Sunteți pe pagina 1din 9

1.

5 Termodinamica gazelor reale


Pentru gazele reale nu pot fi neglijate volumele moleculelor şi forţele de interacţiune între ele. Cea mai simplă
ecuaţie de stare (ecuaţia lui Van-der-Waals) are forma:
(P + a/v2) (v- b) = RT, (1.36)
unde a şi b sînt coeficienţi constanţi, care depind de natura gazului.
O precizie suficientă pentru calcule practice dă ecuaţia de stare Mayer-Bogoliubov:
Pv B C D
 1   2  3  ...
RT v v v (1.37)
Aici B, C, D, etc. sînt ,aşa numiţii, coeficienţi viriali, care depind de substanţă şi de temperatură.
Pentru gazele reala este caracteristică existenţa (în funcţie de parametri) a mai multor faze (solidă, lichidă, gazoasă ).
Transformarea dintr-o fază în alta (sublimarea, condensarea, vaporizarea,...) este urmată de efecte termice.
Fig. 1.8. reprezintă starea apei şi a vaporilor ei pe diagrama T – s. Pe branşa OK a curbei - limită 0K1, este reprezentată
starea apei la temperatura de fierbere (indexaţia caracteristicilor de
stare: v’, h’, s’, u’ ), în stânga este reprezentat lichidul la temperaturi mai
mici decât cea de saturaţie: pe branşa K1 - vapori saturaţi uscaţi (in-
dexaţia: v”, h”, s”, u”); în dreapta ei şi în partea de sus a diagramei -
vapori supraîncălziţi. Sub curba-limită OK1 sînt reprezentaţi vaporii
saturaţi umezi. Dreapta ab prezintă procesul izobaric- izotermic de
vaporizare, iar aria sub această linie - căldura latentă de vaporizare r.
Pentru caracterizarea conţinutului de vapori uscaţi în vaporii umezi se
foloseşte parametrul titlul de vapori - x, care reprezintă raportul masei
Fig.1.8 Diagrama T-s pentru apă vaporilor uscaţi m" către masa vaporilor umezi mx.
şi vapori de apă Deoarece folosirea ecuaţiei de stare complică esenţial calculele
caracteristicilor stării şi ale proceselor, aceste mărimi v',v",h', h”, s', s",r
se află din tabelele şi diagramele termodinamice [1]. Pentru calculatoare sînt
elaborate mai multe programe, atât pentru apă şi abur cât şi pentru agenţi frigorifici în care datele respective sunt
prezentate sub formă de tabele sau diagrame.
Valorile caracteristicilor pe curba-limită şi a căldurii de vaporizare în tabele se prezintă, pentru fiecare agent activ în,
dependenţa de presiune sau de temperatură. După aceste mărimi, avînd titlul de vapori, se calculează caracteristicele
de stare ale vaporilor umezis
vx=v'.(1-x) + v"x, (1.38)
hx=h+ rx (1.39)
sx=s'+ rx /T. (1.40)
Caracteristicile de stare ale lichidelor şi vaporilor supraîncălzirii (v, h, s)
se dau în tabele în dependenţa de presiune şi temperatură.
Procesele şi ciclurile cu gaze reale se calculează, de obicei, cu ajutorul
diagramelor termodinamice. Pentru vaporii de apă se foloseşte diagrama
h-s (fig.1.9). Partea de diagramă care reprezintă starea de lichid, din cauza
preciziei mici nu se foloseşte pentru calcule şl pe diagramele practice nu se
prezintă.
Aria diagramei este împărţită în două părţi de curba-limită x=1. Sub
curbă este prezentată starea de vapori umezi, de asupra ei - supraîncălziţi.
Fig.1.9 Diagrama h-s
a vaporilor de apă
5. DETERMINAREA TITLULUI DE VAPORI DE APA
Scopul lucrгrii: determinarea pe cale experimentalг a titlului de vapori, x şi calcularea
parametrilor vaporilor umezi saturaţi cu ajutorul diagramei h-s şi tabelelor vaporilor de apă.
Conţinutul lucrării
1. Cunoştinţa cu instalaţia experimentală.
2. Determinarea pe cale experimentală a titlului de vapori x la presiunea dată.
3. Calculul după datele din tabele a parametrilor vaporilor umezi şi saturaţi (entalpiei, entropiei,
volumului specific, energiei interne).
4. Determinarea parametrilor dupг diagrama h-s.
Descrierea instalaţiei experimentale
Instalaţia (fig.4.1.) este compusă din calorimetrul 5, în vasul interior al căruia se toarnă apă.
Capacul calorimetrului are orificii pentru instalarea termometrului 4 şi introducerea vaporilor.
Calorimetrul se alimentează cu vapori de la
generatorul de vapori 1 prin ventilul 3. Presiunea
vaporilor se măsoară cu manometrul 2.
.3. Succesiunea lucrării
Se află masa calorimetrului deşert apoi se
umple calorimetrul cu apă până la 2/3 din volum. Se
determină masa calorimetrului cu apă mc1. Se măsoară
temperatura t1 a apei în calorimetru. Deschizând
ventilul 3, se sloboade într-o parte o şuviţă subţire de
vapori până se încălzeşte tubul prin care curg vaporii.
După aceia capătul tubului se introduce în calorimetru
sub nivelul apei şi se lansează în ea vapori până
temperatura nu va atinge valoarea de 50…60°C. În
acelaşi timp se notează presiunea vaporilor Pv. După
închiderea ventilului apa în calorimetru se amestecă ăi
Fig.4.1 Schema instalaţiei pentru se înregistrează temperatura ei t2, apoi se află masa
determinarea titlului de vapori calorimetrului cu apă fierbinte mc2.
Prelucrarea datelor experimentale
La baza determinării titlului de vapori este pusă metoda condensării. Fiind introduși îh apa
rece din calorimetru, vaporii umezi se condensează, cedându-i o cantitate de căгldură Q, kJ:
Q=mv(hx-ha2), (4.1)
unde mv este masa vaporilor condensaţi, în kg; hx- entalpia vaporilor umezi, în kJ/kg; ha2 -entalpia
apei fierbinţi, în kJ/kg, calculată după temperatura t2. Entalpia vaporilor umezi depinde de titlul de
vapori şi se determină cu formula:
hx=h’+rx,
unde h' este entalpia apei la temperatura de saturaţie, în kJ/kg, se determină la presiunea atmosferică
Pa; r - căldura latentă de vaporizare, în kJ/kg.
Cantitatea de căldură, acumulată în calorimetru, poate fi aflată din expresia:
Q  ma (ha 2  ha1 )
(4.3)
unde: ma este masa apei în calorimetru până la condensarea vaporilor , în kg; ha1 – entalpia apei reci,
în kJ/kg, determinată la temperatura t1.
Din sistemul de ecuaţii (4.1 - 4,3) căpătăm expresia pentru titlul de vapori x:

1 m 
x   a (ha 2  ha1 )  (h ' ha 2 )  (4.4)
r  mv 
Valorile tabulare ale lui h şi r se iau din anexa 1 după presiunea din calorimetru, adică
atmosferică, Pa. Masele lichidului ma şi vaporilor mv se calculează după valorile maselor
calorimetrului la diferite stadii ale experienţei.
După presiunea vaporilor Pv din anexa 1 se iau valorile necesare pentru calculele
parametrilor hx, sx şi vx, care se efectuează după formulele (1.38)-(1.40). Aceleaşi mărimi se
iau din diagrama h-s după Pv şi x şi se compară cu valorile calculate.

2.1 Conducţia termică


Acest mod de transfer de căldură eate condiţionat de schimbul de energie între microparticule. Conducţia
termică se manifestă, în mare măsură, în mediul imobil şi este caracteristică, mai ales, corpurilor solide. Fluxul de
căldură se determină în corespundere cu legea Fourier:
Q = - Fgrad t , W . (2.1)
Aici F este suprafaţa prin care se transferă căldura, în m ; grad t - gradieutul de temperatură, care caracterizează
2

variaţia temperaturii 1a o unitate de lungime a normalei la suprafaţa izotermică în direcţia creşteiii temperaturii, în
K/m-, - conductivitatea termică, în W/(m.K).
Conductivitatea termică reflectă cantitatea de căldură care se transferă într-o unitate de timp printr-o unitate de
suprafaţă şi se referă la difirenţa de temperatură pe l m în direcţia propagării fluxului de caldură. Acest coeficient
este o caracteristică termofizică a materialului.
Integrarea ecuaţiei (2.1.) oferă posibilitatea de a determina fluxul termic care traversază pereţi de diferite
configuraţii geometrice în regim staţionar, cînd cîmpul termic nu variază în timp. Spre exemplu, pentru un perete
plan grosimea căruia este cu mult nai mică decît celelalte două dimensiuni, grad t = dt/dx şi

Q  (ts1  t s 2 ) F (2.2)

unde ts1 şi t s2 sînt temperaturile suprafeţelor peretelui (vezi fig.2.1).
Pentru un perete în formă de cilindru cav (fig.2.2), la care t= f(r),
dacă lungimea lui este cu mult mai mare decât grosimea peretelui şi
grad t = dt/dr,
 t s1  t s 2 
Q l
1 d
ln 2
2 d1
, (2.3)
unde: 1 este lungimea cilindrului, în
m;
Fig.2.1 Schema conducţiei
d1 şi d2 - diametrul interior fi
termice a unui perete plan
exterior ale cilindrului, în m.
Expresiile (2.2) şi (2.3) pot fi
folosite pentru determinarea expexientală a conductivităţii termice a
materialelor.
2.2 Schimbul de căldură prin convecţie
Acest mod de transfer de călduri se petrece în mediu mobil şi este
însoţit de transferul de mediu. Fluxul termic se determină după ecuaţia
lui Newton:
Q  F tc  tr .
(2.4)
În această formulă: tc şi tr reprezintă, respectiv, temperaturile corpului
Fig.2.2 Schema conducţiei
cald şi a corpului rece, în 0C, fiecare poate fi a suprafeţei sau a fluidului;
termice a unui perete
 coeficientul de transfer de căldură prin convecţie, în W/(m2K);
cilindric
F - suprafaţa de schimb de căldură, în m2.
6, DETERMINAREA COEFICIENTULUI CONDUCTIBILITĂŢII TERMICE
A MATERIALELOR PRIN METODA DE ŢEAVĂ
Scopul lucrării: determinarea pe cale experimentală a coeficientului termoconductibilităţii
prin metoda de ţeava şi a dependenţei lui de temperatura materialului studiat; compararea
rezultatelor experienţei cu valorile tabulare ale coeficientului termoconductibilităţii
materialului studiat.
6.1. Descrierea instalaţiei
Instalaţia de laborator (fig.6.1.) este compusă din 3 ţevi cu lungimea de l = 0.65 m.
Stratul cilindric de material (ţeava 1 – nisip, ţeava 2 – lut, ţeava 3 - …) are diametrul exterior
d1=44 mm şi interior d2=15 mm. În interiorul ţevii este instalat un încălzitor electric.
Intensitatea curentului se reglează cu un autotransformator de laborator, iar puterea se
determină după indicaţiile ampermetrului şi voltmetrului.

Figura 6.1 Schema instalaţiei pentru determinarea coeficientului conductibilităţii


termice a materialelor:
1 – materialul studiat, 2 – încălzitor electric, 3 – termoizolaţie,
4 – ampermetru, 5 – voltmetru, 6 – autotransformator,
7 – termocupluri, 8 – indicatorul temperaturii.

Pentru măsurarea temperaturii pe suprafeţele interioară şi exterioară a stratului cilindric


de material sunt instalate câte trei termocupluri, indicaiţile cărora se citesc pe panoul
standului.

Câmpul unidimensional al stratului cilindric de material t=f(r) se asigură la instalaţia


experimentală prin alegerea lungimii ţevii cu mult mai mare decât diametrul exterior.
Capetele ţevii sunt termoizolate. Încălzitorul electric are spiralele repartizate uniform în
lungime.

6.2. Efectuarea experienţei


Materialul studiat se stabileşte de către profesor pentru fiecare brigadă. Încălzitorul
electric se introduce în circuit de către profesor. După instalarea regimului staţionar (50-60
min.) care poate fi identificat după valoarea constantă în timp a temperaturilor, se înscriu de trei
ori, cu intervalul de 5 min, indicaţiile aparatelor de măsurare (tab.6.1). În total se efectuează 3
experimente. Regimul pentru experimentul următor se instalează, schimbând cu ajutorul
autotransformatorului curentul în circuitul încălzitorului. Măsurătorile se produc după
stabilizarea regimului.
Tabelul 6.1 Datele experimentale şi de calculul
Temperaturile Temperaturile

curentului U, V
Nr. măsurătorii
experimentului

tea , W/(m.K)
materialului,0C
Conductibilita-
curentului I, A
interioare t1, exterioare t2,

Temperatura
Intensitatea
0 0
C C

Tensiunea
Nr.

medie a
1 2 3 4 5 6

1
2
1
3
Medie
1
2
2
3
Medie

6.3. Prelucrarea rezultatelor experimentale


La prelucrarea datelor experimentale se folosesc valorile medii ale celor trei măsurători ale
indicaţiilor aparatelor la fiecare regim de temperatură.
Coeficientul termoconductibilităţii materialului studiat, deoarece acesta are forma de cilindru, se
calculă cu formula:
Q ln( d 2 / d1 )

2 l (t1  t2 ) ,

în care Q este fluxul de căldură care trece prin stratul de material, în W; se calculă cu formula:
Q= UI.
Valorile obţinute ale coeficientului termoconductibilităţii se raportează la temperatura medie a
materialului: t = 0,5(t1+t2).
După valorile  obţinute în trei experimente, se construieşte în Excel graficul  =f(t) şi se
determină ecuaţia care descrie această dependenţă. Ultima se compară cu funcţiile corespunzătoare
din literatură.

Raportul va conţine:
1. Schema instalaţiei şi descrierea modului de funcţionare.
2. Tabelul cu datele experimentale ;i de calcul
3. Calculele efectuate.
4. Graficul  =f(t) cu ecuaţia respectivă.
5. Concluzii
Convecţia termică
Coeficientul de transfer de căldură prin convecţie reprezintă cantitatea de căldură transmisă într-o unitate de timp de
pe o unitate de suprafaţă la difirenţa de temperatură între suprafaţa şi fluid egală cu 1 K. Spre deosebire de coeficientul de
conductivitate tennică, determinat de proprietăţile materialului, coeficientul de transfer de căldură depinde de mai mulţi
factori. Principalul dintre ei la mişcarea fluizilor monofazici (fără schimbul stării de agregare) sînt următorii:
a) proprietăţile fizica ale fluidilui (conductivitatea termică , W/(m.K); capacitatea termică specifică c, J/ (kg.K);
densitatea , kg/m3; viscozitatea cinematică , m2/s), care depind de temperatură;
b) cauza mişcării fluidului. Mişcarea poate fi forţată sau liberă; cea forţată eate cauzată de forţe din exterior
(lucrul ventilatorului, pompei, acţiunea viatului). Mişcarea liberă sau convecţia naturală este condiţionată de
diferenţa de densitate în diferite părţi ale fluidului cauzată de diferenţa de temperatură;
c) regimul curgerii. La curgerea laminară lamele separate de fluid se mişcă paralel între ele şi referitor la
suprafaţa fuzelată. Regimului turbulent îi este caracteristică mişcarea neregulată, haotică a fluidului,
amestecarea intensivă a torentului la mişcarea de-a lungul suprafeţei fuzelate;
d) viteza fluidului;
e) forma corpului fuselat de fluid, spre exemplu, ţeavă separată, fascicol de ţevi, suprafaţa plată etc;
f) dimensiunile corpului (lungimea ţevii sau diametrul ei),.
Experimental coeficientul de transfer de căldură poate fi determinat cu expresia (2.4), măsurînd tc, tr şi Q.
Rezultatele experimentale sunt valabile numai pentru fiecare caz concret. Cu ajutorul teoriei similitudinii,
rezultatele experienţelor separate pot fi răspîndite asupra unei grupe de fenomene similare.
0 condiţie necesară de similitudine a fenomenelor fizice, în particular, a transferului de căldură prin convecţie, este
similitudinea geometrica. Teoria similitudinii permite de a micşora numărul variabilelor care influenţează coeficientul de
transfer de căldură prin convecţie, grupîndu-le în complexe adimensionale. Forma complexelor adimensionale se
determină pe baza sistemului de ecuaţii diferenţiale care descriu schimbul de căldură prin convecţie, sau cu ajutorul
teoriei de analiză dimensională ce se bazează pe închipuirile fizice despre rolul unui sau altui factor.
La studierea schimbului de căldură prin convecţie în condiţii staţionare se folosesc următoarele complexe
adimensionale numite şi criterii de similitudine.
Criteriul Husselt caracterizează schimbul de căldură la hotarul dintre perete şi fluid:
l
Nu 
 ,
aici 1 este dimensiunea caracteristică, în m.
Criteriul Prandtl caracterizează similitudinea fizică în procesele de aclslwb de căldură şi depinde numai de
proprietăţile termofizice ale fluidului:

Pr 
a,
aici a   /( c ) este coeficientul difuzibilităţii termice,în m2/s.
Criteriul Reynolds caracterizează simiilitudinea hidrodinamică la mişcarea forţată a fluidului:
wl
Re 

aici w este viteza fluidului, în m/s; (după valoarea numerică a criteriului Reynolds se apreciază t recerea de la regimul
laminar de curgere la cel turbulent.
Criteriul Grashof caracterizează simiilitudinea hidrodinamică la convecţia liberă:
gl 3 t
Gr 
2
aici g este acceleraţia căderii libere, în m/s2;  - coeficientul de dilatare volumică a fluidului, în 1/K.
În corespundere cu teoria similitudinii , rezolvarea sistemului de ecuaţii diferenţiale a schimbului de călduri prin
convecţie poate fi prezentată în formă de ecuaţie crlterială de tipul:
0 , 25
 Pr 
Nu  c Re Pr  f 
m n
 Pr  f

pentru curgerea forţată -  p , (2.5)


0 , 25
n  Pr 
Nu  cGr Pr f   f 
 Pr 
pentru mişcarea liberă -  p . (2.6)

În ecuaţiile 2.5 şi 2.6 indicii f şi p ai criteriului Prandtl indică la faptul că valorile acestora sunt luate la temperatur fluidului şi,
respectiv, peretelui.
Valorile consatantelor c, m şi n se determină experimental pentru diferite condiţii de univocitate. Pentru cele mai
frecvente cazuri din practică ele sunt prezentate în tab. 2.1 şi tab. 2.2.
Tabelul 2.1 Constantele ecuaţiilor criteriale pentru convecţia liberă
Forma şi poziţia Valoarea Gr.Pr Dimensiunea c n
suprafeţei caracteristică
Perete (conductă) vertical 103…109 înălţime 0,76 0,25
109 0,15 0,33
Placă orizontală cu 105…109 dimensiunea mai 0,54 0,25
suprafaţa caldă în sus mică
Placă orizontală cu 105…109 dimensiunea mai 0,27 0,25
suprafaţa caldă în jos mică
Conductă orizontală 103…108 diametru 0,50 0,25

Spaţiu limitat <103 grosime spaţiu =1


103 0,18 0,25

6. STUDIEREA TRANSFERULUI DE CĂLDURĂ PRIN CONVECŢIE LIBERĂ


DE LA UN CILINDRU ORIZONTAL LUNG

Scopul lucrării: Determinarea experimentală a coeficientului de transfer de căldură la


mişcarea liberă a aerului pe suprafaţa exterioară a unui cilindru orizontal lung şi dependenţei
acestui coeficient de diferenţa de temperatură între suprafaţa cilindrului şi aerul înconjurător;
prelucrarea rezultatelor experimentale sub formă de ecuaţie criterială; compararea ecuaţiei
obţinute cu cea din literatură.

Desfăşurarea experimentului

Experimentele se vor desfăşura la instalaţia din lucrarea precedentă, folosind numai una din
ţevi, celelalte rămânând neîncălzite. Se vor înregistra intensitatea şi tensiunea curentului,
temperaturile exterioare ale ţevii şi temperatura aerului exterior (din încăpere). Datele
experimentale şi rezu ltatele calculelor se vor introduce în tab. 7.1.

Se vor efectua trei experimente, regimurile instalându-se de către profesor.


Tabelul 7.1 Datele experimentale şi de calculul
Temperaturile

curentului U, V
Nr. măsurătorii

mediului tm, 0C
experimentului

Coeficientul de
curentului I, A
Temperatura
suprafeţei ts,

convecţie ,
Intensitatea
0
C

Tensiunea

W/(m2.K)
Nr.

Criteriul

Criteriul

Criteriul
Grashof
Nusselt

Prandtl
1 2 3

1
2
1
3
Medie
2 1
2
3
Medie

Prelucrarea datelor experimentale

Coeficientul de transfer de căldură prin convecţie se va calcula cu formula:

Qc
 ,
 d el (ts  tm )
în care Qc este cantitatea de căldură evacuată de pe suprafaţa ţevii prin convecţie, în W.

Qc= Q - Qr.

Cantitatea de căldură degajată de încălzitor se determină după parametrii curentului electric:

Q = UI.

Qr este cantitatea de căldură evacuată de pe suprafaţa ţevii prin radiaţie:

 Ts 4  Tm 4 
Qr   d el c0     .
 100   100  

În această formulă de şi l sunt dimensiunile cilindrului prezentate în lucrarea precedentă;


c0 – coeficientul de radiaţie al cilindrului; pentru suprafaţa din oţel slab lustruit
c0=0,55W/(m2K4); Ts şi Tm – valorile absolute ale temperaturilor respective, în K.

După valorile  obţinute în trei experimente, se construieşte în Excel graficul  =f(t) şi se


determină ecuaţia care descrie această dependenţă (t = ts- tm).

Pentru valorile temperaturii mediului în fiecare regim, cu formulele din Anexă se calculă
mărimile necesare pentru determinarea criteriilor de similitudine:
d
Nu 
criteriul Nusselt:  ,

g (ts  tm )d 3
Gr 
criteriul Grashof: Tm 2 ,


Pr 
criteriul Prandtl: a.

Pentru a obţine ecuaţia criterială Nu = c (GrPr)n, în programul Excel se determină


valorile logaritmilor naturali ale criteriilor pentru 3 regimuri, se construieşte graficul ln
(Nu) = f (ln(GRPr)) şi se înscrie ecuaţia dreptei care descrie această funcţie pe grafic - y
= ax + b. În ultima formulă a reprezintă exponenta ecuaţiei criteriale n iar exp(b) -constanta c.

Forma ecuaţiei criteriale se compară cu cea recomandată în literatură.

Raportul va conţine:
1. Schema instalaţiei şi descrierea modului de funcţionare.
2. Tabelul cu datele experimentale şi de calcul
3. Calculele efectuate.
4. Graficul a =f(t) cu ecuaţia respectivă.
5. Graficul ln (Nu) = f (ln(GRPr)).
6. Ecuaţia criterială Nu = c (GrPr)n.
7. Concluzii.