Sunteți pe pagina 1din 2

Plumb

de G. Bacovia

Receptarea lui G. Bacovia a cunoscut o evoluţie spectaculoasă, poetul fiind


considerat iniţial un autor minor, al tristeţilor provinciale, pentru ca ulterior să fie trecut
în rândul celor mai valoroşi poeţi români moderni. De la început, poetul a fost privit de
critică şi de public drept un reprezentant al simbolismului. De altfel, el s-a format, prin
lecturi şi sporadice legături de cenaclu, în mediul simbolist al epocii.
Apărut în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, în Franţa, simbolismul este
primul curent literar modern şi modifică radical toate teoriile despre poezie,
manifestându-se ca o reacţie împotriva romantismului și parnasianismului. Ca şcoală
literară, cu program, sistem, polemici, simbolismul s-a dezvoltat intens în deceniul 1885-
1895, desemnându-şi predecesorii (în primul rând pe Charles Baudelaire) şi alegându-şi
ca maeştri poeţi contemporani deja afirmaţi (Paul Verlaine, Arthur Rimbaud, Stéphane
Mallarmé).
Trăsăturile definitorii ale simbolismului sunt cultivarea simbolurilor şi a
corespondenţelor, folosirea sugestiei şi a sinesteziilor, accentuarea muzicalităţii textului,
inovarea prozodiei prin introducerea versului liber, utilizarea unor teme şi motive literare
specifice: nevroză, nebunie, moarte, izolare, cimitirul, târgul pustiu, amurgul,
instrumentele muzicale, corabia etc.
În literatura română, simbolismul are parte de o recunoaştere definitivă în 1916,
odată cu apariţia primului volum bacovian, „Plumb”, în care apar mai multe ipostaze ale
eului liric simbolist.
Poezia „Plumb”, aşezată în deschiderea volumului omonim, este un text
emblematic pentru simbolismul românesc şi s-a impus atenţiei criticii literare prin modul
în care îmbină simplitatea formală cu intensitatea obsesiei. Creaţie de factură simbolistă,
„Plumb” este o artă poetică, în care este conturată concepţia eului creator despre lume şi
viaţă, despre menirea lui în univers, într-un limbaj poetic original.
Tema textului o constituie condiţia tragică a creatorului nevoit să trăiască într-o
lume ostilă, ale cărei valori nu le înţelege şi care îi dispreţuieşte aspiraţiile. Din acest
punct de vedere, poezia poate fi citită ca un manifest al singurătăţii, care conduce la
alienare, la înstrăinarea omului de sine, la pierderea identităţii.
Titlul numeşte termenul-cheie al poeziei, simbolul central, în jurul căruia este
construit textul. Plumbul este un simbol recurent în poezia bacoviană, fiind preferat
pentru conotaţiile sale tactile sau coloristice, trimiţând la apăsare, sufocare, inerţie,
cenuşiu. Termenul „plumb” este reluat în interiorul poeziei de şase ori, ca determinant al
unor substantive, dând naştere unor sintagme preponderent denotative în prima strofă
(„sicrie de plumb”, „coroane de plumb”) şi preponderent conotative în strofa a doua
(„amorul meu de plumb”, „aripile de plumb”).
Structura textului este simplă, existând două secvenţe poetice corespunzătoare
celor două strofe. Prima secvenţă poetică inventariază caracteristicile planului exterior, în
timp ce a doua secvenţă poetică realizează trecerea către planul trăirilor interioare.
Prima strofă a poeziei descrie un cadru închis, apăsător, sufocant, în care eul liric
se simte claustrat: „Stam singur în cavou...”. Cavoul este un simbol pentru universul
exterior, care provoacă o stare de angoasă din cauza greutăţii plumbului. Acest cadru este
descris cu ajutorul epitetelor „sicriele de plumb”, „flori de plumb”, „coroanele de plumb”
şi este un spaţiu limitat prin excelenţă.
Tehnica repetiţiilor este un alt element care subliniază atmosfera poeziei, ajutând
la redarea muzicalităţii, dar şi a cromaticii. Repetarea epitetului „de plumb” subliniază
existenţa mohorâtă, lipsită de transcendenţă sau de posibilitatea înălţării, deoarece la
Bacovia moartea înseamnă totdeauna anihilare totală, atât a trupului, cât şi a sufletului,
iar „plumbul” este un simbol al apăsării şi al strivirii fiinţei.
Moartea este sugerată încă de la început, deoarece poezia începe, nu întâmplător,
cu verbul „dormeau”, asociat cu adverbul de mod „adânc”, somnul fiind considerat o
stare incertă între existenţă şi moarte, o rupere de lumea reală. Chiar şi elementele care ar
trebui să inspire bucurie şi viaţă, florile, sunt împietrite, sunt contaminate de materia
generală, „plumbul”: „flori de plumb”. Vântul este singurul element care sugerează
mişcarea, dar şi acesta produce efecte reci, ale morţii: „şi era vânt.../Şi scârţiau coroanele
de plumb.”
Verbele la imperfect desemnează trecutul nedeterminat şi sugerează permanenţa
unei stări de angoasă şi a unei aspiraţii spre un final dorit, aşteptat şi simţit ca o
eliberatoare încheiere a unui ciclu existenţial: „dormeau”, „stam”, „era”.
În strofa a doua, folosindu-se tehnica simetriei, corespondentul „sicrielor de
plumb”, din planul exterior, este amorul, aflat într-o ipostază premergătoare morţii.
Lirismul se interiorizează, dar optimismul este anulat total, iubirea, afectivitatea sunt
surprinse în momentul dispariţiei: „dormea întors amorul meu de plumb.”
Potrivit observaţiei criticului Nicolae Manolescu, din eseul „Despre poezie”,
versul trebuie pus în legătură cu expresia „a dormi neîntors”, care semnifică un somn
profund, liniştit. Din această perspectivă, versul bacovian poate fi citit ca o expresie a
unui somn neliniştit, agitat. Interesantă este şi ipoteza Ioanei Pârvulescu, din „Cartea
întrebărilor”, potrivit căreia „plumbul” este cel al literei, al tiparului, astfel că „amorul
meu de plumb” nu este altceva decât poezia încremenită în plumb, în somnul de moarte al
tiparului, aşteptând să fie redescoperită prin lectură.
Încercarea de salvare este iluzorie, strigătul eului liric fiind unul zadarnic: „şi-am
început să-l strig”. Eul solitar aude, vede, înregistrează tot ce îl înconjoară ca pe un
eveniment important, dar comunicarea propriu-zisă este exclusă. Dorinţa de evadare şi de
înălţare produsă de sentimentul de iubire este şi ea contaminată de atmosfera generală,
„aripile de plumb” sugerând de fapt o cădere surdă şi grea, adică moartea. Apropierea
morţii este anticipată de sentimentul de singurătate: „Stam singur lângă mort...”, vers care
are corespondent în prima strofă: „Stam singur în cavou...”
Din punctul de vedere al lexicului, se pot observa două trăsături care se verifică în
toate creaţiile bacoviene: poezia vehiculează un vocabular restrâns, ceea ce corespunde
golului sentimental, iar cele câteva cuvinte sunt repetate obsesiv, până la desemantizare.
De altfel, câmpul lexico-semantic predominant este cel al morţii: „sicriu”, „cavou”,
„funerar”, „coroană”, „mort”, reluarea obsesivă a acestor cuvinte sugerând neliniştea şi
apropierea sfârşitului.
Poet monocord, trăind spaima de moarte până la paroxism, Bacovia creionează un
univers apăsător şi deprimant, a cărui expresie concentrată rămâne arta poetică „Plumb”,
din versurile căreia se desprinde un crez existenţial original.