Sunteți pe pagina 1din 13

Diferenţe de sex, gen şi cultură în comunicare

Abstract
Communication is a complex process and, in order to be effective it is required that all its
steps and components function accordingly. Though, in the way of a good
communication there are several series of barriers. This article analyses the causes
influencing the communication process, emphasizing the elimination of certain traditional
views regarding gender and sex. Different examples out of different approaches are given
emphasizing its effects over style, as well as methods to avoid confusions. The role of
authority in communication process in also approached in this article, as well as groups’
influence in forming the communication style.

Se întâlnesc astăzi din ce în ce mai puţine persoane – mai ales în societăţile


declarate civilizate – care să susţină diferenţe esenţiale între persoanele de sex feminin şi
cele de sex masculin şi, pe baza lor, să admită discriminarea. Ceea ce nu înseamnă că
discriminarea a şi dispărut în urma declaraţiilor de egalitate făcute de indivizi sau chiar în
urma unor îmbunătăţiri ale legislaţiilor diferitelor ţări. Tocmai datorită acestei realităţi, în
articolele 34, 35, 36, Parlamentul European în „Rezoluţia din 27 septembrie 2007
privind egalitatea dintre femei şi bărbaţi în Uniunea Europeană - 2007 (2007/2065(INI)”
face următoarele precizări:
- insistă asupra necesităţii de a dezvolta politici în vederea combaterii, de la primele
vârste şcolare, a stereotipurilor legate de sexe în domeniul educaţiei, inclusiv prin
eliminarea acestora din programele de studiu şi din manualele şcolare, oferind programe
de sensibilizare a profesorilor şi elevilor şi încurajând băieţii şi fetele să adopte modele
educaţionale netradiţionale;
- invită Comisia să instituie dialogul cu şi să încurajeze mass-media, având în vedere
rolul plin de influenţă socială al acestora, pentru promovarea egalităţii între femei şi
bărbaţi şi pentru împiedicarea imaginilor stereotipe despre femei şi bărbaţi;
- recomandă elaborarea unor măsuri de sensibilizare la nivel paneuropean pentru a creşte
sensibilizarea la atitudinea „toleranţă-zero” faţă de insultele cu caracter sexist şi
prezentarea într-un mod degradant a femeilor în mass-media şi în comunicarea
comercială( Jurnalul Oficial al Uniunii Europene RO 28.8.2008).
Evident, eliminarea discriminării dintre sexe nu poate avea loc doar în urma unor
măsuri, fie acestea chiar punitive, întrucât, procesul discriminării are rădăcini profunde şi
cauze dintre cele mai diferite.
Una dintre cauze ţine chiar de simbolurile pe care le sugerează sexul feminin sau
masculin. John Dewey, autorul unei celebre cărţi, Democracy and Education, consideră
inventarea simbolurilor ca fiind un eveniment extraordinar în istoria umană.
Întrucât tratăm prea des indivizii şi problemele lor aşa cum s-a făcut întotdeauna, fără
să luam în considerare modificările impuse de condiţiile care se schimbă, Alfred
Korzybsky (1879 –1950), fondatorul semanticii generale, a sugerat că o persoană ar
trebui să claseze mental termenii săi generali şi în felul acesta să reduca tendinţa de a face
asemenea erori semantice. Când clasam termenii, îi separăm pe baza unor diferenţe şi,
procedând astfel, recunoaştem unicitatea lor. Ceea poate însemna că atunci când ne
referim la bărbaţi sau la femei trebuie să avem în vedere specificitatea sexului, a genului,
dar şi individualitatea persoanei (Manhood of Humanity: The Science and Art of Human
Engineering, [1921], 2004)
Acesta este unul din scopurile mişcărilor feministe - o încercare de a ieşi dintr-o
categorie, de a scoate etichetele care, în mod tradiţional, au fost ataşate rolului femeii în
societate. Alte organizaţii fondate, reprezintă încercări specifice de a sparge tiparele în
care persoanele au fost plasate. Grupurile militantelor feministe protestează impotriva
faptului că femeile nu au fost niciodată categorizate ca indivizi, ci au fost văzute doar ca
parteneri tăcuţi ai bărbaţilor, un fel de rău necesar, cu rolul principal de a asigura urmaşi
bărbaţilor.
Distincţia dintre sex şi gen
Aşadar, până de curând am fost învăţaţi că bărbaţii sunt de gen masculin, iar
femeile de gen feminin, primii sunt puternici, căci tocmai de aceea sunt bărbaţi, iar
femeile sunt mai slabe, nu se pot bate şi deci trebuie ocrotite. Începuturile acestei viziuni
coboară până în epoca tribală, când, cum a observat sociologul Petre Andrei, „tribul are
diferite trebuinţe, care sunt satisfăcute de indivizi diferiţi după aptitudinile lor. Primul pas
spre diferenţiere şi spre eterogenizare a fost recunoaşterea autorităţii unui şef şi apoi
diferenţa de ocupaţie a sexelor.” Astfel, hoarda, prima formă de comunitate socială, este o
masă de oameni condusă de motive şi instincte materiale, oarecum organice, anume de

2
foame şi trebuinţă sexuală.(Andrei, 1997, p. 80). Nu este o viziune specifică doar culturii
noastre tradiţionale. În vechea Chină, Yin şi Yang nu se puteau concepe decât prin
opoziţia sexelor. Bărbaţii şi femeile erau consideraţi ca două corporaţii opuse, având o
sumedenie de interdicţii şi bariere sexuale. După modelul acestei opoziţii a sexelor s-a
făcut şi repartiţia sezonieră a activităţilor omeneşti. Yin şi Yang au fost concepute nu ca o
dualitate a Existenţei şi a Non-existenţei, a binelui şi a răului, ci ca o opoziţie relativă şi
de natură ritmică între două grupe rivale şi solidare. În acelaşi timp forţele ultime ale
naturii au fost imaginate şi reprezentate de chinezi după modelul diviziunii sexelor.
(Andrei, p. 129.)
Genul nu înseamnă însă acelaşi lucru cu sexul biologic. Această distincţie este
importantă pentru a înţelege cum „viziunile noastre asupra sexului biologic influenţează
identităţile genului.”(Judith N. Martin, Thomas K. Nakayama, p. 24). Giddens consideră
că există două teorii referitoare la identitatea şi sexualitatea genului, cea a lui Sigmund
Freud fiind cea mai influentă şi cea mai des discutată, acceptată sau combătută. Freud a
teoretizat că diferenţierile pornesc din prima copilărie şi se accentuează în şcoală în urma
grupurilor formate de membrii de acelaşi sex. Nancy Julia Chodorow, un sociolog
feminist, descrie masculinitatea şi feminitatea ca pe o pierdere, în sensul că băieţii şi
fetele se despart diferit de mame, băieţii respingând radical apropierea de mamă şi
dedicându-se realizărilor personale. (Giddens, 2001) La rândul lor, fetele despărţindu-se
de mame, continuă să-şi dezvolte relaţiile transferându-şi ataşamentul faţă de viitorul soţ
şi faţă de copii. (Chodorow, 2001).
Elisabeth Cashdan, profesoară la University of Utah, este şi mai categorică
afirmând că pentru o femeie acumularea de resurse pentru copiii săi este foarte
importantă, de aceea va încerca să atragă bărbaţi bogaţi şi cu poziţie bună socială, dispuşi
să o ajute. (Cashdan, 2001).
Indiferent de ce credem despre bărbaţi sau femei, cert este faptul că diferenţierile
sunt influenţate puternic de noţiunile culturale. Realitatea arată că anumite activităţi sunt
considerate mai ales masculine, sau mult ales feminine. Ni se pare normal ca femeile să
fie educatoare, învăţătoare sau medic şi ieşit din comun să fie marinar, pilot, inginer
constructor (ca să nu mai vorbesc de tractorist, miner, hamal!). Astfel, fie că oamenii
pescuiesc, ţes, se luptă sau citesc poezii, aceste activităţi sunt văzute diferit în raport cu

3
opinia celor din jur, opinie care, la rândul ei, depinde de experienţele anterioare ale celui
care le observă. În acelaşi fel, programele pe care oamenii le urmăresc la televizor –
serialele meciurile de box, programele de ştiri – afectează modul în care socializăm unii
cu alţii, toate acestea contribuind la dezvoltarea contextelor genurilor. ( Judith N. Martin,
Thomas K. Nakayama, 2008).
La rândul ei, cultura fiind într-o continuă transformare, se schimbă şi felul în care
ne raportăm faţă de genul masculin sau de cel feminin. De exemplu, acum o jumătate de
secol, să zicem, în societatea românească era „anormal” (sau cel puţin ciudat) ca bărbaţii
să gătească sau să îngrijească de copii, în timp ce mama se afla la lucru, iar acum chiar
legislaţia oferă posibilităţi ca ei să întrerupă serviciul şi să preia ocupaţii considerate
cândva specic feminine.
Ceva mai mult: diferenţele de gen duc chiar la diferenţe de percepţie a frumuseţii.
De la tipul femeii din antichitatea greacă, cu sâni bogaţi şi abdomen puternic s-a trecut, în
zilele noastre, la model femeii subţiri, înaltă şi cu braţe lipsite de musculatură, ceea ce
înseamnă că noţiunile noastre de masculinitate şi feminitate se schimbă încontinuu,
conduse de interese comerciale şi alte forţe culturale. Astfel a apărut şi o largă piaţă de
desfacere a cosmeticelor pentru bărbaţi, deşi, spre deosebire de femei, majoritatea
bărbaţilor nu vor să vorbească despre machiaj, nu vor să fie văzuţi în public cumpărând
produse cosmetice şi nici nu recunosc că ştiu cum se folosesc acestea. Iar dacă îşi vopsesc
părul fac eforturi să ascundă schimbarea.
A vrea să arăţi altfel nu este doar răspuns la nevoia de înnoire. Concepţia şi
opiniile oamenilor asupra genului nu se referă doar la ceea ce cred ei că sunt, ci sugerează
şi ce ar dori ei să fie pentru alţii. Fiecare învaţă din propriul mediu cultural, chiar fără să-
şi propună, ce înseamnă masculinitatea şi feminitatea. Primele lecţii le primim, oricare
dintre noi, în familie şi în grupurile de adolescenţi în care ne dezvoltăm, apoi, prin
intermediul mass-mediei şi al lecturii luăm act de alte observaţii şi interpretări. Probabil
că fără influenţa mass-mediei prea puţini dintre bărbaţi ar fi considerat că o femeie
frumoasă trebuie să aibă buzele mari şi cărnoase. Şi poate nici femeile nu şi-ar fi pus
problema... Şi totuşi, chiar şi femei care nu aveau buzele foarte subţiri au acceptat,
probabil sub influenţa filmelor americane, să-şi implanteze alte grăsimi din corp în buze.
Iar la nevoie, chiar produse chimicale.

4
Judith N. Martin şi Thomas K. Nakayama sunt de părere că dinamica genului
reflectă o strânsă conexiune cu cultura, moda fiind la fel de importantă prin influenţa pe
care o exercită la nivel global. Concluzia la care ajung cei doi cercetători este că genul şi
sexul nu sunt sinonime. Sexul este biologic, în timp ce genul este social construit. Sexul
este stabilit de genetică şi biologie, în timp ce genul este produs şi reprodus de societate.
Cu excepţia operaţiei, sexul este permanent, în timp ce genul variază peste timp şi peste
culturi. „Sexul este o proprietate individuală, în timp ce genul este o calitate socială şi
relaţională care câştigă înţeles din preponderenţa intereselor sociale şi contrastul cu
celelalte genuri. Societăţile crează înţelesuri de gen care comunică printr-o abundenţă de
structuri culturale şi practici; în schimb, indivizii devin genuri încorporând prescripţii
sociale în identitatea personală. ( Judith N. Martin, Thomas K. Nakayama, 2008) Mai
exact: un bărbat poate să rămână bărbat întreg, având în comportament trăsăturile
sensibilităţii feminine...
Bărbat sau femeie, fiecare reacţionează la stimuli exteriori. Un francez când îţi
vorbeşte, constată Edward Hall, nu te scapă din ochi. Pe străzile din Paris, el îşi poate
îngădui să privească foarte atent femeile. Americancele, întorcându-se în ţara lor după ce
au stat o perioadă în Franţa, i-au mărturisit autorului, că trec deseori printr-o perioadă de
privare senzorială. Câteva au spus că se obişnuiseră pe parcursul şederii lor în Franţa să
fie privite, iar obiceiul americanilor de a nu le privi le determină să se simtă ca şi cum nu
ar exista! Ceva mai mult, maşinile franţuzeşti sunt create ca răspuns la nevoile francezilor
de a putea privi femeile. Aşadar, automobilul devine, alături de limbă, o expresie a
culturii şi astfel îşi are caracteristicile în biotopul cultural. ( Hall, Edward, 1966).
Originea comportamentelor diferite
Comportamentele diferite dintre bărbaţi şi femei sunt rezultatul unor culturi de gen
diferite. Rădăcinile comportamentului diferit îşi trag seva din copilărie: băieţii şi fetele se
joacă de obicei în grupuri de acelaşi sex. În funcţie de cultură, aceste grupuri vor aborda
diferite forme de organizare socială. Fetele vor coopera şi vor împărţi puterea. Ele se
înţeleg dinainte cine va fi mama şi cine va fi fiica, cine va găti şi cine va aranja masa. În
schimb, grupul băieţilor este organizat pe ierarhii în care problemele legate de status şi
identitate sunt mult mai pregnante. Ei stabilesc cine este şeful, cine va avea rolul de
portar, dacă se organizează un meci de fotbal, cine va juca în apărare şi cine la centrul

5
terenului. S-a observat că odată întipărite, aceste diferenţe vor fi purtate şi la maturitate,
atunci când bărbaţii vor fi mai înclinaţi să argumenteze şi să concureze pentru un statut,
în timp ce femeile se axează mai mult pe cooperarea cu cei din jur. Hartley consideră că
aşa-zisa teorie a celor două culturi sugerează faptul că bărbaţii şi femeile abordează două
stiluri diferite de comunicare şi care reflectă diferitele lor obiective şi strategii. Conform
acestei abordări, soluţia sau remediul proastei înţelegeri a genului ar putea fi înţelegerea
şi acceptarea reciprocă a semnificaţiilor genului. ( Hartley, 1995)
În acelaşi timp „construcţiile sociale simbolice de gen stabilesc coduri de
conducere, gând şi comunicare care crează diferite culturi de gen.” (Wood , 1995). După
opinia lui John Gray, femeile şi bărbaţii sunt, totuşi diferiţi. (Gray, 2003). Aspectul
crucial al acestei diferenţe în ceea ce priveşte felul în care se comunica depinde de „felul
de a fi”. Pentru bărbaţi sensul de „sine” este definit astfel prin intremediul abilităţii sale
de a obţine rezultate. El are obiective precise şi le urmăreşte cu grijă, stabilind strategii.
Pentru femei sensul de „sine” este definit diferit: prin intermediul setimentelor şi
calităţiilor lor de a interacţiona. Femeia este dispusă să apeleze la sentimente şi mai puţin
la logică, şi nu de puţine ori întristarea sau lacrimile devin armele ei cele mai puternice.
John Gray argumentează că bărbaţii şi femeile se comportă diferit datorită diferenţei
fundamentale de identitate personală. De exemplu, atunci când un bărbat supărat se află
într-o situaţie stresantă, acesta va întrerupe o conversaţie şi se va închide în sine, se va
retrage în singurătate şi va încerca să rezolve problemele de unul singur. Într-o situaţie
asemănătoare, femeiile vor căuta compania prietenilor şi vor discuta deschis despre
problemele şi sentimentele lor. (Hartley, 1995). Un exemplu extrem care diferenţiază
poate fi următorul: un bărbat dacă are o suspiciune în legătură cu partenera lui se
interiorizează, în timp ce femeia, într-o situaţie similară, telefonează unei prietene şi cere
sfaturi. Sau se lamentează.
Stilul comunicării
Identitatea genului este demonstrată şi de stilul comunicării. Comunicarea între diferitele
culturi depinde de capacitatea diferitelor culturi de a dezvolta o înţelegere comună. Dacă experienţa
unui individ – bărbat sau femeie - este relaţionată doar la propria lui (ei) cultură, atunci comunicarea
este imposibilă.(Hartley, p.79) Cultură diferită înseamnă aici mai ales cultura masculină şi feminină.

6
Comunicarea femeilor diferă de stilul comunicării bărbaţilor, ceea ce duce adesea la
neînţelegeri şi conflicte. De exemplu, unele femei răspund cu nervozitate dacă primesc o invitaţie
care nu le este pe plac, în timp ce bărbaţii, într-o situaţie similară, preferă să tacă sau doar să răspundă
negativ. În altă situaţie, femeile pot interpreta tăcerea bărbaţilor ca pe o nepăsare, în timp ce bărbaţii
interpretează adesea tăcerea femeilor ca pe o acceptare sau ca pe o promisiune, cel puţin ca pe o
amânare.
O altă diferenţă devine vizibilă în relatarea unei întâmplări. S-a observat că bărbaţii tind să
fie mai lineari în relatări, de obicei precizează timpul şi locul unei acţiuni; femeile tind să dea mai
multe detalii şi să ofere mai multe informaţii decât este necesar, pe care bărbaţii le consideră o abatere
de la subiect. Femeile observă îmbrăcămintea, culorile. Au intuiţii şi nu agreează certitudinile.
(Tannen, 1990). Bărbaţii şi femeile deseori interpretează greşit discuţiile despre relaţii. Este posibil ca
femeile să exprime mai mult interes în procesele interrelaţionale şi să se simtă mai bine doar
discutându-le. Bărbaţilor cărora le place să rezolve probleme este probabil să nu le placă să discute
ceva referitor la o problemă care nu are neapărată nevoie de rezolvare. (Martin, 2008, p. 24). Bărbaţii
preferă să încheie o discuţie dificilă spunând „vorbim altădată”, iar femeile insistă: „vorbim acum, de
ce altădată?”. Bărbatul vrea să amâne deciziile dintre parteneri, femeile vor să ştie când se vor
căsători, bărbaţii apelează frecvent la pronumele personal eu, femeile se simt bine cu pluralul noi.
În Living Language, George Keith şi John Shuttleworth (p. 222) sunt de părere că femeile
vorbesc mai mult decât bărbaţii, vorbesc chiar prea mult, sunt mult mai politicoase, sunt ezitante, se
plâng şi cicălesc, pun mai multe întrebări, se susţin unele pe altele, sunt mult mai cooperante. Bărbaţii
înjură mai mult, nu vorbesc despre emoţii, vorbesc mai mult despre sport, vorbesc despre femei şi
maşini în acelaşi fel, se insultă reciproc frecvent, sunt competitivi în conversaţie, domină conversaţia,
vorbesc cu mai multă autoritate, dau mai multe comenzi, întrerup conversaţia mai des.
Robin Lakoff, în 1975 a publicat o cercetare asupra limbajului femeilor: Language and
Woman's Place. Într-un articol, Woman's language, ea a consemnat o serie de expresii de bază care ar
defini limbajul femeilor. Printre acestea:
 Îngrădirea: folosirea sintagmelor „cam aşa”, „un fel de”, „se pare că”, etc
 Folosirea formulelor politicoase: „Vă deranjează dacă…”, „Aş aprecia dacă …”,
„… dacă nu te deranjează”
 Vorbirea cu sublinirea de intonaţie pentru cuvintele: deci, foarte, chiar
 Folosirea adjectivelor: divin, drăguţ, adorabil, etc.

7
 Folosirea hipercorectă a gramaticii şi pronunţie, alături de enunţarea clară.
 Folosirea citărilor directe: bărbaţii cel mai adesea parafrazează.
 Folosirea unui lexicon special: femeile folosesc mai multe cuvinte pentru
obiectele culorate, iar bărbaţii pentru activităţile sportive.
 Folosirea intonaţiei pentru întrebări în discursuri declarative: femeile fac
declaraţii prin ridicarea vocii la sfârşitul declaraţiei dorind să exprime
incertitudinea.
 Folosirea imperativelor: de ce, cum, unde, care, ce, (De ce nu deshizi uşa?)
 Vorbire mai puţin fluentă.
 Folosirea accentuată a calificărilor: de exemplu, „Eu cred că…”
 Se scuză mai adesea: de exemplu, „Îmi pare rău, dar eu cred că …”
 Folosirea construcţilor modale: cum ar fi poate, ar trebui, trebuie, „N-ar trebui să
oprim căldura?”
 Folosesc comenzi şi cereri directe: de exemplu, „Vai, este cam rece aici, nu?” – o
cerere clară să se dea drumul la căldură sau să se închidă geamul.
 Folosesc mai multe cuvinte întăritoare: în special atât şi foarte (de exemplu,
„Sunt atât de fericită că ai venit!”).
 Lipsa umorului: femeile nu spun de obicei cu succes glume şi adesea nu înţeleg
gluma.

La acestea putem adăuga observaţii specifice spaţiului cultural românesc:


- Femeile simt nevoia să se facă deosebire între statutul de doamnă şi domnişoară.
- De regulă, pe bărbaţi nu-i deranjează expresia „Ce spui, mă?”, dar supără, pe bună
dreptate, formula adresată femeilor „Ce spui, fă?
- Când este vorba despre defectele părinţilor, abundă trimiterile la soacră şi nu la socru.
- Înjurăturile trimit de regulă la organul sexului feminine.
- Pare firesc ca bărbatul să nu fi fost virgin la căsătorie, dar cresc pretenţiile când este
vorba de sexul feminin.
- Bărbatul adulterin are câteva denumiri, în timp ce femeia, în situaţie similară, are
excesiv de multe denumiri.
- Femeia blondă este ironizată, dar aceeaşi culoare la bărbat nu înseamnă aproape nimic.

8
- Adjectivul gospodină este peiorativ pentru o femeie, dar este onorabilă varianta
gospodar pentru bărbat.
- Dacă nou-născutul este băiat totul este în regulă, dacă este fată, se adaugă o apreciere
gen: sunt bune şi fetele, sănătoase să fie.
- Bărbaţii pot fuma pe stradă, femeilor „nu le stă frumos.”
- Când nu convin argumentele femeilor, pare normal să fie trimise la cratiţă.
- Femeile nu vorbesc, ele dau din gură sau din cleanţă.
Nici proverbele românilor nu sunt mai îngăduitoare cu femeile:
- Fusta femeii, faşa dracului.
- Femeia e scula dracului.
- Femeia frumoasă este pagubă la casă.
- Femeia nebătută e ca moara neferecată.
- Femeia numai după urs nu se duce.
- Femeia judecă pe dracu şi-l scoate dator.
Stilul conversaţiei
A face complimente este un ritual obişnuit, mai ales în rândul femeilor. Lingvista
Janet Holmes a descoperit că femeile fac mai multe complimente decât bărbaţii
(„Anthropolocial Linguistics” vol. 28/1986). Bărbaţii însă, deşi doresc să fie apreciaţi,
evită să pună întrebări de genul „Ce părere ai de prezentarea mea?” sau „Ţi-a plăcut
articolul pe care l-am scris?”, din teama de a nu declanşa o critică nedorită sau să nu li se
pună şi lor întrebări similare.
Şi în această situaţie, o explicaţie s-ar putea găsi în felul în care şi-au petrecut
tinereţea şi adolescenţa. În grupurile în care cresc, băieţii abia aşteaptă prilejul de a jigni
pe cineva şi de a fi într-o poziţie de superioritate. Dimpotrivă, unul din ritualurile pe care
le învaţă fetele este să adopte o poziţie de inferioritate, presupunând însă că ceilalţi vor fi
conştienţi de natura ritualică a acestei umiliri şi nu vor mearge până la capăt.
Aceste stiluri conversaţionale caracteristice bărbaţilor şi femeilor sunt în
dezavantajul femeilor la locul de muncă. Dacă o persoană încearcă să reducă diferenţele
şi să menţină iluzia unei egalităţi, în timp ce alta încearcă să-şi menţină poziţia de
superioritate, cea din urma va reuşi. În acelaşi timp e posibil ca persoanele care nu fac
nici un efort să se afle într-o poziţie de inferioritate să ajungă într-o astfel de situaţie.

9
Pentru că femeile acceptă rolul de persoană care are nevoie de sfaturi, bărbaţii tind să
creadă că femeile, atunci când îi întreabă ceva, ele cer de fapt un sfat sau un ajutor.
Contradicţiile verbale
A-şi cere scuze, a tempera criticile cu puţină laudă şi a-şi face complimente sunt
doar câteva ritualuri ale femeilor. Bărbaţii însă evită aprecierile reciproce referitoare la
ţinută, îmbrăcăminte sau vârsta pe care o arată. Ei se pot contrazice în problemele de
serviciu fără a desface relaţiile de prietenie dintre ei. Antropologul Phillip Whitten
numeşte acest comportament opoziţia rituală. Mulţi americani, consideră el, văd aceste
discuţii ca pe nişte lupte ritualice – adică un fel de cunoaştere prin intermediul
contradicţiilor verbale. Ei îşi prezintă ideile într-o formă sigură şi definitivă şi aşteaptă să
vadă dacă vor fi combătute. Pentru ei, a fi nevoit să-ţi aperi o idee constituie un prilej de
a-şi testa valoarea. Tot din acelaşi motiv, bărbaţii se joacă de-a avocatul diavolului,
atacând ideile colegilor, încercând să le găsească punctele slabe, testându-şi în acelaşi
timp propriile idei.
Acest stil dă rezultate bune dacă este înţeles de toţi cei din jur, dar cei care nu
sunt obişnuiţi cu el nu observă caracterul ritualic şi pot considera aceste observaţii ca un
atac direct şi le este greu să dea randament într-un astfel de mediu pe care-l consideră
conflictual. Din aceas motiv, pot deveni chiar agresivi când îşi expun ideile pentru a se
apăra împotriva unor posibile atacuri. Contradicţia verbală variază în funcţie de gradul de
cultură al organizaţiilor, dar forme ale acestui comportament se găsesc în majoritatea
grupurilor. Cine nu se simte în largul lui cu acest stil lingvistic – multe femei dar şi destui
bărbaţi – riscă să pară nesiguri de propriile idei. (Whitten, p.176 )
Cu toate acestea, pe lângă diferenţele de gen şi sex, în comunicare mai apar şi
diferenţe de la o civilizaţie la alta „Sunt diferite reguli asociate cu aceeaşi relaţie şi
aceasta poate avea diferenţe majore în ce şi cum comunică participanţii. Ca să ilustreze
influenţa mediului, M. Argyle (1981) a ajuns la următoarea concluzie după ce a studiat
mai multe diferenţe între britanici, chinezi, italieni şi japonezi: „se pare că noi punem
mare accent pe exprimarea emoţiilor, exprimarea opiniilor cu privire la subiecte intime şi
afecţiune, în comparaţie cu chinezii sau japonezii. Relaţiile apropiate de familie, de
prietenie sunt văzute ca surse de suport. Noi cerem ajutor material, împărtăşim
problemele personale şi sentimentale şi cerem sfaturi”. (Hartley, p. 93).

10
Negociind autoritatea în grupuri
În organizaţii, autoritatea formală vine din poziţia pe care o ocupă o persoană,
indiferent de sexul ei.. Dar autoritatea propriu-zisă practic se negociată zilnic. Phillip
Whitten a constatat că randamentul managerilor depinde în mare parte de priceperea de
care dau dovadă în a-şi negocia autoritatea şi de modul în care ceilalţi le susţin sau le
subminează eforturile. Felul în care statutul este reflectat în stilurile lingvistice joacă un
rol foarte subtil în crearea de lideri.
În toate companiile în care Phillip Whitten a făcut cercetări, bărbaţii i-au spus
adesea că femeile nu erau promovate, pentru un motiv foarte simplu: nu făceau faţă. În
realitate, lipsa promovării femeilor nu avea legătură cu aptitudinile şi capacităţile lor, ci
cu faptul că nu făceau eforturi să fie remarcate, ceea ce bărbaţii făceau cu prisosinţă.
Acest fapt era vizibil chiar şi în afara spaţiului de lucru: bărbaţii, tineri sau vârstnici,
stăteau de vorbă cu şefii lor, în timp ce femeile vorbeau doar între ele. Ceva mai mult:
bărbaţii şi femeile vorbesc despre realizările lor în feluri diferite, influenţaţi de mediile
diferite în care au crescut – bărbaţii sunt bine văzuţi dacă îşi etalează realizările, iar fetele
dacă şi le ascund. Stilurile lingvistice specifice bărbaţilor îi avantajează când vine vorba
de negocierea autorităţii.
Un alt element lingvistic care variază în funcţie de statutul şi importanţa persoanei
îl reprezintă vorbitul pe ocolite – tendinţa de a spune lucrurile mai subtil. Această
pornire diferă de la o cultură la alta şi poate duce la neînţelegeri, dacă vorbitorii îl înţeleg
şi îl folosesc diferit. Se spune că americancele sunt mai subtile decât americanii dar, de
fapt, toţi sunt la fel de subtili în anumite situaţii – doar că nu se manifestă la fel. Lăsând
deoparte diferenţele culturale, etnice, religioase şi individuale – femeile sunt subtile mai
ales când sunt nevoite să dea ordine, ceea ce e foarte normal, având în vedere că femeilor
nu le place să facă pe şefele, iar bărbaţii devin subtili când e vorba să-şi admită greşelile
sau slăbiciunile, ceea ce este, din nou, foarte normal, din moment ce bărbaţii nu-i
stimează pe cei aflaţi într-o poziţie de inferioritate. (Whitten, 2001, p.176). În general
femeile participă activ la discuţiile în grupuri de femei, dar se fac foarte rar auzite la
întrunirile unde participă un număr mare de bărbaţi. Pe de altă parte, sunt şi femei care
adoptă acest stil mai răspândit în rândul bărbaţilor, dar acestea riscă să fie considerate
prea agresive. (Whitten, p. 176). Astfel stând lucrurile, se impune ca în grupuri şi în

11
organizaţii, cunoscând aceste diferenţe de comunicare, să se ia în calcul faptul că nu cel
care este mai puternic, mai vorbăreţ şi mai capabil să întreţină relaţii cu şeful este, în mod
obligatoriu, şi cel mai competitiv.
Concluzii
Diferenţele de sex nu pot fi contestate. Ele sunt rezultatul natural al naşterii, în
urma căreia fiecare este băiat sau fată. Familia este prima care cultivă şi ajută dezvoltarea
acestor diferenţe de sex. Apoi, primele grupuri în care interacţionează copiii şi
adolescenţii contribuie în mod esenţial la întărirea diferenţelor şi la formarea anumitor
obiceiuri şi deprinderi. Difereţele de sex nu pot fi suprapuse peste diferenţele de gen.
Genul depinde de anumite trăsături de caracter, de educaţie de cultură. Aceste diferenţe
nu sunt la fel de vizibile şi nu pot îndreptăţii aprecieri de valoare şi nu justifică
discriminarea. Diferenţele de sex şi de gen se manifestă pregnant în procesul comunicării
şi al stilurilor de abordare. Ele au caracter cultural şi manifestările depind de nivelul de
cultură, de tradiţie şi de opţiunile personale.

Bibliografie

Parlamentul European, Rezoluţia din 27 septembrie 2007 privind egalitatea dintre femei
şi bărbaţi în Uniunea Europeană - 2007 (2007/2065(INI), in Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene RO 28.8.2008.

Andrei, Petre, Sociologie generală, Ediţia a IV-a, Iaşi, Polirom-Fundaţia academică


„Petre Andrei”, 1997.

Argyle, M., A. Furnham, and E.J.A. Graham, Social Situations, Cambridge University
Press, 1981.

Cashdan, Elisabeth, “What De Women Want”, in Anthropology. Contemporany


Perspectives, Needham Heights, Allyn Bacon, 2001.

Chodorow, Nancy Julia, The Power of Feelings: Personal Meaning in Psychoanalysis,


Gender, and Culture , Yale University Press, 2001.

Dewey, John, Democracy and Education, [1916]. Edited by Reginald D. Archambault.


Chicago: University of Chicago Press, 1990.

Giddens, Anthony, Sociologie, Bucureşti, Editura BIC-All, 2001.

12
Hall, Edward, The Hidden Dimension, New York, Editura Doubleday & Co., 1966.

Hartley, Peter, Interpersonal Comunication, Routledge, London, 1995.

Holmes, Janet, “Compliments – compliment responses in New Zealand English”, in:


Anthropological Linguistics, 1986, nr. 28: 484–508.

Korzybsky, Alfred, Manhood of Humanity: The Science and Art of Human Engineering,
[1921], 2004.

Lakoff, Robin, Language and Woman's Place, New York: Harper & Row, [1975] 1995.

Martin, Judith N., Thomas K. Nakayama, Intercultural Communication in Contexts,


Blackwell Publishing Ltd, 2008.

Whitten, Phillip, Anthropology. Contemporary Perspectives, Allyn and Bacon, 2001.

Holmes, Janet (1986): “Compliments – compliment responses in New Zealand English”,


in: Anthropological Linguistics 28: 484–508.

13