Sunteți pe pagina 1din 43

LICEUL TEHNOLOGIC ECONOMIC “VIRGIL MADGEARU,, IAŞI

PROIECT

PENTRU SUSŢINEREA EXAMENULUI DE


CERTIFICARE A COMPETENŢELOR PROFESIONALE

SPECIALIZAREA: tehnician în activităţi economice

Profesor îndrumător:
Bejănaru Petronela
Candidat :
Cotoman Ştefan
Clasa a XII-a H

-2015-
Surse străine de
finanţare
Cuprins

Argument --------------------------------------------------------------------------------------------------------- 4
Capitolul 1 - Noţiuni introductive ---------------------------------------------------------------------------- 6
1.1 IMPORTANŢA DECIZIILOR DE FINANŢARE PENTRU ÎNTREPRINDERE------------------ 6
1.2 MIJLOACELE DE FINANŢARE ----------------------------------------------------------------------- 7
CAPITOLUL 2 - Selectarea surselor străine de finanţare ----------------------------------------------- 9
2.1 DATORIILE PE TERMEN LUNG--------------------------------------------------------------------- 10
2.1.1 Credite bancare pe termen mai mare de 1 an -------------------------------------------------- 11
2.1.2 Împrumuturile din emisiuni de obligaţiuni ------------------------------------------------------ 14
2.1.3 Datorii în legătură cu leasing-ul (credit-bail)-------------------------------------------------- 18
2.2 DATORIILE PE TERMEN SCURT ------------------------------------------------------------------- 24
2.2.1 Datoriile comerciale ------------------------------------------------------------------------------- 25
2.2.2 Datoriile salariale ---------------------------------------------------------------------------------- 25
2.2.3 Datoriile sociale ------------------------------------------------------------------------------------ 26
2.2.4 Datoriile fiscale ------------------------------------------------------------------------------------- 26
2.2.5 Datoriile diverse ------------------------------------------------------------------------------------ 26
CAPITOLUL 3. - Sursele străine de finanţare în cadrul societăţii - S.C Terra Construcţii S.R.L27
3.1. PREZENTAREA GENERALĂ A SOCIETĂŢII S.C TERRA CONSTRUCŢII S.R.L------------ 27
3.2 MONOGRAFIE CONTABILĂ PRIVIND DATORIILE PE TERMEN LUNG ------------------- 32
3.3 MONOGRAFIE CONTABILĂ PRIVIND DATORIILE PE TERMEN SCURT ------------------ 36
CONCLUZII ---------------------------------------------------------------------------------------------------- 40
BIBLIOGRAFIE ----------------------------------------------------------------------------------------------- 41

3
Argument

În contextul actual, capitalul reprezintă principalul factor de producţie, dezvoltarea afacerilor


devenind practic imposibilă fără a lua în considerare piaţa financiară şi resursele pe care aceasta le
pune la dispoziţia agenţilor economici, indiferent de gradul său de dezvoltare, implică un contact
direct cu piaţa financiară, mai exact cu instituţiile care intermediază mobilizarea resurselor de
capital şi cu serviciile oferite de acestea.
Înţelegerea modului de funcţionare a sistemului financiar, a mecanismelor financiare specifice
prin care capitalurile economisite sunt alocate pentru susţinerea investiţiilor precum şi a costurilorşi
riscurilor implicate devine esenţială pentru dezvoltarea pe baze solide a unei afac eri. Sistemul
financiar este la rândul său supus schimbărilor permanente, adaptându-se la noile cerinţe ale
agenţilor economici, oferind resursele financiare de care aceştia au nevoie în condiţii de eficienţă
maximă în termeni de risc şi cost.
Nevoile de fonduri ale companiilor sunt variate: de la nevoi de lungă durată şi valoare ridicată,
legate de achiziţionarea sau modernizarea activelor imobilizate, la nevoi de scurtă durată şi valoare
mică, mult mai frecvente, care vizează finanţarea activelor circulante (acordarea de creanţe unor
clienţi, finanţarea stocurilor). Finanţarea acestor nevoi ţine cont de caracterul permanent sau temporar
al acestor nevoi, de durata în timp a acestora. Excedentul de resurse din cadrul sistemului financiar
poate fi mobilizat pentru a servi la finanţarea deficitului de resurse al agenţilor economici sau a
instituţiilor guvernamentale.
Finanţarea afacerilor reprezintă mobilizarea resurselor de capital de la cei cu excedent de resurse
(investitorii) spre cei care au nevoie de acestea (agenţii economici) prin intermediul unor instrumente
şi mecanisme specifice în cadrul unor pieţe organizate (pieţele monetare sau pieţele de capital).
Această finanţare este destinată obţinerii de fonduri (lichidităţi) pentru a acoperi nevoi temporare
generate de activităţi comerciale sau de producţie sau pentru a dezvolta capacitatea de producţie
existentă prin derularea unor proiecte de investiţii.
Decizia de finanţare vizează opţiunea agenţilor economici de a-şi acoperi nevoile de finanţare a
proiectelor de finanţare avute în vedere, fie din fonduri proprii, fie prin împrumuturi sau prin
participaţie (atragerea de noi capitaluri prin majorarea numărului de acţiuni şi/sau acţionari).

4
Decizia de finanţare este proprie fiecărui proiect şi fiecărui agent economic în parte, fiind
adaptată la specificul proiectului şi la structura financiară a companiei. Cea mai mare parte a resurselor
financiare provine din surse private (fiind mobilizate de instituţii de intermediere private – bănci
comerciale, bănci de investiţii, fonduri de investiţii), sursele publice intervenind de regulă în
finanţarea unor proiecte de investiţii de anvergură şi de interes general (investiţii în infrastructura de
transport, în telecomunicaţii).
Într-o economie de piaţă funcţională, orientarea firmelor trebuie să se facă cu precădere pe
resursele private, credibilitatea companiei (inclusiv în ceea ce priveşte finalitatea proiectului de
investiţii) în faţa investitorilor privaţi fiind esenţială pentru succesul finanţării.

5
Capitolul 1 – Noţiuni introductive

După stadiul său de dezvoltare, mediul financiar pune la dispoziţia întreprinderilor o gamă de
mijloace de finanţare mai mult sau mai puţin substanţială. Foarte diversificată în ţările cu sisteme
financiare dezvoltate, această gamă rămâne limitată la tehnicile financiare de bază în majoritatea ţărilor
în curs de dezvoltare. Dar oricare ar fi contextul, întreprinderile sunt confruntate cu alegerea surselor de
finanţare.
Autofinanţarea constituie baza oricărei dezvoltări a întreprinderilor. Aportul la capitalul propriu
constituie de asemenea, o sursă esenţială de finanţare a întreprinderilor. Dar amploarea şi modalităţile
acestor aporturi variază după cum întreprinderea dispune sau nu de acces direct la pieţele de capital.
În sfârşit, recurgerea la îndatorare ar trebui, în principiu, să aducă completări resurselor întreprinderii.
În fapt, aceasta are un rol fundamental în finanţarea lor, chiar dacă rata dobânzii reale atinge niveluri
foarte ridicate.

1.1 Importanţa deciziilor de finanţare pentru


întreprindere

Aspectele finanţării prezintă importanţă crucială pentru supravieţuirea şi dezvoltarea


întreprinderii.
În primul rând, întreprinderea trebuie să dispună de lichidităţi pentru a face faţă angajamentelor
asumate, adică de a onora datoriile cu scadenţa în viitorul apropiat, asigurându-şi astefel echilibrul
financiar pe termen scurt.
În al doilea rând se pune, din partea întreprinderii, problema lansării în investiţii de orice natură
(tehnologice, sociale, comerciale) care să facă să se dezvolte posibilităţile sale. În acest caz este vorba
de finanţarea dezvoltării pe termen mediu şi lung care condiţionează creşterea rezultatelor în viitor şi
menţinerea echilibrului financiar. Deci mijloacele de finanţare trebuie să fie adaptate calitativ la nevoile
întreprinderii. În acest sens întreprinderea poate fi confruntată cu două tipuri de dificultăţi. Pe de o
parte, ea ar putea fi în situaţia să trebuiască să ramburseze resurse înainte chiar de a fi ajuns să
recupereze avansurile efectuate, mai ales când efectuează investiţii cu rentabilitate pe termen lung. Pe
de altă parte, întreprinderea poate fi în situaţia de a folosi, pentru operaţiunile pe termen scurt, fonduri
pe care le-ar putea folosi pe termen lung pentru investiţii.
6
Problemele finanţării prezintă deci importaţă vitală, pentru că soluţionarea lor condiţionează
supravieţuirea întreprinderii, perspectivele sale de dezvoltare, performanţele sale prezente şi viitoare,
autonomia proprietarilor şi a conducătorilor săi.

1.2 Mijloace de finanţare

Instrumentele de finanţare puse la dispoziţia economiei în general şi a întreprinderilor în


particular comportă o gamă complexă. După originea resurselor, se disting patru tipuri de mijloace de
finaţare:
− autofinaţarea
− creşterea de capital propriu
− împrumuturile
− creditul între întreprinderi, adică livrările pe credit ale furnizorilor.
Autofinanţarea este constituită din excedentele pe care întreprinderea le produce şi care sunt
folosite pentru finanţarea activităţilor ulterioare.
Creşterea capitalului propriu înseamnă aporturile de capital pe care întreprinderea le primeşte
din exterior. Aceste aporturi pot fi furnizate de către asociaţii sau proprietarii deja existenţi şi dispuşi
să-şi mărească participarea lor.
Împrumuturile constituie surse de finaţare externă. Ele sunt contractate faţă de persoane fizice şi
juridice care rămân creditori ai întreprinderii. În sfârşit, creditul între întreprinderi înseamnă termene de
plată pe care furnizorii le acordă. Dacă această practică vizează puţin pe particulari, ea este foarte
obişnuită când clientul este o întreprindere, chiar dacă importante diferenţe pot să apară între practicile
din diferite ţări. Dacă reputaţia nu-i este defavorabilă, o întreprindere cumpără materii prime,
semifabricate, mărfuri, servicii, etc., primind un credit-furnizor aproape automat, conform uzanţelor de
plată din branşa de care aparţine furnizorul. Dar, la rândul său, întreprinderea acordă astfel de credite
propriilor clienţi când vinde bunuri sau servicii. Pe total, termenele de plată primite şi acordate exercită
influenţe care sunt regăsite în noţiunea de nevoie de fond de rulment.
Pentru a recurge la una dintre aceste metode de finanţare, întreprinderea trebuie să analizeze
următoarele aspecte ce reprezintă factorii determinanţi în alegerea tipului de finanţare

7
1. Perioada pentru care sursele de finanţare sunt necesare:
Durata contractului de finanţare trebuie decisă în funcţie de scadenţa necesităţilor de finanţare.
Astfel, finanţarea cumpărării de stocuri sau plata unor servicii necesare derulării activităţii curente a
întreprinderii necesită obţinerea de resurse pe termen scurt. În general, finanţarea investiţiilor de
menţinere sau dezvoltare a capacităţilor de producţie existente este realizată prin atragerea de resurse
pe termen lung.

2. Costul surselor de finanţare:


Un aspect important al managementului firmei îl reprezintă gestiunea costurilor directe ale
finanţării. Acestea sunt reprezentate de costul capitalurilor atrase, cum ar fi rata de dobândă ce trebuie
plătită pentru creditele contractate sau rentabilitatea ce ar trebui oferită acţionarilor pentru
aportul acestora la capitalul firmei.

3. Flexibilitatea contractului de finaţare:


Nivelul ridicat al incertitudinii privind evoluţia pe piaţă a întreprinderii impune o mai mare
flexibilitate a contractelor de finanţare a activităţii acesteia. Astfel, pot apărea situaţii în care firma este
nevoită să ramburseze anticipat datoria, să majoreze nivelul împrumuturilor contractate sau să
prelungească durata împrumutului. În aceste condiţii, contractele prin care sunt atrase surse de finanţare
de la bănci sau alte instituţii financiare se dovedesc mai flexibile decât cele prin care sunt atrase resurse
prin ofertă publică de acţiuni sau obligaţiuni.

4. Impactul fiscalităţii asupra politicii de finanţare a firmei:


Fiscalitatea firmei poate influenţa tipul de surse de finaţare atrase sau condiţiile contractuale
alese. În general, dobânzile de plată la creditele contractate sunt deductibile din veniturile impozabile
ale întreprinderii, în timp ce dividendele de plată către acţionari sunt repartizate din profitul net de
impozit.

5. Costurile de mandat (agent):


Problema monitorizării solvabilităţii întreprinderii poate induce dificultăţi în contractarea de
surse de finanţare, mai ales prin atragerea de capitaluri prin ofertă publică de acţiuni. Dacă băncile sau
alte instituţii financiare au capacitatea de a monitoriza performanţa, respectiv solvabilitatea
întreprinderii de-a lungul derulării contractului de finanţare, pentru investitorii individuali care
achiziţionează titluri financiare emise de către întreprindere, această operaţiune se poate dovedi prea

8
costisitoare. Ca urmare, investitorii pot cere o rată de remunerare mai ridicată pentru sursele de finaţare
pe care aceştia le pun la dispoziţia întreprinderii. Astfel, este în interesul acesteia să identifice
combinaţia de contracte de finanţare care să minimizeze costurile de mandat sau de monitorizare ale
activităţii sale.

9
CAPITOLUL 2 - Selectarea surselor străine de finanţare

2.1 Datoriile pe termen lung

Procesul de consum care se organizează într-o întreprindere cere un volum important de resurse
mobilizabile prin repartiţia financiară. Majoritatea acestor resurse sunt imobilizabile în structura
economică a firmei pentru o perioadă mai mare de timp ( au un ciclu de rotaţie de peste 5 ani)
Datoriile pe termen lung şi mediu au de obicei o scadenţă mai mare de 5 ani, cele pe termen mediu
între 1-5 ani. Aceste două categorii sunt finanţate în special activele imobilizate. Creditele pe termen
lung şi mediu sunt foarte variate prin natura şi obiectul lor. Finanţarea pe termen lung poate fi asigurată
de organisme publice precum şi de bănci şi de alte instituţii financiare.
Capitalurile împrumutate peste 5 ani sunt menite să finanţeze elemente cu caracter stabil al
patrimoniului. Acestea se pot clasifica în:
- credite bancare pe termen mai mare de un an
- împrumuturi din emisiuni de obligaţiuni
- datorii în legatură cu leasing-ul (credit-bail)

10
2.1.1 Credite bancare pe termen mai mare de 1 an

Cu toate că o metodă clasică de finanţare a activităţii unei întreprinderi o reprezintă creditul,


acest instrument este departe de a fi banlizat.
Într-o întreprindere, necesarul de fonduri cu imobilizare pe termen lung apare în cazul unor acţiuni de
refacere, dezvoltare, restructurare. Pentru acoperirea acestor necesităţi se face apel şi la fluxurile
financiare din afara întreprinderii. Firma se adresează unor surse gestionate de sistemul bancar ( credite
pe termen lung şi mediu), proprietarilor ( pentru creşterea de capital social), pieţei de capital ( prin
vanzarea de titluri) şi finanţelor publice ( în cazuri extreme, pentru subvenţii). Fondurile procurabile pe
termen lung din sursele amintite mai sus se regăsesc în conţinutul capitalului permanent al
întreprinderii ( capital social + fonduri proprii + împrumuturi pe termen mediu şi lung). Decizia de a
apela la aceste fluxuri impune o fundamentare complexă, mai amplă decât decizia de creditare pe
termen scurt.
În scopul fundamentării şi adoptării deciziei de creditare pe termen mediu şi lung, serviciul
financiar al firmei şi comitetul de direcţie al băncii comerciale procedează la formarea bazei de date
necesare analizei complexe a solicitantului şi a cererii de credit.
Documentaţia necesară contractării unor astfel de credite, constă, de regulă, într-o cerere de
credit, semnată de persoanele autorizate să reprezinte legal societatea şi documente care atestă situaţia
economico- financiară a societăţii ( bilanţ, cont de profit şi pierdere, balanţe de verificare). De
asemenea, banca poate solicita, după caz, raportul auditorilor firmei sau certificarea bilanţului conform
reglementărilor legale în vigoare. Întreprinderea va trebui să depună bugetul de venituri şi cheltuieli
aferent perioadei pentru care se solicită creditul, respectiv previziunea fluxului de lichidităţi. Printre
alte documente cerute de către bancă sunt: acordul de consultare la Centrala Riscurilor Bancare,
certificate de atestare fiscală, hotărârea organului competent potrivit actelor constitutive şi legii, cu
privire la contractarea şi garantarea creditului. În cazul societăţilor pe acţiuni, se va solicita şi înscrierea
la Registrul Comerţului şi avansarea spre publicare în Monitorul Oficial Partea a IV-a a hotărârii
adunării.
În momentul în care Studiul de fezabilitate este acceptat, cererea de credite este luată în calcul
ca decizie de creditare pe termen lung, procedându-se la încheierea contractului de creditare.
Concomitent cu adoptarea deciziei de creditare, se realizează şi Situaţia privind eşalonarea ratelor şi a
dobânzilor pentru creditul contractat. Situaţia respectivă reprezintă o proiectare a fluxurilor financiare
viitoare de la firmă către bancă.

11
Băncile comerciale oferă diferite tipuri de credite pe termen lung, cum ar fi:
1. Credite pentru activitatea de leasing, ce sunt destinate achiziţionării de bunuri imobile, precum şi
bunuri mobile de folosinţă îndelungată, aflate în circuitul civil, noi sau second- hand. Acestea se acordă
societăţilor şi instituţiilor specializate în desfăşurarea activităţii de leasing, pentru achiziţionarea
activelor ce fac obiectul contractelor de leasing încheiate cu utilizatorii. În general, volumul creditului
pentru activitatea de leasing nu depăşeşte 85% din preţul de achiziţiei (inclusiv TVA) a bunurilor ce
urmează a fi cumpărate şi închiriate în regim de leasing.
Se poate acorda prin contracte de credit distincte pe bază de contracte de leasing prezente şi/sau
viitoare, cu un singur utilizator; prin acorduri de creditare distincte pe bază de contracte de leasing
prezente şi/sau viitoare, cu diverşi utilizatori; prin acorduri de creditare, în sistem revolving, pe baza
contractelor de leasing prezente şi viitoare cu diverşi utilizatori.
2. Credite pentru produse cu ciclu lung de fabricaţie, ce au ca beneficiari întreprinderile care execută
produse cu ciclu lung de fabricaţie cum ar fi: utilaje tehnologice de toate tipurile şi părţi ale acestora.
Aceste tipuri de credite au termene de rambursare cuprinse între 12-36 luni, fără a depăşi însă ciclurile
de execuţie stabilite prin documentaţia tehnică şi cele înscrise în contractele de livrare. Volumul maxim
al creditului se determină pe baza mişcării stocurilor şi cheltuielilor aferente producţiei în curs de
fabricaţie estimate a exista în sold la finele fiecărei luni din cadrul perioadei de creditare, precum şi a
celorlalte elemente de cheltuieli aferente contractului/comenzii.
3. Credite pentru investiţii, care sunt destinate pentru finanţarea activităţii de investiţii, în completarea
surselor proprii ale clienţilor, pe total activitate de investiţii sau pe obiective ( proiecte) de investiţii,
pentru realizarea de noi capacităţi de producţie sau dezvoltarea capacităţilor de producţie existente etc. .
La aceste credite se poate acorda o perioadă de graţie pentru plata ratelor de credit de până la doi ani. În
general, nivelul creditului este de maxim 85% din valoarea totală a investiţiei, 15% fiind sursele proprii
ale solicitantului. Este nevoie de aceeaşi documentaţie ca în cazul solicitării unui credit pe termen scurt,
la care se mai adaugă:
- planul de afaceri ( în cazul clienţilor cu o cifră anuală de peste 1 milion echivalent Euro) sau studiu de
fezabilitate în cazul proiectelor de investiţii cu valoare mai mare de 100.000 Euro.
- documentaţie tehnico-justificativă aferentă obiectivului de investiţii sau memorii justificative privind
necesitatea acestor investiţii cu devize estimative şi listele de utilaje şi alte dotări care se vor ataşa
planului de afaceri, în cazul proiectelor de investiţii la care nu este necesar studiul de fezabilitate
- autorizaţia de construcţie cu avizele şi acordurile necesare
- lista cheltuielilor de capital pentru investiţie
12
- acte justificative privind situaţia juridică a terenului
- alte documente prevăzute în legile în vigoare
4. Creditul ipotecar, ce se acordă persoanelor juridice care au ca obiect de activitate construirea,
reabilitarea, consolidarea sau extinderea imobilelor cu destinaţie locativă, industrială sau comercială
sau persoanelor juridice române care doresc construirea de locuinţe de serviciu pentru salariaţii proprii.
În general, nivelul creditului este de maxim 75% din valoarea imobilului şi/sau din valoarea devizului
estimativ, diferenţa fiind aportul propriu al solicitantului. Creditul poate acoperi şi finanţarea unor
cheltuieli legate de realizarea investiţiilor imobiliare, cum ar fi: cheltuieli pentru realizarea de studii şi
proiecte, pentru obţinerea avizelor etc.
Modalitatea de garantare a creditelor contractate de către întreprinderi diferă în funcţie de tipul
de credit, în general tipurile de garanţii acceptate de către bancă fiind cele reale mobiliare, cele reale
imobiliare( depozit bancar, titluri de ordin şi nominative etc.), respectiv garanţiile personale (scrisori de
garanţie bancară, garanţii emise de statul român etc.).

2.1.1.1 Costul creditelor

Principalul cost al creditului este reprezentat de dobânda pe care trebuie să o plătească


solicitantul de-a lungul perioadei pentru care a fost obţinut creditul. Modalitatea clasică de exprimare a
acestui cost este aceea de rată de dobândă pe care băncile o afişează pentru fiecare tip de credit în parte.
Aceasta diferă în funcţie de tipul de credit solicitat, precum şi de perioada pentru care este acordat.
Pentru anumite tipuri de credite, băncile calculează şi marja de risc de credit ce majorează costul
creditului pentru întreprinderile caracterizate de un grad de profitabilitate mai redus, respectiv un
serviciu al datoriei mai slab.
Dobânzile pe care băncile le afişează pentru creditele ce pot fi contractate nu cuprind şi comisioanele
pe care solicitanţii creditelor respective trebuie să le plătească suplimentar. O excepţie o reprezintă
creditele pentru consum destinate persoanelor fizice, caz în care băncile trebuie să comunice dobânda
anuală efectivă (DAE). De asemenea, băncile afişează rata de dobândă anuală, ca urmare în calculul
dobânzii de plată trebuie să se ţină cont de intervalul de timp la care se fac plăţile către bancă. În aceste
condiţii, este necesară estimarea ratei de dobândă proporţională pentru perioada pentru care creditul
este acordat (rdT) având ca referinţă numărul de zile (360) corespunzătoare anului bancar.

13
rdT= rd an * T/360, unde T= perioada pentru care se face calculul dobânzii, exprimată
în zile.
Ca urmare, dobânda de plată pentru un credit este determinată luând în considerare rata de dobândă la
care a fost contractat împrumutul, suma rămasă nerambursată şi perioada pentru care acesta a fost
acordat. Mărimea acesteia diferă în funcţie de modalitatea de rambursare aleasă. Cea mai frecventă
modalitate de rambursare a unui împrumut este aceea ce presupune plăţi constante sau rambursarea in
fine.
Odată ce creditul a fost contractat, pe parcursul de angajare a creditului, banca procedează la
analize periodice asupra firmei si obiectivului creditat; în caz că se constată deteriorări ale activităţii
economice a agentului economic creditat, banca ia măsuri de reducere a riscului de nerambursare sau,
în cazul producerii acestui risc, acţionează pentru recuperarea ratelor rămase de rambursat prin
valorificarea garanţiilor depuse sau consemnate în contractul de creditare.

2.1.2 Împrumuturile din emisiuni de obligaţiuni

Împrumuturile obligatare reprezintă o formă particulară a împrumuturilor pe termen lung care


constă în emisiunea şi vânzarea către public a obligaţiunilor. Acest tip de credit este accesibil doar
marilor întreprinderi cotate la bursă, statului şi autorităţilor locale. Societăţile pe acţiuni care lansează
un împrumut obligatar trebuie să îndeplinească o serie de condiţii impuse de autoritatea de
supraveghere a pieţei de capital: să aibă cel puţin doi ani de existenţă şi două bilanţuri legal aprobate de
organele fiscale, să ofere garanţii obligatarilor, fie direct, prin patrimonial propriu, fie indirect, prin
mijlocirea unor terţi, ş.a. Recurgerea la împrumutul obligatar este avantajoasă uneori pentru
întreprinderi, mai ales atunci când capitalul propriu este insuficient iar recurgerea la emisiunea de
acţiuni generează reticenţă din partea investitorilor. Acest tip de credit este de preferat şi creditului
bancar, care uneori este greu de procurat datorită costului său mai ridicat şi a condiţiilor impuse de
bănci în vederea acordării lor. Recurgerea la împrumutul obligatar este avantajoasă şi datorită faptului
că dobânzile sunt cheltuieli financiare şi nu fac parte din profitul impozabil.Pentru creşterea
şanselor de reuşită a împrumutului obligatar, a atractivităţii lui, unele emisiuni sunt realizate cu
primă de emisiune, cu primă de rambursare sau cu primă de emisiune şi cu primă de rambursare.
În primul caz, obligaţiunile sunt vândute sub valoarea nominală, diferenţa de preţ reprezentând
prima de emisiune, care reprezintă o remunerare suplimentară pentru investitori.

14
În cel de-al doilea caz, obligaţiunile sunt emise la valoarea lor nominală, dar sunt răscumpărate la un preţ
mai ridicat, diferenţa reprezentând prima de rambursare, care este tot un venit suplimentar pentru
investitor. În cea de-a treia situaţie sunt acordate ambele prime, deci obligaţiunile sunt emise cu primă
dublă. Durata împrumutului obligatar este cuprinsă între momentul vânzării obligaţiunilor, moment din
care ele devin purtătoare de dobândă, şi momentul retragerii lor din circulaţie în urma răscumpărării
acestora de către emitent. Obligaţiunile sunt cotate la bursă, iar cursul acestora se exprimă în procente
şi se calculează ca raport între preţul plătit pentru cumpărarea lor şi valoarea nominală a acestora. El
poate fi mai mare, egal sau mai mic de 100%. Cursul bursier (Cb) al obligaţiunii la un moment dat se
determină în procente sau în mărimi absolute.
Exprimat în procente, el se determină prin adunarea cursului cuponului (Cc) cu cursul obligaţiunii (Co),
deoarece obligaţiunile sunt cotate “la piciorul cuponului”:

Cb = Cc + Co (%)
Cursul cuponului (Cc) se determină după relaţia:

D * nz
Cc = x360
365
unde:
D = cuponul, exprimat în procente;
nz= numărul de zile de la data plăţii ultimului cupon

În sumă absolută, cursul bursier se determină prin înmulţirea cursului bursier (Cb) exprimat în procente
cu valoarea nominală a obligaţiunii (VN).
Un împrumut obligatar poate fi rambursat în următoarele modalităţi:
a) la finele perioadei (rambursarea capitalului se face o singură dată, la finele duratei de viaţă a
împrumutului. Singura cheltuială pentru emitent o constituie plata periodică a dobânzilor.).
Această modalitate de rambursare presupune cel mai ridicat cost al procurării împrumutului şi
este însoţită adeseori de constituirea unui fond de rambursare.
b) Prin amortizări constante (în fiecare an se rambursează tranşe egale din împrumut, la care se
adaugă dobânda aferentă. Amortizarea anuală se determină prin împărţirea mărimii
împrumutului la durata sa de viaţă, iar dobânda se determină în fiecare an prin aplicarea ratei
dobânzii la valoarea rămasă de rambursat);

15
c) Prin anuităţi constante (întreprinderea plăteşte anual acelaşi volum de anuităţi). Pentru ca
anuităţile să fie constante este necesar ca amortizările anuale ale împrumutului să varieze
crescător, în paralel cu variaţia descrescătoare a dobânzilor. Mărimea anuităţilor se determină
după relaţia:
i
n a = V0 , în care a= anuitatea
1  (1  i)

V0= valoarea împrumutului


i= procentul de dobândă anuală
n= durata împrumutului (ani)
d) Răscumpărarea prin bursă prezintă interes atunci când cursul bursier al obligaţi-
nilor este inferior valorii de rambursat. Reglementările bursiere fixează însă anumite limite
legale în ceea ce priveşte numărul obligaţiunilor ce pot fi răscumpărate.

Reglementările bursiere fixează însă anumite limite


legale în ceea ce priveşte numărul obligaţiunilor ce pot fi răscumpărate

Investitorul în obligaţiuni este interesat de rentabilitatea pe care o poate obţine pentru capitalul
său imobilizat în astfel de titluri financiare. Aceasta reprezintă randamentul capitalului investit în
condiţiile în care obligaţiunile sunt păstrate până la scadenţă. Pentru a asigura succesul emisiunii de
obligaţiuni, emitentul trebuie să ofere investitorilor potenţiali un randament la scadenţă la un nivel cel
puţin egal cu rata de dobândă de pe piaţa de capital sau cu randamentul unor alte plasamente similare.
Din perspectiva emitentului, împrumutul obligatar presupune costuri legate atât de realizarea emisiunii
(publicitatea emisiunii, prospectul de ofertă publică, comisionul de intermediere), cât şi implicate de
remunerarea ce trebuie asigurată celor care subscriu la emisiunea de obligaţiuni. Calea clasică de
remunerare este plata periodică (anuală, semestrială, trimestrială, lunară) a unui cupon. Câştigurile
investitorilor pot fi rotunjite şi prin intermediul primelor de emisiune sau de rambursare pe care
emitentul le acordă pentru a face cât mai atractiv împrumutul şi a obţine astfel finanţarea dorită.
Emitentul urmăreşte astfel oferirea unui randament la scadenţă competitiv în raport cu cele existente pe
piaţă. Pornind de la nivelul randamentului la scadenţă aşteptat de către investitori, luând în considerare
primele de emisiune, respective rambursare, ce vor fi acordate, emitentul poate estima care este nivelul
ratei cuponului ce ar trebui oferit.
Costul creditului obligatar pentru întreprinderea emitentă ar trebui să ia în considerare toate
costurile aferente emisiunii şi răscumpărării obligaţiunilor, precum şi plăţii cupoanelor. De asemenea se

16
iau în calcul şi economiile de impozit pe care întreprinderea emitentă le poate realiza prin deducerea
cheltuielilor cu dobânzile, respectiv cu primele plătite.
În concluzie, costul creditului obligatar are ca principal determinant randamentul la scadenţă aşteptat de
către investitorii pe piaţa de capital pentru acest tip de plasament. Nu trebuie însă ignorate cheltuielile
suplimentare de intermediere a emisiunii precum şi economiile de impozit pe care firma le realizează
din deductibilitatea cheltuielilor financiare pe care aceasta le are.

2.1.2.2 Modalităţi de rambursare a împrumutului obligatar

Există mai multe modalităţi de rambursare a împrumutului obligatar:


1. Rambursarea la finalul perioadei
Rambursarea capitalului se face o singură dată la finele duratei de viaţă a împrumutului.
Singura cheltuială suportată înaintea scadenţei este plata dobânzilor. Această metodă este însoţită
adeseori de constituirea unui fond de rambursare.
2. Rambursarea prin anuităţi constante
Constă în rambursarea în fiecare an a unei sume constante egală cu suma dobânzilor şi a
rambursării capitalului. Rata de rambursat în fiecare an se determină raportând valoarea nominală a
împrumutului la durata sa de viaţă, iar dobânda se determină în fiecare an prin aplicarea ratei dobânzii
la valoarea rămasă de rambursat.
3. Rambursarea prin serii egale
Conform acestei metode, întreprinderea amortizează un acelaşi număr de obligaţiuni în fiecare
an. Serviciul împrumutului cuprinde atunci o rambursare a capitalului constant şi o sumă a dobânzilor
descrescătoare cu timpul. Cheltuielile financiare sunt mai mari la începutul duratei de viaţă a
împrumutului.
T
A
Pe = Vr =  , în care: At – anuitatea de anul „t” (dobânda anului
i
t

t
„t” + rata de rambursat în anul „t”);
t 1 1 
i – rata dobânzii la termen;
t – durata de viaţă a împrumutului;

17
4. Rambursarea sub forma cuponului mic
Presupune ca dobânzile să nu fie vărsate anual ci doar capitalizate şi reglate o dată cu
rambursarea la finele perioadei a sumei împrumutate. Valoarea reală a obligaţiunilor, respectiv preţul
de emisiune al acestora, este influenţată de modalităţile de rambursare a împrumutului deoarece
fluxurile generate de rambursare intră în relaţia de calcul a valorii reale (preţul de emisiune).

Pe = Vr VN 1 i 
t
, în care: i – rata nominală a dobânzii;
1  rdt  t

Rdt – rata dobânzii la termen

2.1.3 Datorii în legătură cu leasing-ul (credit-bail)

Operaţiunile de leasing (sau credit-bail, cum sunt denumite în Franţa) au apărut pentru prima
oară în Statele Unite în anii ’60 ai secolului trecut şi au cunoscut ulterior o evoluţie spectaculoasă şi în
Europa. Operaţiunile de leasing sunt preferate în principal de întreprinderile mici şi mijlocii, ale căror
afaceri prezintă riscuri mari şi garanţii reduse, din care cauză îşi pot procura mult mai greu resurse
financiare necesare dezvoltării. Apelul la leasing ca modalitate de procurare a maşinilor şi utilajelor de
către IMM-uri este în prezent foarte ridicat în unele ţări din Europa, cum ar fi Germania (70%), Austria
(65%) şi Suedia (63%), în timp ce în România principala sursă de finanţare o reprezintă fondurile
proprii.

Leasing-ul nu reprezintă pentru firme o sursă de finanţare propriu-zisă ci o metodă de finanţare a


investiţiilor, deoarece asigură o serie de avantaje importante pentru acestea, inclusiv de natură
financiară. Leasing-ul reprezintă achiziţionarea de către o societate specializată (financiară), de la
furnizori, a unor bunuri şi închirierea acestora unor beneficiari (care nu dispun de resursele băneşti
necesare achiziţionării direct de la furnizori). Operaţiunile de leasing presupun, de regulă, participarea a
trei personae, şi anume:
-producătorul mijlocului fix;
- întreprinderea care are nevoie de activul fix respectiv;
- o instituţie financiară, care acoperă din punct de vedere financiar aceste operaţiuni faţă de producător;
Instituţia financiară (locatorul) achiziţionează mijlocul fix de la producător şi îl împrumută
întreprinderii care are nevoie de acesta (locatarul). Contractul de leasing se încheie între locator

18
(proprietarul bunului) şi locatar (chiriaşul) şi stipulează durata închirierii, condiţiile de plată, cuantumul
ratelor, obligaţiile părţilor şi condiţiile de transfer al bunului în proprietatea utilizatorului, la opţiunea
acestuia. Utilizatorul bunului nu are calitatea de proprietar, din cauză că bunul nu apare în activul său
bilanţier iar plăţile periodice efectuate de acesta către proprietarul bunului (contravaloarea amortizării
bunului, dobânda aferentă, prima de risc, etc.) sunt înregistrate în contabilitate ca datorii extrabilanţiere.
Avantajele principale pe care operaţiunile de leasing le oferă utilizatorilor sunt următoarele:
1. Economisirea resurselor de investiţii: utilizatorul poate beneficia de efectele folosirii bunului
fără a angaja pentru acest lucru capitaluri proprii sau împrumutate, aşa cum ar fi trebuit să facă
în cazul cumpărării lui. Achitarea unui avans iniţial şi a ratelor periodice (chirie) reprezintă
pentru acesta un efort financiar mult mai redus;
2. Utilizatorul îşi poate rezerva capitalul propriu drept garanţie pentru contractarea unor eventuale
credite bancare destinate finanţării dezvoltării;
3. Utilizatorul îşi poate accelera dezvoltarea în condiţiile menţinerii autonomiei financiare şi a
gradului de îndatorare existent anterior începerii operaţiunii;
4. Valoarea totală a plăţilor locaţiei este deductibilă în scopuri fiscale, cu condiţia ca între cele
două părţi să existe un contract de leasing veritabil şi nu o simplă plată între rate, o vânzare
deghizată;
5. Utilizatorul are posibilitatea de a cumpăra bunul respectiv, la preţul şi la termenul prevăzut în
contract;
6. În anumite situaţii, utilizatorul poate să rezilieze în mod unilateral contractul şi să restituie
bunul proprietarului.

Operaţiunile de leasing prezintă totuşi şi inconvienente pentru utilizator:


1. Redevenţele plătite proprietarului sunt relative ridicate şi afectează fluxurile sale financiare,
ceea ce impune obţinerea unei anumite rentabilităţi viitoare cel puţin acoperitoare.
Din analiza datelor furnizate de membrii ASLR (Asociaţia Societăţilor de Leasing din România), pe
piaţa românească, cel mai important segment de leasing îl reprezintă cel al autovehiculelor. Explicaţia
o constituie facilităţile fiscale ce au fost acordate contractelor de leasing având ca obiect autoturisme
importante. Ponderea acestui segment a crescut în anul 2004 la nivelul aproximativ de 94,42%.
Structura contractelor de leasing este prezentată în tabelul numărul 1 din Anexa numărul 2.
Proporţiile sunt sensibil diferite faţă de structura contractelor de leasing pe piaţa europeană, unde cele
care au ca obiect autoturismele reprezintă numai 43,52% din totalul contractelor realizate.

19
Operaţiunile de leasing sunt foarte diverse în ceea ce priveşte durata contractelor, părţile
participante, modul de determinare a valorii ratelor ş.a:
a) În funcţie de durata încheierii, leasing-ul poate fi:
- leasing pe termen scurt (experimental)
- leasing pe termen mediu
- leasing pe termen lung
b) În funcţie de părţile participante la contract, leasing-ul poate fi:
- leasing direct, în care finanţatorul este şi producătorul sau furnizorul bunului închiriat
- leasing indirect, în care finanţarea revine unei unităţi specializate
c) În funcţie de ponderea ratelor în preţul de vânzare al bunului, leasing-ul poate fi:
- leasing funcţional (operaţional), care presupune recuperarea în perioada de locaţie doar a unei
părţi din valoare bunului închiriat. Durata locaţiei este mai redusă decât cea de funcţionare a
bunului. Pe această perioadă, locatorul asigură şi mentenanţa şi service-ul echipamentului
închiriat, iar costul acestor operaţiuni este inclus în chiria plătită de locatar;
- leasing financiar (de capital), care presupune recuperarea integrală a valorii bunului în
perioada de locaţie şi obţinerea unui profit. Din acest moment, beneficiarul poate opta pentru
achiziţionarea bunului la valoarea reziduală.

Există şi forme speciale de leasing, ca de exemplu:


1. Lease-back, care este o formă mascată de finanţare a unei societăţi, cu implicaţii directe asupra
fluxurilor sale financiare. Operaţiunea constă în vânzarea de către beneficiar a bunului către o
societate de leasing, urmată de închirierea bunului şi plata către acesta a unei chirii, care
reprezintă o parte din preţul de vânzare a bunului respectiv. Implicaţiile de ordin financiar ale
unei asemenea operaţiuni sunt legate de îmbunătăţirea structurii financiare a societăţii;
2. Leasing experimental, care constă în închirierea unui bun pe o perioadă scurtă, urmată de
vânzarea bunului, dacă acesta corespunde cerinţelor beneficiarului;
3. Time-shering, care se practică mai ales în turism, în cazul tehnicii de calcul sau al mijloacelor
de transport şi constă în închirierea bazei materiale pe timpi partajaţi;

20
2.1.3.1 Impactul operaţiunilor de leasing asupra rentabilităţii locatorului

Dezvoltarea pieţei leasingului în România are ca principală cauză nevoia de finanţare a firmelor
româneşti ce încep să se dezvolte, precum şi avantajele oferite de acest tip de finanţare în comparaţie cu
celelalte existente pe piaţa financiară. Voi enumera în continuare câteva dintre avantajele contractului
de leasing:
Majorarea disponibilităţii de finanţare a firmei

Avantajul major pe care îl oferă leasingul este acela de a asigura finanţarea integrală a unei investiţii
din fonduri externe. Astfel, leasingul constituie un remediu pentru lipsa de fonduri proprii, condiţie
impusă de către bănci în cazul solicitării de credite pentru finanţarea de investiţii. Principalele categorii
de întreprinderi avantajate sunt cele “tinere” sau cele care se află în expansiune rapidă a activităţii lor.
Asigură recuperarea mai rapidă a activelor în caz de faliment a societăţii bancare

Drepturile reale ale finanţatorului utilizat în baza unui contract de leasing sunt opozabile judecătorului-
sindic, în situaţia în care utilizatorul se află în reorganizare judiciară şi/sau faliment. Din poziţia
privilegiată a locatorului derivă şi avantajele locatarului, care poate să-şi procure mijloacele fixe
necesare pentru desfăşurarea activităţii sale, chiar şi atunci când rating-ul companiei nu este acceptabil
din punct de vedere al unui creditor obişnuit pentru acordarea unui împrumut în acest scop. Tot din
această perspectivă, a riscului de faliment de nerecuperare a fondurilor avansate, banca, la momentul
acordării creditului, se acoperă împotriva riscului de neplată a debitorului printr-o finanţare parţială a
activelor necesare acestuia. În cazul contractului de leasing locatorul, de cele mai multe ori, oferă
finanţare 100% din valoarea activului.

Leasingul permite divizarea riscului între locator şi locatar

Prin achiziţionarea unui activ sunt transferate toate riscurile şi beneficiile dreptului de proprietate
asupra cumpărătorului. În cazul contractului de leasing operaţional, locatorul asigură nu numai activul,
dar şi serviciile aferente bunei funcţionări a acestuia.

21
Flexibilitatea contractului de leasing

Dacă întreprinderea doreşte schimbarea activului la un moment dat, societatea de leasing îl poate
prelua, în schimbul plăţii unor penalităţi atunci când contractul este reziliat, dar nu din culpa
locatorului. De asemenea, tipul contractului poate fi negociat cu utilizatorul astfel încât acesta să se
muleze pe necesităţile sale de producţie şi de finanţare.

Leasingul prezintă o serie de avantaje fiscale

Spre deosebire de cumpărarea unui bun cu plata în rate, leasingul extern (locatorul este o firmă din
străinătate) intră în regimul vamal de admitere temporară; ca urmare, accizele, taxele vamale şi alte
taxe speciale datorate la momentul închiderii operaţiunii de import vor fi plătite la sfârşitul contractului
de leasing pentru valoarea de intrare a bunului. De asemenea, pentru orice tip de leasing, TVA-ul este
plătit eşalonat, odată cu plata ratelor către locator.

“Beneficiile” contabile

Impactul operaţiei de leasing asupra situaţiilor contabile ale întreprinderii locatare este diferit, în
funcţie de tipul leasingului contractat. Astfel, în cazul leasingului operaţional, nu se produc modificări
la nivelul bilanţului. Ca urmare, gradul de îndatorare al întreprinderii rămâne neschimbat , nealterându-
se capacitatea întreprinderii de a se îndatora. Chiria plătită de locatar este înregistrată ca o cheltuială de
exploatare în contul său de profit şi pierderi. Dacă această cheltuială va fi echilibrată de veniturile
rezultate din exploatarea bunului închiriat, nu se vor înregistra variaţii ale profitului din exploatare. Ca
rezultat, prin apelarea la leasingul operaţional locatarul poate obţine o creştere fictivă a rentabilităţii
economice. Având în vedere înregistrarea sa extrabilanţieră, analiştii financiari pot scăpa din vedere
aceste capitaluri investite în profitul din exploatare doar la capitalurile investite înregistrate în bilanţ.
Uneori se apelează la acest tip de leasing şi datorită acestor avantaje legate de manipularea datelor
contabile, obţinându-se doar „din condei” ameliorări ale rentabilităţii firmei.

22
2.1.3.2 Costul leasingului

Piaţa leasingului este una dintre cele mai dinamice atât pe plan mondial cât şi în România.
Indicii anuali de creştere au depăşit frecvent procentul de 200% ajungându-se ca, în cifre absolute, în
cursul anului trecut cifra de afaceri să atingă recordul de 2,2 miliarde euro. O astfel de piaţă nu poate
exista fără prezenţa simultană a celor doi mari actori: societăţile de leasing şi utilizatorii.
Leasingul reprezintă un mod de finanţare particular care poate fi analizat sub formă de împrumut.
Costul acestei surse de finanţare poate fi evaluat sub forma unei rate actuariale. Se aplică principiul
egalităţii valorilor actuale ale echivalentului sumei de finanţare (costul de achiziţie şi de montaj al
echipamentului= E) şi ale ieşirilor de trezorerie pentru plăţile viitoare privind chiria anuală (CH) şi
valoarea reziduală (VR). La egalitatea, în prezent, a celor două fluxuri de trezorerie ( de intrare
echivalentă şi de ieşire efectivă) se calculează costul actuarial al leasingului ca o rată internă de
rentabilitate (K1).
Costul leasingului integrează în mod firesc şi efectele fiscale ale acestei finanţări. Chiria este o
cheltuială deductibilă de la plata impozitului pe profit. Partea reprezentând amortizarea echipamentului
închiriat nu mai constituie o economie fiscală pentru utilizatorul leasingului, ci pentru “furnizorul”
leasingului. În consecinţă, utilizatorul leasingului nefiind proprietarul bunului închiriat înregistrează un
cost de oportunitate, determinat de pierderea economiei de impozit aferentă amortizării echipamentului
închiriat.

E  
n
(1   ) * CH t   * At VR
 , în care:
t 1 (1  K1 ) t
1  K1 m
 = rata impozitului pe profit
t= 1,…., n ani de valabilitate a contractului de leasing
m= n+1.
În aceste condiţii, costul leasingului (K1) este soluţia ecuaţiei de mai sus, ce se calculează după
metodologia ratei interne de rentabilitate. Costul leasingului pentru utilizator (locatar) este rata de
rentabilitate pentru furnizor (locator).
Decizia de a opta pentru leasing, în raport cu un împrumut bancar sau obligatar, se
fundamentează pe valoarea actualizată netă (VAN), calculată după relaţia:
n
CF VR
VAN   
i 1 (1  r ) 1
(1  r ) m

23
În formula VAN nu se cuprinde scăderea valorii investiţiei (I), deoarece nu se plăteşte costul de
achiziţie al bunului închiriat. De asemenea, cash-flow-urile (CFt) vor fi determinate în funcţie de
profiturile viitoare şi de chiria plătită (chiria fiind şi ea o cheltuială deductibilă de la plata impozitului).
Valoarea reziduală (VR) este plătită în anul m, înainte de încheierea duratei de viaţă (n) a bunului
închiriat.
Această valoare actualizată se compară cu cea a împrumutului, pentru a se analiza care dintre sursele de
finanţare este mai avantajoasă. Selecţia surselor de finanaţare a investiţiilor este deosebit de complexă
întrucât, pe lângă criteriul principal privind costul procurării capitalurilor, acţionează o serie de
restricţii privind costul procurării capitalurilor, accesul la piaţa capitalurilor, situaţia financiară a
întreprinderii, motivaţia personalului de conducere a acestuia.
Leasingul este de multe ori preferat ca urmare a simplicităţii sale şi a efectelor atenuante în timp
ce le provoacă asupra trezoreriei întreprinderii. În general, compania de leasing beneficiază de asigurări
şi garanţii bancare suficiente pentru a o acoperi de riscurile de faliment ale chiriaşului. Din acest motiv,
ea poate închiria un contract de leasing fără ca analiza financiară a întreprinderii cliente şi a proiectelor
sale de investiţii să fie suficient de acoperitoare pentru încheierea contractului.
Determinarea costurilor pe care le implică un contract de leasing, indiferent de natura acestuia, este o
operaţiune destul de complexă, dar este necesară în cazul în care se pune problema selectării surselor
de finanţare şi determinarea contribuţiei fiecărei surse la formarea fondului alocat finanţării proiectelor
de investiţii.

2.2 DATORIILE PE TERMEN SCURT

În vederea realizării obiectului de activitate, întreprinderea intră în relaţii cu mediul economico-


social. Astfel, pentru a-şi asigura existentul de bunuri economice de natura activelor imobilizate,
activelor circulante sau altor bunuri necesare desfăşurării propriei activităţi, aceasta intră în relaţii de
colaborare cu terţe persoane fizice sau juridice.
Datoriile pe termen scurt provin din tranzacţiile cu persoane fizice sau juridice (cumpărarea de bunuri,
lucrări sau servicii, utilizarea forţei de muncă, plata impozitelor şi taxelor etc.), în care întreprinderea
trebuie să efectueze o plată sau o contraprestaţie într-o perioadă de timp de până la un an. Standardul
Internaţional de Contabilitate IAS 1 Prezentarea Situaţiilor Financiare clasifică o datorie ca datorie
curentă atunci când: (1) se aşteaptă să fie achitată în cursul normal al ciclului de exploatare al

24
întreprinderii, sau (2) este exigibilă în termen de 12 luni de la data bilanţului. Datoriile pe termen scurt
pot fi împărţite pe următoarele categorii:
- datorii comerciale
- datorii salariale
- datorii sociale
- datorii fiscale
- datorii diverse
Criteriile de recunoaştere a datoriilor în bilanţ sunt prezentate in IAS 39. Acestea trebuie recunoscute
doar atunci cînd întreprinderea devine parte a unui contract şi, ca urmare, are obligaţia legală de a plăti.

2.2.1 Datoriile comerciale

Datoriile comerciale se referă la obligaţiile întreprinderii faţă de terţe persoane fizice sau
juridice, rezultate din achiziţia de bunuri sau utilizarea serviciilor. Datoriile comerciale se impart în mai
multe categorii:
- datorii faţă de furnizorii de stocuri, lucrări şi servicii
- datorii faţă de furnizorii pentru imobilizări corporale şi necorporale
- datorii pentru efectele comerciale
Aceste datorii se referă la bunurile, lucrările şi serviciile achiziţionate de întreprindere, ca exemplu,
materii prime, materiale, mărfuri, reparaţii la bunurile de folosinţă îndelungată, servicii telefonice,
poştale etc.

2.2.2 Datoriile salariale

Pentru realizarea obiectului de activitate al întreprinderii, alături de factorii materiali: mijloace


fixe, stocuri şi bani, este necesar şi factorul muncă. Munca nu este o resursă stocabilă, ci se manifestă
ca factor de producţie. Pentru reflectarea creanţelor şi datoriilor referitoare la utilizarea forţei de muncă,
în contabilitate se utilizează grupa de conturi Personal şi conturi asimilate.
Pentru reflectarea datoriei întreprinderii faţă de salariaţi se utilizează contul Personal- salarii datorate,
care este un cont de pasiv, de datorii salariale pe termen scurt. Se creditează cu datoria totală faţă de
salariaţi pe baza Statului de salarii. Se debitează cu reţinerile din salarii şi cu creanţele faţă de salariaţi
pentru lipsuri sau pagube aduse întreprinderii.

25
2.2.3 Datoriile sociale

Pentru reflectarea datoriilor sociale, în contabilitate se utilizează contul Asigurări sociale şi se


desfăşoară pe patru sintetice şi anume: Contribuţia unităţii la asigurările sociale, Contribuţia
personalului pentru pensia suplimentară, Contribuţia angajatorului pentru asigurările sociale de
sănătate şi Contribuţia angajaţilor pentru asigurările sociale de sănătate. Acest cont se crediteză cu
datoriile întreprinderii şi ale angajaţilor legate de contribuţia la asigurările sociale, la pensia
suplimentară şi la asigurările sociale de sănătate şi se debitează cu sumele cuvenite angajaţilor din
asigurările sociale şi cu plata de către stat a datoriilor sociale rămase. Soldul contului este creditor şi
reflectă datoriile neplătite către bugetul asigurărilor sociale.

2.2.4 Datoriile fiscal

Datoriile fiscale reprezintă sume datorate de către întreprindere bugetului de stat, datorii pentru
care statul nu oferă o altă contraprestaţie sau o contravaloare. Din categoria datoriilor fiscale fac parte
impozitul pe profit, taxa pe valoarea adăugată datorată, impozitul pe venit şi alte datorii faţă de bugetul
de stat.

2.2.5 Datoriile diverse

Contul utilizat pentru evidenţierea datoriilor diverse este Creditori diverşi. Acest cont de datorii
pe termen scurt este de pasiv. Se creditează cu diverse datorii, de exemplu datorii privind achiziţionarea
titlurilor de plasament, sume încasate şi necuvenite şi se debitează în momentul achitării contravalorii
acestora. Soldul este creditor şi reprezintă datoriile neachitate.

26
CAPITOLUL 3. - Sursele străine de finanţare în cadrul societăţii -
S.C Terra Construcţii S.R.L

3.1. PREZENTAREA GENERALĂ A SOCIETĂŢII S.C TERRA CONSTRUCŢII


S.R.L

Denumirea societăţii comerciale este “TERRA CONSTRUCŢII” şi este constituită în formă de


societate cu răspundere limitată. Societatea comercială “TERRA CONSTRUCŢII S.R.L.” este
succesoarea de drept a întreprinderii mici cu acelaşi nume din care provine.
Sediul societăţii comerciale se află în comuna Răchiţi judeţul Botoşani. Sediul poate fi schimbat cu
acordul asociaţilor, respectând legile în vigoare.
Societatea comercială “TERRA-CONSTRUCŢII” este persoană juridică română. Asociaţii
răspund numai în limita capitalului social depus. Societatea este constituită pe un timp nelimitat.
Obiectul de activitate al întreprinderii îl constituie:
- fabricarea şi comercializarea materialelor de construcţii;
- proiectarea şi executarea de construcţii metalice şi clădiri pentru pesoane fizice şi juridice;
- întreţinere, reparare, montare, achiziţionare şi comercializare de mijloace fixe
- prestări agricole şi transport cu utilaje proprii
- executarea comerţului în cont propriu şi în comision
- prestări servicii către populaţie- organizare de videotecă.
Obiectul de activitate poate fi mărit sau redus în urma hotărârii Adunării generale.
Capitalul social al societăţii este de 100000 Ron şi se compune în vărsăminte în numerar în
valoare de 40000 lei şi din aporturi în natură în valoare de 60000 lei aduse de către asociaţi. Capitalul
social poate fi mărit sau micşorat în urma hotărârii Adunării generale a asociaţilor. Capitalul social se
divide în 20 de părţi egale, fiecare parte socială având valoarea de 5000 lei, dând dreptul deţinătorului
la un vot în Adunarea generală a asociaţilor şi dreptul de a participa la distribuirea dividendelor potrivit
legii. Dreptul de proprietate asupra părţilor poate fi transmis între asociaţi sau prin declaraţie făcută în
afara societăţii. Transmiterea se face prin declaraţie făcută în registrul societăţii de către cedent şi
cesionar. Deasemeni transmiterea se înscrie în Registrul Comerţului.

27
În realizarea obiectului de activitate societatea va putea folosi credite în lei sau în valută şi se va
putea asocia cu parteneri străini, persoane fizice sau juridice în condiţiile legii. Drepturile şi obligaţiile
personale ale asociaţilor nu pot greva patrimoniul societăţii.
Hotărârile asociaţilor se iau în Adunările generale, ce au loc ori de câte ori este nevoie dar nu
mai puţin de o dată pe lună. Adunarea generală se consideră constituită dacă sunt prezenţi deţinătorii a
cel puţin ¾ din valoarea capitalului social.
Societatea este administrată de toţi cei patru asociaţi. Limita puterii lor cât şi atribuţiile ce le au se
stabilesc prin contract de societate.
Societatea va putea angaja personal cu respectarea legislaţiei în vigoare. Salarizarea
personalului se stabileşte prin liberul acord al părţilor, cu respectarea limitei minime de salarizare
prevăzute de lege.
În societate se întocmeşte anual buget de venituri şi cheltuieli, bilanţ contabil şi cont de profit şi
pierderi după metodele stabilite de Ministerul Finanţelor. Adunarea generală stabileşte modul de
amortizare a mijloacelor fixe, respectând dispoziţiile legale.
Dizolvarea societăţii se face respectând legislaţia. În caz de dizolvare, societatea va fi lichidată în
conformitate cu prevederile contractului de societate şi a legilor în vigoare.

Resursele umane

Număr de angajaţi la data de 30.12.2007 = 193, din care:


- cu contract de muncă = 193
- cu contract de colaborare sau alte forme de angajare = 0

Structura personalului:
 Personal de conducere (6)
 Personal direct productiv (179)
 Personal indirect productiv (8)

 Angajaţi absolvenţi universitari (8)


 Angajaţi absolvenţi de liceu, şcoală profesională (178)
 Angajaţi absolvenţi de şcoală primară (7)

28
Resurse materiale

Fabrica de mobilă este situată în comuna Răchiţi, judeţul Botoşani, la 5 km de municipiul


Botoşani. Aceasta are o suprafaţă totală de 62.000 m2 (suprafaţa efectivă a terenului).
Suprafaţa construită:
a) Clădire P+2 = 17.500 m2
b) Clădire P+2 = 12.500 m2
c) Uscătorie NARDI, cu centrală = 80-120 m3/şarja
d) Centrala termică pentru încălzire spaţială cu: cazan apă caldă 1800 Kw şi cazan abur 1200 Kw
e) Clădire rezervă apă 300.000 l
f) Clădire birouri = 300 m2
g) Clădire atelier mecanic şi atelier electric = 4170 m2
h) Clădire magazine carburanţi = 154 m2
i) Clădire magazine materiale = 1750 m2
j) Clădire magazine produse finite = 1400 m2
k) Clădire depozit lemne = 1650 m2
l) Castel de apă
Utilităţi:
a) Surse de apă proprie cu debit de 40l/s
b) Canalizare poprie
c) Staţie de epurare proprie
d) Alimentare cu energie electrică 220- 380 V
e) Încălzire
f) Instalaţie PSI tip sprinkler

Activitatea generală a societăţii

În 2006, cifra de afaceri a societăţii a fost de 7.585.000 de lei (circa 2,2 milioane de euro), în
scădere în termeni reali faţă de acceaşi perioadă a anului precedent. Deşi în dolari cifra de afaceri a fost
mai mică decât în 2005, indicatorul calculat în euro a fost mai cu aproape 5%. Obiectivul strategic al
societăţii este creşterea productivităţii, ţintă căreia i se subordonează toate celelalte măsuri – investiţii,
reducerea normelor de consum şi de timp-.

29
Pentru următorii ani, compania estimează o creştere în termeni reali a cifrei de afaceri între 10 şi 15 %
anual. Rata profitului este de 10-12%. Compania nu distribuie dividende, tot profitul merge la fondul
de dezvoltare, fiind investit.
Produsele realizate de S.C TERRA CONSTRUCŢII S.R.L sunt de un înalt nivel calitativ.
Confirmarea nivelului crescut al calităţii este dată de creşterea continuă a volumului comenzilor pentru
export. De exemplu, în primele 5 luni ale anului 2007, producţia realizată şi vândută este egala cu ¾
din producţia anului 2006.

Clienţii, furnizorii şi intermediarii financiari

Produsele societăţii sunt comercializate pe piaţa externă încă din 1998. Orientarea către această
piaţă s-a făcut datorită comenzilor mari lansate de beneficiarii externi, a preţului bun obţinut pentru
produsele realizate şi a încasării la termen a sumelor cuvenite.
Clienţi diverşi ai firmei sunt: CDM Italia, Vial Italia, Gerald Wolbruch Germania, Star Holz
Germania, SOGEM Belgia, Forex Ucraina etc.
Materiile prime folosite în realizarea produselor se găsesc din abundenţă în zonă. În ultimii ani,
societatea nu a întâmpinat greutăţi în aprovizionarea cu materii prime. Furnizorii acestora sunt:
BIACRIS Galaţi, FOREST PRODUCT Piteşti, CETINIŢA Putna, MISTERRIEN Botoşani,
MATRIBY COM Prundu Bărăganului, MONT BLANK MOBYLE Flămânzi, PF UNGUREANU
ION Vicovu de Sus, STAR INTERNATIONAL Botoşani, MOBIROMA SRL Botoşani,
KLEBROM Braşov, WOOD LINE Vorona
Intermediarii financiari sunt prezentaţi în următorul tabel:
Tabelul nr. 1 – Intermediarii financiari ai firmei S.C. TERRA CONSTRUCŢII S.R.L.
Banca la care Număr de Data Numărul Valută/ROL
societatea telefon al deschiderii contului bancar
deţine conturi filialei bancare contului bancar
BCR 0231/533411 04.02.1997 14659230362109 Euro

BRD 0231/548792 11.05.2001 21258252862892 Ron

Raiffeisen Bank 0231/578785 23.09.2003 15214525844558 Ron

30
Principalii indicatori economico- financiari

1. Indicatori de lichiditate
Lichiditate curentă = active curente/ datorii curente = 186.665/ 162.890 = 1,15
Lichiditatea imediată = (active curente – stocuri)/ datorii curente
= (186.665 – 64.234)/ 162.890 = 0,75
Nivelul de 1,15 al lichidităţii curente şi de 0,75 al lichidităţii imediate reliefează faptul că datoriile
curente ale societăţii sunt acoperite de activele curente şi că societatea are o poziţie financiară stabilă.
De altfel, şi în stabilirea modului de repartizare a profitului net al exerciţiului financiar 2006, s-a ţinut
cont ca nivelul lichidităţii să fie supraunitar, întregul profit fiind dirijat spre completarea surselor
proprii de finanţare. Societatea are o poziţie financiară stabilă şi echilibrată.

2. Indicatori de risc
Gradul de îndatorare = capital împrumutat/ capital propriu x 100 = 2,65
Acoperirea dobânzilor = profit înaintea plîţii dobânzilor şi impozit pe profit/
cheltuieli cu dobânzile
= 2,92
Poziţia societăţii nu este riscantă, indicatorii de risc calculaţi anterior demonstrează poziţia ei financiară
stabilă.

3. Indicatori de profitabilitate
Rentabilitatea capitalului angajat = profit înaintea plăţii dobânzilor şi impozit pe
profit/ capital angajat
= 65.688/ 99.381
= 0,66, adică la 100 lei investiţi s-a obţinut 0,66
lei profit

31
Perspectivele dezvoltării internaţionale

Pe viitor, S.C. TERRA CONSTRUCŢII S.R.L îşi propune următoarele obiective:


Pe plan intern:
- dezvoltarea producţiei de scări din metal şi mobilier;
- retehnologizarea cu utilaje
Pe plan extern:
- înfiinţarea unei fabrici de mobilă în Ucraina care să producă pentru piaţa ucraineană şi nu numai,
datorită faptului că piaţa forţei de muncă de acolo este mai ieftină decât cea din România
- intrarea pe piaţa Uniunii Europene prin colaborarea cu firme din Germania, Italia, Franţa etc. pentru
vânzarea directă a produselor fără intermediari
Deasemenea societatea va încerca şi accesarea unui program guvernamental în valoare de
200.000 euro pe care îl va utiliza în special pentru protecţia mediului.
Planurile de viitor vizează şi proiecte precum comerţul online precum şi publicitatea pe internet.
Firma urmăreşte şi deschiderea unor showroom-uri în care va fi prezentat câte un model din fiecare
categorie de mobilier prezentat pe site.

3.2 MONOGRAFIE CONTABILĂ PRIVIND DATORIILE PE TERMEN LUNG

3.2.1. Firma S.C TERRA CONSTRUCŢII S.R.L vrea să contracteze un credit pentru
achiziţionarea unui autoturism. Împrumutul este în valoare de 10.000 euro, pe o perioadă de 5 ani, iar
rata de dobândă este de 11,5%. Plăţile către bancă se vor face anual.
În continuare voi exemplifica trei tipuri de rambursări şi modul lor de calcul:

a) În cazul în care rambursarea împrumutului se face la sfârşitul perioadei de creditare (in fine),
dobânda totală pe care o are de plată întreprinderea se ridică la suma de 5750 euro, deoarece:

32
Tabelul nr. 2 – Exemplu de rambursare in fine a împrumutului
Perioada Sold credit Dobânda Rambursare Anuitate
nerambursat principal
1 10.000 1.150 0 1.150
2 10.000 1.150 0 1.150
3 10.000 1.150 0 1.150
4 10.000 1.150 0 1.150
5 10.000 1.150 10.000 11.150
TOTAL - 5.750 10.000 15.750

unde: Dobânda = rata de dobândă x sold credit nerambursat x perioadă


Anuitate = dobânda + rambursare principal

b) În cazul în care rambursarea împrumutului se face în rate egale, dobânda totală pe care o are de plată
întreprinderea se ridică la suma de 3.450 euro, deoarece:

Tabelul nr. 3 – Exemplu de rambursare în rate constante a unui împrumut


Perioada Sold credit Dobânda Rambursare Anuitate
nerambursat principal
1 10.000 1.150 2.000 3.150
2 8.000 920 2.000 2.920
3 6.000 690 2.000 2.690
4 4.000 460 2.000 2.460
5 2.000 230 2.000 2.230
TOTAL - 3.450 10.000 13.450

d) În cazul în care rambursarea împrumutului se face prin realizarea de plăţi constante (anuităţi)
către bancă, dobânda totală pe care o are de plată întreprinderea se ridică la suma de 3.699,1
euro

33
Tabelul nr. 4 – Exemplu de rambursare în anuităţi constante a unui împrumut
Perioada Sold credit Dobânda Rambursare Anuitate
nerambursat principal
1 10.000,0 1.150,0 1.589,8 2.739,8
2 8.410,2 697,2 1.772,6 2.739,8
3 6,637,0 763,3 1.976,5 2.739,8
4 4.661,0 536,0 2.203,8 2.739,8
5 2.457,2 282,6 2,457,2 2.739,8
TOTAL - 3.699,1 10.000,0 13.699,1
împrumutxrd
unde: Anuitate =
 1 
1  n 
 1  rd  
rd = rata de dobândă
n = perioada pe care a fost acordat împrumutul exprimat în ani
Rambursare principal = anuitate – dobândă
Din analiza celor trei modalităţi de rambursare, cea mai costisitoare pentru întreprindere pare
rambursarea in fine, caz în care dobânda totală de plată de-a lungul celor 5 ani de viaţă a împrumutului
este de 5.750 euro.

3.2.2 Aceeaşi întreprindere se decide să închirieze un alt autoturism în sistem de leasing


financiar. Preţul de achiziţie al autoturismului este de 20.000 euro. Durata sa de viaţă este de 5 ani de-a
lungul căreia se va amortiza liniar. În condiţiile contractării unui leasing financiar pe o perioadă de 4
ani rata de leasing ce trebuie plătită este de 4.244 anual. De asemenea trebuie să plătească un avans de
5.000 euro şi un comision de 400 euro. Valoarea reziduală ce va trebui plătită de către societatea
comercială la sfârşitul perioadei de închiriere este de 4000 euro. Astfel vom avea:

34
Tabelul nr. 5 – Scadenţarul şi defalcarea plăţilor
în cazul contractării bunului prin leasing financiar
Perioada Valoarea Dobânda Cota parte Rata de Sold final
leasingului de plată din valoarea leasing leasing
contractat leasingului
1 15.000 1.958 2.266 4.224,0 12.733,5
2 12.734 1.662 2.562 4.224,0 10.171,3
3 10.171 1.327 2.897 4.224,0 7.274,6
4 7.275 949 7.275 8.224,0 0,0
TOTAL - 5.896 15.000 20.896 -

În tabel este prezentată defalcarea ratei de leasing pe cele două componente – dobînda de plată şi cota
parte din valoarea de intrare a autoturismului. Ultima rata de leasing cuprinde şi valoarea reziduală de
plată la finele perioadei de închiriere.
Contractul încheiat cu firma de leasing este prezentat în Anexa numărul 3 din Anexe.

3.2.3 Anul trecut, întreprinderea a contractat un imprumut obligatar cu o durată de viaţă de 5


ani, în cadrul căruia s-au emis 100.000 obligaţiuni a câte 1.000 = VN. Rata nominală a dobânzii este de
8,5%. Creditul se rambursează în serii egale. Managerul firmei vrea să afle care e valoarea reală a
împrumutului obligatar ştiind că ratele dobânzii la termen începând din primul an până în al cincilea an
sunt de 10%.

Pentru o obligaţiune: ratele de rambursat = 1.000/5 ani = 200/an


dobânzile aferente fiecărui an = 85, 68, 51, 43, 17
Tabelul nr. 6 – Exemplu de rambursare a unui credit obligatar
Anul Valoarea Rata de Dobânda Valoarea Anuitatea
nominală rambursat rămasă
1 1.000 200 (1.000x8,5%) = 85 800 285
2 800 200 (800x8,5%) = 68 600 268
3 600 200 (600x8,5%) = 51 400 251
4 400 200 (400x8,5%) = 34 200 234
5 200 200 (200x8,5%) = 17 - 217

35
Valoarea reală a unei obligaţiuni se poate determina alstfel:
5

 1  r 
At 285 268 251 234  217 5  936 ,6
Vr =  1  2  3  4 
t 1
t
1  0,10  1  0,10  1  0,10  1  0,10  1  0,10 
Rezultatul obţinut arată că pentru un investitor care cumpără obligaţiunile, preţul de 963,65 este
acoperit de fluxurile financiare viitoare actualizate în funcţie de rata dobânzii pe piaţă. Pentru întreg
împrumutul, suma ce poate fi plătită la subscriere este:

100.000 oblig.x 936,65 = 96.365.000

3.3 MONOGRAFIE CONTABILĂ PRIVIND DATORIILE PE TERMEN SCURT

3.3.1 Se achiziţionează de la furnizori materii prime în valoare de 1.000 lei, cheltuielile de


transport fiind de 100 lei, tva 19%. Se achită furnizorii din disponibilul de la bancă.

a) Achiziţia materiilor prime


% = 401 (Furnizori) 1.309 lei
301 (Materii prime) 1.100 lei
4426 (Tva deductibilă) 209 lei

b) Plata furnizorului
401 (Furnizori) = 5121 (Conturi curente la bănci) 1.309 lei

3.3.2 În cursul lunii s-au acordat avansuri salariaţilor în sumă de 10.000 lei. La sfârşitul perioadei de
gestiune s-au determinat datoriile salariale totale faţă de salariaţi în sumă totală de 22.000 lei, din care
s-au format următoarele reţineri:
- 5% pensie suplimentară - 3.000 lei impozit pe salarii
- 7% fond de sănătate
- 1% fond de şomaj
- 1.500 lei reţineri datorate terţilor

36
a) Acordarea avansului
425 (Avansuri acordate personalului) = 5311 (Casa în lei) 10.000 lei

b) Salariile datorate personalului


641 (Cheltuieli cu salariile person.) = 421 (Personal- salarii datorate) 22.000 lei

c) Reţinerile din salarii


421 (Personal- salarii datorate) = % 17.360 lei
431(Contribuţia personalului
pentru pensia suplimentara) 1.100 lei
4314 (Contribuţia angajaţilor pentru
asigurările sociale de sănătate) 1.540 lei
4372 (Contribuţia personalului la
fondul de şomaj) 220 lei
444 (Impozit pe salarii) 3.000 lei
427 (Reţineri din salarii datorate
terţilor) 1.500 lei
425 (Avansuri acordate
personalului) 10.000 lei

d) Plata salariilor
421 (Personal – salarii datorate) = 5311 (Casa în lei) 4.140 lei

3.3.3 Pentru datoria totală faţă de salariaţi în sumă de 22.000 lei, cei de la contabilitatea
întreprinderii calculează şi înregistrează contribuţia la asigurările sociale, uitilizând cota de 30% pentru
grupa a III-a de muncă: 22.000x30% = 6.600 lei.

a) Contribuţia unităţii la asigurările sociale


645 (Cheltuieli privind asigurările = 4311 (Contribuţia unităţii la 6.600 lei
şi protecţia socială) asigurările sociale)

37
b) Plata asigurărilor sociale
% = 5121 (Conturi curente la bănci) 7.700 lei
4311 (Contribuţia unităţii la 6.600 lei
Asigurările sociale)
431 (Contribuţia personalului
pentru pensia suplimentară) 1.100 lei

c) Contribuţia la asigurările sociale de sănătate


645 (Cheltuieli privind asigurările = % 3.080 lei
şi protecţia socială) 4313 (Contribuţia angajatorului 1.540 lei
pentru asigurările sociale
de sănătate)
4314 (Contribuţia angajaţilor
pentru asigurările sociale
de sănătate) 1.540 lei

d) Plata asigurărilor sociale de sănătate


% = 5121 (Conturi curente la bănci) 3.080 lei
4313 (Contribuţia angajatorului 1.540 lei
pentru asigurările sociale
4314 (Contribuţia angajaţilor
pentru asigurările sociale
de sănătate) 1.540 lei

38
3.3.4 Întreprinderea calculează impozitul pe profit în sumă de 500 lei şi se achită în luna
următoare prin contul disponibil din bancă.

a) Impozitul pe profit datorat


691 (Cheltuieli cu impozitul = 4411 (Impozitul pe profit) 500 lei
pe profit)
b) Plata impozitului pe profit
4411 (Impozitul pe profit) = 5121 (Conturi curente la bănci) 500 lei

3.3.5 Conducerea întreprinderii decide achiziţionarea a 1.000 acţiuni proprii de pe piaţa


bursieră la un preţ de cumpărare de 55 bani/acţiune a căror contravaloare se achită din disponibilul de
la bancă.

a) Achiziţionarea acţiunilor proprii


109 (Acţiuni proprii) = 462 (Creditori diverşi) 55000 lei

b) Plata acţiunilor proprii


462 (Creditori diverşi) = 5121 (Conturi curente la bănci) 55000 lei

39
CONCLUZII

Un aspect important în luarea deciziei de finanţare este legat de decizia finanţării afacerii din
banii proprii sau din bani atraşi de pe pieţele financiare (fonduri publice sau private).
Autofinanţarea este cel mai direct şi mai simplu principiu de finanţare şi presupune dezvoltarea cu
forţe proprii a afacerii, folosind drept surse de finanţare o parte a profitului şi fondul de amortizare
destinat acoperirii nevoilor de înlocuire a activelor imobilizate.
Decizia privind utilizarea surselor proprii sau a surselor externe este legată în primul rând de
existenţa surselor interne de finanţare. Dacă rata de profitabilitate este mare utilizarea surselor
externe pentru dezvoltarea afacerii nu se justifică. În plus, managerii trebuie să pună în balanţă costul
finanţării externe cu costul de oportunitate al capitalurilor proprii, avantaje existând de ambele părţi.
Finanţarea din surse proprii este caracteristică companiilor mici, pe măsura dezvoltării afacerii
fondurile proprii devenind insuficiente pentru a finanţa procesul de creştere al companiei. Firmele
sunt obligate să aleagă finanţarea din surse proprii şi atunci când sistemul financiar este insuficient
dezvoltat sau neconcurenţial. Lipsa de predictibilitate cu privire la evoluţia viitoare a mediului de
afaceri (şi deci implicit a ratelor de dobândă), insuficienta implicare a intermediarilor financiari în
mobilizarea de resurse de capital, nivelul redus al economisirilor interne, constituie, de asemenea,
factori inhibatori pentru deschiderea companiilor către sursele externe. Riscul implicat este un factor
mai puţin lua în considerare atunci cand se decide sursa finanţării.
În funcţie de provenienţa lor, fondurile financiare pot fi publice sau private. Cele publice
provin de la instituţii financiare internaţionale (FMI, Banca Mondială, BIRD sau BEI) sau de la
instituţii şi agenţii guvernamentale. O categorie aparte a fondurilor publice o constituie ajutoarele
financiare nerambursabile acordate de grupul ţărilor dezvoltate sau organisme internaţionale
(PHARE, fondurile structurale acordate de UE, fondurile acordate de FAO, PNUD, ONUDI).
Fondurile publice au ca obiect promovarea unor proiecte de dezvoltare a mediului de afaceri
(infrastructura în principal este cea vizată).

40
BIBLIOGRAFIE

1. Cuzdriorean-Vladu A. , Contabilitate si raportari financiare, Editura Risoprint, Cluj-


Napoca, 2013
2. Hurducas L. , Contabilitate generala, Editura s. n., Cluj- Napoca, 2000
3. Matis D. , Contabilitate financiara, Editura Casa Cartii de Stiinta, Cluj- Napoca, 2010
4. Oprean V., Bazele contabilitatii agentilor economici din Romania, Editura Intelcredo, Deva,
2000
5. Visan D. , Contabilitatea deprecierii imobilizarilor corporale, Editura Intelcredo, Deva,2003
6. Ana I. Gheorghe, Profitul, ed. Economia, Bucuresti, 1998;
7. Adochitei Anisoara si Mihai, Finantele intreprinderii in economia de piată, ed. Didactică si
Pedagogica, Bucuresti 1993;
8. Adochitei Anisoara si Mihai, Analiza financiara pe baza de bilant, Presa Universitara Clujeana,
2002;
9. Bistriceanu Gn. si altii, Finantele agentului economic, ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti,
1995;
10. Cristea Horea, Gestiunea financiara a intreprinderii, ed. Mitron, Timisoara, 1998.
11. Giurgiu Aurel-Ioan, Finantele firmei, Presa Universitara Clujeana;
12. Programul LOGICONT
13. -www.google.ro
14. www.anaf.r

41
42
1