
încheierii contractului de asigurare. Suma asigurată este declarată de
asigurat şi ar trebui să fie însoţită de documente privind preţurile de cum-
părare dacă acest autovehicul este nou sau cu contractele de vânzare
cumpărare dacă autovehiculul se află la o vânzare succesivă, această din
urmă situaţie nefiind şi proba absolută asupra valorii deoarece în raporturile
comerciale dintre părţi abilitatea vânzătorului în a-şi prezenta maşina poate

3
Gheorghe Caraiani, Mihaela Tudor, op.cit., p.116
____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 65
CAP.5 - CONTRACTELE DE ASIGURĂRI DE BUNURI

duce la un preţ care nu este egal cu valoarea reală a maşinii. Un principiu de


bază al asigurărilor este şi acela că un asigurat nu poate obţine mai mult
decât valoarea reală a bunului său, cea probată de cataloage de preţuri ale
maşinilor şi cu deducerea uzurii la stadiul de exploatare din momentul
producerii accidentului 4 .
În cazul că supraasigurarea (declararea de către proprietar a unei
valori mai mari decât cea reale a autoturismului) a avut la bază intenţia
asiguratului de a obţine mai mult decât valoarea autovehiculului său, atunci
asigurătorul va putea refuza plata îndemnizaţiei şi va cere rezilierea
contractului pentru intenţie de fraudă 5 .
În situaţia în care asiguratul declară o sumă asigurată mai mică, atunci
acesta va suporta şi consecinţele declaraţiei sale în sensul că nu va putea
obţine mai mult decât maximul sumei asigurate, fiind considerat propriul
asigurător pentru diferenţa constatată că ar excede suma asigurată iniţial
declarată.
Suma asigurată se diminuează cu fiecare despăgubire intermediară
pentru reparaţii la avarierea maşinii sau a unor componente iar asiguratul va
putea reîntregi suma asigurată prin plata unei prime de asigurare
intermediare.
Durata contractului este de regulă de un an cu dreptul de a fi reînnoit,
dar părţile pot să negocieze şi o perioadă mai scurtă de minimum 3-6 luni.
Obligaţiile asiguratului:
(i) Să răspundă corect şi complet la cererile de informaţii din partea
asigurătorului, descriind corect maşina şi cu dotările sale ce intră în valoarea
reală a acestuia;
(ii) Să plătească prima de asigurare conform contractului;
(iii) Să păstreze, cu grija bunului proprietar, în bună stare tehnică a
autovehiculului, să respecte regulile de trafic, să asigure maşinii condiţii
rezonabile de protecţie, să asigure protecţie împotriva situaţiilor care ar putea
favoriza furtul, să folosească maşina în trafic în limitele regulilor de circulaţie,
să permită asigurătorului oricând în cursul executării contractului de

4
Gheorghe Caraiani, Mihaela Tudor, op.cit., p.117
5
Idem
____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 66
CAP.5 - CONTRACTELE DE ASIGURĂRI DE BUNURI

asigurare inspectarea maşinii şi să repare defecţiunile tehnice


descoperite de asigurător;
(iv) Să informeze asigurătorul asupra oricăror modificări de risc de natură
să schimbe condiţiile contractuale iniţial agreate de părţi;
(v) Să declare existenţa oricăror asigurări în vigoare deţinute de acesta la
alte societăţi de asigurare, oricând în timpul executării contractului;
(vi) Să informeze imediat în scris asigurătorul asupra producerii
evenimentului care a dat naştere riscului asigurat şi să ia de îndată măsuri
pentru limitarea întinderii efectelor daunelor, asigurând protecţie maşinii, prin
îndepărtarea, dacă mai este posibil de la locul accidentului rutier;
(vii) Să ia măsuri de conservare a dreptului de regres al asigurătorului la
terţii vinovaţi de producerea riscului asigurat, prelevând probe privind
vinovăţia acestor terţi;
(viii) Să anunţe asigurătorul despre pierderea interesului asigurabil, prin
vânzarea, returnarea după închiriere, darea în leasing către o altă persoană
etc.
Constatarea daunelor şi plata îndemnizaţiei de asigurare se face
de Asigurător pe baza constatărilor proprii şi a experţilor de specialitate.
Constatările se fac în prezenţa asiguratului, iar după examinarea
documentaţiei de susţinere a cererii de despăgubire se poate proceda după
cum urmează: în cazul producerii unui eveniment asigurat, un autovehicul
poate pieri fizic ca urmare a unuia din riscurile asigurate amintite, ca de
exemplu incendiu, explozie, coliziune, etc. sau poate fi furată, fără ca autorul
să fi fost identificat 6 .
Pentru cazurile de dispariţie fizică, asigurătorul acordă despăgubiri la
valoarea din nou a maşinii, după preţurile de catalog sau cele ale caselor de
comercializare a mărcii respective, cu deducerea uzurii normale a maşinii. În
cadrul sumei asigurate se despăgubesc şi dotările maşinii cum ar fi
casetofoane montate pe maşină din construcţie sau ulterior.
Se consideră pierdere totală, avarierea maşinii din cauza unui risc
asigurat, pentru care cheltuielile de efectuare a reparaţiilor depăşesc sau

6
Gheorghe Caraiani, Mihaela Tudor, op.cit., p.119
____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 67
CAP.5 - CONTRACTELE DE ASIGURĂRI DE BUNURI

sunt egale valorii maşinii, precum şi în cazul furtului dacă, în termen de 60


zile de la data actului ilicit, maşina nu este găsită.
În cazul avarierii sau furtului parţial de componente se acordă
despăgubiri mergând până la valoarea reparaţiilor efectuate de Service sau
în regie proprie, sau înlocuirea părţilor furate, valoarea acestora diminuând
suma asigurată pe măsura fiecărei plăţi.
Alte detalii tehnice sunt negociate de părţi pornind de la practicile
asigurătorilor şi facilităţile acestora cu privire la asigurarea auto CASCO.
La toate asigurările de bunuri, deci şi la asigurarea auto pentru avarii
şi furt, se pune problema conservării dreptului de regres al asigurătorului la
cei vinovaţi, terţi în raport de contractul de asigurare, fie direct, fie la
asigurătorul terţului respectiv dacă acesta este asigurat de răspundere civilă
pentru pagube produse din accidente de autovehicule 7 .
Potrivit Legii nr. 136/1995, asigurătorul nu mai este obligat să ia
măsuri de regres în toate cazurile. El poate după caz, să facă propria analiză
şi să decidă dacă va face acel regres şi cu ce costuri.
Sancţiuni
Încălcarea obligaţiilor contractuale de către Asigurat, atrage în cele
mai multe situaţii respingerea cererii de indemnizare sau asocierea acestei
cu măsuri de reziliere a contractului de asigurare dacă încălcarea
contractului a fost aşa de gravă încât fiinţa contractului nu se mai poate
menţine 8 . Exemple: provocarea riscului asigurat cu intenţie, neplata primei
de asigurare, informarea Asigurătorului, cu rea credinţă, asupra valorii reale
a autovehiculului, schimbarea substanţială a împrejurărilor riscului în raport
de contractul de asigurare pe care Asiguratul nu a comunicat-o
Asigurătorului.
La rândul său Asigurătorul răspunde pentru încălcarea obligaţiei sale
de a indemniza pe Asigurat, dacă documentaţia cerută pentru aceasta a fost
prezentată de Asigurat şi se află în posesia Asigurătorului.
Încetarea contractului

7
Gheorghe Caraiani, Mihaela Tudor, op.cit., p.120
8
Ibidem, p.121
____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 68
CAP.5 - CONTRACTELE DE ASIGURĂRI DE BUNURI

Contractul de asigurare pentru asigurarea auto CASCO încetează la


expirarea perioadei de valabilitate, fiind supus reînnoirii.
Contractul de asigurare susmenţionat poate înceta şi mai devreme de
data fixată în contract în mai multe situaţii şi anume:
- Asiguratul nu mai are interes asigurabil cu privire la autovehiculului
respectiv.
- Asiguratul nu a plătit prima de asigurare la termenul scadent şi nici la
termenul de păsuire dacă există un astfel de termen în contract.
- Asiguratul a dovedit rea credinţă fie în: declaraţiile făcute cu privire la
suma asigurată; a provocat singur evenimentul asigurat pentru a
obţine o despăgubire necuvenită; necomunicarea pierderii interesului
asigurabil cu privire la autovehiculul asigurat

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Subrogarea şi regresul în asigurarea de bunuri .

2. Numiţi particularităţile contractului de asigurare auto pentru avarii şi

furt (CASCO) .

3. Care sunt obligaţiile asiguratului în cazul contractului CASCO .

4. Cum se constată daunele şi cum se efectuează plata îndemnizaţiei de

asigurare ?

5. Când încetează contractul CASCO ?

____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 69
_____________________________________________________________
CAP.6 - ASIGURAREA BUNURILOR PE TIMPUL
TRANSPORTULUI
_____________________________________________________________

CONŢINUT

1. Asigurarea mărfurilor pe parcursul transportului internaţional


2. Bunuri ce nu fac obiectul asigurării de marfă pe timpul transportului
3. Suma asigurată
4. Primele de asigurare
5. Răspunderea cărăuşului

A. ASIGURAREA MĂRFURILOR PE TIMPUL TRANSPORTULUI RUTIER


1. Avantajele şi dezavantajele transportului rutier
2. Riscurile asigurate şi excluderi

B. ASIGURAREA MĂRFURILOR PE TIMPUL TRANSPORTULUI MARITIM


1. Avantajele şi dezavantajele transportul maritim
2. Poliţele de asigurare a mărfurilor în transportul maritim
3. Riscurile transportului maritim de mărfuri
4. Conceptul de avarie în asigurările maritime

OBIECTIVE
Parcurgerea acestui capitol va facilita cunoaşterea următoarelor noţiuni:
¾ aspecte referitoare la asigurarea mărfurilor pe parcursul transportului internaţional
¾ date privitoare la suma asigurată şi primele de asigurare
¾ răspunderea cărăuşului
¾ asigurarea mărfurilor pe timpul transportului rutier şi maritim

1. Asigurarea mărfurilor pe parcursul transportului internaţional

Transportul de mărfuri este o operaţiune de deplasare materială a


anumitor bunuri. Dacă această deplasare face ca mijloacele de transport
utilizate să traverseze cel puţin o frontieră de stat, putem vorbi despre
transporturi internaţionale. În cazul în care în timpul deplasării mărfurilor
acestea trec prin cel puţin două puncte de frontieră până la destinaţie, atunci
putem vorbi de tranzit internaţional (trecerea mărfurilor pe teritoriul unui stat
spre locul de destinaţie care se află într-alt stat) 1 .
Serviciul de transport internaţional de mărfuri şi toate cheltuielile
subsecvente în legătură cu acesta se regăseşte în preţul mărfii. De aceea, în
comerţul internaţional obligaţia de suportare a cheltuielilor de transport şi

1
Cosmin Iliescu, Contractul de asigurare de bunuri în România, Editura All Beck, Bucureşti,
1999, p.144
____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 70
_____________________________________________________________
CAP.6 - ASIGURAREA BUNURILOR PE TIMPUL
TRANSPORTULUI
_____________________________________________________________

asigurare nu reprezintă neapărat un dezavantaj pentru partea ce s-a angajat


în acest sens. De exemplu, exportatorul este interesat de un export sub
condiţie CIF 2 atunci când există pe plan naţional societăţi de transporturi şi
societăţi de asigurări capabile să-i susţină operaţiunea, şi aceasta deoarece
folosirea ofertei de pe piaţa naţională în ceea ce priveşte transporturile şi
asigurările determină pentru exportator cheltuieli mai mici, ceea ce face
marfa mai competitivă pe piaţa mondială. În acelaşi timp vânzătorul-
exportator utilizând piaţa internă a transporturilor şi a asigurărilor realizează
un export de servicii, şi deci, aduce în ţara sa, indirect, valută necesară
finanţării unor viitoare importuri 3 .
Asigurarea mărfurilor pe timpul transportului este o formă de asigurare
externă, deoarece are ca specific faptul că părţile contractante sau
beneficiarul asigurării au domiciliul/sediul în state diferite, ori obiectul
asigurat, riscul asigurat se află, respectiv se poate produce pe teritoriul unui
alt stat 4 . O caracteristică principală a asigurărilor externe este dată de faptul
că atât primele de asigurare, cât şi eventualele despăgubiri se plătesc în
valută. În contractul de asigurare se fac menţiuni exprese cu privire la valuta
folosită.
Încheierea contractelor de asigurare a mărfurilor pe timpul
transportului internaţional la societăţile de asigurări din ţara noastră este
condiţionată de clauzele prevăzute în contractul de vânzare-cumpărare a
mărfurilor. De exemplu o clauză CIF într-un contract de vânzare-cumpărare
de mărfuri, în care vânzătorul este un comerciant român, înscrisă ar putea
determina contractarea asigurării pe piaţa asigurărilor din România. În mod
similar, poate fi vorba despre un importator român ce achiziţionează mărfurile
printr-un contract de vânzare-cumpărare internaţională cu clauză FOB 5 .

2
CIF… (Cost, Insurance & Freight… – Cost, asigurare si transport…) Condiţie de livrare
frecvent utilizată în comerţul internaţional. Vezi şi INCOTERMS 2000
3
Cosmin Iliescu, op.cit., p.145
4
Ibidem, p.146 apud Iulian VăcăreI, Florin Bercea, Asigurări şi Reasigurări, coediţie ed.
Marker & Expert, Bucureşti, 1993, p.67
5
FOB… (Free On Board… – Liber la bord…) Condiţie de livrare. Vezi şi INCOTERMS 2000
____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 71
_____________________________________________________________
CAP.6 - ASIGURAREA BUNURILOR PE TIMPUL
TRANSPORTULUI
_____________________________________________________________

2. Bunuri ce nu fac obiectul asigurării de marfă pe timpul transportului

Mărfurile sunt bunuri mobile corporale. Însă, există o seamă de astfel


de care necesită o deplasare în spaţiu, prin folosirea unor mijloace de
transport, dar care nu pot fi asigurate sau doar în baza unor condiţii de
asigurare speciale. Între acestea 6 : în prima categorie putem exemplifica -
bunuri explozive, lichide acide; iar în a doua categorie - obiectele de aur,
argint şi platină, pietre scumpe, bijuterii, hârtiile de valoare, banii, titlurile de
valoare, documentele, registrele, mărcile poştale, obiectele de artă, etc.

3. Suma asigurată
Una din menţiunile considerate esenţiale în contractul de asigurare
este suma asigurată, ca valoare în limitele căreia asigurătorul plăteşte
despăgubirea 7 . Însă în asigurările de mărfuri pe timpul transportului se poate
înregistra o excepţie. Astfel, există poliţe, emise de către asigurător în urma
încheierii unui contract de asigurare, care nu cuprind menţiuni exacte privind
suma asigurată. În funcţie de determinarea sumei asigurate la momentul
încheierii contractului, deosebim poliţe evaluate de poliţe neevaluate.
Diferenţa dintre acestea este dată de faptul că, în cazul poliţelor
neevaluate, la producerea riscului asigurat şi în vederea obţinerii
despăgubirii, asiguratul va fi nevoit să dovedească valoarea bunurilor
afectate de daună prin: facturi, avize de însoţire a mărfii, conosament, extras
de cont etc. Dacă asiguratul sau beneficiarul asigurării deţine o poliţă
evaluată, acesta nu va trebui să mai facă dovada valorii mărfurilor asigurate
deoarece aceasta a fost stabilită la momentul încheierii contractului.
Dacă suma asigurată este identică cu valoarea asigurabilă, bunul
respectiv se consideră asigurat complet, fapt ce îi va permite asiguratului ca
la producerea riscului asigurat să beneficieze de acoperirea integrală a
pagubei suferite.

6
Cosmin Iliescu, op.cit., p.147 apud Iulian VăcăreI, Florin Bercea, op.cit., p.166
7
Ibidem, A se vedea faptul că prin raportul dintre suma asigurată şi valoarea reală a
bunurilor asigurate se obţine gradul de acoperire prin asigurare. Acest indicator prezintă o
utilitate deosebită atunci când se calculează cuantumul despăgubirii
____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 72
_____________________________________________________________
CAP.6 - ASIGURAREA BUNURILOR PE TIMPUL
TRANSPORTULUI
_____________________________________________________________

Pe de o parte, la solicitarea asiguratului, suma asigurată poate fi


stabilită sub valoarea asigurabilă, ceea ce determină o acoperire parţială a
daunelor suferite de încărcătură pe timpul transportului.
Pe de altă parte, aşa după cum am văzut în prima parte a acestei
lucrări, în general nu se admite depăşirea valorii asigurabile de către suma
asigurată, iar atunci când o asemenea supraasigurare a avut totuşi loc,
asigurătorul va putea solicita modificarea contractului în sensul micşorării
sumei asigurate până la valoarea reală a bunurilor. Această reducere a
sumei asigurate determină implicit o ajustare a primei de asigurare în sensul
reducerii acesteia. Diferenţa astfel obţinută, în cazul în care primele de
asigurare au fost deja plătite, se va returna asiguratului. Cu toate acestea în
cazul asigurărilor de mărfuri pe timpul transportului, de cele mai multe ori,
suma asigurată nu se identifică cu valoarea mărfurilor. în calculul sumei
asigurate se are în vedere interesul patrimonial asigurabil care, în acest caz,
excede valorii mărfurilor asigurate. Interesul asigurabil naşte o valoare de
asigurare mai mare decât valoarea reală a mărfurilor transportate 8 .
De aceea în determinarea sumei asigurate, în principiu, se au în
vedere următoarele:
(i) valoarea facturată sau valoarea de piaţă a mărfurilor transportate;
(ii) costul transportului şi al asigurării;
(iii) cheltuielile şi taxele vamale necesare pentru efectuarea expediţiei;
(iiii) beneficiul separat realizat de asigurat prin vânzarea mărfurilor la locul
de destinaţie - este stabilit printr-un procent din valoarea mărfurilor
asigurate 9 .

4. Primele de asigurare
În schimbul serviciului pe care societatea de asigurare îl prestează
către asigurat, acesta din urmă plăteşte o sumă de bani numită tehnic prima
de asigurare.

8
Cosmin Iliescu, op.cit., p.167
9
A se vedea Gheorghe Caraiani şi Mihaela Tudor, op. cit.,p.101, cu privire la clauza de
asigurare pentru profit
____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 73
_____________________________________________________________
CAP.6 - ASIGURAREA BUNURILOR PE TIMPUL
TRANSPORTULUI
_____________________________________________________________

Stabilirea nivelului primei de asigurare este un proces complex care


ţine cont, în principal, de specificul riscurilor, de frecvenţa producerii acestora
şi de pagubele pe care le-ar putea provoca. Există însă şi alţi factori, o parte
dintre aceştia, specifici asigurării de mărfuri pe timpul transportului
internaţional 10 :
(i) Un prim factor determinant în stabilirea nivelului primelor de asigurare
este sfera riscurilor cuprinse în condiţiile de asigurare. Interesează nu
numai numărul riscurilor subscrise de asigurător, ci şi conţinutul şi frecvenţa
producerii acestora, în vederea contractării unei asigurări de mărfuri pe
timpul transportului internaţional. Cea mai ieftină condiţie de asigurare este
condiţia "C", urmată de condiţia "B", prin care se acoperă o arie mai mare de
riscuri. Cea mai avantajoasă însă pentru asigurat este condiţia "A", dar este
şi cea mai scumpă. Pentru o primă suplimentară asigurătorul acordă
despăgubire şi pentru "riscurile de furt, jaf şi nelivrare" sau/şi "riscuri de
depozitare.", în cazul contractării asigurării sub clauza "B" sau "C", precum şi
pentru anumite riscuri politice (de ex. greve, război) indiferent de condiţiile de
asigurare pentru care au optat părţile contractului 11 ;
(ii) Fiecare tip de marfă are o sumă de caracteristici specifice care
determină de multe ori contractarea asigurării contra anumitor riscuri. Se are
în vedere acele riscuri speciale pe care asiguratul le solicită a fi înscrise în
poliţă, pe lângă riscurile generale ale condiţiilor de asigurare, urmând a plăti
o primă suplimentară. Riscuri speciale pot fi considerate, de exemplu: cele
de spargere sau de risipire în cazul unui transport de sticlărie, respectiv de
alimente. Uneori, deşi mărfurile transportate pot fi foarte bine asigurate
împotriva riscurilor cuprinse în mod obişnuit în condiţiile de asigurare, natura
şi caracteristicile lor impun o majorare a primelor practicate de asigurător.
Sunt mărfuri, ca de exemplu ţiţeiul sau cărbunii, care prezintă pericolul
emanaţiei de gaze explozive, astfel că riscul exploziilor şi al incendiilor este
foarte mare la acest tip de încărcătură, fapt ce va determina o mărire a
cotaţiei de primă 12 ;

10
Cosmin Iliescu, op.cit., p.149
11
Ibidem, p.150
12
Idem
____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 74
_____________________________________________________________
CAP.6 - ASIGURAREA BUNURILOR PE TIMPUL
TRANSPORTULUI
_____________________________________________________________

(iii) Un alt factor ce contribuie la calcularea primelor de asigurare este


ambalajul utilizat de asigurat pe durata efectuării transportului. Asigurătorul
poate solicita contractantului asigurării utilizarea de către acesta a unui
ambalaj adecvat tipului de marfă ce face obiectul asigurării - se remarcă
funcţia preventivă a asigurării. Uneori asiguratul, din dorinţa de economisire,
optează pentru folosirea unui ambalaj mai ieftin, însă în acest caz primele vor
fi mai ridicate;
(iv) Călătoria prezintă interes pentru asigurător sub raportul duratei,
modalităţii de realizare şi a anotimpului în care aceasta se efectuează.
Durata călătoriei nu influenţează în mod direct producerea riscului. Unele
societăţi de asigurare nu acoperă daunele apărute ca urmare a întârzierii sau
prelungirii călătoriei, iar alţi asigurători nu acordă despăgubire pentru
pagubele indirecte provocate prin întârzierea ajungerii la destinaţie a
mijloacelor de transport. Deşi, în principiu, cu cât ruta de transport este mai
lungă, cu atât prima de asigurare va fi mai mare, nu se presupune automat o
creştere direct proporţională a acesteia cu distanţa ce se va parcurge. Dacă
pentru ajungerea la destinaţie a mărfurilor va fi necesară utilizarea mai multor
mijloace de transport, de exemplu maritime şi feroviare, este de presupus
executarea câtorva transbordări, ceea ce atrage după sine o creştere a
probabilităţii de apariţie a unora dintre riscurile asigurate şi de provocare a
unor daune. Toată această situaţie se va reflecta corespunzător în valoarea
primelor de asigurare. Tot astfel practica societăţilor de asigurare a relevat
folosirea unor tarife de prime diferite în funcţie de anotimpul în care se
efectuează transportul 13 ;
(v) Un rol deosebit în stabilirea primelor de asigurare îl prezintă şi
mijloacele de transport cu care se realizează expediţia, călătoria. Starea
mijloacelor de transport, precum şi capacitatea acestora de a garanta
conservarea calitativă şi cantitativă a mărfurilor transportate reprezintă factori
determinanţi în aprecierea riscului şi implicit a nivelului primelor de asigurare.
Spre exemplu, în ceea ce priveşte transportul maritim, vechimea şi clasa

13
Cosmin Iliescu, op.cit., p.150 apud Gheorghe Caraiani, Mihaela Tudor, op. cit, p.47
____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 75
_____________________________________________________________
CAP.6 - ASIGURAREA BUNURILOR PE TIMPUL
TRANSPORTULUI
_____________________________________________________________

navei sunt elemente care pot contribui decisiv la evaluarea riscurilor


subscrise de asigurător 14 ;
(vi) Suma asigurată este o valoare care influenţează în mod direct
cuantumul primei de asigurare, în măsura în care aceasta din urmă se obţine
prin aplicarea cotaţiei de primă la suma asigurată;
(vii) De asemenea, nivelul primelor la asigurările maritime internaţionale
poate fi influenţat de starea conjuncturală a pieţei internaţionale a
asigurărilor. Un comerţ internaţional înfloritor însoţit de o ascensiune a
pieţei asigurărilor, determinată de o cerere crescândă a asigurărilor specifice
comerţului, nu poate avea drept consecinţă decât o creştere a valorii primelor
de asigurare, în fapt a costului serviciului oferit de societăţile de asigurare.
Pe de altă parte, în perioadele de recesiune economică, scăderea activităţii
de transport internaţional atrage după sine o înăsprire a concurenţei în planul
pieţei asigurărilor CARGO şi CASCO, cu implicaţii la nivelul primelor
practicate de asigurători în sensul scăderii acestora 15 .

5. Răspunderea cărăuşului
Cărăuşul este executantul transportului, a deplasării bunurilor în spaţiu
cu ajutorul bunurilor proprii sau închiriate.
De principiu, cărăuşul nu prezintă un interes în contractarea unei
asigurări de bunuri cu privire la marfa pe care o transportă. În condiţiile
dispoziţiilor art.1475 C. civ. cărăuşii "sunt răspunzători de pierderea şi
stricăciunea lucrurilor încredinţate lor, când ei nu probează că s-au pierdut ori
s-au stricat din cauză de forţa majoră sau cazuri fortuite." Când determinăm
întinderea răspunderii cărăuşilor cu privire la mărfurile încredinţate lor, putem
lua în considerare dispoziţiile Codului civil cu privire la paza şi conservarea
acestora. Art.1473 C. civ. prevede că răspunderea cărăuşilor cu privire la
bunurile încredinţate se apreciază ca fiind reglementată de dispoziţiile
relative la "stăpânii de hoteluri"(art.1623 şi urm. din C. civ.). Precizăm însă,

14
Cosmin Iliescu, op.cit.,p.151
15
Idem
____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 76
_____________________________________________________________
CAP.6 - ASIGURAREA BUNURILOR PE TIMPUL
TRANSPORTULUI
_____________________________________________________________

că dispoziţiile Codului civil se vor aplica numai în condiţiile în care nu se


prevăd altfel de dispoziţii prin acte normative speciale 16 .
Cărăuşul răspunde, conform contractului de transport şi dispoziţiilor
legale, pentru conservarea cantităţii şi calităţii mărfii transportate până la
ajungerea la destinaţie a transportului şi predarea mărfii către beneficiarul
acesteia. Răspunderea cărăuşului este o răspundere contractuală, care are
la bază culpa acestuia în neîndeplinirea obligaţiilor sale 17 . Pentru a se
exonera de răspunderea ce-i revine faţă de pierderea în cantitate sau/şi
calitate a mărfurilor pe durata transportului, cărăuşul va putea invoca fapta
unui terţ, chiar fapta expeditorului ori a destinatarului, sau cazul de forţă
majoră. Pe de o parte, tocmai împotriva unor astfel de situaţii în care nu se
înregistrează culpa cărăuşului în deprecierea calitativă sau/şi cantitativă a
mărfii, expeditorul-exportator ori destinatarul-importator ar putea fi interesaţi
de încheierea unui contract de asigurare CARGO. Pe de altă parte, aceştia
ar fi indicat să contracteze o astfel de asigurare chiar şi în condiţiile în care
transportatorul are o culpă în producerea riscului asigurat, deoarece există
posibilitatea ca la producerea unei pagube majore cărăuşul (transportatorul)
să se dovedească insolvabil, incapabil să suporte singur acoperirea
daunei. 18
În cazul asigurării mărfurilor pe timpul transportului, contractantul
asigurării este de regulă expeditorul, deşi odată cu încărcarea mărfurilor pe
mijlocul de transport utilizat interesul asigurabil trece asupra destinatarului
transportului, fapt ce-i conferă acestuia din urmă dreptul de a încasa
eventuala despăgubire acordată de asigurător.
Încheierea unei asigurări de tip cargo de către expeditor sau
destinatar nu afectează în nici un fel răspunderea contractuală a cărăuşului.
Acesta va continua să răspundă de integritatea mărfii ca şi atunci când ea nu
ar fi fost asigurată. Astfel că, dacă am apreciat interesul cărăuşilor în legătură
cu asigurarea mărfurilor ca nefiind un principiu în activitatea lor, datorită

16
Cosmin Iliescu, op.cit., p.153
17
Gheorghe Filip, Dreptul transporturilor, Ed. Şansa, Bucureşti, 1996, p.66
18
Cosmin Iliescu, op.cit., p.154 apud C. Alexa, V. Ciurel ş.a., Asigurări şi reasigurări în
comerţul internaţional, Editura All, Bucureşti, p.132
____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 77
_____________________________________________________________
CAP.6 - ASIGURAREA BUNURILOR PE TIMPUL
TRANSPORTULUI
_____________________________________________________________

faptului că ei nu răspund de deteriorarea sau pieirea mărfurilor datorate forţei


majore, totuşi este necesar să recunoaştem importanţa deosebită a asigurării
de răspundere civilă în domeniul transporturilor internaţionale. Odată cu plata
indemnizaţiei, asigurătorul obţine dreptul de regres împotriva celor vinovaţi
de producerea prejudiciului, dacă acesta nu s-a produs ca urmare a unor
riscuri naturale. De aceea, în cazul în care dauna s-a produs prin fapta
culpabilă a transportatorului, în lipsa unei asigurări de răspundere civilă a
acestuia, societatea de asigurare va avea o acţiune îndreptată împotriva
transportatorului pentru recuperarea despăgubirii plătite către expeditor sau
destinatar. Această acţiune este izvorâtă din contractul de transport dintre
cărăuş (transportator) şi expeditor, fiind prescriptibilă în termen de trei ani de
la producerea daunei 19 .
Clauzele contractului de asigurare de mărfuri pe timpul transportului
internaţional diferă, în ceea ce priveşte condiţiile de asigurare, în funcţie de
mijlocul de transport utilizat. Astfel putem deosebi: asigurarea bunurilor pe
timpul transportului maritim, rutier, feroviar şi aerian.

A. ASIGURAREA MĂRFURILOR PE TIMPUL TRANSPORTULUI RUTIER


1. Avantajele şi dezavantajele transportului rutier

Transportul rutier este o formă de transport terestru, alături de


transportul pe calea ferată. Această formă de transport prezintă o mobilitate
deosebită în raport cu celelalte modalităţi de transport, fapt ce-i permite
efectuarea deplasării door to door a mărfurilor. Astfel, prin utilizarea
mijloacelor rutiere de transport, se evită transbordările ce ar putea avea drept
urmare deteriorarea, pierderea ori chiar avarierea totală a mărfurilor. 20
În plus, acest tip de transport prezintă şi avantaje precum:
(i) transportul auto realizează viteze tehnice şi comerciale destul de
ridicate, cerinţă necesară în situaţia mărfurilor perisabile;

19
Cosmin Iliescu, op.cit., p.155
20
C. Alexa, Transporturi şi expediţii internaţionale, Editura ALL, Bucureşti, 1995, p.15
____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 78
_____________________________________________________________
CAP.6 - ASIGURAREA BUNURILOR PE TIMPUL
TRANSPORTULUI
_____________________________________________________________

(ii) un alt avantaj s-ar constitui în faptul că deseori mijloacele de transport


auto asigură condiţiile unor temperaturile adecvate în vederea păstrării
calităţii mărfii, aşa cum aceasta a fost constatată la momentul încărcării
acestora;
(iii) transportul auto permite ridicarea mărfii, în vederea transportării ei,
chiar de la locul unde aceasta este obţinută în urma procesului de producţie
sau de la, depozitele unde aceasta se află.
Analiza tuturor acestor avantaje permite asigurătorului o mai bună
apreciere a posibilităţii apariţiei unor riscuri asigurabile conform condiţiilor
sale de asigurare, cu implicaţii directe asupra cotaţiilor de primă.
Există însă şi dezavantaje ale transportului rutier care privesc în
primul rând capacitatea de transport relativ redusă, fapt ce determină
practicarea unor preţuri de cost mai ridicate decât în cazul folosirii altor
mijloace de transport.

2. Riscurile asigurate şi excluderi


În rândul riscurilor ce pot provoca daune pe timpul transportului rutier
al mărfurilor, se disting trei categorii, ca rezultat al acoperii acordate de
asigurător prin condiţiile sale de asigurare 21 :
(i) riscuri asigurate, la producerea cărora asigurătorul va trebui să
plătească îndemnizaţia, iar între acestea putem aminti:
- incendiul, cutremurul, trăsnetul, inundaţiile, furtunile, uraganele,
ploile torenţiale, grindina, alunecările de teren (riscuri naturale);
- ciocnirea, lovirea sau izbirea mijlocului de transport rutier de alte
autovehicule ori de orice alte bunuri mobile sau imobile aflate în
afara mijlocului de transport, deraparea, împotmolirea, răsturnarea
mijlocului de transport auto, căderea unor arbori, prăbuşirea unor
clădiri, poduri, tuneluri, ruperea unor diguri, baraje sau spargerea
unor conducte de apă etc;
- accidentele în timpul încărcării, aşezării sau descărcării mărfurilor;

21
C.Alexa, op.cit., p.16
____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 79
_____________________________________________________________
CAP.6 - ASIGURAREA BUNURILOR PE TIMPUL
TRANSPORTULUI
_____________________________________________________________

(ii) riscuri asigurate în condiţii speciale şi numai prin plata unei


prime suplimentare, cum ar fi: furtul, actele de tâlhărie, riscurile de război şi
riscurile de grevă;
(iii) riscuri excluse, la producerea cărora asigurătorul nu plăteşte
indemnizaţie de despăgubire; acestea pot fi: scăderile normale în greutate
sau volum provocate de evaporare, uscare, scurgere, ce pot afecta mărfurile;
pagubele ce au drept cauză însuşirile specifice mărfii transportate (viciile
proprii ale acesteia), lipsa ambalajului sau utilizarea unui ambalaj
necorespunzător, lipsa condiţiilor puse la dispoziţie de către cărăuş în
vederea conservării calităţii sau/şi cantităţii mărfurilor transportate de către
acesta; pagubele produse de către viermi, rozătoare, insecte; amenzile,
confiscările şi punerea sub sechestru, comerţul cu mărfuri interzise; pagubele
directe sau indirecte provocate de întârzieri; pierderile datorate diferenţelor
de curs valutar ce pot apărea pe durata transportului etc.

B. ASIGURAREA MĂRFURILOR PE TIMPUL TRANSPORTULUI MARITIM


1. Avantajele şi dezavantajele transportul maritim

Transportul maritim cunoaşte o dezvoltare deosebită, datorată în


primul rând avantajelor comerciale pe care acest tip de transport le prezintă.
Tonajul din ce în ce mai mare al navelor maritime face posibilă transportarea
unor partide mari de mărfuri, fapt ce determină costuri mai mici pe tona de
marfă transportată, faţă de costurile pe care le presupune utilizarea celorlalte
mijloace de transport.
Capacitatea mare de transport, preţul de cost relativ mic, mobilitatea,
iar nu în ultimul rând, eficienţa sporită pe distanţe lungi a mijloacelor de
transport maritime, fac ca acestea să deţină circa 75-80% din totalul traficului
mondial de mărfuri. 22

2. Poliţele de asigurare a mărfurilor în transportul maritim

22
C. Alexa, op. cit, p.77
____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 80
_____________________________________________________________
CAP.6 - ASIGURAREA BUNURILOR PE TIMPUL
TRANSPORTULUI
_____________________________________________________________

Poliţa de asigurare este emisă de o societate de asigurare, pe baza


încheierii contractului de asigurare. Poliţa de asigurare cuprinde elementele
esenţiale ale contractului de asigurare, astfel că prin poliţa de asigurare se
dovedeşte nu numai existenţa unor relaţii contractuale, ci şi conţinutul
contractului ca atare.
Asigurarea, în general, intră în vigoare la momentul plăţii primei de
asigurare sau a unei rate a acesteia, moment care de cele mai multe ori
precede data eliberări poliţei. De aceea odată cu plata primei de asigurare şi
intrarea în vigoare a contractului de asigurare, asiguratul va putea să solicite
asigurătorului eliberarea unei poliţe care să constate încheierea contractului
şi termenii acestuia. 23 Dacă înainte de eliberarea poliţei de asigurare se
produce un risc asigurat ce determină avarierea totală sau parţială a
mărfurilor, asiguratul are dreptul la despăgubire, însă va trebui să probeze
cel puţin plata primei rate de asigurare prin factura sau chitanţa emisă de
asigurător.
De reţinut că în ultimul articol din secţiunea asigurărilor de bunuri din
Legea nr. 136/1995 arată că: "în lipsă de prevedere contrară în contractul de
asigurare, în cazul în care bunul asigurat este înstrăinat, contractul de
asigurare se reziliază." Pe de altă parte art.12 din aceeaşi lege prevede că:
"Documentul de asigurare poate fi, după caz, nominal, la ordin sau la
purtător." Cum art.30 amintit mai sus cuprinde o normă dispozitivă, iar dacă
avem în vedere scopul pentru care s-a realizat asigurarea mărfurilor, nu
trebuie să ne surprindă faptul că andosarea sau tradiţiunea poliţei de
asigurare reprezintă o practică obişnuită în ramura asigurărilor CARGO.
Transferul proprietăţii asupra mărfurilor, implicit a interesului asigurat,
presupune şi dobândirea poliţei de asigurare, ca document necesar, în caz
de producere a daunei, pentru primirea despăgubirii 24 .
Astfel, transmiterea poliţei de asigurare ce vizează mărfurile
transportate se realizează prin andosare sau prin simpla remitere a poliţei.

23
Cosmin Iliescu, op.cit., p.159 apud Leon Iancovici, op. cit, p.10 cu referire la decizia nr.
848/1936 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a III-a
24
Idem
____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 81
_____________________________________________________________
CAP.6 - ASIGURAREA BUNURILOR PE TIMPUL
TRANSPORTULUI
_____________________________________________________________

Se poate folosi atât un gir plin (complet), caz în care poliţa rămâne
nominativă, cât şi un gir în alb.
Poliţele emise de asigurător, la realizarea unui contract de asigurare a
mărfurilor pe timpul transportului maritim, sunt de două feluri: poliţe
individuale şi poliţe generale.
Poliţele individuale fac dovada asigurării unei expediţii determinate
strict în timp şi spaţiu.
Poliţele generale, au avantajul simplificării formalităţilor de încheiere a
asigurării. Prin utilizarea lor se pot asigura mărfurile exportate sau importate
în decursul unei perioade de timp de către asigurat, mărfuri ce fac obiectul
mai multor expediţii. O altă trăsătură a poliţelor generale constă în faptul că
aceste poliţe nu mai sunt considerate ca fiind acte unilaterale emise de
asigurător, ci ele reprezintă chiar contractele încheiate între asiguraţi şi
societăţile de asigurare. 25 În baza poliţei generale de asigurare, pentru
fiecare transport al asiguratului, asigurătorul va emite certificate de asigurare
(acte unilaterale ale asigurătorului).
Forma cea mai răspândită a poliţelor generale este contractul de
abonament. Acest contract de asigurare se încheie de obicei pentru un an de
zile, însă poate fi valabil şi pentru o perioadă nedeterminată, timp în care
asigurătorul îşi asumă acoperirea tuturor daunelor ce ar putea afecta
mărfurile transportate, indiferent de numărul expediţiilor ce s-ar realiza în
această perioadă, însă numai în limita sumei asigurate cuprinse în poliţă.
O variantă a contractului de abonament este poliţa flotantă. Această
poliţă este emisă de asigurător pentru o sumă asigurată ce reprezintă un
plafon valoric, în limitele căruia toate expediţiile internaţionale efectuate de
asigurat vor fi asigurate.
Particularitatea poliţei flotante constă în faptul că valoarea mărfurilor
din fiecare expediţie se deduce din suma asigurată înscrisă în poliţă, până la
epuizarea acesteia. Dar pentru ca un transport să fie asigurat, contractantul
asigurării va trebui să-l înştiinţeze pe asigurător în timp util pentru ca acesta
să poată emite documentele care să ateste asigurarea acelei expediţii

25
Ibidem, p.160 apud C. Alexa., V. Ciurel ş.a., op. cit, p.89.
____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 82
_____________________________________________________________
CAP.6 - ASIGURAREA BUNURILOR PE TIMPUL
TRANSPORTULUI
_____________________________________________________________

(certificatele de asigurare), ocazie cu care are loc şi individualizarea


expediţiei prin: denumirea mărfii, ambalajul folosit, denumirea, tonajul şi
clasa navei care realizează transportul, ruta de transport şi locurile de
expediere şi destinaţie, punctele eventualelor transbordări sau depozitări,
data expedierii, valoarea mărfurilor transportate etc. Un proces similar are loc
şi în cazul contractului de abonament 26 .

3. Riscurile transportului maritim de mărfuri


Asigurarea mărfurilor pe timpul transportului maritim vizează
acoperirea acelor evenimente care se pot produce, iar nu a daunelor
inevitabile, lipsite de incertitudine. De aceea riscurile se împart în riscuri
imprevizibile şi previzibile.
Riscurile imprevizibile privite ca riscuri asigurabile, se împart la rândul
lor în riscuri generale şi riscuri speciale. Riscurile generale sunt principalele
evenimente ale mării pentru care în mod obişnuit asigurătorul acordă
despăgubire, cum ar fi: furtuna, eşuarea, naufragiul, abordajul, coliziunea etc.
Printre riscurile generale regăsim şi evenimente specifice asigurărilor de
bunuri în general: incendiul, explozia, trăsnetul şi erupţia vulcanică.
Riscurile speciale sunt o categorie de riscuri datorate fie naturii
mărfurilor transportate, fie unor cauze speciale şi care sunt cuprinse în
asigurare numai prin plata unei prime suplimentare. Între acestea putem
aminti: spargerea, risipirea, asudarea sau alterarea mărfurilor, pe de o parte,
riscurile de război şi cele de grevă, pe de altă parte.
Riscurile previzibile pot fi evitate prin dotarea tehnică corespunzătoare
a mijloacelor de transport utilizate.

În cadrul asigurărilor maritime s-au dezvoltat două modalităţi de


acoperire a riscurilor asigurabile:
(i) o primă modalitate are în vedere o garantare a tuturor riscurilor fără ca
acestea să fie enumerate în condiţiile de asigurare, mai puţin a celor excluse
expres prin aceste condiţii;

26
Cosmin Iliescu, op.cit., p.159
____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 83
_____________________________________________________________
CAP.6 - ASIGURAREA BUNURILOR PE TIMPUL
TRANSPORTULUI
_____________________________________________________________

(ii) prin cea de a doua modalitate se realizează o garantare numai a


riscurilor prevăzute expres în condiţiile de asigurare.
Utilizându-se una dintre aceste două modalităţi de formulare a
riscurilor acoperite de asigurător, s-au conturat trei categorii principale de
clauze de asigurare specifice expediţiilor maritime.

Clauza de asigurare "A "


Această clauză de asigurare, ca rezultat al primei modalităţi de
formulare a riscurilor acoperite, este cea mai cuprinzătoare. În baza acestei
condiţii sunt acoperite toate riscurile de pierdere şi de avariere a bunului
asigurat, cu excepţia unor riscuri prezentate în mod expres în condiţiile sau
în poliţa de asigurare şi care cuprind:
a) pierderea, avaria şi cheltuiala provocate de:
- comportarea necorespunzătoare voită a asiguratului;
- scurgerea ordinară, pierderea uzuală în greutate sau volum sau uzura
normală a bunului asigurat;
- ambalarea şi pregătirea insuficientă sau necorespunzătoare a bunului
asigurat (în acest sens termenul "ambalare" se consideră că include stivuirea
într-un container, dar numai dacă stivuirea este efectuată fie înainte de
intrarea în vigoare a asigurării, fie de către asigurat sau de prepuşii acestuia);
- viciul propriu sau natura bunului asigurat;
- întârzierea directă, chiar dacă întârzierea se datorează unui risc
asigurat (cu excepţia cheltuielilor plătibile cu ocazia unei avarii comune);
- pierderea sau frustarea voiajului sau călătoriei;
- insolvabilitatea sau neîndeplinirea obligaţiilor financiare de către
proprietarii, administratorii, navlositorii sau operatorii navei;
- utilizarea oricărei arme de război care foloseşte fisiunea şi/sau
fuziunea atomică, nucleară sau altă reacţie asemănătoare ori altă forţă sau
obiect radioactiv;
- contaminarea radioactivă;
- starea de nenavigabilitate a navei sau ambarcaţiunii, faptul că nava,
ambarcaţiunea, mijlocul de transport, containerul este inadecvat pentru

____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 84
_____________________________________________________________
CAP.6 - ASIGURAREA BUNURILOR PE TIMPUL
TRANSPORTULUI
_____________________________________________________________

transportul în bune condiţii al bunului asigurat, dacă asiguratul sau prepuşii


săi au cunoştinţă de starea de nenavigabilitate sau de inadecvare în
momentul încărcării bunului asigurat.
b) pierderea, avaria şi cheltuiala provocate de:
- război, război civil, revoluţie, rebeliune, insurecţie sau conflicte civile
rezultând din acestea, sau orice act ostil al/ sau împotriva unei puteri
beligerante;
- capturare, sechestrare, arestare, reţinere sau detenţie (cu excepţia
pirateriei), tentativa de a le face şi consecinţele acestora;
- mine, torpile, bombe sau alte arme de război abandonate.
c) pierderea, avaria şi cheltuiala provocate de:
- grevişti, muncitori în lock-out sau persoane luând parte la tulburări,
revolte sau mişcări civile;
- greve, lock-out, tulburări, revolte sau mişcări civile;
- orice terorist sau orice persoană acţionând din raţiuni politice.

Clauza de asigurare "B"


Această clauză de asigurare, ca de altfel şi următoarea, prezintă
riscurile acoperite în mod expres şi limitativ, considerând în acelaşi timp ca
riscuri excluse pe cele amintite la Clauza de asigurare "A". Astfel, apelându-
se la Clauza de asigurare "B" în cadrul contractului de asigurare, asigurătorul
va acoperi pagubele provocate de:
- incendiu sau explozie;
- eşuarea, scufundarea sau răsturnarea navei sau ambarcaţiunii;
- coliziunea sau contactul navei, ambarcaţiunii sau mijlocului de
transport cu un obiect exterior, altul decât apa;
- descărcarea mărfii într-un port de refugiu;
- cutremur de pământ, erupţie vulcanică sau trăsnet;
- sacrificiu în avaria comună;
- aruncarea sau luarea de valuri peste bord;
- intrarea apei de mare, lac sau râu în navă, ambarcaţiune, cală, mijloc
de transport, container sau loc de depozitare;

____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 85
_____________________________________________________________
CAP.6 - ASIGURAREA BUNURILOR PE TIMPUL
TRANSPORTULUI
_____________________________________________________________

- dauna totală a unui colet pierdut peste bord sau căzut în timpul
încărcării sau descărcării pe şi de pe navă, ambarcaţiune sau alt mijloc de
transport.

Clauza de asigurare "C"


Asigurarea de mărfuri contractată cu Clauza de asigurare "C" acoperă
avaria sau pierderea suferită de bunul asigurat şi cauzate de:
- incendiu sau explozie;
- eşuarea, scufundarea sau răsturnarea navei sau ambarcaţiunii;
- răsturnarea sau deraierea mijlocului de transport terestru;
- coliziunea sau contactul navei, ambarcaţiunii sau mijlocului de
transport cu un obiect exterior, altul decât apa;
- descărcarea mărfii într-un port de refugiu;
- sacrificiu în avaria comună;
- aruncarea peste bord.
În ceea ce priveşte excepţiile, sunt aceleaşi cu cele prezentate la
Clauza de asigurare "A".
Observăm că riscurile de hoţie, jaf şi nelivrare, precum şi riscurile de
depozitare 27 nu se regăsesc nici în rândul excluderilor şi nici în ce! al
riscurilor asigurate în mod expres. Astfel, Clauza de asigurare "A", cu cea
mai mare acoperire acordată de asigurător, cuprinde inclusiv aceste riscuri.
Pentru celelalte două categorii de clauze de asigurare, aceste riscuri sunt în
principiu riscuri excluse, însă fiind considerate ca riscuri imprevizibile
speciale, ele pot fi admise în poliţa de asigurare în schimbul plăţii unei prime
suplimentare.
În acelaşi timp, chiar din rândul excluderilor comune, există câteva
riscuri care pot fi garantate de asigurător printr-o asigurare suplimentară ori
în cadrul aceluiaşi contract în schimbul plăţii unei prime suplimentare. Este

27
în baza acestei condiţii sunt acoperite, cu excepţia excluderilor prevăzute la Clauza de
asigurare "A", pierderea şi avaria ia bunul asigurat cauzate de: incendiu, trăsnet, explozie,
chiar dacă trăsnetul sau explozia nu au fost urmate de incendiu, ploaie torenţială inclusiv
efectele indirecte ale acesteia, grindină, inundaţie, furtună, uragan, cutremur de pământ,
prăbuşire sau alunecare de teren, greutatea stratului de zăpadă sau de gheaţă, avalanşe de
zăpadă şi cădere pe clădiri sau alte construcţii a unor corpuri, furt prin efracţie.
____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 86
_____________________________________________________________
CAP.6 - ASIGURAREA BUNURILOR PE TIMPUL
TRANSPORTULUI
_____________________________________________________________

vorba de riscurile de război şi de riscurile de greve. Aceste riscuri determină


redactarea unor clauze de asigurare specifice.

Clauza de asigurare "Riscuri de război"


În baza acestei clauze de asigurare sunt acoperite, cu excepţia
excluderilor prevăzute la lit. a şi c ale Clauzei de asigurare "A", pierderea şi
avaria la bunul asigurat cauzate de:
- război, război civil, revoluţie, rebeliune, insurecţie sau conflicte civile
rezultând din acestea sau orice act ostil al sau împotriva unei puteri
beligerante;
- capturare, sechestrare, arestare, reţinere sau detenţie rezultând din
riscurile de mai sus, tentativa de a le face şi consecinţele acestora;
- mine, torpile, bombe sau alte arme de război abandonate;
- cheltuielile şi contribuţiile la avaria comună şi/sau cheltuielile de
salvare.
Această clauză de asigurare îşi produce efectele numai cât timp
încărcătura asigurată se află pe navă, dar cel mult până la expirarea a cel
mult 15 zile de la ora 24 a zilei în care nava soseşte în portul sau la locul
intermediar sau final de descărcare.
Prin această clauză se asigură pierderile sau avariile provocate de:
- grevişti, muncitori în lock-out sau persoane luând parte la tulburări,
revolte sau mişcări civile;
- greve, lock-out, tulburări, revolte sau mişcări civile;
- orice terorist sau orice persoană acţionând din raţiuni politice;
- cheltuielile şi contribuţiile la avaria comună şi/sau cheltuielile de
salvare.

4. Conceptul de avarie în asigurările maritime


În timpul desfăşurării expediţiei maritime există o seamă de riscuri ce
pot afecta atât nava, cât şi încărcătura. Aceste riscuri pot fi riscuri naturale
sau riscuri specifice transportului maritim (coliziuni, abordaje, daune

____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 87
_____________________________________________________________
CAP.6 - ASIGURAREA BUNURILOR PE TIMPUL
TRANSPORTULUI
_____________________________________________________________

provocate prin culpa echipajului etc.). Ca urmare a producerii unor astfel de


riscuri apar daunele materiale, care mai poartă şi denumirea de avarii.
În cazul expediţiilor maritime se consideră avarii atât pagubele ce
privesc nava sau/şi încărcătura, cât şi cheltuielile extraordinare în legătură cu
acestea. De aceea în doctrină se vorbeşte de avarii-daune şi avarii
cheltuieli 28 .
Cele mai importante clasificări ale avariilor se realizează: după gradul
de avariere a mărfurilor sau a navei şi după modalitatea de suportare a
avariei.
În baza primului criteriu, avariile se împart între: avarii totale şi avarii
parţiale. Avaria totală are în vedere pierderea ori distrugerea totală a
mărfurilor sau a navei. La rândul ei, avaria totală se subclasifică în: avarie
totală reală, avarie totală constructivă şi pierdere totală prezumată. Putem
vorbi de avarie totală reală atunci când, în urma producerii unui eveniment
asigurat, mărfurile nu mai există. În cazul avariei totale constructive, mărfurile
sau nava, deşi există, pot fi salvate şi recondiţionate, respectiv reparate, însă
ele sunt într-atât de grav avariate încât executarea acestor operaţiuni ar
presupune cheltuieli foarte mari care cu siguranţă ar depăşi suma asigurată.
Cât priveşte avaria totală prezumată, aceasta are în vedere situaţia în care
asiguratul, după producerea unui eveniment asigurat, nu mai cunoaşte nimic
în legătură cu încărcătura sau nava sa.
După modalitatea de suportare, avaria poate fi particulară sau comună
(generală). Avaria particulară este consecinţa firească a producerii unui
eveniment asigurat, care prezintă caracteristicile unui caz fortuit ori ale unei
forţe majore, ea afectând fie numai încărcătura, fie numai nava. Avaria
particulară mai poate apărea şi ca urmare a viciilor încărcăturii ori din culpa
echipajului. însă trăsătura esenţială a avariei particulare constă în faptul că
daunele suferite privesc numai pe una din părţile care participă la expediţia
maritimă. Astfel în cazul avariei particulare, dauna afectează sau interesul
proprietarului navei sau interesul proprietarului mărfii transportate.

28
O cheltuială poate fi considerată avarie numai în măsura în care este rezultatul unei cauze
extraordinare.
____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 88
_____________________________________________________________
CAP.6 - ASIGURAREA BUNURILOR PE TIMPUL
TRANSPORTULUI
_____________________________________________________________

În replică, la avaria comună, dauna se suportă de către toţi cei


interesaţi în realizarea expediţiei: armator, expeditor sau beneficiar,
navlositor. Articolul 655 C.com. explică în sensul că: "Sunt avarii comune sau
mari, cheltuielile extraordinare făcute şi pagubele suferite de bună voie
pentru binele şi pentru scăparea comună a vasului şi a poverii.". Dar pentru a
califica o daună sau o cheltuială ca fiind o avarie comună, trebuie întrunite
cumulativ următoarele condiţii 29 :
- dauna sau cheltuiala să fi fost rezultatul unei acţiuni săvârşite cu
intenţie de către comandantul navei ori de către un înlocuitor legal al
acestuia;
- acţiunea acestora trebuie să aibă drept scop evitarea producerii unor
daune materiale sau pecuniare de proporţii mai mari (decât cele provocate
voluntar), care ar putea să afecteze în egală măsură cele trei interese
distincte ce privesc expediţia; se impune ca decizia căpitanului vasului să fie
raţională şi întemeiată;
- decizia şi acţiunea căpitanului navei să fie luată, respectiv îndeplinită,
într-o situaţie extraordinară;
- dauna provocată voluntar să fie reală.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. În ce constă asigurarea mărfurilor pe timpul transportului ?

2. Care sunt bunurile ce nu fac obiectul asigurării de marfă pe timpul

transportului ?

3. Care este importanţa sumei asigurate în contractul de asigurare de

marfă pe timpul transportului ?

4. Care este răspunderea cărăuşului pe timpul deplasării bunurilor ?

5. Care sunt riscurile asigurate şi excluderile în cazul asigurării mărfurilor

pe timpul transportului rutier ?

29
Cosmin Iliescu, op.cit., p.159 apud I. Văcărel, F. Bercea, op. cit, pagina 177; Gheorghe
Caraiani şi Mihaela Tudor, op.cit., p.39.
____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 89
_____________________________________________________________
CAP. 7 – ASIGURAREA DE RĂSPUNDERE CIVILĂ

CONŢINUT
1. Consideraţii generale
2. Contracte de asigurare de răspundere civilă speciale
A. Contractul de asigurare de răspundere civilă a deţinătorilor de autovehicule pentru daune
produse terţilor, în străinătate, din accidente de autovehicule
B. Convenţia referitoare la contractul de transport internaţional de mărfuri (CMR)
C. Asigurarea de răspunderea civilă a armatorului/ cărăuşului maritim

OBIECTIVE
Parcurgerea acestui capitol va facilita cunoaşterea următoarelor noţiuni:
¾ consideraţii generale privind asigurarea de răspundere civilă
¾ contractele de asigurare de răspundere civilă speciale

ASIGURAREA DE RĂSPUNDERE CIVILĂ 1


1. Consideraţii generale

O altă categorie de asigurări reglementate de dreptul român al


asigurărilor este asigurarea de răspundere civilă. Principiile şi unele
elemente de bază ale contractului de asigurare de răspundere civilă sunt
reglementate de Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările din
România, în Secţiunea a IV-a care constituie şi sediul materiei pentru toate
tipurile de asigurări de răspundere civilă speciale de care ne vom ocupa în
cele ce urmează.
Astfel, potrivit art.41 din această lege, în asigurarea de răspundere
civilă, asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de
care asiguratul răspunde în baza legii faţă de terţele persoane păgubite şi
pentru cheltuielile făcute în procesul civil.
Prin contractul de asigurare se poate cuprinde în asigurare şi
răspunderea civilă a altor persoane decât acelei care a încheiat contractul.
Drepturile persoanelor păgubite se pot exercita împotriva celor
răspunzători de producerea pagubei.

1
Prezentul capitol a avut ca principală sursă de documentare: Gheorghe Caraiani şi Mihaela
Tudor, op. cit.,p.158 - 217
____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 90
_____________________________________________________________
CAP. 7 – ASIGURAREA DE RĂSPUNDERE CIVILĂ

Asigurătorul poate fi chemat în judecată de persoanele păgubite în


limitele obligaţiilor asumate de acesta.
În legătură cu această din urmă problemă trebuie să facem cuvenita
precizare că prevederea art.42 din Legea nr.136/1995 privind asigurările şi
reasigurările din România, prin care se stabileşte principiul că asigurătorul
poate fi chemat în judecată de persoanele păgubite în limitele obligaţiilor
asumate, se extinde asupra tuturor asigurărilor de răspundere civilă şi nu
numai în ce priveşte asigurările obligatorii de răspundere civila pentru daune
produse terţilor din accidente de autovehicule, cum greşit se limitează acest
principiu. în temeiul acestei prevederi, care se referă la toate categoriile de
asigurări de răspundere civilă, terţul păgubit poate acţiona direct pe
asigurătorul celui vinovat de producerea prejudiciului suferit de el, acesta
urmând a răspunde numai în limita sumei asigurate cerând însă citarea
asiguratului său care va putea produce dovezile necesare unei bune
apărări 2 .
Despăgubirea poate fi plătită direct persoanei păgubite în măsura în
care acesta justifică dauna suferită şi face dovada că nu a primit suma de la
asigurat. Alternativ, asiguratul va primi indemnizaţia în măsura în care face
dovada că la despăgubit pe terţul păgubit.
Asigurarea de răspundere civilă se bazează atât pe întâmplări care
produc riscul asigurat, cum este cazul asigurărilor de răspundere civilă legală
în general, a transportatorului care în calitate de cărăuş transportă mărfuri pe
cale rutieră în trafic internaţional, conform Convenţiei CMR cât şi pe primă
reclamaţie, cum este cazul asigurărilor de răspundere profesionala.
De reţinut faptul că în asigurările de răspundere civilă nu ne întâlnim
cu instituţia subrogării şi nici cu regresul la vreun terţ vinovat, aceasta
deoarece în această categorie de asigurări se asigură răspunderea civilă a
asiguratului, bazată pe culpa acestuia.

2
Gheorghe Caraiani şi Mihaela Tudor, op. cit., p.158

____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 91
_____________________________________________________________
CAP. 7 – ASIGURAREA DE RĂSPUNDERE CIVILĂ

2. Contracte de asigurare de răspundere civilă speciale


A. Contractul de asigurare de răspundere civilă a deţinătorilor de
autovehicule pentru daune produse terţilor, în străinătate, din
accidente de autovehicule.

Contractul de asigurare de răspundere civilă a deţinătorilor de


autovehicule, în străinătate este un contract de asigurare cu o figură juridică
specială. Mai întâi trebuie menţionat că acest contract reprezintă acordul de
voinţă al părţilor cu privire la încheierea unei asigurări facultative. Posesia
dovezii încheierii contractului, un document denumit Carte verde, este însă
solicitată obligatoriu la intrarea pe teritoriul ţărilor de călătorie, aşa încât,
asigurarea aceasta a devenit practic obligatorie.
Întrucât această asigurare are drept scop asigurarea răspunderii
deţinătorului de autovehicul în timpul unei călătorii cu autovehiculul respectiv
în străinătate, sistemul protecţiei victimei unui asemenea accident şi a
instrumentării evenimentelor care dau naştere la vătămări corporale sau
afectare de proprietăţi în străinătate, asigurătorii, care practică astfel de
asigurări sunt organizaţi în Birouri naţionale de Carte Verde, care la rândul
lor sunt participanţi la o Convenţie cu caracter internaţional având drept scop
instrumentarea rapidă a evenimentului şi despăgubirea victimelor într-un
termen rezonabil, de natură a-i ajuta să-şi protejeze integritatea corporală şi
a reveni în viaţa socială sau pentru a-şi reface pierderile materiale suferite.
România a aderat la sistemul internaţional Carte Verde încă din 1964
prin Hotărâre de Guvern nr.354/1964.
Potrivit Legii nr.32/2000, membru la Consiliul Interbirouri de la Londra
este Biroul Român Carte Verde.
Reprezentarea la producerea evenimentului rutier din orice ţară se
face prin Biroul de Carte Verde din ţara respectivă, respectiv printr-o
societate de asigurare agreată, care de altfel constată şi stabileşte suma
răspunderii în conformitate cu legislaţia din ţara unde s-a produs accidentul
dispunând chiar plata, concomitent cu contactarea Biroului Carte Verde din
ţara de reşedinţă a vinovatului de accident pentru ca societatea emitentă a
Cărţii Verzi să plătească la rândul său suma datorată.

____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 92
_____________________________________________________________
CAP. 7 – ASIGURAREA DE RĂSPUNDERE CIVILĂ

Sumele ce se plătesc sunt compuse, după cum este cazul, din


următoarele:
(i) sumele pe care asiguratul este obligat legal de legislaţia ţării
respective, să le plătească celui afectat, prin vătămare corporală, deces sau
prin daune materiale;
(ii) cheltuielile de judecată ale celui păgubit, dacă este cazul precum şi
cele ocazionate asiguratului pentru apărare în procesul civil. Nu se acordă
despăgubiri pentru cheltuielile făcute în procesul penal, pentru amenzile
contravenţionale şi cheltuielile ocazionate de executarea silită a hotărârii
judecătoreşti, precum şi pentru pagube cauzate de evenimente de război.

B. Convenţia referitoare la contractul de transport internaţional de


mărfuri (CMR)

Semnată la Geneva la 19 mai 1956, C.M.R. aparţine seriei de


convenţii internaţionale iniţiate de Comisia Economică O.N.U. pentru Europa
(C.E.E.). Prin această convenţie sunt reglementate în mod uniform condiţiile
generale în care se încheie şi se execută contractul de transport rutier de
mărfuri, reprezentat prin "Scrisoarea de Trăsură tip C.M.R.".
C.M.R. se aplică oricărui transport internaţional de mărfuri, în cazul în
care pentru un astfel de transport a fost încheiat un contract de transport de
mărfuri pe şosele, cu titlu oneros, cu vehicule, dacă locul primirii mărfurilor şi
locul prevăzut pentru eliberare, aşa cum sunt indicate în contract, sunt
situate în două ţări diferite, din care cel puţin una este ţară contractantă,
independent de domiciliul şi de naţionalitatea părţilor contractante.
România a aderat la această convenţie în baza Decretului
451/20.11.1972, convenţia intrând în vigoare pentru România la data de
23.04.1973, la 90 zile după depunerea instrumentelor de ratificare la O.N.U.
Reclamaţiile se formulează în scris în baza procesului-verbal,
corespunzător Convenţiei CMR, ce se întocmeşte la primirea mărfii sau în
baza unor acte doveditoare dacă constatarea avariei sau pierderii mărfii s-a
făcut după eliberare. Acest lucru este posibil numai când la eliberare marfa
era aparent bună calitativ şi aparent cantitatea era conformă cu cea înscrisă
în documente.

____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 93
_____________________________________________________________
CAP. 7 – ASIGURAREA DE RĂSPUNDERE CIVILĂ

Reclamaţiile privind calitatea se depun în maximum 7 zile de la


eliberarea mărfii, iar cele privind despăgubirea provocată de întârzierea la
eliberare cel mai târziu 21 de zile după această dată.
Termenul de prescripţie pentru acţionarea în justiţie este de 1 an, iar
în caz de doi acest termen este de 3 ani şi începe să curgă astfel:
(i) în caz de pierdere parţială, de avariere sau întârziere din ziua în care
marfa a fost eliberată;
(ii) în caz de pierdere totală, începând cu a 30-a zi după expirarea
termenului convenit;
(iii) în celelalte cazuri, începând cu expirarea unui termen de 3 luni de la
data încheierii contractului de transport.
O reclamaţie scrisă suspendă prescripţia până în ziua când
transportatorul respinge în scris pretenţia şi restituie reclamantului
documentele anexate.

Contractul de asigurare de răspundere civilă a transportatorului care, în


calitate de cărăuş, transportă mărfuri pe cale rutieră în trafic
internaţional în baza C.M.R., pentru pierderea sau avarierea mărfii 3

Contractul de asigurare de răspundere civilă a transportatorului, care,


în calitate de cărăuş, transportă marfa în trafic internaţional în baza
Convenţiei internaţionale privind transportul de mărfuri pe cale rutieră (CMR)
este acel contract prin care, o parte denumită Asigurător, se angajează să
suporte riscul şi să indemnizeze cealaltă parte denumită Asigurat, pentru
daunele pe care acesta le va avea ca urmare a angajării răspunderii sale
civile faţă de cei îndreptăţiţi, pentru pierderea sau avarierea mărfii
transportate în trafic internaţional, în schimbul unei prime de asigurare.
Contractul de asigurare acoperă şi parcursul românesc al voiajului
extern astfel că în cazul producerii unui eveniment asigurat pe teritoriul
românesc sau al ţării de plecare în cursă, care are drept consecinţă
pierderea sau avarierea mărfii sau cauzează o întârziere în executarea

3
Gheorghe Caraiani, Mihaela Tudor, op. cit.,p.172-183
____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 94
_____________________________________________________________
CAP. 7 – ASIGURAREA DE RĂSPUNDERE CIVILĂ

transportului, acest contract are aplicabilitate în măsura în care oricare din


riscurile amintite au fost contractate.
Pentru a ne afla în faţa unui contract de asigurare valid este necesar
să fie îndeplinite şi alte condiţii şi anume:
(i) Asiguratul trebuie să aibă calitatea de transportator potrivit legislaţiei
naţionale, inclusiv să posede autorizarea de efectuare a transporturilor în
trafic internaţional rutier;
(ii) Asiguratul să aibă şi calitatea de cărăuş în voiajul rutier efectuat
pentru transportul de mărfuri. Un contract de asigurare pentru asigurarea
răspunderii civile pentru marfa transportată cu un mijloc de transport al
transportatorului deţinător al unei poliţe de asigurare ca probă a contractului
să de asigurare încheiat cu asigurătorul, nu poate fi pus în aplicare dacă în
scrisoarea de trăsură rutieră, numele cărăuşului este o altă persoană,
deoarece ne aflăm în baza unui alt contract de transport cu o persoană care
nu are şi calitatea de asigurat, pe un mijloc de transport eventual închiriat. In
asigurarea de răspundere civilă se acoperă actele şi faptele asiguratului şi nu
maşina sau camionul sau alt obiect pe care l-a folosit în aducerea la
îndeplinire a unei obligaţii la un moment dat.
Contractul de asigurare în cauză este un contract care acoperă
răspunderea civilă a asiguratului faţă de terţul proprietar al mărfii, păgubit de
pierderea sau avarierea mărfii transportate în trafic internaţional, în
condiţiile CMR, care constituie de altfel şi baza legală a răspunderii.
Contractul de asigurare de răspundere civilă a cărăuşului rutier pentru
pierderea sau avarierea mărfii transportate în trafic internaţional este un
contract de asigurare în care riscul asigurat este cauzat de o reclamaţie
pentru pierderea sau avarierea mărfii venită prima oară din partea
proprietarului mărfii şi adresată cărăuşului.
Baza legală a răspunderii cărăuşului pentru marfa transportată rezidă
în contractul de transport al mărfii încheiat în baza CMR. Potrivit articolului 17
din Convenţia sus amintită, transportatorul cărăuş este răspunzător pentru
pierderea totală sau parţială a mărfii sau pentru avarierea acesteia, produse
din momentul primirii mărfurilor la bordul camionului şi până la eliberarea
acestora către destinatarul sau proprietarul mărfii. Cărăuşul mai poate

____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 95
_____________________________________________________________
CAP. 7 – ASIGURAREA DE RĂSPUNDERE CIVILĂ

răspunde pentru daunele cauzate destinatarului sau proprietarului mărfii


pentru întârzierea în livrarea acesteia.
Transportatorul se eliberează de răspundere dacă pierderea s-a
datorat culpei persoanei care avea dreptul să dispună de marfa, un ordin al
acestora fără culpa cărăuşului; un viciu propriu al mărfii sau circumstanţe pe
care transportatorul nu avea cum să le evite şi ale căror consecinţe nu ie
putea preveni. Cărăuşul nu se eliberează de răspundere dacă avarierea sau
pierderea de marfa ar fi putut fi cauzată de starea tehnică a autovehiculul sau
a culpei celuia care i-a închiriat eventual un astfel de vehicul cu defecţiuni.
Cărăuşul se poate totuşi elibera de răspundere atunci când a încheiat
de la început în cunoştinţă de cauză, un contract de transport cu un vehicul
fără prelată iar expeditorul mărfii a acceptat o astfel de situaţie şi s-a
menţionat în scrisoarea de trăsură rutieră, precum şi în situaţia în care
ambalajul a fost defectuos sau greşit folosit pentru un anume tip de marfa, cu
condiţia să fi notificat acest lucru expeditorului sau marfa este manipulată,
încărcată, stivuită sau descărcată de destinatar sau agenţii acestuia, fără
asistenţa cărăuşului.
Sarcina probei pentru situaţiile amintite mai sus revine
transportatorului-cărăuş, asigurat.
Contractul de asigurare pentru asigurarea răspunderii civile a
transportatorului cărăuş pentru marfa transportată în trafic internaţional pe
cale rutieră, în baza CMR, este încheiat de asigurat cu scopul de a-şi acoperi
răspunderea sa pentru marfa transportată, răspundere ce se naşte fie direct
către destinatarul acelor mărfuri sau faţă de expeditor, dacă în contractul de
transport rutier, raportul juridic de transport stabileşte că expeditorul rămâne
parte în contractul de transport până Ia destinaţia finală.
Cărăuşul răspunde pentru actele prepuşilor săi, ca de propriile acte,
dacă aceşti se află în exerciţiul activităţilor lor, respectiv cei care derulează
efectiv transportul, adică şoferul şi/ sau însoţitorul transportului dacă acesta
mai există în organizarea unui transportator.
Riscurile asigurate în contractele de asigurare la care ne referim
sunt de regulă, lipsuri şi avarii la mărfuri, întârziere în livrare, lipsuri de marfa
cauzate de furt.

____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 96
_____________________________________________________________
CAP. 7 – ASIGURAREA DE RĂSPUNDERE CIVILĂ

Suma asigurată este declarată de asigurat şi reprezintă nivelul


maxim anticipat de acesta că ar suporta sub forma răspunderii pentru marfa
în perioada de valabilitate a contractului de asigurare, din voiajele efectuate
cu unul sau mai multe mijloace de transport cuprinse în asigurare.
Constatarea daunei şi plata îndemnizaţiei de asigurare
La primirea reclamaţiei privind lipsuri, avarii la marfa transportată
şi/sau întârziere în predarea mărfii, care poate să echivaleze producerii unuia
din riscurile asigurate conform contractului de asigurare, Asigurătorul va lua
măsuri de participare la constatarea de fapt a daunei în aspectele sale fizice,
putând dispune, după caz, măsuri de sortare şi separare a mărfii avariate de
cea bună şi recondiţionare dacă starea mărfii avariate mai poate accepta
această situaţie, mergând chiar până la acceptarea valorificării mărfii avariate
şi recondiţionate, sub control, pentru diminuarea valorii daunei.
În caz că dauna la marfa transportată s-a produs în alt loc decât sediul
asigurătorului sau ai reprezentanţilor acestuia, acesta va putea apela la
experţi care sa verifice starea mărfii, dacă cărăuşul nu a apelat la un astfel
de expert. în orice caz, este obligatorie la constatare prezenţa cărăuşului prin
prepuşii săi.
Cererea de indemnizare a asiguratului se bazează în principiu pe
următoarele documente:
- prima reclamaţie a destinatarului făcută la descărcarea mărfii;
- documentul încheiat la constatare
- factura care a însoţit transportul care atestă preţul mărfii pe unitate şi
total, cunoscută şi sub denumirea de factură externă.
- scrisoarea de trăsură tip CMR care indică drept cărăuş pe asigurat
pentru a dovedi că el â efectuat transportul şi existenţa menţiunilor
asupra stării mărfii
- documentele tehnice ale mijlocului de transport cum ar fi cele cu
privire la dotarea frigorifică, măsurarea vitezei, mijloacele de protecţie
antifurt.
- documente provenind de la organe abilitate vizând producerea sau
favorizarea producerii riscului asigurat ex. procese verbale de la poliţie
pentru evenimente rutiere, constatarea primară privind producerea

____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 97
_____________________________________________________________
CAP. 7 – ASIGURAREA DE RĂSPUNDERE CIVILĂ

furtului de marfa.
- alte documente, la cererea asigurătorului.
Pe baza documentelor prezentate de asigurat, asigurătorul analizează
cererea şi dispune plata sumei cerute, a unei sume mai mici sau refuză plata,
situaţii pe care le vom analiza în continuare, pe scurt.
Plata indemnizaţiei de asigurare la valoarea cerută are loc atunci
când documentaţia prezentată este corectă şi corespunzătoare cerinţelor
contractului de asigurare. Plata trebuie să se facă în baza contractului, în
termenul prevăzut în contract, sau într-o perioadă de timp rezonabilă de la
data prezentării ultimului act doveditor la dosarul daunei.
Refuzul indemnizării are loc în următoarele circumstanţe:
- dauna s-a produs cu intenţie sau datorită culpei grave a cărăuşului
sau a prepuşilor săi.
- cererea depăşeşte suma asigurată
- asiguratul nu şi-a îndeplinit una sau mai multe din
obligaţiile contractuale stabilite.
- riscul asigurat s-a produs datorită unei situaţii pentru care există
excluderea expresă de răspundere din partea asigurătorului,
prevăzută în contract
- dauna s-a produs în afara termenului de valabilitate a contractului de
asigurare.
- cererea de indemnizare a fost formulată peste mai mult de doi ani de
la data producerii riscului asigurat, fiind prescrisă potrivit art.(b).

C. Asigurarea de răspunderea civilă a armatorului/cărăuşului maritim 4

Asigurarea răspunderii cărăuşului maritim se realizează de societăţi


mutuale de asigurări. Conform legislaţiei române membrii săi sunt deopotrivă
asiguraţi şi asigurători. Legea nu aduce nimic nou în raport de tradiţia
formării şi dezvoltării acestor societăţi mutuale de asigurări. Din punct de
vedere istoric, ele îşi au începuturile în Anglia şi s-au născut tocmai în
legătură cu navigaţia. Aceste societăţi mutuale se numesc în Anglia Cluburi

4
Gheorghe Caraiani, Mihaela Tudor, op. cit.,p.183-186
____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 98
_____________________________________________________________
CAP. 7 – ASIGURAREA DE RĂSPUNDERE CIVILĂ

de protecţie şi indemnizare, ceea ce corespunde scopurilor fundamentale ale


societăţilor mutuale, respectiv protecţia membrilor lor împotriva diverselor
riscuri.
Prima de asigurare se mai numeşte contribuţie de membru. Legea
nr.32/2000 privind asigurările şi supravegherea asigurărilor în România
denumeşte această contribuţie de membru. Aceste sume sunt destul de mari
deoarece, spre deosebire de asigurările de corp nava şi maşini, unde se ştie
de la început limita răspunderii până la valoarea navei respective, în cazul
răspunderii civile nu se ştie valoarea răspunderilor atrase şi pretenţiile
formulate de terţi pentru poluare sau coliziuni, sau ruperea de docuri etc.
Riscurile împotriva cărora se asigură armatorii membri ai unei societăţi
mutuale de asigurare sunt următoarele: coliziune şi daune necontractuale,
daune la obiectele fixe sau plutitoare, pierderi sau daune la marfa
transportată, pierderi de vieţi omeneşti, boli sau răniri, răspunderi în sarcina
echipajului, pierderea bagajelor marinarilor, amenzi şi penalităţi, cheltuieli
judecătoreşti inclusiv cu caracter penal, cheltuieli ocazionate de anchete, de
carantine, răspunderi pentru pasageri clandestini, răspunderi în calitate de
salvator, răspunderi pentru marfa de la bord, cheltuieli ocazionate de salvări
de vieţi omeneşti, poluare, contribuţia navei la cheltuielile de avarie generală,
dacă nu sunt asigurate de asigurătorul de corp navă şi maşini, remorcajul,
cheltuieli ocazionate de executarea unor dispoziţii ale societăţii mutuale la
care este membru.
Excepţiile generale de la acoperirea de răspundere civilă a armatorilor
sunt: cheltuieli ocazionate de voiaje maritime ilegale, neadecvate sau
periculoase, cheltuieli ocazionate navei care ţin de alte tipuri de asigurări
maritime cum sunt cele de asigurare corp navă şi maşini, răspunderi din acte
de salvare dacă nu s-a convenit expres în actul de admitere ca membru,
răspunderi ocazionate în timp de război dacă nu s-au asigurat separat,
riscurile nucleare sau transporturi de animale, culpa membrului respectiv,
asigurarea dublă.
Excepţiile particulare de la acoperirea de protecţie sunt: deviere
ilegală din ruta comercială, riscuri ocazionate în porturi de descărcare, altele
decât cele contractate, livrarea mărfii fără conosament, răspunderi asumate

____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 99
_____________________________________________________________
CAP. 7 – ASIGURAREA DE RĂSPUNDERE CIVILĂ

prin acceptarea antedatării conosamentului, stivuirea necorespunzătoare


acceptată ca atare de cărăuş, costurile de expediere ale mărfurilor,
consecinţele supraîncărcării navei, evenimente petrecute pe parcursul
terestru în cazul transporturilor combinate, transportul de mărfuri rare şi
preţioase.
Reglementarea daunelor notificate şi constatate ca atare de
specialiştii folosiţi de aceste societăţi mutuale sau cluburi de protecţie cum se
mai numesc şi sunt cunoscute pe plan internaţional, se face pe baza unei
decizii colective luate la nivelul conducerii executive. Armatorul poate rezolva
şi cu terţii dauna respectivă, dar regula este ca aceste cluburi să intervină ele
fiind mai specializate în acest tip de reclamaţii.
Acest sistem de asigurare se deosebeşte de restul asigurărilor de
răspundere din domeniul transporturilor, este sofisticat şi costisitor. Armatorii
sunt admişi în general acceptaţi ca membri dacă vin cu mai mult de o navă,
deoarece valoarea destul de mare a daunelor maritime reclamate de terţi
reclamă sume foarte mari de bani.
În România, acest tip de asigurare nu se practică decât sporadic de
către vreo societate de asigurări şi numai pentru câte o navă, dar rezultatele
financiare pot fi atât de defavorabile încât pot periclita strategia de
indemnizare a societăţii respective, astfel că ar fi recomandabil să fie lăsată
spre practicare de societăţi mutuale de asigurări specializate şi cu substanţă
financiară considerabilă.

____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 100
_____________________________________________________________
CAP. 7 – ASIGURAREA DE RĂSPUNDERE CIVILĂ

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Care sunt principiile şi elementele de bază ale contractului de bază de

răspundere civilă ?

2. În ce constă contractul de asigurare de răspundere civilă a

deţinătorilor de autovehicule pentru daune produse terţilor, în

străinătate, din accidente de autovehicule ?

3. Particularităţile contractului de asigurare de mărfuri transportate în

trafic internaţional în baza C.M.R.

4. Cum se efectuează plata îndemnizaţiei de asigurare în cazul asigurării

mărfii transportate pe bază de C.M.R.

5. Particularităţi ale asigurării răspunderii cărăuşului maritim .

____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 101
____________________________________________________
CAP. 8 - ASIGURAREA FINANCIARĂ

OBIECTIVE

Parcurgerea acestui capitol va facilita cunoaşterea următoarelor noţiuni:


¾ aspecte relevante privind asigurarea financiară
¾ date privitoare la asigurarea de credit
¾ aspecte privind riscurile asigurabile

Asigurările de riscuri financiare reprezintă o formă relativ nouă de


asigurare apărută prin care asiguratul elimină riscurile de pierderi financiare
ce pot să apară în activitatea sa, transferându-le unui asigurător 1 .
Creditul comercial reprezintă atât valoarea transferată
cumpărătorului de către un vânzător pe încredere, cât şi intervalul de timp de
dinainte de rambursarea de către cumpărător a valorii sub forma plăţii.
Garanţiile comerciale care provin din nevoia persoanelor
răspunzătoare pentru a oferi garanţii împotriva neplăţii, au început să fie
folosite de foarte multă vreme. O astfel de garanţie a fost oferită prin
intermediul uneia sau mai multor garanţii private, care îşi asumau
răspunderea pentru riscul de neplată.
Asigurarea de credit este o asigurare specială, deoarece are un
obiect mult diferit de celelalte tipuri de asigurări generale. Asigurarea de
credit protejează comercianţii şi producătorii în faţa riscului de neplată de
către consumatorii care cumpără sau închiriază bunuri sau beneficiază de
facilităţi de credit similare. Ea a apărut ca o necesitate izvorâtă din faptul că
marea majoritate a contractelor de comerţ se încheie în condiţiile în care
plata se face parţial sau total după livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor
ce fac obiectul contactului, deci cu plata amânată, respectiv „vânzare pe
credit”. Astfel, asigurarea de credit vine să elimine temerea vânzătorului,
privind neplata de către cumpărător a sumelor ce i se cuvin, oferind protecţia
pentru riscul de neplată. Motivul îl poate reprezenta situaţia financiară a
cumpărătorului (faliment) sau, în cazul în care, vânzarea are loc într-o altă
ţară decât cea în care se află vânzătorul, cauzele legate de situaţia ţării
importatorului (reglementări, război etc.). Prin urmare, asigurarea de credite

1
Violeta Ciurel, op.cit, p.414
____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 102
____________________________________________________
CAP. 8 - ASIGURAREA FINANCIARĂ

apare ca o protecţie directă a vânzătorilor faţă de riscul de neîncasare şi, în


acelaşi timp, ca o garanţia în faţa băncii, constituind şi o posibilitate de acces
la finanţare 2 .
Riscurile asigurabile pot fi grupate în două categorii:
Riscurile comerciale, sunt legate de situaţia financiară a
cumpărătorului şi se referă la:

(i) neplata datorată insolvabilităţii cumpărătorului;


(ii) imposibilitatea temporară sau definitivă a cumpărătorului de a plăti
bunurile cumpărate sau serviciile prestate
(iii) refuzul cumpărătorului de a accepta mărfurile contractate din motive
independente de vânzător

Riscul politic, reprezintă o categorie de evaluare corectă a posibilităţii


de returnare a creditului şi, implicit a riscului de neplată. Acest risc intervine
numai la asigurarea creditelor de export.
Riscul politic se poate concretiza prin 3 :
(i) dificultăţi şi întârzieri în procesul de transfer al banilor din ţara
cumpărătorului, ca urmare a unui moratoriu general,privitor la datoria
externă, declarat de guvernul din ţara cumpărătorului, sau de guvernul
unei terţe ţări, prin intermediul căreia se realizează plata;
(ii) imposibilitatea transferului sumelor respective din ţara importatorului în
ţara exportatorului ca urmare a unor acţiuni guvernamentale în ţara
respectivă ce împiedică îndeplinirea contractului de export sau
determină întârzieri în transferul banilor;
(iii) introducerea unor reglementări privind licenţele de import sau de
export în ţara cumpărătorului, retragerea sau nereînnoirea licenţei de
export sau impunerea unor restricţii comerciale, după data intrării în
risc;
(iv) război, război civil şi alte evenimente similare, în afara ţării
exportatorului, ce fac imposibilă îndeplinirea contractului de export,
dacă paguba nu este asigurabilă ca risc comercial;
2
Violeta Ciurel, op.cit, p.416-417
3
Ibidem, p.419-420
____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 103
____________________________________________________
CAP. 8 - ASIGURAREA FINANCIARĂ

(v) riscurile privind cumpărătorii public;


(vi) pierderile rezultând din imposibilitatea de a institui proceduri legale în
ţara cumpărătorului datorită lipsei sau proastei funcţionări a sistemului
legal în ţara în cauză
Riscurile excluse pentru care asigurătorul nu va plăti despăgubiri pot
fi:
(i) reclamaţii pentru livrări de bunuri sau prestări de servicii
necorespunzătoare;
(ii) amenzi de orice fel;
(iii) despăgubiri ca urmare a unor calamităţi naturale etc.
Acest tip de asigurare cuprinde, în principal, următoarele tipuri:
(i) asigurarea de credite, respectiv asigurarea creditelor interne,
asigurarea creditelor de export, asigurarea ratelor de credit şi
asigurarea creditelor de investiţii;
(ii) asigurarea de fidelitate
Cea mai cunoscută asigurare de risc financiar este asigurarea
creditului de export. Contractul de asigurare a creditului de export se încheie
de regulă de exportatori, societăţi comerciale, care efectuează operaţiuni de
export cu acceptarea creditării importatorului. Se are în vedere aici
constructorii de nave sau aeronave comerciale, exportatorii industriali pentru
construcţii montaj în străinătate sau livrări la cheie 4 .
În aceeaşi măsură pot încheia contracte de asigurare de credite,
băncile creditoare, care ar putea fi puse în situaţia de a nu recupera creditul
acordat de la exportatorul împrumutat, incapabil de a recupera
contravaloarea exportului efectuat pe credit.
Obiectul contractului de asigurare îl constituie asumarea de către
asigurător a răspunderii de a indemniza pe asigurat pentru pierderea efectivă
ce ar suferi din neîncasarea contravalorii exportului creditat importatorului
respectiv.
Riscul asigurat este pierderea financiară rezultată din nerecuperarea
creditului ca urmare a neplăţii contravalorii exportului creditat, cauzată de

4
Gheorghe Caraiani, Mihaela Tudor, op. cit.,p.234
____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 104
____________________________________________________
CAP. 8 - ASIGURAREA FINANCIARĂ

refuz, reclamarea calităţii lucrărilor, încetarea de plăţi în perioada de derulare


a creditului etc.
De reţinut este faptul că în contractul de asigurare trebuie indicat
expres momentul în care se naşte dreptul la îndemnizare şi care este suma
netă supusă despăgubirii, cea imediat nerecuperată după trecerea unui
anumit termen de la data scadenţei plăţii sau suma finală rezultată după
epuizarea căilor de recuperare ale exportatorului.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Care sunt particularităţile asigurării de riscuri financiare ?

2. În ce constă asigurarea de credit ?

3. Cum sunt grupate riscurile asigurabile de natură financiară ?

4. Care sunt riscurile excluse pentru care asiguratorul nu va plăti

despăgubiri ?

5. Descrieţi asigurarea de risc financiar specifică creditelor de

export.

____________________________________________________________________
DREPTUL ASIGURĂRILOR 105
____________________________________________________

BIBLIOGRAFIE
____________________________________________________

I. Tratate, cursuri, monografii


- Alexa C., Transporturi şi expediţii internaţionale, Editura ALL,
Bucureşti, 1995
- Bugeanu M. - Unele implicaţii ale Legii nr. 136/1995 privind asigurările
şi reasigurările în România cu privire la calitatea procesuală a
asigurătorului - în Buletin Informativ ADAR nr.7/2000
- Bugeanu M. - Răspunderea profesională. Asigurarea răspunderii
profesionale Lucrare prezentată la Colocviul internaţional de asigurări,
Budapesta - noiembrie 2000 şi publicată în Buletin Informativ ADAR
nr.8/2000
- Caraiani Gheorghe - Tratat de transporturi, Ed. Lumina Lex, 2001
- Caraiani Gheorghe şi Tudor Mihaela - Asigurări Maritime, Ed. Lumina
Lex 1999
- Caraiani Gheorghe, M. Tudor, Teoria şi practica contractului de
reasigurare, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000
- Caraiani Gheorghe, Mihaela Tudor, Asigurări – Probleme juridice şi
tehnice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001
- Ciurel Violeta - Asigurări şi reasigurări. Abordări teoretice şi
practice internaţionale Ed.Beck 2000
- Deak Francisc., Tratat de drept civil, Contracte speciale, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2001
- Fabian G., Drept comunitar instituţional, Ed. Sfera Juridică, Cluj-
Napoca, 2004
- Filip Gheorghe, Dreptul transporturilor, Ed. Şansa, Bucureşti, 1996
- Hamangiu Constantin, I. Rosetti-Balanescu, AI. Băicoianu, Tratat de
drept civil român, vol III. Bucureşti, 1929
- Hansell E. - Elements of insurance, Ed. McDonald & Evans, 1975
- lliescu Cosmin, Legea nr.32/2000 - noua reglementare în materia
asigurărilor, Juridica nr. 3/2000

_____________________________________________________________

DREPTUL ASIGURĂRILOR
_____________________________________________________________
____________________________________________________

BIBLIOGRAFIE
____________________________________________________
- Iliescu Cosmin, Contractul de asigurare de bunuri în România,
Editura All Beck, Bucureşti, 1999
- Minea Elena-Maria, Încheierea si interpretarea contractelor de
asigurare, Editura CH Beck, Bucureşti, 2006
- Pop Liviu, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
1998
- Tudor Mihaela - Asigurarea răspunderii civile a transportatorului
maritim - Asigurarea răspunderii directorilor şi administratorilor,
ambele în Revista Finanţe Bănci Asigurări, august 2000
- Văcărel Iulian şi Florin Bercea - Asigurări şi reasigurări, Ed.Expert
1998
- VăcăreI Iulian, Florin Bercea, Asigurări şi Reasigurări, coediţie ed.
Marker & Expert, Bucureşti, 1993
- Sitaru D. A., Tratat de Dreptul Comerţului internaţional, vol. II, Editurii
Aclami, Bucureşti, 1996
- Sferidan Irina, Contractul de asigurare de bunuri, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2004
- Stătescu Constantin, C. Bîrsan, Drept civil, Teoria generală a
obligaţiilor, Editura ALL, Bucureşti, 1998

II. Acte normative fundamentale

- Legea nr.136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România


- Legea nr.32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea
asigurărilor
- Codul comercial al României din 16 aprilie 1887
- Directiva privitoare la reasigurări - 1964 (64/225/CEE)
- Directiva privitoare ia asigurările de automobile - 1972 (72/166/CEE;
72/430/CEEC 84/5/CEE; 90/232/CEE; 90/618/CEE)

_____________________________________________________________

DREPTUL ASIGURĂRILOR
_____________________________________________________________
____________________________________________________

BIBLIOGRAFIE
____________________________________________________
- Directiva privind asigurările „non-viaţă" - 1973 (73/239/CEE),
modificată prin Directiva Consiliului 76/580/CEE şi Directiva privind
eliminarea restricţiilor la libertatea de stabilire în domeniul activităţii de
asigurare directa, alta decât asigurarea de viaţă -1973(73/240/CEE)
- Directiva vizând înfiinţarea şi funcţionarea companiilor furnizoare de
asigurări de viaţă - 1979 (77/92/CEE)
- Directiva privind coasigurarea în Comunitate - 1978 (78/473/CEE)
- Directiva L.P.S. în asigurarea de daune (88/357/CEE)
- Directiva Licenţă unică pentru asigurare non-viaţă (92/49/CEE)
- Directiva Licenţă unică pentru asigurare viaţă (92/96/CEE)

_____________________________________________________________

DREPTUL ASIGURĂRILOR
_____________________________________________________________