MINISTERUL AGRICULTURII ŞI INDUSTRIEI ALIMENTARE

AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA AGRARĂ DE STAT DIN MOLDOVA

Facultatea de Economie

Catedra: Economie şi Relaţii Economice Internaţionale

NOTE DE CURS

la disciplina „Economia sectorului public”

pentru specialitatea: 366.1 –Economie generală

Chişinău 2014
Autor: Zaharco Silvia, doctor în economie, lector superior universitar

Recenzent: Movileanu Pavel, doctor habilitat, profesor universitar

Se editează conform hotărîrii Comisiei Metodico – Didactice a UASM din 24.04.14,

proces verbal nr. 4
 CUPRINS

INTRODUCERE..............................................................................................................................3
Tema 1. Introducere în economia sectorului public..............................................................5
Tema 2. Rolul sectorului public şi funcţiile sale....................................................................9
Tema 3. Piaţa şi politica publică ...............................................................................................12
Tema 4. Bunurile publice şi producţia în sectorul public .................................................15
Tema 5. Preţurile în sectorul public .........................................................................................20
Tema 6. Alegerea publică..................................................................................... 23
Tema 7. Economia problemelor sociale .................................................................................28
Tema 8. Fenomene ale economiei sectorului public ..........................................................32
Tema 9. Externalităţile şi formele sale ....................................................................................35
Tema 10. Politici economice publice ......................................................................................39
BIBLIOGRAFIE.................................................................................................. 44

3
 INTRODUCERE

Funcţionarea oricărei economii se bazează, în mare parte, pe rezultatul acţiunii

guvernului în societate. Baza funcţională a economiei este asigurată de principiile
care guvernează manifestarea procesului de piaţă. Organismele statului îndeplinesc
un rol complementar: de a suplini şi a susţine mecanismele pieţei.
În prezent, nu există economie în care sectorul public să nu se regăsească, direct
sau indirect, mai mult sau mai puţin. Recunoaşterea intervenţiei statale în activitatea
economică impune analiza rolului statului şi a sectorului public. Economia sectorului
public este partea economiei ce studiază sfera acţiunii guvernului în societate.
Necesitatea studierii sectorului public derivă din faptul că acesta desemnează mijlocul
instituţional prin care guvernul se implică în viaţa economică şi socială.
Scopul prezentului curs constă în examinarea economiei sectorului public ca
parte componentă a economiei naţionale; evidenţierea factorilor principali şi motiva-
ţiilor de intervenţie a sectorului public în economie; definirea instrumentelor de
reglementare a economiei de către stat; reflectarea particularităţilor bunurilor publice,
rolului sectorului public în stabilizarea şi dezvoltarea macroeconomică, formelor de
implicare a statului în economia de piaţă etc.
Obiectivele:
La nivel de cunoaştere:
1. Definirea noţiunilor fundamentale din domeniul economiei sectorului public;
2. Înţelegerea locului şi rolului sectorului public în economia naţională.
La nivel de aplicare:
1. Utilizarea cunoştinţelor din domeniul economiei sectorului public în activitatea
profesională;
2. Calcularea indicatorilor economiei sectorului public.
La nivel de integrare:
1. Determinarea tendinţelor principale de dezvoltare a economiei sectorului public;
2. Stabilirea interdependenţei economiei sectorului public cu alte ştiinţe economice.
Economia sectorului public, ca disciplină de studiu, are funcţia de a forma o
imagine corectă asupra importanţei sectorului public în desfăşurarea proceselor
economice, de a contribui la formarea unei gîndiri economice elevate şi corecte.

4
 Tema 1. Introducere în economia sectorului public

Subiectele temei:
1. Sectorul public şi necesitatea studierii lui
2. Manifestarea sectorului public
3. Elemente fundamentale ale sectorului public
Obiective: Identificarea elementelor fundamentale ale sectorului public şi
sarcinilor lui, reflectarea principiilor de bază ale activităţii sectorului public,
caracterizarea coordonatelor sectorului public, evidenţierea problemelor economice
fundamentale ale sectorului public.

1. Sectorul public şi necesitatea studierii lui

Sectorul public este prezent în viaţa economică în mai multe modalităţi. Nu
există economie de piaţă în care sectorul public, mai mult sau mai puţin să nu se
regăsească.
Sectorul public reprezintă acea parte a economiei în care se manifestă
proprietatea publică. Ca subiecţi de proprietate publică se pot identifica toate
agenţiile şi departamentele guvernamentale, precum şi toate societăţile publice care
produc sau distribuie bunuri publice, private sau mixte.
Ca obiect de proprietate publică se identifică nu numai bunurile publice, ci şi
unele bunuri private şi mixte, adică cele care îşi pierd din trăsăturile bunurilor
publice în anumite condiţii de piaţă.
Sectorul public, în funcţie de forma de proprietate, se caracterizează prin două
elemente: dimensiune şi intensitate.
Dimensiunea sectorului public variază de la ţară la ţară, în funcţie de ideologia
politică a guvernului aflat la conducere şi exprimă domeniile în care se manifestă
intervenţia statului.
Intensitatea sectorului public diferă nu numai de la o economie la alta, dar şi
de la un domeniu de intervenţie la altul şi exprimă amploarea acţiunilor statului în
domeniu.
Economia sectorului public este acea parte a economiei care studiază sectorul
public prin prisma corelaţiei economice fundamentale nevoi-resurse.
Nevoia de sector public este o consecinţă a pieţei şi mecanismelor ei care nu
generează în toate condiţiile rezultatele propuse, apărând aşa-numitul eşec al pieţei.
Resursele sectorului public se concretizează în elemente materiale, financiare
şi umane care pot fi folosite pentru satisfacerea unor nevoi generale ale societăţii.
Pentru a înţelege economia sectorului public, este necesar să se depisteze
coordonatele sale, care alcătuiesc problemele ce modelează acţiunile sectorului
public: problema economică fundamentală şi aspectele de micro şi macroeconomie
ale sectorului public, de economie pozitivă şi normativă.
Problema economică fundamentală a sectorului public este găsirea
răspunsului la întrebările „CE să producă?", "CÂT să producă?", "CUM să producă?"
şi „PENTRU CINE să producă?". Cu alte cuvinte, odată acceptată prezenţa sectorului
public în economie, se încearcă eficientizarea intervenţiei sale prin găsirea celor mai

5
bune răspunsuri privind domeniile de intervenţie, amploarea sau volumul activităţii şi
modalităţile de realizare a acţiunilor publice.
Microeconomia sectorului public se referă la totalitatea fenomenelor şi
proceselor economice care caracterizează activitatea sectorului public ca agent
economic. Este vorba despre ipostaza de producător de bunuri publice.
Macroeconomia sectorului public se referă la totalitatea fenomenelor şi
proceselor economice care caracterizează activitatea sectorului public ca reglator al
vieţii economice. Aici se includ intervenţiile statului menite să reglementeze piaţa,
respectiv toate politicile macroeconomice şi măsurile adoptate pentru atenuarea
efectelor negative ale dezechilibrelor, acţiuni legate de fiscalitate, datorie publică,
distribuţia veniturilor etc.
Desigur, delimitarea aspectelor de micro şi macroeconomie reprezintă o
încercare dificilă, care nu poate reuşi întotdeauna datorită complexităţii activităţii
economice.
Economia pozitivă a sectorului public este acea parte a economiei care
studiază fenomenele şi procesele economice în mod descriptiv, aşa cum se manifestă
în economia reală.
Economia normativă a sectorului public este acea parte a economiei care
studiază fenomenele şi procesele economice aşa cum ar trebui să se manifeste în viaţa
economică.
Prin urmare, economia sectorului public studiază fenomenele şi procesele
economice în care intervine sau este implicat sectorul public în strânsă legătură cu
factorii care determină acţiunile guvernamentale în care statul apare atât ca agent
economic, cât şi în calitate de reglator al vieţii economice, în vederea administrării
resurselor în mod eficient şi satisfacerii cât mai bune a nevoilor generale ale
societăţii.
Economia sectorului public are caracter teoretic, istoric, pragmatic şi educativ.
Economia sectorului public îşi găseşte locul în sistemul ştiinţelor economice
alături de ştiinţele economice speciale şi explică viaţa economică şi mecanismele
economice de piaţă în încercarea de ameliorare a funcţionării generale a societăţii, se
bazează pe corelaţii, argumente ştiinţifice şi analiză economică comparativă, ceea ce
îi conferă caracterul teoretic.
În evoluţia omenirii, sectorul public a cunoscut o pondere aflată într-o
permanentă schimbare, de la economie la economie, tendinţa actuală în economiile de
piaţă fiind spre diminuarea mărimii sectorului public, în favoarea sectorului privat şi
mixt. Aceasta nu înseamnă însă restrângerea rolului statului în viaţa economică,
intensitatea măsurilor adoptate fiind aceeaşi sau în creştere. Aceasta îi conferă
economiei sectorului public caracter istoric.
Încercarea de ameliorare a bunăstării generale a societăţii, demonstrată prin
crearea de instrumente de acţiune în care este implicat într-un fel sau altul şi sectorul
public, conferă economiei sectorului public caracter pragmatic.
Preocuparea pentru administrarea resurselor limitate ale societăţii, pentru
corelarea intereselor şi posibilităţilor prezentului cu necesităţile şi resursele genera-
ţiilor viitoare, în spiritul dezvoltării economice durabile explică latura educativă a
economiei sectorului public.
6
2. Manifestarea sectorului public
Sectorul public cuprinde societăţi publice sub forma regiilor autonome,
patrimoniul administraţiei publice, precum şi o parte considerabilă a fondului funciar.
Regiile autonome reprezintă unităţi economice aflate în proprietate publică cons-
tituite în domeniile ramurilor economice de interes strategic naţional (industria de arma-
ment, industria energetică, exploatarea minelor şi gazelor naturale, poştă şi transporturi
feroviare, precum şi în unele domenii aparţinând altor ramuri stabilite de guvern).
Regiile autonome se înfiinţează prin hotărârea guvernului, dacă sunt între-
prinderi de interes naţional sau prin hotărârea organelor judeţene şi municipale ale
administraţiei de stat, dacă sunt întreprinderi de interes local.
Regiile autonome sunt constituite ca persoane juridice cu gestiune economică
şi autonomie financiară. Conducerea regiei autonome este asigurată de Consiliul de
Administraţie şi în mod curent de către un director general, numit de Consiliul de
Administraţie, cu avizul ministerului de care aparţine sau al administraţiei locale.
Administraţia publică reprezintă totalitatea autorităţilor care produc servicii
pentru colectivităţi şi redistribuie veniturile prin diverse modalităţi, adică îndeplinesc
sarcini administrative. Administraţia publică poate fi centrală sau locală.
Administraţia publică centrală cuprinde ansamblul instituţiilor care realizează
în principal activitatea executivă a guvernului şi ministerelor. La acest nivel,
autorităţile sunt reprezentate prin:
- Parlament;
- Preşedinţie;
- Guvern;
- Ministere;
- Instituţii juridice;
- Instituţii şi servicii publice centrale.
Administraţia publică locală vizează totalitatea instituţiilor care au sarcini
administrative şi funcţionează la nivel local: comună, oraş/municipiu, raion. La acest
nivel, autorităţile sunt reprezentate prin:
- Consiliile orăşeneşti şi raionale;
- Primăriile;
- Autorităţile din subdiviziunile municipiilor;
- Prefectura;
- Serviciile publice ale instituţiilor centrale din unităţile administrative teritoriale;
- Serviciile publice locale.
Fondul funciar reprezintă a treia componentă a domeniului sectorului public.
Aici se includ suprafeţele pe care se află instituţiile aflate în proprietate publică (regii
autonome, administraţii publice), precum şi terenurile cultivate sau necultivate aflate
în proprietatea publică.
În contextul economiei naţionale, sectorul public şi-a diminuat considerabil
dimensiunea. Acest fapt este condiţionat de următoarele aspecte:
- privatizarea întreprinderilor de stat;
- reconstituirea dreptului de proprietate privată asupra pãmântului;
- retrocedarea imobilelor naţionalizate;
- vânzare de terenuri aflate în proprietate publică.
7
3. Elemente fundamentale ale sectorului public
Prezenţa sectorului public în viaţa economică este o permanenţă, deşi în prezent
cunoaşte o dimensiune mai restrânsă. Sectorul public include un şir de elemente, printre
care evidenţiem: cheltuielile, finanţele, bunurile, alegerile indivizilor, emisiunea, utili-
tăţile, reglementările, interesul, opinia, relaţiile, datoria, bugetul etc.
Cheltuielile publice desemnează cheltuielile realizate de administraţia publică
locală sau centrală pentru funcţionarea administraţiei publice şi susţinerea activităţii
din diverse domenii: apărare, învăţământ, sănătate, asigurări şi asistenţă socială, in-
vestiţii economice etc. Aceste cheltuieli sunt realizate de diverse instituţii guverna-
mentale şi capătă forma subvenţiilor şi a achiziţiilor de bunuri şi servicii.
Finanţele publice reprezintă totalitatea activităţilor ocazionate de administraţia
publică în procesul procurării veniturilor şi repartizării acestora pe categorii de cheltuieli.
În domeniul finanţelor publice se includ ca activităţi principale următoarele:
- elaborarea şi execuţia bugetului public naţional;
- determinarea şi perceperea taxelor, impozitelor şi altor venituri de stat;
- folosirea mijloacelor financiare ale instituţiilor puterii legislative, judecătoreşti
şi executive;
- controlul utilizării resurselor regiilor autonome, instituţiilor publice şi al
capitalului social al statului.
Bunurile publice reprezintă bunurile sau serviciile care se oferă gratuit orică-
rei persoane dispuse să beneficieze de acestea, într-o cantitate care nu se diminuează
pe măsura consumului.
Alegerea publică poate fi considerată ca o analiză economică a politicii. Ea se
bazează pe aplicarea principiilor economice la deciziile care depăşesc sfera economică şi
se sprijinã pe opţiunea colectivă, teoria economică a politicii şi regula deciziei sociale.
Emisiunea publică reprezintă procesul de creare şi lansare de obligaţiuni în
care instituţia emitentă (o societate publică sau administraţia publică) oferă
obligaţiuni în mod direct populaţiei la un preţ determinat.
Utilităţile publice desemnează orice întreprindere cu poziţie de monopol care
este singurul furnizor de un bun sau serviciu indispensabil vieţii economice şi care
astfel, se supune controlului de stat (de ex., furnizorii de apă, electricitate, gaz).
Reglementările publice se concretizează în controlul exercitat de stat asupra
utilităţilor publice în scopul satisfacerii intereselor economice ale monopolului,
concomitent cu interesul public. Reglementările pot viza nivelul şi structura preţului,
calitatea serviciilor prestate, intrarea şi ieşirea de pe piaţă etc.
Interesul public desemnează preocuparea administraţiei publice sau a agen-
ţilor economici de a obţine ceea ce este avantajos, necesar sau folositor societăţii.
Opinia publică se referă la aprecierea generală cu privire la un fenomen sau
proces economic, la o acţiune sau un agent economic. Opinia publică se formează
prin crearea unei imagini de firmă şi dezvoltarea unor relaţii publice. Opinia publică
nefavorabilă duce la îngreunarea activităţii prin amânarea aplicării unor măsuri,
tergiversarea unor decizii, renunţarea la unele proiecte etc.
Relaţiile publice reprezintă modalitatea generală de promovare a imaginii unei
societăţi sau instituţii publice în vederea încurajării clienţilor să cumpere produsele
sau serviciile sale, a investitorilor să cumpere acţiunile sale.
8
 Tema 2. Rolul sectorului public şi funcţiile sale

Subiectele temei:
1. Importanţa sectorului public
2. Funcţiile sectorului public
3. Factori şi motivaţii ale implicării statului
Obiective: Identificarea modalităţilor de intervenţie ale sectorului public în
activitatea economică, evidenţierea factorilor principali şi motivaţiilor de intervenţie
a sectorului public în economie, aprecierea efectelor intervenţiei statului în
activitatea economică, definirea instrumentelor de reglementare a economiei de
către stat, evidenţierea funcţiilor sectorului public.

1. Importanţa sectorului public

Activitatea economică se desfăşoară prin acţiunile agenţilor economici pe
diferite pieţe. Permanent, ei se regăsesc în ipostaze diferite: de vânzători sau
cumpărători, furnizori sau beneficiari, intermediari etc. Se regăsesc două categorii
esenţiale de agenţi: producători şi consumatori. Desigur, orice producător este atât
ofertant cât şi solicitant - el cere materii prime, materiale, muncă, elemente de capital
şi oferă mărfuri sau servicii. La fel, orice consumator este atât ofertant de diverse
resurse, cât şi primitor de bunuri economice. Producătorul urmăreşte maximizarea
profitului, iar consumatorul maximizarea satisfacţiei.
Recunoaşterea sectorului public în viaţa economică complică şi simplifică
totodată funcţionarea activităţii economice. Implicarea sectorului public în activitatea
economică ajută la derularea eficientă şi echitabilă a fluxurilor economice.
Statul intervine în viaţa economică fie printr-un comportament obişnuit unui
agent economic, fie prin exercitarea atributelor sale de reglator al pieţei. În prima
situaţie, statul poate fi producător, consumator, partener în operaţii de schimb. În cea
de-a doua situaţie, statul este titular unic de emisiune monetară, este principalul
realizator al protecţiei sociale, este responsabil al executării bugetului.
Statul se implică în economie atât la nivelul microeconomic, cât şi macroeco-
nomic.
Mãsurile adoptate în vederea reglementării activităţii unor agenţi economici
vizează domeniul microeconomiei şi include: stabilirea unor preţuri, fixarea unor
limite minime sau maxime de preţ, determinarea salariului minim şi mediu,
gestionarea şi administrarea proprietăţii publice, acordarea unor subvenţii, medierea
unor conflicte de muncă, acordarea de ajutoare etc.
La nivel macroeconomic, implicarea statului vizează măsurile adoptate în
vederea eliminării sau înlăturării unor dezechilibre, cum ar fi inflaţia şi şomajul, şi
capătă forma politicilor macroeconomice cum ar fi politica fiscală, a cheltuielilor
publice, monetară, bugetară etc.
Intervenţia statului are caracter limitat. Acesta este impus de următoarele
aspecte:
- autonomia organelor administrative de stat, care prezintă o limită în ceea ce
priveşte acţiunile acestor instituţii;

9
 - libera iniţiativă a agenţilor economici care este o trăsătură generală într-o
economie de piaţă şi este aplicabilă tuturor în mod egal;
- raportul de interese dintre cei pro şi contra intervenţiei statului şi care se află în
poziţii de influenţare a deciziei publice.
Astfel, într-o economie de piaţă în care guvernarea revine unor forţe politice
care se pronunţă pentru o implicare mai mare a statului în economie, se constată că
intervenţia acestuia este mai puţin frânată, dar ea are totuşi o limită.

2. Funcţiile sectorului public

Sectorul public îndeplineşte câteva funcţii:
a) funcţia de alocare;
b) funcţia de distribuţie a veniturilor;
c) funcţia de stabilizare.
Funcţia de alocare se referă la implicarea statului în mecanismul pieţei în
vederea determinării tipului şi calităţii unui serviciu public şi la posibilităţile de
creştere a veniturilor pentru acoperirea cheltuielilor necesare prestării acestuia.
Atunci când piaţa asigură o utilizare eficientă a resurselor, implicarea statului este
minoră şi constă în acţiuni menite să încurajeze concurenţa şi libera intrare pe piaţă.
Dimpotrivă, atunci când nu există o competiţie eficientă şi se manifestă o situaţie de
monopol sau externalităţi, implicarea publică este necesară pentru reglementarea
activităţii economice. Aceasta se face prin producţie publică directă sau indirectă.
Producţia directă de stat presupune asigurarea întregii activităţi de realizare a
unui bun de sectorul public. Producţia publică indirectă presupune realizarea
bunurilor de firme private pe baza unor decizii publice. De exemplu, echipamentele
militare sunt în general asigurate de sectorul public, prin comenzi la firme private.
Distribuţia veniturilor se referă la implicarea statului pe piaţă prin procesul
de ajustare a veniturilor şi avuţiei acumulate din tranzacţii economice. Distribuţia
veniturilor se asigură în special prin sistemul impozitelor progresive, care constă în
perceperea unor impozite mai ridicate asupra veniturilor mai mari.
Stabilizarea reprezintă o funcţie a sectorului public care vizează crearea
cadrului legal ce asigură şi protejează tranzacţiile economice publice şi private, având
ca obiective creşterea ocupării forţei de muncă, stabilitatea preţurilor, creşterea
economică care se află în centrul politicilor macroeconomice.
Ocuparea forţei de muncă este un proces care poate fi privit în strânsă legătură
cu fenomenul şomajului şi politicile de diminuare a acestuia.
Stabilizarea preţurilor este o cerinţă a unei economii de piaţă solide şi prospere
şi se asigură prin controlarea inflaţiei şi adoptarea pachetelor de măsuri pentru
diminuarea inflaţiei.
Creşterea economică este un proces complex care apare ca o consecinţă a
consolidării economiei, care se exprimă în creşterea produsului naţional brut pe
locuitor.
Implicarea statului în economie prin exercitarea funcţiilor de alocare, distri-
buţie şi stabilizare trebuie să vizeze corelarea permanentă a acestora, deoarece uneori
pot să apară contradicţii între obiectivele publice. Impozitarea progresivă poate
conduce la scăderea incitaţiei la muncă şi chiar ineficienţă, funcţia de distribuţie fiind
10
astfel, în relaţie conflictuală cu cea de alocare. Stabilizarea ca funcţie esenţială a
sectorului public se poate concretiza ea însăşi în prevederi conflictuale de legislaţie,
ştiut fiind faptul că legile sunt interpretabile, mai ales dacă normele metodologice de
aplicare apar mai târziu decât momentul intrării în vigoare. Astfel, stabilizarea poate
avea ca efect descurajarea unor agenţi economici sau chiar o încălcare a principiului
distribuţiei, dacă sunt favorizate anumite categorii sociale.
Cu alte cuvinte, implicarea statului în economie nu asigură automat eficienţa
economică şi echitatea socială. Dar aceasta nu înseamnă că trebuie ignorat rolul
sectorului public în viaţa economică.

3.Factori şi motivaţii ale implicării statului

Statul acţionează în scopul reglementării activităţii agenţilor economici.
Datorită mediului economic, caracterizat printr-un ansamblu de interese diferite, apar
numeroase dificultăţi în realizarea echilibrului economic general. În acest context
trebuie analizate extensiunea şi amploarea obiectivelor intervenţiei statului, natura şi
activităţile specifice acestuia, precum şi calitatea performanţelor sale.
Intervenţia statului în economie se datorează unor factori reali şi importanţi:
progresul factorilor de producţie, cerinţele promovării ştiinţei şi tehnologiei,
complexitatea crescândă a economiei, precum şi implicarea crescândă a factorului
subiectiv în desfăşurarea vieţii sociale.
Factorii ce determină intervenţia statului sunt:
1. Asigurarea echilibrului şi stabilităţii economiei. Statul îşi asumă o
responsabilitate majoră din punct de vedere al asigurării unui înalt nivel de ocupare a
forţei de muncă, reducerii dezechilibrelor sociale şi restabilirii echilibrului economiei.
2. Insuficienţa iniţiativei private în unele domenii de activitate de interes
general. Datorită necesităţii susţinerii unui volum important de investiţii, a
rentabilităţii relativ reduse precum şi unui grad ridicat de încertitudine în ceea ce
priveşte recuperarea cheltuielilor, interesul iniţiativei private în unele domenii (de ex.,
cercetarea ştiinţifică) este sensibil diminuat.
3. Satisfacerea nevoilor colective ale societăţii prin asumarea de către stat a
unor responsabilităţi adiţionale în ceea ce priveşte sistemul de asigurări sociale,
programele de asistenţă medicală şi socială, programele educaţionale ş.a.
4. Finanţarea de către stat a cheltuielilor pentru apărarea naţională.
5. Tendinţa de extindere şi amplificare a externalităţilor. O externalitate
constituie un efect colateral al producţiei şi consumului, cu consecinţe pozitive sau
negative. Prin prisma acestor consecinţe, statul încurajează activităţile care creează
beneficii externe, limitând, în acelaşi timp, acţiunile generatoare de cheltuieli externe.
De ex., majoritatea statelor lumii acordă o atenţie deosebită problemei poluării
(externalitate negativă), alocând fonduri importante în scopul prezervării mediului.
6. Necesitatea ca statul să încurajeze producerea unor bunuri economice de
calitate în conformitate cu aspiraţiile consumatorului şi să descurajeze consumul de
produse dăunătoare. În acest scop, un rol important îl exercită formarea educaţiei
consumatorilor, constituirea unui comportament adecvat.
7. Preocuparea statului de a asigura o ordine de drept corespunzătoare etapei
respective de evoluţie economică. Pe măsura evoluţiei vieţii economice se resimte
11
necesitatea adaptării permanente la cerinţele noi, ceea ce determină apariţia formelor
juridice corespunzătoare. Rolul ordinii de drept constă tocmai în asigurarea unui
cadru normal de desfăşurare a activităţii economice. Statul este acela care, alături de
celelalte subiecte de drept public, creează şi perfecţionează permanent cadrul juridic
necesar, instituind regimul legiuitor.
8. Modificările intervenite în conjunctura economiei mondiale. Printr-o politică
adecvată, statul poate stimula participarea agenţilor economici la fluxurile economice inter-
naţionale, transformând acest factor într-un element potenţator al dezvoltării naţionale.
Rolul economic al statului se apreciază diferenţiat de la o ţară la alta, de la o
perioadă la alta, în dependenţă de tradiţiile istorice, forma de organizare statală,
mărimea geografică, populaţia, potenţialul economic, ponderea sectorului de stat ş.a.
Un element distinct îl constituie criteriile de apreciere a intervenţiei economice
a statului. Criteriul reprezentativ îl constituie capacitatea de a preveni apariţia unor
dezechilibre în domeniul finanţelor publice, creşterii preţurilor, şomajului, deficitului
extern.

Tema 3. Piaţa şi politica publică

Subiectele temei:
1. Eficienţa şi echitatea sistemelor economice
2. Piaţa şi eşecul pieţei
3. Formele intervenţiei publice pe piaţă
Obiective: Distingerea criteriilor de evaluare a sistemelor economice,
componentelor eficienţei economice; evidenţierea formelor de exprimare a eficienţei
economice şi a modalităţilor sale de creştere; caracterizarea formelor de manifestare
ale echităţii; reflectarea cauzelor şi situaţiilor de eşec ale pieţei, a formelor
intervenţiei publice pe piaţă.

1. Eficienţa şi echitatea sistemelor economice

Evaluarea unui sistem economic se face pe baza a două criterii: eficienţă şi
echitate. Dacă primul este, în general, cunoscut de agenţii economici, care apelează la
calcule de eficienţă în procesul de luare a deciziilor, cel de-al doilea este ignorat în
mare măsură.
Eficienţa economică este o reflectare a mărimii unui rezultat economic care
este în general, cantitatea totală de bunuri sau servicii obţinută de agentul economic.
În contextul relaţiei efort-efect, eficienţa înseamnă obţinerea unui efect maxim pe
unitate de efort sau depunerea unui efort minim pe unitate de efect. Eficienţa
economică se analizează prin prisma componentelor sale şi anume eficienţa în
producţie, eficienţa distribuţiei şi satisfacţia consumatorului.
Eficienţa în producţie se obţine atunci când întreprinderea realizează o
producţie dată pe seama combinării factorilor de producţie cu costuri minime. În
condiţiile în care resursele economice au caracter limitat, creşterea producţiei unui
bun se poate face pe seama scăderii producţiei altui bun.

12
 Un aspect important al eficienţei în producţie este avantajul comparativ care ia
în considerare costul de oportunitate al unei acţiuni. Astfel, o decizie sau acţiune
prezintă o valoare nu numai monetară, dar şi comparativă. Valoarea monetară
reprezintă suma cheltuielilor ocazionate de această acţiune. Valoarea comparativă
reprezintă costul celei mai bune alte acţiuni sacrificate.
Eficienţa distribuţiei se manifestă atunci când un bun este distribuit indivizilor
care îi atribuie cea mai mare valoare economică, adică utilitate. Distribuţia bunurilor
devine eficientă atunci când rata marginală de substituţie (rata marginalг de substituюie
este cantitatea dintr-un bun necesarг pentru a compensa reducerea consumului cu o
unitate dintr-un alt bun) între două bunuri este aceeaşi pentru toţi consumatorii. În acest
fel se explică preferinţele diferite în consumul indivizilor şi alegerile lor.
Satisfacţia consumatorului sau principiul suveranităţii consumatorului
reprezintă o combinaţie a eficienţei în producţie şi distribuţie. În acest sens, resursele
societăţii trebuie orientate spre valorificare în producerea bunurilor cerute de
consumatori, fiind dispuşi să le cumpere. Există în acţiunile oamenilor fie un câştig,
fie o pierdere de satisfacţie, ca şi în activitatea productivă. Deciziile individuale pot fi
conflictuale cu cele ale societãţii.
Pentru orice sistem economic este importantă cunoaşterea formelor de
exprimare a eficienţei economice şi a modalităţilor sale de creştere. Printre cele mai
importante căi de creştere a eficienţei economice menţionăm:
- îmbunătăţirea calităţii bunurilor economice;
- creşterea gradului de organizare a activităţii;
- utilizarea de noi metode de gestiune şi management;
- îmbunătăţirea condiţiilor de muncă.
Echitatea demonstrează modul în care rezultatul economic este distribuit
membrilor societăţii. Aceasta înseamnă că un sistem economic, în general, poate
atinge o performanţă ridicată în ceea ce priveşte volumul producţiei, dar aceasta poate
fi scăzută în planul viziunii societăţii, dacă întreprinderea nu reuşeşte să asigure o
corectă alocare a bunurilor şi serviciilor realizate.
Echitatea este un principiu adeseori esenţial în adoptarea deciziilor economice.
Aceasta exprimă corectitudinea sau justeţea unei măsuri sau intervenţii economice.
Echitatea are trei forme de manifestare: orizontală, verticală şi de distribuţie.
Echitatea orizontalг se manifestг atunci cвnd se aplicг aceeaєi mгsurг diferitor
indivizi. De exemplu, se respectг principiul echitгюii orizontale atunci cвnd indivizii
cu aceleaєi venituri suportг aceeaєi povarг a impozitului sau dacг persoane cu nevoi
єi venituri similare beneficiazг de aceleaєi avantaje.
Echitatea verticală se manifestă atunci când o anumită măsură este aplicată
diferenţiat. De exemplu, principiul echităţii verticale se respectă în domeniul
fiscalităţii, atunci când veniturile individuale sunt impozitate diferit. De asemenea,
echitatea verticală se regăseşte şi în domeniul educaţiei, atunci când se acordă burse
sau alte avantaje materiale studenţilor cu venituri mai mici.
Echitatea de distribuţie exprimă corectitudinea distribuirii rezultatelor din
economie între indivizi. Uneori echitatea de distribuţie se concretizează prin
distribuţia venitului, a avuţiei sau chiar în cadrul economiei bunăstării prin utilitate.

13
 Relaţiile dintre piaţă şi eficienţă, dintre piaţă şi echitate pot fi înţelese dacă se
analizează mai multe aspecte, şi anume: condiţiile în care o piaţă înregistrează
eficienţă, relaţiile piaţă-echitate, echitatea proceselor şi rezultatelor.

2. Piaюa єi eєecul pieюei

Afirmarea pieţei concurenţiale - pilon al economiei de piaţă - este un proces
dificil, în evoluţia căruia se înregistrează succese, dar şi eşecuri. Astfel, piaţa concu-
renţială oferă multiple avantaje:
- numai concurenţa este în măsură să genereze eficienţă economică;
- concurenţa este cea care impune producătorii să satisfacă cât mai bine cerinţele
cumpărătorilor;
- firmele competitive reflectă eficienţa utilizării factorilor de producţie. Aşa se
explică de ce firmele care obţin cele mai mari profituri sunt cele care satisfac
cel mai bine cerinţele cumpărătorilor şi de ce salariile cele mai mari corespund
activităţilor cele mai productive.
Pe de altă parte, piaţa concurenţială prezintă imperfecţiuni, generează insuccese
nu numai pentru agenţii economici care nu se pot adapta la exigenţele sale, dar şi
pentru sistemul economic în cadrul căruia s-a manifestat. Insuccesul pieţei se
dovedeşte prin incapacitatea instituţiilor de piaţă ale unui sistem economic de a susţine
activităţile necesare din punct de vedere social sau de a le elimina pe cele nedorite.
Se cunosc două cauze ale eşecului unei pieţe:
1. Insucces prin structura pieţei. Aceasta se manifestă atunci când condiţia
concurenţială a multor producători într-un domeniu nu este asigurată. În acest caz
concurenţa nu se poate manifesta. Este cazul pieţelor telecomunicaţiilor, distribuţiei
energiei electrice, apei etc. în care preţul şi profitul firmei cu poziţie de monopol se
supun unor reglementări guvernamentale.
2. Insucces prin mecanismul preţului. Aceasta se produce atunci când sistemul
preţurilor se prăbuşeşte ca o reflectare a costurilor şi avantajelor din producţie şi consum.
Mai exact, fiecare activitate de producţie şi consum de bunuri şi servicii generează pe de
o parte nu numai costuri contabile de producţie, dar şi costuri sociale, iar pe de altă parte,
nu numai venituri firmelor producătoare, dar şi avantaje sociale.
Principalele situaţii de eşec ale pieţei sunt: bunurile publice, externalităţile,
monopolul, informaţia imperfectă.
Bunurile publice sunt adeseori considerate ca un efect al "şansei a doua", care
apare ca intervenţie a statului după ce piaţa competitivă s-a dovedit a fi ineficientă.
Bunurile publice pot fi interpretate ca externalităţi pozitive, deoarece odată ce au fost
produse, nimeni nu va fi exclus de la beneficiile generate de acestea. Consumatorii nu
vor fi niciodată motivaţi să plătească pentru un bun public printr-o decizie colectivă,
dacă este posibil să beneficieze de pe urma bunului public când altcineva suportă
cheltuielile acestuia.
Externalităţile apar când acţiunile unui producător sau consumator generează
costuri sau avantaje de partea altor agenţi economici. Externalităţile negative gene-
rează costuri (de exemplu, legate de poluare), iar cele pozitive, avantaje. Externa-
lităţile promovează ineficienţă, deoarece producătorii nu iau în considerare în
determinarea producţiei sau consumului toate cheltuielile sau câştigurile. Ca urmare,
14
un producător care generează externalităţi negative, dar nu recunoaşte cheltuieli de
producţie decât pe cele proprii, va determina nivelul producţiei la o mărime
superioară nivelului optim de eficienţă tocmai datorită subevaluării costurilor totale.
La fel se întâmplă şi în cazul unor externalităţi pozitive.
Monopolul este cunoscut ca acea situaţie de piaţă în care există un singur
ofertant al unui produs. Monopolul este considerat un insucces al pieţei competitive,
deoarece o ipoteză a pieţei competitive eficiente este ca producătorii să acţioneze
drept acceptanţi de preţ, pe când în situaţia unui singur producător, acesta este cel
care stabileşte preţul. Preţul de monopol nu va fi concurat de preţurile mai scăzute ale
rivalilor, din moment ce aceştia nu există.
Informaţia imperfectă este o trăsătură a economiilor contemporane. Piaţa
eficientă cere ca informaţia disponibilă să fie în întregime accesibilă atât producă-
torilor, cât şi consumatorilor. În vederea maximizării satisfacţiei, consumatorii sunt
interesaţi de preţ şi toate caracteristicile mărfurilor. Informaţia imperfectă determină
de multe ori disproporţii în alocarea resurselor.

3. Formele intervenюiei publice pe piaюг

Piaţa funcţionează pe baza unor legi economice obiective, nescrise. Încălcarea lor
de către agenţii economici, respectiv ignorarea legii cererii şi ofertei, a concurenţei
atrage insuccese în activitatea economică. Existenţa monopolurilor, manifestarea
externalităţilor, valorificarea bunurilor publice în condiţiile unor informaţii imperfecte şi
ale unor costuri ridicate de tranzacţii impun implicarea statului pe piaţă.
Rolul intervenţiei publice este de creştere a eficienţei economice sau de
consolidare a principiilor de echitate, astfel încât activitatea economică să genereze
efecte pozitive suplimentare.
Domeniile în care se manifestă rolul statului sunt: producţia publică, sistemul
de impozite şi taxe, activitatea legislativă şi programarea economică.
Producţia publică reprezintă cea mai vizibilă formă de intervenţie publică pe
piaţă. Firmele particulare nu oferă bunuri publice pure şi de aceea, de multe ori
intervin organele administraţiei publice şi colectează fonduri pentru servicii de pe
urma cărora beneficiază toţi locuitorii unei zone.
Producţia publică nu se realizează numai pentru bunuri publice sau în situaţii
de monopol. Multe bunuri publice pot fi oferite de sectorul privat. În multe zone
colectarea gunoiului, de exemplu, este asigurată de întreprinderi publice, dar
privatizarea acestui serviciu a dus la apariţia de firme private care au acest obiect de
activitate. În plus, agenţii economici privaţi pot oferi aceste servicii la preţuri mai
scăzute, ceea ce înseamnă o îmbunătăţire a eficienţei privind alocarea resurselor.
Producţia publică se justifică în situaţiile în care sectorul privat este ineficient
sau inechitabil. De ex., învăţământul public. Sub aspectul echităţii, existenţa
sectorului public în asigurarea educaţiei este o necesitate impusă de crearea unei reale
concurenţe învăţământului privat. Este adevărat însă, că în prezent are loc reducerea
diferenţelor dintre învăţământul privat şi cel public datorită apariţiei locurilor cu taxă,
nesubvenţionate de la buget în învăţământul public, de multe ori mai multe decât
locurile fără taxă. În plus, nivelul taxelor de şcolarizare este apropiat de cel din
învăţământul privat unde în general, condiţiile de studiu sunt mai bune.
15
 Sistemul impozitelor şi subvenţiilor reprezintă o altă modalitate de intervenţie
publică. Aplicarea unui impozit sau taxe asupra valorii unui bun modifică nivelul de
echilibru al corelaţiei cerere-ofertă, indiferent cine suportă această creştere de preţ.
Impactul sistemului fiscal asupra consumatorilor şi producătorilor este diferit în funcţie
de mărimea impozitului şi gradul de elasticitate a bunului în funcţie de preţ. Astfel, dacă
creşterea de preţ este suportată de producător, atunci oferta totală se diminuează. Dacă
creşterea de preţ este suportată de consumator, atunci cererea totală se diminuează.
Subvenţiile sunt considerate un fel de "impozite inverse". Oferirea unei subvenţii
are ca efect fie reducerea costurilor de producţie şi evident, creşterea cantităţii oferite, fie
scăderea preţului de consum, ceea ce duce la sporirea cantităţii cerute.
Reglementările prin norme şi legi constituie o altă componentă a mecanismului
de implicare în economie a statului. Aici se includ limitele minime şi maxime de preţ,
reglementările zonale, legile privind munca minorilor etc. Există două categorii de
reglementări juridice: economice şi sociale. Reglementările economice sunt destinate să
amelioreze ineficienţa eventuală generată de un eşec al pieţei sau o situaţie de monopol.
Reglementările sociale urmăresc aspectele de echitate şi rezolvarea unor probleme
sociale cum ar fi poluarea aerului sau condiţiile de lucru nesănătoase.
Programarea economică poate fi apreciată ca o formă distinctă de interven-
ţionism statal, care utilizează metode şi instrumente adecvate. În cadrul acestora, un
rol important îl deţin calculul economic, contabilitatea naţională, schiţele de creştere,
modelele macroeconomice şi prognozele economice şi sociale.

Tema 4. Bunurile publice şi producţia în sectorul public

Subiectele temei:
1. Caracteristicile bunurilor publice
2. Optimizarea producţiei de bunuri publice
3. Producţia de bunuri în domeniul sectorului public
Obiective: Descrierea caracteristicilor esenţiale ale bunurilor publice,
relatarea modalităţilor prin care se obţin fonduri pentru producţia de bunuri publice,
enumerarea categoriilor de bunuri oferite de sectorul public, reflectarea
impedimentelor în determinarea nivelului optim al producţiei de bunuri publice.

1. Caracteristicile bunurilor publice

Bunurile publice reprezintă o marfă sau un serviciu, care oferit unui individ
rămâne disponibil şi altor persoane, fără cheltuieli suplimentare.
Bunurile publice sunt:
- pure (perfecte);
- impure (imperfecte).
Caracteristicile esenţiale ale bunurilor publice pure sunt:
1. Non-rivalitatea consumului. Aceasta înseamnă că în situaţia consumului unui
individ din acest bun, nu se diminuează disponibilitatea acestuia pentru alţi potenţiali
consumatori. Altfel spus, este posibil un consum simultan din acest bun.

16
 2. Non-excluderea. Aceasta se referă la imposibilitatea frânării consumului prin
excluderea unor consumatori de la utilizarea sau consumul său.
Dacă un bun este asigurat în condiţii de excludere sau consumul său nu este
complet non-rival, acesta se numeşte bun mixt sau bun public impur, adică imperfect.
Bunurile publice se regăsesc în orice economie de piaţă. Legăturile, respectiv
întrepătrunderile şi concurenţa dintre sectorul public şi cel privat în domeniul
bunurilor publice sunt:
· un bun poate fi produs atât de sectorul public cât şi de cel privat, situaţie în care
acestea se află în concurenţă. Un exemplu în acest sens este învăţământul public şi
privat, care oferă servicii similare, dar de calitate şi cu preţuri diferite.
· un bun poate fi produs numai de sectorul privat şi atunci acesta nu prezintă
caracteristicile bunurilor publice de consum non-rival şi non-exclusiv. De
exemplu: hrană, îmbrăcăminte, locuinţe etc. În aceste domenii, consumul dintr-un
bun diminuează oferta, şi respectiv consumul pentru alţi indivizi. În plus,
producătorul impune excluderea unor indivizi de la consumul de bunuri prin preţul
solicitat.
· un bun poate fi produs numai de sectorul public şi acesta este un bun public pur,
cum ar fi apărarea naţională, îngrijirea străzilor, legislaţia etc. de care beneficiază
toţi consumatorii în acelaşi fel, fără discriminare şi restricţii de nici un fel.
O combinaţie a caracteristicilor bunurilor care pot face obiectul producţiei
publice sau private poate fi:
Clasificarea bunurilor
excludere non - excludere
rivalitate Bunuri private: hrană, Bunuri mixte: străzi aglomerate,
îmbrăcăminte, locuinţe plaje publice aglomerate
Bunuri mixte: parcuri sau poduri Bunuri publice pure: apărarea
non – rivale neaglomerate, locurile vacante la naţională, străzile curate, legea şi
meciurile de sport sau concerte, ordinea dintr-o zonă
circuitele închise de televiziune

Bunurile mixte prezintă caracteristici atât ale bunurilor publice, cât şi private.
Ele pot fi cu non-excludere, dar rivale, atunci când sunt oferite tuturor consumatorilor
în aceleaşi condiţii, fără costuri, dar excesul de cerere le suprasolicită şi le face
inaccesibile pentru alţi consumatori.
Mai există şi bunuri mixte cu excludere dar non-rivale, atunci când accesul
consumatorilor este frânat prin practicarea unor restricţii de preţ sau de natură tehnică
şi astfel, oferta nu este total satisfăcută de cerere şi bunurile mai pot fi consumate de
alţi indivizi.
Unele bunuri non-rivale pot deveni rivale sau pot exista transformări privind
caracteristica de excludere. De exemplu, un stadion cu locuri neocupate la un meci
care este un bun mixt care acceptă excluderea şi este non-rival poate deveni rival,
adică bun privat dacă tarifele se diminuează şi creşte cererea.
Un bun public pur poate deveni impur dacă se pierde una din cele două condiţii
specifice. De exemplu, accesul gratuit la un traseu rutier îl face să fie un bun public.
Dar perceperea unui tarif pentru utilizarea lui reprezintă o restricţie prin care se

17
pierde non-excluderea, iar bunul devine mixt; la fel, în situaţia aglomerării sale, bunul
pierzând caracteristica de non-rivalitate.
Uneori, chiar şi un bun privat poate să devină bun mixt. De exemplu, un produs
privat oferit gratuit la început primilor consumatori printr-o politică promoţională se
caracterizează în această perioadă prin non-excludere (preţul fiind zero) şi rivalitate
(consumul unor indivizi reducând oferta disponibilă pentru ceilalţi indivizi).

2. Optimizarea producюiei de bunuri publice

Crearea de bunuri publice reprezintă o problemă de decizie colectivă. Accesul
la bunurile publice este gratuit şi nediscriminatoriu. Aceasta, însă, nu înseamnă că
producerea şi întreţinerea bunurilor publice se realizează cu costuri zero. Cineva tre-
buie să plătească. Există două modalităţi prin care se obţin fonduri pentru producţia
de bunuri publice:
1. Acord voluntar.
2. Impozitare obligatorie.
Acordul voluntar reprezintă o cale de susţinere materială a producţiei de
bunuri publice, nu foarte frecventă, în practică. Dificultatea acestei soluţii constă în
tendinţa unor indivizi de a ascunde propria apreciere a bunului public în scopul de a fi
consideraţi nonbeneficiari şi de a scăpa de plată. Atunci când unii dintre aceştia
reuşesc să evite contribuţia de plată, ei se numesc beneficiari clandestini.
Acordul voluntar reflectă voinţa unanimă şi face obiectul modelului de schimb
voluntar. Echilibrul acestui model se atinge atunci când fiecare individ plăteşte o taxă
(impozit) egală cu utilitatea marginală pe care i-o oferă acel bun. În condiţiile
echilibrului fiecare individ câştigă din producţia de bunuri publice. Aceasta reprezintă
o alocare a resurselor care permite câştigul cel puţin al unui individ fără a fi afectat
altcineva. Cu alte cuvinte, acest echilibru corespunde optimului Pareto în care
resursele şi producţia într-o economie sunt astfel alocate încât este posibil beneficiul
unei persoane fără ca un alt individ să resimtă o pierdere.
Impozitarea obligatorie este o cale frecventă de susţinere materială a
producţiei de bunuri publice.
Determinarea nivelului optim al producţiei de bunuri publice este o problemă
dificilă din mai multe puncte de vedere:
Ø lipsa de informaţii privind disponibilitatea indivizilor de a utiliza şi plăti pentru
bunurile publice;
Ø riscul apariţiei utilizatorilor sau beneficiarilor "clandestini", adică a celor care
pretind utilitate zero pentru bunul public şi manifestă o falsă lipsă de interes,
pentru a fi nonplătitori pentru această producţie;
Ø modalitatea în care se face evaluarea bunurilor publice de către indivizi. Dacă în
cazul bunurilor private, se înregistrează un nivel eficient al producţiei atunci când
costul marginal corespunde cu evaluarea individuală pentru toţi subiecţii, atunci în
cazul bunurilor publice indivizii pot avea diferite aprecieri pentru ultima unitate de
bun public. De aceea, fiecare individ supraestimează costul ultimei unităţi de bun
public faţă de cât exprimă propria apreciere a acestui bun;
Ø corelaţia dintre pachetele de servicii publice şi cererea indivizilor reflectată
practic în migraţia indivizilor dintr-o zonă în alta. Astfel, dacă este mai solicitat un
18
 oraş decât altul se presupune că acesta oferă servicii publice mai atractive, iar
celelalte regiuni care înregistrează un declin al cererii, îşi vor modifica pachetele
de servicii şi sistemul de impozitare.

3. Producюia de bunuri оn domeniul sectorului public

Sectorul public asigură o multitudine de bunuri şi servicii pe care firmele
private nu le pot oferi sau nu le oferă din diverse motive. Este vorba despre:
- bunuri publice pure (apărarea naţională, servicii de poliţie şi securitate);
- bunuri non-rivale (parcuri şi servicii de transport);
- utilităţi publice (servicii de apă şi canalizare);
- bunuri private pure (băuturi produse în condiţii de monopol de stat).
Există trei categorii de bunuri oferite de sectorul public:
1. Bunuri de monopol. Este considerată monopol, o societate comercială cu
statut de unic ofertant de anumite bunuri sau servicii esenţiale şi face obiectul regle-
mentărilor guvernamentale. Cele mai cunoscute monopoluri sunt societăţile care
oferă servicii de apă, electricitate, gaz şi telefon.
Serviciile de monopol sunt în general asigurate de companii publice sau firme
private reglementate de stat. Apariţia unui al doilea producător ar antrena creşterea
costurilor medii şi deci preţuri mai mari solicitate consumatorilor. De aceea, este mai
eficient să funcţioneze o firmă mare, cu poziţie de monopol.
2. Bunurile publice suprasolicitate. Bunurile publice se caracterizează prin
non-rivalitate în consum. Parcurile, autostrăzile, plajele utilizate, fără a deveni aglo-
merate, nu limitează consumul celorlalţi subiecţi. Atunci când se manifestă o cerere
în exces, pentru a se evita suprasolicitarea bunurilor publice, se practică eliminarea
non-rivalităţii prin aplicarea unor tarife de acces. Astfel, se previne suprautilizarea
bunurilor şi se maximizează efectele oferite de facilităţile publice.
3. Alte bunuri produse şi servicii oferite de sectorul public. Sectorul public
oferă numeroase bunuri şi servicii pe care le furnizează pieţei şi sectorului privat. De
ex., învăţământul superior, colectarea deşeurilor, producţia unor băuturi alcoolice etc.
Explicaţia care stă la baza implicării sectorului public în aceste activităţi se rezumă la
externalităţi pozitive, la nivelul veniturilor şi la tradiţii.
Apariţia bunurilor cu externalităţi pozitive (numite şi bunuri benefice) oferă
avantaje suplimentare societăţii faţă de cele de care beneficiază direct indivizii. Astfel,
consumatorii individuali sunt dispuşi să plătească mai puţin pentru aceste bunuri faţă de
cât apreciază societatea în ansamblu. Pentru creşterea consumului de aceste bunuri,
societatea sprijină fie producătorul privat, fie consumatorul şi oferă serviciile la preţuri
inferioare pieţei. De exemplu, îngrijirea medicală, educaţia, muzeele de artă etc.
Alte bunuri produse de sectorul public au ca scop principal generarea de venituri.
De exemplu, operaţiile şi sistemul de loterie, sau producţia de băuturi monopol de stat
sunt generatoare de venituri. Dar, dincolo de acest efect, scopul implicării sectorului
public în aceste domenii este limitarea criminalităţii şi violenţei. De asemenea,
colectarea gunoiului reprezintă o activitate cu efect asupra sănătăţii publice.

19
 Tema 5. Preţurile în sectorul public

Subiectele temei:
1. Coordonatele preţului în economia de piaţă contemporană
2. Preţurile administrate prin intervenţie publică
3. Preţurile bunurilor publice
Obiective: Relatarea caracteristicilor esenţiale ale preţului, reflectarea
procesului de determinare a preţurilor, evidenţierea formelor preţurilor administrate
prin intervenţie publică, caracterizarea modalităţilor de determinare a preţurilor
bunurilor publice.

1. Coordonatele preţului în economia de piaţă contemporană

Preţul este un instrument al pieţei şi un indicator al realităţii. Există mai multe
aprecieri cu privire la conţinutul preţului. Astfel:
a) preţul exprimă valoarea de schimb a lucrurilor utile dată de cantitatea de
muncă necesară pentru obţinerea lor, pe de o parte şi de performanţele tehnice şi
calitative, de importanţa şi raritatea lor, pe de altă parte (teoria obiectivă);
b) preţul este expresia valorii de schimb a mărfurilor obţinută prin transfor-
marea valorii estimative medii pe care cumpărătorii o atribuie bunurilor dorite în
funcţie de capacităţile lor de a satisface nevoile de consum, de utilitatea şi raritatea
lor, de dificultăţile de procurare de către consumator (teoria subiectivă);
c) preţul constituie rezultatul confruntării intereselor economice ale purtăto-
rilor cererii şi ofertei care depind în special de utilitatea bunului ce urmează a fi
achiziţionat de cumpărător, pe de o parte şi de costul de producţie, respectiv
consumul de factori necesari producerii bunului oferit, pe de altă parte (teoria
sintetizatoare);
d) preţul este suma de bani care revine vânzătorului în schimbul cedării unui
bun economic şi a cărei dimensiune măsurând "ceva", exprimă o realitate la un
moment dat, oscilând între anumite limite posibile pe seama informaţiilor de care
dispun participanţii la schimb (teoria modernă a preţului).
Nu există un mecanism unic de formare a preţurilor. În economia de piaţă
contemporană, preţul prezintă următoarele caracteristici:
- este cel acceptat de participanţii la schimb: vânzători şi cumpărători;
- nu este unic, ci exprimă un interval de mărime ale cărui limite sunt impuse de
producător care urmăreşte un preţ posibil cât mai ridicat şi de cumpărători ale
căror interese sunt în favoarea unui preţ posibil cât mai scăzut;
- oscilează în jurul preţului de echilibru al pieţei, la care nivel cantitatea cerută este
identică cu cea oferită;
- are un conţinut bogat de informaţii. El arată producătorului care este bunul solicitat şi
cantitatea cerută, categoria de consumatori pentru marfa respectivă, veniturile
cumpărătorilor. Consumatorilor le oferă informaţii privind condiţiile ofertei, numărul
producătorilor, gradul de substituire a produsului, cantitatea oferită pe piaţă, etc.;
- are o dublă determinare - internă şi externă. Astfel, pe plan intern este concurenţa
dintre agenţii economici producători, pe de o parte, şi dintre consumatori, pe de

20
 altă parte. În anumite situaţii, o mică variaţie a cererii sau a ofertei pe plan
internaţional poate determina importante modificări ale preţului;
- are caracter dinamic, divers şi reglementat. Dinamismul preţului se referă la capacita-
tea acestuia de încadrare între alte marje, atunci când condiţiile pieţei se modifică.
Diversitatea preţului se referă la existenţa mai multor intervale de mărime în care
oscilează preţurile bunurilor de consum, diversitate impusă de specificul concurenţei
de piaţă. Caracterul reglementat al preţului este impus de orientarea, pe care diferite
pieţe o capătă în contextul cadrului legislativ corespunzător unei perioade date.
Astfel, preţul reprezintă cantitatea de monedă pe care cumpărătorul este
dispus şi poate să o ofere producătorului în schimbul bunului pe care acesta poate să
îl ofere pe piaţă şi exprimă confruntarea dintre raportul cerere-ofertă, pe de o parte
şi cadrul legislativ, pe de altă parte, sub forma complexităţii de informaţii furnizate
reciproc de către cumpărător şi vânzător, având un caracter dinamic, divers şi
reglementat.

2. Preţurile administrate prin intervenţie publică

În economia de piaţă contemporană preţurile totale libere reprezintă o tendinţă
a procesului de determinare a preţurilor, ca şi echilibrul economic pe piaţă. În
general, preţul este mixt, adică se formează în funcţie de raportul dintre cererea şi
oferta bunului respectiv, dar şi ca efect al măsurilor de politică.
Preţurile administrate prin intervenţie publică pot fi de limită maximă, numită
plafon de preţ sau preţ de control şi limită minimă, numită prag de preţ sau preţ suport.
Preţurile plafon. Statul intervine în domeniul pieţei prin impunerea unor limite
maxime de preţ, atunci când bunul tranzacţionat se află în cantitate insuficientă.
Potrivit legii cererii şi ofertei, dacă cererea este superioară ofertei, preţul se
majorează. Acest rezultat este influenţat legal, prin fixarea unui plafon peste care
nivelul preţului nu trebuie să se ridice, deoarece puterea de cumpărare a banilor nu ar
putea suporta depăşirea acestui preţ de control.
Deficienţa în planul ofertei nu înseamnă că produsul este rar. Deficienţa
presupune că nu pot fi satisfăcute toate cerinţele pieţei, în timp ce raritatea este o
permanenţă a pieţei contemporane. Diamantul de exemplu, este rar, dar oferta sa nu
este deficitară; oricine este dispus să plătească preţul diamantului, poate să-l cumpere.
În aceste condiţii, producătorul este obligat să respecte preţul limită maximă şi nu
poate mări cantitatea oferită la nivelul celei cerute. De aceea, el va satisface
consumatorii pe baza unui sistem preferenţial propriu sau pe principiul primul venit -
primul servit. În oricare variantă, rămân consumatori cu cerere nesatisfăcută.
Preţurile plafon încurajează concurenţa între cumpărători, care încearcă să obţină
produsele dorite prin crearea „cozilor" de aşteptare. Astfel, se pierd resurse importante,
deoarece participanţii la schimb nu obţin nici un avantaj, cu excepţia cumpărătorilor care
au intrat în posesia bunului. Aceasta se întâmplă deoarece ofertantul nu câştigă nimic în
plus, indiferent de timpul petrecut de cumpărător pentru achiziţionarea bunului.
În anumite condiţii economice, preţurile plafon sunt considerate o necesitate
pentru creşterea gradului de satisfacere a cererii. Uneori, ele sunt înlocuite de
cupoane de raţionalizare a cumpărărilor, care permit asigurarea unei cantităţi
limitate tuturor consumatorilor. Desigur, o asemenea soluţie atrage nemulţumiri ale
21
consumatorilor, deoarece înregistrează un grad scăzut de satisfacere a cererii. În plus,
aceste decalaje sunt premise pentru apariţia pieţei paralele (negre) pe care produsele
sunt oferite la preţuri superioare celor plafon.
Preţurile prag. Pragul de preţ apare sub forma unei limite de preţ sub care
acesta nu poate coborî. Pe o piaţă liberă, preţul de echilibru ar fi prea mic şi atunci
veniturile ofertanţilor sunt susţinute prin intervenţia publică sub forma fixării unei
limite minime de preţ, care este superioară preţului de echilibru. Situaţiile frecvente
de preţuri suport se întâlnesc la produsele agricole şi pe piaţa muncii, sub forma
salariului minim. Apariţia preţului suport caracterizează piaţa prin excesul cantităţii
oferite faţă de cea cerută. În practică, se folosesc mai multe modalităţi pentru
menţinerea preţurilor limită minimă şi anume:
- achiziţiile guvernamentale;
- restricţionarea producţiei, prin impozitarea veniturilor producătorilor;
- promovarea cererii, prin subvenţionare;
- sistemul de plăţi directe producătorilor;
- interdicţia legală a tranzacţiilor sub preţul minim.

3. Preţurile bunurilor publice

Sectorul public se implică în domeniul formării preţurilor nu numai prin
crearea cadrului legal, nu numai prin stabilirea de preţuri minime sau maxime, dar şi
prin determinarea preţurilor bunurilor publice.
Bunurile publice pot fi oferite unele gratuit, iar altele la anumite preţuri.
Preţurile bunurilor publice nu ignoră relaţia cerere-ofertă, dar nici nu o consideră
factor prioritar al determinării nivelului de preţ. Aceasta este condiţionat de faptul că,
bunurile publice sunt produse în condiţii de monopol sau ofertă limitată comparativ
cu cererea, ceea ce pe o piaţă concurenţială ar conduce la preţuri mari.
Se identifică mai multe modalităţi de determinare a preţurilor bunurilor publice:
1) tarifarea la costul marginal;
2) tarifarea la costul mediu;
3) tarifarea din două părţi;
4) tarifarea discriminatorie;
5) tarifarea dublă pe perioade diferite;
6) tarifarea în funcţie de gradul de utilizare a bunurilor publice.
Tarifarea la costul marginal. Preţurile multor bunuri publice se determină pe
baza costului marginal: poduri, zone de agrement, reţele de apă şi canalizare etc.
Preţurile acoperă costurile variabile, care în general sunt scăzute. Cheltuielile fixe,
care în general sunt mari, se suportă din veniturile totale. Uneori însă, sectorul public
oferă bunuri publice la un preţ mai mic decât costul marginal pentru a-l face accesibil
pentru toţi indivizii. De exemplu, transportul public.
Tarifarea la costul mediu. Formarea preţurilor la nivelul costurilor medii
vizează bunurile publice la care acoperirea tuturor costurilor este o necesitate: utilităţi
aflate în proprietate privată şi publică. Preţul pe baza costului mediu este suportat nu
de plătitorii de impozit, ci de utilizatori. Nivelul său depinde de natura bunului şi
nivelul veniturilor de care dispun utilizatorii. În multe situaţii însă, bunurile publice
sunt oferite de agenţii publice autonome, care funcţionează ca monopoluri şi practică
22
preţul maximizator de profit. Nivelul ridicat al acestui preţ conduce la descurajarea
consumului şi subutilizarea bunului.
Tarifarea din două părţi. Procedeul de determinare a preţurilor prin această
metodă presupune însumarea unei părţi fixe numită taxă de membru (care exprimă
disponibilitatea de utilizare a bunului public) cu o parte variabilă numită taxă de
consum (care se modifică în funcţie de nivelul consumului).
Această metodă este frecvent folosită în practică: la cluburi sportive se plăteşte
o taxă anuală şi o taxă de utilizare, la serviciile de distribuţie a gazului, energiei, la
companiile telefonice etc. Formarea preţurilor pe baza a două elemente: abonament şi
consum porneşte de la aprecierea potrivit căreia cererea pentru accesul la un bun
public este mai inelastică decât cererea pentru utilizarea bunului.
Dezavantajul esenţial al acestei metode este neglijarea consumatorilor a căror
disponibilitate de plată este mai mică decât taxa de membru, dar mai mare decât
costul marginal.
Tarifarea discriminatorie. Bunurile publice pot fi oferite la preţuri diferite
consumatorilor. Discriminarea prin preţ este destul de frecventă. De exemplu,
furnizarea energiei electrice se face la tarife diferite pentru consumatori individuali şi
industriali; vârstnicii beneficiază de reduceri la transportul public etc.
Tarifarea discriminatorie se realizează atunci când se manifestă câteva condiţii:
- imposibilitatea revânzării, care presupune fie capacitatea firmei de a preveni
vânzarea produsului achiziţionat de cumpărător către altul, fie ca produsul, prin
natura sa, să fie inaccesibil unei noi comercializări. Vânzarea unui bun de la un
cumpărător la altul depinde de natura acestuia. În general serviciile sunt cele care
nu se pot supune unei revânzări (coafură, transport, asistenţă medicală etc.);
- segmentarea pieţei permite firmei împărţirea cumpărătorilor în grupuri. Astfel,
apare diferenţierea preţurilor pentru diferite grupuri de consumatori (de exemplu,
adulţi şi copii);
- existenţa a diferite elasticităţi ale cererii se referă la faptul că diferiţi
consumatori ai unui bun nu prezintă aceeaşi dorinţă de a-l cumpăra, ceea ce se
poate explica pe baza gusturilor şi preferinţelor subiective ale oamenilor.
Există trei nivele de discriminare:
- discriminarea de gradul I care se referă la determinarea consumatorului să
plătească maximul pe care este dispus;
- discriminarea de gradul II care vizează diferenţierea preţurilor între
consumatorii nerăbdători şi cei dispuşi să aştepte ieftinirea produsului;
- discriminarea de gradul III care se manifestă prin practicarea de tarife diferite
pe pieţe diferite.
Tarifarea dublă pe perioade diferite. Cererea pentru numeroase bunuri publice
este fluctuantă în timp. Aceasta înseamnă că există perioade în care bunul public este
mai solicitat (perioade de vîrf) şi perioade cu cerere mai mică (perioade lejere). În
acest fel se urmăreşte utilizarea eficientă a bunului public.
În perioadele de vârf, preţul stabilit devine superior celui din perioadele lejere.
Dacă tarifarea s-ar produce la un nivel mediu corespunzător pentru ambele perioade,
bunul public devine subutilizat în perioadele lejere şi suprasolicitat în perioadele de vârf.

23
 De multe ori, stabilirea perioadelor de vârf este dificilă. În plus, impactul preţu-
rilor pe două perioade asupra echităţii este negativ, deoarece tarifele din perioadele
aglomerate sunt mari şi devin suportate numai de cei care acordă valoare mare timpului.
Tarifarea în funcţie de gradul de utilizare a bunurilor publice. În cazul unui
bun public existent, tarifarea se poate face diferenţiat în funcţie de gradul de utilizare
a acestuia. Dacă bunul public se caracterizeazã printr-o utilizare slabă tariful poate fi
zero sau scăzut. Cu alte cuvinte, bunul public se oferă fie gratuit, fie la un preţ mic
necesar pentru acoperirea cheltuielilor de amortizare şi întreţinere. Dacă însă bunul
public se caracterizează printr-un grad ridicat de utilizare, intervine aglomerarea şi
insuficienţa ofertei, ceea ce impune practicarea unui preţ suficient de ridicat pentru a
acoperi costul de aglomerare.
În cazul unui bun public nou, tariful practicat este mai ridicat în momentul
lansării bunului. Aceasta se face cu scopul de a se acoperi cheltuielile de amortizare
şi eventual de aglomerare. Ulterior, preţul se diminuează dacă bunul public îşi pierde
din solicitanţi sau rămâne la un nivel ridicat, dacă există o cerere considerabilă.

Tema 6. Alegerea publică

Subiectele temei:
1. Opţiunea publică şi elementele sale
2. Alegerea colectivă prin votul majorităţii
3. Analiza comparativă între alegerea privată şi alegerea publică
Obiective: Identificarea elementelor esenţiale ale opţiunii publice, descrierea
teoriilor principale cu privire la comportamentul politic şi interesele urmărite în mod
colectiv, evidenţierea diferenţelor între alegerea privată şi alegerea publică.

1. Opţiunea publică şi elementele sale

Economia urmăreşte administrarea cât mai bună a resurselor economice în
vederea satisfacerii cât mai multor nevoi. Utilizarea resurselor în activitatea
economică este supusă procesului decizional care se concretizează într-o alegere.
Decizia economică reese din însăşi contradicţia nevoi-resurse, şi înseamnă
alegerea unei variante de valorificare a resurselor, considerată a fi cea mai bună
potrivit obiectivelor propuse şi criteriilor folosite. Totalitatea combinaţiilor posibile
de producţii sau activităţi ce se pot realiza cu un volum dat de resurse reprezintă
frontiera posibilităţilor de producţie.
Caracteristicile unei alegeri sunt:
1. Contradicţia dintre necesităţi şi posibilităţi, care este valabilă pentru orice do-
meniu şi sector de activitate. Nevoile sunt considerate ca fiind nelimitate, iar
resursele sunt insuficiente, chiar dacă sunt atrase din alte surse decât cele proprii.
Raportul nevoi-resurse este supraunitar, oricare ar fi sectorul de activitate sau
subiectul pe care îl vizează.
2. Procesul decizional - este o succesiune de etape, prin care se urmăreşte
adoptarea unei decizii. Aceasta presupune folosirea unor criterii, pe baza cărora se

24
compară alternativele de valorificare a resurselor în vederea realizării obiectivelor
prin transpunerea deciziei, adică a alegerii alternativei celei mai bune.
Alegerea publică prezintă următoarele caracteristici în plus faţă de cea privată:
1) are caracter colectiv, ceea ce înseamnă că decizia publică este adoptată de
guverne sau grupuri cu autoritate decizională în sectorul public. În aceste condiţii,
alegerea publică devine o alegere socială, prin caracterul său colectiv. Alegerea
publică este rezonabilă atunci când sunt îndeplinite următoarele criterii:
- raţionalitate colectivă, în funcţie de care are loc alegerea între alternative, fără a
se neglija preferinţele individuale;
- principiul Pareto, care arată că dacă fiecare individ preferă situaţia A faţă de B,
atunci varianta A este evaluată superior faţă de B şi la scară socială;
- independenţa alternativelor nesemnificative, prin care alegerea socială din mai
multe alternative depinde numai de preferinţele indivizilor cu privire la acele
alternative;
- non-dominaţia, care arată că nu există nici un individ ale cărui preferinţe să
domine şi să dicteze automat preferinţele altuia.
Aceste condiţii nu pot fi îndeplinite simultan de nici o regulă sau decizie. Este
mai mult o teoremă a imposibilităţii. Cu alte cuvinte, o alegere publică nu poate
satisface toţi indivizii, nu poate fi perfectă.
2) se caracterizează prin optimul Pareto. Acesta se manifestă atunci, când alocarea
resurselor se face fără diminuarea satisfacţiei altuia. Astfel, intervin principiul
echităţii distribuite şi testul de compensare. Echitatea distribuită urmăreşte repartiţia
justă a producţiei între indivizi, inclusiv a avuţiei. Testul de compensare presupune
compensarea pierderii resimţite într-o tranzacţie. Printr-o asemenea compensare,
câştigătorul îşi măreşte avantajul.
În concluzie, alegerea publică este o opţiune socială pe baza unei decizii
colective şi constă într-o alegere a mai multor indivizi cu privire la bunurile publice
sau alte aspecte ale vieţii sociale, care influenţează comportamentul mai multor
grupuri de indivizi. Are ca trăsături generale contradicţia nevoi-resurse şi elementele
procesului decizional - decident, executant, mediu ambiant, iar ca trăsături specifice
optimul Pareto şi caracterul colectiv.

2. Alegerea colectivг prin votul majoritгюii

Decizia colectivă este o necesitate în numeroase aspecte ale vieţii economico-
sociale. Într-un sistem democratic al economiei de piaţă, decizia publică se bazează
pe votul majorităţii. În sistemul de votare prin regula majorităţii deciziile au la bază
alegerea făcută de pe 50% + 1 dintre votanţi. Votul majorităţii funcţionează cel mai
bine în zona politică.
Există două teorii principale cu privire la comportamentul politic şi interesele
urmărite în mod colectiv:
1. Teoria economică a politicii, care explică comportamentul politic pe baza
căruia cei ce votează sunt maximizatori de utilitate, iar partidele politice maximizatori
de voturi. Indivizii care votează optează pentru un partid politic despre care crede că
este capabil să îi asigure, prin activitatea guvernamentală, cea mai mare utilitate. La
rândul lor, partidele urmăresc să ofere politici care să le atragă cât mai multe voturi.
25
 2. Teoria maximizării avuţiei sociale în care politicienii urmăresc ocuparea unui
loc în sfera politică cu scopul de a urgenta politicile destinate îmbunătăţirii vieţii
sociale. Interesele, primordial ale votanţilor, sunt cele care vizează câştigul şi
activitatea de producţie, satisfacerea intereselor de consum.
Alegerea colectivă prin votul majorităţii are la bază regula unanimităţii, prin
care se adoptă o decizie numai dacă este aprobată de toţi membrii comunităţii asupra
căreia se răsfrânge aplicarea în practică a deciziei. În general, această regulă este
costisitoare atât din punct de vedere material, cât şi în ceea ce priveşte timpul
consumat pentru aplicarea sa.
Sistemul bazat pe majoritatea simplă nu este întotdeauna eficient. El poate
conduce la un conflict de consecinţe, care nu mai permite adoptarea unei decizii.
Aceasta se întâmplă atunci când votanţii se pronunţă ambiguu în ceea ce priveşte
alternativele posibile, sau când există diversitate mare de opinii astfel încât nici unul
dintre participanţii la vot nu are o viziune comună cu altul. Acest conflict de
consecinţe se numeşte paradoxul votării.
Conflictele de consecinţe se pot rezolva prin mai multe metode, considerate
alternative ale votului majoritar şi anume:
1. Votul de aprobare. Acesta este o formă a procesului decisional, în care fiecare
individ votează pentru fiecare set de alternative pentru care îşi exprimă acordul.
Varianta care acumulează cele mai multe voturi de aprobare este cea aleasă.
2. Votul total. Acesta este o formă de decizie colectivă, în care fiecare individ indică
varianta cel mai puţin preferată. În consecinţă, se va elimina alternativa evaluată cel
mai slab de cei mai mulţi votanţi. Procesul se repetă până când rămâne o singură
alternativă, considerată cea mai bună.
3. Votul prin puncte. Acesta este o formă de decizie colectivă, în care fiecare individ
participă la alegere cu acelaşi număr de puncte, pe care este liber să le repartizeze în
orice fel consideră că reprezintă mai bine evaluarea alegerilor alternative. Astfel,
poate aloca toate punctele unei variante importante sau poate atribui un punctaj egal
tuturor alternativelor.
4. Evaluarea Borda. Aceasta reprezintă o formă a alegerii collective, în care fiecare
votant acordă un număr de puncte mai multor alternative, astfel că cea mai bună
primeşte maximul de puncte, iar cea mai puţin preferată este apreciată cu nota 1.
Apoi, se însumează punctele acordate de fiecare participant la vot fiecărei alternative,
fiind aleasă cea care însumează cel mai ridicat punctaj.
5. Criteriul Condorcet. Acesta este o altă metodă de alegere colectivă, în care
varianta aleasă este cea care în sistemul comparaţiilor perechi (una cu alta) este cea
preferată de fiecare dată.
6. Regula pluralismului. Aceasta este o metodă de alegere colectivă, în care se
optează pentru varianta apreciată ca prima preferinţă de cei mai mulţi dintre votanţi.
Se ignoră, astfel, preferinţele indivizilor pentru celelalte variante.
7. Votul schimbat. În practică, paradoxul votării se elimină cel mai adesea prin
schimbarea voturilor prin care un individ acceptă decizia sau preferinţa altui individ,
cu condiţia ca şi acesta să sprijine propria alegere într-o situaţie similară ulterioară,
vizând altă problemă. Este posibil ca în urma schimbării voturilor costul suportat de
individul care a cedat în schimbul satisfacerii unui alt interes, să fie mai mare decât
26
beneficiul resimţit din satisfacerea interesului primită la schimbarea voturilor, şi
atunci, se înregistrează o pierdere socială.

4. Analiza comparativг оntre alegerea privatг єi alegerea publicг

În alegerea privată, se acordă atenţie comportamentului consumatorului.
Scopul urmărit de acesta este identificat sub mai multe forme: maximizarea utilităţii,
a consumului, a satisfacţiei, alegerii sau calităţii vieţii. Comportamentul consuma-
torului se manifestă diferit în procesul cumpărării faţă de procesul consumului.
Există mai multe modele comportamentale care au la bază motivaţiile
consumatorilor:
1. comportamentul marshallian consideră propriul interes drept premisa care
declanşează acţiunea individului;
2. comportamentul pavlovian consideră acţiunile indivizilor un răspuns la stimulii
interni şi externi recepţionaţi, care se concretizează în corelaţia aceeaşi nevoie -
acelaşi răspuns (aceleaşi produse), cu posibilitatea "învăţării", adică a experimentării
de noi produse;
3. comportamentul freudian explică acţiunile consumatorului din punct de vedere
psihoanalitic, prin aspectele simbolice şi funcţionale conferite de indivizi unor
bunuri. Este vorba despre mobiluri nedeclarate, poate chiar neconştientizate;
4. comportamentul veblenian explică acţiunile umane ca efect al influenţelor
exercitate de mediul cultural şi social, în care individul trăieşte.
Într-o analiză comparativă amplă, consumatorul urmăreşte cinci caracteristici
pentru o marfă:
1) rata de înlocuire, care exprimă proporţia în care un bun cumpărat este consumat
în vederea obţinerii satisfacţiei aşteptate;
2) marja brută, care exprimă diferenţa dintre costul produsului şi preţul de vânzare
încasat;
3) capacitatea de ajustare, care exprimă posibilităţile de îmbunătăţire a mărfii prin
amploarea serviciilor ce se pot adăuga produsului, pentru mai buna anticipare a
nevoilor consumatorilor;
4) timpul de consum, care se referă la durata în care, prin folosirea bunului,
consumatorul primeşte satisfacţia aşteptată;
5) timpul de căutare, care vizează durata medie şi distanţa de la locul cumpărării
până la cel al consumării produsului.
Indiferent de mobilul de cumpărare, sau de comportamentul adoptat,
consumatorul raţional urmăreşte satisfacerea nevoilor prin consumul sau utilizarea
bunurilor, care îi conferă cea mai mare satisfacţie sau utilitate.
În consecinţă, alegerea privată se adoptă în favoarea combinaţiei de bunuri
care conferă cea mai mare utilitate posibilă consumatorului, adică utilitatea
corespunzătoare restricţiei bugetare. În alegerea publică, decizia se adoptă printr-un
proces mai complicat, deoarece este o decizie colectivă, în care decidenţii judecă
alternativele unei situaţii prin prisma propriilor comportamente. Totodată, resursele
sau fondurile nu sunt suficiente, adică există o restricţie bugetară.

27
 Tema 7. Economia problemelor sociale

Subiectele temei:
1. Aspecte ale securităţii şi insecurităţii sociale
2. Inegalitatea veniturilor în societate
3. Societatea şi problema sărăciei
Obiective: Descrierea aspectelor fundamentale ale securităţii şi insecurităţii
sociale, stabilirea cauzelor care determină inegalitatea veniturilor, analiza metodelor de
apreciere a sărăciei, reflectarea indicatorilor ce determină pragul de sărăcie.

1. Aspecte ale securităţii şi insecurităţii sociale

Securitatea sau insecuritatea sunt considerate probleme sociale fundamentale.
Securitatea exprimă starea sau sentimentul de siguranţă, de linişte izvorât din absenţa
oricărui pericol. Securitatea are o latură economică şi alta socială.
Sub aspectul economic, securitatea indivizilor este abordată în contextul
inegalităţii veniturilor în societate şi sărăciei. Cu alte cuvinte, lipsa unor venituri, starea
de sărăcie, atrage automat şi sentimentul de nesiguranţă. Sub aspect social, securitatea
indivizilor este asigurată de comportamentul societăţii în mediul natural, de reacţia
societăţii la tentaţiile mediului social. Analiza securităţii, din punct de vedere social,
implică cunoaşterea celor trei factori ai săi şi anume infracţiunile, drogurile şi poluarea.
Infracţiunea în societatea contemporană este recunoscută în orice economie de
piaţă. De la forme mai simple - jaful, hoţia, înşelăciunea etc., la forme mai severe -
incendierea, crima etc. Infracţiunea este sancţionată şi supusă normelor de drept penal.
Drogurile reprezintă în prezent cel mai mare pericol social, manifestându-şi o
extindere şi tentaţie a drogurilor, în aşa fel încât se poate vorbi despre o piaţă a
drogurilor, cu toate elementele sale: cerere, ofertă, preţ şi chiar concurenţă. Piaţa
drogurilor se separă în două părţi distincte, în funcţie de natura acestora. Astfel,
există piaţa drogurilor slabe („soft") cum este marijuana, şi piaţa drogurilor tari
(„hard"), cum este heroina.
Pe piaţa drogurilor echilibrul se manifestă, ca pe orice piaţă de mărfuri şi
servicii. La creşterea preţului, cantitatea cerută scade, iar cantitatea oferită creşte,
adică legile cererii şi ofertei se respectă. Legalizarea acestei pieţe ar modifica
echilibrul cerere-ofertă, pentru că indivizii tentaţi, care în condiţiile ilegale de piaţă s-
au abţinut, acum îşi exprimă cererea, iar noi ofertanţi sunt tentaţi să pătrundă pe noua
piaţă legală. Ca urmare, atât cererea, cât şi oferta cresc. Preţul de echilibru va
înregistra un nivel inferior celui de pe piaţa ilegală, iar cantitatea va creşte, ceea ce
înseamnă că în ansamblul său, societatea este mai nesigură. De aceea, factorii politici
interzic comercializarea drogurilor şi pedepsesc distribuitorii de droguri.
Poluarea reprezintă în societatea contemporană un alt factor de insecuritate.
Deşi mulţi dintre noi consideră poluarea un element obişnuit al vieţii şi o ignoră total,
la scară socială, aceasta a devenit o preocupare a multor state.
Reducerea poluării face obiectul politicilor de mediu, prin care se încearcă nu
eliminarea ei, oricum imposibilă, ci determinarea nivelului optim din punct de vedere
social al poluării. În vederea diminuării poluării, există mai multe acţiuni la dispoziţia
sectorului public şi anume:
28
- redefinirea drepturilor de proprietate. Poluarea se manifestă în aer, lacuri, râuri şi
terenuri de stat, respectiv păduri, parcuri, străzi, adică asupra unor resurse care
reprezintă bunuri publice. Drepturile de folosire a acestor resurse aparţine tuturor,
adică societăţii. Ca urmare, indivizii nu au nici un imbold să ridice sau cel puţin să
păstreze calitatea resurselor, din moment ce nu recepţionează din această
intervenţie nici un avantaj. Prin privatizarea acestor resurse, proprietarii ar fi
preocupaţi de calitatea lor. Desigur, nu toate bunurile publice pot fi privatizate.
- impunerea de taxe agenţilor poluanţi. Societăţile comerciale poluante pot fi
frânate în activitatea lor prin impunerea de taxe, ceea ce înseamnă un control al
poluării până la limitarea ei la nivelul siguranţei sociale. Taxele practicate ar putea
fi diferenţiate în funcţie de densitatea populaţiei din zonele poluate sau alte
criterii. Evident, există şi dificultăţi în aplicarea taxelor asupra agenţilor poluanţi,
generate de faptul că nu toate tipurile de poluare pot fi măsurate în ceea ce
priveşte impactul lor social.
- comercializarea drepturilor asupra poluării. Dacă societăţile funcţionează în
condiţii legale, pe bază de licenţe de producţie, există automat şi un aşa numit drept al
acestora să polueze până la un anumit nivel, într-un anumit loc şi pe o perioadă dată
de timp. Aceste licenţe fac obiectul vânzării-cumpărării, deci şi dreptul de a polua
poate fi comercializat. Prin mecanismele pieţei, guvernele determină limita
suportabilităţii poluării din punctul de vedere al securităţii sociale.
- subvenţionarea eforturilor de reducere a poluării. Această metodă de diminuare
a poluării include scutirea de impozit asupra proprietăţii echipamentelor destinate
reducerii poluării, subvenţionarea anumitor dispozitive de control, etc. Desigur,
apare o încălcare a normelor etice, deoarece subvenţionarea se face pe baza
impozitelor pe venituri practicate de stat, ceea ce înseamnă că toţi consumatorii de
bunuri devin plătitori ai costurilor antipoluare. Pentru ca aceste norme să nu fie
ignorate, ar trebui să suporte cheltuielile de depoluare numai consumatorii care
cumpără produsele realizate prin activităţi care provoacă poluarea, chiar dacă
efectele eforturilor antipoluare se răsfrâng asupra întregii societăţi.
- reglementările directe. Este metoda legislativă de control al poluării şi constă în
reglementări juridice precise cu privire la utilizarea licenţelor, reglementarea
localizării activităţii, volumul poluării admise pe categorii de poluanţi etc.

2. Inegalitatea veniturilor оn societate

Salariul este principalul venit al indivizilor. Diferenţierea şi apropierea,
egalizarea salariilor explică asemănările, respectiv diferenţierile de venituri în
societate. La baza acestora se află factori obiectivi şi subiectivi.
Printre cei obiectivi se pot menţiona:
- calificarea şi eficienţa muncii salariatului,
- locul de muncă, respectiv instituţia şi comportamentul de muncă,
- nivelul instruirii şi educaţiei reflectate în diplome şi atestate.
Factorii subiectivi, din păcate, intervin adeseori în procesul determinării mări-
mii salariului, mai ales atunci când rezultatele muncii colective nu pot fi cuantificate
proporţional cu munca individuală, iar aprecierea subiectivă a managerilor cu privire

29
la contribuţia personală a salariaţilor nu reflectă realitatea. În acest fel apare
inegalitatea veniturilor în societate.
Factorii (cauzele) care determină inegalitatea veniturilor sunt:
- diferenţele de abilitate;
- educaţia şi instruirea;
- discriminarea;
- înclinaţia faţă de risc;
- structura pieţei forţei de muncă;
- cererea pentru factorul muncă;
- sistemul fiscal;
- norocul, şansa, relaţiile.
Distribuţia veniturilor este diferită de la ţară la ţară. Inegalitatea veniturilor este
mai pronunţată în ţările sărace faţă de cele bogate. Inegalitatea distribuţiei veniturilor
înregistrează diferite nivele, sau grade:
1. Distribuţia egală a veniturilor - un anumit procent de populaţie înregistrează
acelaşi procent de venituri. Adică, dacă 10% din populaţie obţine 10% din veniturile
totale, 30% din populaţie 30% din venituri etc. se spune că este o distribuţie egală de
venituri în societate.
2. Distribuţia inegală a veniturilor - un anumit procent de populaţie înregistrează
un procent mai mic din venituri. Prin urmare, dacă 20% din populaţie înregistrează
4% din venituri, 40% din populaţie 15%, 60% din populaţie 30% din venituri, se
spune că este o distribuţie inegală a veniturilor în societate. Desigur, în acest caz,
100% din populaţie va înregistra 100%.
3. Inegalitatea totală a distribuţiei - din punct de vedere teoretic, la care 1% din
populaţie înregistrează 100% din venituri, iar restul, nici un venit.
Aceste grade de distribuţie sunt puse în evidenţă de curba Lorentz care
corelează procentul de populaţie cu procentul de venituri care revin acesteia.

100
1
80
Venituri, %

60

40 3
2

20

0 20 40 60 80 100 Populaţie,

Fig. 1. Curba Lorentz

Distribuţia egală este reflectată de diagonala graficului (curba 1), distribuţia

inegală de curba Lorentz (curba 2), iar distribuţia complet inegală de liniile verticală
şi orizontală ale graficului, care reprezentate în sistem opus (curba 3), evidenţiază cea

30
mai mare discrepanţă faţă de egalitatea distribuţiei. Cu cât decalajul între curbele 1 şi
2 este mai mare, cu atât este mai inegală distribuţia veniturilor.

3. Societatea єi problema sгrгciei

Distribuţia inegală a veniturilor şi, mai ales diminuarea veniturilor unor grupuri
de indivizi, creează sau amplifică starea de sărăcie. Aceasta, este un fenomen social
şi, deşi afectează o parte a societăţii, are influenţe asupra întregii populaţii. O familie
înregistrează starea de sărăcie dacă nevoile sale de bază depăşesc posibilităţile de
satisfacere a acestora. Pragul de sărăcie reprezintă suma de bani necesară unei
familii pentru procurarea bunurilor şi serviciilor în structura şi cantităţile
considerate a fi necesare asigurării unui trai minim decent sau a subzistenţei. Pragul
de sărăcie permite identificarea incidenţei sărăciei (cine este sărac, câţi săraci există
în întreaga colectivitate sau într-un anumit grup) şi a gradului de sărăcie (cât de săraci
sunt diferiţi săraci). La determinarea pragului de sărăcie se utilizează doi indicatori:
· numărul săracilor - numărul persoanelor sau al familiilor care se plasează sub
respectivul prag;
· amploarea sărăciei - distanţa dintre veniturile de care dispune o familie/persoană
aflată sub pragul sărăciei şi acest prag.
Pragul de sărăcie este prezentat, de regulă, în expresie valorică. Sărăcia poate fi
apreciată în sens absolut sau relativ.
Sărăcia absolută reprezintă starea unui individ sau familie, care obţine un
nivel minim al venitului necesar vieţii, luându-se în considerare numai nevoile de
hrană la cele mai mici estimări de costuri. Pentru determinarea pragului de sărăcie
absolută se utilizează următoarele metode:
1. Metoda structurii consumului, care ia în calcul ponderea cheltuielilor alimentare în
totalul cheltuielilor. Ponderea excesivă a cheltuielilor alimentare constituie un indice al
sărăciei. Ponderea cheltuielilor alimentare în totalul cheltuielilor variază în raport cu:
- nivelul veniturilor;
- costul locuinţei;
- costul educaţiei;
- costul îngrijirii medicale.
2. Metoda calorică - presupune fixarea unui prag energetic (în calorii) şi
determinarea nivelului cheltuielilor de consum sau al venitului necesar pentru
atingerea acestei limite. Esenţa metodei constă în aceea că, defineşte pragul de
sărăcie ca fiind cheltuielile totale de consum la care este de aşteptat ca o persoană să
se alimenteze potrivit normelor stabilite in societatea în care trăieşte.
3. Metoda normativă presupune stabilirea, prin diverse mijloace, a unor norme de
consum minim necesar de bunuri şi servicii, apreciate ca indispensabile. Sumele de
bani minime la care pot fi achiziţionate aceste coşuri de bunuri reprezintă pragul de
sărăcie. De obicei, se stabilesc două coşuri de produse şi servicii corespunzătoare:
1) Minimul decent - cuprinde toate bunurile şi serviciile absolut necesare pentru
o viaţă normală în contextul societăţii, oferind resurse pentru participarea la viaţa
socială a colectivităţii şi oportunităţi de dezvoltare personală.
2) Minimul de subzistenţă - reprezintă un parametru de analiză mult mai sever.
Acesta se determină astfel: din nivelul minim de trai decent se elimină unele cheltuieli
31
comune familiei (cele pentru mobilier, pentru articole de uz casnic, vesele şi tacâmuri),
care se fac la intervale mari de timp; se reduc sumele estimate a fi necesare pentru
procurarea de alimente (înlocuirea proteinelor animale cu cele vegetale ş.a.), de aparate
electrice de uz casnic şi se exclud, în principal, nevoile spirituale.
Sărăcia relativă apreciază starea de sărăcie a unui individ sau familie prin
comparare cu un alt individ sau grup. Rezultă că, societatea poate caracteriza ca fiind
afectată de sărăcie, o familie care are venituri de subzistenţă, dar acestea sunt foarte
scăzute în comparaţie cu ceilalţi membri ai societăţii. Aceasta înseamnă că nivelul
sau pragul sărăciei diferă de la ţară la ţară. Cu cât o societate este mai dezvoltată şi
mai bogată, cu atât limita sărăciei este mai mare.
Pragul de sărăcie relativă se determină prin mai multe metode, printre care:
1. Metoda primei decile, care presupune ordonarea gospodăriilor în ordinea
crescătoare a veniturilor sau a cheltuielilor. Gospodăriile care se situează în decila
inferioară (10% din numărul total de gospodării) sunt considerate sărace. În acest caz
pragul de sărăcie corespunde limitei maxime a intervalului de venituri (sau de
cheltuieli) din prima decilă.
2. Scale (coeficienţi) de echivalenţă. Pentru a compara nivelul de trai între gospodării
se utilizează veniturile sau cheltuielile pe gospodărie. Însă aceşti indicatori nu iau în
considerare diferenţele referitoare la mărimea şi structura gospodăriilor şi la
necesităţile lor. Având acelaşi nivel al veniturilor, o gospodărie cu doi membri trăieşte
mult mai bine decât una cu şase membri.
3. Metoda porţionării bugetului. În conformitate cu această metodă, scalele de
echivalenţă se determină pe baza cheltuielilor curente ale gospodăriilor, care se
divizează în cheltuieli colective, separat pentru adulţi şi copii. Toate cheltuielile
legate de prezenţa copiilor sunt evidenţiate, astfel încăt cheltuielile persoanelor adulte
să rămână la acelaşi nivel (indiferent dacă au sau nu copii).
4. Metoda ponderii cheltuielilor alimentare porneşte de la premisa că gospodăriile cu
o pondere egală a cheltuielilor alimentare au un nivel de trai similar.

Tema 8. Fenomene ale economiei sectorului public

Subiectele temei:
1. Securitatea alimentară
2. Migraţia. Efecte pozitive şi negative
3. Economia subterană
Obiective: Identificarea problemelor securităţii alimentare şi a efectelor
negative ale deficitului alimentar, evidenţierea formelor de migraţie şi a cauzelor
care determină mişcarea migratorie a populaţiei, reflectarea activităţilor cuprinse în
sfera economiei subterane.

32
1. Securitatea alimentară
Problema securităţii alimentare a populaţiei reflectă totalitatea problemelor sociale
şi economice, starea de lucruri în sectorul agrar şi pe piaţa produselor alimentare, cât şi
unele aspecte ce ţin de politica economică externă. Soluţionarea acestei probleme
influenţează sfera vieţii economice, sociale şi politice. Securitatea alimentară naţională
are ca obiectiv autoaprovizionarea cu produse alimentare de bază şi presupune:
1) Stabilirea gradului de autoasigurare a ţării cu produse alimentare de primă
necesitate şi a limitei critice de import;
2) Susţinerea agriculturii naţionale;
3) Crearea şi întreţinerea fondului alimentar tranzitoriu şi de rezervă şi, în primul
rând, a celui de cereale.
Gradul de satisfacere cu produse alimentare a diferitor grupuri sociale este
influenţat de:
- capacitatea de cumpărare a populaţiei;
- eficienţa sistemului de protecţie socială;
- productivitatea sectorului agrar;
- protecţia consumatorului de invazia produselor falsificate, celor de proastă
calitate, ori cu termen de valabilitate expirat, puse în vânzare.
Gradul de asigurare alimentară se determină cu ajutorul a doi indicatori
fundamentali:
1. Producţia pe cap de locuitor a principalelor produse agricole (cereale şi legu-
minoase, floarea-soarelui, cartofi, legume, fructe, carne, lapte, ouă);
2. Consumul alimentar pe cap de locuitor.
F.A.O (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură) a elaborat
câteva criterii pentru determinarea nivelului minim al consumului de produse alimentare.
În cazul, în care consumul pe cap de locuitor este inferior acestui nivel, ţara sau grupul
social respectiv sunt considerate ca fiind dezavantajate din punctul de vedere al aprovizio-
nării alimentare. Media de consum alimentar în 24 de ore, stabilită de FAO, e de 2500
calorii. Este un nivel limită ce corespunde normelor de consum al albuminelor, vitami-
nelor şi sărurilor minerale. Acest indice stabileşte nivelul corespunzător de consum atât
sub aspectul volumului, cât şi al structurii de alimentaţie, ce asigură doar metabolismul de
bază al organismului uman. Dar, consumul de calorii pe o persoană nu este criteriul de
evaluare a bunăstării populaţiei, deoarece aceste cerinţe nutriţionale sunt folosite mai cu
seamă pentru a stabili cheltuielile minime necesare pentru a acoperi necesităţile
nutriţionale. Cu alte cuvinte, este important costul de cumpărare a acestor calorii.
Deficitul alimentar are următoarele efecte negative:
- afectează starea sănătăţii populaţiei;
- sporeşte morbiditatea şi mortalitatea;
- favorizează răspândirea maladiilor sociale (în special tuberculoza) etc.

2. Migraţia. Efecte pozitive şi negative

Mişcarea totală a unei populaţii se compune din mişcarea naturală (determinată
de naşteri şi decese) şi mişcarea migratorie. Migraţia populaţiei este forma principală a
mobilităţii geografice (spaţiale) a populaţiei, constând în schimbarea definitivă a
domiciliului stabil, între două unităţi administrativ-teritoriale bine definite.
33
 În raport cu graniţele oficiale ale unei ţări, migraţia poate fi:
1) migraţie internă: totalitatea deplasărilor, însoţite de schimbarea definitivă (perma-
nentă) a domiciliului obişnuit, în cadrul unei ţări, între unităţile teritorial-administrative.
2) migraţie internaţională (externă): totalitatea deplasărilor, însoţite de schimbarea
definitivă (permanentă) a domiciliului, între două ţări.
În raport cu localitatea de destinaţie (sosire), respectiv de plecare (origine), se
folosesc următorii termeni:
1. Imigrarea: migraţie privită din punctul de vedere al localităţii de destinaţie (de
obicei, în cadrul migraţiei internaţionale). Persoanele cuprinse în acest flux
migratoriu se numesc persoane imigrante.
2. Emigrarea: migraţie privită din punctul de vedere al localităţii de plecare (de
obicei, în cadrul migraţiei internaţionale). Persoanele cuprinse în acest flux migra-
toriu se numesc persoane emigrante.
Cauzele care determină mişcarea migratorie a populaţiei sunt:
• suprapopularea, marcată prin diferenţa dintre numărul populaţiei şi resurse, având
drept efect reducerea veniturilor şi imposibilitatea satisfacerii consumului. Supra-
popularea poate fi determinată de excedentul naşterilor,care domină indicele
mortalităţii, fapt specific mai ales ţărilor mai puţin dezvoltate.
• motive istorice, religioase, politice, care pot fi considerate drept cauze accidentale
şi actuale.
• cauzele de ordin psihologic, care au în vedere fascinaţia unor locuri, forme de
relief sau peisaje.
• factorul ecologic, care presupune deplasări de populaţie din zonele afectate de trans-
formări ale mediului natural sau antropic spre alte regiuni mai puţin poluate etc.
Efecte negative: Migraţia poate provoca, în populaţia de origine, un deficit de
forţă de muncă şi, deci, o slăbire a activităţilor economice. În perioade de creştere
economică, imigranţii contribuie la completarea necesarului forţei de muncă; în
schimb, în perioadele de recesiune, participă la majorarea rândurilor şomerilor.
Imigraţia poate genera riscuri ale securităţii în ţările receptoare, în ţările de tranzit
şi în ţările furnizoare de imigranţi. În ţările de origine, cel mai adesea emigrează cetăţenii
apţi de muncă. Apar fenomene sociale ce afectează grav echilibrul economic şi social:
familii dezintegrate, minori nesupravegheaţi, sistem de pensii fără resurse, etc.
Efecte pozitive: În economia de piaţă, resursele migrează întotdeauna către
acele locaţii unde sunt cel mai bine remunerate. Proprietarii lor obţin un profit de pe
urma migrării. Liberul schimb, inclusiv libera circulaţie a capitalului uman, sporeşte
bunăstarea tuturor participanţilor la piaţă şi, astfel, crează stimulentele necesare
pentru perfecţionarea indivizilor şi pentru dezvoltarea economică în continuare.

3. Economia subterană
Termenul de economie informală (economie subterană), reprezintă o activitate
economică legală, dar ascunsă în mod deliberat autorităţilor publice pentru a evita:
• plata impozitelor şi taxelor (impozit pe profit, TVA, taxe vamale etc.);
• plata contribuţiilor sociale;
• respectarea anumitor standarde legale referitoare la salariul minim, numărul maxim
de ore lucrate, norme de protecţie a muncii sau sănătate etc.;
34
• îndeplinirea anumitor proceduri administrative, precum completarea chestionarelor
statistice sau a altor formulare administrative.
Economia subterană este o realitate a vieţii în întreaga lume. Globalizarea şi
regionalizarea facilitează de asemenea, economia mondială subterană.
Economia subterană este definită ca fiind ansamblul activităţilor economice,
desfăşurate organizat, cu încălcarea normelor sociale şi ale legislaţiei economice,
având drept scop obţinerea unor venituri ce nu pot fi controlate de stat.
Activităţile cuprinse în sfera economiei subterane se grupeaza în:
1) activităţi nedeclarate (producţia întreprinderilor clandestine, raportări reduse ale
întreprinderilor, salariile plătile nedeclarate sau diminuate);
2) activităţi delictuale (jocuri de noroc, mita, fraude de asigurare, trafic de droguri,
trafic de arme, prostituţia, falsificarea de insemne monetare);
3) activităţi frauduloase (munca la negru, evaziunea fiscală, trafic de forţă de muncă).
Creşterea economiei subterane este cauzată de diferiţi factori, printre care
menţionăm:
- creşterea poverii taxelor şi a contribuţiilor la asigurările sociale,
- restricţionarea din ce în ce mai severă a economiei oficiale, în special a pieţei forţei
de muncă,
- reducerea forţată a timpului de lucru săptămânal,
- pensionarea timpurie,
- şomajul,
- declinul comportamentului civic şi a loialităţii faţă de instituţiile publice.
Economia subterană, prin capacitatea de adaptare şi forţa de regenerare ce o
definesc, este un concurent serios pentru economia reală. Unul din cele mai grave
efecte induse de economia subterană este acela al măririi distanţelor dintre diverse
grupuri sociale. Diferenţele de natură economică devin semnificative prin faptul că
unele grupuri sociale participante la activităţi economice subterane pot obţine
beneficii uriaşe, în timp ce societatea cunoaşte o înrăutăţire a nivelului de trai.
Funcţionând ca o piaţă liberă, economia subterană are şi implicaţii benefice,
deoarece poate spori eficienţa întregii economii, fiind, prin urmare, într-un anumit fel un
factor pozitiv. Un alt argument precum că economia subterană are efecte pozitive, îl
constituie limitarea intervenţiei statului, deoarece se consideră că satisfacerea nevoilor
celor marginalizaţi din punct de vedere economic (prin oferire de locuri de muncă,
bunuri mai ieftine, sprijinul comunităţilor locale etc.) se realizează fără aportul statului.

Tema 9. Externalităţile şi formele sale

Subiectele temei:
1. Conceptul de externalitate şi formele sale
2. Nivelul opim de externalitate
3. Controlul externalităţilor
Obiective: Definirea fenomenului externalităţilor, reflectarea analizei compara-
tive între externalităţile pozitive şi negative, sistematizarea acţiunilor de diminuare şi de
control a externalităţilor, determinarea nivelului optim de externalitate.

35
1. Conceptul de externalitate şi formele sale
Externalităţile sunt o consecinţă a interdependenţelor care se manifestă între
funcţia utilităţii şi funcţia de producţie, respectiv între consumator şi producător. Cu
alte cuvinte, acţiunile unui producător au efecte care se pot răsfrânge asupra
consumatorilor, influenţându-le activitatea pozitiv sau negativ. În timp ce
externalitatea pozitivă măreşte utilitatea sau producţia agenţilor afectaţi, cea negativă
le diminuează. Externalităţile apar datorită insucceselor pieţei.
Pentru a înţelege cum se manifestă externalităţile pozitive şi negative şi de ce
ele se consideră surse ale insuccesului pieţei concurenţiale, se impune o analiză
comparativă între ele:

Element de Externalitate pozitivă Externalitate negativă

comparaţie
Definiţie Acţiunea unui agent economic ale
cărui efecte se extind sub forma
generării de avantaje asupra altor
agenţi economici sau societăţii
Forma sub care se Piaţa concurenţială furnizează o
regăsesc cantitate prea mică dintr-un bun care
externalităţile generează avantaje pentru alţi agenţi
economici
Interpretare Externalitatea pozitivă exprimă
acţiunea care:
- generează efecte pozitive în exte-
rior;
- cantitatea de bunuri sau servicii din
această acţiune este asigurată în
proporţie redusă de către piaţa concu-
renţială;
- se concretizează în scăderea cererii
atunci cînd costurile sociale se iau în
considerare
Acţiunea unui agent economic ale
cărui efecte se extind sub forma
generării de cheltuieli suplimentare
altor agenţi economici sau societăţii
Piaţa concurenţială furnizează o
cantitate prea mare dintr-un bun care
generează pierderi pentru alţi agenţi
economici
Externalitatea negativă exprimă
acţiunea care:
- generează efecte negative în
exterior;
- cantitatea de bunuri sau servicii din
această acţiune este asigurată în
proporţie mare de către piaţa
concurenţială;
- se concretizează în creşterea cererii
atunci cînd costurile se impart asupra
mai multor indivizi

Apariţia externalităţilor corespunde de cele mai multe ori cu o alocare

ineficientă a resurselor. Evitarea manifestării externalităţilor este un procedeu
complex şi costisitor, dar necesar.
Analiza externalităţilor se bazează pe înţelegerea comportamentului agenţilor
economici, care provoacă şi sunt afectaţi de aceste activităţi. Influenţarea unui agent
de către altul se poate face prin mai multe instrumente: schimb, convingere,
compromis, acord, convenţie sau acţiune colectivă.
Existenţa externalităţii negative nu înseamnă în mod obligatoriu şi ineficienţă
în activitatea economică. Dacă agentul generator de externalitate nu înregistrează nici
o diminuare a producţiei, în timp ce agentul economic influenţat de externalitate este
afectat mai puţin, se spune că externalitatea este însoţită de ineficienţă. Dar dacă
agentul suportă mai puţin efectul externalităţii, pe seama diminuării producţiei
agentului generator de externaliatate, atunci externalitatea este însoţită de eficienţă.
La fel, în cazul externalităţii pozitive, manifestarea acesteia nu este însoţită în mod
obligatoriu de eficienţă.

36
2. Nivelul optim de externalitate
În situaţia unei externalităţi pozitive, nu se pune problema unei soluţii,
deoarece nu există contradicţii între generatorul de externalitate şi beneficiarul de
externalitate. O soluţie a externalităţii se impune numai în cazul externalităţii nega-
tive, în cazul căreia acţiunea unui individ dăunează sau afectează negativ acţiunile
altor indivizi şi prin urmare, interesele lor sunt contradictorii.
Cu cât nivelul producţiei sau activităţii producătorilor este mai ridicat, cu atât
aceştea generează o externalitate mai mare. Producătorul câştigă din producerea
externalităţii, deoarece profitul este mai ridicat când producţia este mai mare şi nu se
cheltuieşte nimic pentru controlul, respectiv diminuarea externalităţii. Pentru
aprecierea nivelului optim de externalitate se poate determina direct sau indirect
avantajele acţiunilor de diminuare a externalităţilor.
În mod direct, se pot determina efectele adverse ale externalităţii negative şi
înclinaţia spre cheltuieli în scopul atenuării acestor efecte. În acest sens se calculează
costurile care nu se suportă de către părţile afectate de externalitate, atunci când
producătorul acesteia acceptă o diminuare a efectelor negative. De exemplu, în cazul
unui râu poluat, beneficiul reducerii poluării este dat de costul care nu se mai plăteşte
atunci când apa nu mai necesită tratament de depoluare. În general, exprimarea
acestor cheltuieli este destul de dificilă.
În mod indirect, avantajele acţiunilor de diminuare a externalităţilor se pot estima
pe baza variaţiilor valorilor bunurilor, care includ costuri impuse de externalitate. De
exemplu, o casă amplasată în apropierea unei fabrici este mai ieftină decât una similară
amplasată într-un teritoriu mai puţin poluant. Asemenea diferenţe de valoare exprimă
preocuparea indivizilor de a beneficia de externalităţi negative cât mai mici.
Soluţiile optime de reducere a externalităţilor negative se bazează pe principii
economice, politice şi etice. Printre acestea evidenţiem:
- reducerea nivelului producţiei;
- schimbarea procesului de producţie;
- folosirea de echipamente de remediere a efectelor negative;
- schimbarea amplasării generatorului de externalităţi negative într-o zonă cu impact
mai redus.
Costurile şi beneficiile generate de acţiunile de diminuare a externalităţilor sunt
dificil de estimat cu exactitate. De aceea, deciziile politice se bazează pe aproximări
ale acestor costuri şi beneficii.

3. Controlul externalităţilor
Externalităţile trebuie şi pot fi controlate. Acţiunile de control al externalităţilor
se manifestă prin interdicţii, izolări şi reglementări guvernamentale.
Interdicţia. Interdicţia unei activităţi care generează externalitate nu este o
soluţie eficientă. Dar, combinată cu constrângerea, atunci când există bază legislativă,
interdicţia capătă forma obligativităţii producătorului de externalitate de a diminua
efectele negative ale acesteia.
Obligativitatea producătorului de externalitate de a-şi restrânge acţiunile pentru
a diminua externalitatea se concretizează în trei variante:

37
 - externalitatea la nivel economic, care apare atunci când decizia de diminuare a
externalităţii se bazează strict pe analiza cost-beneficiu, fiind o soluţie de echilibru în
care se înregistrează un compromis acceptat atât de producător, cât şi de cel afectat de
externalitate;
- externalitatea de nivel negociat, care se înregistrează atunci când producătorul
externalităţii compensează sacrificiul grupului afectat de externalitate, iar costul
compensării este inferior costului de diminuare a externalităţii la nivel economic;
- externalitatea de nivel zero, care apare atunci când costurile diminuării sau eliminării
externalităţii sunt atât de mici, încât soluţia optimă este eliminarea activităţii generatoare
de externalitate de către producătorul ei. De exemplu, poluarea sub forma gunoaielor.
Eliminarea totală a gunoaielor, adică înregistrarea externalităţii zero, poate fi pentru
agentul producător mai avantajos decât colectarea şi transportul la centre speciale, ceea
ce presupune tehnologii de eliminare a deşeurilor sau limitare la maxim a acestora.
Izolarea. Izolarea unui agent economic de ceilalţi sau a unui grup de agenţi faţă de
altele, atunci când activitatea acestuia influenţează negativ existenţa sau funcţionarea altor
societăţi, este o necesitate şi o practică frecventă în economia de piaţă. Izolarea capătă
forma separaţiei grupurilor cu interese contradictorii şi se manifestă în două variante:
I. Delimitarea vecinătăţii ariei de manifestare a grupurilor cu interese
contradictorii. De exemplu, în numeroase instituţii publice sau private, în avioane sau
restaurante, fumătorii sunt izolaţi de nefumători. Este o practică necesară, puţin
costisitoare şi uşor de administrat;
II.Schimbarea sau transferul grupului care produce externalitate sau a celui
afectat de aceasta. Este vorba de mutarea unei firme care poluează într-o zonă mai
puţin populată, ceea ce înseamnă reducerea numărului celor influenţaţi de
externalitate. Este o practică care conduce uneori la o soluţie eficientă, dar presupune
costuri sociale mari şi inegalităţi de avuţie. De exemplu, exploatarea unui teren la
periferia unui oraş în condiţiile producerii de externalitate generează profit pentru
întreprinzător, dar scădere a valorii proprietăţilor învecinate.
Reglementările guvernamentale. Externalităţile fac obiectul intervenţiei
guvernamentale, care se concretizează în două variante strategice:
I.Intervenţia prin directive, care impune tuturor generatorilor de externalităţi
negative, să acţioneze pentru reducerea acestora într-un anumit procent care necesită
acelaşi efort pentru toţi. Practicarea acestei metode, însă, se confruntă cu câteva
dificultăţi, cum ar fi: costuri ridicate, informaţie incompletă etc.
II.Intervenţia prin supraveghere şi controlul producţiei este o metodă ce se aplică
atunci când transferul amplasării firmei poluante nu este posibil sau eficient. Agenţii
economici nu au motivaţia de a găsi metode mai avantajoase pentru reducerea poluării.
Astfel, intervenţia guvernamentală este necesară şi se realizează prin:
a) motivaţii positive, sub forma subvenţiilor. Subvenţiile favorizează reducerea
nivelului de externalitate. Avantajul subvenţiilor este că, statul poate obţine o
diminuare eficientă a externalităţii fără a se implica direct. Această sarcină rămâne în
totalmente pe seama agentului economic beneficiar de subvenţie.
b) motivaţii negative, sub forma taxării sau penalizării. Taxarea sau penalizarea se
manifestă prin realizarea de plăţi de către indivizii sau firmele care emit poluanţi. Prin
aceste taxe cheltuielile proprii se majorează, şi astfel firmele poluante capătă motivaţia
38
de a reduce emiterea de poluanţi. Nivelul taxelor trebuie să fie riguros determinat. Dacă
este prea scăzut, firmele nu dau importanţă şi acceptă penalizarea cu uşurinţă. Dacă este
prea mare, există riscul diminuării forţate a producţiei, până la reprofilarea agenţilor
economici. Taxa practicată pentru poluare trebuie să reflecte costul social real care
depinde de producţia realizată şi caracteristicile sale, amplasarea firmei, anotimpul şi
chiar perioada de timp în care se realizează un ciclu de producţie.

Tema 10. Politici economice publice

Subiectele temei:
1. Conceptul de politică economică
2. Politica bugetară şi fiscală
3. Politica monetară şi politica valutară
4. Politica de preţuri şi venituri
Obiective: Descrierea obiectivelor de bază ale politicii economice,
clasificarea politicilor economice, evidenţierea metodelor de diminuare a deficitului
bugetar, caracterizarea sistemului fiscal, menţionarea obiectivelor fundamentale ale
politicii monetare, politicii valutare şi politicii de preţuri şi venituri.

1. Conceptul de politică economică

Politicile macroeconomice desemnează un ansamblu de decizii luate de
puterile publice menite să atingă, prin utilizarea unor instrumente diverse, obiective
sigure privind situaţia economică. Conţinutul acestui concept este definit prin trei
elemente fundamentale: adoptarea deciziilor de politică economică, obiectivele urmărite
şi instrumentele folosite. Deciziile de politică economică sunt luate de autorităţile
economice şi politice dintr-o ţară.
Deşi există numeroase obiective, acestea pot fi sintetizate în patru categorii
principale:
- Ocuparea forţei de muncă;
- Stabilitatea preţurilor;
- Menţinerea stabilităţii cursului valutei naţionale;
- Asigurarea creşterii economice.
Instrumentele politicii economice sunt numeroase şi diverse, însă în calitate de
instrumente tradiţionale sunt considerate a fi politică bugetară şi fiscală şi politică
monetară.
Politica economică este percepută ca o opţiune a guvernului în funcţie de con-
diţiile activităţii economice şi în scopul satisfacerii anumitor obiective. Reprezentarea
politicii economice se caracterizează prin câteva etape:
- definirea scopurilor politicilor economice, care sunt caracterizate prin
următoarele trăsături: sunt numeroase, ambigue, contradictorii şi deseori dificil
de prevăzut;
- precizarea instrumentelor aflate la dispoziţia guvernului şi care pot fi folosite în
realizarea obiectivelor stabilite;
- legătura existentă între obiective şi instrumente, asigurarea compatibilităţii lor.

39
 Politicile economice se clasifică în funcţie de mai multe criterii. Astfel, în
funcţie de orizontul de timp avut în vedere, există:
- politici conjuncturale, al căror orizont este pe termen scurt (de la câteva luni la 1-
2 ani). Ele au drept scop menţinerea sau restabilirea marilor echilibre (cele patru
obiective);
- politici structurale, ale căror efecte se resimt pe termen mijlociu şi lung. Ele au
ca obiectiv ameliorarea structurilor şi bazelor economiei. În această categorie se
includ, de obicei, politica în domeniul cercetării ştiinţifice, politica în domeniul
transporturilor, politică industrială sau politică agrară.
În funcţie de sfera lor de cuprindere, se disting:
- politici economice globale, care se aplică mai multor aspecte ale activităţii
economice;
- politici economice specifice, care se aplică unui aspect individual al activităţii
economice.
În funcţie de obiectivele urmărite, se disting următoarele politici:
- politici de relansare, care urmăresc stimularea cererii;
- politici de stabilizare, al căror obiectiv esenţial îl constituie lupta împotriva
inflaţiei.
Guvernul influenţează diverse variabile economice şi sociale prin acţiunile pe care le
întreprinde în patru direcţii principale:
I. Politica fiscală;
II. Politica monetară;
III. Politica ratelor de schimb;
IV. Politica de preţuri şi venituri.
Toate aceste politici trebuie corelate unele cu altele, în scopul evitării unor
scopuri contradictorii şi apariţiei de conflicte între variabilele economice.

2. Politica bugetară şi fiscală

Politica fiscală este o politică de ajustare a sistemului economic prin
intermediul impozitelor, respectiv a cheltuielilor guvernamentale. Se mai numeşte
politică bugetară şi foloseşte ca instrument principal al bugetului public în reglarea
activităţii economice. De exemplu, dacă şomajul înregistrează o creştere, impozitele
excesive se vor diminua.
Prin politica fiscală se stabilesc: tipurile de impozite care vor fi percepute;
nivelul impozitelor; diferenţierea impozitelor pe categorii de agenţi economici; rolul
impozitelor.
Instrumentul principal de promovare a politicii bugetare este bugetul de stat.
Bugetul de stat este un document, în care sînt înscrise cheltuielile statului şi
veniturile necesare pentru acoperirea acestora. Bugetul de stat prevede modalităţile
de formare şi cheltuire a resurselor băneşti destinate finanţării acţiunilor întreprinse
de către organele de stat centrale şi organele locale. Astfel, există bugetul guvernului
(sau bugetul central) şi bugetele organelor administrative locale (raioane şi judeţe).
Bugetul de stat este elaborat anual de către Guvern (mai precis de către
Ministerul Finanţelor) şi aprobat ulterior de Parlament. Bugetul de stat mai este numit

40
şi „Legea finanţelor”. Procedura elaborării bugetului de stat este îndelungată şi
complexă şi începe cu un an înainte de anul pentru care se elaborează bugetul.
Diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile statului constituie soldul bugetar. În
procesul executării bugetului pot apărea următoarele situaţii:
1) buget echilibrat, cînd cheltuielile sînt egale cu veniturile, iar soldul bugetar este
egal cu zero;
2) buget excedentar, cînd veniturile sînt mai mari decît cheltuielile, iar soldul bugetar
este pozitiv;
3) buget deficitar, cînd veniturile sînt mai mici decît cheltuielile, iar soldul bugetar
este negativ.
Deficitul bugetar are influenţă negativă asupra dezvoltării economice. Pentru a
diminua sau a elimina acest deficit se utilizează aşa metode, ca:
- recurgerea la împrumuturi interne;
- folosirea veniturilor provenite din privatizare;
- emisia de către Banca Centrală a unei cantităţi suplimentare de bani;
- folosirea împrumuturilor externe etc.
Atunci când deficitul bugetar înregistrează dimensiuni însemnate, are loc o
creştere a datoriei publice. Datoria publică constituie totalitatea împrumuturilor
interne şi externe contractate de către stat în scopul acoperirii deficitului bugetar.
Pentru a acoperi cheltuielile publice, statul are nevoie de veniturile respective.
Printre sursele veniturilor publice evidenţiem impozitele, care alcătuiesc cea mai
mare pondere.
Impozitul constituie o parte din veniturile populaţiei percepută de către stat, în
mod obligatoriu, pentru a-şi acoperi cheltuielile. Totalitatea impozitelor şi a taxelor,
împreună cu legile şi regulile care îi obligă pe cetăţeni să plătească aceste impozite şi
taxe, formează sistemul fiscal.
Agenţii economici care plătesc impozite se numesc „contribuabili”. Un număr
însemnat de întreprinderi îşi ascund veniturile pentru a se eschiva de la plata
impozitelor. Acest fenomen poartă denumirea de evaziune fiscală. Evaziunea fiscală
este, de cele mai multe ori, un rezultat al fraudei fiscale. Cele mai răspândite forme
de ascundere a venitului, adică de evaziune fiscală sunt: fixarea unor salarii exagerate
pentru şefii de întreprinderi; rezerve exagerate; amortismente mai mari decât
deprecierile reale; cheltuieli generale mai mari decât în realitate etc.
Politica bugetar-fiscală, numită şi politica finanţelor publice, este principalul
instrument de redistribuire a veniturilor în societate. Cu ajutorul impozitelor şi al
taxelor, statul influenţează dinamica cererii, a economiilor şi a investiţiilor etc.

3. Politica monetară şi politica valutară

Politica monetară reprezintă un ansamblu de acţiuni prin care autorităţile
monetare (banca centrală, trezoreria etc.) influenţează asupra cantităţii de monedă
în circulaţie, nivelul ratelor dobânzii, cursurile de schimb valutar şi alţi indicatori
economico-monetari în vederea realizării obiectivelor generale ale politicii
economice (de stimulare a activităţii economice, ocupare a forţei de muncă,
stabilitate a preţurilor etc.).

41
 Obiectul său îl reprezintă adaptarea volumului mijloacelor de plată la nevoile
economiei, precum şi garantarea valorii monedei naţionale faţă de exterior.
Politica monetară este o politică macroeconomică de ajustare a echilibrului
economic prin rata dobânzii. În condiţii de avânt economic, se practică o rată a
dobânzii mică, pentru a se stimula investiţiile, iar în condiţiile de boom economic, o
rată a dobânzii mare.
Politica valutară reprezintă ansamblul măsurilor, metodelor şi instrumentelor
cu ajutorul cărora autoritatea monetară abilitată caută să acţioneze pentru a stabili,
urmări sau influenţa cursul de schimb pe piaţa valutară.
Piaţa valutară presupune existenţa unui sistem de relaţii care se formează între
bănci, case de schimb şi clienţii acestora, prin intermediul cărora se efectuează operaţiuni
de vânzare-cumpărare de valute şi devize, contribuind la stabilirea cursului de schimb.
Cursul de schimb reprezintă expresia sintetică a raportului valoric exprimat ca preţ
al tranzacţiei cu devize pe piaţa valutară. Se cunosc două regimuri de curs de schimb:
1.flotant( flexibil). Cursul de schimb flotant se stabileşte liber pe piaţa valutară
prin confruntarea cererii cu oferta de valută. Poate fi flotant pur când banca centrală
nu intervine pe piaţă pentru a vinde sau cumpăra valută, sau flotant impur, când
banca centrală intervine, fără a avea obligaţia intervenţiei.
2.fix (fixat). Cursul de schimb fix este stabilit de banca centrală ca un curs oficial
al monedei naţionale faţă de o monedă puternică care nu înregistrează fluctuaţii
semnificative. Odată fixat este stabilit şi un culoar de fluctuaţie, de regulă foarte
îngust (1%; 2,25%).
Politica valutară se află în strânsă interdependenţă cu politica monetară internă,
reflectând raporturile existente între piaţa monetară internă şi piaţa internaţională.
Astfel, cursul de schimb devine un important instrument al politicii economice.
În afara obiectivelor generale ale politicii economice, politica valutară
urmăreşte asigurarea stabilităţii monedei naţionale şi întărirea puterii sale de
cumpărare, controlul inflaţiei şi consolidarea echilibrului balanţei externe. Pentru
realizarea acestor obiective, politica valutară dispune de următoarele instrumente:
1) Reglementarea schimburilor valutare. Sistemele de control promovate în
domeniul valutar sunt înlocuite permanent cu noi reglementări, în special reguli
prudenţiale pentru bănci în scopul de a le proteja împotriva riscurilor ratelor dobânzii
şi cursurilor de schimb.
2) Modificarea parităţilor. Reprezintă un instrument de politică valutară utili-
zat pentru a acţiona asupra balanţei de plăţi. Modificările de paritate sunt calificate
ca: devalorizări-revalorizări - în sistemul cursurilor fixe; şi deprecieri-aprecieri,
pentru cursurile fluctuante.
Devalorizarea reprezintă o decizie oficială a autorităţilor monetare care constă
în diminuarea valorii monedei naţionale în raport cu un etalon de referinţă (aur, o altă
monedă etc.).
Deprecierea unei monede (pe plan extern) trebuie deosebită de devalorizare.
Deprecierea înseamnă diminuarea valorii unei monede în raport cu una sau mai multe
devize.
3) Intervenţiile publice asupra cursurilor. Pentru a influenţa evoluţia cursului,
băncile centrale intervin pe piaţa schimburilor valutare şi pe piaţa monetară. Aceste
42
intervenţii au loc la vedere şi au ca scop asigurarea echilibrului pieţei prin vanzarea
sau cumpărarea de devize.
Băncile centrale ale ţărilor cu monedă slabă cumpără moneda naţională contra
devize pentru a susţine cursul acesteia. O ţară cu moneda puternică, care trebuie să
susţină o altă monedă pentru a putea evita aprecierea propriei monede, va spori
volumul rezervelor sale în devize devalorizate. Aceste intervenţii influenţează
lichiditatea economiei naţionale.

5. Politica de preţuri şi venituri

Politica de preţuri şi venituri se referă la stabilirea pe cale administrativă a
unor limite minime sau maxime de preţ la anumite bunuri, servicii sau resurse
economice şi controlul veniturilor prin sistemul taxelor negative (acestea reprezintă
un fel de impozite inverse plătite de guvern agenţilor economici, inclusiv populaţiei
pentru a completa nivelul de consum până la nivelul consimţit de societate) şi pozitive
(acestea sunt impozitele percepute de stat).
Politica statului în domeniul formării preţurilor (tarifelor) este parte compo-
nentă a politicii economice şi sociale. Se aplică următoarele tipuri de preţuri:
a) preţuri (tarife) libere;
b) preţuri (tarife) reglementate;
c) preţuri (tarife) fixe.
Preţurile (tarifele) libere se aplică la toate mărfurile şi lucrările/serviciile, cu
excepţia acelora care nu sunt reglementate sau fixate de către instituţiile de stat. Preţurile
(tarifele) libere se formează pornind de la fluctuaţiile cererii şi ofertei de pe piaţă.
Preţurile (tarifele) reglementate se aplică la mărfurile şi lucrările/serviciile
fabricate/prestate de către agenţii economici cu situaţie dominantă pe piaţă; sau cele
de importanţă socială.
Preţurile (tarifele) fixe se aplică la mărfurile şi lucrările/serviciile fabri-
cate/prestate de către întreprinderile de stat.
Veniturile reprezintă ultima verigă a repartiţiei resurselor în cadrul economiilor
naţionale. Repartiţia veniturilor poate fi efectuată prin două modalităţi:
1. distribuţia (repartiţia) resurselor de la nivel naţional, determinată pe principiile
economiei de piaţă. În etapa distributivă, mecanismele pieţei dictează formarea
veniturilor indivizilor în funcţie de contribuţia fiecăruia la procesul productiv şi de
preţul factorilor de producţie.
2. redistribuţia resurselor prin sistemul de protecţie socială, astfel încât securitatea
veniturilor (spre exemplu, înlocuirea veniturilor din salarii cu ajutorul de şomaj în
cazul pierderii locului de muncă, înlocuirea veniturilor din salarii cu pensii în cazul
ieşirii de pe piaţa muncii la o anumita vârstă etc.) să fie asigurată pentru toţi
cetăţenii. În etapa redistributiva (repartiţia secundară), veniturile sunt transferate
de la cei care deţin mai mult la cei care deţin mai puţin, cu scopul de a ajusta
imperfecţiunile distribuţiei primare a resurselor şi veniturilor.

43
 BIBLIOGRAFIE

1. Dmitrenco S., Mocanu V., Rusandu I. Societatea contemporană: aspecte social –

economice. Analiza opiniei publice. Chişinău: Î.E.P. Ştiinţa, 2007. – 168 p.
2. Hardwick Ph., Langmead J., Khan B. Introducere în economia politică modernă.
Bucureşti: Ed. Polirom, 2002. – 752 p.
3. Howlett M., Ramesh M. Studiul politicilor publice. Chişinău: Ed. Epigraf, 2004.
– 272 p.
4. Moldovanu D. Economie politică. Chişinău: Editura ARC, 2001
5. Moldovanu D. Сurs de teorie economică. Chişinău: Editura ARC, 2007
6. Roşca P. Economie generală. Manual. Chişinău: ULIM, 1997. – 264 p.
7. Якобсон Л., Экономика общественного сектора. Основы теории
государственных финансов, Москва, 1995

44