Sunteți pe pagina 1din 40

Sfântul Simeon Noul Teolog

Metoda sfintei rugăciuni şi atenţiuni

Trei sunt felurile rugăciunii şi ale luării aminte prin care sufletul sau se înalţă, sau se
coboară. Se înalţă dacă le întrebuinţează la timp potrivit, sau se coboară dacă le
întrebuinţează fără socoteală, la vreme nepotrivită. Iar trezvia şi rugăciunea sunt legate între
ele ca sufletul şi trupul: lipsind una, nu poate sta nici cealaltă. Unirea lor se face în acest
chip: întâi, trezvia se opune păcatului, ca un străjuitor şi înainte mergăt or; în urma ei,
rugăciunea desfiinţează şi şterge îndată gândurile rele, împiedicate de străjuitor, luare aminte
neputând face singură acest lucru. acestea sunt deci poarta vieţii şi a morţii: luarea aminte şi
rugăciunea. De o curăţim prin trezvie, ne îmbu nătăţim; iar de o întinăm prin lipsă de pază, ne
înrăim.
Fiindcă am spus deci că luarea aminte şi rugăciunea sunt trei feluri, trebuie să înfăţişăm
însuşirea fiecăruia din ele, ca cel ce vrea să dobândească viaţa şi să şi -o desăvârşească, să
aleagă din aceste trei feluri care se deosebesc între ele, pe cel mai bun, ca nu cumva, ţinând
din neştiinţă pe cel mai rău, să fie scos de la ceea ce e mai bun.

Despre primul fel de rugăciune


Însuşirile primului fel de rugăciune sunt acestea: Când cineva face această rugăciune, îşi
ridică mâinile şi ochii împreună cu mintea la cer, iar mintea alcătuieşte înţelesuri
dumnezeieşti şi-şi închipuie frumuseţi cereşti, ierarhii de îngeri şi corturi de -ale drepţilor şi,
simplu vorbind, toate câte le -a auzit din Scripturi le ad ună în vremea rugăciunii în minte, el
îşi stârneşte astfel sufletul la dragostea dumnezeiască, privind la cer, ba uneori vărsând şi
lacrimi din ochi. Făcând aşa, se umflă dulce în inimă şi se mândreşte şi socoteşte că ceea ce i
se întâmplă este o mângâiere dumnezeiască. Drept aceea, se roagă să petreacă pururi într -o
astfel de îndeletnicire.
Dar acestea sunt semne ale amăgirii. Căci binele nu e bine când nu se face bine. Unul ca
acesta, chiar de se dedă unei vieţi de cea mai deplină linişte, e cu neputinţă să nu-şi iasă din
minţi. Iar dacă nu cade într -o astfel de patimă, totuşi nu poate ajunge la dobândirea virtuţilor
şi la nepătimire. Prin acest fel de luare aminte s -au amăgit cei ce văd lumini în chip simţit şi
miros bune miresme şi aud glasuri şi alte mu lte de acestea. Unii din ei au căzut cu totul în
stăpânirea dracilor, fiind purtaţi din loc în loc şi din ţară în ţară. Alţii, necunoscând pe cel ce
se preface în înger al luminii şi de aceea primindu -l, au fost amăgiţi de el şi au rămas
neîndreptaţi până la sfârşit, neprimind nici un sfat de la oameni. Unii şi -au pus mâinile
asupra lor înşişi, şi s-au făcut sinucigaşi, fiind scoşi din minţi de înşelătorul, iar alţii s -au
aruncat în prăpăstii. În sfârşit, alţii s -au spânzurat, şi cine ar putea spune toate f elurile
amăgirii diavolului?
Din toate cele spuse, cel înţelept poate cunoaşte care este câştigul născut din cea dintâi
luare aminte. Iar dacă cineva nu cade în acestea, pentru că trăieşte în viaţa de obşte (acestea li
se întâmplă deci pusnicilor), totuşi rămâne toată viaţa fără nici o sporire din ea.

Despre al doilea fel de rugăciune


Al doilea fel de rugăciune se face aşa: Mintea se retrage din cele supuse simţurilor, îşi
păzeşte simţurile de cele din afară, şi -şi adună toate gândurile, ca să nu umble dup ă lucrurile
1
deşarte; apoi aici face cercetarea gândurilor, aici ia aminte la cererile ce le rosteşte cu gura
către Dumnezeu, sau aici atrage la sine gândurile robite de diavol, aici, cuprinsă ea însăşi de
patimă, începe să revină la sine cu silire. Dar unu ia ce se luptă aşa, îi este cu neputinţă să
câştige pacea, sau să primească cununa biruinţei? (II Timotei 4, 8). Căci unul ca acesta se
aseamănă omului ce se luptă noaptea, care aude glasurile vrăjmaşilor şi primeşte loviturile
lor, dar fu poate vedea cura t cine sunt, sau de unde au venit, sau cum şi pentru ce se bat, dat
fiind întunericul din mintea sa , care îi pricinuieşte acest neajuns. Cel ce se luptă aşa, nu va
scăpa de a fi zdrobit de către duşmanii inteligibili, el va suporta osteneala, dar de răspl ată va
fi păgubit, căci furat de slava deşartă, el se făleşte că e cu luare aminte şi stăpânit şi batjocorit
de ea, va dispreţui pe alţii, că nu sunt cu luare aminte şi se va mândri faţă de ei şi se va da
drept păstor al oilor, asemănându -se orbului care vrea să călăuzească pe orb.
Acestea sunt însuşirile rugăciunii a doua. Din ele, cel ce se sileşte poate să cunoască
neajunsul ei. Această a doua rugăciune e mai bună decât cea dintâi, precum o noapte cu lună
plină e mai bună decât o noapte fără stele şi făr ă lumină.

Despre al treilea fel de rugăciune


Vom începe să vorbim şi despre a treia rugăciune. Ea este un lucru minunat şi greu de
tălmăcit, iar pentru cei ce n -au cunoscut-o, nu numai greu de înţeles, ci şi aproape de
necrezut. E un lucru care nu se întâ lneşte la mulţi, căci socotesc că acest bun a dispărut azi de
la noi împreună cu ascultarea. Pentru că ascultarea este aceea care, dezlipindu -l pe cel ce-o
iubeşte de veacul rău de acum, desfăcându -l de patimi şi de griji, îl face statornic şi neobosit
în urmărirea căii acesteia, mai ales dacă a găsit şi un povăţuitor neamăgitor. Căci ce lucruri
vremelnice ar putea atrage mintea aceluia care a murit prin ascultare, oricărei împătimiri faţă
de lume şi de trup? Sau ce grijă ar mai putea stăpâni pe acela care a dat în seama lui
Dumnezeu şi a părintelui său duhovnicesc toată grija sufletului şi a trupului şi nu mai trăieşte
sieşi, nici nu mai aşteaptă o zi a plăcerilor sale? De aceea, ispitele puterilor răzvrătite, care
trag mintea ca nişte funia în nenumărate c urse de gânduri, se rup şi omul, ajuns liber, luptând
cu putere şi pătrunzând gândurile vrăjmaşilor, le alungă cu măiestrie şi înalţă rugăciuni din
inimă curată. Aceasta este începutul adevăratei vieţuiri călugăreşti. Cei ce nu încep astfel, se
vor zdrobi în deşert.
Începutul rugăciunii a treia nu se face cu întinderea mâinilor, cu adunarea gândurilor şi
cu chemarea ajutorului din cer, căci acestea sunt însuşirile primei rugăciuni. Dar nu începe
nici de la al doilea fel, în care mintea ia aminte la simţuril e din afară, iar pe duşmanii
dinăuntru nu-i observă. Fiindcă unul ca acesta e lovit, dar nu loveşte, e rănit, dar nu răneşte, e
dus în robie fără să se poată apăra de cei ce -l robesc. Necontenit vrăjmaşii îl lovesc din spate,
dar mai ales din faţă şi îl fa c iubitor de slavă deşartă şi plin de părere de sine.
Deci tu, de voieşti să începi această lucrare născătoare de lumină şi plină de farmec, fă
începutul de aici: după ascultarea cu de -amănuntul, pe care am zugrăvit -o mai înainte, trebuie
să le faci toate cu conştiinţă. Căci fără ascultare, nu există nici conştiinţă curată. Iar conştiinţa
aceasta trebuie să o păzeşti întâi faţă de Dumnezeu, faţă de părintele tău duhovnicesc şi în al
treilea rând faţă de oameni şi de lucruri. Faţă de Dumnezeu trebuie să -ţi păzeşti conştiinţa
curată, ca toate câte le ştii că nu slujesc Lui, să nu le faci; faţă de părintele tău, ca să faci tot
ce îţi spune potrivit scopului pe care -îl urmăreşte, neadăugând şi netăind nimic; faţă de
oameni trebuie să-ţi păzeşti conştiinţa, ca c ele ce tu le urăşti, altuia să nu le faci; iar faţă de
lucruri trebuie să te fereşti de trecerea măsurii în tot ce faci: în mâncare, în băutură şi în
2
îmbrăcăminte. Simplu grăind, toate câte le faci ca în faţa lui Dumnezeu, ca să nu fii mustrat
în vreo privinţă de conştiinţă.
Neascultând de un povăţuitor iscusit, nu -ţi dai seama de limitele puterii tale, te
supraevaluezi, n-are cine te face atent la scăderi şi greşeli ale tale.
Această conştiinţă este un fel de simţ al răspunderii faţă de oameni şi chiar faţ ă de
lucruri şi de împrejurările ce -ţi sunt date, dar mai ales faţă de întrebuinţarea lor. Iar temeiul
acestei răspunderi stă în răspunderea faţă de Dumnezeu.
Şi acum, după ce am limpezit şi lămurit adevărata luare aminte, vom vorbi, dacă voieşti,
şi despre însuşirile ei. Luarea aminte şi rugăciunea adevărată şi neînşelătoare constă în aceea,
ca mintea să păzească inima în vremea rugăciunii şi să se întoarcă neîncetat înăuntru ei şi din
acel adânc să-şi înalţe cererile către Domnul. În felul acesta, gustând mintea ''că bun este
Domnul'', nu mai vrea să iasă din locaşul inimii, căci zice şi ea cu Apostolul: ''Bine este nouă
să fim aici''. Şi cercetând tot timpul locurile acelea, alungă cu lovituri aspre gândurile
semănate de vrăjmaşi. Celor ce nu cunosc acest fel de vieţuire, li se pare aspru şi foarte greu,
şi de fapt lucrul este înăbuşitor şi obositor nu numai pentru cei necercaţi, ci şi pentru cei ce
au agonisit cercare adevărată, dar n -au gustat şi n-au făcut să treacă plăcerea ei în adâncul
inimii. Însă cei ce au gustat plăcerea ei şi au făcut să treacă dulceaţa ei în adâncul inimii, pot
striga împreună cu Pavel: ''Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?'' şi celelalte.
Sfinţii noştri Părinţi, auzind pe Domnul zicând: ''Din inimă ies gândurile rele, uciderile,
preacurviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, şi ele sunt cele ce spurcă pe om'', şi
îndemnul de a curăţa partea dinăuntru a paharului, ca şi partea din afară să se facă curată,
lăsând orice altă lucrare a virtuţilor, şi -au îndreptat toată nevoinţa spre această pază a inimii,
bine ştiind că odată cu ea dobândesc toate celelalte virtuţi fără greutate, iar fără de ea nu pot
stărui în nici o virtute.
Luarea aminte este o trezvie a omului la sine însuşi. Dacă aceasta este permanentă, se
evită toate păcatele şi omul face numai binele de toate felurile, adică se deprinde cu toate
felurile de bine şi acestea sunt virtuţile. În fond acest al treilea fel de luare aminte şi al
rugăciunii constă în căutarea sinei proprii şi a întâlnirii prin ea cu Dumnezeu şi în stăruirea în
ele. Este întâlnirea cu Dumnezeu în rugăciune, dialog ce se petrece în acest abis nesfârşit al
sinei, sau al inimii. Numai în indefinitul nostru descoperit şi trăit în mod conştient ne
întâlnim în mod conştient cu infinitul d umnezeiesc; trăim conştiinţa prezenţei Lui. Numai în
abisul subiectului nostru, trăit conştient, ne putem întâlni cu abisul Subiectului dumnezeiesc,
sau cu trăirea conştientă a Lui, într -o acută responsabilitate. Propriu zis, abisul subiectului
nostru se actualizează în întâlnirea cu abisul Subiectului dumnezeiesc, care ne cheamă la
răspundere, sau la conştiinţa de noi înşine. Dar abisul nostru, sau conştiinţa de noi înşine se
poate şi închide prin faptul că mintea se strânge după forma lucrurilor mărginite . Căci atunci
dispare şi conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu cel nesfârşit. Mintea noastră are tendinţa de a se
întinde spre Nesfârşitul, ca să se odihnească în El, dar iese din finit propriu zis în inima care
se umple de conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu. A utorul ''Metodei'' cere să nu se rămână la
lucrarea virtuţilor, fără vederea infinitului dumnezeiesc, sau fără conştiinţa prezenţei lui, ca
să se vadă acest infinit şi apoi virtuţile vor veni de la sine, prin alipirea de Dumnezeu. Atunci
virtuţile nu vor mai fi agonisite cu greutate şi nici nu se vor mai pierde cu uşurinţă, ci se nasc
firesc şi devin statornice, căci sunt iradieri ale acestei conştiinţe ale întâlnirii cu infinitul lui
Dumnezeu, devenită iubire a noastră. Fără ea, care este în fond esenţa lu ării aminte, nu se pot
deprinde virtuţile. Împrăştierea aduce inevitabil greşelile.
3
Pe aceasta unii dintre Părinţi au numit -o linişte a inimii, alţii luare aminte, alţii pază a
inimii, unii trezvie şi împotrivire în cuvânt, alţii cercetarea gândurilor şi p aza minţii. Dar toţi
îndeobşte şi-au lucrat pământul inimii lor şi prin aceasta au ajuns să se hrănească cu mana
dumnezeiască. Despre ea zice Eclesiastul: ''Veseleşte -te tinere, întru tinereţea ta şi umblă în
căile inimii tale fără pată şi scoate întărâtar ea de la inima ta'' (Eclesiast 11, 9); sau: ''Dacă
duhul stăpânitorului se ridică împotriva ta, să nu -ţi laşi locul tău'' (Eclesiast 10, 4). Zicând
''loc'', a voit să arate inima, precum zice şi Domnul: ''Din inimă ies gândurile rele''. Şi iarăşi:
''Nu vă împrăştiaţi cu gândurile'' (Luca 12, 29); sau: ''Strâmtă este poarta şi îngustă calea ce
duce la viaţă'' şi: ''Fericiţi cei săraci cu duhul'', adică cei ce n -au în ei nici un gând al veacului
acesta. Iar Apostolul Petru zice: ''Fiţi treji şi privegheaţi, c ă potrivnicul vostru, diavolul,
umblă răcnind ca un leu, căutând pe cineva să înghită''. Pavel, la rândul său, scrie foarte
limpede către Efeseni, despre paza inimii: ''Nu ne este lupta împotriva sângelui şi a trupului,
iar câte au scris dumnezeieştii noşt ri Părinţi în scrierile lor despre paza inimii, e cunoscut
celor ce le cercetează pe acestea cu osârdie.
Înainte de toate, însă trebuie să -ţi câştigi trei lucruri şi aşa să porneşti spre ţinta căutată:
lipsa de griji în privinţa lucrurilor neîndreptăţite ş i îndreptăţite, adică moartea faţă de toate;
conştiinţa curată, păzindu -te neosândit de conştiinţa proprie; şi neîmpătimirea, nelăsându -te
atras de nimic din cele ale veacului acesta, sau ale trupului. apoi şezând într -o chilie liniştită
şi într-un colţ retras, ia aminte să faci ceea ce -ţi spun: închide uşa şi ridică -ţi mintea de la tot
ce e deşert sau vremelnic. Apoi, apleacă -ţi barba în piept, ca să iei aminte, cu mintea şi cu
ochii sensibili la tine însuţi. Ţine puţin respiraţia, ca să fixezi mintea şi s ă afli astfel locul
unde este inima ta, ca acolo să fie în întregime şi mintea ta. La început vei afla un întuneric şi
o grosime de nestrăbătut, dar stăruind şi făcând acest lucru zi şi noapte, vei afla o bucurie
nesfârşită. Căci îndată ce află mintea locu l inimii, vede ceea ce nu crede: vede văzduhul ce se
află în mijlocul inimii şi se vede pe sine în întregime luminoasă şi plină de puterea de
deosebire. Şi de aici înainte, îndată ce mijeşte un gând, încă înainte de a se alcătui şi de a lua
chip îl izgoneşte cu chemarea lui Iisus Hristos şi -l face să se mistuie. De acum mintea, în
ciuda ei pe draci, ridică împotriva lor mânia cea după fire şi îi loveşte, izgonind pe aceşti
vrăjmaşi inteligibili-spirituali. Celelalte le vei învăţa cu ajutorul lui Dumnezeu, p rin păzirea
minţii, ţinând pe Iisus în inimă, căci se spune: Şezi în chilia ta şi aceasta te va învăţa toate.
Dacă vrem să ajungem la bărbatul desăvârşit al plinătăţii lui Hristos, să începem să
urcăm scara de la hrana vârstelor copilăreşti, ca păşind tre ptat să ajungem la măsurile
bărbatului şi bătrânilor. Deci cea dintâi vârstă a vieţii călugăreşti stă în a micşora patimile.
Acesta este lucrul începătorilor.
A doua treaptă şi schimbare, care face pe cineva din băietan, tânăr duhovnicesc, este
stăruinţa în cântare. Căci, după potolirea şi micşorarea patimilor, cântarea se face dulce
limbii şi e luată în seamă de Dumnezeu, dat fiind că nu e cu putinţă a cânta Domnului în
pământ străin, adică într-o inimă pătimaşă.
A treia treaptă şi schimbare de vârstă, car e face dintr-un tânăr un bărbat duhovnicesc,
este stăruinţa în rugăciune: ea este a celor înaintaţi. Iar rugăciunea se deosebeşte de cântare
ca bărbatul desăvârşit de tânărul şi băietanul, ca trepte deosebite pe scara pe care păşim.
La aceasta se adaugă a patra treaptă şi schimbare de vârstă duhovnicească. Aceasta este
a bătrânului şi celui albit la păr şi constă în aţintirea neabătută a privirii, care este proprie
celor desăvârşiţi. Aici calea s -a isprăvit şi scara a luat sfârşit.

4
Deci acestea fiind astfel orânduite şi hotărâte de Duhul, nu e cu putinţă copilului să se
facă bărbat şi să urce la treapta bătrânului albit altfel decât începând de la prima treaptă,
precum am zis, ca păşind bine prin cele patru trepte să se înalţe la desăvârşire. Iar începutul
înaintării spre lumină pentru cel ce vrea să se renască duhovniceşte este micşorarea patimilor,
sau păzirea inimii. Căci altfel este cu neputinţă să se micşoreze patimile. În al doilea rând
vine stăruirea în cântare, căci patimile fiind domolite şi micşorat e prin împotrivirea inimii
faţă de ele, dorinţa împăcării cu Dumnezeu aprinde mintea. Astfel mintea întărită izgoneşte
prin loviturile trezviei gândurile ce suflă la suprafaţa inimii. Şi iarăşi se dăruieşte luării
aminte şi rugăciunii celei de a doua. În a ceastă vreme se dezlănţuie întărirea duhurilor şi
suflările patimilor tulbură adâncul fără fund al inimii. Dar prin chemarea Domnului Iisus
Hristos se mistuie şi se topesc de acolo ca ceara. Însă ele tot nu se liniştesc, ci, scoase de
acolo, aprind prin simţuri suprafaţa minţii. De aici mintea le scoate repede şi îndată simte
pacea. Dar să scape cu totul şi să nu mai trebuiască să lupte, este cu neputinţă, căci acest
lucru este propriu numai celui ce a ajuns la bărbatul desăvârşit, care s -a retras cu totul din
lume şi stăruie neîncetat în paza inimii. De la acestea cel ce ia aminte se înalţă treptat la
înţelepciunea părului alb, sau la treapta vederii, lucru care e propriu celor desăvârşiţi.
Mintea încălzită de dorul lui Dumnezeu, nu mai acordă atenţie gându rilor străine de El.
Inima nu se mai îngustează prin plăcerea pentru lucrurile mărginite la care se referă aceste
gânduri, ci se încălzeşte de dragostea lui Dumnezeu cel nesfârşit şi îi cântă cu foc. Dar încă
n-a ajuns la vederea lui Dumnezeu Cel infinit, la liniştea conştiinţei prezenţei Lui. Patima
mărgineşte vederea în adâncimea fără sfârşit a Lui. Căldura cântării poate dezlănţui ţi ea
patimile care acoperă abisul inimii în care se vede nesfârşirea dumnezeiască. Ele mai
încearcă prin simţuri să tulbure mintea, dar nu mai pot tulbura adâncul ei, ci numai suprafaţa
ei şi pentru scurt timp. Dar chemarea numelui lui Iisus lărgeşte vederea, căci prin umanitatea
lui Iisus se poate privi la infinitatea dumnezeirii Lui.
După ce a ajuns câte puţin la nepătimire şi prin aceasta la obişnuinţa privirii în adâncul
cel fără fund al inimii şi prin ea în abisul dumnezeiesc, poate să se ocupe şi cu cântarea şi
poate căuta şi la înţelesurile lucrurilor, căci nu mai este ispitit de ele la rămânerea la ele, ca la
singura realitate, deci la păcat. Dar a începe cu ele, înainte de dobândirea nepătimirii, care
îngustează mintea alipind -o la cele mărginite, înseamnă a face primul şi al doilea fel de
rugăciune şi a fi ispitit la păcate, adică la alipirea de ele şi la uitarea lui D umnezeu.
Deci cel ce împlineşte acestea la vreme potrivită şi cu bună rânduială, poate, după
alungarea patimilor din inimă, să stăruie şi în cântare şi să se apere şi de gândurile trezite prin
simţuri şi de tulburarea de la suprafaţa minţii; de asemenea po ate să caute cu ochiul trupesc şi
cu cel al minţii - pentru că şi de aceasta e nevoie - la cer şi să facă rugăciune curată întru tot
adevărul. Dar aceasta numai din când în când şi câte puţin, din pricina vrăjmaşilor ce întind
curse în văzduh. Căci numai a cestea se cere de la noi: să fie inima noastră curăţită prin
supraveghere. Fiindcă ''de e rădăcina sfântă, e vădit că vor fi şi ramurile'' (Romani 11, 16) şi
rodul. Dar cel ce îşi ridică ochiul şi mintea la cer şi vrea să -şi închipuie niscai lucruri gândit e
cu mintea (inteligibile) în afară de modul în care am grăit, oglindeşte mai degrabă idoli decât
adevăr. Căci câtă vreme inima este necurată, a doua şi prima luare aminte nu poate înainta,
fiindcă precum la zidirea unei case nu punem întâi acoperişul, apo i temelia (aceasta e cu
neputinţă), ci dimpotrivă întâi temelia, apoi zidirea şi la urmă acoperişul, aşa trebuie să
gândeşti că e şi în acestea. Căci întâi ne păzim inima şi ne micşorăm patimile din ea şi prin
aceasta punem temelia duhovnicească a casei; a poi respingem suflarea duhurilor rele,
5
răscolită prin simţurile din afară, prin a doua luare aminte, şi aşa scăpând repede de război,
ridicăm zidurile peste temeliile casei duhovniceşti. Apoi, prin aţintirea noastră desăvârşită
spre Dumnezeu, sau prin retr agerea în sine, întindem acoperişul casei şi aşa desăvârşim casa
duhovnicească în Hristos Iisus, Domnul nostru, căruia se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.

__________________________

Invatatura despre rugaciune a Sfantului Simeon Noul Teolog

Rugaciunea ocupa un loc central in spiritualitatea lui Simeon. El vorbeste despre ea in


mod constant in scrierile sale, desi nu o face in mod sistematic si teoretic si nu ne da "metoda
stiintifica" a felului cum trebuie facuta.
Dimpotriva, el ne vorbeste intr -un fel concret si viu despre diferite tipuri de rugaciune,
despre particularitatile lor, despre continutul lor si ne arata cum se ruga el insusi. El prezinta
mai intai rugaciunea bisericeasca si felul de a participa la ea in mod personal. Astfel, in a 26 -
a Cateheza a sa, adevarata sursa de informatii asupra vietii monahale si liturgice din vremea
sa, intitulata "invatatura de mare folos pentru un incepator", Simeon ne da o imagine asupra
zilei unui tanar calugar vietuitor in obste, si enumera diferitele rugaciu ni la care el trebuie sa
participe.
El spune ca monahul, "trebuie sa se scoale la miezul noptii, si sa -si faca pravila de chilie
si numai dupa aceasta sa mearga impreuna cu toti la slujba de lauda pe care sa o faca de la un
cap la altul cu atentie si trezv ie, veghind cu mare grija de la inceputul cantarii, adica la cei
sase psalmi, la stihologie, la citire, fara a se odihni, fara a -si molesi trupul ducandu -si un
picior inaintea celuilalt sau sprijinindu -se de pereti si de stalpi, fara a -si lasa mintea sa se
imprastie, ci, dimpotriva, privirea si sufletul fara sa rataceasca, atentia numai la psalmodiere,
la citire si la sensul cuvintelor, cantate sau citite, ale Dumnezeiestii Scripturi, atat pe cat este
capabil pentru a nu lasa sa treaca in desert nici unul d in aceste cuvinte, ci pentru ca,
dimpotriva, sufletul sau, hranit si intarit prin toate, sa ajunga la cainta, la smerenie si la
dumnezeiasca iluminare a Duhului Sfant".
Se vede aici si importanta pe care o dadea Simeon atitudinii exterioare ce trebuie
pastrata in timpul rugaciunilor din biserica, ca mijloc ajutator de a pastra atentia si exprimand
frica evlavioasa in prezenta lui Dumnezeu in aceste rugaciuni a caror tinta sunt smerenia,
pocainta si iluminarea Duhului Sfant.
Simeon nu precizeaza ceea ce inte lege prin "pravila de chilie" de dinaintea Utreniei, dar
se poate banui ca este vorba de rugaciunile incepatoare, spuse de calugar in chilie si care se
afla la inceputul Ceaslovului, pe cand Utrenia era cantata la biserica. Poate si rugaciuni
scurte repetate, prescrise de tipicul manastirii. Prin rugaciune cu lacrimi la slujba bisericii se
poate spori grabnic:
"Caci silindu-te spre a nu lasa sa treaca fara lacrimi slujba pravilei bisericesti, tu te
obisnuiesti cu acest mare bine si, prin stihologia si tropa rele pe care le canti, sufletul tau se
hraneste, primind in el cugetarile dumnezeiesti pe care ele le cuprind si mintea ta este
ridicata, prin cuvinte, spre intelegere. Si, varsand lacrimi dulci, petrecerea ta in biserica este
ca in cer cu puterile de sus".

6
Aceasta rugaciune a bisericii aduce rod duhovnicesc daca este continuata prin
rugaciunea singuratica din chilie, numita de asemenea "rugaciunea de pravila". Despre
rugaciunea din timpul Liturghiei, se va vorbi la capitolul despre Euharistie.
Recomandari asemanatoare de concentrare launtrica si de inaltare cu duhul sunt date de
Sfantul Simeon pentru rugaciunile si lecturile de seara si de noapte care erau citite la chilie:
"Stai cu barbatie, concentrand gandurile tale in loc sa le lasi sa fie in alta parte ,
impreuna mainile, apropie deopotriva picioarele tale, nemiscate pe un singur plan. Si inchide
ochii, pentru a-i impiedica de a privi altceva si de a risipi mintea; dar mintea ta ridic -o, ca si
toata inima ta, spre Ceruri si spre Dumnezeu, chemand de acol o, de sus, cu lacrimi si
suspine, milostivirea Sa".
Continutul acestor rugaciuni este indicat mai departe, ca fiind psalmi care exprima
parerea de rau si pocainta. Totusi aceste rugaciuni fiind pronuntate cu ochii inchisi, se poate
gandi sau ca psalmii era u spusi pe de rost, sau ca era vorba de oarecare rugaciuni
improvizate.
"Intre altele sa ai si rugaciuni de dimineata si de seara care sa cuprinda o marturisire
catre Dumnezeu".
Simeon vorbeste si despre o "rugaciune obisnuita", citita in chilie inainte de a merge
spre somn - este vorba probabil de Pavecernita -, sau de "rugaciunea Vecerniei", sau de
"slujba Utreniei", sau de o "rugaciune staruitoare", sau de o "rugaciune curata si
nemateriala", insotita de lacrimi neostenite. In toate aceste sfatuiri privi nd felul de a se ruga,
Simeon avea in vedere mai ales un incepator, un tanar calugar, a carui rugaciune trebuia insa
sa fie neincetata pentru ca el sa ajunga curand la starea de barbat desavarsit. El incheie:
"Daca faci astfel in fiecare zi si lupti astfel , Dumnezeu nu va intarzia sa te cerceteze
dintru inaltime, ci iti va trimite ajutorul Sau din sfantul Sau lacas si harul Duhului Sau Cel
Sfant te va umbri".
Se pot afla la Simeon numeroase feluri de rugaciuni, deosebindu -se dupa obiectul lor si
starea duhovniceasca a celui ce se roaga. Sunt mai intai rugaciunile treimice. De pilda, catre
Tatal:
"Cand suntem ridicati catre Dumnezeu Tatal, sub lucrarea Duhului care ne inalta cu El
prin Cuvantul, si intindem catre El mainile si privirile noastre, zicem: Tatal nostru care esti in
Ceruri."
Catre Fiul: Cand ne apropiem de Fiul cel Unul al Parintelui spre a -I aduce rugaciunile
noastre in Duhul care da intelegere, noi spunem :
"Fiule Unule Nascut, Cuvinte impreuna -vesnic al lui Dumnezeu Parintele, Unul din Cel
Unul, Dumnezeu din Dumnezeu, fara de inceput din Cel ce este fara de inceput, vesnic din
Cel vesnic, fara de sfarsit din Cel fara de sfarsit, Lumina din Lumina, Viata din Viata,
neapropiat din Cel neapropiat, necuprins din Cel necuprins, negrait din Cel negrait , neclintit
din Cel neclintit, necuprins din Cel de necuprins, iarta -ne noua gresalele noastre".
Urmeaza o rugaciune catre Duhul Sfant, mai lunga si mai emotionanta, staruind mai
ales asupra lucrarii Sale indumnezeitoare, si care este reprodusa in capitolu l despre Duhul
Sfant. Aceste rugaciuni sunt mai ales dogmatice si influentate de Liturghie. Ele se adreseaza
fiecarei persoane a Sfintei Treimi, dar intotdeauna intr -un context treimic. Foarte numeroase
sunt rugaciunile catre Hristos. Astfel, Simeon Il roa ga sa-l pazeasca in dragostea Sa si sa -l
fereasca de tot raul dupa trecerea la cele vesnice a parintelui sau duhovnicesc, Simeon
Evlaviosul. Catre Hristos Cel rastignit el se roaga:
7
"Tu, Cel ce ai avut mainile pironite, Tu, Cel ce ai avut picioarele pironi te pe Cruce si
coasta Ta strapunsa de sulita, Preamilostive, indura -Te si smulge-ma din focul cel vesnic,
invredniceste-ma ca in lumea aceasta sa -Ti slujesc cu adevarat si sa ma aflu neosandit
inaintea Ta, pentru ca sa fiu primit inlauntrul camarii Tale de nunta si sa ma impartasesc de
fericirea care este la Tine, Preabunule Stapane, in bucuria negraita intru toti vecii".
Simeon aduce o alta rugaciune catre Hristos ca sa -l invredniceasca de patimirile Sale si
de slava Sa. De asemenea, o rugaciune catre Hris tos ca tamaduitor:
"Miluieste-ma, invredniceste-ma de milostivirea Ta pe mine, pacatosul! Doctore, singur
iubitor de suflete, singur iubitor de milostivire, Care vindeci in dar bolnavi si raniti, fii
Doctorul loviturilor, al ranilor mele!"
Alta data, Simeon se roaga lui Dumnezeu ca El sa i Se arate:
"Vezi-ma dintru inaltime, Dumnezeul meu, binevoieste a Te arata si a vorbi cu un
sarman. Descopera-mi lumina Ta deschizandu -mi cerurile sau, mai curand, deschide -mi
sufletul si salasluieste-Te chiar acum in mine."
Sau se roaga lui Dumnezeu ca sa -i trimita Duhul Sau Cel Sfant:
"Vezi smerita mea inima, vezi inima mea caita, ia aminte la mine, cel deznadajduit, care
ma apropii de Tine, Dumnezeul meu, si dintru inaltime da -mi harul Tau, da-mi Duhul Tau
Dumnezeiesc, trimite-L dupa fagaduinta Ta, fa -L sa vina chiar acum asupra ucenicului Tau
asezat in foisor - o, Stapane, cu adevarat mai presus de orice indeletnicire pamanteasca, in
afara intregii lumi - si care Te cauta, care asteapta Duhul Tau ! Nu zabovi deci Milosti ve, nu-
Ti intoarce privirea Milosarde, nu uita pe cel care Te cauta cu toata setea sufletului, nu ma
lipsi de viata, desi sunt cu totul nevrednic de ea, nu ma lepada scarbindu -Te de mine, o,
Dumnezeule, nu ma parasi".
De asemenea, Simeon se roaga ca Dumnez eu sa straluceasca asupra lui Lumina Sa:
"O, Dumnezeul meu, care binevoiesti a ierta, Ziditorule, mareste asupra mea stralucirea
Luminii Tale neapropiate, umpland de bucurie inima mea", "Arata -mi din nou Lumina pe
care lumea nu o poate primi, Lumina care s coate in afara lumii - a lumii vazute din aer, a
cerului simtit si a tuturor lucrurilor simtite - pe acela care o contempla, o, Mantuitorul meu !"
O alta rugaciune este rostita pentru ca el sa poata implini voia lui Dumnezeu:
"Da, Pastorule milostiv, bun s i bland, care voiesti mantuirea tuturor celor ce cred in
Tine, milostiveste-Te, auzi rugaciunea mea; nu Te mania, nu -Ti intoarce fata de la mine, ci
invata-ma sa fac voia Ta, caci eu nu caut sa fac voia mea, ci a Ta, spre a -Ti sluji, Mult
Milostive!"
Se roaga si pentru ca Hristos sa nu -i ia harul Sau, cu care a fost pecetluit:
"Nu ma lepada acum, nu -mi ascunde lumina fetei Tale, ca sa nu ma acopere din nou
intunericul, adancul sa nu ma inghita, cerul sa nu se inchida din nou asupra mea."
Simtamintele nevredniciei omenesti fiind intotdeauna prezente la Simeon, scrierile sale
contin multe rugaciuni de cainta si de pocainta. Am citat una in capitolul despre pocainta,
dam aici o alta, pe care Simeon o pune in gura unui calugar:
"Stapane, Doamne al cerului si al pamantului, stiu ca am pacatuit mai mult decat toata
faptura omeneasca, mai mult chiar decat toate dobitoacele fara ratiune si taratoarele, sub
ochii Tai, Dumnezeul meu Cel infricosat si neajuns, si nu mai sunt vrednic sa dobandesc
vreodata milostivirea Ta . De aceea, nici n-as mai fi indraznit sa ma apropii sau sa ma inchin
inaintea Ta, iubitorule de oameni imparate, daca n -as fi auzit sfantul Tau glas spunandu -mi:
Nu voiesc moartea pacatosului, ci sa se intoarca si sa fie viu, si inca : Bucurie se face in cer,
8
pentru un pacatos care se pocaieste. Si mi -am amintit pilda fiului risipitor pe care Tu ai spus -
o, Stapane, si cum, intorcandu -se, inainte ca el sa ajunga aproape de Tine, Milostive, ai mers
in, intampinarea lui, ai imbratisat grumazul lui si l -ai acoperit de sarutari; pentru aceasta,
aruncand increderea mea in oceanul bunatatii Tale am venit la Tine, in durerea si intristarea
si deznadejdea inimii mele, impietrit si greu ranit cum sunt, suspinand ca un ticalos din
adancul iadului nedreptatilor mele. D ar, incepand de acum Iti fagaduiesc, Doamne, ca atata
vreme cat imi vei randui sa raman in aceasta viata, in acest trup, eu nu Te voi mai parasi, nu
ma voi mai intoarce inapoi, nu ma voi mai alipi de rautatile desarte. Iar Tu, Dumnezeul meu,
care cunosti neputinta mea, micimea mea de suflet si patimile invechite care ma tiranisesc si
ma zdrobesc, vino in ajutorul meu! Cad la picioarele Tale, nu ma parasi, nu ma mai lasa sa
fiu rasul si batjocura vrajmasului, pe mine, care sunt de acum inainte slujitorul Tau ,
Preabunule".
La Simeon se afla inca si alte lamuriri asupra rugaciunii. Astfel, el spune ca rugaciunea
atrage Lumina Duhului, ca in timpul rugaciunii trebuie sa fii, atent la ocarmuirea inimii, ca
rugaciunea trebuie sa fie neincetata. O astfel de rugaciu ne inlocuieste rugaciunile la ore fixe,
caci "cel care practica rugaciunea neincetata a cuprins totul in aceasta fapta si nu mai are
nevoie sa laude pe Domnul de sapte ori ziua, seara, dimineata si la pranz, dat fiind ca el a
savarsit deja rugaciunile si c antarile datorate la vremea si ceasul hotarat".
El se roaga si pentru a afla un calauzitor duhovnicesc:
"Doamne, Tu care nu voiesti moartea pacatosului, ci ca sa se intoarca si sa fie viu, Tu
care Te-ai pogorat pe pamant tocmai spre a invia pe cei ce suspi na si care sunt morti prin
pacat si spre a-i face vrednici sa Te vada, pe Tine, Lumina cea adevarata, pe cat este cu
putinta omului, trimite-mi un om care sa Te cunoasca, pentru ca slujindu -l si supunandu-ma
lui din toate puterile mele, ca si Tie, si facan d voia Ta in a lui, sa-Ti plac Tie, singurului
Dumnezeu, si sa ma invrednicesc si eu, pacatosul, de imparatia Ta".
In sfarsit, rugaciunea este o lauda catre Dumnezeu, spre a Se descoperi si uni cu noi:
"Slava Tie, Celui ce ai binevoit sa ni Te arati si sa Te unesti cu noi. Slava Tie, Celui
care Te-ai descoperit noua si Te-ai facut vazut pentru nemarginita Ta milostivire, Tu, Cel
nevazut dupa fire nici de puterile ceresti. Slava Tie, Celui ce ai negraita mila catre noi si ai
binevoit ca, pentru pocainta noas tra, sa locuiesti si sa umbli in noi".
Un loc aparte trebuie sa fie dat unui fel de rugaciune pe care Simeon o numeste
indeletnicire sau lucrare tainica, termen care, in limbajul Parintilor, desemneaza in mod
general o rugaciune mintala neintrerupta,
"rugaciunea lui Iisus" indeosebi si al carei cuprins clasic este: "Doamne Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste -ma".
Totusi nici expresia
"rugaciunea lui Iisus", nici textul acestei rugaciuni, centrata pe numele lui Iisus, nu se
intalnesc in scrierile autentice ale lui Simeon. Din diferite pasaje ale lui Simeon se poate
vedea insa ca el intelegea prin aceasta "indeletnicire tainica" o rugaciune mintala constand
din invocari repetate. Amintindu -si mai tarziu de aceste exercitii de rugaciune, Simeon le
numeste "practici tainice".
Astfel, in istorisirea sa autobiografica despre tanarul Gheorghe, de care am pomenit
deja, Simeon vorbeste despre "mica recomandare" pe care Gheorghe o primise de la parintele
sau duhovnicesc si care privea, probabil, felul de a s e ruga, deoarece ea este deosebita de

9
indrumarile de citire duhovniceasca pe care parintele sau duhovnicesc i -o recomandase de
asemenea.
In tot cazul, tanarul Gheorghe se inspira, in rugaciunile sale, dintr -un pasaj de la Marcul
Ascetul, traitor in sec. VI, unde se spune:
"Orbul care striga si spune: Fiul lui David, miluieste -ma!, este cel care se roaga in chip
trupesc si nu are inca cunostinta duhovniceasca. Dar orbul de odinioara, redobandindu -si
vederea si vazand pe Domnul, nemaimarturisindu -L ca fiu al lui David, ci ca Fiu al lui
Dumnezeu, I s-a inchinat". Sa notam ca aceasta spusa a lui Marcu este socotita in literatura
ascetica drept o marturie de baza pentru "rugaciunea lui Iisus".
Tanarul, scrie Simeon,
"nu facu nimic altceva.. decat sa implineasca i n fiecare seara, inainte de a se aseza in
pat, mica recomandare pe care i -o facuse acest sfant batran. Daca, deci, constiinta ii spunea:
Hai, mai fa cateva metanii, adauga ceilalti psalmi, repeta "Doamne miluieste", inca mai poti!
- el asculta cu buna inima si, fara a sovai, ca si cum insusi Dumnezeu i -ar fi spus, facea toate
acestea". Era deci o rugaciune in care "Doamne miluieste", repetat de nenumarate ori, se
unea cu citirea prelungita a psalmilor.
"Astfel, in fiecare seara, lacrimile curgeau din ochii sai; el isi inmultea ingenuncherile,
pazindu-si picioarele unite, nemiscate de la locul lor, inaltand rugaciuni staruitoare catre
Maica Domnului, cu suspine si lacrimi; socotind ca Domnul era de fata trupeste, el cadea la
preacuratele Sale picioare si, ca un orb, ii cerea sa aiba mila de el si sa -i daruiasca lumina
ochilor mintii lui. In fiecare seara, rugaciunea lui se prelungea, tinand uneori pana la miez de
noapte, fara ca el sa se odihneasca sau sa dovedeasca vreo neglijenta cat de mica in timpul
rugaciunii sale, fara ca vreun madular al trupului sau sa faca cea mai mica miscare, fara chiar
ca sa-si intoarca sau sa-si ridice ochii, ci statea, astfel, nemiscat, ca o statuie sau un adevarat
duh".
Simeon termina astfel aceasta descriere a rugaciunii lui Ghe orghe:
"Intr-o zi, cand se ruga, dupa obicei, in picioare si zicea: Dumnezeule, milostiv fii mie
pacatosului - cu mintea mai curand decat cu gura, deodata asupra lui straluci din inaltime o
lumina dumnezeiasca imbelsugata care umplu pe de -a-ntregul locul acela".
Urmeaza descrierea vederii in extaz a Luminii despre care vom vorbi in capitolul
"Vederea Luminii". Sa subliniem aici ca cuvintele rugaciunii sunt: "Dumnezeule, milostiv fii
mie pacatosului", ca ele sunt pronuntate mai curand cu mintea decat cu gura si ca aceste
rugaciuni, desi duhovnicesti, sunt insotite sau precedate de eforturi fizice aspre
(ingenuncheri, prosternari la pamant si o nemiscare ce ajuta la concentrare). Intr -o descriere
asemanatoare a viziunii unui tanar calugar, tot "Doamne miluiest e" este repetat neincetat de
acesta:
"Am uitat locul unde ma aflam, cine eram si in ce parte, multumindu -ma sa strig:
Doamne miluieste - asa cum, reluandu-mi cunostinta, m-am aflat ca repetam. Dar cine era cel
care vorbea, parinte, sau care facea sa se mis te limba mea, eu nu stiu.. Dumnezeu stie."
Dar, aici aflam ca inceput al acestui extaz rugaciunea Trisaghionu -lui,
"Sfinte Dumnezeule", pe care tanarul calugar a spus -o numai de trei ori, ca ascultare
fata de parintele sau duhovnicesc, si care a fost imedi at urmata de vederea Luminii. Gasim la
Simeon si alte scurte rugaciuni, repetate de cincizeci de ori sub forma "Doamne iarta -ma, pe
mine, pacatosul". Totusi numele lui Iisus nu este mentionat explicit in aceste scurte
rugaciuni, repetate.
10
De altfel, expresia
"indeletnicire tainica" ia cateodata la Simeon sensul mai larg al unei spiritualitati
launtrice, opuse unei evlavii pur exterioare. Astfel, dupa ce mentioneaza aceste practici
exterioare: "postul, mortificarile, ostenelile, nepieptanarea, lanturi de fie r, haina aspra,
bataturile la genunchi, culcatul pe jos, culcatul pe paie si toate mortificarile trupului din
aceasta viata", Simeon spune:
"Toate acestea sunt bune numai daca merg bine si exercitiile indeletnicirii voastre
duhovnicesti si tainice cu cunos tinta, intelepciune si intelegere; dar daca, in afara acestei
indeletniciri, va trufiti cu mortificarile voastre si va credeti ceva, atunci cand fara cea dintai
nu sunteti nimic, va asemanati cumva leprosilor, leprosilor acoperiti de vesminte stralucitoare
pentru a insela pe cei care ii vad."
Rugaciunea launtrica este opusa rugaciunii trupesti si aceasta de a doua trebuie sa duca
la cea dintai:
"Ne rugam in chip trupesc? (se intreaba Simeon). Aceasta pentru a nu da deloc prilej
vrajmasului sa ne robeasca mi ntea si spre a ajunge sa concepem binele si, launtric, sa ne
rugam fara oprire si continuu cu mintea".
Concentrarea necesara mintii pentru o asemenea rugaciune este astfel descrisa de
Simeon:
"Cel care in deplina cunostinta de cauza a renuntat cu bucurie l a toate lucrurile
exterioare, la oameni, la bunurile vietii, si care a ajuns sa le uite dupa ce a trecut zidul
impatimirii de acestea, unul ca acesta devine ca strain lumii si tuturor celor ale ei; el isi
concentreaza mintea si nu mai ara grija decat pentr u gandul si pomenirea mortii; el nu mai
gandeste decat la judecata si la rasplatire, el este cu totul prinsul acestora, patruns de o frica
negraita prin asemenea ganduri si prin cugetarea la ele".
Se poate deci spune ca Simeon nu leapada de fel rugaciunile bisericesti si liturgice cu
textele lor fixate de traditie, dar ele il intereseaza mai putin ca atare, ci indeosebi ca surse de
pocainta personala si de lacrimi, daca sunt urmate cu atentie si frica de Dumnezeu.
Scopul rugaciunii, fie ea la biserica sau s ingur in chilia monahala, fie ca e vorba de o
rugaciune de pocainta sau de slavire a lui Dumnezeu, este intotdeauna pentru el iluminarea si
unirea dumnezeiasca. O
"indeletnicire tainica" si permanenta, un fel de rugaciune scurta si adeseori repetata cu
mintea mai curand decat cu gura, pare totusi a fi la temelia vietii sale duhovnicesti, desi el nu
vorbeste mult despre aceasta.
Procedeele fizice ajutand la concentrarea mintii sunt folositoare. Dar Simeon nu se
limita numai la aceste scurte rugaciuni launtri ce, ci in numeroasele rugaciuni pe care ni le -a
lasat, deosebit de graitoare, de convingatoare, ne impresioneaza prin sinceritatea sa, prin
trecerile sale bruste de la cea mai adanca pocainta la viziunile in extaz. Si mai ales, el arata in
rugaciunile sale ca iubitorul de oameni Dumnezeu este gata sa raspunda la chemarea
pacatosului si sa-l primeasca in imparatia Sa. Pe scurt, Simeon ne invata sa ne rugam prin
exemplul sau personal.

arhiepiscopul Basile Krivocheine


_________________________

11
Rugaciunea in Filocalie

Tinta sau scopul deplin al vietii este, potrivit spiritualitatii ortodoxe, desavarsirea sau
unirea cu Dumnezeu, traita ca o "patimire a indumnezeirii", cum o numeste Sfantul Maxim
Marturisitorul. Iar la aceasta, omul nu ajunge decat in urma une i sustinute lucrari ascetice,
curatitoare si desavarsitoare si nu o experiaza decat in "abis de smerenie" si in starea de
"rugaciune de dupa rugaciune". Cunoscand, astfel, semnificatia si valoarea rugaciunii,
Parintii duhovnicesti ai Rasaritului vorbesc de spre aceasta "maica a bunatatilor" sau despre
"raiul rugaciunii", in cuvinte si exprimari de o profunzime si frumusete duhovniceasca
deosebite.
Viata fara rugaciune este ca trupul fara suflet. Viata sufletului lipsit de rugaciune isi
pierde adevaratul ei sens si de adevarata ei finalitate. Lipsirea lui de rugaciune este "mai
amara decat orice moarte". Nimic nu echivaleaza, in plan duhovnicesc, cu lucrarea
rugaciunii. Ea este - spune Cuviosul Isaia Pustnicul - lumina sufletului. Ea inlatura toate
piedicile, netezeste cararea virtutii si o face usoara celui ce cauta. Rugaciunea umple sufletul
de harul dumnezeiesc si de darurile (harismele) duhovnicesti; cu cat se intipareste mai mult
in inima omului, cu atat o umple mai mult pe aceasta de harul dumnezeiesc.
Rugaciunea face din oameni "biserici ale lui Dumnezeu". Mintea eliberata de patimi
devine, in starea de rugaciune, "altar al lui Dumnezeu in curatie". Omul insusi isi descopera
prin rugaciune trasaturile spirituale ale chipului lui Dumnezeu, sadite in adancu l fiintei sale,
caci, potrivit lui Evagrie Monahul, "rugaciunea este lucrarea demna de vrednicia mintii sau
intrebuintarea cea mai buna si curata a ei" si, in acelasi timp, cea care da sens vocatiei sale de
preot al lumii. Omul isi manifesta, prin rugaciun e, vocatia sa originara, de preot al lumii,
savarsind "liturghia cosmica", de care vorbeste Sfantul Maxim Marturisitorul, in Mistagogia
sa.
Rugaciunea este - spune Ilie Ecdicul - "cheia Imparatiei cerurilor. Cel ce o are pe
aceasta cum trebuie, vede bunata tile randuite pe seama prietenilor sai. Dar cel ce nu are
indraznire in aceea, nu vede decat cele de aici". De aceea, Sfantul Isaac Sirul spune ca acela
care a ajuns la rugaciunea curata si neimprastiata, a ajuns la varful tuturor virtutilor si a
devenit locasul Duhului Sfant. Harul Duhului Sfant ii impodobeste si inmiresmeaza viata,
care devine o rugaciune continua, oferita lui Dumnezeu pentru sine, pentru semeni si pentru
lume, iar slujirea sa jertfelnica - o adevarata rugaciune - este o liturghie tainica, interioara.

Treptele rugaciunii
Sfantul Isaac Sirul ne vorbeste despre "felurile si chipurile rugaciunii cu care se roaga
omul", aratand ca toate acestea sunt randuite, "isi intind hotarul", pana la rugaciunea curata.
Dintre aceste feluri de rugaciune, el mentioneaza "suspinele si ingenuncherile", "cererile din
inima si prea dulcile tanguiri", adica o rugaciune trupeasca, implicand osteneala si o
rugaciune interioara, pornita din inima, din constiinta pacatoseniei noastre; ambele fiind
trepte catre rugaciunea curata. Varietatea formelor de rugaciune ne -o arata Ilie Ecdicul,
spunand ca nu toti au acelasi scop in rugaciune, ci unul se roaga pentru a avea in inima lui
permanent rugaciunea, altul pentru a inainta in ea, altul pentru a nu fi intrerupt in rugac iune
de gandurile ispititoare. Dar toti, spune el, se roaga fie sa fie paziti in cele bune, fie sa nu fie
dusi de cele rele.

12
La fel si Sfantul Ioan Scararul ne invata ca "una este infatisarea celor ce se roaga, dar in
acelasi timp, felurita si deosebita. U nii se infatiseaza ca unui Prieten si Stapan, aducandu -I
lauda si cererea pentru altii si nu pentru ei. Altii vin sa ceara bogatie si slava si indrazneala
mai multa; altii se roaga sa fie desavarsit izbaviti de dusmanii lor. Unii cer sa capete o
oarecare dregatorie; altii, desavarsita scapare de vreo datorie; altii, eliberarea din inchisoare;
altii, iertarea de niscai vinovatii".
Din punct de vedere al orientarii ei, urmand traditiei Parintilor, se face o distinctie intre
rugaciunea in sens propriu, catre D umnezeu si cererea de dobandire a ajutorului, pentru
darurile spirituale. Evagrie a adaugat la acestea rugaciunea de mijlocire pentru mantuirea
aproapelui. Sfantul Ioan Casian, bazandu -se pe cuvintele Sfantului Apostol Pavel, vorbeste
de patru feluri de rugaciune: invocarea, cererea, mijlocirea si darul rugaciunii sau rugaciunea
harismatica (harisma rugaciunii). Cea dintai este un strigat de durere pentru pacatele noastre
si de pocainta pentru ele; a doua - cererea - este o rugaciune clara, de invocarea a a jutorului
divin, in scopul dobandirii unor bunuri materiale sau spirituale; cea de -a treia este o
rugaciune altruista, pentru binele si mantuirea aproapelui, iar darul sau harisma rugaciunii
este, deja, o anticipare aici si acum a fericirii viitoare, de ca re ii invredniceste Dumnezeu pe
dreptii Sai. Darul rugaciunii curate, duhovnicesti, harismatice se exprima in "rugaciunea
neincetata mai presus de rugaciune", in care omul devine el insusi o rugaciune intrupata
neincetata.
Parintii filocalici fac mai intai , o distinctie intre rugaciunea materiala sau in care se cere
ajutorul pentru dobandirea unor bunuri materiale, necesare vietii de zi cu zi si cea spirituala
sau duhovniceasca, intelegand prin aceasta, la modul general, orice forma superioara de
rugaciune, ce vizeaza dobandirea nu a bunurilor trecatoare, necesare vietii acesteia, ci a
bunurilor spirituale, ce ajuta la dobandirea vietii vesnice, prin unirea si impartasirea de
Dumnezeu. Cea dintai este cea mai de jos treapta a rugaciunii; ea nu este nici maca r
rugaciune, in sensul deplin al cuvantului, ci mai mult o cerere de ajutor. Ea consta in citirea
sau recitarea de texte, in efectuarea de inchinaciuni si metanii si este considerata de scriitorii
duhovnicesti o pregatire necesara pentru rugaciunea mai ara tandu-i treptele si valoarea lor in
desavarsire.
Evagrie Ponticul, punand rugaciunea in legatura cu treptele vietii spirituale, arata ca pe
fiecare din aceste trepte, rugatorului ii este specific un fel de rugaciune. Pe fiecare treapta,
acesta trebuie sa invoce ajutorul divin pentru dobandirea virtutii necesare lui. De aceea,
Evagrie ne recomanda: "Roaga -te mai intai sa te curatesti de patimi; al doilea, sa te izbavesti
de nestiinta si uitare, al treilea de toata ispita si parasirea". Ilie Ecdicul compara a ceste trei
trepte cu partile locasului sfant. Cel imprastiat la rugaciune sta in afara catapetesmei, in
curtea templului. Cel ce a ajuns la rugaciunea de un gand patrunde in locasul sfant. In sfinta
sfintelor, insa, nu intra decat cel ce a dobindit pacea g andurilor. Acesta contempla cele
dimprejurul fiintei divine, lucruri ce intrec orice cugetare naturala. Tot el spune ca
rugaciunea incepatoare este specifica fiintelor rational -naturale. De cea mijlocie se apropie
gandurile duhovnicesti, iar de rugaciunea desavarsita nu se pot apropia decat gandurile
ingeresti.
Sfantul Maxim Marturisitorul vorbeste de doua feluri de rugaciune, in legatura cu
etapele desavarsirii: una a faptuitorului a celui ce se indeletniceste cu faptuirea, cu asceza; si
alta a contemplativului adica a celui ce se indeletniceste cu contemplatia. Daca prima se

13
naste in suflet din frica de Dumnezeu si din nadejdea cea buna, rugaciunea contemplativului
izvoraste din dragostea dumnezeiasca si din curatie.
Semnele dupa care Sfantul Maxim deosebe ste cele doua trepte ale rugaciunii sunt,
pentru cea dintai, faptul ca "mintea se aduna din toate ideile lumii si -si face rugaciunea
neimprastiata si nesuparata, de parca insusi Dumnezeu ar fi in fata ei, precum si este". Iar
semnele celei de a doua consta in aceea ca "mintea este rapita in cuvantul rugaciunii de
lumina dumnezeiasca si nemarginita si nu se mai simte nici pe sine nici altceva din cele ce
sunt, decat numai pe Cel ce lucreaza in ea prin dragoste aceasta luminare".
Sfantul Ioan Scararul invata ca rugaciunea are trei trepte: inceputul, mai mult o lupta
ascetica de eliberare a interiorului nostru de ispite, pacate si patimi, prin chemarea lui
Dumnezeu, in ajutor; adunarea mintii, in care aceasta sta atintita doar la rugaciune; si
rugaciunea din inima, o rugaciune extatica, in care sufletul este rapit de Dumnezeu, in abisul
Sau de taine.
Desi insoteste toate cele trei trepte ale urcusului duhovnicesc, in nuante diferite si tot
mai accentuate, rugaciunea este legata, de la inceput, de asceza. Ea impl ica o lucrare si o
lupta de dezpatimire, caci "nu poate dobandi prietenie fata de rugaciune cel ce nu s -a lepadat
de toata materia, afara de viata si de acoperamant".

De la rugaciunea materiala la cea duhovniceasca


Adevaratul inceput al rugaciunii este, p otrivit lui Evagrie si Sfantului Grigorie Sinaitul,
eliberarea de patimi. Caldura inimii arde astfel patimile si naste in suflet pace si bucurie,
asigurand inima, printr-un dor si printr-o incuviintare lipsita de orice indoiala. Aceasta faza
ascetica, practica, are la baza mai mult rugaciunea trupeasca, al carei continut il constituie
psalmodierea si lectura duhovniceasca a Sfintei Scripturi, la care se adauga pravila fiecaruia
sau canonul rugaciunii.
Dintre toti Parintii filocalici, Sfantul Simeon Noul Teo log vorbeste cel mai pe larg
despre caracteristicile acestui prim fel de rugaciune. Insusirile acestei rugaciuni trupesti sunt
urmatoarele: "Cand cineva face aceasta rugaciune, isi ridica mainile si ochii impreuna cu
mintea la cer, iar mintea alcatuieste i ntelesuri dumnezeiesti si -si inchipuieste frumuseti
ceresti, ierarhii de ingeri si corturi de -ale dreptilor si, simplu vorbind, toate cate le -a auzit din
Scripturi le aduna in vremea rugaciunii in minte; el isi starneste astfel sufletul la dragostea
dumnezeiasca, privind la cer, ba uneori varsand si lacrimi din ochi. Facand asa, se umfla
dulce in inima si se mandreste si socoteste ca ceea ce i se intampla este o mangaiere
dumnezeiasca. Drept aceea, se roaga sa petreaca pururea intr -o astfel de indeletnicire".
Aceasta rugaciune este, insa, amagitoare si multi dintre cei ce au practicat -o fara a fi sub
ascultare de un duhovnic incercat au fost amagiti de diavol, ajungand chiar sa -si puna capat
vietii.
Alaturi de cercetarea unui duhovnic, ea cere a lupta de paz a a mintii si sufletului.
Osteneala sau efortul, in rugaciune, ii apasa pe incepatori ca "un stapan aspru", dar celor
inaintati, ea le este ca dragostea, care impinge pe un flamand la ospat bogat. Pentru acest
motiv, Ilie Ecdicul aseamana eforturile rugato rului de a atinge rugaciunea curata, cu durerile
nasterii.
Sfantul Isaac Sirul vorbeste, cu privire la efortul din rugaciune despre "durerea
rugaciunii" si despre "rastignirea in rugaciune", ca un efort suprem de eliberare de orice gand
patimas care ispiteste mintea rugatorului.
14
Ca o incununare a acestor eforturi ascetice, Dumnezeu da celui ce face bine rugaciunea
trupeasca - spune Petru Damaschinul - rugaciunea cea din minte; si celui ce o face cu
sirguinta pe aceasta, pe cea fara forma si fara figuri, izv orata din frica curata de Dumnezeu.
Celui ce o face si pe aceasta cu vrednicie, Dumnezeu ii daruieste contemplatia fapturilor,
deasupra careia se afla meditatia in Dumnezeu si rapirea mintii.
Asadar, superioara rugaciunii trupesti, vocale sau orale, este r ugaciunea interioara,
mintala. Aceasta este legata, indeosebi, de lucrarea continua de trezvie sau de paza mintii si a
gandurilor, fiind superioara oricarei gandirii discursive. Mintea "se retrage din cele supuse
simturilor, isi pazeste simturile de cele d in afara si isi aduna toate gandurile, ca sa ia aminte
la cererile ce le rosteste cu gura catre Dumnezeu, sau aci atrage la sine gandurile robite (de
diavol), aci, cuprinsa ea insasi de patima, incepe sa revina la sine cu silire.
Pericolul acestui fel de r ugaciune il constituie slava desarta. De aceea, Sfantul Simeon
Noul Teolog considera acest fel de rugaciune mai bun decat cel dintai, "precum o noapte cu
luna plina e mai buna decat o noapte fara stele si fara lumina". Superioara acestor doua forme
de rugaciune este rugaciunea desavarsita sau rugaciunea curata, rugaciunea duhovniceasca.
Sfintii Varsanufie si Ioan definesc continutul ei in faptul de "a grai lui Dumnezeu,
nehoinarind (cu gandul), in a -ti aduna toate gandurile in chip neimprastiat impreuna cu
simturile". Sfantul Simeon considera acest fel de rugaciune "un lucru strain (minunat) si greu
de talmacit. Iar pentru cei ce n -o cunosc, nu numai greu de inteles, ci si aproape de necrezut.
E un lucru care nu se intalneste la multi". Sfantul Simeon arata ca la aceasta rugaciune nu
ajunge decat cel ce a dobandit trei lucruri: lipsa de griji, in privinta lucrurilor neindreptatite si
indreptatite, ceea ce este sinonim, in limbaj filocalic, cu "moartea fata de lume"; constiinta
curata si nepatimirea. Fundament al in aceasta rugaciune sau luare aminte este ca mintea sa
pazeasca inima, sa se coboare in ea si, impreuna, sa -si inalte cererile catre Dumnezeu. In
acest fel, mintea, gustand ca bun este Domnul (Ps. 35,9), nu va mai vrea sa paraseasca inima
si amandoua se vor odihni in cugetarea si simtirea lui Dumnezeu. Acest fel de rugaciune pare
celor ce nu o cunosc si chiar celor inaintati in ea, "inabusitor si obositor". Insa, dupa ce au
gustat placerea ei, in adancul inimii, o descopera ca pe o "lucrare nascatoare d e lumina si
plina de farmec".
Alaturi de rugaciunea curata, desavarsita, Parintii filocalici se mai refera, uneori, la o
stare superioara acesteia - rugaciunea mai presus de orice largime" sau "rugaciunea de dupa
rugaciune". Sfantul Maxim Marturisitorul co nsidera aceasta "starea cea mai inalta a
rugaciunii, in care mintea a ajuns in afara de trup si de lume si a devenit cu totul imateriala si
fara forma in vremea rugaciunii". Diadoh al Foticeii, Calist si Ignatie Xanthopol considera
"rugaciunea mai presus d e orice largime" proprie numai celor ce au primit inauntrul inimii, in
chip mai presus de fire, "iluminarea dumnezeiasca, ce iradiaza din ipostas" si sunt plini in
toata simtirea si incredintarea lor de harul Duhului Sfant. Sfantul Ioan Scararul spune ca p e
aceasta treapta, "mintea ajunge deasupra rugaciunii si, prin aflarea a ceva mai inalt,
rugaciunea inceteaza. Si atunci nu se mai roaga cineva cu rugaciunea, ci iese din sine (ajunge
in extaz) in lucrurile neintelese, aflate mai presus de lumea muritorilo r; si in nestiinta ei tace
despre toate cele de aici. Aceasta este nestiinta mai presus de cunostinta (...) Aceasta este cea
despre care s-a zis ca fericit este cel ce a primit nestiinta nedespartita de rugaciune...".
"Rugaciunea de dupa rugaciune" este ex periata in stare de extaz, ca o rapire din partea
lui Dumnezeu. In aceasta rugaciune, mintea se opreste din miscarea ei si se scufunda in

15
oceanul dumnezeirii. Ea se boteaza, atunci, in "betia fericita" sau in "betia adanca" si nu mai
e in aceasta lume.
Pe aceasta treapta, intreaga existenta umana devine liturgica, o permanenta ofranda
inchinata lui Dumnezeu, o "interiorizare si cosmizare a tainelor, o mistagogie a
indumnezeirii". "Rugaciunea de dupa rugaciune" este o stare exceptionala, cu care
Dumnezeu daruieste pe putini dintre cei desavarsiti. Ea este un dar al Duhului Sfant, rar
intalnit. Sfantul Simeon Noul Teolog considera ca de aceasta taina, daca se invredniceste un
singur om din fiecare neam.
Aceste trepte sau etape ale rugaciunii, de la forma ei ce a mai de jos - materiala si orala -
si pana la cea duhovniceasca si extatica sunt delimitate mai mult tehnic, fiind o incercare de a
explica taina, harisma sau darul rugaciunii. Trairea filocalica nu face o delimitare stricta a
acestor trepte, desi vorbest e despre ele, aratandu-le continutul. In experienta acestor rugatori
prin excelenta, lucrarea rugaciunii nu are limite, nu are margini sau granite. Fiind convorbire
si unire cu Dumnezeu, ea este nemarginita ca si Dumnezeu, a Carui simtire o primeste
credinciosul in rugaciune, inaintand in aceasta pe masura eforturilor personale, sustinute de
lucrarea desavarsitoare a Duhului Sfant. Sfantul Maxim Marturisitorul leaga eficacitatea
rugaciunii de lucrarea noastra ascetica. Rugaciunea devine lucratoare - ne invata el - atunci
cand cel ce se roaga, alaturi de cuvintele rugaciunii, savarseste faptele poruncilor. In acest
mod, rugaciunea sa nu va fi o simpla rostire, un sunet gol al vocii, lipsita de profunzime si
nelucratoare, ci vie, insufletita de lucrarea porunc ilor.
Parintii filocalici insista in a arata ca dupa felul rugaciunii nostre ne cunoastem
adevarata noastra stare sufleteasca. Rugaciunea este oglinda constiintei noastre curate sau
pacatoase. In aceasta oglinda, mintea isi vede limpede abaterile, rataciri le, robirile,
trandaviile si inselarile; dar nu numai acestea, ci si vazduhul curatiei, simplitatea si libertatea
de chipuri a intelegerii. Ea isi vede nazuintele ei sufletesti, asa cum sunt. La fel si Sfantul
Ioan Scararul ne spune ca dupa vietuirea noast ra este si rugaciunea noastra, caci "nu poate
cere cele ceresti cel legat de cele pamantesti si e cu neputinta sa ceara cele dumnezeiesti cel
ce se ocupa cu cele pamantesti. Pentru ca dorinta fiecarui om se arata din faptele lui. Si
pentru lucrurile pentru care se straduieste, pentru acelea se lupta si in rugaciune". Tot Sfantul
Ioan Scararul ne invata cum sa ne rugam pentru ca rugaciunea noastra sa -si atinga scopul, sa
fie eficienta. Acest mod, ne spune el, a fost primit de la Ingerul Domnului. Intai de to ate,
trebuie sa punem pe "hartia" rugaciunii noastre o multumire sincera. In al doilea rand,
marturisirea si zdrobirea sufletului intru multa simtire si, doar dupa aceea, sa facem cunoscut
Imparatului toata cererea noastra.
Incredintarea dobandirii cereril or noastre se iveste in rugaciune sub forma izbavirii de
indoiala. Daca darul lui Dumnezeu intarzie, nu trebuie sa ne intristam, ci sa staruim in
rugaciune. "Iar de ceri lui Dumnezeu un lucru si trebuie sa astepti mult - spune acelasi sfant -
pentru ca nu te asculta degraba, nu te intrista. Caci nu esti tu mai intelept ca Dumnezeu.
Aceasta ti se intampla fie pentru ca esti nevrednic de ceea ce ceri, fie pentru ca nu sunt caile
tale pe masura cererilor tale, ci dimpotriva, fie pentru ca n -ai ajuns la masura de a primi darul
pe care-l ceri. Pentru ca nu trebuie sa ne urcam la masuri mai mari inainte de vreme ca sa nu
ni se faca fara de folos darul lui Dumnezeu, prin grabnica primire a lui. Caci tot ce se
primeste usor, repede se si pierde. Fiecare lucru doband it cu durerea inimii e si pazit cu
grija". In cazuri extreme si cu totul exceptionale, arata Parintii, rugaciunea poate suplini lipsa
duhovnicului, a avvei. In aceste situatii, trebuie sa ne rugam lui Dumnezeu pentru lucrul
16
dorit, cerandu-i sa nu ne lase sa ratacim. Gandul spre care va inclina mintea - spun ei -
"macar cat un fir de par", vine de la Domnul. Insa, cand sufletul nu a dobandit siguranta in
cererea sa, trebuie cautati si intrebati Parintii.
Rugaciunea este, deci, absolut necesara desavarsirii n oastre duhovnicesti. Noi nu putem
progresa in relatia noastra cu Dumnezeu, in apropierea de El, decat in functie de urcusul
nostru spiritual, oglindit in progresul rugaciunii. Lipsit de bunul sau duhovnicesc suprem -
rugaciunea - omul isi pierde sensul sau de fiinta de legatura intre doua lumi, ce se cauta una
pe alta: cea spirituala, care vrea sa -si manifeste posibilitatile sale asupra lumii spirituale,
aflata in cautarea sensului si a finalitatii sale in planul duhovnicesc. Lumea exista in temeliile
ei spirituale atat timp cat are cine sa se roage pentru ea, atat timp cat are cine sa mijloceasca
pentru "buna ei intocmire", inaintea Imparatului ceresc. Alaturi de darurile duhovnicesti, pe
care le aduce rugaciunea in sufletul si viata celui ce se roaga, am v azut ca Sfantul Ioan
Scararul o considera "tribunal, dreptar si scaun de judecata al Domnului inaintea scaunului
judecatii viitoare". De modul in care vom implini sau nu aceasta porunca, ne vom primi si
rasplata vesnica - comuniunea cu Dumnezeu sau lipsire a de ea.

Pr. Prof. Ioan-C. Tesu

__________________________________

Parintele Staniloaie: Rugaciunea intr -o lume secularizata


08 Oct Credinta, Mari Duhovnici Nu sunt Comentarii

Nevoia de rugăciune a omului credincios este în afară de orice îndoială. Cu cât este mai
puternică credinţa, cu atât este mai puternică şi nevoia sa de rugăciune. Pe de altă parte,
credinţa unei persoane este susţinută de credinţa altor persoane. In aceast a apare importanţa
Liturghiei şi a fiecărui cult public.
Dar în societatea de astăzi constatăm o slăbire a credinţei. Prin urmare şi un fel de
indiferenţă faţă de rugăciune. Poate că noţiunea de societate secularizată nu indică o societate
total necredincioasă, ci o societate în care majoritatea membrilor nu mai practică rugăciunea
decât foarte rar, în momente excepţionale. Pentru cel care doreşte să -şi menţină vigoarea
credinţei prin rugăciune se pune deci astăzi o dublă problemă: aceea de a -şi apăra credinţa
împotriva influentei nefaste a unui mediu slăbit în credinţă şi aceea de a apara practica
rugăciunii in cadrul unei societăţi care a pierdut în mare parte uzul rugăciunii. In timp ce
omul de odinioară găsea în mediul social un factor prin care îşi întă rea credinţa şi practica
rugăciunii, astăzi acest mediu este un factor de răcire, un factor împotriva căruia cel care vrea
sa-şi menţină credinţa şi rugăciunea trebuie să se apere.
Astăzi omul credincios trebuie să caute într -o mare măsură el însuşi motiva ţii care să-i
poată susţine credinţa şi propria sa practică a rugăciunii. Şi tocmai aceasta ar putea face
credinţa sa mai profundă şi rugăciunea sa mai fierbinte, dat fiind că, într -o mare măsura ele
nu mai sunt susţinute de mediul social. Prin urmare, omu l care reuşeşte să-şi întărească
credinţa si rugăciunea prin motivaţii personale, reflectate, poate deveni el însuşi un focar
pentru întărirea credinţei şi înnoirea rugăciunii în mediu sau social. Prin aceasta el poate ajuta
societatea să iasă din viaţa su perficială, saturată de plictiseală, care este cauza slăbirii
17
credinţei şi a rugăciunii; cu alte cuvinte, el o poate ajuta să regăsească un conţinut mai
substanţial, să-si intareasca radacinile adanci infigandu -le intr-o mai mare profunzime a
vieţii, fără de care existenţa umană este de o uniformitate monotonă şi lipsită de semnificaţie.
Deci primul punct de care ne vom ocupa este cel al motivaţiilor, al determinărilor
fundamentale pe care omul de astăzi le poate găsi pentru a -şi întări credinţa şi pentru a se
ruga mai des şi mai cu căldură.
Părinţii duhovniceşti ai Ortodoxiei au văzut un mijloc de întărire a rugaciunii în
meditaţia asupra cuvintelor Sfintei Scripturi şi a altor cărţi duhovniceşti. Sfântul Isaac Sirul
spune că “citirea dumnezeieştilor Script uri întăreşte mintea şi mai ales adapă rugăciunea,
fiind lumina minţii care are această citire drept călăuză pe cărarea cea dreaptă şi semănătoare
de conţinut în contemplarea rugăciunii… făcând mintea să dobândească subţirime şi
înţelepciune“1.
Dar cuvintele Sfintei Scripturi au putere asupra noastră atunci când le simţim drept
cuvinte ale lui Dumnezeu pe care ni le adresează în momentul citirii. Atunci prin ele Il
întâlnim pe Dumnezeu Insuşi, ne simţim atinşi de chemarea Lui potrivit cu împrejurările si
nivelul nostru duhovnicesc. Atunci in aceste cuvinte descoperim o mare putere şi un sens
mereu nou. Astfel citirea se uneşte cu rugăciunea: Trebuie să -I cerem lui Dumnezeu să ne
deschidă interiorul cuvintelor, facandu -se El Insusi transparent si simtit in el e. De aceea,
acelaşi Isaac Sirul recomanda: “Ia seama, omule, la ce citeşti. Căci de nu te vei nevoi, nu vei
afla. Şi de nu baţi cu căldură şi de nu stai treaz la poarta neîncetat, nu vei fi auzit“. “De aceea
stă scris că sufletul este ajutat de citire cân d stă la rugăciune şi iarăsi, rugăciunea aduce
lumină în citire“2.
Dar dacă meditaţia ne descoperă pe Dumnezeu în cuvintele Scripturii, ea ni -L descoperă
şi în lucrurile lumii. Căci toate cuvintele Sfintei Scripturi nu ne vorbesc despre Dumnezeu în
Sine, ci despre legătura Sa cu noi prin intermediul lucrurilor lumii şi al aproapelui nostru;
astfel, cuvintele Scripturii ne vorbesc despre lucrurile lumii, ni le revelează ca pe făpturile lui
Dumnezeu pe care El nu încetează să le susţină. Cuvintele Scripturii şi lucrurile lumii,
inclusiv persoanele apropiaţilor noştri şi propriile noastre persoane, cu gândurile şi
problemele lor, se află într -o legătură indisolubilă între ele şi cu Dumnezeu: toate sunt într -un
anume fel adresate conştiinţei noastre şi date ei c a tot atâtea daruri şi chemări ale lui
Dumnezeu, prin care împrejurările mereu schimbătoare ne solicită să ne arătăm modul nostru
de vieţuire după voia lui Dumnezeu. Astfel, suntem chemaţi să ne maturizăm fiinţa noastră,
să sporim duhovniceşte spre o înţel egere mereu mai deplină a bogăţiei gândirii divine şi a
profunzimii iubirii lui Dumnezeu faţă de noi; şi astfel suntem chemaţi la o iubire mereu mai
mare faţă de El şi la unirea cu El. Căci complexitatea circumstanţelor şi a problemelor pune
în relief caracterul inepuizabil şi semnificaţia infinită a lucrurilor şi a persoanelor care se
înrădăcinează în infinitatea lui Dumnezeu. Aprofundând din ce în ce mai mult sensul
lucrurilor şi al persoanelor, putem să descoperim un sens mereu mai profund al Scripturii şi
invers. Aprofundând mereu cele două feluri de revelaţie, sporim in simţirea iubirii infinite a
lui Dumnezeu, care ne mişcă până la lacrimi. Sfântul Isaac spune: “Citeşte şi din
Evangheliile cele dăruite de Dumnezeu spre cunoaşterea întregii lumi, ca min tea ta să ia
merinde din puterea Proniei Lui… şi sa se scufunde in lucrurile minunate ale lui Dumnezeu“
[1]. „Si când începe harul sa -ti deschida ochii pentru a simţi cu adevarat vederea lucrurilor,
îndată ei încep să verse şiroaie de lacrimi“ [2].

18
Fară îndoială, lucrurile şi persoanele pot fi văzute şi într -o maniera superficială, atunci
când sunt privite numai pentru a fi posedate şi pentru a aduce placere, când urmărirea lor ne
antreneaza in griji nesfarşite. De aceea, Părinţii nevoitori au vorbit despre necesitatea de a ne
elibera de grijile şi de tulburările pe care ni le provoacă lucrurile sau chiar întâlnirile cu
persoanele. Dar prin aceasta ei nu exprimau un dispreţ faţă de fapturile lui Dumnezeu, ci
necesitatea de a învăţa să privim cu un ochi curăţ it fiinţa lor creată de Dumnezeu, de a învăţa
să le percepem ca pe nişte cuvinte divine întrupate şi ca pe nişte căi pe care Dumnezeu vrea
sa ne ridicăm la El.
Sfantul Maxim Mărturisitorul ne -a cerut să eliberăm sensul ontologic, şi am putea spune
şi teologic, al lucrurilor de patima pe care i -o asociem. El spune: “Altceva este lucrul, altceva
este înţelesul lui, şi altceva patima. Lucrul este de pildă: bărbat, femeie, aur, ş.a.m.d. Inţelesul
(sensul) este reprezentarea simplă a ceva din cele de mai sus. Ia r patima este afecţiunea
iraţională sau ura fără judecată a ceva din cele de mai înainte“.
“Inţeles (sens) pătimaş este gândul compus din patimă şi din înţeles. Să despărţim
patima de înţeles şi va rămâne gândul simplu. Şi o despărţim prin iubire duhovnice asca şi
înfrânare, daca vrem“ [3]. Deci ni se cere nu înfrânarea ca atare, ci iubirea adevărată faţă de
lucruri şi persoane, capacitatea de a le vedea în semnificaţia şi în realitatea lor ontologică
înrădăcinate în gândirea şi în actul creator al lui Dumne zeu.
Atunci privirea noastra curăţită nu se mai opreşte asupra lucrurilor şi persoanelor, ci
trece şi la Dumnezeu, Care devine transparent prin ele şi atunci descoperim ca El ni le -a dat
pentru iubire, pentru creşterea noastră în iubire.
Iubirea de Dumnezeu primeşte in noi o putere curăţitoare faţă de raporturile noastre cu
lucrurile şi cu celelalte persoane, pentru că Dumnezeu nu poate fi inchis de nimeni in granite
stramte, ca sa slujeasca numai unei singure persoane, ci El Se daruie numai in măsura in ca re
fiecare Il primeste in comuniune cu toţi ceilalti. Astfel, a te apropia de Dumnezeu si a te
deschide Lui înseamnă curăţire, pentru că în Dumnezeu noi vedem lucrurile şi persoanele
dincolo de limitaţiile lor, în legătură unele cu altele, iar pe noi înşin e în comuniune cu ele.
De aceea, Sfantul Marcu Ascetul recomandă ca mijloc de a avea o privire adevărată
asupra lucrurilor, acela de a oferi ca pe o jertfă lui Hristos reprezentarea (sau gandul) fiecarui
lucru in chiar momentul când ea apare în gândul nost ru. Această ofrandă a reprezentărilor
lucrurilor adusă lui Hristos se identifica cu intrarea lor în profunzimea cea mai lăuntrică şi
cea mai sensibilă a fiintei noastre. Aici locuieşte in noi Hristos incă de la Botez. Demersul
nostru cuprinde aşadar trei a specte: gândirea într-un mod adevărat şi deci dezinteresat la
fiecare lucru; oferirea acestuia lui Hristos şi, prin El, tuturor celor care Il iubesc; şi căutarea
centrului nostru cel mai lăuntric şi actualizarea lui de fiecare dată când ne gândim la un luc ru,
deci practic în mod neîntrerupt. Sfantul Marcu Ascetul descrie această operaţiune în modul
următor: “Acest templu (care este identic cu noi înşine) are un loc in partea dinăuntru a
catapetesmei. Acolo a intrat Hristos pentru noi ca Inaintemergator, loc uind in noi de la Botez,
afară numai «dacă nu suntem creştini netrebnici» (II Cor. 13,5). Acest loc este încăperea cea
mai dinăuntru, cea mai ascunsă şi cea mai curată a inimii; dacă ea nu se deschide prin puterea
lui Dumnezeu si prin nădejdea rationala a minţii, nu-L putem cunoaşte in chip sigur pe Cel
ce locuieşte în ea şi nu putem şti daca jertfele gândurilor (reprezentărilor) noastre au fost
primite sau nu. Căci aşa cum la început, în vremea lui Israel, focul mistuia jertfele, tot aşa se
întâmplă şi acum. Deschizându-se inima credincioasă prin nădejdea mai sus amintită,
Arhiereul ceresc primeşte gândurile întâi -născute ale minţii noastre şi le mistuie în focul cel
19
sfant despre care a spus: << Foc sfant am venit sa arunc si cat as vrea să fie încă de pe a cum
aprins» (Lc. 12,49). Iar prin gânduri întâi -născute a numit pe cele care nu apar la a doua
cugetare a inimii, ci sunt aduse indata, la prima aruncare şi răsărire în inimă, lui Hristos“ [4].
A aduce ofrandă reprezentarea fiecărui lucru sau persoane, pe care o privim sau la care
ne gândim inseamnă a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru acest lucru sau această persoană sau
a-L preamări şi a-I cere ajutorul Său pentru a înfăptui slujirea cerută de la noi.
Părinţii au numit acest act rugăciune sau chiar liturghie. Această liturghie poate deveni
neîncetată. Astfel ne putem obişnui să facem din fiecare gând, din fiecare întâlnire, ocazia
unei rugăciuni neîncetate. Această întalnire cu lucrurile şi fiinţele este o cale de a ajunge la o
stare de rugăciune şi chiar de li turghie personală neîncetată, unită cu rugăciunea continua a
lui Hristos Arhiereul nostru, Care a sfinţit toate şi vrea să sfinţească toate neîncetat prin noi,
primind jertfele noastre şi oferindu -le Tatălui împreună cu propria Sa jertfă. Şi această formă
de rugăciune are un efect curăţitor pentru iubirea care se află în ea. “Rugăciunea este curăţia
minţii“, spune un cuvânt al Sfântului Grigorie de Nazianz, reluat de Sfântul Isaac Sirul [5].
Pentru Sfântul Chirii al Alexandriei nimeni nu se poate mântui alt fel decât prin actul
oferirii sale lui Dumnezeu într -o dăruire de sine integrală. Dar nimeni nu se poate oferi ca
jertfa curata altfel decât prin unirea cu Hristos, Care se oferă neincetat pentru noi ca o jertfă
curată şi totală Tatălui. De la Hristos am l uat şi noi puterea de a ne curaţi şi de a ne dărui,
unindu-ne cu El într-un unic act de jertfă. Aceasta este tema unică a lucrării Sfântului Chiril:
“Inchinarea în Duh şi în Adevăr” [6]. Cel care se oferă pe sine lui Dumnezeu se dăruie cu
toate gândurile şi cu toate faptele sale. El trăieşte cu totul în Dumnezeu.
Accentul pe care Sfântul Chiril îl pune în primul rând pe oferirea propriei persoane nu
este lipsit de importanţă. Noi nu ne putem curaţi privirea, deci imaginile lucrurilor şi
persoanelor şi relaţiile noastre cu ele, dacă nu ne curăţim propria noastră persoană. Nu -I
putem dărui Lui Dumnezeu lucrurile noastre, daca nu ne putem darui pe noi insine. Este un
lucru de prima importanţă ca in tot ceea ce facem să ne vedem pe noi înşine cu referire la
Dumnezeu, să fim mereu conştienţi de această dimensiune profundă şi tainică a persoanei
noastre. Şi aici ne vine în ajutor Dumnezeu Insuşi venind aproape de noi, asumându -şi
umanitatea şi dăruind-o Tatălui.
Trebuie să avem respect şi reverenţă faţă de noi înşi ne pentru a avea respect şi reverenţă
faţă de lucruri şi semeni ca faţă de nişte creaturi pline de taina şi adâncul lui Dumnezeu.
Dumnezeu Insuşi ne-a înlesnit aceasta, asumându -şi umanitatea noastră în chiar ipostasul
Său, intrând în comuniune cu noi şi î mpărtăşindu-ne infinitatea Sa.
Dar dacă trebuie să-i oferim lui Hristos gândul fiecărui lucru şi chiar persoana noastră,
este firesc să-i oferim şi relaţiile noastre cu ceilalţi. Iar aceasta are din nou o mare importanţă
nu numai pentru curăţirea noastră, ci şi pentru ameliorarea raporturilor noastre cu ceilalţi.
Este mare lucru să nu gândeşti nimic rău cu privire la ceilalţi. Asta înseamnă să te gândeşti la
celălalt şi să comunici cu el întotdeauna cu iubire şi înţelegere pentru defectele sale care nu -i
definesc fiinţa, cu un sentimentul de iertare, cu sentimentul de a comunica cu o taină. Faptul
ca cineva a comis o greşeală faţă de mine sau faţă de un altul, nu trebuie să scadă în ochii mei
valoarea şi sensul incomensurabil al misterului său, acest dar ine puizabil pentru mine, acest
dar absolut superior faţă de lucruri, dat fiind că celălalt reprezintă în întâlnirea sa cu mine o
rezervă infinită de mister. Sfântul Isaac Sirul spune: „Nu căuta sa faci deosebire intre cel
vrednic şi cel nevrednic, ci toţi oam enii sa fie pentru tine deopotrivă în bunătatea ta. Căci în
acest fel ii vei putea atrage spre bine pe cei nevrednici. Domnul Insuşi a stat la masă cu
20
vameşii şi cu desfrânatele şi nu i -a deosebit pe cei nevrednici pentru ca în felul acesta să -i
atragă pe toţi la frica de Dumnezeu si prin cele trupesti sa -i apropie de cele duhovnicesti“ [7].
Evagrie monahul menţionează îndeosebi datoria de a nu lăsa ca reprezentarea fratelui
nostru, prezentă în conştiinţa noastră, să fie răpită de fiara urii: “deci, dacă gâ ndul despre
fratele nostru se învarte în noi cu ură, sa ştim că o fiară sălbătică l -a răpit, asemenea şi gândul
despre femeie daca se întoarce in noi amestecat cu poftă de ruşine“ [8]. Iar dacă o fiară
sălbatică face aşa ceva în noi, asta înseamnă că ea fa ce ravagii în noi.
Semenii mei îmi pun problemele cele mai complicate; întâlnirile lor cu mine produc
împrejurări mereu noi iar eu trebuie să văd în acestea tot atatea chemari pe care Dumnezeu
mi le adresează pentru a face sa sporească iubirea. Răspunzând acestor chemări, eu accept un
dialog mereu nou între Dumnezeu şi mine. Punând, în toate situaţiile în care ne aflăm, gândul
despre aproapele meu în legătură cu Dumnezeu, eu îi răspund lui Dumnezeu nu numai
mulţumindu-i pentru faptul că mi l-a dat pe acest semen pentru creşterea mea duhovnicească,
dar de asemenea şi cerandu -i ajutorul pentru a raspunde nevoilor innoite ale apropelui meu,
nu numai pentru sporirea mea, dar şi pentru sporirea sa duhovnicească. In afara de aceasta,
eu mă rog ca semenul meu să fi e ajutat în fiecare nouă împrejurare spre a -şi înfăptui sensul
existenţei sale.
Al doilea aspect care trebuie examinat în această expunere este acela de a şti dacă
rugăciunea mea poate avea un efect salutar în planul relaţiilor sociale, în societatea
secularizată de astăzi.
O trăsătură caracteristică a acestei societăţi este aceea ca omul se simte in ea mult mai
singur decat in societatea de ieri in care nu lipsea preocuparea pentru Dumnezeu.
Credinciosul simte astăzi nevoia de se ruga poate chiar mai mult decât in trecut, pentru ca
prin rugăciune se salvează de singurătatea atât de greu de suportat. El găseşte în rugăciune
mijlocul de a fi in comuniune cu Dumnezeu. Il are în rugăciune pe Dumnezeu Insuşi în
dialog cu el prin toate lucrurile şi el însuşi Il v ede şi Il înţelege pe Dumnezeu prin toate. Cel
ce se roagă ia cunoştinţă de rădăcinile sale în realitatea personală, infinită a lui Dumnezeu şi
nu se lasă pradă valurilor superficiale ale vietii, ale unei vieti închise doar în orizontul
pământesc. Işi poate umple viata cu un conţinut infinit.
Dar cel care se roagă aruncă şi spre semenii săi punţi mai consistente decât punţile
fragile şi superficiale ce se găsesc într -o societate secularizată. In fond, toţi oamenii doresc
astăzi mai mult ca niciodată astfel de punţi. Dar ei nu au descoperit faptul că aceste punţi nu
se pot afla decât prin rugăciune. După convingerea noastră, cei ce se roagă pot nu numai sa
arunce, să ofere astfel de punţi, dar pot şi să deschidă inima celorlalţi pentru ca aceştia să le
primească şi sa raspundă comunicării de iubire a celor ce se roagă prin comunicarea propriei
lor iubiri.
Sfântul Isaac Sirul spune: „Sileşte -te, când te întâlneşti cu aproapele tău, să -l cinsteşti
mai presus de măsura lui. Sărută -i mâinile şi picioarele şi laudă -l chiar pentru virtuţile pe
care nu le are“. “Iubeste -i pe păcătoşi dar urăşte faptele lor şi nu -i dispreţui pentru greşelile
lor“. “Căci prin acestea şi prin unele ca acestea îi atragi spre bine“ [9]. Sfantul Simeon Noul
Teolog spune mai mult: “Domnul a primit să ia asupra Sa faţa fiecărui om lipsit şi să Se
unească cu fiecare, ca nici unul dintre cei care cred în El să nu se înalţe împotriva fratelui
său, ci fiecare, văzându -l pe fratele şi pe aproapele său ca pe Dumnezeul său, să se
socotească pe sine însuşi atotpreamic faţă de fratele sau, ca faţă de Făcătorul sau; si să -l

21
cinstească şi primească întocmai ca pe Acela, şi să -şi deşerte toate averile spre slujirea Lui,
precum şi Hristos şi-a vărsat sângele pentru mântuirea noastră“ [10].
Legătura fiecărui om prin cuvânt cu celălalt este atât de absolută, că trebuie să răspund
în mod necondiţionat chemării lui şi, de asemenea, eu însumi trebuie să fac apel la el în mod
necondiţionat. Nimeni nu poate scăpa de răspundere, nu poate evita răspunsul la chemarea
celuilalt. Şi dacă răspunsul meu este negativ, nu pot să scap de nelinişte. Acest caracter
absolut al legăturii noastre prin cuvânt inseamna că prin cuvânt suntem legaţi în Dumnezeu
Cuvântul Insuşi. El Insuşi face apel la mine prin chemarea semenului meu i ar eu trebuie să
răspund semenului meu ca lui Dumnezeu Insuşi. Dumnezeu Însuşi l -a pus pe semenul meu în
situaţia de a apela la mine şi tot El m -a pus şi pe mine în faţa acestuia cu datoria de a -i
răspunde şi de a face apel la el. Şi bucuria pe care ne -o facem prin răpunsul pozitiv al unuia
faţă de celălalt este o bucurie care ne vine şi pe care ne -o dăruim tot din partea lui
Dumnezeu. Legătura noastră prin cuvânt pretinde deci desăvârşirea sa în iubire. Aproapele
constituie cuvântul viu si de -viata-facator al lui Dumnezeu către noi şi, la rândul meu, eu sunt
cuvântul ontologic viu şi de -viaţă-făcător al lui Dumnezeu către aproapele meu. De aceea e
absolut necesar să ne răspundem. Ne chemăm şi ne răspundem unul altuia pentru că
Dumnezeu face apel la noi prin alţii şi la alţii prin noi şi tot Dumnezeu răspunde în răspunsul
meu şi în răspunsul lor. Celălalt şi cu mine suntem persoane ipostatice după chipul lui
Dumnezeu Cuvântul şi al puterii lui Dumnezeu Cuvântul mai cu seamă în apropierea Lui de
mine ca om. Sunt prins astfel într-un dialog ontologic, care îşi are rădăcinile în Dumnezeu, în
dialogul Sfintei Treimi. De mine depinde numai modul răspunsului şi, poate, şi al apelului.
Daca apelul şi răspunsul sunt rele, atunci noi desfigurăm dialogul şi prin aceasta şi fiinţa
noastră, dar nu le suprimăm. Ne torturăm, dar nu ne uităm.
Gândindu-mă la Dumnezeu atunci când aproapele face apel la mine, când văd că are
nevoie de mine sau bucurându -mă de prezenţa şi atenţia lui, eu ascult porunca lui Dumnezeu
şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru darul şi pentru cuvântul pe care mi -l adresează prin
acela. Dialogul meu cu aproapele este în acelaşi timp dialogul meu şi dialogul său cu
Dumnezeu. Dar acest dialog nu se realizează într -un mod desăvârşit, atât între noi oamenii
cât şi între fiecare din noi şi Dumnezeu, decât sub forma rugăciunii, adică atunci când ascult
chemarea celuilalt şi îi răspund in duhul rugaciunii şi dacă mă rog în ambianţa acestui dialog
şi pentru a găsi capacitatea de a sluji. In rugăciune eu mă sensibiliz ez cu totul faţă de celălalt
aşa cum o cere dialogul.
Dialogul şi deci dialogul desăvârşit în duh de rugăciune trebuie să se facă nu numai prin
cuvintele rostite dar şi prin cuvintele întrupate în faptele de întrajutorare şi, atunci când e
nevoie, în faptele de milostenie. Prin fapte noi ne oferim mai mult încă unul altuia şi lui
Dumnezeu. De aceea, rugăciunea pentru celălalt trebuie să fie unită cu fapta pentru el şi,
atunci când trebuie, cu milostenia.
Sfantul Isaac Sirul spune: “Nimic nu poate apropia aş a de mult inima de Dumnezeu ca
milostenia“. Sau: “Dacă ai ceva mai mult decât cere trebuinţa zilei, împarte săracilor şi apoi
vino şi adu cu îndrăzneală rugăciunile tale“ [11]. Sau: “Sa biruiasca în tine pururea cumpăna
milosteniei, până ce vei simţi în ti ne mila lui Dumnezeu faţă de lume“ [12]. Sau: “Iubeşte -i
pe saraci, ca prin ei sa dobândeşti şi tu mila lui Dumnezeu“ [13]. Sau: “Seamănă milostenia
cu smerenie şi vei secera milă la judecată“ [14]. Căci “inima împietrită şi nemilostivă nu se
curăţă niciodată“ [15]. De aici Sfântul Isaac Sirul trage concluzia că omul milostiv este un
adevărat medic, mai întâi pentru sine însuşi îndepărtând din fiinţa sa patimile [16].
22
Milostenia şi iubirea de ceilalţi produc lumină în propriul său suflet şi astfel in cunoas terea
tainelor lui Dumnezeu. O viaţă pur individuală este oarbă si atee. Am pierdut umanitatea
pentru că am devenit solitari.
Dar rugăciunea pentru celălalt trebuie făcută in aşa fel ca să poti să simţi durerea lui ca
pe propria ta durere. Prin aceasta te înfăţişezi lui Dumnezeu purtandu -l pe celălalt în tine şi
poţi să te apropii de Dumnezeu. Dumnezeu nu poate fi întâlnit decât în iubirea fata de celălalt
care merge pană la însuşirea durerii lui de către tine, căci dacă Dumnezeu este iubire, el nu
poate fi trăit decât în starea ta de iubire faţă de celălalt. In aceasta se arată preoţia universală
a laicilor, care ii face să se roage unii pentru alţii. Aceasta face uşor de înţeles rugăciunea
preotului comunităţii pentru toţi credincioşii din parohia sa. Din puterea lui Hristos Care ne
ia la Sine prin jertfa Sa continuată într -un mod tainic, preotul primeşte puterea de a face
acelaşi lucru. Sfântul Isaac Sirul spune: “Acoperă -l pe cel ce a greşit când nu ai nici o
păgubire din aceasta şi îl vei face să aibă cu raj iar pe tine însuţi in stare să porţi mila
Stăpânului tău. Sprijină-i cu cuvântul pe cei slabi şi întristaţi cu inima şi te va sprijini şi pe
tine dreapta Celui ce poartă toate“ [17]. Căci numai în chemarea pe care ţi -o adresează
celălalt prin durerea lui, adesea prin simpla lui prezenţă, Dumnezeu însuşi te întâlneşte într -
un mod mai evi­dent, iar în răspunsul tău la această chemare cu deplina durere a inimii tale
se manifestă sensibilitatea si puterea lui Dumnezeu ce se revarsă nu numai asupra celuilalt
dar si asupra ta, în măsura in care te -ai unit cu el. “Fă-te părtaş cu cei întristaţi la inimă în
durerea rugăciunii şi în strângerea inimii tale şi se va deschide înaintea cererilor tale izvor de
milă“, continua Sfantul Isaac Sirul [18].
Rugăciunea deplină pentru celălalt este cea însoţită de durerea ta pentru el sau de jertfa
ta prin darul faptei tale. Căci numai în această stare de jertfă intru la Dumnezeu împreună cu
Hristos, de la Care am primit puterea jertfei Lui. Trebuie să mă topesc de iubirea şi mila
pentru celalalt în Dumnezeu si în celălalt, pentru a mă împărtăşi de Dumnezeu Care e mila si
iubire. Numai prin sensibilitatea jertfei şi a milei pentru celălalt pătrund ca o mireasmă în
spaţiul divin care este şi el o mireasma patrunzatoare de iubire şi milostivire.
In Ortodoxie se practică o formă de rugăciune permanentă, rugăciunea inimii sau a
minţii pe altarul inimii ori a sensibilităţii pline de iubire şi de milă în care se află Hristos cu
iubirea şi mila Sa. Este adevărat că în această rugăciune pare că cerem mila lui Hristos numai
pentru persoana noastră: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte -mă pe
mine păcătosul”. Se pare deci că prin aceasta ne interesăm doar de noi înşine. Dar în măsura
în care mă consider păcătos, în mod si gur mă gândesc la toate păcatele pe care le -am făcut
faţă de fraţii mei, deci mă rog şi pentru relaţii mai bune cu aceştia sau pentru ca ei să nu
rămână pe vecie atinşi de nedreptăţile mele faţă de ei. In acest sens, Sfantul Isaac spune: “Cel
care, pomenind pe Dumnezeu, cinsteşte pe tot omul, afla ajutor de la tot omul prin voinţa cea
ascunsă a lui Dumnezeu. Şi cel ce îl apără pe cel nedreptăţit Il are pe Dumnezeu luptând
pentru sine. Cel ce-şi dăruieşte braţul său spre ajutorul aproapelui primeşte braţul l ui
Dumnezeu în ajutorul său“ [19].
Rugăciunea, deci, este un factor de însănătoşire si întărire spirituală a fiinţei mele, dar si
o însănătoşire si întărire a coeziunii sociale într -un plan mai profund. Cel ce se roagă îi are pe
ceilalţi în inima lui iar e i simt aceasta şi vin spre el. Sfântul Serafim din Sarov a spus:
“Impacă-te cu Dumnezeu şi mulţi oameni vor veni sa se împace cu tine“. Reproducând aceste
cuvinte, arhimandritul Gheorghios Kapsanis, egumenul mănăstirii Grigoriu de la Athos,
adăuga: “In tradiţia isihastă a Bisericii se observă că pe măsură ce Părinţii care se împăcau cu
23
Dumnezeu se afundau în pustie, mulţimi tot mai numeroase veneau la ei pentru binele lor”
[20].
In România nu există pustiuri ci numai mănăstiri. Dar cu cât un călugăr din ace ste
mănăstiri este mai duhovnicesc, adică se roagă mai mult, cu atât el este mai căutat de popor.
Un asemenea călugăr îşi satisface nu numai propria nevoie de rugăciune, dar şi setea
spirituală a celor care îl caută. Şi mulţi din aceştia s -au obişnuit cu rugăciunea neîncetată a
inimii in mijlocul lumii. Şi tocmai de aceea mulţi dintre cei in mijlocul cărora trăiesc aceşti
practicanţi ai rugăciunii inimii, ajung mai uniţi între ei decât cei care nu se roaga“.

(In: Parintele Dumitru Staniloae, “Rugaciunea lu i Iisus si experienta Duhului Sfant“,


Editura Deisis, Sibiu)

____________________

Rugăciunea lui Iisus

Unirea mintii cu inima si a omului cu Dumnezeu

- Ghid practic -

Ierod. Cleopa Paraschiv

Arhim. Mina Dobzeu

Carte apărută cu binecuvântarea

Prea Sfintitului Părinte GALACTION

Episcopul Alexandriei si Teleormanului

Editura Agaton

Colectia „Rugul aprins”

Făgăras, 2002

Cuvânt înainte

Rugăciunea neîncetată

„Privegheati dar în toată vremea, rugându -vă” (Luca XXI, 36).

24
Cu toate că literatura fi localică privitoare la „Rugăciunea lui Iisus” este foarte bogată,
aparitia unei noi cărti pe această temă este folositoare de suflet. Aceasta pentru că rugăciunea
este numită „inima ortodoxiei” de către Nichifor Crainic („Rugăciunea lui Iisus” în
„Gândirea” 17 (1938) nr. 5, p. 217 – 224). Ea este o „practică, care, bucurându -se de o
vechime considerabilă, rămâne până astăzi extrem de vie în Răsăritul crestin” (UN MOINE
DE L’EGLISE D’ORIENT, „La priére de Jésus”, ed a – III – a, Chevetogne, 1963, p. 7).
Mai mult, « Cel care caută Absolutul se poate întoarce si spre Filocalie unde se va
învăta că doar rugăciunea neîncetată este eficace, că adevărata rugăciunea înseamnă „să -ti
ridici fără încetare gândul si atentia spre amintirea lui Dumnezeu, să mergi în prezenta Lui,
să trezesti în tine dragostea Lui gândindu -te la El, si să asociezi numele lui Dumnezeu cu
respiratia si cu bătăile inimii”. Această metodă asociază trupul, atentia intelectuală, memoria
afectivă, fortele psihice profunde, pe scurt, persoana în întregimea ei, în cursul acestei
activităti orante, care după Sfântul Simeon Noul Teolog, constituie „sinteza oricărui bine”.
Nu omul actionează, ci harul o face înlăuntrul lui. Singura mângâiere între nevoia de credintă
si neputinta de a o face să izvorască prin mijloace omenesti este implorarea: „Cereti si vi se
va da”. Doar prin rugăciune se ajunge la credintă, cea care mută si muntii, si faptele cele
bune se pot atunci împlini » („Pelerini rusi si vagabonzi m istici”, trad. Magdalena
Mărculescu Cojocea, Elena Soare, Ed. Pandora, Târgoviste, p. 223).
Până la mijlocul secolului XI, această rugăciune nu cunostea o difuziune comparabilă
celeia care apare în secolul XIV; diferiti autori, admisi sau nu în Filocalie, celebrează
excelenta virtutilor ei. Sfântul Teofan Zăvorâtul reia, ca si altii, învătătura avvei Filimon:
„Cheamă pe Domnul cu sârguintă: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste -
mă pe mine păcătosul sau păcătoasa! Fă aceasta neîncetat: la bis erică, acasă, pe drum, în
timpul lucrului si în timp ce mănânci, în pat; cu un cuvânt, de când deschizi ochii si până îi
închizi; lucrul va fi întocmai cu a înfătisa orice lucru soarelui, fiindcă aceasta înseamnă a sta
înaintea fetei Domnului, Care este so arele lumii duhovnicesti”.
Potrivit cu ceea ce s -a spus despre rugăciune în general, distingem trei etape ale
rugăciunii: vocală, mentală si a inimii. Recitarea vocală îsi are neîndoielnic valoarea ei; la fel
practica rugăciunilor scurte si dese. Sfântul T eofan Zăvorâtul are însă dreptate să se opună
celor ce vroiau să atribuie acestei rugăciuni o valoare aproape sacramentală, crezând că au
găsit în ea un „talisman”.
În ce priveste continutul, mai multi autori au arătat, începând din secolul XIV,
superioritatea formulei, punând în evidentă toate virtutile ei. Dar se poate pune accentul pe
primul sau pe cel de al doilea element al rugăciunii. În acest ultim caz, rugăciunea lui Iisus
este una din numeroasele rugăciuni de umilintă (katányxis) în vogă în mediul monastic ce
cultiva plânsul (pénthos). Autorii mai recenti insistă mai degrabă asupra primului element:
puterea specială a numelui Domnului. Dar e mai bine ca aceste elemente – adoratia si
zdrobirea inimii, vederea abisului intre divin si uman si, în acela si timp, a ceea ce depăseste
acest abis, milostivirea Dumnezeului – Om, să nu fie separate unul de altul.
În fine, etapa inimii: „Obisnuieste – scrie Sfântul Teofan Zăvorâtul – să te rogi cu
mintea în inimă: „Doamne Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieste -mă!”. Când vei învăta să faci
cum trebuie această rugăciune, sau mai bine zis, când aceasta va intra în inimă, ea te va
conduce la scopul dorit, căci ea va uni mintea cu inima ta, va pune capăt neorânduielii
gândurilor tale si îti va da puterea de a ocârmui g ândirile sufletului tău”.

25
Scopul acestei rugăciuni este crearea si consolidarea unei anumite stări a inimii. Isihastii
athoniti voiau să ajute acest proces de asimilare interioară printr -o tehnică psiho-somatică.
Cel mai vechi teoretician cunoscut al acest eia este monahul Nichifor (a doua jumătate a
secolului XIII). Pentru practicarea ei e presupusă o pregătire morală: o constiintă curată,
lipsită de griji (amerimnia). Se cer apoi o serie de conditii exterioare: o chilie închisă, pozitia
asezată pe un scăunel jos, sprijinirea bărbiei pe piept „întorcând ochiul trupesc împreună cu
mintea spre mijlocul pântecelui, altfel zis spre buric”.
Exercitiul însusi cuprinde o rărire regulată a respiratiei (mai târziu se va spune că
repetitia formulei trebuie sincronizat ă cu ritmul încetinit al respiratiei), o explorare mentală a
sinelui visceral în căutarea locului inimii si invocarea perseverentă a lui Iisus.
Dificilă si plină de întunecime la început, unificarea mintii cu rugăciunea produce în
curând bucurie, desfătări negrăite, imunitate fată de atacurile vrăjmasului, iubire crescândă
de Dumnezeu, o mare lumină - numită mai târziu „taborică”. (Thomás Spidlik,
„Spiritualitatea Răsăritului Crestin”, Trad. Diac. I. I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1997, p. 353 –
355).
Cititorul trebuie să fie lămurit însă despre învătătura ortodoxă despre minte si inimă în
practica isihastă. De aceea mentionăm că:
« Isihasmul, asceza ortodoxă, este o încercare si o miscare teologică prin care se
încearcă readucerea mintii în inimă, în urma r ăspândirii ei în lumea înconjurătoare. În acest
mod omul functionează normal fiziologic si îsi împlineste scopul existentei. Acest adevăr
teologic limpezeste si importanta modului de viată isihast, precum si superioritatea sa fată de
filosofia platonică.
După filosofia platonică scopul vietii umane este eliberarea mintii din trup, pe care -l
consideră drept temnită a sufletului. Oricum, după cum afirmă Sfântul Grigorie Palama,
iesirea mintii din trup înseamnă „descoperirea demonilor si o lectie proprie păgân ilor”. Din
contră, propriul nostru efort rezidă în revenirea mintii în inimă, întrucât trupul nu e o temnită
a sufletului, ci o lucrare pozitivă de creatie a lui Dumnezeu.
Din acest motiv, în „Tomul aghioritic”, Sfântul Grigorie prezintă două texte din Sfi ntii
Părinti ai Bisericii. Unul îi apartine Sfântului Atanasie cel Mare care afirmă că sediul
inteligentei sufletului este în creier, iar celălalt este luat de la Sfântul Macarie cel Mare care
arată că sediul energiilor mintii este în inimă. Afirmatia Sfân tului Grigorie de Nissa că
mintea „fiind netrupească, nu se află nici înlăuntrul, nici în afara trupului” nu este opusă
învătăturilor Sfintilor Părinti întrucât atunci când acestia afirmă că mintea se află în trup, ei
înteleg prin aceasta că este unită cu trupul. Asa precum intrarea Cuvântului lui Dumnezeu în
pântecele Prea Curatei Fecioare nu se opune faptului că Aceasta, fiind netrupesc, nu se află
într-un loc, întrucât Cuvântul a intrat în pântece si S -a unit cu propria noastră fire deasupra
oricărei întelegeri si în urma nemărginitei iubiri a lui Dumnezeu, acelasi lucru poate fi
afirmat si despre minte. Oricum, în starea sa firească, mintea se află în inimă ca într -un
organ, si nu ca într-un vas si acest lucru ne dovedeste prezenta unui om matur si împli nit.
Intrarea mintii în inimă reprezintă curătia ei si faptul că devine astfel capabilă de a primi
Revelatia divină, întrucât mintea omenească este organul prin care Dumnezeu poate fi
contemplat.
În Traditia Ortodoxă, pe lângă faptul că există o diferentie re între minte si inteligentă, în
acelasi timp există si o distinctie între cunoasterea pe care o posedă mintea si cunoasterea
senzorială. Acest lucru este deosebit de important deoarece, pe de o parte, se observă
26
distinctia dintre pedagogia umană si cea d ivină, iar pe de altă parte, deoarece prin curătirea
mintii noi dobândim cunoasterea dumnezeiască, iar Sfintii se învrednicesc de vederea lui
Dumnezeu. În „Tomul aghioritic” se afirmă limpede că mintea percepe o lumină, iar
simturile alta. Simturile percep lumina sensibilă, iar mintea Lumina necreată si cunoasterea
prin intermediul imaginilor conceptuale.
Deci, mintea este organul prin care omul vede Lumina dumnezeiască, care reprezintă
Împărătia lui Dumnezeu si hrana îngerilor, dar întrucât mintea este uni tă cu trupul, de aceea
atunci când Sfintii sunt cercetati de Harul divin, prin puterea Sa, ei văd „prin simtul văzului
si cu mintea ceea ce depăseste atât simturile cât si mintea”. În acest fel, omul vede Lumina
divină si cu ochii trupesti, dar aceasta se întâmplă deoarece acestia au fost mai înainte
transfigurati si li s-a dat această putere prin Harul necreat al lui Dumnezeu. În plus, se stie că
Harul necreat este transmis de către suflet trupurilor celor îndumnezeiti », (Hierotheos –
Mitropolit de Nafpaktos, „Sfântul Grigorie Palama Aghiorâtul” – trad. prof. Paul Bălan, Ed.
Bunavestire, Bacău, 2000, p. 312 – 314).
Actualitatea Rugăciunii lui Iisus, considerăm că este foarte frumos argumentată în
excelentul studiu al Elisabethei Behr Sigel care consemnează în acest sens:
« Practicată atât de muncitorul din uzină sau din adâncul minei cât si de profesorul de
teologie, rugăciunea se detasează, în acest nou context istoric, de conceptualizările mostenite
din trecut, pentru a-si redobândi spontaneitatea si simp litatea initiale. Astfel se dezvăluie
ceea ce întotdeauna a fost, în esenta sa: nu o credintă în puterea magică a unei formule, ci
atentie la prezenta lui Dumnezeu, a Cărui Taină este Numele dumnezeiesc; nu alienare într -
un mecanism obsesiv, ci artă duhovn icească, care, întorcând mintea de la lumea fenomenală
spre străfundurile inimii, adică ale persoanei, pregăteste această inimă să primească iertarea,
pacea, iluminarea; nu abolire a gândirii si constiintei personale, ci întâlnire în comuniune,
lucidă, cu Persoana divino-umană a lui Iisus. Având nevoie de tăcere si de o anumită
detasare, măcar lăuntrică, de cele lumesti, Rugăciunea lui Iisus este totodată si mijloc de
dăruire si transfigurare a întregii creatii. Astfel, reuseste să integreze spiritualitătii monastice
traditionale una din temele esentiale ale filosofiei religioase moderne rusesti: viziunea unei
lumi transfigurate întru nădejde.
Despre folosirea practică a rugăciunii lui Iisus, asa cum o poate experimenta un crestin
al zilelor noastre trăind î n mijlocul lumii, si despre inspiratia pe care o poate afla astfel, ne
vorbeste cu cea mai mare sobrietate si precizie o autoare laică, Nadejda Gorodetky:
„Rugăciunea lui Iisus – scria ea într-un articol publicat în Black Friara, revista dominicanilor
englezi – este atât de simplă încât nu ai nevoie să o înveti ca să te slujesti de ea... Multi îsi
văd de treburile lor obisnuite repetând această rugăciune. Nici munca în gospodărie, nici
munca la câmp, nici munca în uzină nu sunt incompatibile cu ea. Este de asemenea cu
putintă, desi este mai greu, să împletesti si ocupatiile intelectuale cu această rugăciune. Ea ne
păzeste de multe gânduri si cuvinte desarte sau lipsite de iubire. Sfinteste munca si
raporturile zilnice... După câtva timp, cuvintele rugăciuni i par a veni de la sine pe buze,
întorcându-ne din ce în ce mai mult în obisnuinta prezentei lui Dumnezeu... Treptat,
cuvintele par a dispărea. O veghe tăcută, însotită de o pace adâncă a inimii si a mintii, se
manifestă prin tumultul existentei zilnice.. . Numele lui Iisus devine cheia mistică ce deschide
lumea, un instrument de ofrandă al fiecărui lucru si al fiecărei persoane, o întipărire a pecetii
dumnezeiesti asupra lumii acesteia. Poate că ar trebui să vorbim aici despre preotia tuturor

27
credinciosilor. Împreună cu Marele Arhiereu, să rugăm Duhul: „Fă din rugăciunea mea o
taină”.
În concluzie, am dori să subliniem influenta pe plan ecumenic a rugăciunii lui Iisus. Asa
cum scrie Un moine de l’Eglise d’Orient: „initial, invocarea Numelui lui Iisus era co mună
tuturor; ea rămâne acceptabilă pentru toti, accesibilă tuturor”, tuturor celor care au fost
botezati în Hristos. Ea poate astfel să unească în chip real crestinii, încă dureros divizati pe
alte planuri institutionale sau sacramentale. Ducând la adânci rea relatiei credinciosului cu
Persoana divino-umană a Fiului Omului, rugăciunea lui Iisus ne introduce si în această
comunitate a persoanelor in Christo per Spiritum Sanctum pe care Părintii o numeau
comuniunea sfintilor » („Fericita întristare” trad. Mar ia si Adrian Alexandrescu, Edit.
IBMBOR, Bucuresti 1997, p. 127 – 129).

Putem concluziona astfel:


« Toată viata noastră nu e decât acest pelerinaj extraordinar către locul inimii noastre,
către acest altar interior. Pentru a pacifica si a curăti mintea, s i a o „face să coboare” în inimă,
„metoda” foloseste invocarea numelui lui Iisus, cu formulele care au variat: Kirie eleison,
„Doamne Iisuse Hristoase, miluieste -mă”, „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste -mă pe mine,
păcătosul”... Chemarea numelui combină ch emările din Evanghelie ale vamesului si orbului
într-o formulă care poate fi prescurtată, care poate fi întretăiată de tăceri, care poate fi uneori
un strigăt de smerenie în stare pură, care poate deveni un fel de pecete a binecuvântării sau ca
un cântec de dragoste. Atunci descoperim că avem mult mai mult timp pentru a ne ruga decât
ne imaginam: mergând pe stradă, urcând o scară, în timpul lucrului, în timpul unei
întrevederi, putem să chemăm numele lui Iisus si să ne deschidem iubirii Lui. Si, putin câte
putin, chemarea „se alipeste” de respiratie, deschide în noi o respiratie mai profundă, suflarea
noastră corespunde într-un fel cu Suflul lui Dumnezeu » (Olivier Clement, „Viata din inima
mortii”, trad. Claudiu Soare, Ed. Pandora, 2001 p. 247 – 248).
În final considerăm necesară precizarea că trebuie atentionat cititorul atunci când
parcurge capitolul: „Sufletul omenesc – Icoană a Prea Sfintei Treimi” să nu confunde
trihotomismul spiritual cu cel antropologic, neacceptat de Biserica Ortodoxă. (A se vedea în
acest sens Pr. Dr. Marin D. Ciulei „Antropologia Patristică”, Ed. Sirona 1999, p. 53 – 55 si
366).
Asadar în dorinta unui real folos duhovnicesc spre dobândirea rugăciunii neîncetate,
binecuvântăm această aparitie editorială îndemnând evlaviosul cititor c u cuvintele Sfântului
Apostol Pavel: „Rugati-vă neîncetat” si „Duhul să nu -L stingeti” (I Tesaloniceni V, 17, 19).

Cu arhieresti binecuvântări

† Galaction

Episcopul Alexandriei si Teleormanului

28 februarie 2002

La Sărbătoarea Sfintilor Cuviosi

28
Ioan Casian Romanul si Gherman din Dobrogea.

Ierodiaconul Cleopa
Ierodiaconul Paraschiv Cleopa, fostul profesor ateu Cristian Motyka, însufletit de o
credintă vie si lucrătoare, a început să tipărească cărti de credintă, care l -au ridicat
duhovniceste deasupra multor duhovnici trăitori ai rugăciunii lui Iisus. A vizitat de mai multe
ori mânăstirile din Sf. Munte Athos si a luat legătură cu cei mai is cusiti duhovnici care l-au
însufletit si mai mult si l -au îndemnat să scrie si l-au binecuvântat pentru acest scop.
Trăitor în Mânăstirea Rarău, este însufletitorul rânduielii duhovnicesti râvnite de multe
mânăstiri si de multi monahi care aspiră spre o vi ată mai înaltă, mai deosebită*. Martor
ocular la multe minuni ale Icoanei Maicii Domnului Făcătoare de Minuni de la Mânăstirea
Rarău, a scris cartea cu minunile Maicii Domnului la această mănăstire, carte care
însufleteste cu râvna si cu dragostea de Dumne zeu, de Prea Curata Fecioară - ocrotitoare si
mijlocitoare a întregului neam omenesc - si de Hristos, Fiul lui Dumnezeu si Mântuitorul
nostru, al tuturor.

Arhim. Ioan Larion Neagoe

Staretul Mânăstirii Sihăstria Rarău


* Părintele Paraschiv Cleopa este un vrednic continuator al operei spirituale a Părintelui
staret al Mânăstirii Rarău, Daniil Tudor (fostul scriitor Sandu Tudor si apoi monahul
Agaton). Ca si acesta, a făcut dese vizite în Sf. Munte Athos, unde a câstigat în experienta
mistică, a cunoscut put erea si darurile Rugăciunii lui Iisus si a revenit în tară cu chemarea
fierbinte de a re-face cunoscută această rugăciune tuturor monahilor si mirenilor. Părintele
Daniil a făcut cunoscută Rugăciunea lui Iisus prin intermediul Miscării Rugul Aprins, pe car e
el însusi a înfiintat-o (Rugul Aprins, care ardea si nu mistuia, este atât o imagine a Maicii
Domnului, cât si a rugăciunii neîncetate, a rugăciunii de toată vremea – Rugăciunea lui
Iisus). Părintele Cleopa se luptă pentru revigorarea Miscării Rugul Apr ins, dar nu numai la
nivelul unui grup de intelectuali, ci la nivelul fiecărei parohii sau mânăstiri, ai căror
credinciosi ard pentru Hristos. „Foc am venit să arunc pe pământ si cât as vrea să fie aprins
chiar acum” – Lc.12, 49. Orice crestin trebuie să a rdă, să fie purtător de Foc Ceresc, pentru
ca Biserica, în întregime, să fie Rugul Aprins.

Editura Agaton

I. Valoarea si puterea „Rugăciunii lui Iisus”

Îndoita cunoastere a omului:

- cunoasterea „sfinteniei si puterii lui Dumnezeu”

- cunoasterea „păcătoseniei si neputintei noastre”

Rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste -mă pe mine
păcătosul” are două părti, care sunt două mărturisiri:
29
· mărturisirea de credintă - recunoasterea dumnezeirii lui Hristos;

· mărturisirea păcatelor - recunoasterea păcătoseniei noastre.

Din aceste două mărturisiri izvorăste, aproape firesc, rugăciunea propriu -zisă (a treia
parte):

· rugăciunea pentru mântuirea noastră: „miluieste -mă”.

Mărturisirea credintei în Hristos este legată de mărturisirea neputintei noastre de a


fi mântuiti doar prin puterea noastră. Aceasta spune totul. Astfel, „Rugăciunea lui Iisus”
exprimă si sintetizează, în câteva cuvinte, toată învătătura Bisericii noastre Ortodoxe. Prin
„Rugăciunea lui Iisus” noi atingem această îndoită cunoastere: a sfinteniei si puterii lui
Dumnezei si a păcătoseniei si neputintei noastre.

Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că patima mândriei constă în a nu lua în considerare


două lucruri: puterea Dumnezeiască si neputinta noastră. Si această nesocotintă dă nastere
unei „minti dezordonate”. Prin urmare, omul cel mândru este omul nesocotintei, în timp ce
omul smerit este omul îndoitei cunoasteri, care îsi recunoaste propria slăbiciune si puterea lui
Hristos.

Asadar, prin „Rugăciunea lui Iisus” noi cunoastem si mărturisim puterea lui
Hristos (Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu), ca si propria noastră slăb iciune
(miluieste-mă pe mine, păcătosul). Atingem, în acest fel, starea binecuvântată a smereniei, iar
unde este smerenie este si harul lui Hristos si acest har este Împărătia Cerurilor.

Orbii au rostit cuvintele „Iisuse, Fiul lui David, ai milă d e noi” (Matei 20, 20) si
vederea le-a fost redată. Leprosii au spus la fel si s -au vindecat de lepră (Luca 4, 17).

Întreita lucrare a lui Dumnezeu:

a Tatălui, a Fiului si a Duhului Sfânt

Rugăciunea isihastă mai este numită si „Rugăciunea lui Iisus”, dar se bazează pe toate
cele trei Persoane ale Sfintei Treimi. Domnul Iisus fiind „Unul din Sfânta Treime” nu există
niciodată fără Tatăl si Sfântul Duh si alcătuieste împreună cu celelalte Persoane – Treimea
cea de-o fiintă si nedespărtită. Hristologia este strâns legată de Trialogie.

Dumnezeu Tatăl i-a poruncit lui Iosif prin înger să -L numească pe Hristos, Iisus:
„Si vei chema numele lui Iisus” (Matei 1, 21). Sfântul Duh, care l -a luminat pe Sfântul
Apostol Pavel, ne învată: „Nimeni nu poate să zic ă, Domn este Iisus, decât în Sfântul Duh”
(Corinteni 12, 3). Rostind „Rugăciunea lui Iisus” („Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, miluieste-mă pe mine păcătosul”), Îl recunoastem pe Dumnezeu Tatăl si ne
supunem Lui. Mai mult, simtim lucrarea si îm părtăsirea Sfântului Duh.
30
Sfintii Părinti fiind luminati de Sfântul Duh, ne -au spus că „Tatăl, prin Fiul, în Sfântul
Duh, săvârsesc toate”. Întreaga Sfântă Treime a creat lumea si a făcut pe om. Si iarăsi,
întreaga Sfântă Treime a recreat omul si lumea: T atăl a binevoit si Cuvântul s -a întrupat de la
Sfântul Duh. Astfel, întruparea lui Hristos s -a făcut „din vointa Tatălui si prin lucrarea
Sfântului Duh”. De aceea spunem că mântuirea omului si dobândirea darurilor divine sunt
fapte comune ale Sfintei Treim i. Aceasta o spun si Sfintii Părinti.

Sfântul Simeon Noul Teolog scrie că Fiul si Cuvântul lui Dumnezeu este usa
mântuirii noastre, potrivit cuvintelor: „Eu sunt usa. De va intra cineva prin Mine, se va
mântui si va intra si va iesi si păsune va a fla” (Ioan 10, 9). Mântuitorul Iisus Hristos este usa,
iar Dumnezeu Tatăl este casa: „În casa Tatălui Meu multe locasuri sunt” (Ioan 10, 9). Asa că,
intrăm în casa lui Dumnezeu prin Mântuitorul Iisus Hristos si pentru a deschide usa –
Hristos, avem nevoie de cheia care este Duhul Sfânt (deoarece cunoastem Adevărul, care este
Hristos, prin lucrarea Duhului Sfânt). Tatăl a trimis pe Fiul în lume; Fiul si Cuvântul lui
Dumnezeu îl descoperă pe Tatăl; Sfântul Duh care purcede din Tatăl si este trimis prin Fiul,
zămisleste pe Hristos în inimile noastre.

Îl cunoastem, deci, pe Tatăl, prin Fiul, în Sfântul Duh.

Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbeste adeseori, în scrierile sale, despre întrupările


mistice ale Cuvântului. El scrie că precum cuvintele legii si ale profetilor au fost
înaintemergătoare întrupării Cuvântului, în acelasi fel, Fiul si Cuvântul lui Dumnezeu,
întrupat fiind, a devenit înaintemergător „prezentei Lui în Duh”. A învătat pe oameni prin
propriile Lui Cuvinte, ca să fie în stare să primească prezenta Lui Dumnezeiască. Cu alte
cuvinte, Hristos trebuie să se întrupeze înlăuntrul nostru, noi neputând altfel vedea slava Sa
în Ceruri. Întruparea lui Hristos în noi este făcută prin bunăvointa Tatălui si prin lucrarea
Sfântului Duh. Iată cu m este exprimată împreună lucrarea Sfintei Treimi, cum recunoastem
si mărturisim marea taină că Domnul s -a descoperit prin Întruparea Sa. Acela care neagă
„Rugăciunea lui Iisus”, neagă Sfânta Treime. El nu se supune Tatălui si nu primeste
iluminarea Sfântului Duh, asadar, nu are adevărata împărtăsire cu Hristos. Deci, trebuie să se
întrebe dacă este cu adevărat crestin ortodox sau nu.

Sufletul omenesc - icoană a Prea Sfintei Treimi

Creat după chipul lui Dumnezeu (Facerea 1, 26), prin minte, cuvânt si inimă
(treimea umană), crestinul este chemat să devină asemenea cu Dumnezeu prin sfintenie
(Matei 5, 48), care se obtine cu ajutorul Harului lui Dumnezeu, prin practicarea virtutilor
crestine [n.red.: treimea minte -cuvânt-inimă este doar o imagine -icoană ajutătoare si nu una
antropologică]. Asemănarea crestinului cu Dumnezeu înfătisează starea de deplină sfintenie,
dreptate si moralitate, ce poate fi atinsă prin statornicia în fapte bune, crestine, de către om.
Acest lucru depinde de actiunea puterilor spirituale si morale omenesti, iar pe de altă parte de
ajutorul Harului Dumnezeiesc.

31
Prin Sfântul Botez, omul cel vechi este înmormântat cu Hristos, pentru ca împreună cu
El să învieze (Galateni 3, 27), devenind astfel purtător de Hristos sau Hristofor. Î n acest fel,
crestinul intră, prin Iisus Hristos, în Trupul Său Tainic (Mistic), iar Treimea Dumnezeiască
locuieste acum înlăuntrul inimii sale (Ioan 17, 21) si îl îndumnezeieste prin energiile Sale
Divine Necreate.

Treimea Umană, chip al Sfintei Treimi, trebuie să se adâncească în asemănare,


rămânând în legătura dragostei dumnezeiesti pentru că cel ce nu face acestea, îsi sfâsie
sufletul treimic, desfăcând mintea de cuvânt si de vointă. Păcatele si diavolii destramă
treimea umană, astfel încât:

· mintea, în loc să fie smerită si luminată de Duhul Sfânt, devine mândră si plină de
întunecimea păcatelor ;

· cuvântul vorbit, în loc să fie plin de Duh (de harul si de mireasma Duhului Sfânt),
devine plin de duhoarea păcatelor ;

· inima, în loc să fie smerită si jertfelnică, pentru mântuirea aproapelui, devine


împietrită si plină de iubire de sine.

Crestinul are minte, cuvânt si duh, iar mintea nu este fără de cuvânt, nici cuvântul
fără duh, si acestea sunt una în alta s i în ele însele. Pentru că mintea grăieste prin cuvânt si
cuvântul se arată prin duh.

Prin aceasta, omul poartă un „chip” al Sfintei Treimi. Harul Dumnezeiesc (Energie
Divină Necreată) trebuie să lumineze mintea noastră, să o aducă la puritate, re stabilind
facultătile ei rationale si intuitive, orientate spre contemplatie si îndumnezeire.
Rugăciunea ne reface chipul treimic

si ne aduce asemănarea cu Dumnezeu

Mintea noastră este aceea care hrăneste sufletul nostru. Darul Duhului Sfânt
pătrunde în noi prin poarta mintii noastre. Dar această poartă este închisă de păcatele noastre
si de diavoli. Trebuie să ne rugăm până se deschide poarta mintii si prin ea va veni darul lui
Dumnezeu în mintea noastră si de aici în inima noastră. Iar, când p linătatea harului va umple
inima noastră, el se va revărsa în afară, pătrunzând din suflet în trup, transformându -l din
muritor în nemuritor, din stricăcios în nestricăcios, făcându -l iradiator de bună mireasmă,
taumaturg si theofor (exemplu: trupurile sfi ntilor).

Cea mai sigură si scurtă cale a unirii mistice a mintii cu cuvântul si cu vointa,
precum si a acestora, a omului deci, cu Dumnezeu, se realizează prin „Rugăciunea lui Iisus”.
Toate faptele bune, crestine, ajută mintea să câstige dragoste a dumnezeiască, dar mai mult
decât toate, rugăciunea curată. Rugăciunea lui Iisus curătă firea umană de păcate mai repede
decât orice faptă bună, deoarece ea are ca lucrare si ca îndeletnicire porunca cea mai mare si
mai cuprinzătoare decât toate celelalt e porunci: aceea de a iubi omul pe Dumnezeu din tot
32
sufletul său, din toată inima sa si din tot cugetul său, si pe aproapele său ca pe sine însusi. În
mod deosebit, pentru împlinirea acestei porunci, dar si pentru împlinirea celorlalte, i se dă
omului darul cel mai presus de fire a lui Dumnezeu, pentru a se putea ruga si curăta. Prin
„Rugăciunea lui Iisus”, se poate curăta deplin si cât mai repede, atât mintea, cât si inima
omului. Si după cum trupul care nu respiră este mort, tot astfel si sufletul care nu se roagă
neîncetat (1 Tesaloniceni 6, 17) este mort duhovniceste.

Lucrarea „Rugăciunii lui Iisus” este simplă si nu necesită nici un fel de studii si
nici cunostinte înalte. Nu se cere nimic altceva decât dragoste înflăcărată pentru Mântuitorul
Iisus Hristos si repetarea neîncetată a rugăciunii, cu atentie, cu frică de Dumnezeu si cu duh
smerit. Nu se cere de la început rugăciunea inimii sau celelalte faze mai înalte ale ei, ci
numai repetarea ei, cu buzele mai întâi, apoi – alternativ – cu buzele si cu mintea, si asa mai
departe. Noi să facem ceea ce este omeneste, adică repetarea rugăciunii asa cum este ea,
chiar necurată – la început, si Dumnezeu va face ceea ce este dumnezeiesc – adică urcarea
noastră pe treptele cele mai înalte ale „Rugăciunii lui Iisus”.

„Rugăciunea lui Iisus” cere, în primul rând, despătimirea de lume, ascultarea de un


duhovnic sporit si păzirea poruncilor Dumnezeiesti. La început, atentia noastră se va
concentra pentru împlinirea poruncilor dumnezeiesti si va fi ocu pată cu deprinderea înfrânării
si a ascultării.

Sfintii Părinti spun că virtutile nu unesc pe om desăvârsit cu Dumnezeu, ci ele sunt


mijlocul cel mai bun pentru dobândirea rugăciunii, care uneste pe om cu Dumnezeu – Sfânta
Treime. Virtutile sunt conditia esentială pentru a primi mai mult har, dar ele nu aduc prin ele
însele har.

Când duhovnicul, care are „Rugăciunea lui Iisus”, realizează că vointa ucenicului
său a fost tăiată si că a fost curătit de patimile cele mai grave, atunci hotărăs te să-i dezvăluie
din tainele „Rugăciunii lui Iisus”, dar si atunci nu -i spune totul, ci numai atât cât poate el
duce si lucra (ucenicul). Duhovnicul va călăuzi pe ucenic putin câte putin, pentru a evita o
cădere prea mare, în caz că ar putea fi amăgit sau dus în greseală.

Scopul principal al „Rugăciunii lui Iisus” este reunificarea omului „care s -a


împărtit” prin căderea în păcate. Omul, potrivit Sfintei Scripturi, a fost creat „după chipul lui
Dumnezeu” (Coloseni 3, 10). Dumnezeu este Treime, adi că fiintă în trei ipostaze (persoane):
Tatăl, Fiul si Duhul Sfânt. Astfel, sufletul fiind creat după chipul lui Dumnezeu, este unic,
dar multiplu. El are trei puteri: mintea (ratiunea), dorinta (pofta) si vointa (mânia). Toate
aceste trei puteri trebuie să fie unite si îndreptate spre Dumnezeu.

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că: „prefacerea acestor puteri după fire,
înseamnă pentru minte să cunoască pe Dumnezeu, pentru dorintă să dorească si să iubească
pe Dumnezeu, iar pentru vointă să împline ască Voia lui Dumnezeu, cea Sfântă”. Numai în
acest fel este împlinită porunca Dumnezeiască: „Să iubesti pe Domnul Dumnezeul tău din
toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău si din toată puterea ta” (Marcu 12, 30).

33
Când mintea rămâne în Dumnezeu, ridică dorinta să îl iubească si vointa să lupte
împotriva duhului celui rău si să caute curătirea. Astfel, existând un imbold spre Dumnezeu,
există si unirea cu Dumnezeu. Din contră, păcatul rupe unirea celor trei puteri sufletesti.
Astfel, mintea tinde să-L nesocotească pe Dumnezeu, puterea poftitoare este îndreptată spre
creaturi si spre păcate, iar vointa este supusă tiraniei patimilor. Astfel, păcatele vor înrobi cu
totul sufletul. Sfântul Grigorie Palama descrie astfel această stare: „Mai întâi mintea se miscă
departe de Dumnezeu si se întoarce spre celelalte creaturi; de câte ori vom deschide o usă
patimilor, mintea se va împrăstia imediat, preocupată fiind tot timpul de lucruri trupesti si
lumesti si asupra multimii plăcerilor si gân durilor împătimite ce vin din ele”. Apoi, mintea
căzând de la Dumnezeu, abate dorinta de la El si de la poruncile Lui: „Când mintea rătăceste,
dorinta este împrăstiată în desfrâu si nebunie”.

În cele din urmă, vointa este chinuită si supusă patimi lor. Astfel, omul care a fost
sortit să devină fiu al lui Dumnezeu după har, devine un ucigas asemenea celor mai sălbatice
fiare, asemănându-se mai degrabă cu un scorpion sau cu o viperă.

Deci, în acest fel, cele trei puteri sufletesti se abat de la Dumnezeu si în acelasi
timp se pierde unitatea dintre ele. Dorinta ar vrea să se întoarcă la Dumnezeu, dar vointa nu -i
permite. Pofta ar vrea să se întoarcă la Dumnezeu, dar mintea – neavând credintă în
Dumnezeu – nu vrea să-L iubească. Crestinii trebui e să lupte pentru această unitate a
sufletului si să o atingă în final prin „Rugăciunea lui Iisus”. Întoarcerea noastră la Dumnezeu
începe cu adunarea mintii. Scopul nostru este să despărtim mintea de atractiile care o
înconjoară si să o aducem înlăuntrul inimii, astfel încât si pofta să fie adusă înapoi la
Dumnezeu.

Refacerea chipului dumnezeiesc (treimic) al omului înseamnă deci unirea


(actiunea în comun, în consens) a mintii, inimii si vointei omului, lucru care poate avea loc
numai după despătimirea lor, curătirea lor (prin rugăciunea isihastă în special). Iar realizarea
asemănării omului cu Dumnezeu înseamnă unirea omului cu Dumnezeu, îndumnezeirea lui.

Deosebirea radicală dintre „Rugăciunii lui Iisus”

si Yoga sau alte metode mistice orienta le

1. În „Rugăciunea lui Iisus” se regăseste credinta în Dumnezeu care a creat lumea si


care o conduce si o iubeste. El este un Părinte iubitor, care are grijă să mântuiască creatia Sa.
Mântuirea se obtine în Dumnezeu. Din acest motiv, când ne rugăm Îl implorăm zicând
„miluieste-mă!”. Autorăscumpărarea si autoîndumnezeirea sunt departe de lucrătorul
„Rugăciunii lui Iisus”, pentru că acesta este păcatul lui Adam. El a vrut să devină Dumnezeu,
nesocotind planul lui Dumnezeu pentru el. Mântuirea nu este obtinută prin noi însine si „nu
vine din noi însine”, cum pretind sistemele filosofice omenesti, ci este atinsă în Dumnezeu.

2. Cuvintele „Rugăciunii lui Iisus” cuprind la un loc, constiinta prezentei lui


Dumnezeu, constiinta păcătoseniei proprii s i trebuinta de a fi miluit de Iisus. Ele exprimă un
raport al dependentei persoanei umane de mila iubitoare a Persoanei Divine si nu de o fortă
34
(Energie) impersonală, ca în mistica altor credinte. Noi nu ne luptăm ca să întâlnim un
Dumnezeu impersonal, pri n „Rugăciunea lui Iisus”. Noi nu căutăm înăltarea spre nimicul
absolut. Rugăciunea noastră se îndreaptă spre Dumnezeul Personal, Dumnezeul -Om Iisus, de
aceea spunem „Doamne Iisuse, Fiul lui Dumnezeu”. Natura divină si cea umană se întâlnesc
în Hristos, cu alte cuvinte „întru El locuieste trupeste plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2,
9).

Asadar, antropologia si soteriologia crestină (învătătura despre om si cea despre


mântuirea lui), în monahismul ortodox, sunt strâns legate de hristologie.

Noi îl iubim pe Mântuitorul Iisus Hristos si îi păzim poruncile Lui. Acordăm mare
importantă acestui aspect. Insistăm pe păzirea poruncilor lui Hristos. El însusi ne -a spus:
„Dacă mă iubiti, păziti poruncile Mele” (In 14, 15). Iubindu -L pe Hristos si păzind porun cile
Lui, suntem uniti cu întreaga Sfântă Treime.

3. Nu atingem o stare de mândrie prin rugăciunea neîncetată. Sistemele filosofice


orientale urmăresc înăltarea Sinelui (din iubire de sine si deci, din mândrie).

Crestinii ortodocsi ajung la sta rea binecuvântată de smerenie, prin „Rugăciunea lui
Iisus”. Spunem „miluieste -mă” si ne considerăm mai răi decât toti oamenii. Noi nu
dispretuim pe nici unul dintre fratii nostri. Cel ce lucrează „Rugăciunea lui Iisus” este străin
de orice mândrie, pentru că oricine este mândru, este nebun (Ps. 13, 1).

4. Mântuirea noastră nu este o notiune abstractă, ci este unire în Duhul Sfânt, cu


Hristos, cu Dumnezeu, cu Sfânta Treime. Dar, această unire totusi nu sterge latura noastră
omenească. Nu suntem integr ati (dizolvati, desfiintati), din moment ce si noi suntem
persoane.

5. Pe măsură ce se dezvoltă rugăciunea, ajungem la putinta de a ne vedea si


recunoaste greseala, putem să vedem si să distingem miscările diavolilor, dar, în acelasi timp
si lucrarea lui Hristos. Putem deci deosebi duhurile. Recunoastem astfel lucrarea diavolului,
care de multe ori se schimbă chiar si într -un înger de lumină. Distingem, deci, binele de rău,
necreatul de creat.

6. Lupta pentru „Rugăciunea lui Iisus” este legată de curătirea sufletului si a trupului
de urmările stricăcioase ale patimilor. Nu tintim apatia stoică, ci ne străduim să atingem
starea de nepătimire lucrătoare, adică nu dorim mortificarea patimilor, ci transformarea lor.
Fără nepătimire, Dumnezeu nu poa te fi iubit si nu ne putem mântui. Dar, din cauză că această
dragoste a fost pervertită si deformată, noi ne străduim pentru transformarea ei. Luptăm ca să
schimbăm stările pervertite pe care diavolul le -a creat în noi. Nu putem fi mântuiti fără acest
război personal care este realizat cu ajutorul harului lui Hristos. Potrivit Sfântului Maxim
Mărturisitorul: „Priceperea duhovnicească fără curătirea inimii, este teologia diavolilor”.

7. Noi, crestinii ortodocsi, nu încercăm să ne călăuzim mintea spre nimicul absolut,


prin „Rugăciunea lui Iisus”, ci să o întoarcem spre inimă si să coborâm harul lui Dumnezeu
35
în suflet, de unde se va răspândi în tot trupul. „Împărătia lui Dumnezeu este înlăuntrul
vostru” (Luca 17, 21). După învătătura Sfintei Biserici Ort odoxe, nu trupul este în sine rău, ci
felul nostru de a gândi, care este după trup (trupesc). Nu trebuie să încercăm să scăpăm de
haina sufletului, după cum pretind sistemele filosofice, ci trebuie să încercăm să o salvăm. În
plus, mântuirea înseamnă răscu mpărarea întregului om, deci a sufletului si a trupului. Noi nu
avem ca scop distrugerea trupului, ci luptăm ca să -l îndumnezeim. Noi nu dorim nici
distrugerea vietii, nu aspirăm să ajungem acolo unde nu este dorită viata, pentru a înceta
astfel suferinta. Noi practicăm „Rugăciunea lui Iisus”, pentru că însetăm după viata cea
vesnică si vrem să trăim vesnic cu Dumnezeu.

8. Nu suntem indiferenti la lumea din jurul nostru. Sistemele filosofice orientale


evită să înfrunte problemele oamenilor, pentru a -si putea mentine pacea (si indiferenta!). Noi
ne rugăm neîncetat pentru toti. Suntem mijlocitori pentru lumea întreagă. Mai mult,
mântuirea noastră înseamnă unirea cu Hristos în timp ce suntem în comuniune cu alte
persoane pe care le ajutăm pe calea mântui rii. Nu ne putem mântui prin noi însine. O bucurie
care este numai a noastră, fără să fie si pentru ceilalti, nu este bucurie adevărată, ci egoism.

9. Nu dăm prea mare importantă tehnicilor psihosomatice si diferitelor pozitii ale


corpului. Considerăm doar că unele ajută la concentrarea mintii în inimă, ceea ce de altfel
este posibil să se realizeze si fără aceste tehnici.
Valoarea de nepretuit a „Rugăciunii lui Iisus”

Noi nu luptăm pentru nepăsare, care este o stare negativă, ci pentru dobândirea h arului
lui Dumnezeu.

Dacă curătirea si mântuirea se atinge prin „Rugăciunea lui Iisus”, celelalte


rugăciuni nu sunt potrivite sau necesare? Ele ne pot ajuta? Bineînteles. Fiecare rugăciune are
o putere uriasă. Este un strigăt al sufletului. Harul lui Dumnezeu vine în noi potrivit credintei
si strădaniei celui care -L cere. Există mai multe feluri de rugăciune: rugăciunea liturgică,
rugăciunea individuală, rugăciune de multumire, de laudă, etc.

Totusi, „Rugăciunea lui Iisus” are o valoare ne pretuită, pentru că, după cum spune
Sfântul Isaac Sirul, ea este acea cheită cu ajutorul căreia putem pătrunde taine pe care „ochiul
nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, si nici la inima omului nu s -au suit”. Adică, „Rugăciunea
lui Iisus” poate stăpâni mi ntea si o poate face să se roage fără încetare. Atunci mintea devine
fără de culoare, fără formă, fără contur si primeste într -un timp scurt har peste har.
„Rugăciunea lui Iisus” aduce mult har, mai mult decât chiar psaltirea, pentru că este strâns
legată de smerenie si de constiinta păcătoseniei noastre.

Sfântul Grigorie Sinaitul spune că „Psaltirea este pentru cei care luptă pentru
curătirea inimii si pentru începători, în timp ce „Rugăciunea lui Iisus” este pentru cei ce au
gustat harul dumnezeiesc, pentru sihastri”.

De obicei, odată cu psalmodierea vine si dezordinea, pătrunzând în inimă egoismul


si mândria pentru frumusetea vocii, pentru părerile pe care le au ceilalti despre noi. Dar nu
36
există nimic dinafară care să stârnească mândria celui ce rosteste tainic „Doamne, Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste -mă pe mine, păcătosul” în chilia lui. Pentru acest
motiv, sihastrii practică mai mult „Rugăciunea lui Iisus” si fac utreniile si metaniile cu
„Rugăciunea lui Iisus”.

„Rugăciunea lui Iisus” este destul de scurtă. Mintea se poate fixa mai usor pe rugăciuni
scurte.

„Rugăciunea lui Iisus” are o profunzime imensă, care nu poate fi văzută dinafară.
Mintea noastră are însusirea de a spori dragostea si de a o dori, ceea ce o face să se
concentreze asupra ei. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că: „mintea rămâne statornică în
lucrurile pe care o sporesc si de aceea asupra acelora care o sporesc, îsi îndreaptă si dorinta si
dragostea, fie că sunt dumnezeiesti, fie trupesti si pătimase” . Mai mult, aceleasi lucruri se
întâmplă si cu cunoasterea. Ceea ce la prima vedere este simplu, poate deveni un subiect de
studiu îndelungat. Cu atât mai mult, dulcele nume al lui Iisus. Poti medita toată viata asupra
lui. „Rugăciunea lui Iisus” este cea mai mare stiintă si cea mai înaltă formă, prin care
dobândim Teologia sau Vederea lui Dumnezeu, care este izvodirea si sfârsitul rugăciunii
curate, fructul ei binecuvântat.
Puterea „Rugăciunii lui Iisus” –
descoperirea si nimicirea duhurilor rele (patimilo r)

Printre însusirile minunate si necuprinse de minte ale dumnezeiescului nume al lui Iisus,
se găseste si puterea de a izgoni pe demoni, lucru pe care ni -l spune Însusi Domnul nostru
Iisus Hristos (Marcu 16, 17) Demonii pot sălăslui în om în două moduri:

1. În chip simtit, când locuieste cu fiinta lui în trupul omului si când chinuieste si
trupul si sufletul. În felul acesta, în om se poate afla unul sau mai multi demoni (Marcu 5, 9).
Acest om este un demonizat. Din Sfintele Evanghelii aflăm că Domnul nostru Iisus Hristos
vindecă demonizatii. De asemenea, Sfintii Apostoli, ucenicii Domnului Iisus, izgoneau pe
diavoli din oameni cu puterea numelui Domnului Iisus.

2. În chip moral, satana petrece în om, când omul se face împlinitorul voii
diavolului. În felul acesta „a intrat satana în Iuda” (Ioan 8, 27), adică a pus stăpânire pe
mintea si vointa lui, s-a unit cu el în duh. În această stare se află, tinând seama de gradul lor
de păcătosenie, toti cei care s -au botezat în Hristos, dar s -au îndepărtat de El prin păcate.
Astfel înteleg Sfintii Părinti întoarcerea diavolului cu alte sapte duhuri, mai cumplite, în
templul sufletesc, din care s -a îndepărtat Duhul Sfânt, prin păcatele omului (Matei 12, 43 -
45). Duhurile care intră în acest fel în om, pot fi izgonite prin „Rugăciunea lui Iisus”, dacă
vietuim în necontenită pocăintă. Trebuie, deci, să ne îngrijim ca să izgonim duhurile
diavolesti intrate în noi, din pricina neglijentei si a păcatelor noastre, prin „„Rugăciunea lui
Iisus””.

Această rugăciune are Puterea de a învia pe cei omorâti de păcate si de a -i izgoni


pe demoni (Ioan 11, 25). „Rugăciunea lui Iisus” mai întâi descoperă prezenta demonilor în
om si apoi îi izgoneste.
37
Puterea satanei, când aude numele Domnului Iisus Hrist os, chemat în rugăciune de
cel ce se roagă, începe să se clatine. Atunci, diavolul atâtă în om toate patimile, căutând să -l
întrerupă pe crestin de la rugăciune si să -l înspăimânte. Sfintii Părinti arată că lucrarea
patimilor si cea a demonilor sunt legate între ele, căci demonii lucrează prin mijlocirea
patimilor. Când, în vremea „Rugăciunii lui Iisus”, vom simti o deosebită tulburare si fierbere
a patimilor, să nu cădem în deznădejde si tulburare din această pricină. Dimpotrivă, să ne
îmbărbătăm si să ne pregătim pentru o nevointă mai puternică cu „Rugăciunea lui Iisus”, ca
unii ce simtim în chip vădit că rugăciunea a început să producă în noi lucrarea care îi este
proprie.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Pomenirea numelui Domnului nostru Iisus
Hristos îl atâtă la luptă pe diavol, căci sufletul ce se sileste în „Rugăciunea lui Iisus” poate
dobândi totul. Dar, mai întâi, omul va vedea răul dinlăuntrul inimii sale si apoi binele.
Această rugăciune dă pe fată păcatul care este în noi si tot această r ugăciune îl va nimici.
Această rugăciune va birui si va smulge, încetul cu încetul, puterea diavolului din inima
noastră”.

Isihasmul – calea de îndumnezeire a omului

Omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu si în vederea ajungerii la asemănarea cu
Dumnezeu (Facerea, 1, 26; 5, 1). În traditia Sfintilor Părinti, această asemănare înseamnă
îndumnezeirea omului. De aceea, scopul final al omului este ajungerea la îndumnezeire.

Sfântul Grigorie Palama spune că: „îndumnezeirea înseamnă vederea luminii


necreate”. Atunci când persoana umană ajunge la vederea Luminii Necreate în Persoana
Logosului – Cuvântul lui Dumnezeu, el ajunge la îndumnezeire. Vederea Luminii necreate
este unirea cu Dumnezeu, îndumnezeirea persoanei umane (participare si comuniune cu
Dumnezeirea).

Contemplarea si îndumnezeirea oferă adevărata cunoastere a lui Dumnezeu.


Cunoasterea lui Dumnezeu si teologia nu sunt roade ale ratiunii, ci o viată trăită dincolo de
ratiune. Ele depăsesc întelegerea si cunoasterea umană. Nu există vreun capăt al
îndumnezeierii, ci o progresie infinită. Singura metodă care duce la îndumnezeire si la
vederea Luminii Necreate este cea ascetică, care este după Hristos si întru Hristos.

Vom analiza, pe scurt, doar câteva elemente ale acestei me tode ascetice, care
constituie ceea ce numim isihasm.

Sfintii Părinti spun că există trei etape ale desăvârsirii duhovnicesti: curătirea inimii,
iluminarea mintii si îndumnezeirea. Despătimirea sau curătirea inimii înseamnă eliberarea ei
de toate gândurile rele, detasarea persoanei umane de plăcere si durere. Iluminarea mintii
înseamnă atingerea rugăciunii neîncetate a mintii, prin care omul scapă de ignorantă si de
uitare si, în acest fel, are mintea mereu îndreptată spre Dumnezeu. Iar vederea lui Dumneze u
înseamnă contemplarea Dumnezeirii si eliberarea omului de imaginatie.
38
Odată cu căderea omului, mintea sa s -a identificat si s-a supus ratiunii si patimilor.
Aceste două centre de cunoastere nu sunt identice, ci functionează în paralel. Identific area lor
duce la întunecarea mintii si la căderea omului. Ele sunt despărtite cu ajutorul isihasmului,
prin limitarea temporară a simturilor si a ratiunii, prin folosirea rugăciunii neîncetate a mintii
si a inimii, prin coborârea mintii în inimă. În acest fel, după un timp, cu ajutorul lui
Dumnezeu, persoana umană experiază isihia mintii, care înseamnă a trăi în Domnul. Aceasta
înseamnă că mintea s-a curătit de gânduri si că nu are decât o singură activitate, cea a
rugăciunii neîncetate. Isihia mintii este o predanie a Sfintilor Părinti si mai este numită
„cunoasterea gândurilor” (când mintea omului devine mintea lui Hristos, ea se poate
contempla pe sine!).

Persoana umană, în drumul ei spre îndumnezeire, face mari eforturi pentru a se


elibera si de imaginatie. Aceasta nu înseamnă că persoana umană scapă de imaginatie, ci
doar că aceasta este inactivă. Imaginatiile sunt văluri puse pe minte, care este ochiul
sufletului, împiedicând-o de la vederea Slavei Dumnezeirii.
Istorioară despre puterea „Rugăci unii lui Iisus”

Un frate, lucrător al rugăciunii mintii si a inimii, rugându -se a avut următoarea vedenie:
«A văzut cu mintea sa că se află în Iad, în Tartar, acolo unde este locuinta tuturor demonilor.
Acolo a văzut o cetate foarte mare, care era plină d e întuneric foarte gros si aproape pipăibil,
despre care, spune Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „Acolo va fi întunericul cel din afară”,
deoarece nici o rază de lumină nu pătrunde acolo. Acolo a hotărât Domnul să locuiască
demonii, în vecii vecilor. Iar portile acestor cetăti erau mari si puternice, fiind păzite de
câtiva demoni înfricosători de urâti. Înăuntrul cetătii locuiau demoni fără de număr. Unii
dintre ei ieseau din cetate, iar altii intrau, ca albinele în stup.

Fratele stătea lângă drum. Era ap lecat, fruntea lui sprijinindu -se pe genunchi, trupul lui
fiind arcuit ca un pod, iar pieptul lui adâncit ca o boltă.

Astfel stând, fratele spunea cu durere, din inimă: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, miluieste-mă pe mine păcătosul”. Spunând astfel rugăciunea, la fiecare rugăciune
a sa, iesea din gura lui o flacără de foc imaterială, care se îndrepta către un demon si -l ardea,
încât demonul rămânea pe loc ca „un bustean”. Spunând mai departe rugăciunea, alt demon
era ars de para de foc ce iese a din gura lui. Rugându -se fratele astfel mai mult timp, a reusit
cu Darul lui Dumnezeu să ardă mai multi demoni, care stăteau în fata portilor iadului.

Demonii, care se aflau înăuntrul cetătii, vedeau că dispar demoni, vedeau si sabia de foc
a „Rugăciunii lui Iisus”, care îi nimicea, dar de unde venea aceasta nu puteau afla, pentru că
numele lui Dumnezeu îi ametea, precum ameteste fumul albinele.

Atunci, au mers si au spus cele întâmplate împăratului lor, Satana, care aflând de
nenorocire, s-a tulburat foarte, dar se temea să iasă din cetate, pentru a nu fi ars si el. A scos,
însă, capul său necurat afară din cetate, pentru a vedea ce se întâmplă si de unde vine sabia

39
de foc. În acele clipe, flacăra de foc a rugăciunii l -a atins în fată, arzându-l. Atunci, s-a retras
repede înăuntru, închizând portile Iadului.

Iar fratele, venindu-si în fire si cugetând la cele întâmplate, se bucura de nimicirea


demonilor, slăvind si multumind Domnului nostru Iisus Hristos, care a dat atâta har si putere
celor care îl iubesc din tot sufletul si îl cheamă din adâncul inimii în ajutor».

40