Paralelă între „Luceafărul” si „Noapte de decembrie”

Mihai Eminescu este cunoscut ca fiind ultimul mare romantic european, în timp ce Al.
Macedonski este teoreticianul simbolismului („Poezia viitorului”). Culmea creaţiei eminesciene
este poemul filosofic “Luceafărul”, iar opera cea mai cunoscută a lui Macedonski este “Noapte
de decemvrie”.
Predecesor al simbolismului, Eminescu a evoluat de la elementele romantice la cele
clasice, iar rezultatul este o creaţie ce-l propulsează între marii creatori ai literaturii universale.
Macedonski este cel care a pus bazele simbolismului în literatura romana; chiar dacă el a susţinut
principiile şi caracteristicile acestui nou curent literar, opera sa rămâne tributară în mare măsură
curentelor literare pe a căror înecare se ridică simbolismul. Poeziile sale includ elemente clasice,
romantice şi parnasiene, de aceea ele nu pot fi considerate tipic simboliste.
Din punct de vedere al genezei se poate observa faptul ca Eminescu porneşte de la
propria sa viaţa, pe care o ridica la rangul de simbol, în timp ce la Macedonski, poezia lui,
reprezintă arta poetica pentru lirica sa.
Eminescu are ca punct de plecare basmul “Fata din gradina de aur”, cules de către
germanul R. Kunisch din Muntenia. Mai târziu, Eminescu va valorifica acest basm, prelucrându-l
şi transformându-l într-un cântec liric cuprinzător, în care vechea poveste devine pretextul
alegoric al unei meditaţii romantice asupra geniului, după cum afirma însuşi poetul “ Aceasta e
povestea. Iar înţelesul alegoric ce i-am dat este ca, dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele
lui scapă de noaptea uitării, pe de alta parte aici pe Pământ nici e capabil a ferici pe cineva, nici
capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc. Mi s-a părut că soarta Luceafărului
din poveste seamănă mult cu soarta geniului pe Pământ şi i-am dat acest înţeles alegoric.”.
Acesta propune de asemenea meditaţii asupra condiţiei generale a omului ca fiinţa antinomica,
sfâşiată de contradicţii adânci. În această poezie elementele de hipotext folcloric se îmbină ce
altele culturale, filozofice, mitologice şi autobiografice. Eminescu preia concepţia despre geniu şi
omul comun, aflaţi în sfere diferite şi despărţiţi de trăsături antinomice, de la A. Schopenhauer.
“Noapte de decemvrie” are la baza poemul în proza “Meka şi Meka”, în care
Macedonski prelucrează o veche legendă orientală despre un tânăr care transformă îndemnul
tatălui sau într-un principiu moral, pe care îl va respecta cu sfinţenie, chiar cu preţul propriei sale
vieţi. După câţiva ani, poetul reia tema poemului sau şi îi lărgeşte simbolurile, ajungând astfel să
scrie cea mai valoroasa poezie din ciclul “Nopţilor”
La Eminescu condiţia omului superior este una dinainte stabilită, pe când la Macedonski
geniul urmează drumul cel drept, are o conduită ireproşabilă şi reuşeşte să doboare toate
obstacolele ce îi apar în cale, pentru a-şi atinge ţelul.
Ca şi structură, poemele sunt divizate pe secvenţe narative. “Luceafărul'' este alcătuit din
patru tablouri. În primul este prezentă întâlnirea dintre fata de împărat şi Luceafăr , avem de-a
face cu interferenţa planurilor (astral şi terestru), iar tonul este solemn, grav. În cel de-al doilea
tablou ni se dezvăluie idila dintre Cătălina şi Cătălin, planul este strict teluric, tonul este familiar.
În a treia parte se prezintă zborul intergalactic, tonul este grav, iar planul este cosmic. Ultimul
tablou ne arată deznodământul poemului şi anume împlinirea iubirii în planul terestru şi revelaţia
Luceafărului în cel cosmic. “Noapte de decemvrie” este divizată în trei părţi şi anume: condiţia
austeră a poetului în lumea ostilă “Poetul, alături, trăsnit stă de soartă.../Iar geniu-i mare e-
aproape un mit...”, inspiraţia care îi favorizează evadarea în exotic "Dar scrumul sub vatră,
deodată, clipeşte/... O flacără vie pe coş izbucneşte/... Şi flacăra spune:... Aduc inspirarea", şi
alegoria asupra condiţiei omului de geniu: "Şi el e emirul, şi toate le are.../ E tânăr, e farmec, e
trăsnet, e zeu.".
La Eminescu, Luceafărul simbolizează geniul în permanenta căutare a absolutului, care
tentează cunoaşterea prin eros. Pentru el dragostea este o enigmă, pe care doreşte să o dezlege.
Acesta este motivul care îl face să se ducă la Demiurg pentru a devenii muritor. Totuşi Demiurgul
refuză coborârea Luceafărului de la statutul de nemuritor, deoarece transformandu-l într-un
simplu muritor, acesta s-ar nega pe sine, şi şi-ar nega întreaga creaţie. Superficialitatea omului
comun este subliniată prin renunţarea Cătălinei la aspiraţia ei către absolut în favoarea împlinirii
în plan uman, prin iubirea lui Cătălin. Luceafărul devine conştient de acest lucru şi are o revelaţie
asupra condiţiei sale, prilej cu care Eminescu critică societatea contemporană lui "Trăind în
cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece/ Ci eu în lumea mea ma simt/ Nemuritor şi rece.".
La Macedonski, emirul este simbolul omului superior, al capacităţii de a rămâne ferm pe
drumul ales, de a face faţă tuturor obstacolelor ce apar în drumul sau. El ne este prezentat ca
fiind un om realizat din punct de vedere material, dar care simte chemarea Mekăi ”Dar zilnic se
simte furat de-o visare/ Spre Meka se duce cu gândul mereu/... Spre Meka-l răpeşte credinţa-
voinţa/ Cetatea prea sfantă îl cheama în ea,/ Îi cere simţirea, îi cere fiinţa/ Îi vrea frumuseţea-tot
sufletu-l vrea”. Poetul a creat în antiteză cu emirul personajul cerşetorului, care este simbolul
omului comun, a cărui viaţă este caracterizată de compromisuri care au menirea de a îi face
existenţa mai uşoară. În final, omul de geniu care alege drumul cel drept pierde în faţa existenţei
comune, în timp ce impostorul, cel care alege calea ocolită, triumfă.
În poezia “Luceafărul” elementele genului epic se îmbină cu elementele genului dramatic şi
cu elementele genului liric, această îmbinare de genuri fiind specifică romantismului. Prezenţa
naratorului, existenta formulei de introducere “A fost odată”, relatarea la persoana a treia,
existenţa personajelor, climaxul, numarul mare de verbe se datorează formei narativ dramatice a
poemului. Cu toate acestea “Luceafărul” este o poezie lirică, în care schema epică este doar
cadrul, iar personajele şi întâmplările sunt simboluri lirice, metafore, în care sunt sintetizate
atitudini morale şi idei filozofice.
Pentru Macedonski, poezia reprezintă mântuire, iar “Arhanghelul de aur” este cel care îi
reda poetului tinereţea şi încrederea in arta, transformând astfel “Noapte de decemvrie” într-o
artă poetică.
“Luceafărul” este o poezie ce se încadrează în romantism datorită interferenţei genurilor,
a temelor şi a motivelor specifice acestui curent literar. Totuşi apar şi elemente clasice, cum ar fi
simetria realizată prin dispunerea părţilor I si IV şi prin reaşezarea, in ultima parte, a tuturor
elementelor la locul lor.
Prin temă şi “Noapte de decemvrie” aparţine tot romantismului, însă aspectele secundare
sunt clasice datorita ultimelor versuri, care constituie “cheia” poemului. Cu toate acestea în
poezie se întâlnesc şi elemente simboliste, cum ar fi : versificaţia, muzicalitatea, culorile (“albă e
camera moartă”, “ce galben si roz ce palpită”), sinestezia, refrenele (“Şi nicio schinteie in ochiu-
adormit”, “Şi luna-l priveşte ci ochi oţelit”, “Făptura de humă de mult a pierit”).
Ambele poeme au caracter alegoric, propunând situaţi şi personaje simbol, iar omul de
geniu se regăseşte în două ipostaze: Hyperion dornic de cunoaştere şi emirul însetat de absolut,
presentaţi in antiteză cu oamenii de rând cum ar fi Cătălina, respectiv cerşetorul.
"Luceafărul" este alcătuit din 98 de catrene, rima este încrucişată, ritmul iambic, iar
măsura de şapte- opt silabe." Noapte de decemvrie" este formată din sextine, rima nu intră în
tiparul clasic, iar ca ritm dominant întâlnim amfibrahul.
Afirmaţii ale unor mari comentatori ai operelor scriitorilor români devin încă o probă a
valorii textelor discutate. Astfel, Mircea Eliade afirma: “Poemul lui Eminescu, "Luceafărul",
este considerat de critici una dintre cele mai frumoase creaţii din poezia europeană a secolului al
XIX- lea, prezintă drama eternă a geniului care atinge nemurirea, dar niciodată nu poate cunoaşte
norocul terestru; acţiunea acestui poem se desfăşoară parte într-un cadru cosmic, parte într-un
castel legendar romanesc. Este scris într-un minunat ritm popular, dar imposibil de imitat.”.
Astfel el susţine unicitatea si frumuseţea fără egal a poemului eminescian, dar subliniază şi tema
poeziei. Despre "Noapte de decemvrie" A. Marino spunea: “Ea simbolizează drama geniului,
într-o evocare de mari incandescenţe, reprezentativă pentru întreaga concepţie a poetului şi,
poate, şi mai mult, pentru drama propriei sale existenţe, fascinată de vis, himeră şi ideal,
irealizabil ca orice absolut...”, sugerând astfel locul privilegiat al acestei poezii în creaţia
macedonskiană şi sintetizând în mod impresionant o temă obsesivă a poetului.
Chiar dacă aparţin unor curente literare diferite, chiar opuse, cele două poeme propun
aceeaşi temă şi anume condiţia omului de geniu, însă aceasta este prezentată diferit prin stilul
caracteristic fiecărui poet. Dacă Eminescu preferă retragerea din lume în sfera idealurilor înalte,
de unde poate contemplă cu răceală deşertăciunea vieţii omeneşti, Macedonski preferă filozofia
vitalistă care constă în aprecierea ca viaţa înseamnă o lupta neîntreruptă pentru atingerea oricărui
ţel, chiar dacă uneori obiectivul propus nu poate fi atins.

Bibliografie:
 Dicţionar antologic de prozatori (Editura NICULESCU, Bucureşti, 1998)
 Scriitori români (Editura ŞTINŢIFICĂ SI ENCICLOPEDICĂ, Bucureşti, 1978)
 Literatura Romană (Editura Nomina, 2007)

Propunător: Crişu Andrada

Clasa a 11-a F
Colegiul Naţional „I. Creangă” - Bucureşti