Secţiunea Ştiinţe Penale, Criminologie 399

OMORUL PRIN OMISIUNE

Mioara-Ketty GUIU

Abstract: In short, this paper ascertains two aspects: on the one hand, the fact that the crime of omitting to aid
one whose life is in peril is a crime against life; on the other hand, the fact that it is important that, within the group of
crimes against life, it be introduced a new crime, that of omitting to impede death, which should be stipulated within
two normative means.

Key words: guarantee obligation; guarantor; personal prior dangerous activity

1. Scurtă privire istorică asupra omorului prin omisiune

În doctrina penală, este controversat faptul dacă infracţiunea de omor se poate comite şi prin omisiune
(inacţiune).
Încă din secolul al XVI-lea, Antoine Loysel, un celebru jurisconsult francez, afirma că trebuie să răspundă pentru
omor şi acela care nu a împiedicat moartea unei persoane, deoarece, spunea el, „Cine poate şi nu împiedică
păcătuieşte” („Qui peut et n'empêche, pèche”)1. Iar această concepţie domină şi azi gândirea juridică, aşa cum
dovedeşte faptul că, în majoritatea doctrinelor europene (italiană, germană, spaniolă, română etc.), infracţiunea de
omor este caracterizată ca o „infracţiune în formă liberă”2, care se poate comite atât prin acţiune (comisiune) cât şi
prin inacţiune (omisiune), în acest din urmă caz fiind denumită şi „infracţiune de comisiune prin omisiune”3 sau
„infracţiune omisivă improprie”4.
Cu toate acestea, jurisprudenţa franceză nu a urmat niciodată consecvent regula preconizată de Loysel, iar, cu
timpul, ea a repudiat-o făţiş, observând că «nu poate să existe „comisiune prin omisiune”»5 şi că este ilegal să aplice
norma privitoare la omor unor acte omisive, căci aceasta înseamnă să procedeze la o extindere, prin analogie, a legii
penale, ceea ce contravine principiului legalităţii, ca şi regulii că legea penală este de strictă interpretare6.
În consecinţă, în Franţa şi în ţările francofone s-a impus definitiv teza că infracţiunea de omor se poate realiza
numai prin comisiune, prin „acte de natură pozitivă”7, niciodată prin omisiune (inacţiune). Chiar şi doctrina română a
susţinut această teză, până la intrarea în vigoare a Codului penal din 1936. În acest sens, comentatorii Codului penal
român din 1864 arătau că, pentru a pedepsi omorul prin omisiune, este nevoie de o prevedere expresă a legii, şi că, în
lipsa unei asemenea prevederi, judecătorii nu pot să pedeapsă această faptă, chiar dacă represiunea pare dreaptă ori
este cerută de conştiinţa publică8.
Însă, legiuitorul francez nu s-a limitat să incrimineze distinct diversele fapte de omisiune de a împiedica moartea,
ci, pe lângă aceasta, el a cuprins aceste fapte într-un capitol separat9, intitulat „Punerea în pericol a persoanei”
(Capitolul III din Cartea a II-a, Titlul II), în care faptele respective au fost prevăzute atât ca infracţiuni formale (de
simplă atitudine), cât şi ca infracţiuni de rezultat, condiţionate de moartea victimei – de exemplu, art.223-3 C.pen. fr.
pedepseşte abandonarea, într-un loc oarecare, a unei persoane care nu se poate proteja singură, din cauza vârstei sau
stării ei fizice ori psihice, iar art.223-4 pedepseşte aceeaşi faptă mult mai sever, dacă ea a antrenat vătămarea gravă
sau moartea victimei; sau, art.227-15 C.pen.fr. pedepseşte fapta ascendentului legitim, natural sau adoptiv, sau a altei
persoane care exercită autoritatea parentală ori are autoritate asupra unui minor de cel mult 15 ani, de a-l priva pe
acesta de alimente sau de îngrijiri, punându-i în pericol sănătatea, iar art.227-16 pedepseşte aceeaşi faptă mult mai
sever, dacă ea a antrenat moartea victimei.
Motivul pentru care legiuitorul francez a exclus toate faptele omisive din grupul infracţiunilor contra vieţii nu este
arătat explicit, dar el poate fi lesne dedus, observând că, în opinia autorilor francezi, asemenea fapte nu aduc atingere
dreptului la viaţă, ci violează o obligaţie generală de întrajutorare, denumită „obligaţie de solidaritate”10. Potrivit

 Doctor în ştiinţe juridice; cercetator stiintific asociat, Institutul de Cercetări Juridice “Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române;
e-mail: mioarakettyguiu@yahoo.com
1Antoine Loysel - document accesibil online la adresa https://fr.wikipedia.org/ wiki/Antoine_Loysel
2Omicidio – document accesibil online la adresa https:// it.wikipedia.org/ wiki/ Omicidio
3A se vedea art.17 din noul Cod penal român, text inspirat din art.11 al Codului penal spaniol. În acelaşi sens, a se vedea

Unterlassungsdelikt - Lösung – document accesibil online la adresa https:// tu-dresden.de/ gsw/jura/ jfstraf4/ ressourcen/ dateien/
folder-2010-12-21-1383414560/unterlassungsdelikt-loesung-fall1.pdf?lang=en; Antolisei, F., Manuale di Diritto penale. Parte speciale, I,
Giuffrè Editore, Milano, 1996, p.45.
4Reato omissivo improprio – document accesibil online la adresa https://it.wikipedia.org/wiki/Reato_omissivo_improprio
5Le meurtre – document accesibil online la adresa http://www.cabinetaci.com/ droit-penal/ droit-penal-special/
les-atteintes-volontaires-a-la-vie/ le-meurtre/
6Bouloc, B., Droit pénal général, 19-e édition, Dalloz, Paris, 2005, p. 207.
7Rassat M.-L Droit pénal spécial. Infractions des et contre les particuliers, 5-e édition, Dalloz, Paris, 2006, p.304.
8Pastion P., Papadopolu M.I., Codul penal adnotat, Bucureşti, Editura Librăriei Socec, 1922, p.380.
9capitol separat, anume în Capitolul V din Titlul I al părţii speciale, intitulat „Infracţiuni privind obligaţia de asistenţă a celor în primejdie”.
10Desportes F., Le Gunehec Fr. , op.cit., p.415.
400 Dreptul românesc la 100 de ani de la Marea Unire. Dimensiuni şi tendinţe

acestor autori, în epocile anterioare, nu exista o asemenea obligaţie, iar numărul infracţiunilor omisive era extrem de
redus, deoarece dreptul era dominat de o concepţie individualistă, în care se considera că datoria de a-l ajuta pe
aproapele nostru trebuie să rămână o obligaţie pur morală, a cărei îndeplinire depinde de conştiinţa fiecărui individ.
Obligaţia de solidaritate ar fi fost consacrată normativ abia spre sfârşitul secolului al XIX-lea, iar acest fapt a atras
după sine creşterea numărului infracţiunilor omisive, concomitent cu afirmarea unei noi concepţii, umanitare, în
virtutea căreia se impune ca legea să intervină, pentru a reprima toate manifestările grave de egoism, începând cu
abandonarea copiilor şi până la omisiunea de a acorda ajutor celui aflat în pericol11.
Totuşi, ideea că numita „obligaţie de solidaritate” ar fi o obligaţie autonomă, fără legătură cu dreptul la viaţă este
neverosimilă. După părerea noastră, o atare idee este consecinţa modului greşit în care a fost definit dreptul la viaţă.

2. Omisiunea de a împiedica moartea, infracţiune contra vieţii

Pentru a lămuri faptul că omisiunea de a împiedica moartea (de a acorda ajutor celui aflat în pericol) este o
infracţiune contra vieţii, vom porni de la observaţia că definiţia pe care doctrina franceză o dă dreptului la viaţă este
lacunară, căci ea defineşte acest drept ca dreptul de a nu fi ucis12, iar, astfel, ea susţine, în mod implicit, că există o
singură obligaţie corelativă dreptului la viaţă, anume obligaţia generală de a nu ucide, de a nu provoca moartea altei
persoane – ceea ce este nereal.
Aşa cum evidenţiază jurisprudenţa CEDO, departe de a se reduce la o obligaţie generală negativă, de abţinere
(„să nu ucizi”), dreptul la viaţă cuprinde numeroase obligaţii pozitive (de a face), menite să asigure o protecţie
suplimentară persoanelor vulnerabile (copii, bolnavi, deţinuţi, persoane aflate în pericol etc). De unde urmează, pe de
o parte, că dreptul la viaţă trebuie definit ca dreptul la protecţia vieţii umane, iar, pe de altă parte, că dreptului la viaţă
îi corespund două obligaţii fundamentale: o obligaţie negativă, în virtutea căreia orice om trebuie să se abţină de a
provoca moartea altui om, în mod nejustificat; şi o obligaţie pozitivă, în virtutea căreia orice om trebuie să împiedice
moartea altui om, dacă acest lucru este omeneşte posibil.
Aceste două obligaţii nu au apărut concomitent. Aşa cum au sesizat autorii francezi, obligaţia negativă, aceea de a
nu provoca moartea altui om, a apărut cu mult timp înaintea obligaţiei pozitive, aceea de a împiedica moartea altui
om. Cu toate acestea, doctrina franceză greşeşte, atunci când afirmă că obligaţia pozitivă, pe care ea o numeşte
„obligaţie de solidaritate”, a apărut abia în secolul al XIX-lea şi că, în epocile anterioare, ea constituia o obligaţie pur
morală. În realitate, ambele obligaţii sunt străvechi şi au fost consacrate normativ cu multe veacuri în urmă. În acest
sens, se impun două observaţii. Mai întâi, putem observa că ambele obligaţii îşi au izvorul în Biblie: obligaţia negativă
îşi are izvorul în Vechiul Testament (sec. XV-V î. Hr.13) şi, mai precis, în Decalog (a cincea poruncă: „Să nu ucizi”);
obligaţia pozitivă îşi are izvorul în Noul Testament (sec. I d. Hr.) şi, mai precis, în pilda bunului samaritean, prin care
Isus a ilustrat a doua poruncă a Legii («Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi»). Iar apoi, putem observa că
obligaţia pozitivă, aceea de a împiedica moartea, s-a transformat dintr-o obligaţie morală într-o obligaţie juridică, din
momentul în care judecătorii au început să aplice regula că omorul se poate comite şi prin omisiune - căci, atât timp
cât judecătorii pedepsesc nerespectarea ei, această obligaţie trebuie caracterizată ca o obligaţie juridică, indiferent
dacă legea o consacră sau nu.
Ţinând seama de asemenea considerente, putem desprinde cinci concluzii: prima concluzie este aceea că
omisiunea de a împiedica moartea (de a acorda ajutor celui aflat în pericol) aduce atingere dreptului la viaţă, astfel că
trebuie inclusă în grupul infracţiunilor contra vieţii; a doua concluzie este aceea că această omisiune violează o
obligaţie distinctă, care nu se confundă cu obligaţia de a nu ucide, motiv pentru care nu poate fi pedepsită ca
infracţiune de omor, ci trebuie prevăzută ca o infracţiune autonomă; a treia concluzie este aceea că infracţiunea de
omor, întrucât violează o obligaţie negativă (aceea de a nu ucide), nu se poate săvârşi niciodată prin omisiune, ci
numai prin comisiune, prin acte pozitive, aşa cum susţine doctrina franceză; a patra concluzie este aceea că, în raport
cu infracţiunea de omor, infracţiunea de omisiune de a împiedica moartea prezintă o gravitate mai redusă, astfel că
necesită o pedeapsă mai blândă; a cincea concluzie este aceea că, în cazul omisiunii, autorului nu i se mai reproşează
cauzarea rezultatului, ci neîmpiedicarea lui, astfel că devine necesar ca legea să precizeze în ce condiţii o persoană
poate fi pedepsită pentru omisiunea de a împiedica moartea altei persoane.
Neîndoielnic, asemenea aspecte au fost sesizate şi de legiuitorul francez, aşa cum dovedeşte faptul că el a
prevăzut pedepse mai blânde pentru actele omisive şi, pe lângă aceasta, în unele incriminări (art.223-6, art.223-7
C.pen.), el a stabilit o cerinţă suplimentară, aceea ca autorul să fi avut posibilitatea de a interveni imediat şi fără niciun
risc pentru el sau pentru alţii.
Însă, din păcate, legiuitorul francez a comis două erori majore.
O primă eroare, deja menţionată, este aceea că, bazându-se pe o definiţie deficitară a dreptului la viaţă, el a exclus
omisiunea de a împiedica moartea din grupul infracţiunilor contra vieţii, atribuindu-i un scop de protecţie (obiect
juridic) imaginar. Or, procedând astfel, legiuitorul francez a provocat o profundă confuzie în întreaga gândire penală

11Ibidem, p.415.
12Droità la vie – document accesibil online la adresa https://fr.wikipedia.org/wiki/Droit_%C3%A0_la_vie.
13Vechiul Testament – document accesibil online la adresa https://ro.orthodoxwiki.org/Vechiul_Testament.
Secţiunea Ştiinţe Penale, Criminologie 401

europeană, aşa cum dovedeşte faptul că, în perioada interbelică, multe legislaţii au incriminat separat omisiunea de a
împiedica moartea, deşi, în aceste legislaţii, spre deosebire de cea franceză, se considera în continuare că infracţiunea
de omor se poate comite şi prin omisiune – de exemplu, Codul penal italian din 1931 a introdus o nouă infracţiune,
denumită „Omisiunea de salvare” (art.593), deşi, în Italia, această faptă putea fi pedepsită ca infracţiune de omor,
astfel că nu era nevoie de o nouă infracţiune; sau, Codul penal român din 1936 a introdus, în Titlul XIII - „Crime şi
delicte contra persoanei”, o secţiune intitulată „Alte delicte contra vieţii şi integrităţii corporale”, în care erau
prevăzute diverse fapte omisive susceptibile să violeze dreptul la viaţă, deşi, odată cu intrarea în vigoare a acestui cod,
doctrina română abandonase teza că infracţiunea de omor se poate comite numai prin comisiune, ceea ce însemna că
faptele respective puteau fi pedepsite ca infracţiune de omor şi că noile incriminări nu se justificau.
A doua eroare comisă de legiuitorul francez este aceea că el a incriminat omisiunea de a împiedica moartea în
nenumărate variante, fără a observa că infracţiunile respective se confundă, în totul sau în parte – de exemplu, putem
observa că, în lipsa art.227-15 C.pen., care incriminează privarea minorului de alimente sau de îngrijiri, aceeaşi faptă
putea fi pedepsită în baza art.223-3 C.pen., respectiv ca infracţiune de abandonare, „într-un loc oarecare” (deci, chiar
în propria locuinţă), a unei persoane care nu se poate proteja singură; iar, în lipsa ambelor texte, aceeaşi faptă putea fi
pedepsită în baza art.223-6, parag.2 C.pen., care incriminează fapta aceluia care se abţine voluntar, fără niciun risc
pentru el sau pentru alţii, să acorde asistenţă unei persoane aflate în pericol.
Trebuie deci să sesizăm că sunt necesare şi suficiente două variante, formulate în termeni foarte generali şi având
denumiri diferite, după cum urmează: într-o primă variantă, care ar putea fi denumită omisiunea de a acorda ajutor,
fapta trebuie prevăzută ca infracţiune formală (de simplă atitudine), care impune pedepsirea aceluia care, în mod
nejustificat, omite să înştiinţeze autoritatea sau să acorde ajutor altei persoane, a cărei integritate sau viaţă este în
pericol; într-o a doua variantă, care ar putea fi denumită omisiunea de a împiedica moartea, fapta trebuie prevăzută ca
infracţiune de rezultat, care impune pedepsirea aceluia care, având obligaţia şi posibilitatea să salveze o persoană,
omite să împiedice moartea acesteia.
Subliniem că legislaţiile actuale consacră doar prima variantă (omisiunea de a acorda ajutor) şi, din păcate, nici
aceasta nu este cuprinsă printre infracţiunile contra vieţii; a doua variantă (omisiunea de a împiedica moartea) nu este
consacrată legislativ, deoarece puţinele legislaţii care au sesizat necesitatea ei s-au limitat să prevadă diverse cazuri
particulare, fără a fi preocupate să instituie o incriminare generală, aplicabilă tuturor cazurilor similare.

3. Omisiunea de a acorda ajutor şi omisiunea de a împiedica moartea

Deşi infracţiunile de omisiune de a acorda ajutor şi omisiune de a împiedica moartea se realizează printr-o
identică omisiune, totuşi, această omisiune nu ar putea fi prevăzută, în mod exclusiv, ca infracţiune de rezultat. Altfel
spus, este necesar ca legea să prevadă ambele infracţiuni – şi aceasta, fiindcă omisiunea nu este susceptibilă de
tentativă (nu se poate concepe un început de inacţiune), iar, aşa fiind, ar urma ca omitentul să fie exonerat de
răspundere, ori de câte ori rezultatul nu se produce, respectiv ori de câte ori, în pofida voinţei omitentului, victima
reuşeşte să supravieţuiască. Or, pentru a evita acest neajuns, singura soluţie este aceea de a prevedea fapta atât ca
infracţiune formală, cât şi ca infracţiune de rezultat, cu consecinţa că infracţiunea de omisiune de a acorda ajutor
devine o infracţiune subsidiară, care se poate reţine numai dacă fapta nu constituie o infracţiune principală, mai
gravă, aşa cum este şi infracţiunea de omisiune de a împiedica moartea.
Un alt fapt ce trebuie remarcat este acela că, deşi au un identic element material, cele două infracţiuni nu se
confundă. Trecând peste diferenţa de conţinut care separă o infracţiune formală de o infracţiune de rezultat, mai
putem sesiza că infracţiunea de omisiune de a acorda ajutor se poate comite de orice persoană (autorul este
necalificat), în timp ce infracţiunea de omisiune de a împiedica moartea se poate comite numai de persoana care este
titulara unei obligaţii speciale de a proteja viaţa victimei, numită „obligaţie de garanţie” (autorul este calificat).
În acest sens, reamintim că, spre deosebire de infracţiunile omisive formale, numite şi „infracţiuni omisive
proprii”, infracţiunile omisive de rezultat, numite şi „infracţiuni omisive improprii”14, se subordonează unor condiţii
speciale, printre care figurează, în primul rând, condiţia anterior menţionată.

4. Condiţiile infracţiunilor omisive improprii

Formularea condiţiilor specifice infracţiunilor omisive improprii o datorăm, îndeosebi, doctrinei germane, care a
acordat o deosebită atenţie acestor infracţiuni.
În concepţia acestei doctrine, răspunderea pentru neîmpiedicarea rezultatului (moarte, vătămare, distrugere etc.)
poate fi angajată, numai dacă sunt îndeplinite, cumulativ, cinci condiţii, şi anume: 1) omitentul să aibă calitatea de
„garant”, adică să fie titularul unei obligaţii determinate, numită „obligaţie de garanţie”15, în virtutea căreia el trebuie
să protejeze viaţa şi integritatea victimei; 2) obligaţia de garanţie să fi devenit actuală (de exemplu, dificultatea

14Reato omissivo improprio – document accesibil online la adresa

https://it.wikipedia.org/wiki/Reato_omissivo_improprio
15Mantovani F., Diritto penale. Parte generale, Milano, 1992, p. 193; în acelaşi sens, a se vedea Noll P., Trechsel St., Sweizeriches

Strafrecht. Allgemeine Teil, Zürich, 1990, p.209.

402 Dreptul românesc la 100 de ani de la Marea Unire. Dimensiuni şi tendinţe

înotătorului activează obligaţia de garanţie a instructorului de înot; sau, boala pacientului activează obligaţia de
garanţie a medicului de urgenţe); 3) acţiunea omisă de garant să fi fost posibilă (ad impossibilia nemo tenetur) şi aptă
să împiedice rezultatul (de exemplu, dacă starea copilului se agravează şi părintele nu cheamă salvarea, el nu se poate
apăra, invocând faptul că a tratat copilul cu medicamente din casă); 4) să se probeze că rezultatul survenit coincide cu
acela pe care obligaţia de garanţie urmărea să îl împiedice (de exemplu, pompierul care omite să salveze o persoană
surprinsă de flăcări nu răspunde pentru moartea acesteia, dacă se stabileşte că victima murise deja, din cauza unui
cancer preexistent); 5) să se dovedească ştiinţific existenţa unei legături cauzale între omisiune şi rezultat (de
exemplu, medicul care refuză să opereze un pacient nu răspunde pentru moartea acestuia, dacă expertiza stabileşte că
viaţa pacientului nu putea fi salvată, chiar dacă medicul efectua operaţia).
Există totuşi unele controverse, care privesc, îndeosebi, proba raportului de cauzalitate şi izvorul obligaţiei de
garanţie.
Cu privire la proba raportului de cauzalitate, se confruntă două teorii, anume „teoria probabilităţii” (susţinută de
Hauser, Rehberg, Schultz ş.a.) şi „teoria creşterii riscului” (susţinută de Roxin, Stratenwerth ş.a.)16. Aceste teorii au o
bază comună, care cuprinde două teze: prima teză este aceea că, în cazul omisiunii, formula conditio sine qua non
suferă o modificare, în sensul că nu se mai procedează la eliminarea mentală a unei acţiuni reale, ci a acţiunii omise de
garant, punându-se întrebarea dacă, în cazul realizării ei, rezultatul ar fi fost evitat; a doua teză este aceea că, în cazul
omisiunii, fiind vorba de o desfăşurare cauzală ipotetică, concluziile expertului vor exprima întotdeauna un anumit
grad de probabilitate, diferit de la un caz la altul. Însă, cele două teorii se despart, atunci când trebuie să precizeze care
este minimul de probabilitate necesar pentru a afirma caracterul cauzal al omisiunii: conform teoriei probabilităţii,
garantului i se poate imputa rezultatul, numai dacă se stabileşte că, aproape cu certitudine (cu cea mai mare
probabilitate), acţiunea omisă de el ar fi împiedicat rezultatul; conform teoriei creşterii riscului, garantului i se poate
imputa rezultatul, chiar dacă se verifică o simplă posibilitate ca acţiunea omisă de el să fi împiedicat rezultatul.
Cu privire la izvorul obligaţiei de garanţie, s-au formulat mai multe teorii, dar acestea se reduc, în cele din urmă,
la două.
Potrivit unei prime teorii, nu interesează care este izvorul obligaţiei de garanţie, fiind suficient ca ea să fie o
obligaţie juridică, iar nu morală. O asemenea obligaţie poate izvorî din lege, din sentinţe şi ordine ale autorităţii
judiciare, din contracte sau din acte administrative, din propria activitate precedentă periculoasă ori din asumarea ei
voluntară17. Trebuie subliniat că, potrivit acestei teorii, garantul răspunde pentru omisiunea de a împiedica rezultatul,
indiferent dacă pericolul care a antrenat moartea victimei a fost creat de o forţă externă sau a fost creat de „propria
activitate precedentă periculoasă”18.
Potrivit unei a doua teorii, obligaţia de garanţie trebuie să fie expres prevăzută de lege19; ea nu ar putea să decurgă
din izvoare subordonate (regulamente, acte administrative etc.), din consuetudine sau din aşa-numitele „izvoare
materiale”, fiindcă, în caz contrar, s-ar nesocoti principiul legalităţii. Potrivit acestei teorii, garantul poate fi făcut
răspunzător pentru omisiunea de a împiedica rezultatul, numai atunci când pericolul care a antrenat moartea victimei a
fost creat de o forţă externă (naturală ori umană), iar nu şi atunci când pericolul a fost creat de el însuşi, prin „propria
activitate precedentă periculoasă”, printr-un „delict” (faptă ilicită). În sprijinul ideii că obligaţia de garanţie nu poate
izvorî dintr-o faptă ilicită, s-a susţinut20 că sintagma „proprie activitate precedentă periculoasă” acoperă, cel mai
adesea, situaţii în care rezultatul a fost provocat nu prin omisiune, ci prin comisiune; şi că, în asemenea situaţii, se
face, de fapt, o confuzie între cauzalitatea activă şi cea omisivă, cu consecinţa că se ajunge la transformarea
infracţiunilor comisive din culpă în infracţiuni omisive intenţionate, ca urmare a nesocotirii faptului că, întotdeauna,
culpa are o componentă omisivă, constând în neobservarea unor reguli de diligenţă.
Dar, după părerea noastră, această din urmă teorie trebuie respinsă, ca fiind greşită.
O primă obiecţie ce se poate invoca împotriva ei este aceea că, indiferent ce izvor ar avea, o obligaţie de garanţie
nu poate să violeze principiul legalităţii, fiindcă nu există nicio legătură între obligaţia de a proteja viaţa şi exigenţele
principiului menţionat. În realitate, violarea principiului legalităţii decurge, exclusiv, din faptul că garantul este
pedepsit, fără ca legea să incrimineze fapta lui (omisiunea de a împiedica moartea). Aşa cum deja am arătat, în
majoritatea legislaţiilor, garantul este pedepsit pentru săvârşirea infracţiunii de omor, ceea ce este nereal, căci garantul
nu se face vinovat de cauzarea rezultatului, ci de neîmpiedicarea lui, respectiv de săvârşirea unei fapte omisive, pe
care legea nu o prevede ca infracţiune.
Alte obiecţii decurg din legile civile. Nu se poate nega existenţa unor obligaţii de garanţie născute din acte
administrative sau din delicte, din moment ce, pretutindeni, codurile civile prevăd că obligaţiile izvorăsc din acte sau

16Noll
P., Trechsel St, op.cit., p.210.
17I caratteri della causalità omissiva: gli obblighi di garanzia – document accesibil online la adresa http://
www.diritto-penale.it/causalita-omissiva-obblighi-di-protezione.htm
18Bettiol G., Diritto penale, Parte generale, Cedam, Padova, 1973, pp.265-267.
19Pannain R., Manuale di diritto penale. Parte generale, Torino, 1962, p.322; Maurach R., Deutsches Strafrecht, Allgemeine Teil,

München, 1965, p.235; Mantovani F., op.cit., p.193 ş.a.

20Mantovani F., op.cit., p.197.
Secţiunea Ştiinţe Penale, Criminologie 403

fapte juridice, şi din moment ce, încă din dreptul roman, funcţionează regula că „delictul” (fapta ilicită) constituie
izvor de obligaţii. Este adevărat că, destul de adesea, obligaţiile de garanţie sunt expres prevăzute de lege, însă trebuie
să observăm că, nici în acest caz, subiectul nu dobândeşte calitatea de „garant” direct din lege, ci doar în virtutea unui
act sau fapt juridic - de exemplu, legea prevede obligaţia poliţiei sau a jandarmeriei de a apăra viaţa şi integritatea
cetăţenilor, dar această obligaţie de garanţie nu poate fi stabilită în sarcina unui subiect, decât dacă, în prealabil, acel
subiect a dobândit, printr-un act juridic (ordin administrativ, contract), calitatea de poliţist sau de jandarm; sau, legea
prevede obligaţia părinţilor de a proteja viaţa şi integritatea copiilor minori, dar această obligaţie de garanţie nu poate
fi stabilită în sarcina unui subiect, decât dacă, în prealabil, acel subiect a dobândit calitatea de părinte, prin faptul
juridic al naşterii copilului său.
Tot greşit este şi argumentul că, dacă am admite existenţa unor obligaţii de garanţie născute din fapte ilicite, am
provoca o confuzie între infracţiunile comisive din culpă şi infracţiunile omisive intenţionate. În realitate, o asemenea
confuzie este exclusă, dacă ţinem seama de ceea ce arăta profesorul Hans Welzel, anume că infracţiunile din culpă
diferă de cele intenţionate, prin însăşi structura lor. De altfel, se ştie, în multe state (Germania, Austria, Elveţia, Italia
etc.), jurisprudenţa a adoptat „teoria riscului permis”, care pune în evidenţă două aspecte: pe de o parte, faptul că, în
infracţiunile din culpă, se poate identifica întotdeauna o „activitate bază licită”, ca şi un risc „nepermis”, „dezavuat
juridic”21, creat de autorul acţiunii; pe de altă parte, faptul că, prin însăşi această structură, infracţiunile din culpă se
deosebesc net de infracţiunile intenţionate, în care acţiunea este în totalitate (in radice) ilicită şi în care, aşadar, lipseşte
acea „activitate bază licită”, acea „sferă a riscului permis”. Or, vedem că, în virtutea teoriei menţionate, trebuie
exclusă existenţa unei infracţiuni omisive săvârşită din culpă, având în vedere că nu se poate concepe o omisiune
(inacţiune) parţial licită, care să prezinte o „activitate bază licită”; întotdeauna, omisiunea este în totalitate ilicită, aşa
cum dovedeşte faptul că o acţiune necorespunzătoare obligaţiei echivalează cu neîndeplinirea obligaţiei (de exemplu,
obligaţia de întreţinere se consideră neîndeplinită şi debitorul poate fi condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de
abandon de familie, chiar dacă el face o plată parţială). Cu alte cuvinte, se impune să sesizăm că infracţiunile omisive
se comit exclusiv cu intenţie, niciodată din culpă.

5. Variantele infracţiunii de omisiune de a împiedica moartea

Aşa cum a reieşit din consideraţiile anterioare, infracţiunea de omisiune de a împiedica moartea este o infracţiune
omisivă improprie (de rezultat), ceea ce înseamnă că definiţia ei trebuie să cuprindă, pe lângă descrierea elementului
material şi a rezultatului, o serie de referiri la cele cinci condiţii specifice infracţiunilor omisive improprii. Mai precis,
din definiţie, trebuie să rezulte atât faptul că este necesar ca omitentul să fie titularul unei obligaţii de garanţie, cât şi
faptul că garantul răspunde pentru rezultat, numai dacă se dovedeşte ştiinţific (prin expertize) că rezultatul survenit
coincide cu acela pe care el avea obligaţia să-l împiedice, iar acţiunea omisă de el era posibilă şi aptă să împiedice
moartea victimei.
Desigur că, pentru a nu afecta accesibilitatea textului, se impune ca diversele noţiuni („garant”, „obligaţie de
garanţie” etc.) să fie explicate separat (de exemplu, în titlul consacrat noţiunilor penale), ţinând seama şi de
clasificările în materie. De aceea, în acest context, mai amintim că, în doctrină, există două clasificări ale obligaţiilor
de garanţie, una, în raport cu izvorul acestor obligaţii şi alta, în raport cu obiectul lor22. În raport cu izvorul lor,
obligaţiile de garanţie au fost împărţite în două categorii, şi anume: „obligaţii originale”, care sunt expres prevăzute de
lege pentru anumiţi subiecţi (de exemplu, obligaţia personalului medical naţional de a proteja viaţa şi sănătatea
individuală şi colectivă); şi „obligaţii derivate”, care presupun că obligaţia a trecut de la garantul original la un terţ, în
baza unui raport juridic (de exemplu, obligaţia de a îngriji un copil sau un bătrân a fost transferată, prin contract, în
sarcina unui îngrijitor sau a unui cămin). În raport cu obiectul lor, obligaţiile de garanţie au fost împărţite în alte două
categorii, şi anume: „obligaţii de protecţie” a unor persoane determinate, împotriva oricărei surse de pericol (de
exemplu, obligaţia angajaţilor administraţiei penitenciarelor de a proteja viaţa şi integritatea deţinuţilor); şi „obligaţii
de control” al unor surse de pericol determinate, pentru a proteja viaţa şi integritatea persoanelor expuse la acestea (de
exemplu, obligaţia pompierilor de a proteja viaţa şi integritatea persoanelor ameninţate de incendiu; obligaţia
proprietarilor de animale sau de maşini periculoase de a proteja viaţa şi integritatea persoanelor ameninţate de acestea
etc).
Însă, dacă ţinem seama de faptul că aceste clasificări au în vedere, în mod exclusiv, obligaţiile de garanţie născute
din acte licite, putem deduce că doctrina face distincţie între situaţia în care obligaţia de garanţie are un izvor licit şi
situaţia în care această obligaţie are un izvor ilicit.
Iar, reflectând mai profund, putem constata că această distincţie este chiar necesară, deoarece există o anumită
corespondenţă între izvorul obligaţiei de garanţie şi sursa pericolului care ameninţă viaţa victimei: o obligaţie de

21Roxin C., Gedanken zur Problematik der Zurechnung im Strafrecht, in Festschrift für Richard M. Honig, 1970, Göttingen, p.133 şi urm.;

Rudolphi H.J., „Kausalität und objektive Zurechnung”, in Systematischer Kommentar zum Strafgesetzbuch de Rudolphi/Horn/Samson, Editura
Dreher/Tröndle, 1986, p.17.
22I caratteri della causalità omissiva: gli obblighi di garanzia – document accesibil online la adresa
http://www.diritto-penale.it/causalita-omissiva-obblighi-di-protezione.htm
404 Dreptul românesc la 100 de ani de la Marea Unire. Dimensiuni şi tendinţe

garanţie născută dintr-un act licit indică faptul că pericolul care ameninţă viaţa victimei a fost creat de o forţă externă,
umană sau naturală; în schimb, o obligaţie de garanţie născută dintr-un act ilicit indică faptul că pericolul care
ameninţă viaţa victimei a fost creat de omitentul însuşi, prin „propria activitate precedentă periculoasă”.
Or, indubitabil, pedeapsa ce se aplică omitentului nu poate fi aceeaşi, ci trebuie să fie mai severă, atunci când
pericolul care a determinat moartea victimei a fost creat de garantul însuşi. De altfel, ideea că este necesar ca la
stabilirea pedepsei să se ţină seama de sursa pericolului care a determinat moartea victimei a fost deja formulată, mai
mult sau mai puţin explicit, atât în doctrină, cât şi în practică. În doctrină s-a arătat explicit că se impune pedepsirea
mai severă a aceluia care a provocat pericolul de moarte şi care a abandonat victima în acest pericol23, iar
jurisprudenţa dominantă împărtăşeşte, şi ea, această idee, aşa cum evidenţiază următoarea distincţie: atunci când
pericolul a fost creat de o forţă externă, instanţele reţin, de regulă, o infracţiune din culpă, care se pedepseşte mai
blând (de exemplu, instructorul de înot care nu a împiedicat moartea prin înec a elevului său răspunde, de regulă,
pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă – ceea ce este însă greşit, fiindcă, aşa cum am arătat, infracţiunile
omisive nu se pot săvârşi niciodată din culpă, ci numai cu intenţie); în schimb, atunci când pericolul a fost creat de
garantul însuşi, prin „propria activitate precedentă periculoasă”, instanţele reţin, de regulă, o infracţiune intenţionată,
care se pedepseşte mai sever (de exemplu, mama care îşi privează copilul de hrană, lăsându-l să moară, răspunde, de
regulă, pentru săvârşirea infracţiunii de omor).
La o primă vedere, asemenea considerente conduc la concluzia că infracţiunea de omisiune de a împiedica
moartea trebuie prevăzută în două forme, şi anume: o formă tip (de bază), care ar urma să se aplice atunci când
pericolul care a antrenat moartea victimei a fost creat de o forţă externă (de exemplu, în cazul medicului care refuză să
efectueze o operaţie ce poate salva viaţa pacientului; sau, în cazul poliţistului care refuză să apere o persoană
ameninţată cu moartea); şi o formă agravată, care ar urma să se aplice atunci când pericolul care a antrenat moartea
victimei a fost creat de garantul însuşi, prin „propria activitate precedentă periculoasă” (de exemplu, în cazul aceluia
care, după ce a violat victima, a abandonat-o pe câmp, iarna, în stare de inconştienţă, lăsând-o să moară prin îngheţ;
sau, în cazul aceluia care, după ce a tâlhărit victima, a abandonat-o în stare de inconştienţă, iarna, pe o şosea, unde
victima a fost lovită mortal de un camion ce circula regulamentar; ori, în cazul aceluia care, după ce a îmbrâncit
victima, provocându-i căderea într-un râu, a abandonat-o, lăsând-o să moară înecată).
Însă, la o analiză mai atentă, observăm că, în cea de a doua situaţie, în care obligaţia de garanţie se naşte din
„propria activitate precedentă periculoasă”, infracţiunea de omisiune de a împiedica moartea nu mai poate avea
acelaşi conţinut, ci se impune restrângerea drastică a condiţiilor ei de existenţă. Principial, condiţiile ei de existenţă nu
pot fi aceleaşi, din moment ce, în această situaţie, autorului i se impută două fapte diferite: pe de o parte, faptul că,
prin acea „proprie activitate precedentă periculoasă”, a pus în pericol integritatea corporală sau sănătatea victimei,
dobândind astfel calitatea de garant; pe de altă parte, faptul că, în pofida obligaţiei sale de garanţie, el nu a acordat
victimei niciun ajutor, ci, din contră, a expus-o unui nou pericol, iminent şi de moarte, creat de un factor extern. Or, în
aceste condiţii, ar fi un nonsens să se mai verifice îndeplinirea celorlalte condiţii de existenţă a infracţiunii de
omisiune de a împiedica moartea, căci existenţa ei rezultă cu prisosinţă din însăşi împrejurarea că garantul a făcut
ceva contrar obligaţiei sale, anume a sporit riscul morţii victimei, expunând-o unui nou pericol de moarte.
În consecinţă, ţinând seama că infracţiunea de omisiune de a împiedica moartea prezintă cerinţe diferite, după
cum pericolul care a determinat moartea victimei a fost creat de un factor extern sau de făptuitorul însuşi, se impune
ca ea să fie concepută ca o infracţiune binomică, ce se poate realiza în două variante (modalităţi normative). De unde
urmează că această infracţiune trebuie să primească două definiţii diferite, corespunzătoare celor două variante de
realizare: într-o primă variantă (modalitate normativă), ea ar putea fi definită ca fapta aceluia care, având obligaţia de
a proteja viaţa unei persoane, se abţine să-i acorde ajutor, deşi acţiunea omisă de el era posibilă şi aptă să împiedice
moartea acelei persoane; într-o a doua variantă (modalitate normativă), ea ar putea fi definită ca fapta aceluia care,
având obligaţia de a proteja viaţa unei persoane, expune acea persoană unui pericol iminent, care îi cauzează moartea.

23Charlet Fr., L'omission de prêter secours, ou l'apathie (excusable?) de la population - document accesibil online la adresa https://
francoischarlet.ch/2014/ lomission-de-preter-secours-ou-lapathie-excusable-de-la-population/