Sfântul Grigorie Palama și doctrina isihastă capVIII

Sf. Grigorie Palama

În sprijinul isihaștilor s-a ridicat atunci Sfântul Grigorie Palama, bun cunoscător al practicii
isihaste, pe care însuși a urmat-o, mai întâi pe când era încă în lume, apoi în pustnicie,
la Muntele Athos (între anii 1318-1326), iar apoi – între 1326-1331 – într-un loc singuratic
lângă Bereea, în Macedonia.

Atât Sfântul Grigorie cât și ceilalți isihaști învățau că există deosebire între ființa lui
Dumnezeu - nevăzută și inaccesibilă oamenilor – și puterile sau energiile Sale necreate,
care emană în mod personal din ființa divină, prin care Dumnezeu Se descoperă oamenilor.
Această învățătură este deosebit de importantă, întrucât fără legătura dintre Dumnezeu și
om prin energiile necreate, „Dumnezeu ar rămâne față de oameni într-o splendidă izolare”.

El învăța că nu este imposibil de a vedea lumina Dumnezeirii, necreată și incoruptibilă,

identică cu lumina Taborului, ea fiind numai o lucrare, energie și putere a lui Dumnezeu,
care emană din ființa Sa nevăzută, fără să fie identică cu ea. Este deci o deosebire între
ființa lui Dumnezeu cea nevăzută și inaccesibilă oamenilor - căci „pe Dumnezeu nimeni nu
L-a văzut vreodată” (In. 1, 18; I In. 4,12) - și puterile sau energiile Sale necreate, care
emană din ea, prin care Dumnezeu Se descoperă oamenilor, asupra cărora revarsă harul
Său, puterea Sa, spre a dobândi mântuirea și îndumnezeirea până la „măsura vârstei
deplinătății lui Hristos” (Efeseni 4, 13).

Aceste energii sau lucrări sunt comune celor trei Persoane ale Sfintei Treimi și, prin
lucrarea lor, Dumnezeu se manifestă în lume. Această doctrină nu este ceva nou, căci ea
își are izvorul în revelația Noului Testament și în învățătura Sfinților Părinți greci.
Prin energiile necreate ale lui Dumnezeu, oamenii ajung, cum ne spune Sf. Apostol Petru,
„părtașii firii celei dumnezeiești” (II Petru 1, 4), fără ca prin aceasta ființa noastră
omenească să devină ființa lui Dumnezeu, adică fără să devenim coesențiali cu
Dumnezeu, Care rămâne în veșnicie ascuns în esența Sa, cunoscută numai de Fiul și
de Duhul Sfânt. „Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca noi să fim îndumnezeiți”
(Sf. Atanasie cel Mare († 373), Cuvânt despre întruparea Logosului, Migne, P.G., XXV, 192
B).

În Apus, Toma d'Aquino († 1274) învăța că între Ființa lui Dumnezeu și energiile Sale divine,
care, după el și teologii latini, sunt create, nu există deosebire reală, ceea ce face
imposibilă îndumnezeirea omului, deoarece Dumnezeu rămâne față de oameni într-o
„splendidă izolare”.
Sinodul de la Constantinopol, 1341
Sinodul ținut la 27 mai 1351 la Constantinopol s-a pronunțat în favoarea isihaștilor.
Isihasmul a fost proclamat doctrină oficială a Bisericii Ortodoxe, pătrunzând în tot Răsăritul
ortodox: Ființa lui Dumnezeu, inaccesibilă omului, și Energiile Sale divine nu sunt separate,
deși se deosebesc, ci formează o unitate, dar până la om ajung energiile sau puterile
divine, nu ființa însăși a Dumnezeirii, căci Dumnezeu în ființa Sa rămâne inaccesibil
oamenilor (însă li Se poate împărtăși prin energiile divine).

Varlaam, fiind condamnat, pleacă în Italia, trece la Biserica Latină și ajunge în

1342 episcop de Gerace, în sudul Italiei, unde a continuat să atace violent nu numai
isihasmul ca metodă și doctrină, ci și Ortodoxia pe care o apărase mai înainte.

Disputa isihastă după 1341: sinoadele din 1345, 1347 și

1351
După 1341, lupta împotriva isihasmului a fost continuată de Grigore Achindin.

Isihasmul avea și adversari politici de temut, în persoana împărătesei Ana de Savoia (†

1347) și a patriarhului ecumenic Ioan al XIV-lea Calecas (1334-1347), care îi susțineau pe
varlaamiți. În sinodul întrunit în 1345 la Constantinopol, sub președinția patriarhului Ioan al
XIV-lea Calecas, Sfântul Grigorie Palama a fost condamnat și anatemizat (afurisit).

În două sinoade ținute la Constantinopol însă, unul în 1347 și altul în 1351, se aprobă
doctrina isihastă, căci din 1347 ajunse pe tron împăratul Ioan al VI-lea Cantacuzino (1347-
1355) ca asociat al împăratului Ioan al V-lea Paleologoul (1341-1391), care era susținătorul
isihaștilor. După 1355, el devine monah, mai întâi în mănăstirea Manganelor
din Constantinopol, apoi într-una din mănăstirile Muntelui Athos, sub numele de Ioasaf.

În 1347 deci, patriarhul Ioan al XIV-lea Calecas a fost înlăturat, iar sinodul din acest an a
aprobat isihasmul, în timpul patriarhului ecumenic Isidor de Monemvasia (1347-1350).
Aceasta a ridicat în 1347 pe Sfântul Grigorie Palama la rangul de arhiepiscop al
Tesalonicului, unde a păstorit până la moartea sa, în 13 noiembrie 1359.

În sinodul ținut la 27 mai 1351 în biserica Vlaherne din Constantinopol, în timpul

patriarhului ecumenic Calist I (1350-1353; 1355-1363) isihasmul a fost proclamat doctrină
oficială a Bisericii Ortodoxe, pătrunzând și fiind receptat ca atare în tot Răsăritul ortodox.

Rezumat teologic
Miezul doctrinei isihaste care s-a impus în Ortodoxie constă în faptul că ființa lui
Dumnezeu, inaccesibilă omului, și energiile Sale divine nu sunt separate, deși se
deosebesc, ci formează o unitate, dar până la om ajung energiile sau puterile divine, nu
ființa însăși a Dumnezeirii, căci Dumnezeu în ființa Sa rămâne inaccesibil oamenilor.

Răsărit și Apus
Poziția lui Varlaam din Calabria este caracteristică Apusului raționalist, care menține
distanța dintre divin și uman, în timp ce învățătura Sfântului Grigorie Palama e
caracteristică religiozității răsăritene, care trăiește pe deplin sentimentul comuniunii celor
două lumi.
Apărători și adversari ai isihasmului în secolele XIV-XV
Susținători ai isihasmului
Sf. Grigorie Palama, arhiepiscopul Tesalonicului, canonizat ca sfânt în 1368 de sinodul din
acest an prezidat de ucenicul său, patriarhul Filotei Kokkinos (1353-1354; 1364-1376), fiind
sărbătorit în fiecare an în Duminica a II-a din Postul Paștilor
Sf. Grigorie Sinaitul († 1346), în Paroria, în munții Sikar, lângă Adrianopol.
Nil Cabasila († 1363), arhiepiscopul Tesalonicului din 1361, care a murit în 1363, fără să-
și fi putut ocupa efectiv scaunul din cauza tulburărilor interne prin care trecea atunci
Tesalonicul.
Sf. Nicolae Cabasila († după 1371).
Arhiepiscopul Simeon al Tesalonicului († 1429).