Misiunea Bisericii intr-o lume secularizata

Cultura dominanta in Europa de astazi este o cultura secularizata. Inainte insa de a cauta sa
clarificam conceptul de secularizare, care are conotatii diferite - la noi la romani se vorbeste
adesea de secularizarea averilor manastiresti, adica trecerea mosiilor manastiresti in porprietatea
statului pe timpul lui Al. I. Cuza - vom porni de la o constatare concreta cuprinsa intr-o declaratie
a unei Biserici reformate din Cantonul Neuchatel (Elvetia), in care se spun urmatoarele: "Am
perceput fenomenul secularizarii cu aproape 20 de ani in urma; inca din acea vreme locasurile de
cult erau tot mai putin frecventate, tinerii nu mai participau la orele de religie din scoli si chiar
unele servicii religioase, cum ar fi botezul, cununia sau inmormantarea, erau din ce in ce mai
putin solicitate.

Marea majoritate a concetatenilor nostri nu mai simteau nevoia de a lega realitatile cotidiene de
cele spirituale. Era inceputul unei decaderi interioare, dar nimeni nu era constient de aceasta;
cresterea economica, nivelul de viata si progresul tehnologic umbreau in larga masura
expansiunea ingrijoratoare a indiferentei interioare. Astazi, vedem insa consecintele acestui
fenomen generalizat. Nimeni nu mai are incredere in autoritati, nimeni nu mai crede ca marile
probleme ale lumii o sa fie rezolvate de tehnica, ba chiar exista teama fata de schimbarile din
domeniul tehnologiei. Biserica, care juca un rol atat de important, nu mai poate raspunde la
intrebarile omului; nu mai stie ce atitudine sa ia fata de individualism si fata de o societate care
intereseaza doar de satisfacerea nevoilor materiale".

Situatia de la noi din tara este mult diferita deocamdata fata de cea din Elvetia. Pe de o parte,
daca in Elvetia populatia frecventeaza tot mai putin Biserica si slujbele ei, la noi poporul a ramas
in majoritatea lui un popor religios cu toata propaganda atee la care a fost supus pe parcurs de
mai bine de patru decenii. Pe de alta parte insa exista si elemente comune, fiindca si la noi
sporeste numarul celor care se intereseaza mai mult de cele materiale decat de cele spirituale, cu
atat mai mult cu cat cultura secularizata europeana exercita o puternica influenta asupra
societatii romanesti in contextul procesului de integrare europeana. Fie ca este vorba de
cinematograf, fie ca este vorba de televiziune, de presa sau publicatii, toate tind, in majoritatea
cazurilor, sa orienteze omul mai mult spre realitati pamantesti decat spre cele ceresti.

Ce se intelege prin secularizare? Un colocviu organizat de KEK asupra misiunii crestine intr-o
Europa in mutatie reia un citat al unui teolog protestant mai cunoscut, Fr. Gogarten, si spune
urmatoarele despre originea procesului de secularizare: "Secularizarea este consecinta libertatii
din partea fiintei umane fata de lume si fata de dominatia acesteia asupra lui. Aceasta exigenta a
libertatii duce la secularizarea lumii, in sensul ca aceasta lume nu mai este o lume dominata si
condusa de zei si de stapani. Lumea si tot ce contine ea devine acum un lucru disponibil. Ea este
lume, lume seculara".

Cu alte cuvinte, aceste consideratii vor sa arate ca datorita crestinismului s-a trecut de la o
conceptie panteista despre lume, care confunda Divinitatea cu lumea si teroriza omul prin
sacralitatea ei, la o conceptie teista care desacralizeaza lumea si reda omului libertatea fata de
ea. Daca in conceptia panteista lumea se confunda cu Divinitatea, iar omul era supus legilor
naturale care ii anulau orice aspiratie spre libertate, asa cum se intampla cu personajele din
tragedia antica obigate sa se supuna unui destin implacabil, in crestinism lumea se desparte de
Dumnezeu, fiindca este creata, si devine astfel o realitate autonoma fata de Dumnezeu. La baza
procesului de secularizare se afla aceasta idee de autonomie a lumii care, dupa parerea
comentatorilor apuseni, ar reprezenta contributia principala a Noului Testament. Consecintele
care decurg de aici sunt extrem de importante pentru viata si misiunea crestina.

Conceptul de autonomie a lumii fata de Dumnezeu a dus la aparitia si dezvoltarea unei teologii
gnostice care a oscilat intre un rationalism care pretindea ca poate cunoaste pe Dumnezeu in
fiinta lui si un agnosticism care interzice orice cunoastere a lui Dumnezeu in afara de Revelatia
adusa de Hristos, fapt pentru care ambele sisteme de gandire au izolat pe Dumnezeu in Treime
intr-o transcendenta inaccesibila. Acest fapt este pus in evidenta de unul dintre cei mai straluciti
teologi ai Bisericii Catolice, anume Yves Congar, care declara urmatoarele : "Una dintre cele mai
mari nenorociri care au atins crestinismul contemporan - in speta catolicismul - consta in faptul
ca Treimea a fost rasfranta asupra ei insasi si izolata de oameni si de cosmos in transcendent".

Dar ce este mai grav in aceasta conceptie deista care izoleaza Divinitatea in transcendent, consta
in faptul ca atribuie cunoasterii lui Dumnezeu o simpla dimensiune intelectualista si face
abstractie de implicatiile ei morale si spirituale asupra intregii fiinte umane, adica atat asupra
sufletului, cat si a trupului. In felul acesta cunoasterea lui Dumnezeu devine o problema de ordin
teoretic si speculativ care nu mai intereseaza poporul, sau cum spune Karl Rahner: "In teologia
scolastica, Treimea a fost inchisa intr-o adanca izolare, care implica riscul de a fi resimtita fara
interes pentru viata crestina". Astfel, fie ca este vorba de rationalism, fie ca este vorba despre
agnosticism, fiecare dintre ele, in moduri diferite, au promovat ruptura dintre teorie si viata,
dintre spirit si materie, contribuind la promovarea procesului de secularizare care a atins
crestinismul contemporan. Cunoasterea lui Dumnezeu a devenit o problema strict intelectuala
fara consecinte spirituale si morale pentru viata credinciosilor, contribuind astfel la procesul de
secularizare al societatii.

Autonomia creatiei ca rezultat al izolarii Divinitatii in transcendent a dus apoi inevitabil la

autonomia omului si ratiunii umane fata de Dumnezeu. Aceasta autonomie a ratiunii este
intemeiata din punct de vedere teologic pe faptul discutabil, din punct de vedere biblic si patristic,
ca omul prin propria lui ratiune, fara interventia harului divin, se poate ridica la cunoasterea lui
Dumnezeu. In acest sens se declara textual ca "Sfanta noastra Biserica, mama noastra, tine si
invata ca Dumnezeu, principiu si sfarsit al tuturor lucrurilor, poate fi cunoscut cu certitudine prin
luminile naturale ale ratiunii umane pornind de la lucrurile create". Si noi credem ca omul zidit
dupa chipul lui Dumnezeu este menit prin firea lucrurilor sa-L cunoasca pe Creatorul sau, dar o
cunoastere a lui Dumnezeu care se realizeaza numai prin puterile naturale ale ratiunii umane fara
interventia harului divin care vine sa fundamenteze cea mai deplina autonomie a omului si ratiunii
sale fata de Dumnezeu. Desigur, exista o mare diferenta intre scolasticism si iluminism fiindca,
diferit de primul care stie si de Ratiunea divina, cel de al doilea, din opozitie fata de autoritarismul
ecleziastic, nu stie decat ratiunea umana. Dar autonomia ratiunii proclamata de iluminism in urma
formidabilei confruntari cu Biserica, isi afla originea intr-o teologie speculativa care a introdus
separatie profunda intre ordinea naturala a omului si cea supranaturala a lui Dumnezeu.
Scolastica n-a avut intentia sa opuna gratia cu ratiunea, dimpotriva considera ca gratia
desavarseste natura, dar din cauza conflictului deschis pe care l-a avut cu iluminismul, omul
european a inceput sa considere gratia ce apartine ordinii supranaturale, ca o violare a ordinii
naturale si ca un atentat impotriva libertatii de gandire, pornind pe panta indreptarii de ordinea
supranaturala pentru a se angaja pe calea procesului de secularizare, al unei lumi care se vrea
autonoma. Autonomia ratiunii umane, proclamata de iluminism, este rezultatul autonomiei creatie
fata de Dumnezeu.

Mergand mai departe, in aceeasi directie, putem spune ca atat izolarea Dumnezeirii in
transcendent cat si autonomia creatiei fata de Ziditorul ei au determinat omul sa ia locul lui
Dumnezeu pe pamant si sa domine lumea in numele Creatorului. Pentru justificarea acestei
tendinte s-a facut apel la doua idei biblice, mai intai la cea dupa care fiinta umana poarta in ea
chipul lui Dumnezeu, fapt care i-a permis omului sa se substituie Creatorului pe pamant, si apoi la
porunca data omului sa stapaneasca pamantul, invocata in sprijinul dominatiei lumii vazute de
catre om. "In sfera civilizatiei crestine, aceasta sete de putere si dominatie a omului, spunea
Jurgen Moltmann, a fost eliberata de inhibitiile ei religioase si sporita apoi prin intelegerea
eronata a credintei biblice in creatie; porunca divina de stapanire a pamantului (Dominatio
terrae) a fost inteleasa ca o porunca divina data fiintei umane ca porunca de dominare a naturii,
de cucerire a lumii si de stapanire asupra ei. Nestavilita pofta de putere a fost cea de a face omul
asemenea cu Dumnezeu - Atotputernicul. Astfel fiinta umana a invocat puterea lui Dumnezeu ca
sa dobandeasca o justificare religioasa pentru propriile lui interese, iar aceasta coceptie a fost
mentinuta in crestinatate europeana si americana (de Bisericile apusene) care ramane si ea
vinovata pentru criza lumii de azi".

In virtutea poruncii de a stapani pamantul, omul a crezut ca este chemat sa impuna lumii vazute
propria lui ordine. Asa cum Dumnezeu a pus la baza lumii ordinea ei interioara, rationalitatea
creatiei, tot astfel omul, in calitate de chip al lui Dumnezeu, are rolul sa impuna lumii ordinea lui
exterioara. Acesta tendinta isi gaseste expresia ei adecuata in sistemul kantian dupa care omul
nu este chemat sa scoata legile din natura, ci sa impuna naturii legea sau oardinea izvorata din
mintea lui in care sunt date aprioric categoriile gandirii (cauzalitate, spatiu, timp). Este adevarat
ca datorita acestei ordini pe care omul a cautat sa o impuna naturii vazute, a reusit sa realizeze
un imens pregres stiintific si tehnologic care, desi de multe ori s-a intors impotriva omului (bomba
atomica), totusi a contribuit si la bunastarea omului (conditii civilizate de viata, combaterea
maladiilor, prelungirea vietii, etc.). De aceea este foarte important pentru noi, ca unii ce
marturisim credinta rasariteana si folosim o limba de provenienta latina, sa luam serios in
consideratie gandirea analitica care se afla la baza ei, adica "capacitatea de a analiza toate
fenomenele umane si cosmice, si chiar structura genetica etc.", ca sa putem introduce si la noi in
societate si Biserica mai multa ordine si disciplina fara de care nu este posibil sa devii om civilizat
si responsabil. Avem multe de invatat din cultura occidentala din acest punct de vedere.

Dar nu este mai putin adevarat ca aceasta ordine pe care omul a cautat sa o imprime lumii a
intrat in conflict cu ordinea asezata de Creator la baza intregii creatii si a produs imensa criza
ecologica, care polueaza natura si omul. "Este ingrozitor sa gandesti, spune CBE, ca specia
umana care a intrat in scena istoriei si a creatiei cu numai 80 de mii de ani in urma, atunci cand
istoria planetei depaseste 4 miliarde de ani, a fost capabila sa ameninte si sa submineze baza
insasi a vietii intr-o perioada de 200 de ani, de la inceputul epocii industriale". Dupa cum arata
filosoful Schelling, "pacatul originar al omului, de a vrea sa fie Dumnezeu, consta in atitudinea
prometeica a omului care nu recunoaste concretul real asa cum a fost creat de Dumnezeu in
cosmos, ci cauta sa dea forma realitatii dupa chipul si asemanarea sa". Criza moderna este
rezultatul ignorarii de catre om a ordinii sau rationalitatii de la temelia creatiei izvorata din voia lui
Dumnezeu".

Din cele expuse anterior s-a putut desprinde ca la baza procesului de secularizare se afla trei
elemente, si anume: izolarea Divinitatii in transcendent, autonomia creatiei si a ratiunii umane, si,
dominarea lumii de catre om. La originea acestui proces de secularizare nu se afla revelatia
Noului Testament, fiindca Scriptura nu pledeaza niciodata in favoarea separatiei dintre creatie si
Creatorul ei, ci o grava eroare teologica care a confundat transcendenta lui Dumnezeu cu
absenta Sa din creatie. Dumnezeu a fost eliminat pur si simplu de mintea omului din realitatea
lumii vazute, fizice sau materiale, pentru a fi cantonat in sfera subiectivitatii umane. Pe aceasta
cale religia si-a pierdut rolul ei dominant in societate, incepand cu epoca iluminista, si a fost
privatizata, transformata intr-o simpla convingere subiectiva, devenind un sistem de valori alaturi
de alte sisteme marginale. Sau altfel sups, desprinderea omului si a creatiei din relatia lor cu
centrul de gravitate dat in Dumnezeu a favorizat explozia unui pluralism religios si cultural atat de
contradictoriu in esenta lui, incat produce confuzie si dezorientare in mintea, sufletul si inima
credinciosilor. Aceasta este cauza aparitiei atator secte si curente filozofice care asalteaza
neincetat Biserica si societatea.

Mai mult chiar, progresul spectacular inregistrat in domeniul stiintei si al tehnologiei - aceasta din
urma nefiind altceva decat aplicarea practica a stiintei - a agravat ruptura dintre om si
Dumnezeu, fiindca lumea a fost conceputa ca o masina uriasa care functioneaza fara Dumnezeu.
Dupa cum spune un teolog protestant, "simbolul lumii ca masina a fost acela care l-a facut pe
Dumnezeu atat de transcedent, incat nu se mai poate pune pentru El problema imanentei in
lume. Monoteismul unui Dumnezeu izolat in transcendenta, mecanizarea lumii a pus capat ideii
despre imanenta lui Dumnezeu in creatie, fiinca lumea ca masina functioneaza prin ea insasi,
chiar fara Dumnezeu". Asistam astfel la o reintoarcere (revolutie) a omului la panteismul
precrestin, care inchide omul in imanenta lumii create, fiindca face abstractie de transcendenta
lui Dumnezeu. Pe aceasta cale omul, care se simte mandru de cuceririle lui stiintifice si
tehnologice, de dominatia lumii vazute, isi pierde libertatea interioara si devine sclavul unor forte
irationale, spirite si patimi, care-i transforma viata interioara intr-un adevarat cosmar si-l
desfigureaza din punct de vedere spiritual. Ce-i foloseste omului daca dobandeste lumea dar isi
pierde sufetul sau? Aceasta este realitatea lumii secularizate de astazi, cu care se va confrunta
din ce in ce mai evident pe masura procesului de integrare europeana si careia Biserica va trebui
sa-i faca fata prin misiunea ei.

Fata de religiile panteiste care confunda creatura cu Creatorul, Sfanta Scriptura afirma
transcedenta lui Dumnezeu, dar tot atat de bine pune in evidenta si imanenta lui Dumnezeu in
creatie. Prin Duhul Sau, Dumnezeu a creat lumea si tot prin Duhul Sfant la Cincizecime o
recreeaza in Hristos si Biserica. Impotriva oricaror incercari secularizante, Sfanta Scriptura afirma
clar si precis imanenta lui Dumnezeu in cosmos. Iata un text concludent: "Si cum ar fi ramas ceva
de n-ai fi voit Tu? Sau cum ar dainui, daca n-ar fi fost chemat de Tine la fiinta? …Duhul Tau cel
fara stricaciune este intru toate"(Intelepciunea lui Solomon, 11, 25-26 si 12, 1). Lumea nu poate
exista fara prezenta lui Dumnezeu in ea, ca sa nu se intoarca in neant, si tot prin Duhul se
innoieste: "Trimite-vei Duhul Tau si se vor zidi si vei innoi fata pamantului"(Ps. 103, 31).

Diferit de panteism care face confuzie intre fiinta lumii si fiinta lui Dumnezeu, Sfanta Scriptura
afirma ca fiinta lui Dumnezeu este transcendenta radical fata de fiinta lumii, dar prin energia,
lumina sau lucrarea Duhului, Dumnezeu este prezent in intreaga creatie. Cei care izoleaza pe
Dumnezeu in transcendent si fac abstractie de lucrarea Sa in lume, infirma atributul
atotputerniciei divine si transforma pe Dumnezeu intr-o fiinta neputincioasa. Asa dupa cum trupul
fara membre este neputincios, fiindca nu poate lucra nimic, tot astfel si Dumnezeu, fara energia
Sa necreata, prin care se face prezent si lucreaza in lume, apare ca un Dumnezeu inconsistent.
Daca Biserica Ortodoxa a reusit sa pastreze religiozitatea poporului ei ei a rezistat permanent
procesului de secularizare se datoreaza faptului ca a afirmat consecvent prezenta lui Dumnezeu
in creatie si om.

Intemeindu-se pe cartea Genezei care vorbeste de Duhul pe care Dumnezeu l-a dat omului in
actul creatiei lui, Biserica Ortodoxa afirma ca energia sau lumina necreata pastreaza o legatura
interna cu fiinta omului. Asa dupa cum lumina soarelui nu se confunda cu ochiul, dar nimeni nu
poate sa vada pana ce lumina soarelui devine interioara ochiului, tot astfel nici lumina necreata a
Dumnezeirii nu se confunda cu fiinta omului, dar omul se poate dezvolta duhovniceste numai prin
prezenta interioara a harului sau luminii divine in fiinta lui.

Acesta este motivul principal pentru care teologia rasariteana s-a opus cu indarjire conceptului de
ratiune autonoma, care nu vrea sa stie de lumina necreata a Dumnezeirii, care da aripi si inspira
ratiunea umana pentru a patrunde in sanctuarul valorilor supreme.

"Eu nu cred in puterea ratiunii umane, spunea N. Crainic, Conceptul modern de autonomie a
ratiunii vine din umanismul pagan, adica din incredera nelimitata in puterea individului de a se
ridica deasupra lumii formulandu-i sau dictandu-i legile lui. E o atitudine de orgoliu, care
reproduce la infinit si consacra pacatul lui Adam, cazut prin trufie in clipa cand il imbata iluzia
inaltarii prin propria natura. Lumea dinainte de Hristos a gandit in aceasta autonomie; lumea
moderna, divortata de Hristos, s-a reintors la ea, reluand pacatul de la capat".

Prezenta lui Dumnezeu in creatie are din mai multe puncte de vedere, o importanta decisiva
pentru viata crestina. Mai intai promoveaza o cunoastere a lui Dumnezeu care depaseste
domeniul abstract al speculatiei fiindca nu se adreseaza numai sufletului si mintii ci implica inima
si trupul omului. "Cea mai mare ratacire elina si izvorul a toata necredinta, spune Sfantul Grigore
Palama, este a ridica mintea nu din cugetarea carnala sau patimasa ci din trupul insusi, pentru a
o face sa se intalneasca acolo sus cu vederile mentale (adica o cunoastere pur intelectualista,
gnostica). Nu ni s-a spus ca trupurile noastre sunt templul Duhului Sfant care locuieste in noi (I
Cor. 6, 19)? De ce a asezat Dumnezeu mintea in trup? A savarsit prin aceasta vreun rau? Noi
socotim ca e un rau ca mintea sa fie in cugetari rele, dar nu e rau sa fie in trup, pentru ca nici
trupul nu e rau".

Spiritualitatea crestina nu este indrepatata impotriva trupul ca atare - fiindca prezenta Duhului in
creatie ne impiedica sa vedem in creatie si trup o natura rea - ci impotriva patimilor ca miscari
irationale care departeaza pe om de Dumnezeu si-l fac sa devina scalvul lumii sensibile. Prin
lucrarea Duhului credinciosul are posibilitaea, in Hristos si Biserica, sa converteasca patimile din
miscari irationale in virtuti sau miscari rationale, potrivite firii, spre a se inalta spre asemanarea
cu Dumnezeu. Astfel, cunoasterea lui Dumnezeu are pe langa creatorul ei intelectual si unul
spiritual si moral fiindca se adreseaza omului intreg, suflet si trup, prin lucrarea Duhului Sfant
care imbratiseaza atat lumea inteligibila cat si cea sensibila, adica omul si creatia. De aceea
teologia rasariteana afirma de doua milenii ca mantuirea adusa de Hristos are o dimensiune
cosmica.

In al doilea rand, este vorba despre porunca primita de primii oameni din partea lui Dumnezeu
pentru a stapani pamantul. In duhul teologiei rasaritene, aceasta porunca nu poate fi interpretata
in sensul dominatiei lumii vazute de catre om, prin eliminarea lui Dumnezeu din creatie, asa cum
s-a vazut mai sus, ci de a transfigura creatia in Hristos si Biserica. "Adam si Hristos, spune
Parintele Staniloae, sunt tipuri pentru alegerea celor doua alternative ale raportului omului cu
natura: robirea spiritului de catre fructul dulce al partii sensibile a naturii, sau stapanirea ei prin
spirit, desigur, nu fara efortul renuntarii la dulcetile ei si al durerilor crucii. Numai prin aceasta
biruieste spiritul asupra partii sensibile a naturii si o transfigureaza pana la inviere". Taina
crestinismului este Taina materiei transfigurate in Hristos, iar scopul ultim al transfigurarii este
restaurarea legaturii de comuniune a omului cu Dumnezeu, cu semenii si natura in ansamblul ei.
Numai o astfel de comuniune poate constitui remediul cel mai eficace impotriva poluarii si pentru
integritatea creatiei.

S-a spus adesea despre Ortodoxie ca se ocupa prea mult cu viata interioara a omului si manifesta
retinere fata de angajamentul social sau politic al crestinismului. Este adevarat, pe de o parte, ca
Biserica nu face politica, fiindca rolul ei nu este cel de a diviza pe credinciosi dupa optiunile lor, ci
de a-i uni pe toti in Hristos. Pentru a pastra unitatea neamului si a credinciosilor Biserica trebuie
sa se situeze dincolo de optiunile politice ale partidelor. Pe de alta parte insa, viata interioara asa
cum este inteleasa ea in teologia rasariteana, cu transfigurare, nu se adreseaza doar sufletului,
ca sa favorizeze fuga credinciosilor de lume pentru a se continua intr-o mentalitate pietista, ci se
adreseaza deopotriva si trupului pentru a-l elibera de patimi si de consecintele patimilor care se
manifesta in relatiile sociale dintre oameni. Din punct de vedere ortodox exista un angajament
politic al crestinului menit sa contribuie la eliberarea oamenilor si societatii de toate formele de
alienare, de exploatare, de opresiune, pentru dreptate sociala, pentru integritatea creatiei, pentru
apararea omului de alienari sexuale, dar acest angajament nu este rezultatul vreunei ideologii, ci
ca o consecinta fireasca a participarii sale la viata de comuniune a Sfintei Treimi in Biserica.

Este adevarat ca pentru iradierea mai puternica a vietii spirituale a credinciosilor in societate este
nevoie de o reinnoire a vietii comunitare din cadrul parahiilor, atat la sate dar mai ales la orase,
de mai multa ordine si disciplina in randul preotilor si credinciosilor, dar trebuie avut mereu in
vedere ca angajamentul social si chiar politic al crestinilor este rezultatul transfigurarii fiintei
umane in Hristos si Biserica, dar care se intemeiaza pe prezenta lui Dumnezeu in creatie. Aceasta
prezenta data in energiile necreate, permite Bisericii ortodoxe si misiunii ei sa depaseasca atat
panteismul, care duce la sacralizarea lumii si impiedica progresul, cat si secularizarea ca rezultat
al separarii lumii de Dumnezeu, prin dinamismul transfigurarii omului si creatiei in Hristos ca
Logos Creator si Logos Mantuitor. Prezenta Logosului Creator in toate lucrurile vazute si nevazute
este temeiul trecerii lumii de catre Logosul Mantuitor, prin transfigurarea ei in Duhul Sfant.
Transfigurarea, aceasta este misiunea Bisericii intr-o lume confruntata de secularizare.

Pr. Prof. Dr. Dumitru POPESCU