Sunteți pe pagina 1din 7

Punerea in miscare a actiunii penale este stipulata in

TITLUL I: Urmarirea penala

CAPITOLUL IV: Efectuarea urmaririi penale

SECTIUNEA 1: Desfasurarea urmaririi penale

”Art. 309: Punerea in miscare a actiunii penale


(1)Actiunea penala se pune in miscare de procuror, prin ordonanta, in cursul cercetarii penale,
de indata ce se constata ca exista probe din care rezulta motive intemeiate de a crede ca o
persoana a savarsit o infractiune si nu exista vreunul dintre cazurile de impiedicare prevazute
la art. 16 alin. (1).
(2)Punerea in miscare a actiunii penale este comunicata inculpatului de catre organul de
urmarire penala care il cheama pentru a-l audia. Dispozitiile art. 108 se aplica in mod
corespunzator, incheindu-se in acest sens un proces-verbal.
(3)La cerere, inculpatului i se elibereaza o copie a ordonantei prin care a fost dispusa masura.
(4)Atunci cand considera necesar, procurorul poate proceda personal la audierea inculpatului
si la comunicarea prevazute la alin. (2).
(5)Organul de urmarire penala continua urmarirea si fara a-l audia pe inculpat atunci cand
acesta lipseste nejustificat, se sustrage sau este disparut.”

Noua legislaţie penală şi procesual-penală (în principal, Legea nr.286/2009 privind Codul
penal1, Legea nr.135/2010 privind Codul de procedură penală2, Legea nr.187/2012 pentru
punerea în aplicare a Codului penal3 şi Legea nr.255/2013 pentru punerea în aplicare a
Codului de procedură penală4), care a intrat în vigoare la 1 februarie 2014, aduce
modificări substanţiale în privinţa instituţiilor de drept penal şi drept procesual penal, cu
aplicabilitate în activitatea personalului Ministerului Afacerilor Interne.

Comparativ cu reglementările de la 1968, noile coduri (penal şi de procedură penală),


adoptate în 2009, respectiv 2010, se înscriu într-o concepţie modernă, urmărind atât
armonizarea cu legislaţiile europene şi jurisprudenţa C.E.D.O., cât şi crearea unui cadru
legislativ care să asigure protecţia unitară a drepturilor omului şi a libertăţilor garantate de
Constituţie şi de instrumentele juridice internaţionale, precum şi celeritatea procesului penal.
Adoptate în octombrie 2012, respectiv iulie 2013, legile pentru punerea în aplicare a noilor
coduri (Legea nr.187/2012 şi Legea nr.255/2013) au adus, la rândul lor, importante modificări
la forma adoptată a codurilor. Modificările şi completările vizează în special Codul de
procedură penală, motiv pentru care, în art.107 alin.1 din Legea nr.255/2013 s-a prevăzut că
acest cod va fi republicat în Monitorul Oficial al României, într-o nouă numerotare a textelor.
Fără a epuiza întreaga problematică ridicată de aceste modificări legislative, prezentăm,
pentru început, câteva consideraţii privind modul în care este reglementată instituţia acţiunii
penale în Noul Cod de procedură penală, instituţie fundamentală a părţii generale a dreptului
procesual penal, cu relevanţă pentru activitatea judiciară a lucrătorilor Ministerului Afacerilor
Interne.
După cum se ştie, dacă se încalcă o normă juridică penală prin săvârşirea unei infracţiuni
apare un conflict de drept, cu alte cuvinte ia naştere un raport juridic de drept substanţial între
societate (reprezentată de stat) şi infractor. Pentru soluţionarea acestui conflict, statul are
dreptul şi, în acelaşi timp, obligaţia să tragă la răspundere pe infractor, iar acesta este obligat
să suporte consecinţele unei eventuale condamnări, acţiunea penală fiind mijlocul prin care se
realizează în justiţie tragerea la răspundere penală şi pedepsirea inculpatului.
În ceea ce priveşte reglementarea acţiunii penale în Noul Cod de procedură penală, există
câteva diferenţe faţă de prevederile Codului de procedură penală de la 1968.
Ca element de noutate, în Noul Cod de procedură penală sunt reglementate condiţiile de
punere în mişcare şi de exercitare a acţiunii penale, respectiv existenţa probelor din care
rezultă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi inexistenţa cazurilor care împiedică punerea în
mişcare sau exercitarea acestei acţiuni.

Punerea în mişcare a acţiunii penale


Potrivit art.14 alin.2 din Noul Cod de procedură penală (N.C.proc.pen.), acţiunea penală se
pune în mişcare prin actul de inculpare prevăzut de lege.
Punerea în mişcare a acţiunii penale are efecte asupra calităţii procesuale pe care o poate
dobândi cel care a săvârşit infracţiunea, în sensul că momentul punerii în mişcare a acţiunii
penale marchează diferenţa dintre calităţile procesuale de suspect (persoana cu privire la care,
din datele şi probele existente în cauză, rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârşit o faptă
prevăzută de legea penală - art.77 N.C.proc.pen.) şi inculpat (persoana împotriva căreia s-a
pus în mişcare acţiunea penală şi care devine parte în procesul penal - art.82 N.C.proc.pen.);
de aceea, actul prin care se pune în mişcare acţiunea penală se numeşte act de inculpare.
Potrivit reglementării din Noul Cod de procedură penală, actul de inculpare este ordonanţa
procurorului.
În art. 309 N.C.proc.pen. sunt cuprinse dispoziţii privind procedura de punere în mişcare a
acţiunii penale. Astfel, acţiunea penală se pune în mişcare de procuror, prin ordonanţă, în
cursul urmăririi penale, când acesta constată că există probe din care rezultă că o persoană a
săvârşit o infracţiune şi nu există vreunul dintre cazurile de împiedicare prevăzute la art.16
alin.1. (art.309 alin.1 N.C.proc.pen.6).
Punerea în mişcare a acţiunii penale este comunicată inculpatului de către organul de urmărire
penală care îl cheamă pentru a-l audia.
La cerere, inculpatului i se eliberează o copie a ordonanţei prin care a fost dispusă măsura.
Atunci când consideră necesar, procurorul poate proceda personal la audierea inculpatului.
Organul de urmărire penală continuă urmărirea şi fără a-l audia pe inculpat atunci când acesta
lipseşte nejustificat, se sustrage sau este dispărut.
Pentru a pune în mişcare acţiunea penală, organul judiciar trebuie să constate că există probe
din care rezultă presupunerea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi nu există
cazuri care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acesteia (art.15 N.C.proc.pen. –
condiţiile de punere în mişcare sau de exercitare a acţiunii penale).
Momentul punerii în mişcare a acţiunii penale nu se confundă cu momentul începerii urmăririi
penale (ca moment al declanşării procesului penal). Urmărirea penală poate începe in rem (cu
privire la faptă), atunci când organele de urmărire penală au date în legătură cu săvârşirea unei
infracţiuni şi creează cadrul legal în care să se acţioneze în vederea realizării activităţilor
procesuale.
Punerea în mişcare a acţiunii penale se face, însă, in personam (cu privire la persoană), ceea
ce presupune cunoaşterea persoanei ce urmează a fi trasă la răspundere penală şi existenţa
unor probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune.
De asemenea, în ceea ce priveşte posibilitatea punerii în mişcare a acţiunii penale, în art.288
alin.2 N.C.proc.pen. se prevede că atunci când, potrivit legii, punerea în mişcare a acţiunii
penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, la sesizarea formulată de
persoana prevăzută de lege ori cu autorizarae organului prevăzut de lege, acţiunea penală nu
poate fi pusă în mişcare în lipsa acestora. Prin urmare, într-un asemenea caz, urmărirea penală
poate începe, dar nu poate fi pusă în mişcare acţiunea penală; potrivit Codului de procedură
penală de la 1968 (art.221 alin.2), în asemenea situaţii nu se putea dispune nici începerea
urmăririi penale („când, potrivit legii, punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la
plângere prealabilă ori la sesizarea ori cu autorizarea organului prevăzut de lege, urmărirea
penală nu poate începe în lipsa acestora" – art.221 alin.2 C.proc.pen. anterior). Aceasta
înseamnă, coroborat şi cu prevederile art.305 alin.4 N.C.proc.pen., că faţă de persoana pentru
care doar punerea în mişcare a acţiunii penale (nu şi începerea urmăririi penale) este
condiţionată de o anumită sesizare sau autorizare ori de existenţa plângerii prealabile, se poate
începe urmărirea penală, dar nu se poate pune în mişcare acţiunea penală în lipsa îndeplinirii
acelei condiţii prealabile.
În concluzie, potrivit actualei reglementări, acţiunea penală se poate pune în mişcare doar în
faza de urmărire penală, prin ordonanţa procurorului (spre deosebire de reglementarea
anterioară potrivit căreia acţiunea penală se putea pune în mişcare şi la sfârşitul urmăririi
penale, prin rechizitoriu, sau chiar în faza de judecată - în caz de extindere a procesului
penal).

Cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale

(1) Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi
exercitată dacă:

a) fapta nu există;

b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de
lege;

c) nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea;

d) există o cauză justificativăsau de neimputabilitate;

e) lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competentori o altă


condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale;

f) a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică
sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică;

g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia
înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în
condiţiile legii;

h) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;

i) există autoritate de lucru judecat;

j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.


(2) În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. e) şi j), acţiunea penală poate fi pusă în mişcare
ulterior, în condiţiile prevăzute de lege.

Obiectul şi exercitarea acţiunii civile (1) Acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal
are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii
civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale. (2)
Acţiunea civilă se exercită de persoana vătămată sau de succesorii acesteia, care se constituie
parte civilă împotriva inculpatului şi, după caz, a părţii responsabile civilmente. (3) Când
persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu
restrânsă, acţiunea civilă se exercită în numele acesteia de către reprezentant

Efectuarea urmăririi penale cu acţiunea penală pusă în mişcare constituie modalitatea cea mai
frecvent întâlnită în activitatea organelor de urmărire penală, în cauze mai complexe sub
aspectul probaţiunii, care implică o participare mai activă a părţilor, în cauze în care se reţin
legături de indivizibilitate sau conexitate, în cauze în care se impune luarea unor măsuri
preventive pentru o perioadă mai mare de timp faţă de cei urmăriţi. Acţiunea penală poate fi
pusă în mişcare încă de la începerea urmăririi penale, sau după aceea în momente procesuale
imediat următoare, cel urmărit dobândind calitatea de inculpat. În ordonanţa de punere în
mişcare acţiunii penale se descrie fapta în legătură cu care se efectuează urmărirea, persoana
inculpatului sau a inculpaţilor şi încadrarea juridică a faptei. În acest fel, prin ordonanţa de
punere în mişcare a acţiunii penale sunt fixate limitele în care se va desfăşura urmărirea
penală: fapta, persoana, încadrarea juridică. Orice modificare a acestor limite este numai un
atribut al procurorului, în sensul că, din oficiu sau la propunerea organului de cercetare
penală, procurorul prin ordonanţă extinde cercetarea penală la noi fapte, la noi persoane ori
schimbă încadrarea juridică a faptei, în continuare urmărirea urmând a se efectua în raport de
aceste noi limite. După punerea în mişcare a acţiunii penale, organul de urmărire penală
procedează la ascultarea inculpatului, declaraţia acestuia fiind un mijloc de probă dar şi un
mijloc de apărare. Cu această ocazie, inculpatul arată organului de urmărire şi ce probe
înţelege a fi administrate în apărarea sa, asupra acestor cereri urmând a se pronunţa organul de
urmărire penală. Rămâne la aprecierea organului de urmărire ce probe urmează să
administreze, ordinea administrării lor, momentul şi locul unde va îndeplini aceste acte de
cercetare, cu excepţia mijloacelor de probă pe care legea îl obligă să le administreze
(constatări tehnico-ştiinţifice cât şi expertize). Faţă de inculpat pot fi luate măsuri preventive,
iar cu privire la bunurile lui şi ale părţii responsabile civilmente pot fi luate măsuri
asigurătorii.

Când organul de urmărire penală consideră că a fost lămurită cauza sub toate aspectele, îl
cheamă pe inculpat pentru a-i prezenta materialul de urmărire penală, dacă în raport de
probele administrate se desprinde concluzia că inculpatul trebuie trimis în judecată. Cu acestă
ocazie, îi arată inculpatului că are dreptul să cunoască întregul material probator pe care se
sprijină învinuirea, fapta sau faptele reţinute în sarcina sa, încadrarea juridică a faptei, apoi îi
asigură posibilitatea să ia cunoştinţă efectiv de acest material, apoi îl întreabă pe inculpat dacă
are de făcut declaraţii suplimentare prin care să aducă în discuţie situaţii de fapt noi, dacă are
de formulat cereri noi pentru administrarea de noi probe în vederea dovedirii unor fapte şi
împrejurări, fie că acestea sunt ori nu în favoarea lui, în ce priveşte şi participarea şi a altor
persoane la comiterea faptei urmărite etc. Cu alte cuvinte, la acest moment procesual, în
raport de declaraţiile pe care le face inculpatul şi cererile acestuia, se pot stabili situaţiuni de
fapt care pot da un alt curs urmăririi penale. Dacă inculpatul a formulat cereri pentru
administrarea de noi probe şi organul de urmărire penală le-a admis, sau din oficiu s-a dispus
administrarea de noi probe, după efectuarea acestor acte de cercetare, se procedează la
prezentarea din nou a materialului de urmărire penală. De asemenea, inculpatului i se prezintă
din nou materialul de urmărire penală atunci când, între timp, s-a dispus schimbarea încadrării
juridice a faptei faţă de cea care i s-a adus la cunoştinţă inculpatului cu ocazia primei
prezentări a materialului de urmărire penală, deoarece încadrarea juridică dată faptei prin
rechizitoriul procurorului trebuie să fie aceeaşi cu cea prezentată inculpatului cu ocazia
prezentării materialului de urmărire penală. De reţinut că atunci când asistenţa juridică a
inculpatului e obligatorie, potrivit legii, la prezentarea materialului apărătorul trebuie să fie
prezent şi să-i acorde asistenţă juridică, sub acţiunea nulităţii absolute.

În legătură cu prezentarea materialului de urmărire penală – atât învinuitului cât şi


inculpatului – se întocmeşte un proces-verbal, care marchează momentul procesual al
terminării urmăririi penale, cu obligaţia pentru organul de cercetare penală – atunci când
urmărirea nu a fost efectuată de către procuror –, de a întocmi un referat de terminare a
urmăririi penale, pe care îl înaintează procurorului împreună cu întregul dosar pentru ca
aceasta să procedeze la verificarea lucrărilor de urmărire penală şi să poată decide în ce
priveşte rezolvarea cauzei

S-ar putea să vă placă și