Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Politica pentru ocuparea forţei de muncă constituie un subiect problematic, care, abia
după câteva decenii, a devenit o preocupare mai importantă pentru politicile Uniunii
Europene; aceasta reprezintă un corpus masiv de legi şi legislaţie europeană, ea fiind
formulată şi implementată prin mai multe metode paralele de elaborare a politilor publice.
În prezent, acestea trei sunt utilizate simultan, având scopul de a asigura o structură de
oportunitate pe mai multe nivele pentru o nouă inovare a politicii. Cu toate acestea,
coexistenţa lor dezvăluie instabilitatea şi renovarea frecventă a arhitecturiii politicii de
ocuparea forţei de muncă a UE. Inovaţia şi contestaţia vin trei direcţii:
1. ocuparea întregii forţe de muncă (după anii 1970), apariţia crize „bunăstării fără
muncă” (anii 1990) şi a unor noi provocări generate de ocuparea forţei de muncă în sectorul
de servicii post-industrial au modificat considerabil agenda de elaborare a politicii europene
de ocuparea forţei de muncă; odată fiind ocupat sectorul serviciilor, forţa de muncă se va
îndrepta către sectorul privat, fapt ce a modificat deopotrivă şi regulile de pe piaţă, acestea
fiind mult mai flexibile. Contextul a dus la implementarea Strategiei europene pentru
ocuparea forţei de muncă şi la abordarea unei paradigme a „flexicurităţii”, prin care se
înţelege optarea pentru munca temporară, cu fracţiune de normă.
Începănd cu anii 1960, au fost dezvoltate trei metode de elaborare a politicii şi guvernanţă în
politica europeană de ocupare a forţei de muncă, fiecare implicând instrumente politice destul
de diferite:
Această abordare se sprijină mult pe negocierea dintre actorii sociali, atât la nivel
european, cât şi la nivel naţional; impactul directivelor produse în cadrul acestui pilon
a fost mai degrabă slab.
Evoluţia legislaţiei UE pentru politica ocupării fortei de muncă a fost una sinuoasă,
identificându-se interesele intotuţiilor UE ( Comisia ca promotor neobosit al noilor obiective
şi reguli de reglementare, Consilul care a realizat acorduri cu privire la standarde minime,
care au fost puse în aplicare în mod diferit în fiecare ţară, CEJ a susţinut aceste standarde, dar
s-a abţinut de obicei de la decizii prea zeloase, acolo unde baza din tratat era neclară).
Utilizarea metodei comunitare ca atare a fost limitată la cele câteva domenii în care a
existat o bază solidă în tratat pentru legiferare (de exemplu, unele aspecte din domeniul
sănătăţii şi securităţii şi egalitatea între sexe la locul de muncă), sau acolo unde baza juridică
iniţială a directivelor privind ocuparea forţei de muncă a fost înlocuită, în anumite cazuri
limitate, de o alternativă mai puternică în tratat.
Tratatul de la Roma nu a adus o prea mare intervenţie asupra politicii pentru ocuparea
forţei de muncă, el menţinandu-şi în principal natura orientată către piaţa comună, nici statele
nu au ajuns la un consens clar, părerile asupra acestui domeniu fiind împărţite ( ex. francezii
susţineau o mai mare implicare, elaborarea unor legi stricte, în timp ce germanii erau
reticenţi, refuzând transferul oricărei competente juridice la nivel supranaţional).
Deşi s-a adus revizuiri tratatului, s-au făcut puţine progrese în acest sens. Abia odată cu
Actul Unic European competenţele comunitare au fost extinse în anumite domenii precum cel
al sănătăţii şi securităţii; totuşi, nici atunci nu se poate vorbi despre o lărgire a sectului de
politici, votul prin majoritate calificată făcând ca unele state să aibă un rol decisiv în anumite
politici.( ec. opoziţia britanică şi germană a asigurat excluderea explicită a aspectelor
referitoare la libera circulaţie a persoanelor şi drepturile şi interesele lucrătorilor).
În urma tratatului de la Amsterdam din 1997, cele mai multe domenii ale politicii de
ocupare a forţei de muncă au rămas supuse regulii unanimităţii, în timp ce remuneraţia,
dreptul de asociere şi dreptul la grevă şi la grevă patronală (lock-out) au fost excluse din
domeniul de competenţă comunitară
Astfel, Comisia a încecat să găsească „portiţe” pentru a-şi atinge scopurile: uneori a
apelat lasprijinul jurisprudenţei CEJ, alteori a realizat iniţiative „juridice neobligatorii” (soft
law), prezentat recomandări şi coduri de practică pentru întărire aplicării legilor existente, şi
„declaraţii solemne”, precum Carta Socială din 1989, ori „programe de acţiuni sociale”.
Măsurile ferme luate în baza tratatelor au apărut o dată cu Programul de acţiune socială
din anii ’70. Utilizând articolul 100 (CEE) (acum articolul 94 TCE), desemnat pentru legile
privind piaţa unică, şi articolul 235 (CEE) (acum articolul 308 TCE), care a prevăzut
legiferarea în domenii neacoperiteîn mod specific de tratat, Consiliul a elaborat Directiva
75/129 privind drepturile procedurale în cazul concedierilor colective, Directiva 77/187
privind drepturile lucrătorilor în cazul transferului de întreprinderi şi Directiva 80/987 care a
garantat compensarea de către stat a lucrătorilor unor angajatori insolvabili.
Jurisprudenţa CEJ privind remuneraţia egală şi egalitatea de tratament a ajutat la punerea
în aplicare a directivelor,dar legislaţia produsă la sfârşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90,
prin intermediul „jocului dispoziţiilor tratatului” (treaty-based game), a avut mai puţin
succes. Efortul de a defini drepturile lucrătorilor ca pe o chestiune de sănătate şi securitate
pentru a evita vetoul britanic în timpul guvernelor conservatoare Thatcher şi Major, a slăbit
grav impactul directivelor.( ex. Directiva 92/85 privind graviditatea şi maternitatea a asigurat
protecţia sănătăţii, dar a fost mai puţin eficientă în privinţa discriminării la angajare.;
Directiva 94/33 privind lucrătorii tineri a creat drepturi pentru lucrătorii sub 18 ani şi a
interzis angajarea celor sub 15 ani, dar conţinea multe derogări, de exemplu cea britanică
referitoare la amânarea punerii în aplicare).
Astfel, acestea au indicat limitele armonizării instrumentelor juridice obligatorii, dar,
reuşind, totuşi, să stabilească o serie de standarde minime in sistemele naţionalepentru a
impiedica un proces de dereglementare competitivă.
Acest proces a devenit mai focalizat după 1989, punând accentul pe educaţie şi formare şi
producând patru opinii comune:
o asupra promovării mobilităţii forţei de muncă,
o asupra educaţiei,
o asupra orientării profesionale
o asupra parteneriatelor dintre patronat şi forţa de muncă
Acestea au stat la baza a două acorduri principale:
1. Acordul cadru din septembrie 1990, cu privire la ameliorarea prin dialog social a
formării profesionale şi a sănătăţii şi securităţii;
2. un material comun prezentat Conferinţelor Interguvernamentale care au negociat în
1991 TUE, propunând un nou rol al partenerilor sociali în realizarea şi punerea în
aplicare a politicii CE
Acest text a fost inserat aproape textual in Protocolul Social al TUE.Comisia a fost
obligată să consulte partenerii sociali cu privire la posibilele consecinţe ale acţiunii
comunitare, inainte de prezentarea propunerilor de politică socială Consiliului;la care
partenerii sociali ar putea răspunde cu un „aviz” sau o „recomandare”. Procedura de
negociere a fost utilizată prima dată în 1993, când Comisia a prezentat o versiune modificată
a unei propuneri legislative la crearea unor Comitete europene de întreprindere care în anii
precedenţi eşuase pe traseul legislativ normal.
Folosirea limitată a acestui nou canal înainte de Tratatul de la Amsterdam a fost descrisă
de unii ca fiind „un rezultat derizoriu” pentru cei care au depus eforturi să iasă din impasul
politicii sociale a UE de la Maastricht. Legislaţia prevede o reală valoare adăugată de
reglementare, deşi criticii săi susţin că standardele sale minime şi flexibilitatea i-au micşorat
impactul asupra ţărilor cel mai puţin reglementate.
O altă interpretare mult mai optimistă argumentează că „acest mod de guvernanţă poate
acţiona ca un catalizator de învăţare reciprocă” o opinie favorabilă privind utilitatea influenţei
politicii „neobligatorii” (soft) pe baza noţiunii „dreptului reflexiv” (reflexive law) sau a
„guvernanţei reflexive” (reflexive governance) .