Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

Sintagma “romanitatea românilor” se referă la descendenţa romană a românilor din coloniştii aduşi de
romani în Dacia Traiană, latinitatea limbii române, unitatea de neam a românilor din întreg teritoriul locuit de
ei, păstrarea esenţei romane în datini şi obiceiuri.
Romanitatea este sintetizată de etnonimul ,,român” care face trimitere la originea neamului –
România.
Romanitatea este legată de continuitatea geto-dacilor sub stăpânire romană şi continuitatea daco-
romană la nord de Dunăre după retragerea aureliană (271-274/275). Dovezile acestei continuităţi sunt de
ordin logic, arheologic, lingvistic, etnografic, istoric.
Romanitatea orientală este o realitate ce nu poate fi pusă în discuţie şi ea se identifică cu poporul
român, care este de altfel singurul moştenitor direct al romanităţii orientale.
Romanitatea românilor a reţinut atenţia cronicarilor, filosofilor, etnografilor, geografilor, literaţilor,
dar, cei care s-au ocupat cel mai mult de această temă au fost istoricii.
Ei au stăruit să demonstreze continuitatea romană în Dacia după retragerea aureliană, originea latină a
limbii române, formarea conştiinţei de neam, a originii romane a românilor.
Romanitatea românilor a determinat multe controverse, polemici, teorii contradictorii sau total
greşite, unele urmărind alte scopuri decât cele ştiinţifice.
Romanitatea românilor în conştiinţa europeană în secolele VII-XIII
În secolul VII, se exercită influenţa Imperiului Bizantin, care stăpânea teritorii la Dunărea de Jos.
Aceştia au fost primii care au adus informaţii cu privire la originea romană a poporului român.
În izvoarele bizantine, locuitorii de la nordul Dunării apar sub denumirea de romani.
Acest lucru se poate vedea în tratatul militar bizantin, Strategikon, scris în timpul domniei împăratului
Mauricius.
Alte informaţii ne oferă călătorii străini, printre care armeni şi persani.
O altă sursă o reprezintă “Cronica rusă de la Kiev”, cea mai veche cronică rusă, din secolul XI.
Grăitoare în acest sens sunt şi izvoarele maghiare, precum “Gesta hungarorum”, scrisă în secolul XII, în
timpul regelui Bella al-IV-lea.
O altă lucrare este cea a lui Simon de Keza, Gesta Hunorum et Hungarorum, din secolul XIII.
În ceea ce priveşte etnonimele folosite de diverse izvoare pentru a desemna locuitorii de la nordul
Dunării, aceştia apar la cumpăna dintre primul şi cel de-al doilea mileniu al erei creştine sub numele de vlahi
(volohi, valahi), termen care desemnează un neslav, un popor de origine romanică.

Numele de vlahi, volohi, dat de către străini românilor marchează sfârşitul etnogenezei poporului
roman şi exprimă caracterul său romanic.
Alte denumiri folosite sunt blachi, olohi (ultimul folosit de maghiari).
Toate aceste etnonime au semnificaţia de latinofoni (vorbitori de limbă latină).
Înaintând cronologic pe firul istoric, în secolul al-VIII-lea, informaţiile se înmulţesc.
Apare însemnarea de la Castamonitu (o mănăstire situată în sudul Greciei), în care apar menţionaţi
vlaho-rinchinii de pe râul Rinkos.
Totodată, în lucrarea “Cronographia, Theophanes Confesor” face referire la prima formă păstrată din
limba protoromânească, şi anume îndemnul rostit de un soldat: Torna, torna fratre!
În secolul al-IX-lea, reprezentative sunt “Cronica armeanului Moise Chorenati”, în care se vorbeşte
despre ţara Balak şi cronica turcă Oguzname, în care se menţionează locuitorii din spaţiul carpato-dunăreano-
pontic cu numele de uluk-ili.
Secolul al-X-lea se afirmă prin tratatul Bizantin “De administratio imperii”, redactat de Constantin
al-VII-lea.
Porfirogenetul, împăratul bizantin.
El denumeşte populaţia neslavă din Balcani, în contextul aşezării slavilor, cu numele de romani, în
opoziţie cu bizantinii, care sunt denumiţi romei. Vlahii mai sunt menţionaţi şi în corespondenţa împăratului
bizantin Vasile al-II-lea Macedoneanul, din secolul al-XI-lea. Tot atunci, se menţionează şi răscoala vlahilor
şi bulgarilor de către Kynnamos.
În secolul al XII-lea sursele se diversifică. Apare lucrarea maghiară Gesta hungarorum, care
aminteşte de blachii ac pastorem Romanorum şi de voievodatele conduse de Menumorut, Glad şi Gelu,
quidam Blachus (un oarecare român), făcând referire deci la etnie.
În secolul al-XIII-lea, avem corespondenţa lui Ioniţă Caloian cu Papa Inocenţiu al III-lea, în care se
pune în evidenţă originea romană a vlahilor. Tot atunci apare şi lucrarea lui Simon de Keza, Gesta Hunorum
et Hungarorum, în care locuitorii din Pannonia apar sub sub numele de vlahi.
Toate aceste izvoare narative susţin ideea unei conştiinţe europene privind romanitatea românilor.

Romanitatea românilor în Epoca Renaşterii (secolele XIV-XVI)

În această perioadă, interesul pentru acestă realitate creşte, datorat pe de o parte creşterii interesului
pentru Antichitatea greco-romană.
În acelaşi timp, originea latină a limbii şi a poporului român, precum şi prezenţa neîntreruptă a
românilor în teritoriile nord-dunărene, au fost pentru multe secole un fapt de conştiinţă istorică europeană, în
condiţiile apariţiei şi dezvoltării pericolului otoman - implicarea Ţărilor Române în ,,cruciada târzie.”
Reprezentanţii acestei perioade au fost umaniştii italieni: Poggio Bracciolini, Flavio Biondo, Enea
Silvio Piccolomini cu cea mai cunoscută lucrare Cosmographia, Antonio Bonfinius, Francesco della Valle.
Toţi aceştia susţin ideea romanităţii românilor, afirmând că românii sunt urmaşii coloniştilor romani aduşi de
Traian în Dacia.
Ca mărturie stă limba latină, cea mai pură limbă neolatină vorbită în Epoca Renaşterii.
Denumirea de români vine de la termenul Romanus.
În secolele XVII-XVIII, ideea descendenţei românilor din coloniile romane ale lui Traian a prins şi
mai mult contur, iar mărturiile asupra originii românilor sunt tot mai numeroase şi atestate pe tot continentul
european.
În afirmarea autohtoniei românilor în ţinuturile carpato-dunărene un rol important l-au jucat cărturarii
saşi din Transilvania, aflaţi direct în contact cu românii. Unul dintre cei care au abordat latinitatea poporului
român a fost Hermann David, care arăta că atât cei de dincolo de Carpaţi, cât şi cei din Transilvania, îşi trag
originea şi numele, ba chiar şi limba română, din coloniştii aduşi de Traian.
Un altul este Martin Opitz, insă sunt şi unii cărturari maghiari care îşi exprimă neîncrederea faţă de
teoria originii romane a românilor şi a autohtoniei lor, ca Istvan Szamoskoszy (primele contestaţii apar încă
de la sfârşitul veacului al-XVI-lea, începutul veacului al-XVII-lea).
Nu lipsesc însă nici cei care susţin teoria descendenţei românilor din romani, ca Andras Huszti, la
mijlocul veacului al-XVIII-lea.
Însă în general istoriografia externă susţine în aceste secole problema romanităţii românilor.
Dintre reprezentanţii străini, amintim şi pe Andras Huszti, Martin Lebrecht şi Edward Gibbon.
Istoriografia internă se remarcă prin lucrarea Hungaria a lui Nicolaus Olahus, personalitate de
anvergură europeană, umanist, care considera ca românii din Moldova, Ţara Românească şi Transilvania sunt
descendenţii coloniştilor romani, ceea ce explică limba lor latină. În secolul al XVII-lea, se afirmă cronicarii
Grigore Ureche, Miron Costin (De neamul moldovenilor), Nicolae Costin.
Pe lângă aceştia, se remarcă şi Constantin Cantacuzino şi Dimitrie Cantemir, care exprimă în scrierile
lor, bazate pe tradiţiile locale şi scrierile umaniştilor străini autohtonia şi romanitatea românilor. Lucrarea de
seamă pentru Cantacuzino este Istoria Ţării Româneşti. Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei între 1710-
1711, scrie o lucrare sub influenţa iluminismului Descriptio Moldaviae. Învăţatul domn mai scrie în lucrarea
sa reprezentativă Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor că aceştia dară (…) vestiţi romani (…) sunt
moşii, strămoşii noştri, ai moldovenilor, muntenilor, ardelenilor (…).
Secolul al-XVIII-lea aduce politizarea problemei, pe fondul afirmării mişcării de emancipare
naţională din Transilvania. Evenimentele derulate îşi au punctul de plecare în 1699, când Transilvania a intrat
oficial sub stăpânirea Imperiului Habsburgic, prin pacea de la Karlowitz. În 1698 s-a întrunit Sinodul de la
Alba Iulia, format din 38 de protopopi români ortodocşi care acceptă unirea cu Biserica Romei şi astfel ia
fiinţă Biserica Greco-Catolică.
 În 1699, împăratul emite nişte diplome prin care recunoaşte drepturile protopopilor iar în 1701 le
extinde aceste patente asupra celorlalti români greco-catolici.
Maghiarii se opun aplicării acestor norme.
În 1728, Ioan Inochentie Micu, înnobilat cu particula Klein, episcop greco-catolic, alcătuieşte
memorii precum cel intitulat Supplex Libellus. În 1744, I. I. Micu trimite aceste memorii împărătesei Maria
Tereza, la Viena şi le fundamentează cu argumente istorice, filosofice şi umanitare. I. I. Micu convoacă apoi
la Blaj un sinod, format din cele două biserici.
Maria Tereza îl exilează la Roma, unde va muri în 1768. Ideile sale sunt preluate şi dezvoltate de
preoţi, pătrund în mediile intelectuale, în rândul negustorimii, funcţionarilor români care se aflau în
administraţia Imperiului.
În 1784, are loc răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan. În 1791, se alcătuieşte primul program politic
românesc, Supplex Libellus Valachorum.
Ca reacţie în plan cultural, textul este adnotat critic de Franz Joseph Sulzer, care neagă romanitatea şi
autohtonia românilor în Transilvania, susţine că retragerea aureliană a fost totală şi că poporul român s-a
format în Peninsula Balcanică la sud de Dunăre, de unde a emigrat la nord de Dunăre în secolul XIII.
Este deci un popor de păstori nomazi, de aceea nu se cuvine să aibă drepturi. Se naşte astfel teoria
imigraţionistă, care le neagă românilor dreptul de a se fi constituit în spaţiul carpato-danubiano-pontic.
Maghiarii susţin această idee, ca Josef Karl Eder, Johann Christian von Engel şi Bella Marton.
Combaterea se face pe fondul unei polemici violente de către reprezentanţii Şcolii Ardelene, mişcare
culturală şi ideologică iluministă a intelectualităţii româneşti din Transilvania de la sfârşitul secolului al
XVIII-lea şi începutul secolului al-XIX-lea: Petru Maior, Gheorghe Şincai, Samuel Micu şi Ion Budai-
Deleanu.
Ei scriu lucrări cu caracter istoric şi filologic, demonstrând latinitatea limbii române, vechimea şi
continuitatea românilor, descendenţa romană. Însă, în focul dezbaterilor, ei comit şi o eroare şi anume admit
exterminarea dacilor, susţinând originea pur romană a poporului român. Ideea purismului latin va fi reluată în
prima jumătate a secolului al-XIX-lea, de o grupare care susţine “purismul latin”, în frunte cu August
Treboniu Laurian. Istoriografia externă nu acordă atenţie teoriei lui Sulzer. Autohtonia românilor este
susţinută în continuare.
Secolul al-XIX-lea aduce în prim plan politizarea problemei. După reprimarea revoluţiei de la 1848-
1849 (expresia luptei pentru emancipare naţională), imperiul caută soluţii pentru adaptare. Pe fondul situaţiei
politice, pe baza Pronunciamentului de la Blaj, din 1868 şi constituirii partidelor naţionale P.N.R. din
Transilvania (pasivism) şi P.N.R. din Banat (activism) se reactivează teoria imigraţionistă. În 1871, Robert
Roesler publică la Leipzig Studii româneşti. Cercetări de istorie veche a românilor . El încearcă să dea contur
ştiinţific teoriei imigraţioniste. De acum încolo aceasta se va numi teoria roesleriană după numele celui care a
fondat-o.
Idei de bază: dacii au fost exterminaţi în urma războaielor cu Traian – dovada: dispariţia toponimelor.
Acest argument este fals, întrucât dovezile narative, istorice arată că oraşele continuă să aibă nume vechi
dacice, precum Napoca, Apullum, Potaissa, Drobeta, Porolissum; dacii nu au putut fi romanizaţi în 165 de ani
cât a durat ocupaţia efectivă romană (în realitate, romanizarea a fost un proces total şi ireversibil); Aurelian a
retras întreaga populaţie din Dacia - izvoare medievale timpurii, care au ca text de plecare Eutropius şi
creează impresia evacuării întregii Dacii.
Argumente aduse în favoarea acestei afirmaţii:
- Lipsa elementelor germane în limba română - nu lipsesc total;
- Prezenţa cuvintelor sud-slave în limba română;
- Dialectele sud-dunărene ale limbii române;
- Cuvintele comune cu albaneza;
- Românii s-au creştinat în Peninsula Balcanică, de aceea folosesc în biserică limba slavonă şi alfabetul
chirilic. (cultura medievală românească până în secolul al-XVI-lea).
Se susţine că poporul român s-a format în vestul Peninsulei Balcanice, ca popor nomad şi a emigrat la nordul
Dunării în secolul al-XIII-lea, după venirea maghiarilor.
 Pe plan extern, teoria nu prezintă ecou deosebit. Pe plan intern, se afirmă Bogdan Petriceicu Haşdeu
cu un studiu “Perit-au dacii?” în care susţine supravieţuirea elementului autohton geto-dac în urma cuceririi
Daciei.
Este urmat de A. D. Xenopol, care a dat cea mai sistematică şi viguroasă replică imigraţioniştilor
bazându-se pe argumente solide. A scris Teoria lui Roesler, “Studiu asupra stăruinţei românilor în Dacia
Traiană”.
Componentele fundamentale ale etnogenezei sunt dacii şi romanii. Susţine continuitatea, unitatea pe
timpul migraţiilor şi latinitatea limbii române. Altă lucrare este “Istoria românilor din Dacia Traiană”.
Alţii precum Dimitrie Onciul, Mihail Kogălniceanu, susţin că aria de formare a romanităţii orientale
se găseşte atât la nordul cât şi la sudul Dunării.
Din exterior, Paul Schafarik, vorbeşte despre linia Jirecek, care delimita romanitatea orientală.
În dialectele sud-dunărene ale limbii române el vede rămăşiţele limbii protoromâneşti. Alţii din
istoriografia externă au fost Thomas Mommsen, Paul MacHandrick, Johann Jung, Carl Parch susţin
latinitatea, romanitatea, autohtonia românilor.
În secolul al-XX-lea, în perioada interbelică, se afirmă Nicolea Iorga prin monumentala lucrare în 10
volume “Istoria românilor.
Altul este Vasile Pârvan, primul mare arheolog, totodată mare istoric, care demonstrează cu
argumente arheologice romanitatea poporului român în lucrările “ Începuturile vieţii romane la gurile
Dunării şi Getica”.
Un răspuns bine argumentat cu privire la continuitatea şi romanitatea românilor l-a dat istoricul
Gheorghe Brătianu în lucrarea “O enigmă şi un miracol istoric: poporul roman” (1937) în care demonstrează
fără drept de apel, în context european, că romanitatea şi continuitatea românilor sunt procese reale şi nu
miracole.
În perioada comunistă, în prima etapă, a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, istoriografia se substituie
tendinţelor de sovietizare. În 1947, Roller scrie “Istoria românilor” şi încearcă prin această lucrare să
anuleze rolul românilor în formarea poporului român, punând accent pe elementul slav.
În a doua etapă, a lui Ceauşescu, se remarcă tendinţe de exagerare a influenţei elementului dac în
formarea poporului român.
După prăbuşirea comunismului din 1989, are loc o demitizare a istoriei românilor.
Spre exemplu, Lucian Boia spune că ideea de romanitate trimite la limba latină şi la denumire.
Realitatea istorică este existenţa poporului român, continuator al romanităţii orientale şi făuritorul unei
civilizaţii de factură romană, parte componentă a civilizaţiei europene.
Românii au avut conştiinţa originii comune, a unităţii de neam, a vechimii, continuităţii şi originii
latine în tot cursul secolelor trecute, ceea ce a stat la baza formării conştiinţei naţionale şi făuririi statului
român modern.

ROMANITATEA ROMÂNILOR ÎN VIZIUNEA ISTORICILOR

Ce trebuie să înţelegem prin romanitatea românilor?

 Descendenţa romană a românilor din colonişti aduşi de romani în Dacia Traiană
 Latinitatea limbii române
 Continuitatea geto-dacilor după 106
 Continuitatea daco-romană după 270-275
 Unitatea de neam a românilor pe întreg teritoriul locuit de ei
 Păstrarea esenţei romane în datini şi obiceiuri
Romanitatea orientală (poporul român), apare documentar la cumpăna dintre primul şi cel de al doilea
mileniu al erei creştine sub numele de vlahi (volohi, blachi, valahi), nume dat de străini românilor şi
marchează sfârşitul etnogenezei. Românii s-au numit mereu cu termenul de români.
Izvoare istorice:

1. Izvoare bizantine:
 Strategikon (tratat militar bizantin din sec. al-VII-lea) ne spune despre români că „datorită limbii aceştia
erau numiţi romani.”
 Constantin al-VII-lea Porfirogenetul (912-959), în lucrarea sa „Despre administrarea imperiului”, preciza
că „aceştia se mai numesc şi romani, pentru că au venit din Roma şi poartă acest nume până în ziua de
astăzi.”
 Ioan Kynnamos, afirmă în cronica sa: „se zice că sunt veniţi demult din Italia.”
 Sursele bizantine menţionează la nord de Dunăre, între sec. X-XIII, populaţii sub numele de „daci” şi
„geţi.”

2. Izvoare maghiare
 Anonymus, în cronica „Gesta Hungarorum” (Faptele ungurilor), afirmă că „la sosirea lor, ungurii au
găsit în Pannonia slavi, bulgari şi blachi, adică păstorii romanilor.”
 Simion de Keza, în „Gesta Hunnorum et Hungarorum”, că românii erau în Pannonia la venirea hunilor,
iar în vremea lui Attila, romanii, locuitori ai oraşelor (civitas), s-au înapoiat în Italia, doar „vlahii, care au
fost păstorii şi agricultorii acestora, au rămas de bunăvoie în Pannonia.”

3. Papalitatea a luat la cunoştinţă despre existenţa românilor şi apartenenţa lor la „ritul grecilor.”

4. Umaniştii
 Între sec. XV-XVI sunt preocupaţi să explice existenţa insulelor de romanitate din răsăritul Europei şi să
cunoască poporul român care dăduse mari luptători antiotomani.
 La toţi se găseşte ideea descendenţei românilor din „coloniile romanilor.”
 Poggio Bracciolini a afirmat „originea romană a poporului român.”
 Flavio Biondo, afirma că românii „invocau cu mândrie originea lor romană.”
 Enea Silvio Piccolomini, devenit papă cu numele de Pius al-II-lea, a introdus în circuitul ştiinţific
european ideea „originii romane a românilor.”
 Laonic Chalcocondil îi numeşte „daci” pe locuitorii din nordul Dunării şi „vlahi” pe cei din sudul
fluviului.
 Antonio Bonfini preciza că „din legiunile romane şi din coloniile duse în Dacia de Traian şi ceilalţi
împăraţi s-au tras românii.”
 Filippo Bounaccorsi, află despre „descendenţa românilor din colonişti romani.”

5. În secolul al XVI-lea
 Jan Laski, vorbind în Conciliul din Lateran (1514) despre Moldova, a semnalat originea romană a
populaţiei „căci ei spun că sunt oşteni de odinioară ai romanilor.”
 Nicolaus Olahus, în lucrarea „Hungaria” (1536), este primul care susţine unitatea de neam, limbă,
obiceiuri şi religie a românilor.
 Johannes Honterus, înscrie în harta sa (1542) numele Dacia pe întreg teritoriul locuit de români.

6. În secolul al-XVII-lea
 Grigore Ureche în „Letopiseţul Ţării Moldovei”
 Miron Costin în „De neamul moldovenilor”, vorbesc despre originea latină a românilor „De la Râm ne
tragem şi cu a lor cuvinte ni-i amestecat graiul.”
 Constantin Cantacuzino, în „Istoria Ţării Româneşti”, a subliniat „continuitatea de viaţă a dacilor sub
stăpânire romană, unitatea şi continuitatea românilor.”
7. Cărturarii români
 Nicolaus Olahus, Grigore Ureche, Nicolae Costin, Ion Neculce, Constantin Cantacuzino, Dimitrie
Cantemir exprimă „autohtonia şi romanitatea românilor.”
 Dimitrie Cantemir în lucrarea „Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor”, spune că „Aceştia dară
(…) vestiţi romani (…) sunt moşii, strămoşii noştri, a moldovenilor, muntenilor, ardelenilor.”

8. Secolul al XVIII-lea
 Împăratul Austriei, Iosif al-II-lea (1780-1790), îi socotea pe români „incontestabil cei mai vechi şi mai
numeroşi locuitori ai Transilvaniei.”
 Contele Teleki recunoştea în 1791 că „românii sunt locuitorii cei mai vechi ai Transilvaniei.”
 Istoricul Huszti Andras afirma că „Nicio naţiune nu are limba atât de apropiată de cea veche romană ca
naţiunea valahilor, ceea ce este un semn sigur şi care nu poate înşele că ei sunt în Transilvania urmaşii
vechilor colonii romane.”

Secolul al-XVIII-lea a reprezentat momentul luptei pentru drepturile politice refuzate de „naţiunile
privilegiate” românilor din Transilvania. În 1791 a fost elaborat “Supplex Libellus Valachorum” în care se
subliniază că românii sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, fiind urmaşi ai coloniştilor lui Traian.
În această atmosferă a fost lansată „teoria imigraţionistă” a lui Franz Joseph Sulzer, în lucrarea
„Geschichte des transalpinischen Daciens” potrivit căreia românii nu se trag din coloniştii romani din Dacia,
ci, s-au născut ca popor la sud de Dunăre, într-un spaţiu neprecizat, undeva între bulgari şi albanezi.
De aici, ei au emigrat către mijlocul secolului al-XIII-lea, în nordul Dunării şi Transilvania, unde ii
vor găsi stabiliţi pe unguri şi saşi.
Scopul lansării acestei teorii era anularea argumentelor istorice ale românilor în lupta politică în
Transilvania şi justificarea privilegiilor deţinute de maghiari, saşi şi secui, precum şi a statutului de „toleraţi”
atribuit românilor.
După realizarea dualismului austro-ungar în 1867, care îngloba Transilvania, Banatul şi Bucovina,
teoria imigraţionistă a fost reluată de Robert Roesler, în lucrarea ” Studii româneşti. Cercetări cu privire la
istoria veche a românilor” (1871).
Idei:
 Dacii au fost exterminaţi în timpul celor două războaie
 Lipsa cuvintelor dacice în limba română
 Imposibilitatea romanizării în cei 165 ani de stăpânire romană
 Dacia a fost complet părăsită după retragerea aureliană
 Românii s-au format ca popor la sud de Dunăre
 Românii sunt un popor de păstori nomazi
 Inexistenţa izvoarelor istorice anterioare secolului al XIII-lea, care să-i ateste pe români la nord de
Dunăre

George Bariţiu observă că disputa pe această temă „nu a fost atât dorinţa sinceră de a descoperi adevărul,
cât mai vârtos tendinţe curat politice (…).”

În legătură cu evoluţia romanităţii de la nordul Dunării şi din Carpaţi s-au conturat două opinii:
 Continuitatea daco-romană în Dacia
 Imigrarea târzie din sudul Dunării
Servind interese politice, începând cu secolul al-XVIII-lea, unii istorici au elaborat teorii potrivit cărora
românii nu s-ar fi format în ţara lor de azi.

Szamoskozy Istvan
1. Intr-o lucrare din 1593, susţinea că românii sunt urmaşii coloniştilor romani.
 2. După domnia lui Mihai Viteazul şi-a schimbat radical părerea afirmând că românii nu pot fi urmaşii
coloniştilor romani deoarece au fost mutaţi la sudul Dunării în vremea împăratului Gallienus.
El a fost combătut de:
1. Laurentius Toppeltinus
2. Johannes Troster - care afirmă că „românii de azi ce trăiesc în Ţara Românească, Moldova şi Munţii
Transilvaniei nu sunt decât urmaşii legiunilor romane” prin urmare “cei mai vechi locuitori ai acestei ţări.”

Benko Iozsef (1778), în cartea “Transilvania, sive magnus Transilvaniae Principatus” arată că la
abandonarea provinciei traiane „mulţi români împreună cu dacii indigeni au rămas pe loc.”

Teoria imigraţionistă a fost susţinută şi de I.C. Eder, Bolla Marton, I.Ch. Engel. Aceştia identificau absenţa
surselor scrise asupra românilor în mileniul marilor migraţii cu absenţa însăşi a românilor. În replică, în
1784, învăţatul sas Michael Lebrecht scria că românii ca urmaşi ai romanilor sunt “cei mai vechi locuitori ai
acestei regiuni.”
În 1787, istoricul englez E. Gibbon arată că în Dacia după retragerea aureliană, a rămas “o parte însemnată
din locuitorii ei, care mai mare groază aveau de migrare decît de stăpînitorul got.”
Teoria imigraţionistă a mai fost combătută şi de Paul Ioseph Schafarik, care în 1844, susţinea că „valahii de
la nord şi de la sud de fluviu au toţi aceeaşi origine” evoluând din “amestecul tracilor şi geto-dacilor cu
romanii.“
Primul istoric român care ia atitudine faţă de teoria imigraţionistă este B. P. Haşdeu.
Acesta susţine în lucrările sale:
 Supravieţuirea elementului autohton geto-dac în urma cuceririi Daciei
 Continuitatea daco-romană
 Continuitatea românilor în cursul Evului Mediu la nord de Dunăre
Este urmat de A. D .Xenopol care a dat cea mai viguroasă replică imigraţioniştilor. În lucrarea „Teoria lui
Roesler. Studiu asupra stăruinţei românilor în Dacia Traiană”, din1884, contestă teoria lui Robert Roesler.

Idei:
 Elementul tracic reprezintă baza etnică a poporului român
 Suprapunerea elementului roman
 Daco-romanii s-au retras în munţi din calea migratorilor
 Continuarea procesului de romanizare după retragerea romană, prin creştinism şi menţinerea legăturilor
cu Imperiul Roman la sud de Dunăre
 Există numeroase dovezi ale continuităţii dacilor şi dacă-romanilor
 Contribuţia elementului slav la formarea poporului şi a limbii române
 Caracterul romanic al poporului roman

Netemeinicia afirmaţiilor lui Sulzer şi a susţinătorilor săi a fost reliefată şi de reprezentanţii Şcolii Ardelene
(Samuel Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ion Budai Deleanu), dar şi de slavistul Joseph Schafarik, care
susţinea în 1844, că „valahii de la nord şi de la sud de fluviu au toţi aceeaşi origine” evoluând din „amestecul
tracilor şi geto-dacilor cu romanii.”

Romanitatea românilor a fost susţinută şi de:

 Dimitrie Onciul
 Dimitrie Fotino
 Mihail Kogălniceanu
 Alexandru Rosetti
 Nicolae Iorga (prin izvoare scrise)
 Vasile Pârvan (cu argumente arheologice care pun în evidenţă ideea latinităţii poporului român)
 Gheorghe Brătianu în lucrarea „O enigmă şi un miracol istoric: poporul român ”, (1937), în care
demonstrează că romanitatea şi continuitatea românilor sunt procese reale şi nu miracole.
Alături de istorici şi filologii români au susţinut romanitatea:
 Aurelian Sacerdoţeanu
 Constantin C. Giurescu
 David Prodan
 Constantin Daicoviciu
 Sextil Puşcariu
 Nicolae Drăgan
 Emil Petrovici
Pe aceeaşi poziţie s-au situat şi istoricii străini:
 Theodor Mommsen
 Carl Patsch
 Paul Mackendrick, care consideră că românii sunt urmaşii daco-romanilor şi că s-au format ca popor
în Dacia Traiană.
Teoriile istoriografice tendenţioniste referitoare la formarea poporului român au fost lansate în scopul
menţinerii controlului asupra teritoriilor româneşti de către statele dominante, în condiţiile luptei pentru
emancipare naţională a românilor din provinciile româneşti aflate sub stăpânire străină.

Dicţionar:

Continuitate = persistenţa populaţiei băştinaşe dacii şi daco-romanii pe teritoriul vechii Dacii.

Dialect = particularitate locală a unei limbi
Emigrarea = părăsirea ţării de origine pentru a se stabili într-o altă ţară.
Etnogeneză = procesul de formare a unui popor.
Imigrare = deplasarea şi stabilirea într-o ţară străină.
Imigraţionism = curent în istoriografie care se opune ideii continuităţii de locuire a poporului român în
spaţiul fostei provincii Dacia, da la formarea sa şi până astăzi.
Romanitate = caracter romanic al unui popor sau al unei culturi; origine, descendenţă romană.

Aplicatie – o lucram noi acum + de invatat ceea ce este subliniat pt joi, iar joi vom discuta
ambele lectii si lucram variante pt lectia asta si cea pt cea noua de duminica (doar de data asta facem 2
variante joi)
“Rapiditatea procesului de romanizare în veacul al-II-lea şi la începutul secolului al-III-lea a fost
favorizată pretutindeni în Imperiul Roman de avantajele oferite celor care se integrau în sistem şi care
dobândeau un statut social superior, practic fară limite.
Sub Hadrian sunt diminuate privilegiile specifice Italiei, Septimius Severus desfiinţează privilegiile
militare ale italicilor, la sfârşitul secolului al-II-lea.
Într-o provincie atât de militarizată cum era Dacia, măsura ar fi avut cu deosebire ecou.
Câţiva ani mai târziu, punct culminant al acestei politici, Caracala acordă prin Constitutio Antoniana
(în anul 212) cetăţenie romană oamenilor liberi din Imperiu.
Dacă romanizarea nu s-a născut dintr-un proiect anume, aceasta nu înseamnă că ar fi fost un fenomen
superficial. Un fenomen superficial ar fi însemnat atragerea la civilizaţia romană doar a elitelor locale, ceea
ce în Dacia este imposibil, în lipsa cvasitotală a acestor elite.
O romanizarea superficială nu ar fi supravieţuit unei dislocări politice a Daciei din Imperiul Roman.
Limba dacică strămoşească nu ia locul latinei după retragerea aureliană; dimpotrivă, latina face acum
progrese teritoriale, o dată cu alte atribute ale romanităţii în zone până atunci exterioare procesului de
romanizare.“
Pornind de la această sursă, răspundeţi la următoarele cerinţe:
1. Numiţi împăratul care desfiinţează privilegiile militare ale italicilor. 2p
2. Precizaţi, pe baza sursei date, o informaţie referitoare la Constitutio Antoniana. 2p
3. Menţionaţi două spaţii istorice precizate în sursă. 6p
4. Menţionaţi, din sursa dată, o informaţie referitoare la limba latină. 6p