B.

Cetăţenia
Calitatea de cetăţean ((status civitatis) constituie după libertate, cel de-al
de doilea
element al capacităţ
capacităţii de drept sau de folosinţă.. În cetate numai cetăţeanul
cet roman
(civis romanus)) se bucura de toate drepturile, element hot hotărâtor
ărâtor în adunările
populare, el era elementul politic central al cet
cetăţii,
ii, iar cetatea, până
pân la instaurarea
imperiului, statul însu
însuşi. Toţi cei care locuiau în afara cetăţii
ii erau străini.
str
Dacă la începuturile Romei str străinii (peregrinii) erau priviţii ca străini
stră fără drepturi
civile, în epoca republican
republicană, o dată cu dezvoltarea economiei şi schimbului,
această stare de lucruri nu mai putea ddăinui şii peregrinii aflaţi după dup cucerirea
propriei lor cetăţi,
ăţi, sub autoritatea politic
politică a Romei au fost consideraţi
considera capabili
potrivit
it regulilor dreptului gin
ginţilor (ius gentium).
În epoca imperială deosebirea dintre cetăţenii romani şii peregrini continuă
continu să se
menţină până în sec. al III
III-lea
lea e. n. Locuitorii imperiului care nu aveau calitatea de
cetăţeni
eni sau pe cea de latini - erau peregrini.
regrini. În anul 212 e. n. împăratul
împă Caracalla
acorda, cu unele excep
excepţii, dreptul de cetăţean ean tuturor locuitorilor Imperiului
Roman. Cât priveş
priveşte
te cei care locuiau în afara fruntariilor imperiului, aceştia
ace erau
numiţi „barbari” adică străini, în afara ordinii ii juridice romane. Calitatea de
cetăţean
ean roman se putea dobândi în urmurmătoarele moduri:
a). prin naştere.
tere. Copii nnăscuţi din părinţi cetăţeni
eni romani aveau calitatea de
cetăţean
ean roman. DacDacă unul din părinţi era străin,
in, copilul era socotit, în temeiul
dispoziţiilor
iilor Legii Minicia, str
străin.
În cazul în care se nnăscuse dintr-o relaţie întâmplătoare (vulgo
vulgo conceptus),
conceptus se
bucura de calitatea de cet
cetăţean
ean numai când mama avusese, în momentul naşterii,
na
cetăţenie romană.
b). printr-un
un fapt posterior na
naşterii. Aşa este cazul
azul dezrobirii când sclavul dezrobit
primeşte, odatăă cu libertatea şi cetăţenia
enia sau când calitatea de cetăţean
cet se acorda
ca o favoare fie unei persoane, fie unei colectivit
colectivităţi.
Cetăţeanul
eanul roman se bucura de toate drepturile publice şii private prevăzuteprev de
către Constituţia
ţia roman
romană. Dintre cele dintâi menţionăm m dreptul de a vota în
adunările
rile populare ((ius sufragii), de a fi ales magistrat (iusius honorum),
honorum de a sluji la
oaste (ius militiae)) şşi de a participa la exerciţiul cultului public.
Prin drepturile private amintim dreptul de a se ccăsători dupăă legea romană
roman (ius
conubii),
), de a dobândi şi transmite proprietatea civilă,, de a deveni debitor şi
creditor (ius
ius comercii
comercii), de a intenta o acţiune în justiţie etc.
Cetăţenii
enii romani erau individualiza
individualizaţi după numele lor alcătuit
ătuit din următoarele
urm
elemente: prenumele, numele de familie şii porecla: Marcus (prenumele), Tullius
(numele de familie), Cicero (porecla). La acestea obi obişnuia săă se treacă
treac numele
tatălui precum şi tribul din care respectivul cet
cetăţean făcea parte.
e. (Marcus
( Tullius -
Marci filius (fiul lui Marcus) Cornelia tribu (din tribul Cornelia) Cicero).
Cicero
Calitatea de cetăţean
ăţean roman se pierdea în urm
următoarele situaţii:
 a). odată cu pierderea libert
libertăţii, în cazul când cetăţeanul
eanul roman devenea sclav.
Dacă acesta devenise sclav prin ccăderea în prizonierat, el îşii recăpăta
recă libertatea şi
cetăţenia îndatăă ce se întorcea în patrie, fiind socotit, în temeiul ficţiunii
fic
ficţ „dreptului
de reîntoarcere” (ius
ius post liminii
liminii) că nu a fost sclav niciodată.
b). prin renunţarea
ţarea la cal
calitate de cetăţean, ca de pildă în cazul naturalizării
naturaliz într-o
cetate străină.
ă. În asemenea situasituaţii, pierderea cetăţeniei
eniei nu rezulta dintr-o
dintr
declaraţie
ie unilateral
unilaterală de voinţă,, ci din incompatibilitatea de a poseda conform
legii romane două cet
cetăţenii.
c). ca o consecin
consecinţă a unor condamnări ri penale, cum este cazul în epoca
republicană,, a celui condamnat pentru trecere la inamic ((perduellio
perduellio), iar în timpul
imperiului a celor condamna
condamnaţi pentru infracţiuni
iuni grave la munci silnice.
Latinii
O poziţieie intermediar
intermediară între cetăţeni şii peregrini o aveau latinii. Apariţia
Apari acestui
statut juridic intermediar este consecin
consecinţa dezvoltării
rii istorice. Tradiţia
Tradi afirma că în
Latium existau din timpurile cele mai vechi, 30 de ora oraşe întărite,
ărite, locuite de latini.
Datorită nevoii de ap apărare, vorbind aceeaşi limbă şii având aceleaşiacelea credinţe
religioase, aceste cet
cetăţi s-au unit într-o confederaţie, confederaţia
ţia latină,
latin în fruntea
căreia se găsea
sea Alba Longa.
După câtăva va vreme, Alba Longa îîşii pierde întâietatea, care revine cetăţii
cet Roma.
Cetăţilorr latine, Roma le acorda un anumit statut juridic: acestea îşi î păstrează
autonomia lor, locuitorii lor ccăpătând totodată,, dreptul de a se căsători
că cu romani
(ius conubii),), dreptul de a încheia tranzac
tranzacţiiii economice cu ei (ius
( comercii) şi
dreptul de a vota (ius suffragii) în adunărilerile populare romane. Nu primeau însă îns
dreptul de a fi magistra
magistraţi (ius honorum) şii dreptul de a sluji la oaste (ius
( militiae).
Acest statut privilegiat acordat locuitorilor cet cetăţilor
ilor latine se explică
explic prin
comunitatea de origine şi prin rin raporturile de colaborare ce existau între oraşele
ora
latine şi Roma.
zisul statut de „latinitate” acordat vechilor latini (latinii
Este aşa-zisul latinii veteris, latinii
prisci), adică o cetcetăţenie inferioară.. În anul 340 î. e. n., latinii profitând de
dificultăţile înn care se ggăseau romanii, se revoltaseră,, pretinzând egalitate de
drepturi cu aceştia din urm urmă.. Înfrângerea latinilor a avut drept consecinţă
consecin
desfiinţarea
area confedera
confederaţiei
iei latine (338 î. e. n.) Dar statutul de latinitate sau mai
exact idea unei cetcetăţenii inferioare a continuat să fie folosităă posterior de către
c
romani.
Precum se ştie,
tie, Roma întemeia în scopuri politice colonii pe teritoriile cetăţilor
cet
cucerite. Unele din ele primeau dreptul de cet cetăţenie romană, ă, iar altele - din
considerente de ordin politic - statutul de „latinitate”. Ca şii latinii vechi „latinii
din colonii” (latinii
latinii coloniarii
coloniarii) aveau acelaşii statut juridic cu excepţia
excep dreptului de
a se căsători
tori după legea romană (ius conubii) pe care nu-ll puteau primi decât pe
baza unei dispoziţii speciale (e
(exprese).
Deşi după aşa-zisul
zisul rrăzboi cu aliaţii (socii) populaţia
ia peninsulei primea în anii 90
şi 89, cetăţenia
enia roman
romană, totuşii statutul juridic al latinilor din colonii a continuat să
s
se menţină ca o stare intermediar
intermediară între cetăţean şi peregrin şi să fie acordată de
 către împăraţii unor regiuni întregi din imperiu în scopul de a se atrage treptat
populaţia
ia la îndeplinirea ţelurilor
elurilor politicii romane. Atât latinii vechi şi cei
coloniali puteau dobândi cet
cetăţenia romană ca o binefacere a legii, drept răsplată
r a
ataşamentului
amentului lor fa
faţă de Roma.

Sarcina de lucru 6
Identifică şi rezum
rezumă în trei fraze diferenţele
ele dintre cetăţenii
cetăţ
romani şii peregrini.

Peregrinii
Dacă la început nonoţiunea de peregrin era identică cu cea de străin a căreic poziţie
juridică intra în sfera de preocupare a dreptului roman, numai în măsura m în care
era reglementată prin tratate, treptat ea se llărgeşte te cuprinzând pe toţito supuşii
statului roman care nu erau nici cet
cetăţeni şii nici latini. În general se deosebesc două
dou
categorii de peregrini.
egrini.
a). peregrinii obiş
obişnuiţi adică străini, învinşii de romani, dar a căror c cetate,
înglobată în hotarele Romei nu a fost desfiindesfiinţată din punct de vedere politic.
Aceştia
tia continuau ssă-şi exercite drepturile lor publice şii private în cetatea lor
conform dreptului lor na naţional. Lipsiţii de prerogativele civile ale cetăţeanului
cet
roman, peregrinii nu pot ssă voteze în adunările rile politice din Roma şi nici să fie
magistraţii romani. DeDeşi lipsiţii de drepturi politice, interesele economice ale
statului roman cereau cca peregrinii să participe la tranzacţiile
tranzacţ comerciale
cotidiene: vânzări,
ări, cump
cumpărări, locaţiuni,
iuni, împrumuturi etc. De aceea, paralel cu
dezvoltarea produc
producţiei de mărfuri şi a comerţului,ului, peregrinilor li s-a
s recunoscut
capacitatea de a contracta cu cet
cetăţenii romani,
omani, potrivit regulilor dreptului ginţilor
gin
(ius gentium)) special creat pentru asemenea raporturi mixte.
b). a doua categorie de peregrini este a peregrinilor care au capitulat (dediticii).
( E
vorba de acei peregrini care, dup
după ce au opus rezistenţă înverşunat
şunată, au capitulat
în faţaa romanilor, cetatea lor fiind desfiin
desfiinţată. Drept consecinţă
ţă ei erau lipsiţi
lipsi de
drepturi politice şi nu se puteau folosi de dreptul lor na
naţional
ional decât în măsura
m în
care romanii le îngă
îngăduiau acest lucru.
Peregrinii obişnuiţ
şnuiţi puteau dobândi cetăţenia romană fie prin binefacerea legii, ca
o răsplată a unor servicii aduse statului roman, sau prin naturalizare. Naturalizarea
era un act administrativ care acorda cet cetăţenia
enia peregrinilor fie în mod individual,
fie în mod colectiv, ururmărea să soluţioneze
ioneze anumite probleme militare, sociale etc.
De pildă,, prin naturalizare deveneau cet cetăţeni
eni peregrinii, care se înrolau în legiuni
(deoarece numai având aceastaceastă calitate erau primiţi) şi soldaţii
ii care se eliberau din
oştile
tile auxiliare (unde lla înrolare nu se cerea cetăţenia romană).
Când cetăţenia se acorda în bloc unor cetăţeni sau regiuni se urmărea adesea
interese fiscale, deoarece unele impozite speciale se percepeau numai de la
cetăţenii romani.

În anul 212 e. n. Împăratul Antoniu Caracalla a acordat în acest scop cetăţenia

romană tuturor locuitorilor imperiului, cu excepţia peregrinilor dediticii. În
această categorie intrau peregrinii care capitulaseră (dediticii) care nu beneficiau
de nici un statut juridic (ei fiind cei siliţi să se predea fără condiţii). Tot în această
categorie intrau prin asimilare sclavii dezrobiţi, care datorită pedepselor
umilitoare suferite în timpul sclaviei, nu dobândiseră decât calitatea inferioară de
peregrini dediticii şi „barbarii” care însă de la începutul sec. al III-lea e. n.
începuseră să se stabilească în imperiu.
În afara intereselor fiscale, Caracalla a procedat la această naturalizare în masă,
determinat şi de un considerent politic, nevoia de a unifica sub aspect juridic cel
puţin, populaţia eterogenă în atâtea privinţe a Imperiului Roman, ros de puternice
contradicţii interne.