IGIENA RADIAŢIILOR

Radiaţiile, constituenţi permanenţi ai mediului ambiental natural sau

antropic, reprezintă o categorie importantă de factori de condiţionare a stării de
sănătate a comunităţilor umane.
Prin interacţiunea cu organismul uman, radiaţiile pot determina efecte
sanogene sau patogene, dar de această potenţialitate dispun numai radiaţiile
absorbite. Intensitatea efectelor biologice determinate la nivelul diferitelor
structuri ale organismului uman este dependentă, în primul rând, de energia
radiaţiilor.
Din punct de vedere fizic, radiaţiile se caracterizează prin trei parametri:
energie
frecvenţa
lungime de undă (invers proporţională cu frecvenţa).
Intensitatea acţiunii biologice specifice asupra structurilor vulnerabile este
dependenţa de frecvenţa radiaţiilor şi implicit de energia acestora (cu cât
frecvenţa este mai mare, cu atât cuanta de energie purtată este mai ridicată).

RADIAŢIILE IONIZANTE
- Caracterizarea radiaţiilor ionizante
Expunerea organismului uman la acţiunea radiaţiilor ionizante poate fi urmată
de apariţia unor efecte biologice dependente de caracteristicile acestora:
capacitatea de penetraţie, respectiv de capacitatea de ionizare.
Capacitatea de penetrare a radiaţiilor ionizante
Radiaţiile ionizante corpusculare au o capacitate de penetraţie redusă:
radiaţiile  pot strabate doar distanţe foarte mici, aproximativ 0,1
mm în aer sau ţesuturi, cea mai mare parte dintre ele fiind reţinute în
stratul cornos al pielii;
radiaţiile  au o capacitate de penetrare care nu depaşeşte de
regula 2 cm ( doar cele din categoria  dure pot penetra pana la cca.
8 cm), astfel că majoritatea lor pot produce leziuni doar la nivelul
ţesutului cutanat.
Spre deosebire de radiaţiile corpusculare, radiaţiile ionizante electromagnetice
au o foarte mare capacitate de penetraţie, ele pot strabate întreg corpul, şi ca
urmare pot fi reţinute în diferite ţesuturi în funcţie de densitatea acestora.
Riscurile biologice generate de expunerea la radiaţiile ionizante:
radiaţiile  şi radiaţiile  au nocivitate maximă în contextul
iradierii interne (pătrunderea radionuclizilor în organism prin inhalare sau
ingestie);

1
 radiaţiile electromagnetice ionizante (X si ) determină efecte
nocive de intensitate maximă în situaţia iradierii externe, prin expunerea
parţiala sau totala a corpului la radiaţia exterioară.
Sursele de radiaţii ionizante
Sursele de radiaţii ionizante sunt clasificate în două mari categorii:
NATURALE şi ANTROPICE, care determină iradierea naturală sau iradierea
antropică a factorilor ambientali şi a organismului uman. 0rganismul uman
poate recepta variate doze de radiaţii ionizante prin iradiere externă (de la surse
din afara corpului uman - aer, sol) sau prin iradiere internă (de la radionuclizii
pătrunşi în organism prin inhalare sau ingestie).
Sursele naturale de radiaţii ionizante sunt reprezentate de radiaţiile
cosmice şi de radiaţiile telurice (terestre). Acestea pot determina iradierea
externă (radiaţiile gamma terestre) sau iradierea internă, în cazul pătrunderii în
organismul uman prin inhalarea sau ingestia unor radionuclizi naturali
ambientali.
Sursele de expunere la radiaţii ionizante
Radiaţiile cosmice
Din punctul de vedere al iradierii populaţiei, în contextul situaţional
cotidian, radiaţiile cosmice nu constituie un factor de risc major deoarece
nivelul expunerii este de aproximativ 27 x 10 -5 sievert pe an (în medie 10-12%
din fondul radioactiv natural).
Eventuale riscuri pentru sănătate pot fi generate de zborurile la foarte
mare altitudine, inclusiv cele cosmice.
Utilizarea mijloacelor de transport aeriene, în funcţie de latitudinea,
altitudinea şi durata croazierei, poate determina creşterea moderată a dozei de
radiaţii ionizante cosmice receptate de organismul uman, dar de regula aceasta
nu depăşeşte câteva zeci de micro gray .
Riscul expunerii la doze mai mari de radiaţii cosmice este menţionat în
zborurile cosmice, mai ales în momentul traversării centurilor Van Allen.
Centurile Van Allen (interioară şi exterioară) sunt zone circulare care
înconjoară Pământul, în care intensitatea radiaţiilor ionizante cosmice este
deosebit de mare datorită reţinerii protonilor şi a neutronilor sub acţiunea
câmpului magnetic terestru. Centura interioară, a cărei localizare variază de la
câteva sute la câteva mii de km, este formată din protoni, iar cea exterioară,
extinsă de la 20 000 la 60 000 km, este alcătuită din electroni.
Radiaţiile terestre
Toate formaţiunile geologice de pe Pământ conţin cantităţi variate de
substanţe radioactive naturale (radionuclizi naturali) a căror vârstă corespunde
vârstei geologice a Pământului.
Aceşti radionuclizi pot acţiona asupra organismului uman prin două
circumstanţe de expunere: iradiere externă şi iradiere internă

2
 IRADIEREA EXTERNĂ este produsă de radiaţiile gamma emise în
timpul dezintegrării radionuclizilor primordiali sau a descendenţilor acestora.
Intensitatea expunerii depinde de concentraţia elementelor radioactive din
scoarţa terestră, fiind mai mare în teritoriile în care există depozite naturale mai
mari de uraniu şi thoriu, unde predomină rocile bazaltice şi şisturile.
IRADIEREA NATURALA INTERNĂ este consecinţa pătrunderii în
organismul uman a elementelor radioactive din sol pe două căi:
prin ingestia radionuclizilor primordiali telurici prin
intermediul apei sau a alimentelor. Amploarea riscului datorat consumării
produselor alimentare (cereale, legume rădăcini, lapte, carne, peşte) poate
fi amplificat prin concentrarea elementelor radioactive în urma
parcurgerii verigilor lanţului trofic;
prin inhalarea gazelor radioactive - radon şi thoron -
provenite din sol, a căror concentraţie este crescută îndeosebi în minele
de minereu radioactiv sau cele de mare adâncime, dar şi locuinţele şi
clădirile situate deasupra pivniţelor sau spaţiilor tehnice insuficient
ventilate. Concentraţia atmosferică a radonului din asemenea spaţii
limitate depăşeşte pe cea din atmosfera liberă.
În organismul uman radionuclizii telurici se distribuie inegal:
 cei pătrunşi pe calea digestivă se acumulează cu predilecţie în
ţesutul osos
 în timp ce gazele radioactive şi produşii lor de filiaţie se
cumulează în ţesutul pulmonar.
O variantă a iradierii naturale o constituie iradierea naturală modificată
tehnologic, reprezentată de iradierea provocată de materialele naturale supuse
unor prelucrari tehnologice care le-au crescut radioactivitatea:
arderea cărbunelui pentru producerea de energie
cenuşa de la centralele termoelectrice utilizată la fabricarea
cimentului şi a betonului
arderea petrolului în centralele electrice
folosirea rocilor fosfatice de origine sedimentară pentru
obţinerea îngrăşămintelor complexe 
Pentru populaţie, riscul iradierii suplimentare apare prin
consumarea produselor alimentare cultivate pe terenurile fertilizate cu
îngrăşăminte chimice fosfatice sau datorită depozitării fosfogipsului
(deşeu rezultat în urma procesului de obţinere a îngrăşămintelor fosfatice,
caracterizat printr-un conţinut de radiu-226 de 10-15 ori mai mare decât
în sol);
utilizarea apelor geotermale pentru încălzirea locuinţelor, ca
apă menajeră, în unele procese semiindustriale (topitul inului şi a cânepei)
sau ca factor terapeutic balneoclimateric.

3
Sursele antropice de radiaţii ionizante
Utilizarea radiaţiilor ionizante în numeroase activităţi industriale,
medicină sau cercetare ştiinţifică a determinat creşterea radioactivităţii factorilor
de mediu şi a riscurilor pentru sănătatea comunităţilor umane.
În funcţie de circumstanţele de expunere, IRADIEREA ANTROPICĂ
poate fi :
 ocupaţională (profesională)
 non-ocupaţională (neprofesională).
Expunerea ocupaţională
Expunerea ocupaţională se produce în anumite activităţi profesionale care
implică contactul cu diferite surse de radiaţii ionizante:
industrie - extragerea minereurilor radioactive, obţinerea
combustibilului nuclear şi a energiei electro-nucleare, producerea fertilizanţilor
fosfatici, extracţia ţiţeiului şi a gazelor naturale, arderea combustibililor fosili,
densimetria şi defectoscopia non-distructivă, extragerea apei de la foarte mare
adâncime, tratarea sau reciclarea deşeurilor radioactive, sistemele de
semnalizare non-electrică;
medicină - imagistică (radioscopii, radiografii, tomografie
computerizată), medicină nucleară (diagnostic cu izotopi radioactivi),
radioterapia afecţiunilor neoplazice, sterilizarea produselor hematologice;
cercetare - obţinerea markerilor radioactivi, fizică atomică, analize
prin activare radioactivă, tehnici de datare cu carbon-14 sau potasiu-40 (pentru
determinarea vârstei unor materiale sau specii biologice).

Expunerea non-ocupaţională
Pentru comunităţile umane, principalele modalităţi de expunere la
radiaţiile ionizate sunt iradierea medicală în scop diagnostic sau terapeutic,
unele aparate sau instalaţii de uz casnic şi poluarea radioactivă a factorilor de
mediu.
Pentru populaţie, cea mai importantă sursă de expunere este iradierea
medicală. Mărimea riscului datorat procedeelor medicale care implică surse de
radiaţii este condiţionată de intensitatea dozei receptate (mai mare în timpul
radioscopiilor), zona iradiată (măduva hematopoetică şi gonadele au
radiosensibilitate mai mare), vârsta (mai mare la copii) sau starea fiziologică
(riscul este mai mare în perioada de sarcină).
Dintre aparatele de uz casnic care pot constitui surse de expunere non-
ocupaţională la radiaţiile ionizante cele mai frecvente sunt: receptoarele TV şi
unităţile display ale computerelor personale (datorită excitării cu electroni a
ecranului); detectoarele de fum; becurile de iluminat cu perioada de utilizare
îndelungată sau arderea combustibililor fosili pentru încălzire sau prepararea
alimentelor.

4
Alte posibile modalităţi de contaminare radioactivă a factorilor ambientali,
inclusiv a surselor de apă şi alimentelor, sunt experimentarea armelor nucleare
şi accidentele de la centralele atomo-electrice.
Efectele biologice ale radiaţiilor ionizante
Interacţiunea radiaţiilor ionizante cu materia vie, prin transferul energiei
substratului iradiat, determină apariţia unor structuri chimice ionizate, care
generează variate efecte biologice.

Mecanismele producerii efectelor biologice

Pentru explicarea mecanismului de producere a efectelor biologice ale
radiaţiilor ionizante, au fost propuse două teorii, respectiv teoria ţintei şi teoria
radicalilor liberi.
Teoria ţintei (teoria acţiunii directe) postulează că există anumite elemente,
eventual structuri celulare, asupra cărora acţionează radiaţiile ionizante,
producând lezarea sau chiar distrugerea celulei. Studiile de radiobiologie
sugerează ca elementele cu cea mai mare sensibilitate sunt acizii nucleici.
Se estimează că, pentru afectarea celulei, sunt necesare minimum 15-20 ionizari
la nivelul structurilor sensibile, fenomenul fiind mai evident în timpul mitozei
nucleului celular.
Teoria radicalilor liberi (teoria acţiunii indirecte) consideră că efectele
radiaţiilor ionizante nu sunt consecinţa interacţiunii lor nemijlocite cu structurile
sensibile, ci sunt intermediate de radicalii liberi rezultaţi în urma radiolizei apei
(radicalul hidroxil HO si hidroxiperoxidic HO2). Efectele biologice apar în
condiţiile depăşirii eficienţei sistemelor fiziologice de neutralizare a radicalilor
liberi (superoxid dismutaza şi sistemul reducător glutation-peroxidaza), iar
intensitatea lor depinde de cantitatea de radicali liberi formaţi.
Din punct de vedere al radiosensibilităţii diferitelor structuri ale
organismului, cele mai vulnerabile sunt celulele caracterizate printr-o rată de
multiplicare mare şi un grad mic de diferenţiere (celulele limfoide, mieloide,
epiteliale, de reproducere), dar şi celulele foarte diferenţiate (celulele nervoase).
În funcţie doza de radiaţii ionizante receptată de structurile biologice şi efectul
biologic rezultat, cercetările de radiobiologie au evidenţiat doua tipuri de relaţii
posibile: relaţia liniară şi relaţia tip sigmoidal.
Relaţia liniară (doza fără prag) postulează următoarele:
orice doză de radiaţii ionizante poate produce leziuni celulare;
intensitatea efectelor nocive este proporţională cu doza receptată;
sunt excluse orice posibilitate de reparare a leziunilor.
Această relaţie explică apariţia lezarea celulelor somatice (apariţia degenerărilor
celulare maligne) şi a celulelor germinale (efecte asupra descendenţilor).
Relaţia tip sigmoidal (doza cu prag) conform căreia:
lezarea structurilor iradiate apare numai după depăşirea unei
anumite doze („doza prag”), sub care nu apare nici un efect nociv;
5
 sunt posibile şi eficiente fenomenele reparatorii a leziunilor
produse;
dozele receptate ulterior se cumulează parţial.
Relaţia „doză cu prag„ explică apariţia modificărilor radiobiologice din boala
de iradiere acuta şi cronică (efectele somatice conturate).
Forme de manifestare a efectelor biologice
Interacţiunea radiaţiilor ionizante cu materia vie poate genera consecinţe
variate, care pot fi clasificate în două mari categorii de manifestări: precoce şi
tardive.
Manifestările precoce sunt reprezentate de efectele somatice care apar
după un interval scurt de la iradiere. Interesează numai persoana expusă şi
apariţia lor poate fi anticipată în funcţie de doza receptată de organismul sau
ţesutul iradiat. Deoarece sunt expresia efectelor tip sigmoidal (doza cu prag),
intensitatea şi gradul de reversibilitate sunt dependente de mărimea dozei
absorbite.
Manifestările tardive apar după intervale de timp variabile, de câteva luni
până la câţiva ani, de la expunere. Sunt considerate efecte stochastice, care se
produc întâmplător, iar probabilitatea statistică a frecvenţei de manifestare scade
odata cu doza receptată.
Efectele somatice precoce sunt manifestări generate de expunerea externă
la doze unice sau repetate în timp scurt, care diferă în funcţie de mărimea zonei
iradiate - iradierea întregului corp sau iradierea anumitor zone corporale.
Iradierea externă a întregului corp cu doze sub 2 Gy produce astenie,
stare generală de rău şi greţuri, care apar la 3-6 ore de la expunere, însoţite de
modificări hematologice (leucopenie prin lezarea seriei limfoide şi mieloide). În
general, tulburarile se remit după 24 ore.
Expunerea organismului, într-un timp scurt, la doze mai mari de 2 Gy
determină boala acută de iradiere cu evoluţie în trei faze:
faza prodromală caracterizată prin adinamie, inapetenţă, stare
generală alterată, eventual obnubilare;
faza de remisiune a cărei durată este invers proporţională cu
mărimea dozei receptate de organism;
perioada de stare care, în funcţie de doză, are trei forme de
manifestare (sindroame): sindrom hematologic în cazul expunerii la doze de 2-
10 Gy; sindrom gastrointestinal la iradieri egale sau mai mici de 4 Gy şi
sindrom nervos central, dacă doza absorbită este mai mare de 10 Gy.
Sindromul hematologic debutează cu anorexie, greţuri, vărsături şi stare
de apatie, simptome care ating apogeul în 6-12 ore. Urmează faza de remisiune
de 24 până la 36 ore în care simptomele dispar complet. În timpul perioadei de
aparentă sănătate debutează procesul de distrugere, uneori ireversibilă, a
sistemului hematopoetic mieloid şi limfoid. Se manifestă prin limfopenie,

6
neutropenie, anemie şi trombocitopenie, urmate de hemoragii, dezechilibre
electrolitice şi creşterea susceptibilităţii la infecţii.
Uneori, prin lezarea marcată a timusului şi a plăcilor Payer apare
imunosupresia gravă, care poate contura sindromul imunologic asociat.
Sindromul gastrointestinal este dominat de greţuri, vărsături şi diaree care
produc deshidratarea marcată, reducerea volumului plasmatic , colaps vascular
şi moarte.
Iniţial, sindromul gastrointestinal este consecinţa toxemiei datorate
necrozei tisulare, pentru ca ulterior să fie perpetuat prin atrofia progresivă a
mucoasei tractului gastrointestinal. În stadiile avansate, denudarea vilozităţilor
intestinale determină plasmoragie masivă în lumenul intestinal.
Decesul survine în 3-10 zile prin plasmoragie şi septicemie cu floră
intestinală proprie, probabilitatea acestuia fiind proporţională cu doza receptată:
sub 2 Gy mai redusă, sub 4 Gy aproape 50% din persoanele iradiate decedează,
iar la iradieri de 5-10 Gy şansa de supravieţuire este practic nulă.
Sindromul nervos central (neuropsihic) apare în cazul expunerii
organismului într-un timp scurt la doze extrem de mari (peste 10 Gy), condiţie
întâlnită numai în situaţii speciale cum sunt accidentele nucleare majore.
Asemenea contexte situaţionale vizează operatorii şi formaţiunile de
intervenţie (pompieri şi „lichidatori „) din unităţile nucleare şi numai arareori
grupuri populaţionale din imediata vecinătate a unităţii nucleare implicate (de
exemplu bombardamentele de la Hiroshima şi Nagasaki sau accidentul de la
Cernobâl din 1986).
Sindromul nervos central debutează printr-o perioadă prodromală cu
greţuri, vărsături, apatie şi somnolenţă care evoluează spre prostraţie datorată
focarelor inflamatorii nonbacteriene cerebrale sau produşilor toxici radio-induşi.
În scurt timp se instalează tremor, convulsii, ataxie, iar decesul survine în câteva
ore.

Iradierea externă localizată

Manifestările patologice induse de radioexpunerea externă a unor zone
corporale limitate sunt în funcţie de regiunea expusă şi zona iradiată. Apar
accidental, în cazul manipulării necorespunzătoare a unor surse de radiaţii, sau
în urma iradierii medicale în scop terapeutic (radioterapia unor afecţiuni).
În cazul iradierii externe localizate, pentru exprimarea leziunilor sunt
necesare doze mult mai mari decât în cazul iradierii întregului corp.
1. Radiodermitele acute sunt leziuni cutanate de tip eritematos localizate
la nivelul mâinilor şi degetelor. Apar precoce, la câteva ore de la iradiere.În
funcţie de doza absorbită, radiodermita poate îmbrăca diferite forme de
manifestare:
4 Gy dermita cu dispariţia temporară a pilozitatii;
7
 16-20 Gy epilare definitivă;
6-12 Gy radiodermita eritematoasă sau exudativă;
peste 25 Gy radiodermita atrofică cu ulceraţii şi necroza.
2. Leziunile oculare sunt localizate la nivelul cristalinului, care în cazul
iradierii cu doze mai mari de 2 Gy se opacifiază (cataracta radioindusă),
probabilitatea lezării cristalinului crescând cu doza absorbită: aproximativ 10%
la subiecţii expuşi la doze de până la 5 Gy, de 50% la cei care receptează doze
între 5-10 Gy, respectiv cca. 90% în cazul iradierii mai mari de 10 Gy.
3. Leziunile gonadelor. Iradierea zonelor ovariene sau testiculare,
datorită radiosensibilităţii celulelor germinale, poate determina amenoree sau
azospermie, a căror frecvenţă şi reversibilitate este dependentă de doza receptată
(tabelul 10 şi 11).
În cazul sexului feminin, probabilitatea suprimării funcţiei ovulatorii prin
iradierea ovarelor este condiţionată atât de doză cât şi de vârsta persoanei
iradiate (dupa U.S. Nuclear Regulatori Commision, Report NUREG CR-4214,
Rev.1. Part II. Washington, D.C. NRC: 1989).
Tabelul 10
Efectele iradirerii zonei ovariene
Doza Probabilitatea afectării funcţiei ovariene
(Gy) Perioada fertilă (15-40 ani) Peste 40 ani
 0,6 fară efecte decelabile
0,6- risc minor
1,5
60% suprimare definitiva a 100% suprimare
2,5- ovulaţiei definitivă a ovulaţiei
5,0 40% amenoree temporară riscul menopauzei
radioinduse
60-70% suprimarea
5-8 definitivă a ovulaţiei date insuficiente
30-40% amenoree temporară
8 100% suprimarea ovulaţiei

Tabelul 11
Efectele iradierii gonadelor la sexul masculin
Doza (Gy) Efecte
0,1-0,3 oligospermie pasageră
azospermie temporară după 4-12 luni de la iradiere
0,3-0,5
recuperare completă în 48 luni
azospermie temporară după 3-17 luni de la iradiere
0,5-1
recuperarea completă începe după 8-38 luni
8
 azospermie temporară după 2-15 luni de la iradiere
1-2
recuperarea completă începe după 11-20 luni
azospermie permanentă după 1-2 luni de la iradiere
2-3
după 40 luni nu s-au observat semne de recuperare

4. Efectele asupra embrionului uman. Iradierea accidentală, ocupaţională

sau medicală, chiar cu doze mici de ordinul 0,1 Gy, în primele 3 luni de sarcină
poate afecta procesul de organogeneza al produsului de concepţie determinând
malformaţii congenitale. Localizarile mai frecvente sunt la nivelul creierului
(anecefalie, hidrocefalie, atrofie cerebrală), ochiului (anoftalmie, microoftalmie,
retinoblastom) sau scheletului (nanism, craniostenoza, spina bifida, malformaţii
ale membrelor).
Iradierea produsului de concepţie după a 90-a zi de viaţă intrauterină
creşte riscul leziunilor sistemului nervos manifestate prin diferite grade de
oligofrenie şi dezvoltare neuropsihică deficitară.

Manifestările tardive sunt de tip stocastic (care apar aleator) care pot avea
exprimare somatică (interesează persoana iradiată) sau genetică (manifestările
apar la descendenţi).
Efectele somatice tardive
1. Carcinogeneza (cancerul radioindus)
Procesul biologic de transformare malignă are la baza relaţia de tip liniar
(fara prag), manifestarea apărând de la câţiva ani, până la zeci de ani de la
iradiere. Deşi, datorită etiologiei multifactoriale a cancerului, estimarea rolului
radiaţiilor ionizante în cancerogeneza este dificilă, pentru unele forme de cancer
există suficiente date care permit stabilirea corelaţiilor etiologice (tabelul 12).

Tabelul 12 : Principalele localizari ale cancerului radioindus*

Modalitatea de Perioada de
Localizarea
expunere latenţă
Cancer cutanat iradiere externă 12-50 ani
localizată
Leucemie acută (toate iradiere externă
formele) radiodiagnostic cu
2-10 ani
Leucemie cronică thorotrast
granulocitară
Cancer tiroidian iradiere externă sau 10-17 ani
internă cu 131I
iradiere externă 10-30 ani
Cancer de sân
accidentală (in medie
9
 radiodiagnostic sau 25 ani)
radioterapie
iradiere externă
Cancer pulmonar iradiere internă 10-25 ani
(Radon)
Cancer osos iradiere internă (săruri
2-4 ani
de Radiu)
*
modificat după Rodica Tulbure, Irina Marinescu, Cristina May – Efecte asupra
sănătăţii în expunerea umană la radiaţii în Radioactivitatea artificială în
România, Bucureşti,1994
Pe plan mondial, expunerea la doza medie anuală de 2,4 mSv (valoarea
medie a radioactivităţii naturale pe Pământ) determină, pentru întreaga durată a
vieţii, un risc teoretic de moarte prematură prin malignitate indusă de
radioactivitatea naturală de aproximativ1%.
2. Radiodermitele cronice, manifestate prin fenomene de atrofie cutanată,
ulceraţii, keratoze, telangectazii şi creşterea riscului de malignizare, la care se
poate asocia alopecie, apar după expuneri parţiale relativ intense cum sunt cele
din radioterapie.
3. Cataracta este consecinţa iradierii cristalinului îndeosebi cu neutroni.
Procesul de opacifiere debutează la nivelul polului posterior al cristalinului după
o perioadă de latentă variabilă de la 6 luni până la câţiva ani de la expunere.
4. Scurtarea duratei medii de viaţă, probabil prin deteriorarea capacităţii
imunobiologice a organismului, a fost observată la unele categorii de personal
expus la radiaţii ionizante în cadrul activităţii profesionale. Pe baza studiilor
epidemiologice, care au vizat personalul medico-sanitar din serviciile de
radiologie din SUA, se estimează că expunerea îndelungată la doze de 0,01Gy
poate reduce speranţa de viaţă cu 1-5 ani.
5. Alte efecte somatice tardive semnalate în cazul expuneri prelungite
sau repetate la doze mici sunt:
scăderea fertilităţii la ambele sexe;
diminuarea libidoului la femei;
amenoree;
anemie, leucopenie, trombocitopenie.
6. Efecte somatice post-radioterapie (iradierea medicală terapeutică) în
afecţiuni tumorale maligne sunt:
leziuni renale - reprezentate de disfuncţii glomerulare şi tubulare -
pot apare în urma iradierii rinichilor cu doze de 20 până la 30 Gy. După o
perioadă de latenţă de 6-12 luni se manifestă prin proteinurie, insuficienţă
renală în variate grade de severitate, anemie şi hipertensiune;

10
 leziuni miocardice - pericardită şi miocardită - în caz de iradiere
mediastinală extinsă;
leziuni medulare - mielopatie severă până la aplazie medulară prin
iradierea segmentară a coloanei vertebrale cu doze mai mari de 50 Gy ;
leziuni intestinale - ulceraţii cronice, fibroze sau perforaţii
intestinale - în radioterapia metastazelor limfatice abdominale din
seminomul testicular, carcinomul ovarian sau limfoame.

Efectele genetice
Efectele genetice radioinduse sunt manifestări tardive, de tip stocastic,
care apar datorită iradierii celulelor germinale. Afectarea materialului ereditar
prin acţiunea mutagenă a radiaţiilor ionizante determină defecte genetice
(mutaţii perpetuate prin procreere) care se manifestă la descendenţii persoanelor
expuse. Asemenea dezordini genetice ereditare pot fi: aberaţii cromozomiale
grave care pot impiedica formarea oului sau viabilitatea embrionului; mutaţii
letale sau neletale cu caracter predominant recesiv.
Deşi la descendenţii persoanelor expuse ocupaţional la radiaţii ionizante
nu au fost observate defecte genetice semnificative, se estimeaza ca cel putin o
treime din toate defectele genetice pot fi consecinţa iradierii naturale.

Măsurile de radioprotecţie
Deoarece diferitele surse antropice de radiaţii ionizante sau modalităţi de
expunere au o deosebită importanţă economică, medicală sau ştiinţifică,
măsurile de radioprofilaxie au ca obiectiv principal reducerea expunerii la limite
raţional posibile, în condiţiile obţinerii de beneficii maxime cu minim de risc.
Aceste limite sunt reprezentate de doza maximă admisă (doza receptată
de întregul organism, de un organ sau ţesut, şi care, în lumina cunoştinţelor
actuale, în iradierea externă sau internă, nu produce efecte somatice decelabile
pe toată durata vieţii sau efecte genetice la descendenţi).
Măsurile de radioprotecţie din ţara noastră sunt cuprinse în Normele
republicane de radioprotecţie (Ordinul MS nr.51/1983) prin care este stabilită
doza maximă admisă pentru 3 grupe de populaţie în funcţie de contextul
expunerii:
50 mSv pe an pentru populaţia expusă profesional (iradiere internă sau
externă a întregului corp, gonadelor, capului, trunchiului, a organelor
hematopoietice şi a cristalinului);
5 mSv pe an pentru persoanele din populaţie, reprezentând grupul de
populaţie care locuieşte sau lucrează permanent în vecinătatea unor obiective
nucleare;
0,02 Sv pe 30 ani doza genetică maximă admisă pentru populaţia în
ansamblul ei.

11
 Pentru prevenirea efectelor somatice tardive, Comisia internaţională de
radioprotecţie (ICRP, 1991) recomandă următoarele doze maxime admise (cu
excepţia iradierii prin fondul radioactiv natural sau proceduri de
radiodiagnostic):
sub 70 mSv pe întreaga durată a vieţii;
excepţional cel mult 5 mSv pe an;
doza medie pe 5 ani mai mică de 1 mSv pe an.
În vederea reducerii riscului de iradiere internă, echivalentul dozei efectiv
generat prin ingestia apei sau inhalarea aerului trebuie să fie de cel mult 0,5
mSv pe an (1/10 din doza acceptată pentru persoane din populaţie).

RADIAŢIILE ULTRAVIOLETE
Radiaţiile ultraviolete sunt radiaţiile electromagnetice care au lungimea
de undă cuprinsă între 100-400nm. Energie cuantică a radiaţiilor ultraviolete
este insuficientă pentru a produce ionizarea substratului asupra căruia
acţionează, dar destul de mare pentru a provoca excitarea atomilor şi produce
reacţii fotochimice.
Clasificarea radiaţiilor ultraviolete
În funcţie de efectul biologic predominant radiaţiile ultraviolete (RUV) pot fi
clasificate în trei benzi:
radiaţiile ultraviolete A (RUV-A) reprezentate de banda cu lungimea de
undă între 320-400nm. Prin interacţiunea cu structurile tegumentare au
efect predominant pigmentogen;
radiaţiile ultraviolete B (RUV-B) reprezentate de banda cu lungimea de
undă între 280-320 nm. Asupra tegumentelor au efect predominant
eritematogen;
radiaţiile ultraviolete C (RUV-C) ), reprezentate de banda cu lungimea de
undă între 200-280 nm, au efect predominant bactericid.
Componentele cu lungimea de undă mai mică de 200 nm nu au importanţă
biologică, deoarece în aer sunt absorbite foarte repede (de aceea sunt denumite
radiaţii ultraviolete de vid).
Sursele de radiaţii ultraviolete
- Sursele naturale.
Principala sursă naturală este Soarele, care emite radiaţii ultraviolete cu
lungimea de undă cuprinsă între 10-7-10-8 m. Cantitatea şi intensitatea radiaţiilor
ultraviolete solare care ajung până la suprafaţa terestră sunt dependente de:
1. Integritatea stratului de ozon stratosferic (dispus la altitudinea de 15-35 km
sub forma unei pături cu grosimea medie de aproximativ 20 km) care reţine
radiaţiile ultraviolete în funcţie de lungimea lor de undă:
2. Angulaţia soarelui (unghiul soarelui) faţă de axa Pământului, respectiv
unghiul sub care radiaţiile ultraviolete traversează atmosfera.

12
3. Altitudinea - intensitatea radiaţiilor ultraviolete creşte pe măsura creşterii
altitudinii, astfel ca expunerea comunităţilor din zonele montane este mai mare
decât a celor din zonele de şes.
4. Difuzia în straturile atmosferice inferioare, datorită unor fenomene
meteorologice (norii, ceaţa sau bruma) sau poluării cu particule în suspensie,
poate diminua cantitatea de radiaţii ultraviolete de la nivelul solului, generând în
situaţii extreme, carenţa de ultraviolete.
5. Reflexia de către diferite suprafeţe poate amplifica intensitatea radiaţiilor
ultraviolete şi implicit potenţialele riscuri: majoritatea suprafeţelor naturale
(diferitele structuri geologice şi apa) reflectă aproape 10% din radiaţiile
ultraviolete incidente, iarba reflectă în medie 3%, suprafeţele de nisip cca.10-
25%, iar zăpada proaspătă aproximativ 80%.

- Sursele antropice
Pentru populaţia din mediul non-ocupaţional principalele surse antropice
de expunere la radiaţiile ultraviolete sunt:
sistemele de iluminat cu becuri (tuburi) fluorescente sau de cuarţ
tungsten-halogen de mare intensitate.
instalaţiile de bronzare artificială (lămpile sau păturile solare) din
saloanele de cosmetică sau înfrumuseţare. Tuburile fluorescente din aceste
instalaţii emit cu precădere radiaţii ultraviolete din banda A ( 320-400 nm, cele
mai importante pentru pigmentogeneză, respectiv bronzarea tegumentelor), dar
şi cantităţi reduse de radiaţii ultraviolete B nocive;
„lumina neagră” - black light - folosită în discoteci pentru realizarea
unor efecte luminoase speciale.
În mediul ocupaţional cele mai frecvente surse antropice de radiaţii ultraviolete
pot fi:
sursele industriale, respectiv corpurile încălzite la temperaturi ce depăşesc
15000 C, instalaţiile de fotopolimerizare, dezinfecţie şi sterilizare, aparatele de
sudură, arcurile voltaice şi utilizarea lasser-ului;
sursele medicale, reprezentate de aplicaţiile diagnostice şi terapeutice (în
fizioterapie) ale radiaţiilor ultraviolete şi lămpile cu ultraviolete folosite pentru
dezinfecţia laboratoarelor de microbiologie, virusologie sau a blocurilor
operatorii;
sursele comerciale reprezentate de detectoarele de bancnote false şi
documente cu regim special.

Particularităţile radiaţiilor ultraviolete

Energia radiaţiilor ultraviolete
Deşi radiaţiile ultraviolete se caracterizează prin nivele energetice reduse,
aceastea sunt suficient de mari pentru a determina ruperea unor legături chimice
sau trecerea atomilor în stare de excitaţie, ceea ce poate initia variate procese
13
fotochimice sau fotobiologice. Asemenea procese sunt mai pronunţate în cazul
RUV-B şi RUV-C, care, datorită energiilor de până la 3,9 eV, pot interacţiona
cu proteinele celulare sau cu acizii nucleici (ADN).
Amploarea leziunilor celulare generate depinde de intensitatea şi, în
principal de lungimea de undă a radiaţiilor, lungimile de undă mici provocând
cele mai intense distrucţii celulare.
Astfel, prin comparaţie cu radiaţiile ultraviolete care au lungimea de undă
mai mare de 300 nm, potenţialul nociv al RUV cu lungimea de undă de 290 nm
este de 1000-10000 de ori mai mare. De aceea, chiar nivelele reduse de RUV-B
care, în condiţii normale, ajung până la suprafaţa Pământului pot produce
lezarea acizilor nucleici, arsuri solare, cataractă, cancer cutanat şi posibil efecte
asupra răspunsului imunitar (IACR - International Association of Cancer
Registries -1992).
Acţiunea germicidă: Acţiunea germicidă (efectul bactericid), respectiv
proprietatea radiaţiilor ultraviolete de a distruge microorganismele, este
consecinţa transferului energiei radiaţiilor ultraviolete către structurile celulare
ale microorganismelor. Dacă dozele de radiaţii ultraviolete receptate sunt
suficient de mari, acestea, prin excitarea atomilor, pot iniţia apariţia unor reacţii
fotochimice cu producerea de radicali liberi, cu mare reactivitate, care
determină intense leziuni celulare şi consecutiv distrugerea germenilor. În
acelaşi timp, radicalii liberi formaţi pot altera materialul genetic şi implicit
capacitatea de reproducere a microorganismelor.
Efectul germicid este caracteristic radiaţiilor ultraviolete din banda B şi C
(RUV-B şi RUV-C), dar se manifestă cu intensitate maximă în cazul lungimii
de undă de 253,7 nm (limitele fiind în intervalul 250-280 nm).
Proprietatea radiaţiilor ultraviolete de a distruge microorganismele are o
deosebită importanţă practică în procesul de autopurificare a factorilor de mediu
natural (aer, apă, sol), dezinfecţia apei potabile sau a aerului din unităţile
sanitare sau laboratoarele de microbiologie sau virusologie.
Acţiunea fotochimică: Deoarece radiaţiile ultraviolete reprezintă o
modalitate de propagare a energiei, ele pot iniţia sau cataliza o serie de reacţii
fotochimice prin care se formează noi compuşi: fotosinteza vitaminei D3,
fotosinteza clorofiliană, fotopolimerizarea unor monomeri s.a.
Pe de altă parte radiaţiile ultraviolete pot contribui la degradarea unor structuri
complexe prin fotoliză.
Efectele biologice ale radiaţiilor ultraviolete: Efectele biologice ale
radiaţiilor ultraviolete pot fi clasificate în efecte asupra organismului uman şi
efecte ecologice.

14
 Efectele asupra organismului uman
Asupra organismului uman, radiaţiile ultraviolete determină efecte
generale (respectiv asupra metabolismului) şi efecte locale (reprezentate de
efectele asupra tegumentelor şi asupra ochiului).
Efectele asupra metabolismului
Datorită rolului radiaţiilor ultraviolete în sinteza vitaminei D,
indispensabilă absorbţiei intestinale a calciului, principalul efect metabolic
benefic este efectul asupra metabolismului mineral fosfo-calcic. Prin iradierea
tegumentelor cu radiaţii ultraviolete, 7-dehidrocolesterolul (provitamina D3)
existent în piele, în compoziţia sebumului secretat de glandele sebacee, este
izomerizat, printr-o reacţie fotochimica, în colecalciferol (vitamina D3 naturală)
care reglează absorbţia calciului în intestinul subţire şi ulterior depunerea în
structurile dense.
Deoarece provitamina D3 este fotolabilă, expunerea excesivă la radiaţiile
solare determină fotoliza acesteia în fotoproduse inerte biologic, respectiv
lumisterol şi tachisterol. Faptul că rata izomerizarii 7-dehidrocolesterolul în
colecalciferol este limitată la 5-15% din cantitatea totală existentă în tegumente,
denotă că efectul benefic antirahitic al radiaţiilor ultraviolete nu este mai intens
în cazul expunerilor ce depăşesc anumite limite.
După fotosinteză colecalciferolului la nivelul tegumentelor, acesta este
transportat pe cale sangvină în ficat, unde este metabolizat în 25-
hidroxicolecalciferol. Dacă în perioada premergătoare expunerilor ulterioare la
radiaţiile ultraviolete, colecalciferolul nu pătrunde în circulaţia sangvină, acesta
poate fi degradat, relativ repede, în produşi lipsiţi de activitate biologică
(suprasterol 1, suprasterol 2 si 5,6-transcolecalciferol).
De aceea, expunerea excesivă la radiaţiile solare, şi implicit la ultraviolete,
poate anula efectul benefic antirahitic. Se admite ca, pentru populaţia din
teritoriile situate sub 600 latitudine, expunerea tegumentară parţială zilnică de
aproximativ 15 minute, între orele 9-16, asigură sinteza nevoilor biologice de
vitamina D3 (iradiere echivalentă cu 1/8 - 1/10 din doza eritem).
Radiaţiile ultraviolete, pe lângă abilitatea de polimerizare fotochimica a 7-
dehidrocolesterolului, sunt capabile să regularizeze producţia în tegumente atât
de provitamina D3 cât şi de vitamina D3.

Pe lângă acest efect principal, expunerea organismului uman la doze

moderate de radiaţii ultraviolete induce o serie de reacţii benefice de stimulare
generală a proceselor metabolice:
creşterea metabolismului bazal;
intensificarea oxidărilor celulare datorită stimulării tiroidiene;
creşterea schimburilor gazoase;
stimularea metabolismului intermediar glucidic, protidic şi lipidic;
stimularea proceselor imunologice;
15
 stimularea hematopoezei;
creşterea capacităţii de efort fizic;
diminuarea colesterolemiei.

Efectele asupra tegumentelor

Datorită penetrabilităţii reduse, întreaga energie a radiaţiilor ultraviolete este
eliberată la nivelul celulelor epidermice, ceea ce determină o serie de reacţii
fotochimice în urma cărora rezultă histamina şi alte substanţe vasoactive,
radicali liberi, distrugerea lizozomilor cu eliberarea enzimelor lizozomale
proteolitice s.a.
Efectele tegumentare pot fi precoce (eritemul actinic, pigmentaţia şi
fotosensibilizarea) sau tardive (elastoza solară, nevii pigmentari şi cancerul
cutanat).
- Eritemul actinic - Formele de manifestare ale eritemului actinic, generat în
special de radiaţiile ultraviolete B, sunt dependente de doza receptată şi de unii
factori individuali dintre care mai importanţi sunt pigmentaţia naturală şi
suprafaţa tegumentară expusă.
Eritemul actinic, bine delimitat, apare la 2-3 ore de la expunere, perioada
necesară eliberării de mastocite a unor amine vasoactive histaminice şi
prostaglandine. Este acompaniat de usturime şi durere locală, şi, mai rar, de
fenomene generale: cefalee, vertij, hiperexcitabilitate, frisoane. Atinge
intensitatea maximă între 8-24 ore de evoluţie, după care se estompează treptat,
în câteva zile (în medie 24-72 ore), lăsând pigmentaţie.
Expunerea tegumentelor la doze mari de radiaţii ultraviolete produce fenomene
de necroză celulară, cu apariţia flictenelor, care se vindecă greu lăsând
pigmentaţie definitivă.
- Pigmentaţia tegumentară - Pigmentaţia (sau bronzarea) este consecinţa
formării melaninei printr-un proces biochimic, catalizat fotochimic de radiaţiile
ultraviolete (mai ales de RUV-A), de transformare a promelaninei din celulele
melanoblastice şi melanofore, situate în stratul bazal al epidermului, respectiv al
dermului.
Se consideră că pigmentaţia tegumentelor este un mecanism natural de protecţie
a pielii împotriva agresivităţii radiaţiilor ultraviolete datorită efectului de
ecranare a tegumentelor de către pigmenţii melanici, dar şi prin îngroşarea
stratului cornos tegumentar expus.
Prin expunerea la radiaţiile ultraviolete se produc două tipuri de pigmentaţie
(bronzare):
pigmentaţia precoce, prin care tegumentele devin mai inchise la culoare după
câteva minute de la expunere, datorită efectului fotocatalitic de transformare a
promelaninei preexistente în pigment melanic. La cateva ore după întreruperea
expunerii fenomenul se atenueaza progresiv, astfel ca dispare complet în cel
mult 36 ore.
16
 pigmentaţia tardivă se produce pe parcursul a câtorva zile (în medie trei)
datorită neoformării de promelanină, respectiv melanină, proces denumit
neomelanogeneză. Această pigmentaţie poate persista de la câteva săptămâni
până la câteva luni.
- Fotosensibilizarea - La un număr limitat de persoane, expunerea la radiaţiile
solare poate induce apariţia unor manifestări tegumentare de tip alergic,
respectiv fenomene de fotosensibilizare, datorită reacţiilor fotochimice dintre
radiaţiile ultraviolete şi unele molecule fotosensibilizante.
În funcţie de formele de manifestare şi mecanismul de producere,
fotosensibilizarea poate fi primară sau secundară.
Fotosensibilizarea primară este consecinţa unei sensibilităţi excesive la radiaţiile
solare datorită, probabil, limitării eficacităţii sistemelor de protecţie tegumentară.
În declanşarea fenomenelor de fotosensibilizare primară, rolul principal îl au
radiaţiile ultraviolete solare, dar acestea pot fi determinate şi de radiaţiile
ultraviolete antropice cu lungimea de undă 320-400 nm (RUV-A).
Se manifestă prin erupţii polimorfe pruriginoase, uzual papulo-veziculare, mai
rar leziuni exematiforme sau placarde urticariene, localizate pe zonele
tegumentare expuse.
Fotosensibilizarea secundară se manifestă prin leziuni exematiforme care
afectează zone tegumentare neexpuse radiaţiilor solare, care apar la persoane
deja sensibilizate la anumite molecule fotosensibilizante, radiaţiile ultraviolete
reprezentând factorul de iniţiere sau exacerbare a reacţiilor fotoalergice.
Din categoria celor mai cunoscute substanţe fotosensibilizante fac parte:
unii agenţi topici, dintre care mai recunoscuţi sunt unii componenţi din
parfumuri sau produse cosmetice (uleiul de bergamote extras din Citrus
bergamia, moscul, ambra, acidul para-aminobenzoic prezent în creme, ecrane
solare);
psoralenii din unele plante (în special Umbelliferae: ţelina, mărar, pătrunjel,
morcovi, aghelica). Psoralenii pătrunşi în ţesutul cutanat, după fotoactivarea lor
de către radiaţiile ultraviolete naturale cu lungime de undă mare, determină
reacţii de fotosensibilizare care se manifestă prin leziuni liniare pruriginoase;
unele medicamente: tetracicline, thiazide, fenotiazine, retinoizi, anti-
inflamatoare, sulfonamide, agenţi antimicrobieni s.a.
unii coloranţi: albastru de metil, eosina, fluoresceina;
porfirinele din stări patologice ca lupus eritematos sistemic şi porfirie.
- Elastoza solară cutanată - Elastoza solară cutanată este o afecţiune
dermatologică care apare în contextul expunerii cronice la radiaţiile ultraviolete.
Se manifestă prin pierderea elasticităţii naturale a tegumentelor, datorită
degenerescenţei fibrelor de elastina şi colagen din dermul profund, ca urmare a
interacţiunii acestor structuri cu radiaţiile ultraviolete, şi în special cu
componenta UVA. În final, pielea devine ridată, zbârcită şi flască.

17
- Fenomenul de îmbătrânire a pielii - Accentuarea şi extinderea modificărilor
elastozice, la care se asociază şi alte efecte dermatologice datorate expunerii la
radiaţiile ultraviolete, dintre care mai frecvente sunt uscarea pielii, decolorarea
în placarde (corespunzătoare ruperii capilarelor sangvine), înmulţirea ridurilor,
conferă pielii un aspect îmbătrânit, caracteristic.
– Nevii pigmentari –
Nevii pigmentari deşii sunt tumori benigne ale melanocitelor, care se dezvoltă
iniţial în straturile profunde ale epidermului şi doar mult mai târziu în derm.
Prezenţa lor este asociată unui risc crescut de melanom malign. Leziunile sunt
frecvente la persoanele cu ten deschis la culoare, iar localizarea de elecţie este
în zonele tegumentare expuse intermitent radiaţiilor solare.

18