Sunteți pe pagina 1din 229

RODICA ENACHE

ELEMENTE DE PSIHODIAGNOZĂ,
CONSILIERE ŞI TERAPIA FAMILIEI

OVIDIUS UNIVERSITY PRESS CONSTANŢA


2011
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
ENACHE, RODICA
Elemente de psihodiagnoză, consiliere şi terapia familiei/
Rodica Enache.- Constanţa: Ovidius University Press, 2011
ISBN 978-973-614-635-0
364.442.8
364.65-055.52

2
CUPRINS

Argument................................................................................................... 5
1. CAPITOLUL I
Repere actuale în psiho-sociologia familiei
1.1. Aspecte psihologice şi sociale ale vieţii de cuplu....................................... 7
1.2. Perspective contemporane privind studierea psihologică a familiei........... 11
1.3. Familia românească între tradiţie şi schimbare........................................... 13
1.4. Rolurile familiale-particularităţi psihocomportamentale............................ 16
1.5. Conduita de rol familial.............................................................................. 20
1.6. Dinamica rolurilor conjugal-parentale în familia tradiţională şi modernă.. 23
1.7. Factori psiho-sociali ai funcţionalităţii şi stabilităţii maritale..................... 26
2. CAPITOLUL II
Psihodiagnoza familiei
2.1. Diagnosticul familiei................................................................................... 38
2.1.2. Anamneza ca metodă de evaluare psihologică a adultului.......................... 39
2.1.3. Anamneza ca metodă de evaluare psihologică a copilului.......................... 44
2.2. Instrumente psihodiagnostice de investigaţie a cuplului şi familiei............ 53
2.2.1. Scala anamanezei şi examinării psihiatrice aplicată copilului şi familiei..... 53
2.2.2. Scala de evaluare a reajustării sociale........................................................... 57
2.2.3. Chestionarul de interapreciere a nevoilor şi atitudinilor sexual-afective...... 70
2.2.4. Scala Kansas pentru evaluarea obiectivelor de orientare în relaţia maritală. 92
2.2.5. Inventarul distresului vieţii........................................................................... 94
2.2.6. Testul Locke-Wallance de măsurare a comportamentului marital............... 96
2.2.7. Evaluarea nivelului de comparaţie în relaţia maritală................................... 99
2.2.8. Scala convenţionalităţii în relaţia maritală.................................................... 101
2.2.9. Evaluarea instabilităţii maritale.................................................................... 103
2.2.10. Scala Miller de măsurare a controlului în relaţia maritală............................ 107
2.2.11. Chestionarul Beier-Sternberg privind discordanţa ....................................... 110
2.2.12. Scala competitivităţii.................................................................................... 112
2.2.13. Scala dominanţă-acomodare......................................................................... 115
2.2.14. Scala de măsurare a comportamentelor de coping la familiile cu ambii soţi
angajaţi.......................................................................................................... 119
2.2.15. Scala de evaluare a familiilor cu dublă carieră............................................. 124
2.2.16. Scala de evaluare a ataşamentului diadic...................................................... 128
2.2.17. Scala Kansas de măsurare a conflictului marital.......................................... 132
3. CAPITOLUL III
Principii metodologice şi tehnici de asistenţă a familiei
3.1. Evaluarea sistemului familial........................................................................ 135
3.2. Metode nonverbale de evaluare a familiei.................................................... 141
3.3. Metoda convorbirii în evaluarea familiei...................................................... 143
3.4. Metafora în terapia de familie....................................................................... 145
3.5. Tehnici sociometrice reinterpretate în viziune proiectivă în terapia 145
familiei..........................................................................................................
4. CAPITOLUL IV
Abordări în consilierea psihologică şi psihoterapia familiei
4.1. Stadii ale rezolvării problemelor cuplului şi familiei................................... 150

3
4.2. Relaţia dintre consiliere şi psihoterapie........................................................ 154
4.3. Etapele fundamentale ale procesului de consiliere, tehnici specifice........... 156
4.4. Forme de consiliere....................................................................................... 167
4.4.1. Consilierea individuală................................................................................. 173
4.4.2. Consilierea cuplului...................................................................................... 175
4.4.3. Consilierea în grup........................................................................................ 178
4.5. Consilierea în situaţii de criză....................................................................... 180
4.6. Modalităţi de intervenţie socială şi consiliere în sprijinul familiilor tinere.. 183
4.7. Rolul activităţilor de consiliere în asistenţa socială ..................................... 187
4.8. Specificul activităţilor de consiliere a familiei realizate de asistenţii 196
sociali............................................................................................................
CAPITOLUL V
Aspecte ale asistenţei sociale şi consilierii persoanelor vârstnice
5.1. Particularităţile familiilor cu persoane vârstnice.......................................... 204
5.2. Relaţiile socio-afective între generaţii.......................................................... 205
5.3. Efecte psiho-sociale ale instituţionalizării................................................... 210
5.4. Rolul asistentului social în căminele pentru vârstnici................................... 214
5.5. Obiectivele intervenţiei specifice asistenţei sociale a persoanelor vârstnice 217

4
Argument

Problematica familiei, prin complexitatea sa, a suscitat în ultimele patru decenii


multiple abordări de pe poziţii complementare şi interdisciplinare. Familia a devenit
subiect şi obiect predilect al cercetărilor interdisciplinare şi multidisciplinare, între care
cele de psihologie socială, sociologie, pedagogie a adultului şi psihologie a copilului,
psihopatologie şi psihiatrie socială, psihoterapie şi antropologie deţin poziţii prioritare.
În procesul devenirii şi desăvârşirii de sine, cuplul şi familia sunt calea, mijlocul
şi şansa ca matrice fundamentală a vieţii. În şi prin familie, omul accede şi apoi
încorporează, asimilează şi participă la valorile spirituale, religioase, culturale, materiale.
Importanţa familiei ca instituţie, ca microsistem social este confirmată de apariţia unor
domenii complementare: sociologia familiei, consilierea şi terapia familiei, planingul
familial, fiecare cu responsabilităţi specifice de natură să susţină integrarea şi
armonizarea familiei cu celelalte structuri.
În lucrarea de faţă ne propunem să analizăm o serie de aspecte psihologice ale
vieţii de cuplu: dinamica interacţională şi factorii psihosociali ai funcţionalităţii şi
stabilităţii maritale, să prezentăm câteva instrumente psihodiagnostice de investigaţie a
cuplului şi familiei şi să descriem câteva curente şi şcoli de psihoterapie centrate pe
familie.
Vor fi prezentate aspecte generale referitoare la relaţia dintre consiliere şi
psihoterapie, etapele fundamentale ale procesului de consiliere, caracteristicile
consilierului eficient şi o serie de aspecte specifice asistenţei sociale a familiei.

Autoarea

5
6
CAPITOLUL I
REPERE ACTUALE ÎN PSIHO-SOCIOLOGIA FAMILIEI

1.1. Aspecte psihologice şi sociale ale vieţii de cuplu

Cuplul devine prin iubire, comunicare şi intercunoaştere, o structură generativă,


deschisă la schimbare, autocreatoare, o unitate prin complementaritate. El angajează
două forţe energetico-informaţionale polare (masculin şi feminin), care se
intercompensează, interacţionează, se cunosc şi se confirmă mutual, fuzionează, se
dezvoltă şi se transformă în fiinţe mature, autonome, libere. Iubirea ne ajută să ne găsim
şi regăsim pe noi înşine prin dăruire de sine şi sacrificiu, şi prin aceasta să ne situăm în
dimensiunea transcendenţei. A descoperi, trăi, practica şi dezvolta iubirea ca mod de a fi
echivalează cu a deveni liber. Căsătoria reprezintă o experienţă de maturizare a
personalităţii.
Din punct de vedere psihologic, căsătoria sau parteneriatul substitutiv ei este un
proces interpersonal al devenirii şi maturizării noastre ca personalităţi, de conştientizare,
redirecţionare şi fructificare a tendinţelor, pulsiunilor şi afinităţilor inconştiente de
autocunoaştere, prin intercunoaştere. Scopul ei este creşterea personală prin experienţa
conjugalităţii şi parentalităţii.
Desprinderea familiei conjugale din familia extinsă implică o nouă structură de
raporturi ale acesteia cu exteriorul, şi în primul rând cu familia de origine. Pe de altă
parte, funcţiile familiale, definitorii pentru existenţa acestei forme de comunitate umană
se redimensionează din perspectivă psihosocial interacţională. Astfel, funcţiile sexuale şi
de reproducere, economice, de instrucţie, educaţie şi integrare socială a descendenţilor,
de protecţie şi solidaritate de grup, de dezvoltare a personalităţii se realizează în cadrul
nucleului conjugal modern de o manieră aparte, angajând şi modelând noi conduite de
rol marital. E.Burgess preciza că în vreme ce familia extinsă are o structură de tip
autoritar sau autocratic, în care alegerea partenerului este făcută de părinţi, pe baza
statutului socio-economic şi social, iar subordonarea obligaţiilor şi urmarea tradiţiei sunt
aşteptări majore, în familia nucleară se evidenţiază o structură democratică, bazată pe
egalitate, consens şi participare crescândă a copiilor, alegerea partenerului se face pe
bază de afecţiune, scopul său fiind fericirea indivizilor, dezvoltarea şi realizarea
personală a acestora.

7
Cuplul modern, caracterizat printr-o serie de elemente care dezvoltă atât bogăţia
întâlnirii dintre soţi, cât şi fragilitatea ei, în acelaşi timp, ridică prin constituirea şi
particularităţile funcţionării sale, problema necesităţii unei atente şi oportune asistenţe de
specialitate care să-l poată sprijini în depăşirea momentelor de criză.
Cercetările de sociologia familiei au pus în evidenţă o serie de similarităţi în
dinamica familiei în societăţile contemporane:
-scăderea ratei căsătoriilor sancţionate legal (îndeosebi Danemarca; România
prezintă una dintre cele mai înalte rate ale căsătoriilor legale din Europa);
-creşterea vârstei medii la căsătorie;
-creşterea ratei divorţurilor şi a recăsătoriilor;
-creşterea bunăstării medii a familiei şi creşterea contribuţiei femeilor la această
bunăstare;
-creşterea ponderii femeilor căsătorite care desfăşoară o activitate permanentă
extrafamilială;

-creşterea calităţii îngrijirii copiilor prin contribuţia părinţilor şi a serviciilor


sociale specializate;
-redistribuirea mai egalitară a puterii şi autorităţii între soţi;
-creşterea ponderii cuplurilor în care unul sau ambii parteneri au relaţii sexuale
extramaritale şi creşterea toleranţei sociale faţă de astfel de comportamente;
-creşterea ponderii cuplurilor care folosesc mijloace contraceptive;
-scăderea ratei natalităţii şi a numărului mediu de copii pe familie;
-creşterea ponderii naşterilor în afara căsătoriilor legale;
-amânarea fertilităţii cuplului până la demararea carierei profesionale.
În mod tradiţional, familiile aveau copii întrucât şi raţiunea social a existenţei
familiei era principial, procrearea. Familiile fără copii erau puţin frecvente şi în mod
obişnuit erau fie obiectul compătimirii comunitare (când nu puteau să aibă copii), fie al
dezaprobării (când nu doreau să aibă copii). În a doua jumătate a secolului al XX-lea,
odată cu sezvoltarea familiei moderne, numărul familiilor fără copii a început să crească
rapid. În unele cazuri este vorba de amânarea fertlităţii sau de infertilitate, în altele este
vorba de o decizie definitivă de a nu avea copii. Argumentele invocate de cupluri pentru
a nu avea copii sunt aproximativ aceleaşi în toate societăţile: nepriceperea de a fi părinţi,
dorinţa de a practica un stil de viaţă care oferă mai multă libertate, spontaneitate,
intimitate şi timp liber comparativ cu stilul de viaţă al familiei cu copii. Motivaţia

8
principală constă în dorinţa de a urma o anumită carieră profesională, prezenţa copiilor
fiind apreciată drept un obstacol în realizarea acestui obiectiv. Ponderea cea mai ridicată
a familiilor fără copii este întâlnită la cuplurile urbane în care soţia urmează o carieră
profesională.
Celibatul este unul din factorii care determină scăderea natalităţii, fapt pentru
care în majoritatea societăţilor este descurajat prin politicilele demografice şi sociale
(taxe pe celibat, impozite mai mari plătite de celibatari, restricţii în obţinerea de credite
pentru locuinţe sau în atribuirea de locuinţe din fondurile publice sau chiar restricţii în
urmarea unor cariere profesionale).

Coabitarea consensuală este o altă formă sau fază a familiilor contemporane. Ea


nu are aceeaşi semnificaţie în toate situaţiile. În unele cazuri ea este doar o simplă
coabitare premaritală, o etapă premergătoare căsătoriei. Această alternativă prezintă o
mare atractivitate pentru generaţiile tinere din societăţile de cultură americană dar şi
europeană. Ea este considerată ca o posibilitate de a creşte şansele de alegere a unui
partener potrivit. În alte cazuri, coabitarea consensuală este un stil de viaţă rezultat dintr-
o opţiune de lungă durată sau definitivă. La nivel statistic se constată o corelaţie
puternică între creşterea numărului cuplurilor consensuale şi creşterea numărului
cuplurilor fără copii. La sfârşitul anilor 1980 şi începutul anilor 1990, cercetările au pus
în evidenţă manifestările unui nou tradiţionalism familial, de revalorizare socială a
copiilor. Acest nou tradiţionalism se manifestă mai ales în ţările foarte dezvoltate din
punct de vedere economic.

În anii 1960-1980, a crescut rapid ponderea menajelor monoparentale.


Majoritatea acestor menaje sunt formate din mamă şi copiii ei minori. Menajele
monoparentale sunt în cea mai mare parte rezultatul divorţului şi într-o mai mică măsură
al decesului soţului sau al naşterilor în afara căsătoriei. Nivelul mediu de viaţă al
menajelor monoparentale este mai scăzut decât al familiilor nucleare complete, iar gradul
de satisfacţie al părinţilor singuri privind viaţa familială este mai redus decât al
cuplurilor.

Cuplul modern este profund marcat de libertatea alegerii, având drept criteriu
esenţial iubirea, cu corolarul rupturii, când uniunea conjugală îşi pierde raţiunea sa de a fi
prin dispariţia iubirii. Mai mult decât oricând, şi poate pentru prima oară, noţiunea de
cuplu se bazează pe consideraţii afective şi pe potrivire sexuală. Rolul familial feminin,

9
fără să-şi piardă din atributele esenţiale legate de maternitate şi educarea copiilor, de
suport afectiv şi moderator interpersonal, al întregului grup familial s-a dilatat şi
perfecţionat continuu.

Firesc, rezultă ca metamorfozele rolului feminin consecutive schimbărilor statutului


său, să se reflecte în dezvoltarea şi exercitarea liber-consimţită a rolului sexual-afectiv şi
procreativ, Familia, celula de bază a oricărui sistem social este determinată atât în
privinţa organizării, îndeplinirii funcţiilor cât şi a evoluţiei în funcţie de specificul
societăţii în care fiinţează.
Mai mult chiar, la nivel microstructural, reflectă coordonatele de timp, deci istorice,
sociale, ideologice, economice, culturale, etnologice ale societăţii respective.
Din acest motiv, familia ca structură şi funcţionalitate va fi definită de la o etapă
istorică la alta, de la un spaţiu geografic la altul, de la o cultură la alta.
Dincolo de aceste diferenţe, familia se impune prin dimensiunea sa definitorie,
stabilă, prezentă în orice timp şi în orice loc anume, aceea că reprezintă o unitate de
interacţiuni şi intercomunicări personale, cuprinzând rolurile sociale de soţ, soţie, tată,
mamă, fiu şi fiică, frate şi soră, constituită în şi prin afecţiune. (I. Mitrofan, Cuplul
conjugal)
Societatea contemporană a imprimat o anume structură şi direcţie, sprijinind
apariţia şi dezvoltarea familiei de tip nuclear sau conjugal, restrânsă la cei doi soţi şi
copiii lor necăsătoriţi. În societatea contemporană, femeia a dobândit o serie de beneficii
privind punerea în valoare a resurselor sale organizatorice, de conducere, a aptitudinilor
dar prin suprasolicitarea lor, prin tendinţa de a impune un model feminin
socioprofesional. Astfel, se diluează şi fragilizează echilibrul şi intimitatea vieţii
conjugale.
Familia contemporană este influenţată de forţa prejudecăţilor care nu mai au
virulenţa de altă dată, dar macină relaţional subteran, orgoliul masculin este încă
întreţinut de mentalităţi, concepţii, efeminarea bărbatului, devirilizarea fiind considerată
o dimensiune a inacceptabilului, chiar a patologicului.

10
1.2. Perspective contemporane privind studierea psihologică a familiei

Actualmente, principalele direcţii de cercetare ale familiei care prezintă interes


sunt:

1. Familia –cadru instituţional


2. Familia- cadru situaţional
3. Familia-structură supusă schimbării evolutive
4. Familia-sistem interacţional

1. Familia-cadru instituţional
Lucrările de specialitate precizează mai ales problemele, acţiunile, preocupările
familiei şi importanţa lor pentru societate. Unele studii cu caracter comparativ prezintă
situaţia femeii, sau a soţiei, rolurile acesteia în Asia, Africa, în diferite culturi.
Ex. Studiile lui S. Durganand şi B. Shalini (1985) aduc în atenţie 3 tipuri diferite de
structuri familiale din India: familii monogame, familii poliandrice şi mixte-
poliginandrice şi diferenţele de natură psihologică ale copiilor de la un tip la altul.
Unitatea familiei este determinată prin reguli, datini, acte normative tradiţionale,
obligatorii.

2. Familia- cadru situaţional


Studiile urmăresc comportamentul familiei, al fiecărui membru în funcţie de factorii
externi: economici, sociali, politici, culturali, de mediu fizic care alcătuiesc contextual
situaţional al familiei. Sunt cercetate probleme privind:
-separarea îndelungată a soţilor (condiţii de război, de deplasare profesională, naveta pe
distanţe mari, etc.)
-capacitatea de adaptare sau de a face faţă la stresul provocat de inundaţii, pierderea
neaşteptată a bunurilor, de îmbolnăviri irecuperabile. Burr (1973) prezintă familia dintr-o
perspectivă dublă: generator de stres şi agent de focalizare a resurselor pentru adaptare,
combatere şi depăşire a stresului. Mc. Cubbin, Hunter analizează fenomenul de separere
a soţilor, consecinţele apărute sub formă de depresie, anxietate, devitalizare, tulburări
psihosomatice la unul sau altul dintre soţi (cele mai multe la soţii).

11
3. Familia-structură supusă schimbării evolutive
Cercetările aduc în atenţie tranzţia familiei de la structura instituţional-
tradiţională la cea de tip democratic modern bazată pe atenuare a diviziunii rolurilor
datorită integrării femeii în producţie şi în alte preocupări extrafamiliale. Cu privire
la felul cum sunt îndeplinite rolurile conjugale au fost identificate 2 variante:
-familii în care realizarea separată şi independentă a majorităţii îndatoririlor familiale şi
extrafamiliale (responsabilitate privind menaj, timp liber),
-familii în care responsabilităţile privind menajul sunt împărţite iar timpul liber este
petrecut împreună.
Modul în care se structurează rolurile este influenţat de :
 Situaţia din societate;
 Pregătirea şcolară şi nivelul cultural al soţilor;
 Nivel profesional;
 Relaţiile exterioare ale nucleului cu familia extinsă, cu prietenii, cu vecinii.
H. Touzard studiind cuplul conjugal francez susţine că evoluţia relaţiilor familiale de
va afla sub un dublu determinism:
-sociologic (mediul geografic, social, religios care orientează cuplul spre sincretism),
-psihosocial (dinamica internă a relaţiilor conjugale care îndreaptă familia spre o
structură tot de tip sincretică, adică generează o slabă tensiune).
Tensiunea are intensitate diferită în funcţie de structura familială. Deosebim astfel:
 Structuri de dominaţă-cu cota cea mai înaltă de tensiune;
 Structuri de autonomie –cu cota înaltă de iubire;
 Structuri sincretice- cu cota cea mai slabă de tensiune.
Studiile susţin că familia se îndreaptă în general către relaţii de tip sincretic şi se
construieşte un nou model cultural al structurii familiale precum şi spre noi modele
culturale de rol familial (parental). Acestea vizează tendinţa de egalizare a preocupărilor
soţilor la activitatea menajeră, la educarea copiilor, la procurarea şi utilizarea bugetului,
tendinţa în viaţa sexuală de a se institui relaţii simetric egalitare, modificând tradiţia
bazată pe dominanţa, pe ierarhia autorităţii. Apar roluri conjugale noi cum ar fi:
-terapeutic-emoţional şi intelectual;
-recreaţional-ludic.

12
4. Familia –sistem interacţional
Familia ca sistem interacţional prezintă următoarele caracteristici:
 este un sistem susţinut de modul în care fiecare îşi îndeplineşte rolurile şi de
autopercepţia rolului marital, parental, filial;
 urmăreşte satisfacerea necesităţilor Eului, o satisfacţie emoţională, de acomodare
şi primire de sens şi importanţă în interacţiune cu altă persoană (R. Bell);
 se bazează pe schimbul afectiv între soţ şi soţie, între părinţi şi copii;
 empatia are un impact foarte puternic în funcţionarea relaţiilor interpersonale de
tip afectiv. Şansa ei de a se manifesta o reprezintă fie sentimentele reciproce, fie
identice de o parte şi de alta.
După Sullivan, mecanismul funcţional al cuplului îl reprezintă sistemul de imagini pe
care fiecare partener şi-l face despre celălalt, şi mai ales modul în care combină aceste
imagini. Dacă se combină sistemele compatibile, relaţiile pot sau nu pot fi agreabile.
Dacă se combină prin hazard consecinţele sunt foarte grave. Sistemele sunt: eu şi ea, eu
şi el. Imaginea despre celălalt este instrumentul care dirijează şi controlează viaţa de
cuplu, relaţia dintre parteneri. H.H. Wolf subliniază importanţa factorilor individuali ce
se conturează pe baza relaţiilor de cooperare cu ceilalţi, în primul rând cu familia.
Consideră că respectul pentru propria identitate atrage după sine respectul pentru
identitatea celorlalţi, frânează pornirile nepermise şi contribuie la soluţionarea situaţiilor
de criză.
1.3. Familia românească între tradiţie şi schimbare

Familia a evoluat de-a lungul istoriei ca o matrice psihosocială, iar în societatea


contemporană evoluează pe linia caracteristică poporului. Psihosociologii au ajuns la
concluzia că familia şi-a pierdut mult din caracterul ei de instituţie socială, ea fiind
interesată mai mult de satisfacerea intereselor fiecărui partener şi mai puţin de realizarea
funcţiilor familiei atribuite de societate. Astfel, vor fi afectate toate funcţiile familiei
analizate pe axa tradiţie dominată de autoritate cu valori sociale ca ierarhia,
conformismul, represiunea şi axa modernitate dominată de individualitate şi susţinută de
valori precum competiţia, nonconformismul, solitudinea.
 Funcţia economică
S-au redimensionat componentele funcţiei economice atât în privinţa producerii de
bunuri cât şi în administrarea bugetului de venituri şi cheltuieli. S-a modificat astfel

13
pregătirea profesională a descendenţilor pentru că locul de muncă al individului s-a
deplasat din interiorul familiei în intreprinderi, servicii sociale. Latura financiară s-a
modificat, bugetul este dezechilibrat, cheltuielile prea mari într-o direcţie sau alta, iar
sursele financiare inconsecvente.
 Funcţia de socializare- transmiterea de cunoştinţe făcută de la o generaţie la alta
cu ajutorul părinţilor, aceştia fiind substituiţi de instituţiile sociale (grădiniţă,
şcoală).
 Funcţia de solidaritate familială s-a diminuat datorită mobilităţii sociale, care face
ca locul de muncă să difere de cel rezidenţial, în relaţia familială şi exercitarea
rolurilor conjugal-parentale se dezvoltă multe contradicţii marcate şi de
diferenţele dintre modelele culturale ale diferitelor generaţii.
 Funcţia sexuală şi reproductivă a cunoscut şi ea modificări. Există tendinţa de a
renunţa la copii şi dezvoltarea unui model familial nou: familia axată pe adulţi.
Arătam că, în mod tradiţional familia românească a evoluat de-a lungul istoriei
noastre ca o matrice psihosocială cu o pronunţată stabilitate. Fundamentul ei l-a
reprezentat principiul sincroniei şi complementarităţii rolurilor masculine şi feminine.
Şi familia românească a suportat metamorfoze de-a lungul ultimei jumătăţi de veac a
secolului XX. Ea a transgresat de la o structură extinsă, mutigeneraţională cu dominantă
autoritară de tip patern în cadrul căreia raporturile părinţi-copii au fost reglate de scheme
tradiţionale, relaţii rigide şi valori spirituale, morale, educaţionale transmisibile prin legi
nescrise către o structură familială relativ restrânsă, de tip nuclear, având ca specific
păstrarea unor raporturi semnificative de tip satelit cu familiile de origine. Aceasta i-a
conferit un dinamism interpersonal şi intergeneraţional deosebit.
În perioada comunismului, familia românească putem spune că a traversat o perioadă
care a zdruncinat stabilitatea emoţională şi liberul arbitru marcată de un stres de
dezvoltare determinat de legislaţia abuzivă privind divorţul, interzicerea avortului, a
utilizării mijloacelor contraceptive.
Ca urmare, au apărut reacţii nevrotice familiale şi comportamente aberante de tip
familial care se menţin şi în perioada actuală, de tranziţie. Dintre acestea menţionăm:
-diminuarea masivă a ratei demografice;
-creşterea îngrijorătoare a avorturilor;
-scăderea numărului de căsătorii la cupluri tinere.

14
Familia tânără este supusă unei alterări a speranţei de realizare ca urmare a creşterii
şomajului, absenţa unui suport material necesar vieţii de familie. A scăzut funcţia
educativ-valorică a familiei. În perioada comunistă a avut loc o urbanizare cvasiforţată a
populaţiei, dislocări cu consecinţe nedorite în structura şi relaţiile familiale. Absenţa
tatălui sau a mamei sau freventele tulburări de relaţionare dintre aceştia a dus la slăbirea
raportului de comunicare urmat de realizarea unui divorţ emoţional şi apoi de cele mai
multe ori cel legal. Existenţa unor fracturi spiritual-morale a dus la preluarea unor
modele de comportament improprii, iar ateizarea populaţiei s-a soldat cu culpabilizarea şi
reprimarea sentimentului religios şi dezvoltarea unor conduite duplicitare.
Constelaţia de simptome familiale ale tranziţiei postrevoluţionare circumscrie:
 Sentimentul acut al insecurităţii economico-sociale, cu creşterea anxietăţii de relaţie;
 Diminuarea autocontrolului vieţii instinctuale, violul, abuzul sexual, impactul
resurselor de informaţie pornografică;
 Proliferarea fenomenului copiii străzii, victime ale abandonului şi dezorganizării
familiale;
 O anume rezistenţă faţă de mijloacele contraceptive;
 Neînţelegeri crescute în cuplurile tinere, durata acestora este în scădere;
 Opţiunea în creştere a tinerelor pentru forme de convieţuire nelegiferate, cu funcţia
afectiv-sexuală liber consimţită dezvoltată doar cu respingerea de plano a funcţiei de
procreere;
 Cuplurile de vârstă medie cu 1-3 copii au o tendinţă fortuită la deresponsabilizarea
faţă de grija faţă de vârstnici;
 Modificările legislative privind proprietatea privată, drepturile la moştenire, se
înregistrează o creştere a tensiunilor şi conflictelor dintre părinţi şi copii şi dintre
copii şi părinţi;
 Abandonul bătrânilor, dificultăţile materiale şi emoţionale ale familiei vârstnice.
În consecinţă distanţa psihologică între generaţii are o tendinţă de creştere prin
accentuarea raporturilor emoţionale de opoziţie şi de negare reciprocă, uneori chiar de
intoleranţă. Trecerea de la un sistem totalitar la economia de piaţă creeză metamorfoze
atitudinal valorice, comportamentale. Pentru a se atenua riscul tensiunilor psihologice
sunt necesare măsuri juridice (legislative), terapeutice precum şi asistenţa socio-
educaţională.

15
1.4. Rolurile familiale – particularităţi psihocomportamentale

Dincolo de dimensiunea sa pur biologică, aşa cum o întâlnim la animale în


perioada de rut-împerechere, la om, aceasta este dublată de dimensiunea psihologică şi
morală a dorinţei de a avea copii. Reproducerea speciei este transferată în planul ideal,
psihomoral, care transformă procesul reproducerii în actul complex al procreaţiei de sine
în proprii urmaşi. A avea urmaşi în care să te recunoşti, în care să simţi că-ţi continui
propria ta existenţă, care să-ţi semene şi care să fie ai tăi, toate acestea dau o notă
particulară reproducerii sexuale specific umane. Acest aspect prezintă însă
particularităţile sale, care ţin, pe de o parte de partenerii cuplului, iar pe de altă parte, de
tipologia cuplului.
Se consideră, că orice cuplu oficial constituit are printre altele, ca scop să dea
naştere la urmaşi, să se reproducă. Acesta este un punct de vedere superficial şi care nu
vizează decât aspectele formale ale cuplului, aşa cum decurg ele dintr-un angajament
contractual.
Datele de observaţie medico-psihologică şi, în special cele de orientare
psihanalitică, ne îndreptăţesc să considerăm că nu toate cuplurile se pot reproduce, în
sensul că nu toţi pot şi trebuie să dea naştere la urmaşi. Impunerea ca obligativitate a
reproducerii cuplurilor s-a dovedit de fiecare dată, mai ales atunci când a fost
considerată politică demografică a unui stat, a avea consecinţe deosebit de grave atât
pentru descendenţi, cât şi pentru cupluri.
Primul aspect pe care trebuie să-l avem în vedere este, dacă respectivul cuplu este
pregătit şi doreşte să aibă copii, dacă în prealabil a analizat şi a acceptat toate
consecinţele pe care le implică acest fapt, de o importanţă majoră, atât pentru partenerii
cuplului, cât mai ales pentru descendenţi. Plecând de la acest punct de vedere, se poate
afirma faptul că nu orice cuplu este apt de a se reproduce şi de a avea copii. Pentru
asumarea responsabilităţii de a procrea, a creşte şi a educa un copil este necesară o
anumită maturitate emoţională intelectuală şi socială.
Din această perspectivă este foarte important să analizăm motivaţia, precum şi
absenţa motivaţiei de a avea copii. A procrea, a da naştere copiiilor este un fapt biologic,
dar şi psihologic şi social specific fiecărui cuplu. Din punct de vedere psihanalitic, actul
de procreare este expresia unei duble pulsiuni, pe de o parte, a pulsiunilor primare, de
reproducere a speciei, care ţin de inconştient, şi, pe de altă parte, a dorinţelor afective,

16
intelectuale şi morale de a se proiecta în urmaşi, ca o replică de autovalorizare ce ţine de
Supraeu. Este clar că acest aspect reprezintă situaţia firească a cuplurilor normale.
Ce reprezintă în cazul acesta copilul pentru cuplul respectiv? Din punct de
vedere psihanalitic, trebuie să vedem în copil obiectul care concentrează simbolic
dorinţele ideale, reunite ale celor doi parteneri. Copilul este imaginea obiectuală şi
reprezentarea simbolică a creaţiei comune a celor doi parteneri şi semnifică pentru
aceştia dobândirea unui statut superior, de valorizare social morală, de împlinire a
respectabilităţii. La femeie, funcţia sexuală depinde de procreaţie înainte de toate.
Bărbatul acceptă greu şi târziu rolul său de procreator pe când la femeie acesta se
dezvoltă şi apare mult mai devreme. Bărbatul nu are conştiinţa organică, viscerală a
procreaţiei, aceasta fiind amestecată cu impulsurile erotice primitive, de ordin instinctual.
În cazul fetelor, acceptarea unirii sexuale are caracterul ambiguu al luptei
interioare între dorinţa sexuală şi instinctul de conservare a integrităţii fizice. Ea nu
urmăreşte, ca partenerul său masculin, numai satisfacerea dorinţei sexuale ci o raportează
la perspectiva maternităţii ca pe o împlinire a acesteia. Participarea femeii la unirea
sexuală cu bărbatul este dublă : pe de o parte, dorinţa de a se dărui partenerului, iar pe de
altă parte dorinţa de a fi mamă. Acestă dăruire este în toate cazurile sau în marea lor
majoritate însoţită de angoasa că ar putea fi trădată, părăsită, fără a-şi putea îndeplini
rolul complet legat de perspectiva împlinirii maternităţii. (Enăchescu, C.)
La femeie, perspectiva maternităţii este înţeleasă ca finalitatea firească a dăruirii
acesteia către partener, depăşind astfel simpla satisfacere a dorinţei sexuale. Sentimentul
matern al procreaţiei are un pronunţat caracter fiziologic şi el se manifestă precoce. Este
legat de impresia potrivit căreia copilul este amintirea animală a unui fragment din
corpul său, a unui fragment din personalitatea sa fizică şi morală. (Hesnard, A.) La
Hesnard maternitatea apare ca o încoronare a operei sexualităţii, ca un stadiu ultim şi
definitiv al evoluţiei sexuale. Pentru bărbat sentimentul patern este legat de grija privind
viitorul copiilor, educaţia, situaţia economico-materială, integrarea lor socială.
Dimpotrivă la femei, sentimentul matern are o conotaţie afectivă, psihologică, de
protejare, de educaţie şi de formare a copilului.
În toate orientările sociologice şi culturale, a fi bărbat sau femeie nu se limitează doar
la apartenenţa la sexul biologic, ci, dincolo de acesta, fiecare individ aparţine unui model
social, în care distincţia dintre sex şi gen este fundamentală.

17
Rolul reprezintă ansamblul de conduite pe care societatea le aşteaptă de la un individ
care ocupă o anumită poziţie sau funcţie într-un sistem. El reprezintă un mod structural
de participare la viaţa socială. (G. Allport). Pentru prima dată, conceptul de rol a fost
analizat de G.H. Mead (1934), iar accepţiunea sociologică a termenului apare la R.
Linton (1936) şi ulterior la T. Parsons (1951), R. Merton (1957) etc.
Noţiunea de rol social este legată de cea de status social care reprezintă poziţia
ocupată de o persoană în societate şi drepturile, obligaţiile ce decurg din această poziţie.
Rolul familial este reprezentat de rolul conjugal şi rolul parental. Rolul conjugal
reprezintă o formaţiune complexă de atitudini şi comportamente, comunicări verbale şi
expresive aşteptate de fiecare dintre cei doi parteneri ai celulei familiale. Practicarea
rolului conjugal şi ulterior a rolului parental nu este uşoară, ridică destule tensiuni,
incompletitudini, mai ales în familia actuală unde percepţia de rol nu mai este strict
limitată la natura partenerului, ci este mult mai lejeră, chiar nedefinită şi unde drepturile,
obligaţiile masculine şi feminine se negociază, stereotipurile fiind într-o necontenită
schimbare. Cel puţin, în primii ani de căsătorie se confruntă, nu atât personalităţile celor
doi parteneri, cât aderenţele lor la vechile modele, investite cu valoare de criteriu de
referinţă pentru propriul rol conjugal. De aceea sunt frecvente comparaţiile, transferurile,
frustraţiile exprimate în formule de tipul în familia mea mama niciodată nu a trebuit să
facă.., sau la noi tata era cel care s-a ocupat tot timpul de......Dacă se perseverează
excesiv în apel la modelul de rol conjugal din familia de apartenenţă, transferul de
expectaţii poate duce la disonanţă cognitiv-afectivă, la autofrustrare, la conflict de rol.
Deşi termenii de sex-rol şi gen-rol sunt adesea folosiţi ca echivalenţi, există o diferenţă
importantă între ei. Sex-rolul înglobează comportamentele determinate de sexul biologic
iar gen-rolul semnifică expectaţiile societăţii privind comportamentele masculine sau
feminine. De exemplu, a fi însărcinată este un sex-rol feminin, dar a creşte copii este
un gen-rol
Gen-rolul se referă la expectaţiile societăţii privind comportamentele masculine sau
feminine. Acestea cuprind caracteristici generale privind aşteptările în raport cu: anumite
trăsături ale personalităţii (sensibilitate la femei, forţă, rezistenţă la bărbaţi), roluri sociale
(bărbaţii sunt taţi, femeile sunt mame), stereotipuri de gen-rol care exprimă anumite
aşteptări culturale, care sunt în funcţie de rasă, naţionalitate, grup etnic, dar au o mare
forţă asupra oamenilor. Diversitatea gen-rolurilor este foarte mare. Studii recente

18
(Scher,1984) arată că femeile adoptă mult mai uşor comportamente masculine decât
bărbaţii comportamente feminine.
Noţiunea de gen (gender în engleză) a câştigat teren începând cu 1980 pentru a lăsa
în plan secund particularităţile sexuale şi a dirija problematica în direcţia psiho-socio-
culturalului. Gender-ul este un construct socio-cultural dar în coordonatele sale
principale se realizează în funcţie de biologic (înnăscut), iar Eul mediază activ, creator
relaţia dintre înnăscut şi manifestat în fenotip şi sociocultural indus prin socializare.
Cercetările întreprinse pe problema surprinderii diferenţelor dintre sexe sprijină
formularea următoarelor două întrebări: care sunt caracteristicile tipice pe care le posedă
bărbaţii şi femeile şi în ce măsură se percep indivizii pe ei înşişi ca masculini şi
feminini?
Prima întrebare se referă la stereotipurile de gen. Acestea sunt credinţe puternic
înrădăcinate în tiparele culturale privind caracteristicile psihologice şi sau
comportamentale ale bărbaţilor şi ale femeilor.
Spence şi colab. (1975) au investigat acest aspect cu ajutorul unui instrument
Chestionarul atributelor personale aplicat pe eşantioane mari la studenţi şi studente.
Principalele caracteristici atribuite au fost:

Caracteristici psihologice atribuite Caracteristici psihologice atribuite


sexului masculin sexului feminin
Independent Emoţională
Dorinţă de impunere Caldă cu ceilalţi
Agresiv Creativă
Dominant Excitabilă
Preferă matematica şi ştiinţa Se simte uşor rănită
Aptitudine la mecanică Nevoia de aprobare
Tabel nr. 1: Caracteristici psihologice atribuite sexului masculin şi feminin

Stereotipizările sunt utile dar aduc şi inconveniente, mai ales în defavoarea femeilor:
distribuirea sarcinilor în domenii domestice (familie), unde lucrează mult mai mult în
comparaţie cu bărbaţii, în viaţa publică, mai puţine funcţii de decizie dar şi în economia
de ansamblu a vieţii. Teoria antropologică clasică privind acest raport evidenţiază rolul
circuitului cauzal dintre pattern-ul (configuraţia, matricea) culturală şi personalitate în

19
sensul că, un context cultural va influenţa personalitatea membrilor săi într-un anumit
mod, iar aceştia, prin felul cum vor acţiona vor contribui la multiplicarea şi continuarea
specificului psiho-axiologic al culturii respective.

1. 5. Conduita de rol familial

Constituirea şi funcţionalitatea unei familii ilustrează drumul de la persoane la


psihologia de microgrup, „traversând cu necesitate zona relaţiilor interpersonale.” (P.
Golu, 1974). Trecerea de la persoană la relaţia interpersonală presupune traversarea de
către cei doi parteneri a unui proces de acomodare şi „prefacere” interpersonală, în cadrul
relaţiei conjgale, îmbogăţită prin rolul parental, în condiţiile formării microgrupului
familial. Rolul familial include două componente: rolul conjugal şi rolul parental.
Structura de rol a microgrupului familial exprimă o anumită configuraţie a
poziţiilor şi funcţiilor formale şi informale ale membrilor acestuia, ea constituind baza
desfăşurării relaţiilor matrimoniale, cadrul psihosocial al vieţii familiale. I. Mitrofan şi C.
Ciupercă (1998) consideră că în cadrul structurii de rol a microgrupului familial, se
dezvăluie esenţa funcţională a acestuia, nivelurile şi mecanismele sale intrinseci grupate
în:
 nivel intermotivaţional diadic;
 nivel de interacomodare bioafectivă;
 nivel de intercunoaştere – intervalorizare;
 nivel de interacţiune – interdezvoltare familială.
În interiorul microgrupului familial, cuplul deţine poziţia prioritară şi
generativă în raport cu traiectoria funcţională sau disfuncţională a nucleului. Adoptarea,
asumarea şi exercitarea de către parteneri a unor roluri conjugale şi parentale simetric
compatibile este hotărâtoare pentru echilibrul familial, ca şi pentru menţinerea unor
raporturi sanogene intra şi interfamiliale.
Din punct de vedere psihosocial, rolul conjugal-parental constituie o
formaţiune complexă de atitudini, comportamente, comunicări verbale şi expresive,
orientate spre asigurarea, consolidarea şi dezvoltarea relaţiilor familial aşteptate
legitim reciproc de către cei doi parteneri. Homeostazia interacţională familială şi
stabilitatea căsătoriei sunt fundamental determinate de o structură armonică a rolurilor

20
conjugale, exercitată compatibil, sinergic, pe principiul simetriei şi al complementarităţii
mutuale.
Adoptarea unui rol conjugal corespunzător, „intrarea în rolul conjugal şi
ulterior parental”, expectat, nu este deloc simplă şi lipsită de „probleme”, nici măcar în
cazul cuplurilor formate din personalităţi înalt compatibile sub aspectul concepţiilor,
aspiraţiilor, trebuinţelor şi pulsiunilor reciproc proiectate. Rolul conjugal, deşi se preia
iniţial prin imitaţia modelelor de rol familial cunoscute în familia de apartenenţă, se
învaţă a fi adoptat şi se perfectează prin exersarea în propriul nucleu conjugal. El se
modelează pe parcursul interacţiunii maritale în sensul asigurării unui optimum
funcţional în cuplu.
La începutul căsătoriei, maniera de adoptare şi exercitare a rolului conjugal este
determinată socio-educaţional, şi astfel, tributară modelelor de rol conjugal, preluate,
cunoscute şi interiorizate în cadrul familiilor de orientare. De obicei, soţia preia şi imită
mai mult sau mai puţin conştient conduite de rol proprii mamei sale, pe care le integrează
şi filtrează prin intermediul propriei sale personalităţi. În mod similar, soţul reproduce, în
comportamentul său de rol, maniere relaţionale, atitudini şi expresii de comunicare
preluate din modelul conjugal oferit de tatăl său.
Iniţial, în primii ani de căsătorie, coincidenţi cu perioada de
intracomunicare, confruntările generate de adoptarea şi exercitarea rolurilor conjugale
sunt în general frecvente şi perturbatoare pentru armonia cuplului. Geneza acestor
confruntări rezidă în divergenţele posibile între două modele de rol conjugal preluate din
două familii, cel mai adesea diferite din punctul de vedere al particularităţilor
desfăşurării „jocului de rol marital”. Se confruntă, aşadar, în perioada de căsătorie de la 0
la 5 ani, nu atât personalităţile partenerilor, cât aderenţele lor la vechile modele, preluate
din familiile de apartenenţă.
Aceste modele de rol sunt investite de obicei de consorţi cu valoare de criteriu
de referinţă şi evaluare pentru propriul rol conjugal. „Abaterea partenerului de la rolul
conjugal expectat conduce la accentuarea unui sentiment de insecuritate şi frustrare,
alimentând o anumită anxietate de relaţie. Soţii se raportează unul la altul conform
„normelor relaţionale şi funcţionale ale comportamentului marital al părinţilor lor,
exprimându-şi frecvent analogiile şi transferurile (ex: „tatăl meu n-ar fi spus mamei
niciodată asta …”, „mama mea nu face niciodată aşa acest lucru …”, „la mine în familie
nevasta trebuie să se comporte astfel …”, „la noi tata rezolva problema asta …”). Adultul

21
care caută perpetuu să identifice modelul matern sau patern în conduita partenerului său
erotic şi marital se expune eşecului relaţional, frustrându-şi partenerul şi autofrustrându-
se concomitent, prejudiciind interadaptarea şi interasimilarea diadică.
Cu alte cuvinte, în aceeaşi dinamică perceptiv-afectivă, mai mult sau mai puţin
inconştientă, în vreme ce „ea” o reproduce relativ fidel pe mama sa, „el” nu pregetă să o
nege, preferând-o pe propria sa mamă pe care încearcă s-o identifice în persoana
partenerei; pe de altă parte, „el” îl reproduce oarecum pe tatăl său, pe care „ea” îl neagă,
preferându-l pe propriul său tată, al cărui model de rol tinde să-l identifice şi să-l impună
în rolul conjugal al partenerului său.
Se relevă astfel confruntările iminente specifice etapei de preacomodare şi
acomodare intermaritală, datorate dinamicii şi prefacerilor esenţiale ale structurii
rolurilor conjugale. Prezenţa acestor confruntări, urmată în timp de ajustări, cedări şi
restructurări mutuale ale manierei de exercitare şi dezvoltare a rolului conjugal,
constituie o particularitate firească în evoluţia armonioasă a oricărui cuplu conjugal
stabil. În acest sens, traiectoria vieţii de cuplu se desfăşoară relativ previzibil în sensul
delimitării unui stil propriu, original, unic al interacţiunii conjugale, conducând la
satisfacţii mutuale. Se conturează astfel, traiectoria normală a vieţii familiale, ca urmare
a realizării unei structuri de rol conjugal armonioase şi complete sub aspectul asigurării
funcţiilor familiale.
Indiferent de stilul interacţional predominant al cuplului (cooperare sau
competiţie), indiferent de principiul predominant al coabitării şi intercomunicării celor
două personalităţi (similaritate sau complementaritate – compensaţie); rolul conjugal,
prin toate faţetele sale, trebuie să satisfacă funcţiile de bază ale familiei. Istoria
dezvoltării familiei şi a diadei conjugale, în special, este în primul rând o istorie a
dezvoltării şi perfecţionării rolurilor conjugal familiale aflate în interacţiunea lor
specifică.Evoluţia formelor sociale de organizare familială este determinată de evoluţia
modalităţilor bio-psiho-sociale de interacţiune umană între sexe, fiind în raporturi de
intercondiţionare cu factori exogeni (socio-economici, istorici, cultural-etnografici).
Rolul conjugal este un construct unitar rezultat, pe de o parte, al istoriei
normative socio-familiale, aflat, pe de altă parte, într-o continuă modificare în
constituirea şi dezvoltarea psihosocială a fiecărui cuplu. Din acest motiv, marile
„probleme” ale cuplului, deşi rămân în general aceleaşi (comunicare sexuală, afectivă,
morală, intercunoaşterea şi intervalorizarea, creşterea şi educarea copiilor, autorealizarea

22
materială şi socio-profesională familială), ele capătă semnificaţie şi ponderi specifice de
la un cuplu la altul, comportă rezolvări diferite şi suportă diferenţiat intervenţiile
corectoare, educative sau terapeutice din exterior.

1.6. Dinamica rolurilor conjugal-parentale în familia tradiţională


şi în cea modernă

Încercările de identificare a resurselor psihologice care explică o opţiune sau alta


pentru asimilarea rolurilor conjugal-parentale au la bază numeroase criterii. Cel mai
recunoscut este criteriul generat de structura de rol familial care reprezintă
disponibilitatea structural-psihologică a unui individ ce permite preluarea unui rol
familial la un anumit moment şi exersarea lui. Aceasta înseamnă, că, în mod curent,
oamenii se îndreaptă spre rolurile care corespund în cea mai mare parte structurii
psihologice personale şi unde implicit asimilarea nu solicită efort special susţinut.
T. Mircea precizează că în funcţie de felul cum oamenii realizează asimilarea
(îndeplinirea) rolurilor conjugal-parentale se departejează 8 tipuri de structuri
psihologice:
1. Disforicul-asimilează un număr mic de roluri, le îndeplineşte cu multă seriozitate
pentru ca treptat să se diminueze, implicarea chiar să dispară. Rolurile conjugal-
parentale se îndeplinesc sub semnul inconsecvenţei, nesiguranţei, cu sincope
existenţiale, cu plecări, abandon temporar din viaţa familială, fără justificări de
fapte exterioare.
2. Anxiosul-structura de rol se dobândeşte cu efort şi se dezvoltă într-un cadru
inflexibil, ameninţat mereu de dorinţa de a fi perfect, cu insistenţe greu de
suportat de către partener şi cu încercări de transfer a temerilor patologice, care
de fapt îi subminează rezistenţa.
3. Anancastul-este o personalitate hiperexactă care se identifică cu rolul până la
limită. Rolul pentru el este o măsură a realizării personalităţii prin: ordine
excesivă, conformism ritualic, dar afectivitate foarte redusă.
4. Psihastenul-adoptă mai multe roluri pe care le abandonează, rând pe rând
întrucât este măcinat de neîncredere, de lipsă de coerenţă, de unitate, apar
manifestări duplicitare.

23
5. Apaticul-lipsit de energie, nu se implică în rol, pentru parteneri ci mai ales pentru
imaginea pe care şi-a construit-o el despre aceştia. Practic, rolul rămâne o
perspectivă, o fata morgana, faţă de care nu ajunge totuşi să se apropie, deşi în
sinea sa doreşte acest lucru.
6. Explozivul-rolul conjugal-parental se derulează într-un climat de nelinişte,
dominare, agresivitate, forţă, reacţii neprevăzute de către ceilalţi. Este refuzat,
ocolit, evitat de familie, ceea ce de fapt îi accentuează reactivitatea şi dorinţa de a
se impune prin forţă.
7. Histrionicul-îşi alege rolul, dar nu şi-l asumă, vrea să pară mai mult decât este, se
iubeşte pe sine, nu are deschidere faţă de ceilalţi. Rolul şi-l creează şi exersează
după unele repere pe care le consideră a fi apreciate ca bune de către ceilalţi,
întrucît este animat de dorinţa evidenţierii.
8. Paranoicul-refuză dialogul, sugestiile, impune categoric rolul. Este convins că
este infailibil. Are o structură rigidă, egoistă şi rolul se asimilează în aceşti
parametrii.
Concluzionând, din perspectiva îndeplinirii rolurilor conjugale se disting două tipuri de
familii (Voinea, 1993):
 familii în care rolurile conjugale sunt asumate corespunzător cerinţelor şi
exigenţelor normalităţii funcţionale a cuplului şi
 familii în care rolurile conjugale sunt asumate parţial şi nesatisfăcător, pe fondul
unor stări de tensiune sau indiferenţă.
Modernitatea a avut un impact direct asupra tradiţionalităţii, stilul de viaţă
tradiţional fiind abandonat aproape sub toate aspectele sale. Orice domeniu al realităţii
sociale este afectat iar ceea ce se întâmplă cu familia contemporană reprezintă, până la
un anumit punct o reflectarea a crizei prin care trece societatea, o imagine a mutaţiilor
semnificative în trecerea de la tradiţional la modern. De aici rezultă o serie de implicaţii
sociale şi psihologice generate de schimbarea rolurilor familiale pe care le vom sintetiza
în Tabelul nr.4. Majoritatea studiilor contemporane evidenţiază existenţa unor modificări
în structura de rol conjugal. Astfel, Harriman,1986, Worthington şi Boston, 1986 arată că
cei care nu intenţionează să aibă copii au atitudini egalitariste în privinţa sex-
rolurilor. Este posibil, însă, ca după naşterea primului copil, să se revină la rolurile de
gen tradiţionale (Rossi, 1979).

24
Astfel, sănătatea femeii este în permanenţă supusă riscului suplimentar, ea putând
avea sarcini nedorite sau putând ajunge la avorturi, uneori în condiţii periculoase. Modul
în care bărbatul acceptă sau dimpotrivă respinge ideea de planificare familială ca şi
măsurile de protecţie au un impact psihologic puternic asupra stării de sănătate a
partenerei.
Familia tradiţională Familia modernă
Roluri şi statusuri sociale diferite pentru Tendinţe de egalizare a statusurilor sociale.
femei şi bărbaţi Redefinirea rolurilor statusurilor feminine
din perspectiva nevoii de autoafirmare
Căsnicia-formă de legitimare socială Antrenarea femeilor în activităţi
productive, roluri sociale complexe, ziua
de muncă dublă
Celibatul-nu este încurajat, coboară femeia Celibatul- un mod alternativ de viaţă
din punct de vedere social acceptat atât pentru femei cât şi pentru
bărbaţi
Nivelul studiilor relativ redus pentru femei Creşterea numărului anilor de şcolarizare a
femeilor , ca urmare a nivelului de
pregătire, universitară şi a specializărilor
Vărsta timpurie la căsătorie Creşterea vârstei la care este realizată
căsătoria. Amânarea fertilităţii
Femeile prestează activităţi necalificate, Femeile ocupă locuri de muncă din ce în ce
foarte slab remunerate mai diverse, cu grad înalt de calificare şi
venituri sensibil mai mari
Nu deţin funcţii publice şi politice Sunt implicate activ în viaţa politică şi
socială (manageri, femei de afaceri)
Respectă restricţiile şi tabuurile privind Liberalizarea sexualităţii (schimbări de
relaţiile sexuale atitudini în relaţiile cu celălalt sex,
libertatea alegerii partenerului, înlăturarea
tabuului virginităţii, acceptarea coabitării)
Familia axată pe copii (I. Ramsey) Familia axată pe adulţi (I. Ramsey)
Asumarea timpurie a obligaţiilor parentale Amânarea asumării rolurilor parentale
Sarcina şi comportamentul reproductiv Planning-ul familial, popularizarea
practicilor contraceptive
nu sunt planificate
Grad înalt de stabilitate a familiei. Ruptura Creşte divorţialitatea (mai ales în primii 4-
conjugală şi divorţul se face prin apel la 7 ani de căsnicie). Femeia poate avea
autoritatea judecătorească iniţiativa divorţului emoţional sau legal
Fidelitatea conjugală este o condiţie Adulterul este văzut ca o formă de
intrinsecă a acceptării femeii în societate satisfacere a trebuinţelor tacit acceptate
Conservatorismul şi rigiditatea –atribute Mutaţii valorice semnificative, cooperarea

25
ale femeii promotoare a obiceiurilor intergeneraţională, creşterea duratei medii
de viaţă
Căsnicia apare drept contract de aservire a Căsnicia este bazată pe consens, egalitate şi
femeii care-şi oferă serviciile sexuale şi complementaritate a rolurilor
domestice
Violenţa domestică moderată şi informal Creşterea violenţei familiale şi agravarea
acceptată consecinţelor acesteia
Tabel nr.2. Comparaţia între familia tradiţională şi familia modernă

1.7. Factori psiho-sociali ai funcţionalităţii şi stabilităţii maritale

În continuare vom analiza o serie de factori ce stau la baza dezvoltării


armonioase a cuplului marital şi asigură stabilitatea acestuia. Din motive metodologice şi
având în vedere nivelul la care acţionează în evoluţia normală a cuplului, am împărţit
aceşti factori în două categorii : factori de debut şi factori de întreţinere şi dezvoltare.

Factori de debut. Aptitudinea pentru parteneriat

Considerăm că armonizarea şi stabilizarea uniunii conjugale se bazează pe


capacitatea plastică de modificare şi corecţie a comportamentului de rol, pe cât posibil
în consens cu expectaţiile şi trebuinţele mutual-proiectate în diadă. Nivelul şi calitatea
trebuinţelor de parteneriat acţionează ca o adevărată „cheie motivaţională” a fiecărui
partener. Posibilităţile de satisfacere reciprocă a acestor trebuinţe decid în ultimă instanţă
cursul relaţiei interpersonale, menţinerea, amplificarea, diminuarea sau alterarea
sentimentelor de dragoste care îi leagă pe consorţi. Cedările, concesiile, metamorfozele
conduitei de rol în întâmpinarea satisfacerii acestor nevoi vitale, necesită o disponibilitate
flexibilă de adaptare interpersonală, de creativitate interacţională, un anumit nivel de
aptitudine pentru parteneriat. Acesta suplineşte şi corectează deficitul de
intercunoaştere, diminuând dezechilibrul motivaţional produs, reduce disonanţa ideo-
afectivă creată în cuplu. Aptitudinea pentru parteneriat mutual constituie capacitatea
individuală de adaptare interpersonală eficientă, creativă şi flexibilă, exprimată prin
intermediul conduitei de rol marital, ca model de comportament cu valoare stabilizatoare
în funcţionarea cuplului. Având ca punct de plecare şi de referinţă, modelele de rol
conjugal cunoscute în copilărie, în familia părinţilor săi, adultul căsătorit reconstruieşte şi

26
îşi dezvoltă personalitatea prin intermediul propriului său rol conjugal şi parental. Se
consideră că modelul de rol conjugal se dobândeşte, se învaţă, se exersează şi se
deprinde, perfecţionându-se continuu în cadrul interacţiunilor conjugale pe parcursul
căsătoriei. Aptitudinea de a exercita un rol marital eficient (consensual) ca şi creativitatea
interacţională a fiecărui partener se dezvoltă pe parcursul vieţii conjugale, se
perfecţionează în decursul existenţei conjugal-parentale şi devine factor hotărâtor pentru
echilibrul funcţional familial, pentru gradul de satisfacţie mutuală. Satisfacerea reciprocă
a sistemelor de trebuinţe privind parteneriatul sub toate aspectele lui (ca rol conjugal şi
parental) conferă căsătoriei durabilitate şi sens, asigurând echilibrul fizic şi psihic al
consorţilor.
Considerăm că o anumită corespondenţă şi consensualitate în planul ideilor,
atitudinilor şi aspiraţiilor pe de o parte, şi în planul comunicării şi al
comportamentului erotico-sexual şi procreativ, pe de altă parte, constituie elementul
esenţial al reuşitei, stabilităţii şi satisfacţiei maritale.
Această corespondenţă sexuală, afectivă şi comportamentală asigură echilibrul
balanţei interacţionale în cuplu şi oferă partenerilor posibilitatea unei intermodelări
mutuale reciproc satisfăcătoare. În acest sens, unul din „secretele” fericirii conjugale pare
să fie capacitatea unui cuplu de a se crea şi re-crea continuu, ca o uniune duală
coevolutivă, în interiorul căreia personalităţile angajate se afirmă, se dezvoltă şi se
satisfac una prin intermediul celeilalte, se interasimilează şi intercondiţionează
psihologic, ceea ce conferă sens şi valoare relaţiei lor. Dragostea, înţeleasă ca mod de
comunicare completă şi profundă între bărbat şi femeie, este nu numai condiţie, ci şi
efect al creaţiei interpersonale în cuplu. Concepută astfel, dragostea depăşeşte
semnificaţia sa primară de trăire şi sentiment de plenitudine, satisfacţie şi securizare
conferit de persoana celui iubit, dobândind semnificaţia unei atitudini şi a unui
comportament creativ, de tip afectiv-sexual. Ea devine măsura şi recompensa realizării
„rolului conjugal” şi ulterior prin naşterea copiilor a rolului parental, fiind totodată şi una
din explicaţiile reuşitei sau nereuşitei îndeplinirii acestui rol. Astfel, producerea
echilibrului motivaţional-afectiv interpersonal, prin adoptarea şi exercitarea unor
comportamente de rol marital, poate fi considerat un factor primordial. Aceste
comportamente trebuie să corespundă proiecţiilor de necesitate ale fiecărui partener în
vederea satisfacerii trebuinţelor de parteneriat conjugal:

27
1) trebuinţa de securizare, solidaritate şi afiliere a cărei satisfacere asigură
funcţia de susţinere şi securizare socială, afectivă şi morală a cuplului;
2) trebuinţa de identificare (valorizare) a cărei satisfacere asigură funcţia
referenţială, de confirmare şi dezvoltare a personalităţii, prin raporturile intersexe;
3) trebuinţa de comunicare, apartenenţă şi gratificaţie mutuală, prin afecţiune
şi fidelitate (fizică şi spirituală), a cărei satisfacere asigură funcţia erotico-sexuală;
4) trebuinţa de continuitate şi autorealizare prin urmaşi, a cărei satisfacere
asigură funcţia procreativă;
5) trebuinţa de cooperare, încredere şi substituţie mutuală în plan decizional
– acţional familial – a cărei satisfacere asigură funcţia materială şi organizatorică;
6) trebuinţa de valorizare a personalităţii (admiraţie, respect, stimă,
credibilitate) a cărei satisfacere asigură funcţia de interevaluare şi autoevaluare a
personalităţii şi a cuplului.

Adaptarea şi acomodarea maritală

Adaptarea maritală vizează atât restructurări la nivelul comportamentului de


rol marital al indivizilor, cât şi la nivelul funcţionalităţii lor interpersonale. La nivel
individual, ea presupune orientări, potenţări, activări şi reorientări succesive, dinamice
ale motivaţiilor de parteneriat (biologic-sexuale, socio-afective, de autorealizare şi
autodezvoltare a personalităţii), precum şi a disponibilităţilor de parteneriat, determinate
esenţial de factorul vârstă, normalitatea şi integritatea biopsihică, nivelul maturizării
afective şi relaţionale, flexibilitatea şi plasticitatea adaptativă în rolul conjugal. La nivel
interpersonal, adaptarea maritală vizează sincronizarea şi complementaritatea
intercomunicărilor, potenţarea şi maturizarea sentimentelor mutuale de afecţiune, ca şi a
climatului afectiv familial, aprofundarea intercunoaşterii partenerilor, stimularea
intervalorizărilor în cuplu, echilibrarea şi optimizarea sferei acţiunilor şi deciziilor
maritale, interdezvoltarea rolurilor conjugal-parentale.
Acomodarea maritală sau interacomodarea maritală, constituie mecanismul şi,
totodată, procesul de stimulare şi dezvoltare a adaptării mutuale conjugale. În cadrul
acestui proces interacţional, soţii acceptă, respectă şi valorizează reciproc interesele,
atitudinile, opiniile, obiceiurile, valorile, oferindu-şi gratificaţii şi susţinere unul faţă de
celălalt. Dinamica acomodării maritale presupune însă şi corecţii, concesii şi tolerări

28
mutuale, care pot dezvolta în etapele iniţiale unele tensiuni şi confruntări, ce pot fi
depăşite în beneficiul funcţional al cuplului. Tendinţa generală a acestui proces
interacţional este de facilitare progresivă a ajustării interpersonale, a realizării coeziunii
şi „stilului” personal al cuplului.
Dificultăţile ce pot să apară se traduc în disfuncţii şi conflicte conjugale.
Ele se pot manifesta predominant într-una din sferele vieţii conjugale (exemplu:
comunicarea afectiv-sexuală, interacţiunile privitoare la organizarea timpului liber,
problemele administrativ-gospodăreşti, buget, copii, etc.) sau perturbând în ansamblu
buna funcţionalitate familială. Deficitele de acomodare maritală se pot identifica şi
corecta precoce printr-o mai bună informaţie, educaţie şi cultură a relaţiilor dintre sexe,
dar ele se pot compensa şi spontan în dinamica maritală pe măsură ce cuplul acumulează
experienţă prin coexistenţa maritală şi îşi structurează strategii proprii de rezolvare şi
depăşire a incidentelor şi momentelor critice. Opusul acomodării maritale îl constituie
rigiditatea maritală, exprimată prin tendinţa simultană a partenerilor de a-şi conserva şi
impune „modele relaţionale” contradictorii, dizarmonice, frustrante reciproc. Inerţia,
conservatorismul şi persistenţa „vechilor modele”, a prejudecăţilor relaţionale constituie
un impediment important în calea acomodării interpersonale a soţilor, dovedind o lipsă
de supleţe care predispune cuplul la relaţii simulate, aparente, superficiale,
disconfortabile din punct de vedere psihologic. Tendinţele de adaptare şi acomodare
maritală se pot manifesta reciproc sau unilateral, situaţie în care trebuinţele partenerilor
legate de viaţa şi activitatea cuplului conjugal sunt satisfăcute disimetric. Constatând tot
mai des o neconcordanţă între aşteptările sale pe linia satisfacerii trebuinţelor şi modul în
care viaţa şi activitatea cuplului îi oferă „răspuns”, partenerul, mai ales la început,
depune mari eforturi pentru a reduce starea de disonanţă. Şi acestea se realizează fie prin
diminuarea efectelor negative ale unor acte comportamentale, fie prin sporirea valorizării
altor însuşiri de personalitate sau acte comportamentale.
Asemenea modalităţi de rezolvare a conflictelor motivaţionale asigură o
anumită continuitate cuplului însă, treptat distanţa psihologică dintre parteneri se
accentuează atât de mult încât nu mai putem vorbi de viaţa conjugală în adevăratul
sens al cuvântului. Astfel, un soţ dominator, cu o forţă exagerată a eului, care nu suportă
nici un fel de contrazicere, dacă impune partenerului său o conduită de totală
subordonare, el reuşeşte să-şi satisfacă trebuinţele lui accentuate de prestigiu şi de
respectare a eului, însă soţul său va deveni un „mijloc” de satisfacere a acestor trebuinţe,

29
transformându-se într-un frustrat etern. Ori, ceea ce este specific pentru un cuplu
funcţional constă tocmai în satisfacerea bilaterală a trebuinţelor consorţilor prin
intermediul relaţionării interpersonale, fiecare dintre ei contribuind atât la satisfacerea
propriilor trebuinţe, cât şi ale partenerului său. Acomodarea completă a personalităţilor
maritale este reprezentată de asimilarea maritală sau interasimilarea maritală. Soţii
preiau reciproc, interiorizează, simt şi acţionează în consens cu aceleaşi modele valorice,
atitudinale, motivaţionale. Asimilarea maritală creează consens mutual şi echilibru
funcţional, bazându-se pe un grad crescut, reciproc satisfăcător al intercomunicării şi
intercunoaşterii, în condiţiile aprofundării şi stabilizării sentimentelor erotice, ca şi a
complementarităţii sexual-afective. Gândurile, sentimentele, atitudinile, acţiunile, la
început diferite, în procesul interacţiunii sunt supuse unor modelări continue, până ajung
la un înalt grad de interpenetrare şi fuziune.

Iubirea conjugală

O singură pasiune, dragostea, este capabilă să răspundă la nevoia umană de


comuniune cu lumea, respectând întru-totul integritatea şi individualitatea fiinţei. (E.
Fromm, 1983). Este oare iubirea conjugală doar un sentiment durabil şi profund care
uneşte bărbatul cu femeia, este ea doar expresia „pură şi absolută a comunicării prin care
Sinele „îşi împlineşte făptura printr-un Altul, care trebuie să fie în cele din urmă un alt
Eu însumi?” (C. Mircea, 1979). În opinia I. Mitrofan şi N. Mitrofan (1996), iubirea
conjugală reală tinde să fie într-o oarecare măsură creaţia comună a două personalităţi,
una prin intermediul celeilalte, un mod autentic de a fi „unul cu celalalt, unul prin
celălalt şi unul pentru celălalt”, un mod complet de a convieţui prin intercomunicare,
intercunoaştere şi intermodelare, în sensul dezvoltării şi împlinirii celor două persoane
angajate, în completa lor fiinţare biopsihosocială.Căsătoria apare, astfel, ca o experienţă
fundamentală de maturizare psihosocială, desfăşurată la intersecţia dintre tendinţele şi
nevoile de fuziune şi autonomie. Interacţiunea conjugală naşte şi renaşte iubirea dintre
soţi, care ea însăşi are forţa de a metamorfoza comportamente, atitudini, motivaţii,
disponibilităţi de rol nebănuite, aspiraţii şi idei, îmbogăţind şi maturizând continuu
profilul afectiv spiritual al bărbatului şi al femeii
Unii autori încearcă să explice creşterea puternică a ratei divorţului în ultimele
două decenii ca fiind datorată, pe de o parte, creşterii importanţei acordate experienţei

30
emoţionale pozitive, deosebit de intense şi, pe de altă parte, imposibilităţii de a menţine
mai mult timp o astfel de relaţie erotică. Stabilizarea cuplului care experimentează
dragostea matură, depinde nu atât de comportamentul individual al partenerilor, cât de
comportamentul lor interpersonal (în ce măsură reuşesc ei să-şi satisfacă reciproc
nevoile, aspiraţiile şi aşteptările). Nevoia de altul este acoperită pe măsură ce
comportamentul relaţional cu partenerul satisface nevoia şi dorinţa acestuia de menţinere
a cuplului. Din acest motiv, dragostea matură este evolutivă, este „construită” prin
îmbinarea rezonabilităţii şi raţionalităţii cu plăcerea şi generozitatea. Ea devine „un drum
existenţial”, al cărui plan de bază include puterea de a accepta şi depăşi împreună
obstacolele sau situaţiile excepţionale. Dragostea matură este responsabilă, în sensul că
include în aşteptările sale atât „suişurile”, cât şi „coborâşurile” atât „bucuriile”, cât şi
„suferinţele”. Ea se bazează pe acea atitudine mentală care îţi asigură „forţa de a face
faţă provocărilor existenţiale”, de a anticipa şi relativiza cu înţelepciune „întâmplările” şi
nevoile celuilalt, mizând întotdeauna pe relaţie şi pe capacitatea ei regeneratoare, pe
semnificaţia ei vitală.A iubi matur echivalează cu un mod activ de a convieţui pozitiv („a
fi bine”) unul cu celălalt, de a răspunde şi veni fiecare în întâmpinarea nevoilor celuilalt,
de a-i simţi nevoile şi problemele, înainte ca el să le comunice, de a-i respecta
individualitatea şi a-l percepe şi evalua suficient de corect, pentru a nu-ţi alimenta
sentimentele din erori de cunoaştere. Aşadar, o relaţie deplin echilibrată ce se bazează pe
forma „companionate love” presupune existenţa mai multor subtipuri de comportament
interpersonal. Astfel, fiecare partener trebuie să manifeste în relaţionarea cu celălalt
membru al cuplului interpersonal ceea ce Sidney Jourard a numit autodezvăluire sau ceea
ce Dalmas Taylor şi Irwin Altman au numit penetrare socială (social penetration). Pe
măsură ce ambii parteneri manifestă această tendinţă tot mai intens de-a lungul timpului
se produce o mai mare apropiere şi o mai accentuată întrepătrundere psihologică şi
psihosocială. Gradul de cunoaştere interpersonală creşte treptat, tinzând către nivelul
dorit şi aşteptat de către ambii membri ai cuplului. Diferiţi cercetători au subliniat faptul
că lipsa unor asemenea posibilităţi de manifestare a intimităţii poate cauza apariţia
sentimentului dureros al singurătăţii.
Unul dintre cele mai importante efecte ale dezvăluirii, îl constituie dezvăluirea
reciprocă, deschiderea cât mai largă a canalelor de comunicare şi punerea „în contact”
direct a unor elemente structurale componente ale psihologiei personale. Investigaţiile
efectuate în acest sens au confirmat pe deplin această concluzie şi anume: dezvăluirea

31
produce dezvăluire (Berg, 1987; Rais şi Shover, 1988). Tendinţa de dezvăluire este
proporţională cu gradul de deschidere manifestat de către celălalt partener. Ea
progresează după modelul dansului: „eu dezvălui puţin, tu dezvălui puţin; apoi tu
dezvălui mai mult şi eu voi proceda la fel”. (Meyers, 1990). Autodezvăluirea însă, deşi
este gratificantă, nu conduce automat la activarea sau reactivarea sentimentului de
dragoste. Astfel, cercetările arată că, în timp ce ne place foarte mult de cei care ne sunt
parteneri, în propria noastră dezvăluire, nu întotdeauna îi iubim pe cei care ni se
dezvăluie prea mult (R. L. Archer, şi Burleson, 1980). De pildă, cineva, care foarte
devreme şi foarte repede după ce facem cunoştinţă, se grăbeşte să ne furnizeze cât mai
multe detalii intime, poate fi considerat ca fiind indiscret, imatur şi chiar instabil (Dion şi
Dion, 1978, Miell şi alţii, 1979). Chiar dacă autodezvăluirea intimă nu produce direct
atracţie interpersonală, ea pare a fi una dintre plăcerile şi bucuriile principale ale
dragostei complete.
Chiar dacă gradul de deschidere, în ceea ce priveşte relaţionarea interpersonală,
este foarte mare, iar partenerii sunt susţinuţi şi sincer dispuşi să se dezvăluie reciproc,
comportamentul lor concret, efectiv, este în mare măsură influenţat de o serie de factori
externi: norme, reguli, valori socio-culturale, care reglează comportamentul indivizilor.
Însă, cu toate acestea, dezvăluirea reciprocă este unul dintre canalele deosebit de
importante pentru realizarea comunicării şi întrepătrunderii psihologice în cuplu. Dacă
acest canal este „utilizat” într-o manieră echilibrată, el contribuie la întărirea şi
amplificarea sentimentului de dragoste, şi totodată la stabilitatea cuplului.

Factori de întreţinere, dezvoltare şi transformare

Factorii psihosociali cu rol de întreţinere, dezvoltare şi transformare a relaţiei


maritale încearcă să dea un răspuns la întrebarea „cum se structurează cele două
personalităţi în relaţia conjugală?” şi ulterior, cum vor adopta rolurile parentale.
Se dezvăluie pregnant în dinamica maritală rolul factorilor interpersonali care îi
conferă un sens armonic sau dizarmonic, un anumit stil de existenţă maritală.
Stilul, ritmul şi formula specifică de manifestare a compatibilizării
interpersonale sunt rezultatul cumulat al unui complex angrenaj de imagini şi mesaje
retroactive, care în ţesătura intimă a interacţiunii maritale, dobândesc efecte de halo,
amplificându-se şi multiplicându-se în infinite nuanţe şi semnificaţii, exprimate în

32
modele comportamentale şi comunicaţionale proprii fiecărui cuplu. Se conturează astfel,
modele de intercomunicare sexual-senzitivă şi erotico-afectivă, verbale şi nonverbale,
care, deşi se încadrează modelului socio-cultural al sexualităţii şi erotismului propriu
unei epoci şi unei anumite organizări sociale, îşi păstrează totuşi apanajul diversităţii
infinite şi a irepetabilului. Cuplul este un perpetuu creator de „codificări” erotico-
senzitive, îmbogăţind şi perfecţionând limbajul şi cunoaşterea senzorială prin
semnificaţii afective şi ideative, ce dobândesc calitatea unui veritabil act de cultură
erotico-senzitivă. Gradul de cunoaştere interpersonală, ca rezultat al intercomunicărilor
şi interacţiunilor pe toate planurile, devine principalul mecanism de întreţinere,
dezvoltare şi corecţie în dinamica diadei maritale.

Intercunoaşterea maritală

Intercunoaşterea maritală reprezintă un factor psihosocial de întreţinere,


dezvoltare şi corecţie a interacţiunii în dinamica relaţiei maritale, ce constă în
modalitatea specifică în care partenerii se percep, se evaluează, se interpretează şi se
anticipă reciproc sub aspectul trăirilor, reacţiilor, atitudinilor, convingerilor, capacităţilor
de înţelegere, interpretare şi opţiune, motivaţiilor, valenţelor şi intereselor, acţiunilor şi
comportamentelor în adoptarea şi exercitarea rolurilor conjugale, precum şi a celorlalte
roluri simultane (părinţi, membri ai societăţii, profesionişti).
Instrumentul operaţional al intercunoaşterii îl constituie cuplul de imagini Ego-
Alter, care devine o perpetuă şi nuanţată confruntare a mecanismelor perceptiv-
motivaţionale ce intervin simultan în procesul de autoevaluare, evaluarea a celuilalt şi
interevaluare. Sistemul operaţional al imaginilor posibile, din a căror combinaţie se poate
deduce caracterul complex şi adesea puţin previzibil al dinamicii intercunoaşterii şi
intervalorizării în cuplu este semnificativ pentru interpretarea concordanţei sau
neconcordanţei lor graduale, cu consecinţe în planul acomodării şi asimilării
interpersonale. Pe baza acestor aprecieri se poate deduce un anumit nivel de
disponibilitate adaptiv-creativă interpersonală maritală (individuală şi de cuplu).

33
Intercomunicarea în cuplul conjugal

Pentru familie, comunicarea, alături de intercunoaştere, este principalul


instrument de dezvoltare a structurii şi relaţiilor de rol familial. Atunci când membrii
familiei sunt capabili să se asculte unii pe alţii, să se întrebe şi să comenteze asupra
subiectelor pentru care există un interes personal, ei pot conlucra şi interacţiona optim,
astfel încât fiecare să fie stimulat în a se dezvolta şi a resimţi satisfacţie.
Pe parcursul dialogului familial, se utilizează zilnic toate modalităţile de
comunicare posibile: înţelegerea, dezaprobarea sau impunerea, supunerea sau
consilierea, indiferenţa sau mutualitatea, detaşarea sau neimplicarea. Fiecare dintre
aceste modificări pot să alterneze situaţional la fiecare din membrii familiei, dar pot
deveni şi dominante prin frecvenţa lor, adevărate tipare de comunicare proprii unuia sau
altuia din membrii familiei.
Stilul comunicaţional al unei persoane poate fi mobil, deschis (utilizând adecvat
toate modalităţile de comunicare) sau rigid (folosind predominant doar un tip de
comunicare). În general, puţini oameni sunt înclinaţi să acţioneze permanent într-o
singură manieră, deşi există şi persoane care utilizează acelaşi mod de a comunica
(dominator-autoritar sau submisiv-supus). V. Satir consideră că există cinci modalităţi
de care se folosesc indivizii pentru a comunica:
 concilierea presupune acordul cu o altă persoană chiar şi atunci când
sentimentele şi convingerile personale sunt contrarii. Deşi poate genera încă
probleme şi insatisfacţii pe termen lung, concilierea rămâne o strategie de
comunicare accesibilă şi de stimulare a relaţiilor interfamiliale;
 dezaprobarea este o metodă utilizată în special de persoanele cu o mare
nevoie de afirmare şi demonstrare a puterii, având un comportament
hipercritic, dictatorial. Acestea au o mare nevoie de a fi ascultate, de a-şi
dovedi lor însele forţa Eu-lui, poziţia de autoritate;
 rezonabilitatea este o modalitate comunicaţională proprie mai ales celor
care manifestă o incapacitate în a-şi exprima sentimentele, fie ca un deficit
de expresii, fie din teamă (blocaj afectiv);
 irelevanţa mesajului constituie un mod de comunicare indiferent sau evitant,
prin care cuvintele persoanei respective nu au legătură cu ceea ce se

34
întâmplă în mediul apropiat, desemnând o manieră nonimplicativă, care
poate abate atenţia de la obiectivul discutat.
 concordanţa exprimă modalitatea de comunicare în care sentimentele se
potrivesc cu convingerile şi comportarea individului, fiind cea mai sanogenă
pentru relaţiile interpersonale.

Interacţiunea maritală

Interacţiunea maritală reprezintă un factor psiho-social esenţial prin care se


formează, fiinţează şi se dezvoltă cuplul marital, presupunând simultaneitatea unor tipuri
de interacţiuni sexual-afective, motivaţionale, comunicaţionale, perceptual-cognitive,
comportamental-atitudinale, precum şi succesiunea perpetuă a unor feed-back-uri
corectoare cu sens interadaptativ, în cadrul şi între toate tipurile de interacţiuni.
Interacţiunea maritală asigură procesul de re-creare şi redimensionare a psihologiei
individuale în psihologia interpersonală şi a acesteia în psihologia de tip familial.
Stilul interacţional familial este specific fiecărui cuplu, în condiţiile evoluţiei
sale particulare existenţiale, fiind determinat atât de condiţiile subiective şi
intersubiective ale personalităţilor ce formează cuplul, cât şi de condiţiile obiective,
situaţionale, materiale, socioculturale în care se desfăşoară viaţa. Stilul interacţional
familial, cu predominanţa sau alternanţa modelelor de tip cooperant, competitiv şi
conflictual, determină climatul socio-afectiv conjugal şi parental, scopurile şi aspiraţiile
individuale şi de microgrup, modalităţile specifice de realizare a rolurilor familiale.În
viziune longitudinală, date de cercetare pe familia românească (I. Mitrofan, 1989) au
relevat tendinţa progresiv crescătoare a modelului cooperant, ceea ce reflectă
interacomodarea treptată a partenerilor, atingându-se un maximum funcţional în medie
după 11-15 ani de căsătorie. O uşoară diminuare a cooperării, concomitent cu o oarecare
tendinţă la acutizarea interacţiunilor conflictuale apare în etapa următoare (cca. 16-25 ani
de căsătorie şi după), de preclimateriu şi climateriu care fragilizeză şi tensionează
relaţiile conjugale. Modelul competitiv este predominant în etapele de început ale
căsătoriei (0-10 ani), diminuând la cuplurile armonice treptat în favoarea modelului bazat
pe cooperare sau amplificându-se şi transformându-se în model conflictual. În evoluţia
globală a cuplurilor armonice, se contureză o tendinţă progresivă de înlocuire a
modelului iniţial, bazat pe rivalitate (în stadiul de preacomodare şi interacomodare

35
maritală), cu modelul bazat pe cooperare, atingând valori maxime în stadiul asimilării şi
cristalizării interpersonale. Variabilitatea stilului interacţional în evoluţia cuplurilor
familiale constituie însă o realitate, atît în ceea ce priveşte durata sincronizării ritmurilor
şi disponibilităţilor de interacomodare, cât şi în ceea ce priveşte potenţialul conflictual,
frecvenţa şi formele de manifestare a divergenţelor, inerente în dinamica funcţională a
familiei.
Prezenţa sau absenţa copiilor într-un cuplu, ca şi numărul de copii
influenţează de asemenea stilul interacţional în diverse etape. Astfel, în perioadele
de început, ca urmare a dilatării excesive a sarcinilor de rol parental, relaţia
maritală angajează unele rivalităţi şi conflicte pe linia stabilirii unei conduite
educaţionale unitare, ceea ce presupune o reaşezare a diviziunii sarcinilor familiale
şi o restructurare a raportului de decizii în cuplu.

Coeziunea cuplului

Exprimă raporturile de îmbinare, solidaritate şi apropiere dintre membri, raporturi


în virtutea cărora cuplul funcţionează la nivelul social ca o entitate coerentă, relativ de
sine stătătoare. Acest factor ce asigură funcţionalitatea normală a familiei, indică legătura
dintre partenerii grupului familial, tendinţa lor de a rămâne uniţi şi în acord. Astfel,
coeziunea la nivelul cuplului conjugal presupune o atitudine de adeziune faţă de partener,
faţă de familie. Nivelul de coeziune poate fi determinat în funcţie de nivelul de
participare la viaţa de familie, pe de o parte, şi de nivelul de satisfacţie, pe de altă parte .
Pentru ca un cuplu să fie coeziv trebuie să existe atracţie interpersonală între soţi,
consens afectiv şi cognitiv, angajare în sarcini comune.Există o serie de factori care
acţionează pentru coeziunea vieţii de cuplu: stima şi afecţiunea reciprocă; dorinţa de a
duce o viaţă în comun alături de altul; existenţa unui spaţiu comun; compatibilitatea
sexuală; un nivel mutual similar privind instruirea, poziţia socială, venitul, ocupaţia.

Satisfacţia conjugală

Configuraţie psihică complexă, satisfacţia conjugală constă într-un set de


atitudini pozitive ale persoanei căsătorite faţă de viaţa şi activitatea sa conjugală. Este
urmarea, ecoul în plan psihoafectiv al succesului conjugal şi familial conceput ca (J.

36
Szczepanski, 1972): a) dobândire a fericirii personale, a unei depline adaptări a soţilor,
obţinerea satisfacerii sexuale, armonizarea personalităţii, obţinerea echilibrului emoţional
şi a mulţumirii sentimentale, mulţumire provocată de realizarea în comun a scopurilor
căsniciei şi succesul în realizarea lor; b) ca succes în îndeplinirea sarcinilor căsniciei,
indiferent de simţăminte, ceea ce înseamnă a avea copii şi a-i educa în mod
corespunzător, a dobândi succesul economic, adică a realiza bunăstarea materială, a
realiza aşteptările instituţiilor de stat şi religioase, a desfăşura o susţinută activitate de
către ambii soţi în viaţa socială şi culturală. Opusul satisfacţiei conjugale îl constituie
insatisfacţia conjugală, sursă a disfuncţiilor şi conflictelor conjugale. Un rol deosebit de
important în apariţia şi conturarea satisfacţiei maritale îl are comportamentul de rol
conjugal, care poate produce restructurări fundamentale în cadrul setului de imagini şi
aprecieri ale partenerului conjugal în raport cu soţul său.
Angajarea într-un mariaj provoacă evidente schimbări asupra soţilor. S-a observat că
femeile sunt mai flexibile la modificările generate de această formulă existenţială. Pe
ansamblu, satisfacţia maritală a cuplului descrie o curbă în formă de U, înregistrând cote
mai înalte la cele două capete (debut şi final) şi o evidentă scădere în etapa de mijloc
(Bengston şi colab., 1990).
Sporirea asperităţilor în relaţiile familiale este condiţionată şi de traiectoria evolutivă
a copiilor, în sensul că ele se acutizează pentru o vreme, imediat după apariţia primului
născut şi înregistrează un nou puseu tensionat când aceasta ajunge la vârsta adolescenţei,
degenerând chiar într-o dublă criză: intergeneraţională şi interconjugală. (M.Segalen,
apud Munteanu, 2000).
Inventariind factorii psihosociali ce alimentează armonia vieţii conjugale, unii autori
(S.Taylor şi colab.1994, R.Baron şi colab.,1998) reiterează importanţa decisivă a iubirii
întemeiate pe prietenie, prezenţa unor stiluri cognitive şi de coping similare în faţa
vicisitudinilor vieţii, existenţa unei stime de sine înalte a partenerilor, funcţionarea unei
bune capacităţi de exprimare a sentimentelor.

37
CAPITOLUL II
PSIHODIAGNOZA FAMILIEI

2.1. Diagnosticul familiei

Evaluarea psihologică si psihodiagostică constituie prima atribuţie a psihologului


clinician ca şi a consilierului psiholog, ea necesitând un proces de formare special.
Obiectivele investigaţie psihologice nu se substituie demersului diagnostic
medical ci îl completează pe acesta, contribuind în mod specific, nunaţat, într-o manieră
etio-patogenetică şi evaluativă proprie bazată pe metode, tehnici şi instrumente
psihodiagnostice la precizarea tipului, intensităţii şi consecinţelor psihologice ale
tulburării psihice sau-şi de comportament. In cazul familiei extinse, de cele mai multe ori
psihodiagnoza copilului care manifestă tulburări de comportament este inclusă în
diagnsticul familial.
Diagnosticul familial se referă la evaluarea nivelului şi tipurilor de
funcţionalitate-disfuncţionalitate din cadrul sistemului familial. El identifică patternurile
interacţionale patogene din familia copilului care sunt implicate direct în declanşarea,
întreţinerea sau agravarea tulburărilor sale psihice şi de comportament. De asemenea, un
bun diagnostic familial, surprinde şi evaluează deficitele de comunicare, schimburile
emoţionale şi deficitele structurii de roluri familiale, gradul de adecvare-inadecvare în
asumarea şi exercitarea rolurilor parental-filiale, ca şi a rolurilor şi relaţiilor conjugale cu
impact semnificativ în dinamica evolutivă a copilului.
Diagnosticul familial este un diagnostic de sistem putând să conducă la
elucidarea semnificaţiei reale, ascunse, metaforice, simbolice sau reactive ale unor
simptome sau tulburări ale conduitei copilului, ca mecanisme de apărare patologică,
protest şi reglare a homeostaziei şi homeodinamicii din sistemul familial perturbat.
Ca şi în cazul adulţilor cu tuburări psihice, dar cu atât mai mult în cazul evaluării
copiilor aflaţi în acestă dificultate, analiza şi evaluarea sistemului familial de apartenenţă
este obligatorie, ea constituind o premisă şi o cheie importantă în înţelegerea modului de
evoluţie a simptomatologiei sub şi în afara tratamentului individualizat.

38
2.1.2. Anamneza ca metodă de evaluare psihologică a adultului

Termen de origine filosofică, apoi medicală, care desemnează ansamblul


informaţiilor asupra trecutului pacientului, necesare practicianului pentru a-i stabili
evoluţia. Anamneza (gr. anamnesis – amintire) reprezintă o metodă de a ordona istoria
unui caz, pentru depistarea condiţiilor ce au dus la apariţia unei dezordini psihice, în
vederea organizării unui sistem educativ adecvat sau pentru elaborarea unor corectări
şi tratamente psihice.
Iniţial, metoda a fost folosită doar de medici cu scopul obţinerii de date privitoare
la evoluţia unei boli prin interogarea bolnavului.
Prin extensia în psihologie, anamneza reprezintă o secvenţă a biografiei
psihologice din care se desprind originile şi condiţiile dezvoltării unor particularităţi
individuale (trăsături de caracter, sentimente, capacităţi de relaţie etc.).
Anamneza orientează diagnosticul şi urmăreşte găsirea atitudinilor terapeutice
potrivite.
De asemenea, organizarea cronologică a elementelor furnizate prin această
metodă permite evidenţierea relaţiilor cauzale dintre fapte, situaţii, episoade de viaţă mai
deosebite ce au lăsat urme asupra dezvoltării psihice.
În general, anamneza cuprinde evenimentele dezvoltării psihice, evenimentele
educative, evenimentele privind mediul familial şi social, boli şi fenomene de stres.

INTERVIUL ANAMNESTIC LA ADULŢI


Interviul se va desfăşura fără întreruperi, într-o cameră suficient izolată fonic.
Psihologul va explica în ce calitate se află acolo şi care este motivul pentru care doreşte
să examineze pacientul. Există anumite cerinţe de aşezare spaţială a pacientului, în sensul
că acesta nu va fi aşezat faţă în faţă cu psihologul, ci pe una din laturile biroului (în
stânga, dacă psihologul este dreptaci); astfel, atmosfera va fi îndeajuns de degajată, iar
psihologul va putea scrie şi urmări pacientul. Pentru a hotărî modalitatea interviului,
psihologul observă dacă pacientul pare sau nu cooperant, relaxat sau capabil să-şi
exprime corect ideile. Anxietatea exagerată a pacientului este cea mai frecventă
dificultate. Psihologul trebuie să distingă dacă această anxietate este parte a tabloului
clinic sau numai expresia temerii de a se adresa unui psiholog.

39
SCHEMA ANAMNEZEI
Se poate realiza o schemă standard de alcătuire a istoricului relatat de subiect sub
forma unei liste ce trebuie parcurse de psiholog împreună cu subiectul. Oricum, nu este
nici necesar, şi nici posibil ca toate aceste întrebări să fie puse fiecărui subiect. Bunul
simţ va hotărî, în funcţie de subiect, cât de departe trebuie explorat fiecare punct. Un
psiholog începător poate învăţa din experienţă cum să-şi adapteze întrebările la
problemele care se ivesc în cursul interviului.
 Aparţinătorii
În cazul în care rudele sunt prezente, trebuie întrebate iniţial dacă există elemente
importante pe care ar trebui să le aflaţi înainte de a vedea subiectul şi să le explicaţi apoi
că vor avea ocazia de a discuta cu dumneavoastră după interviu.
În general, este bine să se examineze subiecţii adulţi singuri, neînsoţiţi de rude
sau prieteni.
La investigarea aparţinătorilor, se vor pune întrebări asupra numelui, relaţiei cu
subiectului, gradului de intimitate, de când îl cunoaşte pe acesta.
 Motivul trimiterii pentru psihodiagnoză

Anamneza familială
- Tatăl: - vârsta în prezent sau în momentul decesului;
- starea sănătăţii, ocupaţia, personalitatea, calitatea relaţiilor cu pacientul;
- Mama: aceleaşi puncte;
- Fraţii: nume, vârstă, stare civilă, ocupaţie, personalitate, afecţiuni psihice,
calitatea relaţiilor cu pacientul.
- Poziţia socială a familiei – atmosfera în casă;
- Afecţiuni mintale în familie – tulburări psihice, tulburări de personalitate,
epilepsie, alcoolism. Prezenţa afecţiunii psihice la părinţi sau fraţi sugerează că
afecţiunea pacientului poate fi, în parte, ereditară. Personalitatea şi atitudinile părinţilor
sunt importante pentru că familia este mediul în care pacientul a crescut. La fel,
separarea de părinţi, oricare ar fi motivul. Întrebaţi despre relaţiile dintre părinţi, de
exemplu dacă au existat certuri frecvente. Întrebaţi despre separări, divorţ şi recăsătoriri.
Rivalitatea dintre fraţi poate fi importantă, ca şi favorizarea unuia dintre fraţi de către
părinţi.

40
Ocupaţia şi rangul social al părinţilor reflectă circumstanţele materiale ale
copilăriei pacientului. Este posibil ca evenimente recente din familie să fi reprezentat
factori de stres pentru pacienţi.
O boală severă a unuia dintre părinţi, divorţul unuia dintre fraţi pot constitui
probleme importante pentru ceilalţi membrii ai familiei.

Datele personale
Sarcină şi naşteri: evenimentele din timpul vieţii intrauterine sunt uneori
importante, mai ales în cazul pacienţilor cu handicap mintal. O sarcină nedorită poate fi
urmată de o relaţie insuficientă între mamă şi copil. Probleme serioase apărute în timpul
naşterii pot fi uneori cauza deficitului intelectual.
Primele faze ale dezvoltării: dificultăţi în dobândirea primelor deprinderi şi
întârzieri în învăţarea mersului, vorbirii, controlului sfincterian etc. puţini pacienţi ştiu
dacă trecerea lor prin aceste stadii a fost normală. Datele respective sunt mai importante
dacă pacientul este copil sau adolescent, caz în care informaţiile sunt obţinute de obicei
de la părinţi. Va fi notată orice perioadă prelungită în care pacientul a fost despărţit de
mama sa. Efectele unei asemenea separări sunt foarte variate şi este important să se ia
legătura cu cineva în măsură să spună dacă în acea perioadă pacientul a fost afectat şi cât
a durat starea respectivă.
Starea sănătăţii în copilărie: afecţiuni grave, în special cele cu atingere a
sistemului nervos central, inclusiv convulsiile febrile.
„Probleme nervoase” în copilărie: spaime, accese de furie, timiditate, balbism,
înroşirea feţei, capricii alimentare, somnambulism, enurezis, coşmaruri frecvente.
Şcolarizare: vârsta începerii şi terminării fiecărei şcoli, şcolile urmate, rezultate,
sport şi alte realizări, relaţii cu profesorii şi colegii. Informaţiile din acest domeniu dau
indicaţii nu numai asupra inteligenţei, cunoştinţelor, ci şi asupra nivelului de inserţie
socială. Trebuie notate atât tipul de şcoală, cât şi rezultatele obţinute la examene.
De asemenea, dacă în acest timp, pacientul a avut prieteni şi dacă a fost
simpatizat, dacă a participat la jocuri sportive şi cu ce rezultate, în ce relaţii a fost cu
profesorii. Se pun întrebări similare şi cu privire la studiile superioare.
Istoricul ocupaţional: lista cronologică a slujbelor, motivaţia schimbărilor
acestora, situaţia financiară actuală, satisfacţia în muncă. Informaţiile despre ocupaţia
actuală ajută la înţelegerea condiţiilor în care trăieşte pacientul, inclusiv factorii de stres

41
la locul de muncă. Lista ocupaţiilor anterioare are importanţă în primul rând pentru
evaluarea personalităţii. Dacă pacientul a fost angajat în mai multe locuri, trebuie aflate
motivele fiecărei schimbări. Concedierile repetate pot reflecta o personalitate dificilă,
agresivă sau alte trăsături anormale (deşi există, bineînţeles, multe alte motive de
concedieri repetate). Relaţiile cu colegii, superiorii sau subalternii ajută la evaluarea
personalităţii.
Serviciul militar şi participarea la război: avansări şi distincţii, probleme de
disciplină, serviciul militar în străinătate.
Istoricul menstruaţiei: vârsta menarhei, atitudinea faţă de menstruaţie,
dismenoree, tensiune premenstruală, vârsta menopauzei cu orice simptom însoţitor. De
obicei, se pun întrebări despre vârsta primei menstruaţii şi despre primele noţiuni pe care
pacientul le-a primit despre menstruaţie.
Istoricul cuplului: vârsta în momentul căsătoriei; cât timp şi-a cunoscut
partenerul (sau partenera) înainte de căsătorie şi durata logodnei. Relaţii şi logodne
anterioare. Vârsta actuală, ocupaţia, starea de sănătate şi personalitatea soţului/soţiei.
Calitatea vieţii maritale. Aici interesează aspectele legate de personalitate. Ruperea
frecventă a legăturilor înainte de căsătorie poate reflecta o tulburare de personalitate.
Atitudinea pacientului faţă de căsătoria actuală poate fi determinată de o relaţie
anterioară.
Problemele actuale pot fi adesea înţelese mai bine dacă încercăm să aflăm ceea ce
fiecare dintre parteneri a aşteptat iniţial de la căsătorie. Sunt, de asemenea, utile
informaţii despre împărţirea responsabilităţilor şi a deciziilor între soţi.
Istoricul activităţii sexuale: atitudinea faţă de sex, experienţe hetero/homosexuale,
practici sexuale actuale, contracepţie.
În mod obişnuit, se începe cu întrebări despre felul în care pacientul a aflat
primele lucruri legate de sex. În acest paragraf, bunul simţ va hotărî cât de multe
întrebări trebuiepuse fiecărui pacient. De exemplu, informaţiile amănunţite cu privire la
tehnicile sexuale şi la masturbaţie pot fi esenţiale în anamneza persoanelor care suferă de
tulburări de dinamică sexuală, dar pentru restul pacienţilor rămâne important de aflat
doar dacă viaţa lor sexuală este satisfăcătoare sau nu. trebuie judecate bine momentul
optim şi gradul de detaliere al întrebărilor despre homosexualitate. În final, se vor pune
întrebări despre metodele de contracepţie şi, dacă este cazul, despre dorinţa pacientului
de a avea copii.

42
Copiii: nume, sex, vârstă, temperament, dezvoltare afectivă, sănătate fizică şi
mintală a copiilor. Sarcinile, naşterile, avorturile (provocate/spontane) sunt evenimente
importante asociate uneori cu reacţii psihologice adverse ale mamei.
Informaţiile despre copiii pacientului sunt relevante pentru problemele actuale şi
pentru tipul de viaţă familială. Cum mulţi copii pot fi afectaţi indirect de bolile părinţilor,
trebuie aflat dacă o femeie sever deprimată creşte copii sau dacă un bărbat alcoolic şi
violent trăieşte împreună cu copiii săi.
Probleme medicale anterioare: afecţiuni, operaţii, accidente.
Afecţiuni psihice anterioare: natura şi durata afecţiunilor; evoluţie.
Condiţii de viaţă actuale: întrebările despre locuinţă, gospodărie, situaţia
financiară ajută la înţelegerea circumstanţelor în care trăieşte pacientul, a aspectelor din
viaţa sa care pot reprezenta factori de stres şi a modului în care afecţiunea actuală se
poate repercuta asupra acestora. Nu se poate formula o regulă generală despre cantitatea
de informaţie care trebuie obţinută, aceasta rămânând o problemă de bun simţ.
 Relaţii: prietenii puţine sau multe, superficiale/strânse.
 Folosirea timpului liber: pasiuni, curiozităţi.
 Dispoziţia predominantă: anxios, îngrijorat, vesel, deznădăjduit,
optimist, pesimist, dispreţuitor/prea încrezător în sine,
stăpânit/demonstrativ, stabil/instabil.
 Caracter: sensibil, rezervat, timid, sperios, suspicios, gelos, certăreţ,
iritabil, impulsiv, egoist, timid, stângaci, dependent.
 Atitudini şi norme: moral şi religios, atitudine faţă de sănătate şi faţă de
propriul corp; Obiceiuri: mâncare, alcool, tutun, medicamente.

43
2.1.3. Anamneza ca metodă de evaluare psihologică a copilului

Diferenţe faţă de intervievarea adulţilor:


 Copilul este adus la psiholog şi este posibil ca motivele pentru care a fost adus să
nu-i fi fost corect sau total explicate. Copilul ar putea crede că va fi luat de lângă
părinţi, reţinut, rănit. Ar putea să se aştepte să i se ia sânge sau să sufere o
operaţie;
 Copilul nu este informatorul principal;
 Copilul ar putea să nu răspundă la nici o întrebare, indiferent cât de experimentat
este examinatorul. Câteodată, copiii sau chiar adolescenţii care nu vor să
vorbească pot fi antrenaţi să deseneze sau să se joace;
 Pentru mulţi copii, o perioadă de atenţie totală, „neîntreruptă”, din partea unui
adult amabil reprezintă o experienţă utilă.

Cadrul şi modul de desfăşurare a interviului


De la început, psihologul trebuie să se prezinte copilului. În cazul copiilor mai
mici, psihologul trebuie să se aşeze la nivelul ochilor copilului pentru a-l întreba vârsta şi
numele. În plus, orice alt copil prezent în cameră trebuie prezentat noului-venit.
Camera unde se realizează interviul trebuie astfel aranjată încât orice obiect de
care psihologul ar avea nevoie să se afle la vedere. Jucăriile şi jocurile disponibile trebuie
alese cu grijă, astfel încât să faciliteze acele observaţii care au cea mai mare valoare
diagnostică. Observarea copilului este mult mai dificilă într-o cameră aglomerată de
jucării. În cazul copiilor mai mari de şase ani, este preferabil ca psihologul să petreacă
cea mai mare parte a interviului discutând cu ei. În cazul copiilor mai mici şi a celor cu
întârziere globală sau de limbaj, este nevoie să se pună mai mult accent pe comunicarea
non-verbală; ca urmare, interacţiunea psiholog-pacient va fi mai uşoară dacă se petrece
în timpul jocului.
Pentru copii mai mari sau pentru adolescenţi, interviul se aseamănă mai mult cu
interviul unui adult, cu unele modificări ce ţin seama de faptul că adultul se prezintă
singur, faţă de copil, care sunt aduşi de alţii. Trebuie observată interacţiunea copil-
părinte în sala de aşteptare, până la intrarea copilului la interviu. Cum rezolvă părinţii
separarea copilului de ei? Cum răspunde copilul? Din modul în care discută cu copilul,
părinţii par afectuoşi, critici, ostili, detaşaţi sau înţelegători?

44
Sfaturi generale pentru psiholog:
 Nu adoptaţi o poziţie critică;
 Fiţi pregătiţi să impuneţi limite – furia şi distrugerea nu sunt cathartice, astfel
încât puteţi spune: „Aşa ceva nu se face aici”, „Vreau să te opreşti să faci aşa
ceva”;
 Evitaţi pauzele lungi care pot părea metode de pedeapsă, în special pentru
adolescenţi;
 Acceptaţi desenele pe care eventual vi le oferă şi păstraţi-le bine, pentru că mai
târziu puteţi solicita copiilor să le explice. Desenele nu trebuie puse la loc de
onoare pe pereţi, pentru că vă va fi imposibil să faceţi acest lucru pentru toţi
copiii care vin;
 Nu vorbiţi pe un ton artificial – copiii îl vor percepe rapid;
 Nu vă grăbiţi cu interpretări directe;
 Nu lăsaţi copilul să plece cu jucării din cameră: „Îmi pare rău, dar aceste jucării
aparţin spitalului şi nu ar mai fi rămas nici una pentru tine, dacă toţi copiii ar fi
făcut la fel”;
 Anunţaţi cu cinci minute înainte de sfârşitul interviului că acesta se va termina.

Greşeli obişnuite
Psihologii trebuie să fie atenţi la următoarele greşeli:
 Evitarea subiectelor relevante, dar dificile cu scopul de a-i oferi copilului o
experienţă plăcută;
 Situarea de partea copilului în locul dezvoltării unei neutralităţi binevoitoare şi
constructive;
 Conducerea unui copil sugestibil spre răspunsurile pe care le doriţi;
 „Construirea de castele de nisip” pe încuviinţarea din cap a unui copil ce nu vrea
să vorbească.

Introducere
În mod uzual, se începe prin introduceri şi explicaţii cum ar fi: „Sunt un psiholog
care îi ajută pe copiii de vârsta ta să-şi rezolve problemele şi încurcăturile; nu sunt un
profesor”. Copiilor trebuie să li se explice că se vor întoarce la părinţii lor imediat după

45
terminarea interviului. De asemenea, copiii trebuie întrebaţi de ce cred ei că i-au adus
părinţii la psiholog.

 Copii în vârstă de cel puţin 6 ani


Copiii se vor afla cel mai des în defensivă ştiind că psihologului i s-au făcut
reclamaţii legate de comportamentul lor. De aceea, nu este înţelept să amintiţi despre
aceste reclamaţii la începutul interviului. Prin modul în care se comportă cu copiii,
psihologul trebuie să arate de la bun început că nu va fi nici judecător, nici critic al
comportamentului lor. Scopul este să le arătaţi că-i respectaţi şi că sunteţi interesat de
ceea ce fac sau spun.
Dacă copiii vor fi invitaţi să se aşeze, neliniştea motorie se va observa mai uşor.
Scopul prim este să-i faceţi să se simtă relaxaţi şi să vorbească liberi. Apoi evaluaţi
relaţiile pe care sunt capabili să le iniţieze, nivelul şi labilitatea dispoziţiei, conversaţia şi
orice manierism comportamental. Pentru a putea obţine o mostră adecvată de
comportament, este preferabil ca în primele 15 minute să aibă loc o conversaţie
nestructurată. Copilul trebuie încurajat să vorbească despre evenimente şi activităţi
recente, precum şi despre lucrurile pe care le face cu plăcere după şcoală şi în week-end,
despre activităţile pe care le desfăşoară în comun cu prietenii şi familia, despre jocurile
preferate, dacă le place sau nu la şcoală. De asemenea, vor fi întrebaţi despre speranţele
lor în viitor, ce vor să facă după ce termină şcoala sau după ce cresc mari.
Răspundeţi cu interes, curiozitate sau entuziasm, în funcţie de context. Creaţi o
atmosferă neprotocolară pentru a putea evalua reactivitatea emoţională a copilului şi tipul
de relaţie pe care o formează cu examinatorul. Interviul trebuie să fie adecvat vârstei,
inteligenţei şi interesului copilului. Dacă trebuie evaluată reactivitatea emoţională a
copilului este necesar ca psihologul însuşi să arate diferite emoţii (să fie mai serios sau
mai îngrijorat când îl întreabă despre sentimente sau griji, şi mai vesel când răspunde la
relatările copilului legate de lucrurile ce-l interesează sau îl amuză).
De asemenea, copilul trebuie întrebat dacă are prieteni, cum îl cheamă, ce fac
când sunt împreună şi cum se înţelege cu alţi copii acasă sau la şcoală. Subiectele cu
încărcătură emoţională mare trebuie discutate imediat ce sunt dezvăluite. Răspunsul
examinatorului nu trebuie să blocheze sau să împiedice exprimarea disconfortului sau a
stărilor patologice.

46
Copilul trebuie întrebat cu amabilitate despre anumite informaţii pe care vreţi să
le obţineţi. Se preferă întrebările directe şi câteodată este util să-i oferiţi copilului mai
multe răspunsuri dintre care să poată alege. Trebuie solicitate exemple despre sentimente
sau evenimente relevante. Pot ajuta mult propoziţii indirecte de genul: „Ştiu un bărbat de
vârsta ta…”; dacă copilul acceptă convenţia, nu este nevoie să-l confruntaţi cu întrebări
de tipul: „acest băiat eşti tu, nu-i aşa?”
Este folositor să treceţi repede peste subiecte prea înspăimântătoare pentru copil,
dar ulterior trebuie să vă întoarceţi la ele. Se simte copilul vreodată singur? se
angrenează uşor în bătăi? se supără uşor? este ironizat mai mult decât ceilalţi copii? De
ce crede el că este ironizat? De asemenea, trebuie să fie întrebaţi cum se împacă cu fraţii
sau surorile; iar dacă le place să se bată cu ei, se bat în joacă sau ajung la bătăi adevărate?
Copilul trebui întrebat în mod expres despre griji, ruminaţii, temeri, nefericiri,
coşmaruri şi despre lucrurile care îi provoacă furia. De exemplu, ei pot fi întrebaţi:
„Multă lume tinde să se îngrijoreze din diferite motive, ce fel de lucruri te îngrijorează
pe tine? Stai vreodată treaz noaptea, îngrijorându-te pentru anumite lucruri? Ai avut
vreodată gânduri rele de care nu ai putut să scapi? Te simţi câteodată sătul de toate?
Plângi? Te simţi nefericit?”. „Sunt lucruri de care ţi-e frică în mod special: întuneric,
păianjeni, câini, monştri? Ce lucruri îţi stârnesc furia?”
Dacă la oricare dintre aceste întrebări primiţi răspunsuri pozitive, trebuie să
evaluaţi severitatea impactului asupra comportamentului: „Te simţi câteodată aşa de
nenorocit că îţi vine să fugi şi să te ascunzi? Sau vrei să fugi de acasă? Când s-a
întâmplat ultima dată? Cât de des te simţi aşa? Ce lucruri te plictisesc? Te simţi aşa
numai la şcoală, numai acasă?”
Copiii pot fi foarte sugestibili şi de multe ori dau răspunsurile pe care cred ei că
ar dori să le audă psihologul. Copiii anxioşi sau depresivi pot fi depistaţi prin starea
afectivă ce se dezvoltă atunci când vorbesc despre griji, temeri, sentimente de plictiseală.
Deşi este important să întrebaţi copilul în mod sistematic despre aceste probleme, este de
asemenea important ca cea mai mare parte a interviului să fie axată pe teme neutre sau
mai vesele.
Pe perioada evaluării psihologice propriu-zise, copilul este de obicei mai
tensionat, astfel că ticurile sau mişcările involuntare se evidenţiază mai bine; ele trebuie
notate imediat ce apar în interviu.

47
Ticurile sunt contracţii ale muşchilor sinergici, sunt rapide, repetitive, fără scop.
Pot fi oprite voluntar o perioadă de timp. Mişcările stereotipe sunt mişcări voluntare,
repetitive, deseori ritmice şi implicând mai multe arii corporale. Manierismele sunt
mişcări cu scop, stranii, stilizate. Notaţi, de asemenea, creşterea nivelului global de
activitate. Conceptul de „nelinişte motorie” descrie inabilitatea de a sta liniştit într-un
loc, în timp ce „neastâmpărul” se referă la mişcări – ale diferitelor părţi ale corpului –
desfăşurate în timp ce copilul stă pe scaun.

 Copiii sub 6 ani


Interviul copiilor sub 6 ani se realizează de preferinţă într-un loc de joacă. Se vor
alege jucării şi jocuri care: 1) să fie adaptate vârstei şi sexului copilului; 2) să permită
interacţiunea examinatorului cu copilul; 3) să încurajeze comunicarea şi jocurile
imaginative. Psihologul trebuie să fie obişnuit să folosească un număr mic de jucării, de
exemplu: animale de casă, culori, casă de păpuşi cu figurine, plastilină. Jocurile
plictisitoare – ca de exemplu şahul – nu sunt folositoare pentru examinare. Jocuri
imaginative ca jocul mâzgâliturilor (realizarea de către copil a unui desen pornind de la
alte mâzgâleli făcute de el şi apoi de către dumneavoastră), jocurile cu figurine ce
simbolizează membrii familiei pot evidenţia comportamente şi dispoziţii variate. Pe cât
posibil, copilul va fi văzut fără părinţi. Totuşi, în cazul copiilor foarte mici este bine ca la
început să vină şi mama şi apoi, după puţin timp, să plece din cameră.
Este important să permiteţi copilului să se obişnuiască cu situaţia înainte de a-l
aborda. La început, este bine să lăsaţi copilul să exploreze camera şi jucăriile în timp ce
dumneavoastră faceţi una sau două remarci prieteneşti şi răspundeţi la abordările
copilului (dar fără a face dumneavoastră nici o abordare). Viteza şi modul în care un
copil se angajează în interacţiune vor fi diferite în funcţie de fiecare copil. Se vor face
încercări pentru a implica copilul în activităţi în general plăcute pentru vârsta lui.
Întrebările vor fi adaptate capacităţii de înţelegere a copilului. Nu vă aşteptaţi să primiţi
descrieri ale sentimentelor sau răspunsuri la întrebări prea complicate sau abstracte. Însă,
cei mai mulţi copii pot descrie ce fac acasă, cu cine se joacă etc.
 Surse de informaţii
Copiii sunt aduşi de obicei datorită îngrijorării părinţilor cu privire la
comportamentul lor. Relatările persoanei care oferă informaţii suplimentare sunt mult
mai importante decât în psihodiagnoza adultului. Psihologul trebuie să ceară informaţii

48
despre comportamentul şi dispoziţia copilului acasă, la şcoală, la joacă, notându-se cele
observate în timpul evaluării.
Copilul se dezvoltă continuu. Simptomele şi comportamentele, ca şi nevoile
emoţionale se schimbă cu fiecare etapă de dezvoltare. Dezvoltarea socială şi personală
este influenţată puternic de relaţiile formate în familie şi la şcoală. Trebuie, de asemenea,
evaluate atitudinile adulţilor faţă de copil şi calitatea relaţiilor copilului cu adultul.

 Interviul cu părinţii
Realizarea anamnezei are două trepte:
1) obţinerea de informaţii despre comportamente şi evenimente;
2) depistarea sentimentelor şi/sau atitudinilor legate de aceste evenimente.
Deoarece cea mai mare parte a interviului este focalizată pe evidenţierea unor
fapte precise, este bine ca psihologul să stabilească de la începutul interviului că îl
interesează de asemenea sentimentele legate de aceste evenimente. El trebuie să aibă
grijă să permită exprimarea, în mod egal, a emoţiilor negative şi a celor pozitive. Atunci
când sentimentele persoanei care oferă informaţii suplimentare nu sunt clare, se pot pune
întrebări cum ar fi: „Genul acesta de lucruri creează o anumită tensiune în casă?” sau
„Acest lucru vă face întotdeauna să vă simţiţi tensionat?” Pentru a evalua sentimentele şi
emoţiile trebuie analizate inclusiv maniera în care persoana respectivă descrie elementele
semnificative. Diferenţe în tonul vocii (viteză, înălţime, intensitate) pot fi importante în
depistarea stărilor emoţionale. O atitudine specială se va acorda momentelor în care
părinţii îşi exprimă ostilitatea, critica, tandreţea. De asemenea, trebuie luate în
considerare mimica şi pantomimica. Este preferabil să fie văzuţi împreună mama şi tatăl
copilului. Relaţia copilului cu tatăl este la fel de importantă ca cea cu mama – deşi
importanţa este diferită pentru fiecare etapă de dezvoltare. Nu este recomandabil să
existe despre tată doar relatarea oferită de mamă. Dacă părinţi sunt divorţaţi sau separaţi
şi copilul petrece mult timp cu amândoi, este preferabil însă să fie văzuţi cei doi părinţi
separat.

49
Schema anamnezei la copii

I. ISTORIA TULBURĂRILOR
Simptomele actuale şi trecute.

II. COMPOZIŢIA FAMILIEI ŞI CONDIŢIILE DE VIAŢĂ


Structura familială pe mai multe generaţii; se indică numele, vârsta şi activităţile
tuturor membrilor familiei, ca şi date legate de căsătorii, naşteri, separări, decese,
maladii, schimbări profesionale şi de locuinţă, şi alte evenimente semnificative.
a) părinţii şi eventual bunicii (profesie şi nivel de studiu);
b) fratria şi alte persoane aflate în legătură strânsă;
c) condiţii de viaţă ale familiei.

III. EVENIMENTE MARCANTE DIN VIAŢA COPILULUI


1. Maladii şi intervenţii chirurgicale;
2. Separări de mediul familial motive, circumstanţe, durată, reacţii ale copilului,
contacte cu părinţii);
3. Evenimente marcante pentru copil şi familia sa (decese, separarea părinţilor,
divorţ etc.)

IV. SARCINA ŞI NAŞTEREA


1. Condiţii fiziologice şi patologice; starea copilului la naştere (greutate, strigăt,
debutul suptului etc.);
2. Condiţii psihologice (copil dorit sau nu, „trăirea” mamei în raport cu situaţia de
sarcină etc.)

V. DEZVOLTAREA ÎN PRIMA COPILĂRIE


1. Dezvoltarea somatică (dezvoltarea staturo-ponderală, incidenţa posibilelor maladii
la vârsta mică);
2. Dezvoltarea psihomotorie.
- vârsta mersului; eventual precizări asupra etapelor anterioare: susţinerea
capului, postura aşezată fără susţinere etc. ;
- etapele ulterioare: coordonări psihomotorii complexe etc.;

50
- regresiile: motivele de nelinişte care au fost justificate pe tot parcursul
dezvoltării psihomotorii;
3. Dezvoltarea limbajului (vârsta şi observaţii asupra dezvoltării limbajului):
- primele vocalizări (gângurit). Primele cuvinte (altele decât mama şi tata).
Primele construcţii verbale (două sau trei cuvinte folosite împreună).
Fraze complete (cu relaţii şi construcţii gramaticale).
- folosirea corectă a pronumelor (eventuale anomalii);
- limbajul curent (trebuie precizate: deformări fonetice, „limbajul de
bebeluş” etc.)
4. Dezvoltarea cognitivă

VI. EVOLUŢIA RELAŢIILOR CU ANTURAJUL ŞI SCHIMBURILE


AFECTIVE
1. Alimentaţia:
- prima alăptare: naturală sau artificială;
- apetitul, nivelul de satisfacere a bebeluşului, ritmul somn-veghe, atitudinea
mamei;
- înţărcatul: vârsta. Acceptarea alimentelor solide. Curiozitatea sau rezistenţa în
faţa alimentelor noi.
- dobândirea autonomiei alimentare: folosirea tacâmurilor. Curăţenia. Alegerea
alimentelor. Ritmul şi durata meselor. Conflictele cu mama.

2. Primul zâmbet intenţionat. Temerile în faţa unor persoane necunoscute. Toleranţa


faţă de absenţa mamei.
3. Somnul: ritualurile de adormire şi alte ritualuri legate de somn.
4. Achiziţia controlului sfincterian.
- vârsta şi stabilitatea achiziţiilor. Principii de educaţie. Docilitatea copilului.
5. Reacţii la primele interdicţii (mai ales cele care sunt legate de achiziţia autonomiei
motrice).
6. Conduite şi interese sexuale.
- curiozitatea şi întrebările legate de diferenţele dintre sexe, asupra originii
copiilor, conduitele masturbatorii şi manifestări ale sexualităţii infantile.
- conduite sexuale şi percepţia rolurilor masculine şi feminine.

51
VII. VIAŢA ŞCOLARĂ.
- grădiniţa: vârsta de intrare la grădiniţă. Primele reacţii şi adaptarea
ulterioară (relaţii cu educatoarea);
- istoricul vieţii şcolare (succesiunea claselor frecventate, schimbări de
şcoală etc.);
- rezultate şcolare;
- proiecte de viitor (şcolare, profesionale);
- atitudini cu privire la activitatea şcolară (interes, reacţii la reuşita sau
eşecul şcolar etc.);
- relaţii cu ceilalţi copii. Caracteristici ale jocului: teamă, agresivitate,
dominanţă, izolare etc.
- Alte particularităţi de „caracter”, care sunt evidente pentru părinţi, sau
primele manifestări ale adolescenţei.

VIII. LOCUL COPILULUI ÎN EXPECTANŢELE PĂRINŢILOR ŞI ÎN


DINAMICA CUPLULUI PARENTAL
Proiecţii ale copilului, înainte de naştere.
- Asemănări presupuse cu unul sau altul dintre părinţi, satisfacţia şi
decepţia în faţa sexului copilului, alegerea prenumelor etc.
- Concepţii şi atitudini educative (eventuale divergenţe între părinţi);
- Preferinţe şi manifestări de intoleranţă. Locul, rolul şi poziţia copilului în
grupul familial şi în miturile familiale.

52
2.2. Instrumente psihodiagnostice de investigaţie a cuplului şi familiei

În acest capitol vom prezenta o serie de instrumente de lucru cu valenţe


structurante care pot fi folosit în cadrul psihodiagnosticului familiei.

2.2.1. SCALA ANAMNEZEI ŞI EXAMINĂRII PSIHIATRICE APLICATĂ


COPILULUI ŞI FAMILIEI
După Graham preluată din Tratatul de Psihiatrie Oxford, 1986

1. Natura şi severitatea problemei actuale


 frecvenţa;
 situaţia în care apare;
 factorii ce o provoacă sau o ameliorează;
 factori de stres.
2. Prezenţa altor probleme şi acuze curente:
-somatice-cefalee, dureri gastrice;
-auzul, văzul;
-convulsii, leşinuri, alte tipuri de atacuri;
-probleme de alimentaţie, somn sau excreţie;
-relaţii cu părinţii şi fraţii (afecţiune, înţelegere);
-relaţii cu alţi copii, prieteni deosebiţi;
-nivelul de activitate, aria de atenţie, concentrarea;
- dispoziţia, nivelul energetic, tristeţe, suferinţă, depresie, sentimente legate de
sinucidere;
-nivelul general de anxietate, frici specifice;
-răspunsul la frustrare, crize de furie;
-comportament antisocial, agresivitate, furt, chiul;
-achiziţii educaţionale, atitudinea faţă de mersul la şcoală;
-interesul şi comportamentul sexual;
-orice alte simptome, ticuri.
3. Nivelul curent de dezvoltare
-limbaj, înţelegere, complexitatea vorbirii;
-aptittudini spaţiale;

53
-coordonare motorie, neîndemânare.
4. Structura familiei
a) Părinţii, vârsta, ocupaţia
-starea somatică şi emoţională curentă.
-istoric de tulburare somatică sau psihiatrică;
-ce se întâmplă cu bunicii.
b) Fraţii, existenţa problemelor
-condiţi acasă, condiţii pentru dormit.
5. Funcţionarea familiei
-calitatea relaţiei dintre părinţi, afecţiunea mutuală, capacitatea de a comunica şi
rezolva problemele, împărtăşirea atitudinilor faţă de problemele copilului;
-calitatea relaţiei părinte-copil, interacţiunea pozitivă, agreerea reciprocă, nivelul de
nemulţumire, ostilitate al părinţilor;
-modelul general al relaţiilor de familie, alianţă, comunicare, excludere, tendinţa de a
găsi ţapi ispăşitori, confuzii între generaţii.
6. Istoricul personal
-sarcină, complicaţii, medicaţie, febră de natură infecţioasă;
-naşterea şi starea la naştere, greutatea la naştere, nevoia de îngrijiri speciale după
naştere;
-relaţia precoce mamă-copil, depresia maternă post-partum, modurile iniţiale de
alimentaţie;
-caracteristicile temperamentale precoce: comod sau dificil, schimbător sugar sau
copil mic neastâmpărat;
-date importante (se vor obţine detalii exacte numai dacă sunt în afara normalului);
-boli şi leziuni trecute, spitalizări;
-separări care au durat o săptămână şi mai mult, tipul îngrijirii de substituţie;
-istoria şcolarizării, uşurinţa de a urma şcoala, progresul educaţional.
7. Observarea stării emoţionale şi a comportamentului copilului:
-aspect, semne de dismorfism, stare nutriţională, semne de neglijare, echimoze;
-nivelul de activitate mişcări involuntare, capacitate de concentrare;
-dispoziţie, expresie sau semne de tristeţe, suferinţă, anxietate, tensiune;
-raportul creat, capacitatea de a intra în legătură cu medicul, contactul vizual,
vorbirea spontană, inhibiţie şi dezinhibiţie;

54
-relaţia cu părinţii, afecţiunea arătată, resentimente, uşurinţa separării;
-obiceiuri şi manierisme;
-prezenţa delirului, halucinaţiilor, tulburărilor de gândire;
-nivel de conştiinţă, indicii de epilepsie minoră.
8. Observarea relaţiilor intrafamiliale
-modele de interacţiune, alianţe, ţapi ispăşitori;
-claritatea limitelor dintre generaţii;
-uşurinţa comunicării dintre membrii familiei;
-atmosfera emoţională a familiei, căldură mutuală, tensiune, critici.
1. In anamneza persoanei sau a fiecarui membru al cuplului conjugal se vor
discuta aspecte privind:
 antecedente psihiatrice;
 evenimente psihotraumatizante;
 autoadministrare excesivă de tranchilizante, sedative;
 consum de alcool, droguri, alte substanşe, alte dependenţe;
 stabilitatea emoţională;
 capacitatea de autocontrol;
 capacitate de exprimare a emoţiilor şi sentimentelor;
 rezistenţa la stres;
 experienţa personală privind separarea/pierderea; capacitatea de a depăşi eşecuri
şi neîmpliniri;
 gândirea pozitivă/ negativă;
 idealuri în viaţă; concepţie despre viaţă;
 autocaracterizare;
 caracterizarea partenerului;
 atenţie şi disponibilitate la nevoile celorlalţi;
 empatie, răbdare, compasiune.
2.- Istoria maritală şi relaţia de cuplu. Se vor analiza aspecte privind:
 relaţia de cuplu dinainte de căsătorie;
 modul de construire a rolurilor maritale;
 stabilitatea afectivă a cuplului;
 nivelul şi calitatea comunicării în cadrul cuplului;

55
 împărţirea rolurilor maritale;
 proiecte de viitor;
 domenii de tensiune/conflict;
 modalităţi de rezolvare a problemelor/conflictelor;
 modalităţi de împărtăşire a problemelor;
 aşteptări ale soţilor unul faţă de celălalt;
 mod de împărtăşire a iubirii, tandreţei;
 concordanţa părerilor şi convingerilor.
- relaţia cu propriii părinţi (relaţia cu mama; relaţia cu tatăl; propria copilărie: cum a
perceput experienţele pozitive şi negative; cum apreciază abilităţile parentale ale
propriilor părinţi/persoane de îngrijire; ce ar face în aceleaşi situaţii în calitate de părinte:
ce ar schimba în raport cu propriii copii şi cum ar face acest lucru, ce consideră că a fost
greşit în comportamentul părinţilor);
- relaţiile cu ceilalţi (relaţia cu familia extinsă; relaţia cu prietenii; relaţia cu comunitatea;
frecvenţa şi calitatea contactelor cu aceştia; eventuale conflicte; disponibilitatea familiei,
prietenilor, vecinilor ca reţea de sprijin; atitudinea acestora faţă de adopţie; relaţia cu alţi
copii: proprii, din familie, din comunitate);
- stilul de viaţă al familiei (sistemul de valori, convingeri şi norme; atitudinea faţă de
viaţă; programul zilnic, săptămânal, lunar, anual al familiei; modul de petrecere a
vacanţelor; gestionarea timpului liber; sărbătorirea evenimentelor importante; reguli în
familie, atitudinea faţă de educaţia copiilor);
- aşteptările în legătură cu naşterea sau adoptarea unui copil (cunoaşterea nevoilor
copilului adoptabil; aşteptări referitoare la copilul adoptat; temeri, anxietăţi, incertitudini;
"copilul imaginar": vârstă, sex, etnie, religie, probleme medicale şi psihologice versus
"copilul real"; modalităţi de informare a copilului despre adopţie şi despre familia sa de
origine; modelul educaţional pentru copil; proiecte de viitor).
- capacităţi parentale (reprezentarea ca familie; modul în care îşi percep rolul de părinţi;
experienţa îngrijirii copiilor sau lucrului cu copiii; capacitatea de a-şi împaăţi rolurile şi
responsabilităţile creşterii copilului; gestionarea sentimentelor şi emoţiilor în relaţie cu
copiii; gestionarea situaţiilor dificile; disponibilitatea la schimbare; capacitatea de a
întelege schimbările care se impun în stilul de viaţă al familiei odată cu divorţul;
acceptarea individualităţii copilului; înţelegerea etapelor de dezvoltare a copiilor şi a
modului în care dezvoltarea este influenţată de experienţele timpurii ale copilului;

56
protejarea copilului împotriva oricăror forme de abuz; flexibilitatea în ceea ce priveşte
aşteptările, atitudini şi comportamente conform vârstei, nevoilor şi particularităţilor
copiilor; stabilirea limitelor, regulilor de disciplină; sistemul de pedeapsă-recompensă;
înşelegerea motivelor separării copilului de unul dintre părinţi.

2.2.2. SCALA DE EVALUARE A REAJUSTĂRII SOCIALE


(Social Readjustment Rating Scale)

Evenimente de viaţă în perioada vârstei adulte


Un eveniment de viaţă este o întâmplare sau un moment din viaţa unei persoane
care o determină să îşi schimbe modelul de viaţă.
Teoria evenimentului de viaţă sugerează că toate evenimentele de viaţă, bune sau
rele, pot induce stress şi, prin urmare, impun o ajustare psihologică. Uneori,
evenimentele de viaţă serioase sunt urmate de probleme de sănătate, boli fizice sau
psihice. Este adesea foarte dificil să determinăm direcţia cauzalităţii, mai ales că există
diferenţe individuale importante în ceea ce priveşte semnificaţia acordată aceluiaşi
eveniment.
Impactul unui eveniment de viaţă asupra persoanei nu este determinat pur şi
simplu de apariţia reală a evenimentului. De fapt, factorul critic care intervine în
aprecierea nivelului de stress este modul în care persoana percepe evenimentul în cauză.
Ca urmare, pentru acelaşi eveniment o persoană poate conferi o conotaţie pozitivă, în
timp ce pentru alta conotaţia acordată este negativă.
Evenimentele de viaţă şi adaptarea la schimbare
Majoritatea adulţilor trăiesc multe evenimente stressante de-a lungul anilor,
efectele acestora asupra persoanei în cauză fiind diverse. Pe baza unui studiu realizat în
1967, Thomas H. Holmes si Richard H. Rahe au identificat 43 de evenimente de viaţă
având un potenţial de stress diferit. Fiecare dintre aceste evenimente a fost evaluat din
punctul de vedere al impactului probabil asupra persoanei şi i-a fost alocat o valoare (de
la 1 la 100). Pe această bază a fost dezvoltată o scală de autoevaluare a stressului numită
Scala de evaluare a reajustării sociale (Social Readjustment Rating Scale). Totuşi,
Holmes şi Rahe arată că orice schimbare (fie ea dezirabilă sau indezirabilă) poate fi o
sursă de stress. Pentru multe persoane poate surprinzător ca evenimente plăcute cum sunt
vacanţele sau Crăciunul sunt listate printre evenimentele majore generatoare de stress. Ca

57
urmare, printre cele 43 de evenimente de viaţă, în scală au fost incluse şi evenimente
precum reconcilierea maritală (scor 45), câştigarea unui nou membru al familiei (39),
realizări personale deosebite (28).
Scala de evaluare a reajustării sociale
Foarte multe studii realizate în ultimii ani au utilizat aceasta scală arătând că
indivizii care acumulează un scor mai înalt decât 300 de puncte (life-change units) pe
parcursul unui interval de un an prezintă un risc mai mare de îmbolnăvire, indiferent
dacă este vorba despre dezvoltarea de probleme cardiace, diabet, astm, anxietate sau
depresie.
Pentru a evalua nivelul de stress la care sunteţi supus în prezent trebuie să selectaţi şi
să încercuiţi evenimentele pe care le-aţi trăit în ultimile 12 luni; însumaţi apoi punctele
obţinute.
Holmes & Rahe consideră că:
obţinerea unui scor mai mic de 150 reprezintă un stress minor;
persoanele care obţin scoruri cuprinse între 150-199 trăiesc evenimente cu un nivel
de stress mediu;
nivelul de stress este moderat atunci când scorurile obţinute se situează între 200-
299, iar un scor peste 300 reflectă trăirea unui stress major.
Pe baza acestor scoruri, se estimează că 35% dintre persoanele care înregistrează
un scor mai mic de 150 este posibil să trăiască o experienţă de boală sau un accident în
următorii doi ani, în timp ce pentru persoanele cu un scor între 150 si 300 probabilitatea
creşte la 51%, iar cei cu un scor peste 300 au 80% şanse să se îmbolnăvească grav sau să
aibă un accident major. Trebuie să observăm că impactul diferitelor evenimente de viaţă
asupra unei persoane nu este determinat pur şi simplu de apariţia evenimentului. De fapt,
factorul critic pentru aprecierea nivelului de stress este modul în care persoana respectivă
percepe evenimentul (o persoană poate conferi unui eveniment o conotaţie pozitivă, în
timp ce pentru o alta persoană poate avea semnificaţii negative). Pe de altă parte, este
necesar să reţinem ca deşi nu putem să controlăm toate evenimentele de viaţă stressante,
putem totuşi să controlăm modul în care răspundem la acestea şi efectul pe care îl au
asupra vieţii noastre. Efectele negative ale stressului pot fi reduse prin acţiuni simple
cum sunt: odihnă suficientă, mişcare şi exerciţii fizice, alimentaţie corectă şi a ne acorda
timp pentru noi înşine.

58
Scala de evaluare a reajustării sociale
100 Decesul soţului / soţiei
73 Divorţul
65 Separarea maritală
63 Privarea de libertate în închisoare sau alte instituţii
63 Moartea unui membru apropiat al familiei
53 Boala sau afecţiuni majore ale persoanei
50 Căsătoria
47 Concedierea de la locul de muncă
45 Reconcilierea maritală
45 Pensionarea
44 Schimbarea stării de sănătate a unui membru al familiei
40 Graviditatea
40 Dificultăti de natură sexuală
39 Apariţia unui nou membru al familiei prin naşterea unui copil, adopţie sau căsătorie
39 Reajustare majoră în domeniul afacerilor
38 Schimbarea situaţiei financiare
37 Moartea unui prieten apropiat
36 Schimbarea locului de muncă
35 Schimbarea numărului de certuri cu partenerul
31 Angajarea unui nou credit
30 Închiderea unui credit sau achitarea unui împrumut
29 Schimbări la nivelul responsabilităţilor curente
29 Fiica /fiul părăseşte casa părintească
29 Probleme cu rudele prin alianţă: socrul/soacra,ginerele/nora
28 Realizări personale deosebite
26 Partenerul de viaţă începe / încetează o activitate profesionala
26 Începerea sau terminarea şcolii
25 Schimbarea condiţiilor de viaţă
24 Modificări ale obiceiurilor personale
23 Probleme cu şeful
20 Schimbarea orelor sau condiţiilor de muncă
20 Schimbarea rezidenţei

59
20 Schimbări în programul şcolar
19 Schimbări ale obiceiurilor recreaţionale
19 Schimbarea activităţilor legate de biserică
18 Schimbare în domeniul activităţilor sociale
17 Achiziţii majore (de exemplu, o maşină nouă)
16 Schimbarea programului de somn
15 Modificări ale numărului de bunuri familiale
15 Schimbarea obiceiurilor alimentare
13 Concediul / vacanţa
12 Pregătirea pentru Crăciun sau vacanţă
11 Violare minoră a legii

Interpretarea unor evenimente semnificative în


Scala de evaluare a reajustării sociale

 Căsătoria
Căsătoria este unul dintre cele mai importante evenimente ale vârstei adulte. Ca
orice tip de relaţie interumană, nici căsătoria nu este statică: ambii parteneri se schimbă
(evoluează sau se dezvoltă), transformând continuu natura relaţiei.
Pentru unele cupluri această transformare este resimţită ca un fapt negativ, pentru
altele satisfacăia maritala este menţinută sau sporită pe tot parcursul vieţii. În funcţie de
această dinamică, pot fi descrise mai multe tipuri de căsătorie (Albu, 2002):
Căsătoria tradiţională:funcţionează conform principiului că soţul este
principala forţă şi principalul factor de decizie (cel puţin în aparenţă sau în pretenţii).
Deşi soţia poate deţine autoritatea în unele domenii ale vieţii cuplului (de exemplu,
îngrijirea copiilor şi activităţi casnic - gospodăreşti), toate celelalte domenii sunt
controlate de soţ (în special, domeniul economic sau sfera relaţională a familiei).
Căsătoria de tip camaraderie: în acest tip de mariaj accentul se pune pe
egalitate şi tovărăşie. Rolurile bărbatului şi ale femeii nu sunt strict diferenţiate, fiecare
partener putând lua decizii şi putând să îşi asume responsabilitatea în orice domeniu al
vieţii de familie.
Căsătoria de tip colegial: aici accentul se pune pe egalitate şi tovărăşie.
Rolurile bărbatului şi ale femeii nu sunt strict diferenţiate, fiecare partener putând lua

60
decizii şi putând să îşi asume responsabilitatea în orice domeniu al vieţii de familie.
Desigur, multe căsătorii nu corespund cu exactitate acestor categorii iar numeroase
trăsături se suprapun.

 Intrarea în rolul de părinte


Apariţia copiilor în viaţa oricărui cuplu reprezintă unul dintre evenimentele de
viaţă care, conform scalei prezentate mai sus, are ca efect trăirea unui nivel puternic de
stres la nivelul individului. Această situaţie nu este deloc surprinzător având în vedere că
a deveni părinte implică numeroase schimbări în ceea ce priveşte stilul de viaţă, o
reducere majoră a timpului liber şi, mai ales, o creştere considerabilă a responsabilităţii.
Nu este lipsit de importanţă faptul că acum se produce o importantă schimbare de
rol: părinţii se autodefinesc şi sunt definiţi de ceilaţti ca ocupând rolurile de mamă i tată.
Părinţii care au copii mici au mai puţin timp pentru celălalt (Bee, 1994): ei discută între
ei cu aproape 50% mai puţin decât cuplurile care nu au copii, iar majoritatea discuţiile
sunt concentrate în jurul problemelor copilului. Ei au mai puţin timp pentru a se implica
împreună în activităţi de rutină, mai puţin timp şi disponibilitate pentru intimitate şi sex.
Pe de altă parte, se constată şi un aşa-numit sindrom al„cuibului gol”, în care
satisfacţia maritală creşte după ce şi ultimul copil a părăsit casa părintească (Eysenck,
1990). Factorii enumeraţi aici ne ajută să explicăm rezultatele unor studii realizate în
societatea vest-europeană care arată faptul că apariţia primului copil are ca efect o
scădere dramatică a satisfacţiei maritale (e.g. Reibstein & Richards, 1992). Acest efect
advers poate fi constatat indiferent de apartenenţa religioasă, rasă sau nivel educaţional.
Totuşi, el este resimşit mai puternic de către femei decât de bărbaţi; de multe ori mama
speră că tatăl se va implica mai mult în îngrijirea copilului, ceea ce de obicei se
dovedeşte o speranţă falsă (Ruble et al., 1988). Măsura în care părinţii pot se adaptează
cu mai mult sau succes la apariţia unui copil depinde de o multitudine de factori:
Apartenenţa sociala a părinţilor. Studiile realizate în ultimii ani pun în evidenţă
faptul că persoanele care fac parte din working-class prezintă un nivel mai scăzut de
insatisfacţie relativ la situaţia parentală decât persoanele din clasa de mijloc (Russell,
1974). O posibilă explicaţie constă în faptul că a deveni părinte are probabil mult mai
multe efecte dizruptive asupra carierei femeilor din această clasă. În plus, gradul de
satisfacţie pe care femeia îl resimte în îndeplinirea rolului său de mamă are un mare
impact asupra reacţiilor ei faţă de copii.

61
Un studiu realizat în SUA (Erikson, 2004) arată faptul că este mult mai
probabil ca proprii copii să fie respinşi de mamă atunci când aceasta nu este satisfăcută
de rolul său. În consecinţă, creşte probabilitatea ca aceştia să dezvolte un comportament
dificil de controlat.
Vârsta şi situaţia financiară a părinţilor este importantă pentru determinarea
modului în care aceştia se adaptează la situaţia de a avea un copil. Cuplurile tinere cu o
situaţie financiară bună tind să fie mai fericite decât cuplurile mai în vârstă şi cu o
situaţie financiară precară (Bee & Mitchell, 1984).
Calitatea relaţiei existente între părinţi înainte de naşterea copilului este un
aspect foarte important. Acele cupluri care au o relaţie psihologică strânsă se adaptează
mai bine la apariţia copilului. De exemplu, cuplurile caracterizate de interacţiuni pozitive
în timpul lunilor de sarcină şi care dovedesc respect unul faţă de celălalt atunci când apar
conflicte, fac faţă cu mai mult succes rolului de părinte (Heinicke & Guthrie, 1992).
În cuplurile în care există încredere unul în celalalt, tatăl are o atitudine mult mai
pozitivă faţă de rolul său iar mama se comportă cu mai multă căldură faţă de copil (Cox
et al., 1989). Sarcina majora a părinţilor constă în socializarea copiilor şi, la rândul lor,
păriţtii sunt socializţti de copii. Mai ales în cuplurile care şi-au dorit mult un copil,
apariţia copilului consolidează relaţia maritală. Mulţi cercetători consideră că, pentru
ambii părinţi, experienţa parentală le permite acestora să retrăiască (şi, eventual, să
rezolve) crizele de dezvoltare anterioare prin care au trecut.
Există mai multe motive pentru care adulţii doresc să aibă copii (Turner &
Helms, 1983):
În primul rând, copii oferă un sentiment al împlinirii.
În al doilea rând, copii dau părinţilor ocazia să ofere şi să primească dragoste.
În al treilea rând, a avea copii reprezintă o expectaţie culturală în multe societăţi,
fiind valorizată ca atare.
În al patrulea rând, copiii conferă părinţilor lor un sentiment al valorii şi importanţei
personale.
Totodată, prin apariţia şi creşterea copilului părinţii experimentează o nouă
capacitate socială: posibilitatea şi obligaşia de a-si exercita autoritatea. Modul în care
acesta este încorporată în viaţa de familie are implicaţii importante atât asupra dezvoltării
copilului, cât şi asupra relaţiei părinţi-copii.

62
 Divorţul

Divorţul a devenit un eveniment foarte obişnuit în societatea modernă. În anul


2000, în România se estima că 19,1 % dintre căsătorii se termina cu un divorţ, 40% în
Marea Britanie, iar cifrele sunt semnificativ mai mari în Statele Unite. Rata divorţului
este înaltă mai ales în timpul primilor cinci ani dupa căsătorie, alte perioade “critice”
fiind la 15, respectiv 25 de ani după căsătorie (Gross, 1996, cf. Erikson, 2004).

a. Efectele negative ale divorţului


Aşa cum se observă din scala prezentată mai sus, divorţul este apreciat ca al
doilea eveniment susceptibil să conducă la trăirea unui nivel de stress extrem de puternic
(Homes & Rahe, 1967). Date de observaţie arată faptul că persoanele divorţate au mai
multe probleme de sănătate fizică şi mentală decât persoanele căsătorite (apud Erikson,
2004).
Mai mult decât atât, există statistici care indică faptul că starea generală de
sănătate a persoanelor divorţate este chiar mai precară decât a persoanelor văduve sau a
celor care nu au fost niciodată căsătorite.
Unul dintre primele studii realizate pe populaţia americană (Bradburn, 1969) şi-a
propus să verifice în ce masură există corelaţii pozitive între nivelul sentimentului de
fericire şi statusul marital. Rezultatele obţinute au indicat faptul că 35% dintre bărbaţii
căsătoriţi şi 38% dintre femeile căsătorite au apreciat că sunt “foarte fericiţi”, un scor
mult mai înalt decât cifrele obţinute pentru persoane care nu au fost niciodată căsătorite
(18% pentru bărbaţi şi pentru femei).
În schimb, un procent semnificat mai mare de persoane niciodată căsătorite
afirmă că sunt „foarte fericite” spre deosebire de persoanele separate, divorţate sau
văduve. La celălalt capăt al scalei, mai puţin de 10% dintre persoanele căsătorite afirmau
faptul că „nu sunt prea fericţi”, comparativ cu peste 30% dintre persoanele divorţate şi
40% dintre persoanele despărţite. Aceste rezultate se pot datora fie faptului că divorţul
produce sentimente negative şi de nefericire dar, pe de altă parte, este de asemenea
posibil ca persoanele cu tendinţe depresive să prefere să aleagă divorţul.
Efectele negative al divorţului depind de o varietate de factori:
 Buunk (1996, p.371, cf. Erikson, 2004) arată că persoanele care au avut o relaţie
mai puţin profundă cu fostul lor partener, care iau iniţiativa de a se despărţi sau

63
de a divorţa, care sunt bine integrate în reţele sociale şi care au în prezent o relaţie
intimă satisfăcătoare, sunt relativ mai puţin afectate. În plus, anumite
caracteristici de personalitate cum sunt un nivel mai înalt al stimei de sine,
independenţa, toleranţa la schimbare şi a căror atitudine care favorizează
egalitatea rolurilor de sex, pot să facă faţă mai bine situaţiei de a fi divorţat.
 Impactul pe care divorţul îl are asupra celor doi parteneri diferă în cazul
bărbaţilor şi al femeilor. În multe cazuri, femeile sunt cele care suferă mai mult.
Unul dintre motive se referă la faptul că, de obicei, femeile pierd mai mult din
punct de vedere financiar şi, în plus, trebuie să accepte să facă faţă unor
responsabilităţi parentale mult mai mari (Rutter & Rutter, 1992).
 Pe de altă parte, procedurile de divorţ sunt mai rar iniţiate de bărbaţii care, de
obicei, au reţele de suport social mult mai slabe decât ale femeilor (Gross, 1996).
b. Etapele divorţului
Pe parcursul separării şi al divorţului, persoanele care divorţează trec prin mai multe
stadii. De exemplu, Bohannon (1970) descrie astfel stadiile prin care trece de obicei un
cuplu care divorţează :
Divorţul emoţional: relaţia maritală se dezintegrează din punct de vedere emoţional, ca
urmare a conflictelor şi comportamentelor negative, incriminarea, lipsa afecţiunii şi a
susţinerii.
Divorţul legal: căsătoria se desface din punct de vedere oficial şi legal.
Divorţul economic: partajarea bunurilor cuplului divorţat.
Divorţul co-parental: are loc luarea unor decizii cu privire la aspecte legate de
custodia copiilor şi reglementarea drepturilor parentale.
Divorţul comunitar: au loc modificări necesare la nivelul relaţiilor cu familia şi
prietenii.
Divorţul fizic: cele doua persoane divorţate se adaptează separat la noua situaţie
socială.
Ca şi în cazul altor teorii stadiale, se pune întrebarea dacă toate cuplurile care
divorţează trec prin aceste stadii în ordinea precizată mai sus.
Efectele divorţului depind într-o foarte mare masură de tipul de personalitate al
persoanelor implicate, de natura relaţiilor anterioare dintre ele, de existenţa unei alte
relaţii intime şi a unei reţele sociale puternice. În multe cazuri, aşa cum am văzut mai
sus, datele de observaţie arată că persoanele divorţate sunt mai puţin fericite şi mai

64
stresante decât persoanele care nu au trecut prin această experienţă. Explicaţiile pentru
această stare de fapt sunt multiple: ea poate fi o consecinţă a faptului că divorţul
reprezintă un factor de stres, dar şi a faptului că persoanele care trăiesc diferite tipuri de
experienţe stresante sunt cele mai predispuse să aleagă divorţul.

 Pierderea partenerului de viaţă

Aşa cum se observă din scala de evaluare a impactului celor 43 de evenimente de


viaţă amintite mai sus (Holmes & Rahe, 1967), decesul partenerului de viaţă este
considerat evenimentul cu cel mai puternic impact negativ asupra individului. Există mai
multe aspecte care explică de ce pentru majoritatea persoanelor căsătorite, dispariţia
soţului sau soţiei înseamnă o traumă emoţională considerabilă.
În primul rând, decesul partenerului de viaţă înseamnă, de fapt, pierderea relaţiei
centrale din viaţa unei persoane. În plus, acest eveniment antrenează schimbări majore
în modul în care este organizată viaţa partenerului supravieţuitor. Nu în ultimul rând,
văduvia are un impact major asupra identităţii sociale a persoanei în cauză, care trebuie
să renunţe la rolul de partener într-o relaţie maritală şi trebuie acum să adopte rolul de
văduv sau văduvă.
Aceste schimbări pun probleme particulare mai ales în acele societăţi în care viaţa
socială gravitează mai ales în jurul cuplurilor căsătorite. Stroebe et al. (1993) arată că
pierderea soţului sau soţiei poate să afecteze funcţionarea socială a soţului supravieţuitor
în mai multe moduri:
Pierderea suportului social ţi emoţional: care reprezintă de fapt principala pierdere.
Pierderea principalului mijloc de validare socială a judecăţilor personale, partenerul de
viaţă fiind cel care oferă suportul necesar şi încrederea individului în corectitudinea
propriilor puncte de vedere.
Pierderea suportului material, dar si a suportului în realizarea diferitelor sarcini: în
majoritatea căsniciilor, există o anumită diferenţiere a rolurilor, în care soţul şi soţia au
responsabilitatea diferitelor sarcini şi activităţi; dispariţia unuia dintre soţi înseamnă că
soţul supravieţuitor trebuie să preia sarcinile care anterior erau realizate de acesta.
Pierderea protecţiei sociale: partenerul nu mai îşi poate apăra soţul sau soţia de
agresivitatea sau tratamentul nedrept al altor persoane.

65
a. Etapele perioadei de doliu
Diferiţi autori au încercat să descrie stările emoţionale prin care trece persoana
care îşi pierde partenerul de viaţă. Ramsay & de Groot (1977) arată că în cele mai multe
cazuri pot fi descrise reacţii specifice la această pierdere majoră, însă ordinea apariţiei lor
nu este predictibilă:
starea de şoc sau amorţeală;
dezorganizare sau o inabilitate de a-şi planifica viaţa raţional;
negarea (de exemplu, aşteptarea soţului dispărut să se întoarcă acasă);
depresia;
vina de a-şi fi neglijat partenerul dispărut sau de a nu îl fi tratat bine;
anxietate şi teama de viitor;
agresivitatea (de exemplu, faţă de medici sau chiar membrii familiei);
acceptarea situaţiei de fapt;
reintegrarea sau reorganizarea vieţii persoanei văduve.
Chiar dacă se afirmă adesea faptul că ultimul stadiu al doliului implică
recuperarea şi revenirea după experienţa pierderii partenerului, recuperarea este extrem
de dificilă sau nu este întotdeauna posibilă. Mai ales atunci când a existat un ataşament
foarte puternic între soţi, implicarea emoţională poate să continue pe parcursul întregii
vieţi.

b. Date de observaţie şi rezultate ale cercetărilor de teren


Majoritatea celor care trec prin experienţa pierderii partenerului de viaţă, trăiesc o
serie de reacţii de durere şi tristeţe care durează chiar şi mulţi ani după acest eveniment.
Totuşi, pierderea este suportată mai uşor atunci când persoana care a murit a fost bolnavă
un timp îndelungat sau dacă este vorba despre o persoană mai în vârstă; de multe ori, în
cazul unei persoane tinere, pierderea este cu totul neaşteptată, provocând reacţii
suplimentare (Stroebe & Stroebe, 1987).
Numeroase date statistice arată că persoanele care trăiesc experienţa pierderii
partenerului de viaţă prezintă un risc crescut de a suferi la rândul lor de ciroză, accidente
coronariene, atacuri cerebrale etc. Riscul morţii premature a soţului supravieţuitor este
mai mare în cazul în care acesta este mai puţin integrat social iar soţul sau soţia disparută
era persoana în care avea cea mai mare încredere. De obicei, în acest caz, este vorba

66
despre persoane care au o reţea socială de dimensiuni mici şi, în general, sunt mai puţin
implicaţi în activităţi sociale.

c. Diferenţe între bărbaţi şi femei


Se afirmă adesea că pentru majoritatea bărbaţilor, pierderea partenerei de viaţă
este o experienţă mult mai greu de suportat decât pentru o femeie. Unul dintre motive se
referă la faptul că pentru mulţi bărbaţi soţia reprezintă de fapt unicul prieten apropiat, în
timp ce femeile au de obicei un cerc mult mai larg de prieteni. Un alt motiv se referă la
faptul că mulţi bărbaţi nu au deprinderile necesare (gătit, întreţinerea locuinţei) pentru a
se îngriji în mod corespunzător. De obicei, bărbaţii rămân văduvi la o vârstă mai înaintă
decât femeile şi este mai greu pentru ei să facă faţă situaţiei. Ca urmare, este de aşteptat
să sufere de diferite probleme de sănătate şi să crească riscul de deces. (apud Erikson,
2004).
Pentru o femeie, efectul pierderii partenerului depinde în mare măsură de natura
relaţiei pe care a avut-o cu soţul său. Mai ales femeile care s-au definit pe ele însele în
funcţie de soţul lor trăiesc sentimentul de pierdere a identităţii şi, în general, le este foarte
greu să se adapteze noii situaţii. De asemenea, se observă faptul că femeile care au relaţii
strânse cu alte persoane (în special cu proprii copii) reuşesc să se ajusteze mai bine
situaţiei (Field & Minkler, 1988).
O altă diferenţă între sexe se referă la faptul că este mai puţin probabil ca femeile
să se recăsătorească. Pe de altă parte, pentru bărbaţi o nouă căsătorie este o opţiune
favorizată având în vedere că pentru ei este mai dificil să realizeze apropierea
psihologică cu persoane din afara căminului. În societatea modernă, se pare că o parte
dintre aceste diferenţieri între sexe se estompează treptat ca urmare a re-evaluării
societale a rolurilor de gen.

 Şomajul
Nu este deloc surprinzător faptul că efectele psihologice ale şomajului tind să fie
extrem de negative. Comparativ, spre deosebire de persoanele care au un loc de muncă
stabil, şomerii resimt un nivel mai mult mai înalt de stress negativ (cu scoruri de aproape
şase ori mai înalte), cu sentimente de anxietate, depresie, inutilitate, lipsă de speranţă,
deznadejde etc.

67
În mod obişnuit, şomajul are ca rezultat o cădere rapidă a stării de bine
psihologică care se deteriorează apoi treptat; ulterior, la aproximativ şase luni de la
pierderea locului de muncă, acesta se stabilizează şi apare o zonă de platou, de stare
psihologică proastă (Warr, 1987, cf. Erikson, 2004). De asemenea, şomajul are efecte
negative şi pe plan fizic. Moser et al. (1984) a realizat un studiu longitudinal (pe un
interval de 10 ani), urmărind un lot de bărbaţi a căror vârste erau cuprinse între 15 şi 54
ani la începutul perioadei.
S-a observat că persoanele care erau şomere la începutul studiului au prezentat o
tendinţă mult mai puternică de a deceda în cursul studiului ca urmare a unor acte
suicidare sau cancer pulmonar. Aşa cum arată Warr (1987) creşterea riscului de cancer
pulmonar poate să crească datorită faptului că şomerii tind să fumeze semnificativ mai
mult decât persoanele care au un loc de muncă. În ciuda faptului că şomajul are în
general efecte negative, intensitatea acestora depinde de circumstanţele specifice în care
se găseste persoana şomeră. Astfel, efectele şomajului sunt puternice în special în cazul
persoanelor sărace, de vârstă mijlocie care, de obicei, trebuie să întreţină o familie
numeroasă şi are şanse mici de a-şi găsi un nou loc de muncă. În contrast, şomajul poate
avea un impact mai puţin important pentru cineva care are o situaţie economică bună şi
care ar fi urmat să se pensioneze în scurt timp. De fapt, Warr (1987) arată că la
aproximativ 10% dintre şomerii care au lucrat în condiţii foarte grele de muncă
(ex.mineri, sudori) se constată de fapt o ameliorare a stării de sănătate după pierderea
locului de muncă. Explicaţia constă în faptul că mediul în care lucrau producea efecte
negative asupra sănătăţii fizice; în plus, la unele persoane se constată chiar o ameliorare a
sănătăţii psihice. De obicei, şomajului are multiple efecte negative asupra sănătăţii
fizice şi psihice. Warr (1987) identifică un număr de nouă factori de mediu care
afectează starea de bine psihologică şi fizică şi care sunt afectaţi negativ de şomaj:
Resursele financiare: persoanele şomere au de obicei mai puţini bani la dispoziţie.
Ocazii pentru control: persoanele şomere au ocazii mai puţine pentru a se comporta
aşa cum doresc sau aleg ei înşişi.
Ocazii pentru utilizarea propriilor cunoştinţe: acestea descresc în general ca rezultat
al şomajului.
Obiective şi sarcini solicitate: şomajul reduce cerinţele şi solicitările la care trebuie
să răspundă persoana şi poate face comportamentul său mai puţin clar direcţionat şi
orientat spre scop.

68
Varietatea: viaţa de fiecare zi a persoanelor care traversează o perioadă de şomaj
este de obicei mai ternă, cu o varietate mai scăzută decât a persoanelor încadrate în
muncă.
Securitate fizică: în multe cazuri, şomajul aduce griji suplimentare privind
posibilitatea de a-şi pierde locuinţa sau de a putea plăti facturile pentru combustibil şi
electricitate.
Oportunităţi pentru relaţii şi comunicare interpersonală: persoanele şomere au de
obicei contacte sociale cu mai puţine persoane decât persoanele angajate în muncă.
Imaginea clară asupra contextului de viaţă: persoanele şomere au o imagine destul
de neclară nu doar despre viitor, cât şi despre prezent („rostul în viaţă”) decât persoanele
încadrate în muncă.
Poziţie socială valorizată: persoanele şomere pierd rolul aprobat social pe care îl
îndeplineau atunci când ocupau un loc de muncă, una dintre urmările importante fiind
reducerea stimei de sine.
Unul dintre rezultatele principalele ale studiilor lui War se referă la faptul că
acele persoane care reuşesc să îşi construiască un stil de viaţă care implică varietate,
posibilitatea de control asupra diferitelor situaţii, de utilizare a cunoştinţelor şi a
deprinderilor pe care persoana le posedă, care au obiective clare şi solicitare de a se
angaja în diferite tipuri de sarcini, ocazii pentru contact social şi o poziţie socială
valorizată reuşesc să facă faţă mai uşor experienţei şomajului. Concluzii similare au
oferit multe alte studii: şomerii care reuşesc să îşi găsească şi să îndeplinească roluri
satisfacătoare în comunitatea din care fac parte, în organizaţii religioase sau politice etc.
au o stare psihologică mai bună şi şanse mai mari de a face faţă în mod pozitiv acestei
situaţii de viaţă.

69
2.2.3. Chestionarul de interapreciere a nevoilor şi atitudinilor sexual-afective
(adaptare de I. Mitrofan, 1984, după Inventar de atitudini faţă de sexualitate
Eysenck)

Vârstă… Sex…
Durata căsătoriei…
Acest chestionar este anonim pentru a încuraja răspunsurile sincere. Citiţi fiecare
întrebare cu atenţie, apoi încercuiţi răspunsul “da” sau “nu” (pe foaia de răspuns), în
conformitate cu ceea ce vi se potriveşte dv. şi partenerului dv. Dacă nu vă puteţi decide,
încercuiţi răspunsul “?”. Nu există răspunsuri greşite sau corecte. Nu vă gândiţi prea mult
la fiecare întrebare; încercaţi să daţi un răspuns imediat, care să reprezinte sentimentele şi
părerile dv. asupra fiecărei chestiuni.
1. Consider că sexul opus te respectă mai mult dacă nu eşti prea familiar cu el.
Partenerul meu consideră că sexul opus te respectă mai mult dacă nu eşti prea
familiar cu el.
2. Trebuie să am condiţii perfecte pentru a mă excita sexual.
Partenerul meu trebuie să aibă condiţii perfecte pentru a se excita sexual.
3. Sunt satisfăcut de viaţa mea sexual- afectivă.
Partenerul meu este satisfăcut de viaţa sa sexual- afectivă.
4. Sunt mai degrabă neatrăgător pentru sexul opus.
Partenerul meu se consideră mai degrabă neatrăgător pentru sexul opus.
5. Mă deranjează să văd oamenii îmbăţişându-se şi sărutându-se în public.
Partenerul meu este deranjat să vadă oameni îmbrăţişându-se şi sărutându-se în
public.
6. Emoţiile sexuale îmi sunt uneori neplăcute.
Partenerului meu îi sunt uneori neplăcute emoţiile sexuale.
7. Ceva lipseşte în viaţa mea sexuală.
Partenerului meu îi lipseşte ceva în viaţa sa sexuală.
8. Am fost deziluzionat în dragoste.
Partenerul meu a fost deziluzionat în dragoste.
9. M-am simţit (mă simt) vinovat de unele experienţe sexuale.

70
Partenerul meu s-a simţit (se simte) vinovat de unele experienţe sexuale.
10. Am emoţii sexuale puternice, dar când am ocazia nu par să pot să mă exprim pe
mine însumi.
Partenerul meu pare să aibă emoii puternice sexuale, dar când are ocazia nu poate
să se exprime pe sine însuşi.
11. Influenţa părinţilor m-a inhibit sexual.
Partenerul meu a fost inhibit sexual de influenţa părinţilor.
12. Copiii ar trebui să fie învăţaţi despre sexualitate.
Partenerul meu consideră că ar trebui să fie învăţaţi copiii despre sexualitate.
13. E mai bine să nu ai relaţii sexuale înainte de a te căsători.
Partenerul meu consideră că e mai bine să nu ai relaţii sexuale înainte de a te
căsători.
14. Câteodată emoţiile sexuale mă domină.
Partenerul meu este dominat câteodată de emoţiile sexuale.
15. Când devin excitat sexual nu pot să mă gândesc la altceva decât la satisfacţie.
Partenerul meu când devine excitat sexual nu poate să se gândească la altceva
decât la satisfacţie.
16. Nu-mi place să fiu sărutat prea des.
Partenerului meu nu-i place să fie sărutat prea des.
17. N-am învăţat chestiuni de viaţă decât foarte târziu.
Partenerul meu n-a învăţat chestiuni de viaţă decât foarte târziu.
18. Îmi place “jocul erotic”şi în afara actului sexual.
Partenerului meu îi place “jocul erotic” şi în afara actului sexual.
19. Câteodată devin nervos, speriat, când mă gândesc la sexualitate.
Partenerul meu devine nervos, speriat, când se gândeşte la sexualitate.
20. Mă simt prost să vorbesc despre sexualitate.
Partenerul meu se simte prost să vorbească despre sexualitate.
21. Tinerii ar trebui să înveţe despre sexualitate prin propria lor experienţă.
Partenerul meu consideră că tinerii ar trebui să înveţe despre sexualitate prin
propria lor experienţă.
22. Cred că uneori femeia ar trebui să aibă iniţiativa sexuală.
Partenerul meu este de parere că uneori femeia ar trebui să aibă iniţiativa sexuală.
23. Glumele sexuale mă dezgustă.

71
Partenerul meu este dezgustat de glumele sexuale.
24. O persoană ar trebui să înveţe despre dragoste şi sexualitate treptat,experimentând-o.
Partenerul meu este de aceeaşi părere în această privinţă.
25. Consider că barbaţilor li se îngaduie mai multă libertate în sexualitate decât
femeilor şi aceasta este un lucru normal.
Partenerul meu este de aceeaşi părere în această privinţă.
26. Femeilor ar trebui să li se îngăduie aceeaşi libertate a experienţelor sexuale ca şi
bărbaţilor.
Partenerul meu este de aceeaşi părere în această privinţă.
27. Dragostea îmi oferă cea mai mare satisfacţie în căsnicie.
Partenerul meu consideră că dragostea îi oferă cea mai mare satisfacţie în căsnicie.
28. Fidelitatea sexuală faţă de partener toată viaţa e la fel de proastă ca celibatul.
Partenerul meu este de aceeaşi părere în această privinţă.
29. În actul sexual sunt mai curând reticent şi pudic (prefer lumina stinsă, pătura de
protecţie, păstrarea parţială a îmbrăcămintei.)
Partenerul meu este mai curând reticent şi pudic în timpul actului sexual (preferă
lumina stinsă, pătura de protecţie sau păstrarea parţiala a îmbrăcămintei.)
30. Consider că partenerul meu sexual îmi satisface complet nevoile fizice şi psihice.
Cred că partenerul meu consideră că îi satisfac complet nevoile fizice şi psihice.
31. Îmi place o parte cât de lungă de joc erotic (preludiu) înaintea actului sexual.
Partenerul meu preferă o parte cât de lungă de joc erotic (preludiu) înaintea actului
sexual.
32. Îmi vine uşor să-i spun partenerului meu sexual ce îmi place şi ce nu-mi place la
el (ea) când facem dragoste.
Partenerului meu sexual îi vine uşor să-mi spună ce-i place şi ce nu-i place la
mine când facem dragoste.
33. Aş vrea ca partenerul meu sexual să fie mai “expert” şi mai “experimentat”.
Partenerul meu ar dori ca eu să fiu mai “expert” şi mai “experimentat”.
33. Pentru mine caracteristicile psihologice ale partenerului sexual sunt mai
importante decât cele fizice.
Pentru partenerul meu caracteristicile mele psihologice sunt mai importante decât
cele fizice.
35. Mă simt mai puţin competent sexual decât prietenii mei.

72
Partenerul meu se simte mai puţin competent sexual decât prietenii lui (ei).
36. De obicei, mă simt agresiv cu partenerul meu.
Partenerul meu este, de obicei, agresiv cu mine.
37. Potrivirea sexuală fizică este cea mai importantă parte a căsătoriei.
Partenerul meu este de aceeaşi părere în această privinţă.
38. Atracţia fizică e foarte importantă pentru mine.
Atracţia fizică e foarte importantă pentru partenerul meu.
39. Într-o uniune sexuală tandreţea e calitatea cea mai importantă.
Partenerul meu este de aceeaşi părere în această privinţă.
40. Prefer ca partenerul meu să hotarască regulile jocului erotico-sexual.
Partenerul meu preferă ca eu să hotărăsc regulile jocului erotico-sexual.
41. Nevoia controlării naşterilor mă deranjează când fac dragoste, pentru că face ca
totul să fie planificat şi cu “sânge rece”.
Partenerul meu este de aceeaşi părere în această privinţă.
42. Nu pot să discut chestiuni sexuale cu soţul (soţia).
Soţul (soţia) nu poate să discute chestinui sexuale cu mine.
43. Nu m-ar tulbura prea mult dacă partenerul meu ar avea relaţii sexuale cu altcineva,
atâta timp cât s-ar întoarce la mine.
Partenerul meu nu s-ar tulbura prea mult dacă aş avea relaţii sexuale cu altcineva,
atâta timp cât m-aş întoarce la el (ea).
44. De obicei, am relaţii sexuale:
a) de mai multe ori pe zi;
b) în fiecare zi;
c) de 3-5 ori săptămânal;
d) de 2 ori săptămânal;
e) o data sîptămânal;
f) o data pe luna;
g) niciodată.
45. Ideal, aş prefera să am relaţii sexuale:
a, b, c, d, e, f, g.
Partenerul meu ar prefera să aibă relaţii sexuale:
a, b, c, d, e, f, g.
46. (B)Am suferit de impotenţă:

73
a) niciodată;
b) o dată sau de doua ori;
c) de multe ori;
d) deseori;
e) întotdeauna.
(F)Partenera mea a suferit de frigiditate:
a) niciodată;
b) o dată sau de doua ori;
c) de multe ori;
d) deseori;
e) întotdeauna.
47. (F)Am suferit de frigiditate:
a, b, c, d, f, g.
Partenerul meu a suferit de impotenţă:
a, b, c, d, f, g.
48. (B)Am suferit de “ejaculare precoce”:
a) foarte des;
b) des;
c) mediu;
d) rar;
e) niciodată.
Partenera mea ajunge la orgasm în timpul actului sexual:
a) foarte des;
b) des;
c) mediu;
d) rar;
e) niciodată.
49. a) Apreciaţi tăria obişnuiţa a dorinţei sexuale a partenerului dv. de la 10 (foarte
puternică) la 1 (foarte slabă, inexistentă).
…………………………………………….
b) Apreciati taria obisnuita a dorintei dv. sexuale de la 10 (absolute coplesitoare)
la 1 (foarte slaba, aproape inexistenta).
…………………………………………….

74
50. Apreciaţi tăria influenţelor care vă inhibă sexual (moral-estetice, educaţionale
etc.) de la 10 (teribil de puternice) la 1 (foarte slabe şi aproape inexistente).
…………………………………………….
Apreciaţi acelaşi aspect şi pentru partenerul dv.
51. Consideraţi utilă şi necesară cunoaşterea obiectivă a problemelor dv. sexuale în
scopul îmbunătăţirii vieţii dv. conjugale prin “sfat familial”?
Ce părere credeţi că are partenerul dv. în această privinţă?

NIVELURI DE INTERPRETARE

I.Atitudini, concepţii, autoperceptii, reacţii affective – 20 de itemi.


Răspuns cu semnificaţie negativă:
răspunsul “da” la itemii: 1,4,5,8,11,13,16,17,21,23,25,44(f-g);
răspunsul “nu” la itemii: 12,22,24,26,28,37,39,51;
Răspuns cu semnificaţie negativă (punctaj la control):
răspunsul ”da” la itemii: 12,22,24,26,28,37,39,45(a-b,c-d),51;

COTARE
0-5 puncte – deficienţe nesemnificative (în corelaţie şi cu conţinutul itemilor);
6-10 puncte – deficienţe moderate;
11-15 puncte – deficienţe semnificative;
16-20 puncte – deficienţe grave în plan atitudinal şi perceptual (auto şi
heteroorientate) – concepţii rigide în extremis.
II.Nevoi si comportamente afectiv-sexuale – 31 itemi.
Răspuns cu semnificaţie negativă:
răspunsul “da” la itemii: 2,6,7,9,10,14,15,19,20,29,33,35,36,40(B),42,43,44(f,g),
46(c,d,e),47(c,d,f),49(FM puncte 10-8 sau 3-1),48(c,d,e), 50(puncte 10-7);
răspunsul “nu” la itemii: 3,18,27,30,31,32,34,38,40(F),41;

COTARE
0-10 puncte – deficienţe uşoare;
11-20 puncte – deficienţe moderate;
21-31 puncte – deficienţe importante (grave, accentuate).

75
III.Interapreciere: 51 itemi x 2 = 102 evaluări.
- coincidenţele de raspuns – 1 punct,
- coincidenţele parţiale – 1 punct,
- necoincidenţe – 1 punct.
Se calculează procentual în raport cu 51 itemi:
- suma coincidenţelor;
- suma coincidenţelor parţiale;
- suma necoincidenţelor.

INTERPRETARE

- coincidenţe (75%-100%) – intercunoaştere bună şi f. bună;


(în corelaţie cu natura şi semnificaţia evaluărilor);
- coincidenţe parţiale (75%-100%) – intercunoaştere cu fenomene de
distorsiune;
- necoincidenţe (75%-100%) – deficite grave de intercunoaştere.
N.B. Analiza comparativă a procentelor relevă ponderea gradelor de intercunoaştere şi,
implicit, de disfuncţionalitate afectiv-sexuale în cuplu.
Exemplu: 27% coincidenţe = 42% coincidenţe parţiale
31% necoincidenţe = 73%.
Interpretare: intercunoaştere cu distorsiuni şi deficite (predomină per global –
73%).

b. Un model explicativ factorial al funcţionaliăţtii maritale

Pe baza rezultatelor cercetărilor noastre privind dinamica interacţională în cuplul


marital, am elaborate un model psihosocial explicativ şi metodologic, (I. Mitrofan,
1989), pe care îl consideram un răspuns posibil în înţelegerea, şi evaluarea şi asistarea
specializată a fenomenelor de dezorganizare familială. Ceea ce este definitoriu pentru
acest model de abordare psihosocială este sensul specific singular, comparative cu al
altor modele, de recreere şi dezvoltare a doăa personaliăţi de sex opus, una cu, pentru şi

76
prin intermediul celeilalte, de pe poziţii simetrice , implicate într-o relaţie mutuală,
completă şi profundă, biopsihosocială. În cadtrul acestui process funcţional, evoluţia
negativă, dizarmonică a interacţiunilor mutuale, instituie un process de degradare
progresivă a structurii şi funcţiilor familiale, ale cărui mecanisme sunt de esenţa
psihosocială. În interiorul procesului disfuncţional factorii: individuali, interpersonali, de
grup şi conjuncturali (incidentali), realizează o dinamică şi un stil particular în evoluţia
fiecărui cuplu disfuncţional. Dizarmonia conjugală este generate de mecanisme care
vizează dezechilibre successive în balanţa globală a cuplului (mecanisme de
intercomunicare şi coparticipare decizional-executorie), cu consecinţe negative asupra
posibilităţilor de intergratificare şi interdezvoltare a posibilităţilor maritale.
În interiorul procesului disfuncţional se ierarhizează o succesiune de dezechilibre sub
forma unor conflicte intrapsihice individuale şi interpersonale, care devin cauze
primordiale (factori determinanţi) şi cauze secundare (factori de intreţinere şi corecţie a
deficitelor interacţionale maritale).

 Factori determinaţi: balanţa motivaţional-afectivă, aptitudini maritale şi creativitate


interpersonală conjugală.

Considerăm ca factor primordial al dezorganizării maritale producerea


dezechilibrului motvaţional-afectiv interpersonal, prin adoptarea şi exercitarea unor
comportamente de rol marital care se abat de la nivelul de trebuinţe, expectaţii şi aspiraţii
mutuale de “parteneriat conjugal”. Aceste “abateri” de la proiecţiile de necesitate ale
fiecărui partener, se pot datora unor factori individuali, interpersonali şi de un grup aflaţi
la un moment dat într-o intercondiţionare negativă.”Metamorfozele” sentimenului de
dragoste, în sens negative, exprimate, în degradarea, sărăcirea, aplatizarea şi, uneori,
dispariţia sau convertirea în opusul lor (sentimentele de ură, ostilitate) sunt consecinţa
directă a dezechilibrelor balanţei motivaţionale interpersonale şi, în primul rând, a celor
produse în câmpul motivaţional conjugal exprimat prin trebuinţele de parteneriat
conjugal:
1. trebuinţa de securizare, solidaritate şi afiliere a cărei satisfacere asigură funcţia de
susţinere şi securizare mutuală socială, afectivă şi morală a cuplului;
2. trebuinţa de identificare, a cărei satisfacere asigură funcţia referenţială, de confirmare
şi de dezvoltare a personalităţii, prin raporturile intersexe;

77
3. trebuinţa de comunicare, apartenenţa şi gratificaţie mutuală, prin afecţiune şi fidelitate
(fizică şi spirituală), a cărei satisfacere asigură funcţia erotico-sexuală;
4. trebuinţa de continuitate şi autorealizare prin urmaşi, a cărei satisfacere asigură funcţia
procreativă;
5. trebuinţa de cooperare, încredere şi substituţie mutuală în plan decisional-acţional
familial- a cărei satisfacere asigură funcţia de autoafirmare, reglaj şi control,
autorealizare materială şi organizatorică;
6. trebuinţa de valorizare a personalităţii (admiraţie, respect, stimă, credibilitate) a cărei
satisfacere asigură funcţia de interevaluare şi autoevaluare a personalităţii şi a cuplului.
Abordând cuplul din perspective intermotivaţională, putem opera cu următorii indicatori
(niveluri de analiză):
T1 şi T2 = nivelurile trebuinţelor de parteneriat în cuplu (T1 la soţ şi T2 la soţie);
As1 şi As2 = nivelurile de aspiraţie cu privire la satisfacerea mutuală a lui T1 şi T2;
E1 şi E2 = nivelurile de expectaţii privind satisfacerea mutuală a lui T1 şi T2;
R1 şi R2 = comportamente de rol manifestate de fiecare partener (realizarea rolului).
Legăturile funcţionale între aceste niveluri de analiză sunt redate în figura de mai jos:

Pe baza acestei scheme se poate observa că în cazul în care R1 ≠ R2 (1) R1 < A s


2, atunci R1 perturbă exercitarea lui R2 şi reciproc valabil. Cu alte cuvinte, se observă că
dezechilibrul creat între nivelul trebuinţelor poiectate de un partener şi posibilitatea
satisfacerii acestora de către celălalt partener (prin intermediul conduitei de rol),
perturbă homeostazia structurii didactice şi instituie starea de conflict în dublu plan:
conflict intermotivaţional – conflict de rol (cele două planuri aflându-se în relaţii de
interelimitare). Astfel, conflictul de rol generează dezechilibrul balanţei motivaţionale

78
diadice care, la rândul său, perturbă mecanismele de intercunoaştere şi intercomunicare,
ceea ce agravează recurent conflictul de rol. “Abaterea” rolului de la modelul expectat şi
aspirat, conform nevoilor de satifacere mutuală se poate realiza prin două “defecte”
funcţionale în interiorul diadei:
a.delict de intercunoaştere (cunoaştere deformată, parţială, supra sau subevaluare,
percepţie distorsionată) prin atribuirea unor “calităţi” şi “defecte” partenerului, care nu
au acoperire în realitate. Atribuirea unor semnificaţii improprii comportamentului de rol
al partenerului se datorează “filtrării” şi “distorsionării” percepţiilor interpersonale prin
intermediul emoţiilor, stărilor şi sentimentelor erotice, în directa corelaţie cu trăirile şi
necesităţile instinctuale de tip sexual. Transferul inconştient al necesităţilor şi
satisfacţiilor afective de tip infantile în persoana partenerului (refacerea în alt plan a
relaţiilor filial-parentale) contribuie , de asemenea, la perpetuarea unor deficite de
interevaluare. Transferul afectiv se produce atât în sens pozitiv (gratificant) cât şi negativ
(frustrant), ceea ce relevă importanţa relaţiilor afective dintre părinţi şi copii pentru
evoluţia ulterioară a adultului în planul relaţiilor conjugale. Deci, dacă trebuinţele de
parteneriat nasc atracţia şi emoţia de indrăgostire, acelaşi mechanism afectiv
(ataşamentul şi dragostea mutuală) riscă să deformeze (cel puţin în etapele iniţiale)
percepţia şi evaluarea partenerului ales; reevaluarea rolului marital exercitat de acesta
ulterior, prin prisma trebuinţelor obiective conştiente, conştientizate şi inconştiente,
modifică dinamica afectivo-motivaţională în cuplu. Se pot crea, astfel, disonanţe care, (în
caz că nu se pot menţine limitele unei toleranţe reciproce prin corecţii interpersonale ale
rolurilor conjugale), conduc la dezechilibru funcţional, adâncind “prăpastia” şi “răcind”
sentimentele mutuale;
b. deficit de adoptare şi exercitare a rolului conjugal expectat şi aspirat de
partener, pe de o parte, autoexpectat şi autoaspirat, pe de altă parte, ceea ce ar defini
lipsa de consens în structura rolurilor maritale. Acest deficit se poate datora unui nivel
scăzut de disponibiliăţti de exercitare a rolului scontat interpersonal, fie printr-o
rigiditate excesivă în procesul de interacomodare, fie printr-o necorespondenţă de fond a
“câmpurilor motivaţionale” (necesităţi, concepţii, aşteptări-aspiraţii) ale celor doi
parteneri (v.schema nr.3)

79
Considerăm că armonizarea şi stabilirea uniunii conjugale se bazează pe
capacitatea plastică de modificare şi corecţie a comportamentelor de rol, pe cât
posibil în consens cu expectaţiile şi trebuinţele mutual-proiectate în diadă. Nivelul şi
calitatea trebuinţelor de parteneriat acţionează ca o adevarată “cheie motivaţională” a
fiecărui partener. Posibilităţile de satisfacere reciprocă a acestor trebuinţe decid în ultimă
instanţă cursul relaţiei interpersonale, menţinerea, amplificarea, diminuarea sau alterarea
sentimentelor de dragoste care îi leagă pe consţi. Cedările, concesiile, metamorfozele
conduitei de rol în întâmpinarea satisfacerii acestor nevoi vitale, necesită o
disponibilitate flexibilă de adaptare interpersonală, de creativitate interacţională, un
anumit nivel de “aptitudine pentru parteneriat”. Acesta, în act, suplineşte şi corectează
deficitul de intercunoaştere, diminuând dezechilibrul motivaţional produs, reduce
disonanţa ideo-afectivă create în cuplu. Aptitudinea pentru parteneriat marital constituie
capacitatea individuaăa de adaptare interpersonală eficienţa, creatviă şi flexibilă,
exprimată prin intermediul conduitei de rol marital, ca model de comportament cu
valoare stabilizatoare în funcţionarea cuplului.
Având ca punct de plecare şi de referinţă, modelele de rol conjugal cunoscute în
copilărie, în familia părinţilor săi, adultul căsătorit reconstituieşte şi îşi dezvoltă

80
personalitatea prin intermediul propriului său rol conjugal şi parental. Considerăm că
modelul de rol conjugal se dobândeşte, se invaţă, se exersează şi se deprinde,
perfecţionându-se continuu în cadrul interacţiunilor conjugale, pe parcursul căsătoriei.
Interabilitarea partenerilor cu modele consensuale de rol conjugal condiţionează nivelul
de satisfacere şi echilibru motivaţional în cuplu, coeziunea şi stabilitatea acestuia. Rolul
marital, ca o formaţiune comportamentală mobile, continuu modificabilă şi perfectibilă,
intermediază şi echilibrează “transferurile” şi interacţiunile afectiv-motivaţionale.
Aptitudinea de a exercita un rol marital eficient (consensual) ca şi creativitatea
interacţională a fiecărui partener se dezvoltă pe parcursul vieţii conjugale, se
perfecţionează în decursul existenţei conjugal-parentale şi devine factor hotărâtor pentru
echilibrul funcţional familial, pentru gradul de satisfacţie mutuală.
Deficitele de intercunoaştere şi de disponibilitate aptitudinală angrenează, la
rândul lor, perturbaţii în întreaga structură afectiv-motivaţională şi interacţională,
generând reacţii disfuncţionale în lanţ, după cum se poate urmări din schema de mai jos:

LEGENDĂ:
TA’ TA = trebuinţele de parteneriat ale lui A şi B
ASA(B) = aspiraţiile lui A în raport cu B
ASB(A) = aspiraţiile lui B în raport cu A

81
EXA(B) = expectaţiile lui A în raport cu B
EXB(A) = expectaţiile lui B în raport cu A
RA = rolul realizat de A
RB = rolul realizat de B
PA(B) = percepţia lui A raportată la B
PB(A) = percepţia lui B raportată la A
PRB(A) = percepţia lui A asupra rolului realizat de B
PRA(B) = percepţia lui B asupra rolului realizat de A
CA = comunicarea lui A raportat la B
CB = comunicarea lui B raportat la A
SA(+) = sentimentele pozitive ale lui A în raport cu B
SB(+) = sentimentele pozitive ale lui B în raport cu A
SA(-) = sentimentele negative ale lui A în raport cu B
SB(-) = sentimentele negative ale lui B în raport cu A
T’A = trebuinţele de parteneriat perturbate ale lui A
T’B = trebuinţele de parteneriat perturbate ale lui B
d1 = deficit de interacţiune şi intercunoaştere
d2 = deficit interacţional (între conduitele de rol)
d3 = defect de interevaluare a rolurilor
d4 = defect de intercomunicare
d5 = defect afectiv (polarizare negativă a sentimentelor)
Tc---T’c = perturbarea câmpului motivaţional

Satisfacerea reciprocă a sistemelor de trebuinţe privind parteneriatul sub toate


aspectele lui (ca rol conjugal şi parental) conferă căsătoriei durabilitate şi sens, asigurând
echilibrul fizic şi psihic al consorţilor. Considerăm că o anumită corespondenţă şi
consensualitate în planul comunicării şi al comportamentului erotico-sexual şi
procreative, pe de altă parte, constituie elementul esenţial al reuşitei, stabilităţii şi
satisfacţiei maritale. Această corespondenţă sexuală, afectivă şi comportamentală asigură
echilibrul balanţei interacţionale în cuplu şi oferă partenerilor posibilitatea unei
intermodelări mutuale reciproc satisfăcătoare. În acest sens, unul din “secretele” fericirii
conjugale pare să fie capacitatea unui cuplu de a se crea şi re-crea continuu, ca o uniune
duală coevolutivă, în interiorul căreia personalităţile angajate se afirmă, se dezvoltă şi se

82
satisfac una prin intermediul celeilalte, se intersimilează şi intercondiţionează
psihologic, ceea ce conferă sens şi valoare relaţiei lor. Dragostea, înteleasă ca mod de
comunicare completă şi profundă între bărbat şi femeie, este nu numai condiţie, ci şi
efect al creaţiei interpersonale în cuplu. Concepută astfel, dragostea depăşeşte
semnificaţia sa primară de trăire şi sentiment de plentitudine, satisfacţie şi securizare
conferit de persoana celui iubit, dobândind semnificaţia unei atitudini şi a unui
comportament creativ, de tip afectiv-sexual. Ea devine masura şi recompensa realizării
“rolului conjugal”, fiind totodată şi una din explicaţiile reuşitei sau nereuşitei îndeplinirii
acestui rol.

 Factori de întreţinere, dezvoltare şi transformare a relaţiei maritale: intercunoaşterea


şi intercomunicarea

Dacă analiza factorilor determinanţi a încercat să răspundă la întrebarea “de ce se


implică cele două personalităţi în relaţia conjugală?”, analiza factorilor de întreţinere ai
acesteia încearca să dea un răspuns la întrebarea “cum se structurează?”. Se dezvăluie
pregnant în această dinamică rolul factorilor interpersonali care îi conferă un sens
armonic sau dezarmonic, un anumit stil de existenţă maritală.
Stilul, ritmul şi formula specifică de manifestare a compatibilizării interpersonale
sunt rezultatul cumulate al unui complex angrenaj de imagini şi mesaje retroactive, care
în tesătura intimă a interacţiunii maritale, dobândesc efecte de halo, amplificându-se şi
multiplicându-se în infinite nuanţe şi semnificaţii, exprimate în modele comportamentale
şi comunicaţionale proprii fiecîrui cuplu. Se conturează astfel, modele de
intercomunicare sexual-senzitivă şi erotico-afectivă, verbale şi nonverbale, care deşi se
încadrează modelului socio-cultural al sexualităţii şi erotismului propriu unei epoci şi
unei anumite organizări sociale, îşi păstrează totuşi apanajul diversităţii infinite şi a
irepetabilului.
Cuplul este un perpetuu creator de “codificări” erotico-senzitive, îmbogăţind şi
perfecţionând limbajul şi cunoaşterea senzorială prin semnificaţii afective şi ideative, ce
dobândesc calitatea unui veritabil act de cultură erotico-senzitivă. Gradul de cunoaştere
interpersonală, ca rezultat al intercomunicărilor şi interacţiunilor pe toate planurile,
devine principalul mecanism de întreţinere, dezvoltare şi corecţie în dinamica diadei
maritale. Deficitele şi erorile care apar în funcţionarea mecanismelor perceptive-

83
motivaţionale şi comunicaţionale pot fi identificate şi eventual corectate terapeutic, doar
pe baza unei analize diagnostice atente, cu caracter operaţional, al cărei model de
desfăşurare îl vom prezenta în continuare.
INTERCUNOAŞTEREA. Analiza mecanismelor perceptive-motivaţionale în cuplul
marital se desfăşoară, în concepţia noastră după un model operaţional cuprinzând 8 tipuri
de imagini (total 16) cu rol de întreţinere, particularizare şi corecţie a conduitelor de rol
conjugal:
1) imaginea lui Ego(Alter) despre sine – autopercepţie – care răspunde la întrebarea
“cum sunt eu?” şi pe care o codificăm: AX si AY;
2) imaginea lui Ego(Alter) despre Alter(ego) – percepţia partenerului – care
răspunde la întrebarea “cum este el (ea)?”, pe care o codificăm:
PXy = percepţia lui Y de către X
PYx = percepţia lui X de către Y
3) imaginea lui Ego(Alter) despre percepţia de sine a lui Alter(Ego) – expectaţia
privind autopercepţia partenerului – care răspunde la întrebarea “cum cred că se
vede el (ea) pe sine?”, pe care o codificăm: EXAY – expectaţia lui X privind
autopercepţia lui Y; EYAX – expectaţia lui Y privind autopercepţia lui X;
4) imaginea lui Ego(Alter) asupra perceperii lui Ego de către Alter şi respective a
lui Alter de către Ego – expectaţia partenerului privind percepţia sa de către
celălalt, care răspunde la întrebarea “cum cred că <<mă vede>>, mă consideră el
(ea) pe mine?”, pe care o notăm:
EXPY(x) = expectaţia lui X privind percepţia lui X de către Y
EXPY(y) = expectaţia lui X privind percepţia lui Y de către X
5) imaginea lui Ego(Alter) despre sinele autoproiectat – aspiraţia de autorealizare
a rolului conjugal –care răspunde la întrebarea “cum aş vrea să fiu eu?”, pe care o
notam: SX si SY;
6) imaginea lui Ego(Alter) despre sinele proiectat a lui Ego – aspiraţia cu privire la
realizarea rolului conjugal de către partener – care răspunde la întrebarea “cum
aş vrea să fie el (ea)?” relevând de fapt modelul ideal de partener aşteptat către
care tinde fiecare. Se notează:
SX(y) = aspiraţia lui X cu privire la Y
SY(x) = aspiraţia lui Y cu privire la X

84
7) imaginea lui Ego(Alter) despre sinele autoproiectat al lui Alter(Ego) – percepţia
aspiraţiei de autorealizare a partenerului în rolul conjugal –care răspunde la
întrebarea “cum cred că ar dori el (ea) să fie?” sau, cu alte cuvinte, “către ce
model ideal de a fi în cuplu tinde partenerul?”; se notează:
PXSY = percepţia lui X privind aspiraţia de autorealizare a lui Y în cuplu
PYSX = percepţia lui Y privind aspiraţia de autorealizare a lui X în cuplu
8) imaginea lui Ego(Alter) despre sinele proiectat văzut de Alter(Ego) – percepţia
aspiraţiei celuilalt de realizare a rolului conjugal de către partener –care
răspunde la întrebarea “cum cred că ar dori el (ea) să fiu?” sau ,”cu ce model
ideal mă confundă partenerul?”; se notează:
PXSY(x) = percepţia lui X asupra aspiraţiei lui Y cu privire la realizarea lui X
PXSX(y) = percepţia lui Y asupra aspiraţiei lui X cu privire la realizarea lui Y.
Cele 8 tipuri de imagini permit combinaţii multiple, semnificative pentru analiza
dinamicii intercunoaşterii şi intervalorizării în cuplu, interpretabile sub aspectul
concordanţei şi neconcordanţei lor graduale, cu toate consecinţele acestora în planul
acomodării şi asimilării interpersonale. Modelele psihodiagnostice de interapreciere,
prezentate anterior, ca şi extinderea concepţiei lor la alte chestionare deja existente oferă
posibilitatea relevării parametrilor cantitativi şi calitativi definitorii pentru ceea ce noi am
numit nivel de disponibilitate adaptativ- creative interpersonală maritală (individuală şi
de cuplu). În cadrul acestei disponibilităţi de adaptare maritală, nivelul de
intercunoaştere raportat la motivaţii reprezintă elemental definitoriu, el fiind însă
mediat şi condiţionat de nivelul, stilul şi calitatea intercomunicărilor în cuplu, a căror
analiză constituie o a doua direcţie de desfăşurare a modelului funcţional pe care-l
propunem.
INTERCOMUNICAREA. Analiza mecanismelor de intercomunicare diadică îşi propune
să dezvăluie tipurile, cantitatea şi calitatea intercomunicărilor maritale. Tipurile de
intercomunicare sunt legate de tipurile de interacţiuni specifice cuplului: sexual-senzitive
şi erotic-afective, concepţii socio-educaţionale, decizionale, practice-menajere, de
petrecere a timpului liber şi de planificare a bugetului.
Pentru familie, comunicarea, alături de intercunoaştere, este principalul
instrument de dezvoltare a structurii şi relaţiilor de rol familial. Atunci când membrii
familiei sunt capabili să se asculte unii pe alţii, să se întrebe şi să comenteze asupra

85
subiectelor pentru care există un interes personal, ei pot conlucra şi interacţiona optim,
astfel încât fiecare să fie stimulat în a se dezvolta şi a resimţi satisfacţie.
Din această perspectivă, un stil defectuos de comunicare poate angaja disfuncţii
familiale multiple, ce suscită adesea necesitatea unei terapii centrate pe ameliorarea
modului de comunicare. În acest sens, J. Risjin şi E. Faunce (1972) jalonează ca
principalele aspecte ale evaluării stilului şi calităăii comunicarii intrafamiliale sunt:
1. claritatea elocuţiunii (dicţiei);
2. schimbările de subiect (mesajele pot fi complete sau tangenţiale, întrerupte sau cu
tendinţă de trecere la alt subiect, evitante etc.);
3. raportul între accord si dezacord (capacitatea membrilor familiei de a fi în
dezacord fără a se manifesta agresiv, de a nu considera divergenţele de opinii
drept ”atacuri”);
4. intensitatea (modul în care membrii familiei îşi exprimă afectele, gradarea,
nuanţarea, fluiditatea comunicării);
5. semnificaţia (modul în care sunt formulate comentariile – amical, agresiv, tonul
cu care se comunică);
6. ordinea schimburilor verbale (cine se adresează şi cui, cine este lăsat la o parte în
conversaţie etc.);
7. angajarea (implicarea);
8. respectarea promisiunilor (cât de legaţi se simt de o promisiune);
9. configuraţia secvenţială (exemplu: mama vorbeşte tatălui şi copiii o întrerup,
soţia explică dar soţul nu este atent etc.).
Pe parcursul dialogului familial, se utilizează zilnic toate modalităţile de
comunicare posibile: înţelegerea, dezaprobarea sau impunerea, supunerea sau
concilierea, indiferenţa sau neutralitatea, detaşarea sau neimplicarea. Fiecare dintre
aceste modificări pot să alterneze situaţional la fiecare din membrii familiei, dar pot
deveni şi dominante prin frecvenţa lor, adevărate tipare de comunicare proprii unuia sau
altuia din membrii familiei.
Stilul communicaţional al unei personae poate fi mobil, deschis (utilizând
adecvat toate modalităţile de comunicare) sau rigid (folosind predominant doar un tip de
comunicare). În general, puţini oameni sunt înclinaţi să acţioneze permanent într-o
singură manieră, deşi există şi persoane care utilizează acelaşi mod de a comunica
(dominator – autoritar sau submisiv – supus).

86
V. Satir consideră că există cinci căi de care indivizii se folosesc pentru a
comunica: concilierea, dezaprobarea, rezonabilitatea, irelevanţa mesajului, concordanţa.
Concilierea presupune acordul cu o altă persoană chiar şi atunci când
sentimentele şi convinegerile personale sunt contrarii. Deşi poate genera unele probleme
şi insatisfacţii pe termen lung, concilierea rămâne o strategie de comunicare accesibilă şi
de stimulare a relaţiilor intrafamiliale.
Dezaprobarea este o metodă utilizată în special de persoanele cu o mare nevoie
de afirmare si demonstrare a puterii, având un comportament (de cele mai multe ori)
hypercritic, dictatorial. Acestea au o mare nevoie de a fi ascultate, de a-şi dovedi lor
însele forţa Eu-lui, poziţia de autoritate.
Rezonabilitatea este o modalitate comunicaţională proprie mai ales celor care
manifestă o incapacitate în a-şi exprima sentimentele, fie ca un deficit de expresie, fie din
teamă (blocaj afectiv).
Irelevanţa mesajului constituie un mod de comunicare indiferent sau evitant, prin
care cuvintele persoanei respective nu au legatură cu ceea ce se întamplă în mediul
apropiat, desemnând o manieră nonimplicativă, care poate abate atenţia de la obiectivul
discutat.
Concordanţa exprimă modalitatea de comunicare în care sentimentele se
potrivesc cu convingerile şi comportarea individului, fiind cea mai sanogenă pentru
relaţiile interpersonale. Mesajele verbale sunt însoţite în comunicarea interumană (în cea
conjugală în special) de mesaje nonverbale, expresiv-senzitive: fizionomice (mimice),
corporale (pantomimice, kinestezice) etc., comunicarea fiind de fapt un fenomen
propriu întregului organism. Inflexiunile vocii, intensitatea privirii, grimasele specifice
pot “încurca” adesea mesajul verbal şi sensul primit, dezvăluit, al acestuia. Adesea, soţii
comunică senzitiv mai atenţi decât verbal. Tocmai de aceea, inautenticitatea unor
mesaje verbale este demascată pe căile comunicării sensitive şi uneori chiar
extrasenzoriale, prin mijloaec intuitive-empatice, ale căror mecanisme bioenergetice
subtile continuă încă să ne scape.
Fără îndoială că în comunicarea dintre doi oameni în general, dintre parteneri în
special, se stabilesc doua canale: conştient şi inconştinent. Mesajele conştiente şi
inconştiente şi jocul imprevizibil al acestora devin relevante pentru înţelegerea
comportamentului de rol familial. Fiecare mesaj reflectă, în fond, modul propriu al unei
personae de a intra în contact cu alta. Complexitatea şi – de aici – confuzia (atât a

87
mesajelor primate, cât şi a celor emise), reflectă nevoia acută a fiinţei umane de a
comunica, de a menţine contactul cu ceilalţi.
Cantitatea intercomunicărilor se referă la frecvenţa mesajelor emise şi receptate,
pe diverse canale de comunicare, simultan şi succesiv, corespunzător trebuinţelor şi
disponibilităţilor individuale de relaţionare. De la un cuplu la altul, pot să predomine
într-un anumit tip de interacţiune mesajele verbale sau nonverbale, după cum anumite
canale pot fi mai saturate informaţional, în vreme ce alte canale să se prezinte ca
“subinformale”. Aşa, de pildă, într-un cuplu pot predomina cantitativ mesaje de ordin
afectiv-senzitiv-verbal, în vreme ce în alt cuplu dominante sunt mesajele nonverbale de
tip empatic. În stabilirea unor intervenţii educative asupra copiilor (sancţiuni,
recompense, organizarea programului de viaţă etc.) unii consorţi consumă o mare
cantitate de mesaje verbale şi nonverbale, mai ales în cazul unor divergenţe de opinii, în
vreme ce alţii „economisesc” informaţia verbală în favoarea celei nonverbale, gradul de
congruenţă decizională fiind de obicei crescut şi intervenţia de comun acord.
Cantitatea crescută a informaţiilor intramaritale de un tip sau altul nu conduce
obligatoriu la un câştig în planul compatibilizării partenerilor, ea putând favoriza uneori
fenomene de bruiaj şi distorţionarea a semnificaţiei mesajelor, devalorizându-le
finalmente şi conferindu-le alteori o valoare tensională în cuplu. Este cunoscută în acest
sens devalorizarea semnificaţiei pozitive a mesajelor afective de expresie verbală, atunci
când cantitatea emiterii lor depăşeste mult trebuinţele receptorului, sau situaţia tensivă,
marginal-nevrotică, generate de promovarea mesajelor cu încărcătură negative-frustrantă
(traducând conduitele sâcâitoare, critice).
Cantitatea redusă a mesajelor verbale şi nonverbale (subsaturate pe canal) poate
împieta asupra bunei funcţionări a cuplului, dar nu devine afectogenă câtă vreme
calitatea acestor mesaje satisface trebuintele reciproc proiectate. Ceea ce este definitoriu
pentru stilul communicaţional şi eficienţa sa într-un cuplu este calitatea mesajelor,
semnificaţia lor raportată la sistemul de “cerere şi oferte”, “recompensă şi sancţiune”,
“primire şi respingere”. A şti ce, când şi cum să comunici, în situaţia parteneriat,
constituie o disponibilitate esenţială pentru continuarea vieţii în cuplu şi pentru corecţia
succesivă a stilului interacţional. Această disponibilitate se intemeiază pe anumite
particularităţi individuale, dar se creează şi se dezvoltă până la un anumit punct numai în
contextul interacţiunii conjugale, într-un process continuu de “educare” şi
“autoconducere maritală”. Modelele socio-culturale de intercomunicare conjugală, pe

88
care consorţii le-au asimilat în familia părinţilor, a rudelor etc., ca şi cele de referinţă
actuală (ale prietenilor, rudelor etc.) sau mijlocite pe cale culturală constituie factori
externi de corecţie, dezvoltare şi, uneori, distorsionare continuă a stilului
communicaţional în cuplul conjugal.
Metoda observaţiei intercomunicărilor în anumite situaţii de cuplu, ca şi interviul
focalizat cu numeroşi subiecţi căsătoriţi (normali, nevrotici şi personalităţi psihopate) ne-
au permis conturarea unui micromodel de analiză operatională a structurii de
comunicare şi a implicaţiilor acesteia în dinamica relaţiilor maritale. Parametrii urmăriţi
în acest sens sunt:
- semnificaţia informaţiei emise şi receptate în cuplu: pozitivă (+), negativă (-) şi
neutră (0);
- congruenţa (adecvarea, articularea, sincronizarea) mesajelor reciproce, ca expresie a
coerenţei comunicării;
- frecvenţa informaţiei emise şi receptate: mare – cu supraîncărcarea canalului de
intercomunicare şi suprasaturare informaţională (stilul relaţional al adezivilor
extrovertiţi); optimă – (reciproc satisfăcătoare); redusă –cu subîncărcarea canalului
de intercomunicare şi subsaturare informaţională (stilul relaţional distant-introvert).
Fenomenul de congruenţă a mesajelor este deosebit de important pentru
dinamica relaţiei conjugale şi a gradului de tensiune în cuplu. Astfel, dacă receptorul
decodifică în mod corect semnificaţia mesajului emis (de exemplu, recompensa emisă de
A verbal sau nonverbal este recepţionată ca atare de B, sau sancţiunea emisă de A este
recepţionată adecvat de B) – coerenţa intercomunicării conduce la o clarificare a
situaţiilor şi la o orientare adecvată a conduitelor de rol. Dacă însă mesajul decodificat de
receptor nu corespunde celui emis de partener, apar fenomene de deteriorare, diluare,
confuzie sau blocare a semnificaţiei mesajului de consecinţe relaţionale imediate sau mai
îndepărtate, de obicei negative. Iată câteva exemple concrete:
- A emite o informaţie neutral pe care B o decodifică drept negativă (cu semnificaţie
frunstrantă pentru B); efectul: tensionarea lui B şi , consecutive, a lui A. Exemplu:
soţul povesteşte soţiei că s-a întâlnit cu X, care arată foarte bine, printre altele şi
pentru că a slăbit; soţia înţelege această afirmaţie ca o aluzie la silueta sa
supraponderală, resimte frustraţia şi devine iritabilă, indispusă sau renunţă la
continuarea conversaţiei;

89
- A emite o informaţie pozitivă pe care B o recepţionează ca fiind negativă. Exemplu: un
compliment făcut de A cu stângăcie devine o gafă, din care B resimte frustraţie (într-
un cuplu cu parteneri normali din punct de vedere psihic); un soţ dornic să “facă
bine” partenerului, ferindu-l, prevenindu-l perseverent, ajunge să devină cicălitor şi
frustrant pentru acesta (mesajul pozitiv în intenţie este receptat negative) într-un
cuplu în care partenerul prezintă o structură psihică fragilă de tip interpretative-
senzitiv, cu idei de gelozie, o încurajare afectivă sau o mângâiere neaşteptată din
partea celuilalt este decodificată aberant drept “o manevră de acoperire a adevăratelor
intenţii” sau un “mod de a se dezvinovăţi de eventualele infidelităţi comise de
acesta”;
- A emite o informaţie pe care B o recepţionează ca fiind neutral. În acest caz, este
posibil ca A să înceteze de a mai emite gratificaţia pe care o intenţionase, el
hipersensibilizându-se şi emiţând compensator, în continuare o informaţie negativă
pentru B (efect de puniţiune);
- A emite o informaţie negativă pe care B o recepţionează ca fiind neutral. Efectul poate
fi renunţarea treptată sau imediată a lui A de a mai emite informaţia respectivă
(exemplu, clasicul caz al soţiei grijulii care îşi ceartă frecvent soţul pentru că în timp
ce mănâncă citeşte ziarul, sau pentru că fumează ţigară de la ţigară, dar care renunţă
într-un târziu şi se retrage, din lipsă de răspuns);
- A emite o informaţie neutral pe care B o decodifică drept pozitivă (fenomen de
comunicare întâlnit mai ales în perioada de idealizare erotică, cunoscut fiind
fenomenul de iîmbogăţire afectivă a mesajelor recepţionate de către îndrăgostiţi).
Acest fenomen, pe măsura cristalizării cuplului tinde să diminueze, el fiind înlocuit
de o filtrare şi articulare mai mult corectă a mesajelor mutuale, cu predominanţa
emiterii şi receptării celor pozitive în relaţiile armonice şi a celor negative în relaţiile
conflictuale. O formă modificată de receptare pozitivă a mesajelor neutre o întâlnim
şi în unele cazuri patologice (isterii, deliruri erotomane).
Analiza celor două mecanisme psihosociale (intercunoaşterea şi
intercomunicarea) corelate permanent cu factorii cauzali (motivaţionali-afectivi) interni
pe care îi satisfac şi cu modelele socio-culturale de referinţă externă (norme, tradiţii,
sancţiuni, presiuni şi recompense sociale) care le oferă dimensionarea corectivă şi
situaţională, dezvăluie esenţa dinamicii funcţionale psihosiciale a cuplului marital,
erijându-se în principalii factori de dezvoltare şi corecţie ai acesteia.

90
 Factorii favorizanţi şi de risc ai disfuncţionalităţii conjugale
Impactul grupului social şi etno-cultural de apartenenţă asupra fenomenelor
disfuncţionale maritale se poate evidenţia în cazurile unor asocieri între parteneri
proveniţi din medii socio-culturale pregnant deosebite. Aderenţa la modelele de rol
familial neconsensuale (aparţinând unor norme, datini, tradiţii diferite fundamental)
cresc riscul pentru incompatibilitatea interpersonală şi pentru deficitele de
interacomodare. Relaţiile cuplului cu exteriorul (microgrup familial –familie extinsă,
grup vicinal, grup de muncă, de prieteni) pot căpăta valenţe dezorganizatoare,
precipitând conflictul conjugal. La aceasta se adaugă şi un element de imprevizibilitate
conjunctural –situaţională (condiţii material-economice precare, evenimente din mediul
fizic şi social, catastrofe, decese, îmbolnăviri, schimbarea forţată a mediului de viaţă etc.)
care pot conduce la modificări perturbatoare ale vieţii familiale. Sărăcia, frustraţia
materială, şomajul, insecuritatea socială prelungită, sunt factori care periclitează pe
termen lung destinul familiei.

91
2.2.4. Scala Kansas pentru evaluarea obiectivelor de orientare în relaţia maritală
KANSAS MARITAL GOALS ORIENTATION SCALE (KMGOS)

Autori: Kenneth Eggerman, Virginia Moxley, Walter R. Schumm.


Scop: măsurarea intenţionalităţii în relaţia maritală
Descriere: KMGOS este un instrument de 7 itemi construit pentru a măsura
intenţionalitatea în relaţia de cuplu marital. Intenţionalitatea este definită ca limitele între
care un cuplu lucrează la îmbunătaţirea relaţiei lor, acum şi în viitor. KMGOS a fost
proiectat pentru a evalua focalizarea unei persoane pe programele de dezvoltatre
maritală, adică de a facilita pentru cupluri asumarea unui rol mai activ în îmbunătăţirea
relaţiei lor curente şi viitoare. KMGOS este uşor de administrat şi de scorat şi durează
doar două minute pentru a-l completa. Versiunea aceasta este pentru soţii; schimbând
cuvântul soţ cu cel de soţie, va fi adaptat pentru soţi.
Norme: KMGOS a fost administrat la zece cupluri care s-au oferit voluntare pentru
participarea la programul de dezvoltare maritală din Kansas. Vârsta medie a soţiilor a
fost de 22.4 (sd=2.63) iar a soţilor de 24.4 (sd=2.53). Soţiile aveau o medie a anilor de
educaţie de 15.5 iar soţii de 16.2 ani. Durata medie de căsătorie a fost de 19.4 luni
(sd=13.8); toţi subiecţii au fost caucazieni cu excepţia unui singur hispanic. Scorul mediu
pentru soţi a fost de 21.20 (sd=6.88) iar pentru soţii de 21.30 (sd=5.76).
Scorarea: KMGOS este uşor de scorat prin însumarea itemilor individuali, într-o plajă
de la 7 la 35.
Fiabilitatea: KMGOS are o consistenţă internă excelentă, cu o corelaţie test-retest de .94
şi .95 pentru soţi şi de .86 şi .90 pentru soţii. Stabilitatea pentru KMGOS este excelentă
cu o corelaţie de test-retest de .91 pentru soţi şi de .89 pentru soţii.
Validitate: KMGOS are o foarte bună validitate concurentă cu corelaţii semnificative atât
pentru soţi cât şi pentru soţii între KMGOS şi scalele de conflict marital
PRIMA APARIŢIE: Eggerman, K., Moxeley, V., şi Schumm, W.R. (1985). Evaluarea
percepţiilor partenerilor din Gottman’s Temporal Form în conflictul marital,
Psychological reports, 57, 171-181.
DISPONIBILITATE: articolul din jurnal, Mitrofan, I., Ciupercă, C.,(2002), Psihologia
vieţii de cuplu. Între iluzie şi realitate, Editura Sper, Bucureşti

92
KMGOS
1=aproape niciodată
2=rar
3=câteodată
4=frecvent
5=aproape întotdeauna
1 Cât de des discutaţi dvs. şi soţul dvs. felul în care doriţi sa fie căsătoria dvs.
peste cinci ani?
2 Cât de des dvs. şi soţul dvs. faceţi schimbări în mod deliberat, intenţionat
pentru a întări relaţia dvs.?
3 Cât de des dvs. şi soţul dvs. faceţi schimbări specifice în priorităţile dvs. cu
scopul de a intesnifica realaţia dvs.?
4 Cât de des dvs. şi soţul dvs. sunteţi de acord în privinţa scopurilor pe termen
lung pentru căsnicia dvs.?
5 Cât de des soţul dvs. face un efort deliberat pentru a afla mai multe despre
dvs. cu scopul de a vă fi mai pe plac?
6 Cât de des ia în considerare soţul dvs. modalităţi specifice de a se schimba cu
scopul de a îmbunaţăţi relaţia?
7 Cât de des dvs. şi soţul dvs. discutaţi obiectivele principale pe care le aveţi
pentru căsnicia dvs.?

93
2.2.5. Inventarul distresului vieţii
LIFE DISTRESS INVENTORY (LDI)
Autori: Edwin J. Thomas, Marianne Yoshioka, Richard D. Ager
Scop: evaluarea gradului de nefericire asociată cu 18 arii ale vieţii
Descriere: Acest inventar de 18 itemi este un instrument de auto-evaluare menit a
măsura nivelul curent de nefericire în 18 arii ale vieţii. Format ca un instrument de
cercetare clinică, LDI a fost repede implementat ca o evaluarea clinică rapidă şi
monitorizare a nefericirii soţilor, pentru evaluare tratamentului de reducere a acestei
nefericiri şi examinarea corelatelor vieţii nefericite. Alături de scorul total pentru
nefericirea generală, pot fi obţinute şi subscoruri pentru cinci arii bazate pe un factor
analitic descris mai jos.
Norme: LDI a fost construit pe un eşantion de soţii – în principal albe, educate, de
clasă mijlocie – ale unor alcoolici abuzivi care au refuzat să renunţe la alcool şi să
urmeze un tratament (N=17). Eşantionul a fost stabilit pentru a primi terapie familială
unilaterală care s-o ajute pe soţie în legătură cu problema alcoolică a abuzatorului.
Scorarea: Scorul nefericirii generale este suma tuturor itemilor care se poate întinde
de la 0 la 26. Scorurile înalte indică o nefericire mai mare. Itemii factor sunt după cum
urmează: MC: 1,2,3,16; OA: 10,11; CC: 8,9,13; SF: 4,5,6,7,14; SO: 17,18.
Validitate: Analiza factorială a LDI a produs factorii descrişi mai sus care explică
52% din varainţă. Solicitarea se întindea de la .40 la .89 cu o medie de .63 (itemii de
la 8 şi 15 nu au fost incluşi în această soluţie). Factorii au oferit dovezi ale validităţii
de conţinut pentru LDI. Mediile pentru factori au indicat mai multă nefericire pentru
MC (4.9) şi SO (4.2), aşa cum se aştepta de la acest eşantion care trăia cu alcoolici
abuzivi ce rezistau la tratament; pentru celelate arii: CC=2.4, OA=2.8, SF=2.7. LDI
corelează pozitiv cu Global Severity Index of Brief Symptom Inventory, astfel
susţinând validitatea convergentă, dar nu se asociază cu SES, educaţie, religie,
indicând validitatea discriminativă.
Prima apariţie: Thoma, E.J., Zoshioka, M.R., Ager, R.D. (1993). Life Distress
Inventory: Relibility and validity. Manuscris supus publicării. Instrument republicat
cu permisiunea lui Edwin J. Thomas.
Disponibilitate: Dr. Edwin J. Thomas, University of Michigan, School of Social Work,
Ann Arbor, MI 48109-1285, Mitrofan, I., Ciupercă, C.,(2002), Psihologia vieţii de
cuplu. Între iluzie şi realitate, Editura Sper, Bucureşti

94
LDI

Această scală este destinată să vă estimeze nivelul curent de nefericire din cele 18
arii ale veiţii dvs. listate mai jos. Vă rugăm să încercuiţi unul dintre numerele din
dreapta fiecărei arii. Numerele din partea stângă a scalei de 7 unităţi indică nivele
înalte ale nefericirii, în timp ce numerele dinspre dreapta indică nivele joase ale
nefericirii. Încercaţi să vă concentraţi asupra nivelului de nefericire pe care îl simţiţi în
mod obişnuit în fiecare arie.

nefericire pe care

Foarte nefericită
Cea mai mare

Foarte puţin
Moderat de
Extrem de

Întrucâtva

nefericire
Nu există
nefericită

nefericită

nefericită

nefericită
simţit-o
o am
Căsnicie 7 6 5 4 3 2 1
Sex 7 6 5 4 3 2 1
Relaţia cu soţul 7 6 5 4 3 2 1
Relaţia cu copii 7 6 5 4 3 2 1
Relaţia cu celelate rude 7 6 5 4 3 2 1
Treburile casnice 7 6 5 4 3 2 1
Situaţia financiară 7 6 5 4 3 2 1
Slujba 7 6 5 4 3 2 1
Educaţia 7 6 5 4 3 2 1
Timpul liber 7 6 5 4 3 2 1
Viaţa socială 7 6 5 4 3 2 1
Religia 7 6 5 4 3 2 1
Planificarea timpului 7 6 5 4 3 2 1
Sănătatea fizică 7 6 5 4 3 2 1
Independenţa personală 7 6 5 4 3 2 1
Rolul alcoolului în casă 7 6 5 4 3 2 1
Satisfacţia vieţii 7 6 5 4 3 2 1
Aşteptările de viitor 7 6 5 4 3 2 1

95
2.2.6. Testul Locke-Wallance de măsurare a ataşamentului marital
LOCKE-WALLANCE MARITAL ADJUSTMENT TEST (LWMAT)

AUTORI: Harvey J. Locke şi Karl M. Wallance


SCOP: măsurarea adaptării maritale
DESCRIERE: Acest instrument de 15 itemi a fost unul dintre primele care au
măsurat adaptarea maritală. Adaptarea maritală este definită ca acomodare a
partenerilor unul la celălalt în orice circumstanţe. Primul item este un index general
al fericirii maritale şi i se acordă o valoare mai mare la scorare. Scorurile de 100 sau
mai puţin sunt considerate cutting scores, indicând o slabă adaptare la relaţia
maritală. Acest instrument este mai degrabă global şi se poate să nu fie foarte util în
planificarea tratamentului în care specificitatea comportamentului este importantă.
NORME: Date normative sunt disponibile pe un eşantion de 236 de cupluri
căsătorite. Membrii au fost predominant albi şi de o vârstă medie de 30 de ani. Un
subeşantion de subiecţi „adaptaţi” a avut scorul mediu de 135.9, în timp ce
subeşantionul de „neadapatţi” un scor de 71.7.
SCORAREA: Itemii sunt scoraţi cu valori diferite, aşa cum indică instrumentul.
Itemul 12 este scorat cu 10 puncte dacă ambii parteneri preferă „să stea acasă”, 3
puncte dacă ambii preferă „să iasă” şi 2 puncte dacă partenerii preferă lucruri
diferite. Scorurile totale sunt suma fiecărui item şi se întind pe o plajă de la 2 la 158.
FIABILITATE: Consistenţa internă a fost estimată utilizând formula
Spearman-Brown şi a fost foarte bună, cu o corelaţie de .90. Informmaţii despre
fidelitatea teste-retest nu sunt disponibile.
VALIDITATEA: LWMAT dispune de o validitate de grupuri, discriminând
între grupurile adaptate şi cele neadaptate. Există şi o validitate concurentă, scorurile
intrumentului corelând cu Locke-Wallance Marital Predictions Test, măsură a
adaptării viitoare prezise.
PRIMA APARIŢIE: Locke, H.J. şi Wallance, K.M. (1959). Short marital-
adjustment and prediction test: Their reability and validity, Marriage and Family
Living, 21, 251-255. Instrument reprodus cu permisiunea lui Harvey J. Locke şi
Karl M. Wallance.
DISPONIBILITATE: Mitrofan, I., Ciupercă, C.,(2002), Psihologia vieţii de cuplu.
Între iluzie şi realitate, Editura Sper, Bucureşti

96
LWMAT

Încercuiţi punctul de pe scala de mai jos care descrie cel mai bine gradul de
fericire, luând în considerare toate aspectele, a căsniciei dvs. prezente. Punctul de
mijloc, „fericit”, reprezintă gradul de fericire pe care majoritatea oamenilor îl simt în
mariaj. Scala se întinde pe o parte pentru cei nefericiţi, şi de partea celaltă, pentru
cei care simt o fericire extremă.
0 2 7 15 20 25
35
foarte fericit
perfect
nefericit
fericit
Marcaţi gradul de acord sau dezacord între dvs. şi partenerul dvs. pentru itemii
următori.
Întotdeauna

Întotdeauna
întotdeauna

întotdeauna
ocazional
Dezacord

Dezacord

dezacord

dezacord
Aproape

Aproape
de acord

de acord

frecvent

2 Manevrarea 5 4 3 2 1 0
bugetului familiei
3 Timpul liber (al 5 4 3 2 1 0
recreării)
4 Demonstrarea 8 6 4 2 1 0
afecţiunii
5 Prieteni 5 4 3 2 1 0
6 Relaţiile sexuale 15 12 9 4 1 0
7 Convenţionalitatea 5 4 3 2 1 0
(comportament bun,
corect)
8 Filosofia de viaţă 5 4 3 2 1 0
9 Modul de 5 4 3 2 1 0
relaţionare cu rudele

10 Când apar certurile, dezacordurile, de obicei ele se termină astfel:


0 soţul cedează
2 soţia cedează
10 ambii cad de acord la un compromis

97
11 Dvs. şi partenerul dvs. vă angajaţi împreună la interese exatrafamiliare?
10 în toate
8 în unele dintre ele
3 în foarte puţine
0 în nici unul
12 În timpul liber, dvs. preferaţi ca în general: să ieşiţi
să staţi acasă?
Partenerul dvs. în general preferă: să ieşiţi
să staţi acasă?
13 Vă doriţi vreodată să nu vă fi căsătorit?
0 frecvent
3 ocazional
8 rar
15 niciodată
14 Dacă ar fi să o luaţi de la început, credeţi că:
15 v-aţi căsători cu aceiaşi persoană
0 v-aţi căsători cu altă pesoană
1 nu v-aţi mai căsători deloc
15 Aveţi încredere în partenerul dvs.?
0 aproape niciodată
2 rar
10 în majoritatea cazurilor
10 în toate cazurile

98
2.2.7. Evaluarea nivelului de comparaţie în relaţia maritală
Marital Comparison Level Index (MCLI)
AUTORI: Ronald M. Sabatelli
SCOP: evaluarea percepţiilor soţilor asupra relaţiei maritale
DESCRIERE: MCLI este un intrument de 32 de itemi construit pentru a măsura
percepţia unui individ despre gradul în care relaţia maritală se ridică la expectaţiile sale.
MCLI poate fi văzut ca o evaluare globală a nemulţumirii subiecţilor pentru relaţia lor
maritală. Se bazează pe ideea că o persoană este nemulţumită de un aspect al vieţii sale
în momentul în care acel aspect nu corespunde expectaţiilor sale. Iniţial itemii au fost
generaţi de teoria bazată pe o revizuire comprehensivă a literaturii despre
satisfacţia/adaptarea maritală. Prin analiza factorială, cu eliminarea a 4 itemi, MCLI s-a
dovedit unidimensional. Pentru a evalua rezultatele maritale referitoare la expectaţii,
fiecare item a fost scorat pe o scală de 7 puncte în care punctul din mijloc reflectă
nivelul expectaţiei subiectului. Acesta permite subiecţilor să indice gradul în care relaţia
lor se situează deasupra sau dedesubtul expectaţiei.
NORME: Un eşantion de 300 de cupluri căsătoriţi a fost selectat din Universitatea
Wisconsin. Media de vârstă a femeilor a fost de 36.1 ani şi de 38 ani pentru bărbaţi, ei
făceau parte din clasa socială de mijloc spre înaltă, erau familii de carieră. Media MCLI
pentru bărbaţi a fost de 144.7 iar pentru femei de 149.7.
SCORAREA: MCLI se scorează prin însumarea scorurilor: 1 punct dacă
încercuieşte -3,2 puncte pentru -2,3 puncte pentru -1,4 puncte pentru 0,5 puncte pentru
+1,6 puncte pentru +2 şi 7 puncte pentru +3. Scorurile înalte indică o evaluare mai bună
a rezultatelor comparativ cu expectaţiile.
FIABILITATE: MCLI dispune de o consistenţă internă excelentă cu alpha de .93.
O eroare standard foarte mică indică de asemenea o excelentă fidelitate. Date test-retest
nu au fost oferite.
PRIMA APRIŢIE: Sabatelli, R.M. (1984). The marital Comparison Level Index: A
measure for assessing outcomes relative to expectations, Journal of Marriage and the
Family, 46, 651-662. Instrument reprodus cu permisiunea National Council on Family
Relations.
DISPONIBILITATE: Dr. Ronald M. Sasatelli, Human Development Center, U 117,
Storrs, CT 06268 Mitrofan, I., Ciupercă, C.,(2002), Psihologia vieţii de cuplu. Între
iluzie şi realitate, Editura Sper, Bucureşti

99
MCLI
Încercuiţi numărul corespunzător experienţei dvs. prezente comparativ cu expectaţiile
-3 -2 -1 0 +1 +2 +3
mai rău la fel cum mai bine
decât mă aşteptam mă aşteptam decât mă aşteptam
1 Nivelul de prietenie pe care îl experimentaţi -3 -2 -1 0 +1 +2 +3
2 Gradul în care partenerul dvs. are încredere în dvs. -3 -2 -1 0 +1 +2 +3
3 Nivelul activităţii sexuale pe care îl experimentaţi -3 -2 -1 0 +1 +2 +3
4 Gradul încrederii dintre dvs. şi soţul dvs. -3 -2 -1 0 +1 +2 +3
5 Gradul de conflict ce apare în deciziile zilnice -3 -2 -1 0 +1 +2 +3
6 Durata timpului petrecut împreună -3 -2 -1 0 +1 +2 +3
7 Nivelul de afecţiune pe care îl exprimă partenerul -3 -2 -1 0 +1 +2 +3
8 Gradul în care se împart responsabilităţile pentru -3 -2 -1 0 +1 +2 +3
sarcinile casnice
9 Gradul în care partenerul este dispus să vă asculte -3 -2 -1 0 +1 +2 +3
10 Nivelul egalităţii în relaţie pe care îl experimentaţi -3 -2 -1 0 +1 +2 +3
11 Nivelul conflictului pentru bani pe care îl experimentaţi -3 -2 -1 0 +1 +2 +3
12 Nivelul compatibilităţii pe care îl exeprimentaţi -3 -2 -1 0 +1 +2 +3
13 Nivelul conflictului pentru timpul liber pe care îl -3 -2 -1 0 +1 +2 +3
experimentaţi
14 Nivelul dezacordului pentru prieteni pe care îl -3 -2 -1 0 +1 +2 +3
experimentaţi
15 Nivelul de interes pentru sex pe care îl exprimă -3 -2 -1 0 +1 +2 +3
partenerul dvs.
16 Corectitudinea în care se cheltuiesc banii -3 -2 -1 0 +1 +2 +3
17 Nivelul spiritului critic pe care îl exprimă partenerul -3 -2 -1 0 +1 +2 +3
18 Nivelul respectului reciproc pe care îl experimentaţi -3 -2 -1 0 +1 +2 +3
19 Gradul în care comunicare interpersonală este eficientă -3 -2 -1 0 +1 +2 +3
20 Nivelul de iubire pe care îl experimentaţi -3 -2 -1 0 +1 +2 +3
21 Gradul în care nevoile dvs. se întâlnesc -3 -2 -1 0 +1 +2 +3
22 Gradul libertăţii pe care îl simţiţi în promovarea altor -3 -2 -1 0 +1 +2 +3
prieteni
23 Nivelul responsabilităţii pe care partenerul dvs.îl -3 -2 -1 0 +1 +2 +3
acceptă sarcinile casnice
24 Gradul în care dvs. şi partenerul dvs. discutaţi despre -3 -2 -1 0 +1 +2 +3
sex
25 Nivelul intimităţii pe care îl experimentaţi -3 -2 -1 0 +1 +2 +3
26 Gradul în care soţul dvs. suportă alegerile dvs. în -3 -2 -1 0 +1 +2 +3
legătură cu profesia
27 Gradul în care dvs. şi soţul dvs. sunteţi de acord cu stilul -3 -2 -1 0 +1 +2 +3
de viaţă
28 Gradul în care dvs. şi soţul dvs. sunteţi de acord cu -3 -2 -1 0 +1 +2 +3
numărul copiilor pe care să-l aveţi
29 Nivelul atracţiei fizice a partenerului dvs. -3 -2 -1 0 +1 +2 +3
30 Gradul în care vă certaţi pentru lucruri mărunte -3 -2 -1 0 +1 +2 +3
31 Nivelul geloziei pe care partenerul dvs. îl exprimă -3 -2 -1 0 +1 +2 +3
32 Nivelul angajării pe care îl simţiţi din partea soţului -3 -2 -1 0 +1 +2 +3

100
2.2.8. Scala convenţionalităţii în relaţia maritală
Marital Conventionalization Scale (MCS)

Autori: Vernon H. Edmonds


Scop: măsurarea distorsiunii unei persoane în evaluarea căsniciei proprii
Descriere: MCS este un instrument de 15 itemi cu răspunsuri „adevărat/fals” care
măsoară limita până la care o persoană distorsionează evaluarea propriei căsnicii în
direcţia dezirabilităţii sociale. Punctul central al scalei este „convenţionalitatea”, cu
tendinţa de a se purta ca şi cum ar fi adevărat fără a-i păsa dacă este cu adevărat aşa.
Ideea din spatele dezvoltării MCS a fost că această convenţionlitate este o problemă
specială în măsurarea individuală a realţiei maritale pentru că aprobarea socială şi
implicarea logică a ego-ului – principalii determinanţi ai convenţionalităţii – sunt mai
mari aici decât în oricare alt domeniu al vieţii. Deşi MCS a fost construit numai ca un
instrument de cercetare a convenţionalităţii în studierea relaţiilor maritale, scala poate
avea şi o utilitate clinică interesantă ajutându-l pe practician să descopere viziunile
nerealiste sau supraevaluate ale clientului asupra partenerului lor
Norme: MCS a fost studiat iniţial pe 100 de studenţi căsătoriţi aleşi aleator din
Florida State University, având o medie a duratei căsniciei de peste 5 ani. Alte date
demografice nu au fost oferite. Scorul mediu al formei lungi a MCS (50 itemi) a fost
de 12 (SD=8) şi al formei scurte, reprodus aici, şi care corelează .99 cu forma lungă,
a fost de 34 (SD=30).
Scorarea: Fiecărui item la care se răspunde în mod convenţional i se acordă valoarea
din paranteza de la sfârşitul fiecărui item. Răspunsurile care se scorează sunt
„adevărat” pentru itemii 3, 4, 6,7, 8, 9, 11, 12, 13 şi 14 şi „fals” pentru cei care au
rămas. Astfel, dacă un individ încercuieşte fals la itemul 1, scorul va fi 6. Valorile
care se acordă sunt proporţionale cu corelaţiile dintre fiecare item şi scorul total MCS
forma lungă. Itemii inidividuali sunt însumaţi pentru scorul total.
Validitate: MCS dispune de o validitate concurentă bună, corelând .63 cu Locke-
Wallace Short Scale of Marital Adjustment. Forma lungă şi cea scurtă corelează de
asemenea .44 şi respectiv .39 cu Scala minciunii din MMPI, corelaţie care e în acord
cu ideea că convenţionalitatea este o formă a înşelăciunii sine-altul.
Prima apariţie: Edmonds, V.H. (1967). Convenţionalitatea maritală: definire şi evaluare,
Journal of Marriage and the Family, 29, November 1967, 681-688.

101
Disponibilitate: Instrument reprodus cu permisiunea National Council on Family
Relations, Mitrofan, I., Ciupercă, C.,(2002), Psihologia vieţii de cuplu. Între iluzie şi
realitate, Editura Sper, Bucureşti

MCS

Citiţi fiecare afirmaţie şi decideţi dacă este adevărată în cazul în care o aplicaţi la
dvs., la partenerul dvs. sau la căsnicia dvs. Dacă este adevărată, încercuiţi litera T.
Dacă este falsă, în cazul în care o aplicaţi la dvs., la partenerul dvs. sau la căsnicia
dvs., încercuiţi litera F.
T F 1 Am anumite nevoi care nu sunt satisfăcute de căsnicia mea. (W=6)
T F 2 Căsnicia mea poate fi mai fericită decât este. (W=6)
T F 3 Chiar dacă ar fi disponibile pentru a se căsători cu mine toate pesoanele de
sex opus, tot n-aş fi putut face o alegere mai bună. (W=4)
T F 4 Nu cred că vreun alt cuplu ar putea trăi într-o armonie mai mare decât
partenerul meu şi cu mine. (W=5)
T F 5 Există perioade când nu simt prea multă iubire şi afecţiune pentru
partenerul meu. (W=6)
T F 6 Nu am regretat nicodată căsnicia mea, nici măcar o clipă. (W=5)
T F 7 Suntem atât de bine adaptaţi pe cât pot fi două persoane în această lume.
(W=6)
T F 8 Nu cred că cineva poate fi mai fericit decât suntem eu şi partenerul meu
atunci când suntem împreună.(W=6)
T F 9 Partenerul meu înţelege şi empatizează complet cu fiecare stare a mea.
(W=5)
T F 10 Căsnicia mea nu este un succes perfect. (W=8)
T F 11 Fiecare lucru nou pe care l-am aflat despre partenerul meu m-a mulţumit.
(W=6)
T F 12 Partenerul meu are toate calităţile pe care le-am dorit la cineva. (W=8)
T F 13 Dacă partenerul meu are câteva defecte, eu nu le cunosc. (W=8)
T F 14 Eu şi partenerul meu ne înţelegem perfect unul pe celălalt. (W=8)
T F 15 Există perioade când partenerul meu face lucuri care mă fac nefericită.

102
2.2.9. Evaluarea instabilităţii maritale
MARITAL INSTABILITY INDEX (MII)

AUTORI: John N. Edwards, David R. Johnson şi Alan Booth


SCOP: măsurarea instabilităţii maritale
DESCRIERE: MII este un instrument de 14 itemi construit pentru a măsura instabilitatea
maritală şi mai ales tendinţa spre divorţ. MII se bazează pe ideea că atât cogniţiile cât şi
comportamentele trebuie luate în considerare când se evaluează instablitatea şi
potenţialul pentru divorţ al unui cuplu. Această scală poate fi uşor administrată de un
intervievator şi scorată în câteva minute. MII este în mod particular util cu atât mai
repede cu cât este administrat cogniţiilor şi comportamentelor specificate. Îl poate ajuta
pe consilier să determine cu o mai mare acurateţe rezultatul precis pentru o relaţie
maritală particulară. MII este reprodus aici (ca partea 1) împreună cu o măsurătoare a
altor câţiva factori de rsic (partea 2) pe care practicianul o poate folosi pentru a mări
acurateţea.
NORME: MII a fost studiat iniţial pe 2034 de bărbaţi şi femei căsătorite sub 55 de ani în
1980 şi apoi pe 1578 (78%) din acel eşantion în 1983. Alta norme sau date demografice
nu sunt oferite.
SCORAREA: MII este uşor de scorat urmărind instrucţiunile din dreapta instrumentului.
Numărul de răspunsuri – „înclinaţii spre divorţ” sunt însumate şi înregistrate la sfârşitul
instrumentului unde este prezentată o figură „şansa divorţului”.
FIABILITATE: MII are o consistenţă internă excelentă cu un alpha de .93. Date despre
stabilitate nu au fost oferite.
VALIDITATE: MII are o validitate predictivă bună. Dintre cei care în 1980 nu au
raportat nici un semn de instabilitate mentală, doar 3% au divorţat în 1983, în timp ce
persoanele care au avut scoruri în extrema cealaltă, au avut o rată de divorţ de 27%, de 9
ori mai mare. De asemenea MII a dovedit o validitate de construct bună, corelând pozitiv
cu măsurători ale problemelor maritale şi „dezacordurilor” maritale, şi negativ cu
fericirea maritală sau cu interacţiunea maritală.
PRIMA APARIŢIE: Edwards, J.N., Johnson, D.R. şi Booth, A. (1987). Coming apart: A
prognostic instrument of marital breakup, Family realations, 36, 168-170. Instrument
reprodus cu permisiunea National Council on Family Relations.

103
DISPONIBILITATE: Articol din jurnal, Mitrofan, I., Ciupercă, C.,(2002),
Psihologia vieţii de cuplu. Între iluzie şi realitate, Editura Sper, Bucureşti

MII

Partea 1. Evaluarea înclinaţiei spre divorţ.


Puneţi-vă următoarele întrebări şi încercuiţi unul din răspunsurile date:

Înclinaţie
înclinaţie

divorţ

divorţ
Fără

spre

spre
Câteodată oamenii căsătoriţi cred că le-ar plăcea să

Ocaziona

niciodată

Des sau
locuiască separat de partenerul lor. Cât de des simţiţi dvs.

foarte
l sau

des
acest lucru? Foarte des, des, ocazional sau niciodată?

Chiar şi persoanele care se înţeleg bine cu partenerul lor se Nu Da


întreabă uneori dacă mariajul lor merge sau nu. V-aţi gândit
în ultimii 3 ani că căsnicia dvs. este în probleme?
Din câte ştiţi, s-a gândit vreodată partenerul dvs. că mariajul Nu Da
dvs. este în probleme?
Aţi vorbit în ultimii 3 ani cu membrii familiei, prieteni, Nu Da
consilieri sau asistenţi sociali despre problemele dvs. în
căsnicie?
După câte ştiţi, partenerul dvs. a vorbit cu membrii familiei, Nu Da
prieteni, asistenţi sociali despre problemele pe care le aveţi
în familie?
V-a trecut prin cap în ultimii 3 ani gândul de a divorţa sau Nu Da
separa de partenerul dvs.?
Din câte şiţi, i-a trecut prin cap partenerului dvs., în ultimii Nu Da
3 ani, gândul de a divorţa sau de a vă separa?
Dvs. sau partenerul dvs. aţi sugerat în mod serios ideea unui Nu Da
divorţ în ultimii 3 ani?
Aţi discutat despre împărţirea proprietăţilor? Nu Da
Aţi discutat despre consultarea unui avocat? Nu Da
Aţi consultat dvs. sau partenerul dvs. un avocat în legătură Nu Da
cu un divorţ sau o separare?
Din cauza probelmelor pe care oamenii le au în căsniciile Nu Da
lor, uneori ei pleacă de acasă pentru puţin timp sau ca o
separare de porbă. S-a întâmăplat acest lucru şi în căsnicia
dvs. în ultimii 3 ani?
Aţi vorbit cu partenerul dvs. despre cererea unui divorţ sau Nu Da
unei separări?
Aţi cerut divorţul sau separea dvs. sau partenerul dvs.? Nu Da

NUMĂRAŢI NUMĂRUL DE RĂSPUNSURI „ÎNCLINAŢII SPRE DIVORŢ”


(INCLUZÂND „NU ŞTIU” SAU „DA”) ŞI ÎNREGISTRAŢI-LE AICI:

104
ÎNCERCUIŢI ŞANSELE DE DIVORŢ ÎN URMĂTORII 3 ANI DUPĂ CUM
URMEAZĂ:

SCORUL ÎNCLINŢIEI ŞANSELE SPRE


SPRE DIVORŢ DIVORŢ
22
26
5-6 31
38
10+ 43

Partea 2. Atracţii şi bariere spre divorţ


PUNEŢI-VĂ ÎNTREBĂRILE URMĂTOARE ŞI ADĂUGAŢI SAU SCĂDEŢI
PUNCTE DIN SCORURILE ŞANSEI SPRE DIVORŢ ÎN FUNCŢIE DE
RĂSPUNSURI.
Mai jos sunt enumerate câteva dintre lucrurile pe care cuplurile le fac împreună.
Pentru fiecare, vă rugăm să spuneţi cât de des dvs. şi partenerul dvs. îl faceţi împreună.
1 niciodată 2 ocazional 3 de obicei 4 aproape întotdeauna

Numărul de
răspunsuri
Cât de des luaţi masa principală împreună?
Cât de des vă vizitaţi prietenii împreună?
Cât de des dvs. şi partenerul dvs. lucraţi împreună la proiecte pentru
casă?
Cât des ieşiţi împreună – de ex. la film, să jucaţi cărţi, bowling, etc.?

Faceţi suma numerelor pentru frecvenţa cu care faceţi lucruri împreună. Dacă totalul este
între 13 şi 16, extrageţi 12 din scorul şansei pentru divorţ, iar dacă totalul este între 9 şi
12, extrageţi 10.

105
NOUL SCOR LA ŞANSA PENTRU DIVORŢ:

Dacă ar fi să o luaţi de la început, (a)v-aţi căsători cu aceiaşi persoană, (b)v-aţi căsători


cu altcineva sau (c)nu v-aţi mai căsători deloc?
DACĂ RĂSPUNSUL ESTE (c), ADĂUGAŢI 11 LA ULTIMUL SCOR LA ŞANSA
PENTRU DIVORŢ; DACĂ ESTE (a) SAU (b), TRECEŢI LA URMĂTORUL ITEM.

NOUL SCOR LA ŞANSA PENTRU DIVORŢ:


Sunteţi proprietarul apartamentului în care staţi sau este închiriat?
DACĂ APARTAMENTUL ESTE AL DVS., SCĂDEŢI 6 DIN UTLIMUL SCOR LA
ŞANSA PENTRU DIVORŢ:

NOUL SCOR LA ŞANSA PENTRU DIVORŢ:

În general, cât de mult credeţi că vă influenţează viaţa de zi cu zi credinţele dvs.


religioase – foarte mult, mult, întrucâtva, puţin sau deloc?
DACĂ RĂSPUNSUL ESTE ÎNTRUCÂTVA, MULT SAU FOARTE MULT,
SCĂDEŢI 4 DIN ULTIMUL SCOR LA ŞANSA PENTRU DIVORŢ:

NOUL SCOR LA ŞANSA PENTRU DIVORŢ:


De câţi ani sunteţi căsătorit cu partenerul dvs.?
DACĂ SUNTEŢI CĂSĂTORIT DE MAI PUŢIN DE 5 ANI, ADĂUGAŢI 3 LA
ULTIMUL SCOR LA ŞANSA PNETRU DIVORŢ:

NOUL SCOR LA ŞANSA PENTRU DIVORŢ:

Exemplu:
O persoană care are scorul 1 la scala înclinaţiei spre divorţ încep cu o şansă de
22% pentru divorţ în curs de 3 ani. Dar dacă persoana face multe lucruri împreună cu
partenerul (ex. are scorul 14 la frecvenţa lucrurilor făcute împreună), probabilitatea scade
cu 12 puncte până la 10%. Dacă cuplul cumpără apartamentul, se scad alte 6 puncte,
scăzând înclinaţia spre divorţ la 4%. În final, dacă religia are o importanţă în viaţa lor,
scorul poate fi redus până la 0.

106
2.2.10. Scala Miller de măsurare a controlului în relaţia maritală
Miller Marital Locus of Control Scale (MMLOC)

AUTORI: Philip c Miller, Herbert M. Lefcourt şi Edward E. Ware


SCOP: măsurarea locului pe care îl ocupă controlul în relaţia maritală
DESCRIERE: Acest instrument de 26 de itemi măsoară locul controlului în relaţia
maritală. Poziţia externă-internă a controlului a fost amplu studiată şi s-a dovedit a fi un
important moderator al stresului vieţii. Mai mult, MMLOC ia în considerare
caracteristicile partenerilor în relaţie care măresc stabilitatea şi satisfacţia. MMLOC a
fost dezvoltat prin proceduri psihometrice serioase. Cei 26 de itemi au fost derivaţi dintr-
un eşantion de 78 de itemi care măsoară 4 dimensiuni legate de rezultatele maritale:
abilitate, efort, context şi noroc. În genreal, în relaţia maritală, cineva are un scor mai
înalt la internalitate tinde spre o satisfacţie maritală şi intimitate mai mari decât cineva
care are un scor înalt la externalitate.
NORME: Bazate pe un eşantion de 230 de studenţi căsătoriţi, scorurile nu au fost
semnificativ diferite pentru bărbaţi şi femei. Mediile au fost de 133.42(SD=19.83) pentru
bărbaţi şi de 131.43(SD=19.59) pentru femei.
SCORAREA: Scorurile totale sunt determinate de următoarea formulă: 132+ scor
extern-scor intern. Scor extern= itemii 1 + 2 + 4 + 6 + 10 + 12 + 13 + 15 + 17 + 21 + 24
+ 27 + 28 + 30 + 32 + 35 + 37 + 39 + 41 + 42 + 44. Scor intern= itemii 3 + 5 + 7 + 8 + 9
+ 11 + 14 + 16 + 18 + 19 + 20 + 23 + 25 + 26 + 29 + 31 + 33 + 34 + 36 + 38 + 40 + 43.
Adăugând o constantă şi scăzând itemii interni se recodează în mod eficient itemii interni
într-o direcţie externă. Scorurile celor 4 subscale atribuţionale se determină astfel: Efort=
3 + 5 + 7 + 9 + 14 + 18 + 23 + 29 + 31 + 40; Abilitate= 8 + 11 + 16 + 19 + 20 + 25 + 26
+ 33 + 34 + 36 + 38 + 43; Context= 1 + 2 + 6 + 10 + 12 + 13 + 17 + 24 + 27 + 28 + 35 +
37 + 39 + 41 + 42; Noroc= 4 + 15 + 21 + 22 + 30 + 32 + 44.
Scorurile înalte reflectă externalitatea pentru locul marital al controlului.
FIABILITATE: MMLOC are o consistenţă internă foarte bună, cu un alpha de .83. Date
despre stabilitate nu au fost oferite.
VALIDITATE: MMLOC dispune de o validitate concurentă, corelând cu
scorurile initmităţii sociale. Validitatea MMLOC este evidentă şi din corelaţia dinte locul
extern al controlului şi discrepanţa dintre scorurile soţului şi soţiei, de ex. cei care sunt

107
mai externali decât internali au o mai mare discrepanţă între scoruri. MMLOC corelează
de asemenea cu satisfacţia maritală şi satisfacţia vieţii în general.
PRIMA APARIŢIE: Miller, P.C., Lefcourt, H.M. şi Ware, E.E. (1983). The
construction and development of the Miller Marital Locus of Control Scale, Canadian
Journal of Behavioral Science, 15, 266-279. Miller, P.C., Lefcourt, H.M., Holme, J.G.,
Ware, E.E. şi Saleh, W.E. (1986). Marital locus of control and marital problem-solving,
Journal of Personality and Social Psychology, 51, 161-169. Instrument reprodus cu
permisiunea lui Herbert M. Lefcourt şi Canadian Psychology Association.
DISPONIBILITATE:Mitrofan, I., Ciupercă, C.,(2002), Psihologia vieţii de cuplu. Între
iluzie şi realitate, Editura Sper, Bucureşti

MMLOC

Afirmaţiile din acest chestionar exprimă opinii asupra unor probleme ale relaţiei
maritale. Puteţi să fiţi de acord puternic cu unele dintre ele şi în dezacord la fel de
puternic cu altele, sau puteţi să nu fiţi sigur de ceea ce simţiţi. Reacţiile dvs. reflectă
opiniile dvs. şi nu există răspunsuri corecte sau incorecte. Indiferent dacă sunteţi de
acord sau nu cu vreo afirmaţie, puteţi fi sigur că există o mulţime de oameni care simt la
fel ca dvs. Marcaţi fiecare afiramţie din stânga în funcţie de cât de acord sunteţi cu ea.
Vă rugăm să le marcaţi pe toate.
+1= sunt de acord puţin
+2= sunt de acord foarte mult
0= nici acord, nici dezacord
-1= simt puţin dezacord
-2= simt foarte mult dezacord
Vă rugăm să vă amintiţi că cel mai bun răspuns este opinia dvs. şi de obicei este
reflectat de prima reacţie la item, mai degrabă decât după lungi dezbateri cu dvs. înşivă
asupra experienţelor particulare.

1 Când vreau ca soţul meu să facă ceva ce n-a planificat, nu


prea pot face multe pentru a-l întoarce spre modul meu de
gândire.
2 Sunt adesea dezorientată în legătură cu ceea ce trebuie să
spun sau să fac atunci când nu sunt de acord cu soţul meu.

108
3 Adesea problemele maritale se rezolvă cu prea mare efort
din partea mea.
4 Pot adesea să ajut la o reconciliere când eu şi soţul meu ne
certăm
5 Stările soţului meu sunt adesea misterioase pentru mine, în
sensul că nu prea am idee de unde au pornit.
6 Adesea găsesc comportamentul soţului meu nepredictibil.
7 În timpul unei neînţelegeri deseori pot să spun sau să fac
ceva care să îmbunătăţească situaţia.
8 Înţeleg comportamentul soţului meu.
9 Perioade fercite în căsnicia noastră par să se întâmple cu
puţin efort din partea mea sau fără nici un efort.
10 Adesea starea soţului meu este o reacţie la ceea ce eu am
spus sau am făcut.
11 Există lucurui pe care le pot face pentru a încuraja
terminarea unei neînţelegeri cu soţul meu şi care ne fac să
ne simţim mai bine.
12 Circumstanţele de un fel sau altul joacă un rol important în
a determina dacă căsnicia noastră merge bine sau nu.
13 Când suntem în conflict, soţul meu este cel care cel mai
adesea reconciliază situaţia.
14 Un anumit efort este de obicei necesar din partea mea
pentru a aduce experienţe plăcute în căsnicia noastră.
15 Când avem experienţe neplăcute în căsnicie pot adesea să-
mi dau seama cum am contribuit eu la producerea lor.
16 Cel mai adesea depinde de soţul meu să facă o înţelegere să
se termine paşnic.
17 Perioadele nefericite din căsnicia noastră par să se întâmple
indiferent de ceea ce fac eu.
18 Când avem dificultăţi în căsnicie, par să fie puţine lucurui
pe care eu şi soţul meu le putem face pentru a ajunge la o
reconciliere.
19 Pot uşor să-mi conving soţul să facă ceva pe care el nu l-a
planificat.
20 Circumstanţele joacă un rol foarte limitat în producerea
satisfacţiei maritale; ceea ce conteză sunt efortul şi
interesul.
21 Adesea cred că bărbaţii sunt mai greu de înţeles decât
femeile.
22 Când am dificultăţi în relaţiile mele cu bărbaţii, găsesc că
timpul este un vindecător mai bun decât orice aş putea face
eu.
23 Bărbaţii par mai puţin predictibili decât femeile.
24 Femeile par mai zăpăcite decât bărbaţii.
25 Când întâlnesc dificultăţi în relaţiile mele cu femeile, mi se
pare că pot face prea puţin pentru a întoarce situaţia.
26 Femeile sunt mai de încredere în interacţiuni pentru mine
decât bărbaţii.

109
2.2.11. Chestionarul Beier –Sternberg privind discordanţa
Beier –Sternberg Discord Questionnaire (DQ)

AUTOR: Ernest G. Beier şi Daniel P. Sternberg


SCOP: măsoară conflictul marital şi nefericirea maritală
DESCRIERE: DQ este un instrument de 10 itemi construit pentru măsurarea a două
dimensiuni ale relaţiei marital: discordia\ conflictul şi gradul de nefericire ataşat acestui
conflict. Itemii au fost selectaţi pe baza consultării literaturii de specialitate care prezenta
aceste probleme ca fiind principalele surse ale conflictului marital. Fiecare subiect va
scora, mai întâi, fiecare problemă în sensul gradului de conflict pe care îl generează în
căsnicie iar apoi evaluează în ce măsură acesta produce nefericire. Itemii sunt scoraţi
individual.
NORME: Datele pentru DQ au fost generate de o serie de studii pe cupluri proaspăt
căsătorite care au răspuns solicitării de cooperare exprimate în scrisorile trimise.
Cuplurile erau heterogene şi au fost contactate puţin după căsătorie şi la un an distanţă.
Mediile sunt disponibile pentru fiecare item în cele două perioade. A existat o mică
creştere a conflictului în cuplu pe perioada de un an : media totală a conflictului este de
33.92 la scurt timp după căsătorie şi de 36.55 la un an după căsătorie.
SCORAREA: Fiecare item este scorat separat pe o scală de 7 puncte în care scorurile
înalte indică un conflict şi o nefericire maritală mai mare. Itemii individuali pot fi adunaţi
într-un scor total, dar semnificaţia scorului nu este clară.
VALIDITATEA: DQ dispune de un anumit grad de validitate convergentă (analoagă)
în sensul că valoarea conflictului corelează semnificativ cu valoarea nefericirii maritale
şi există o anumită corelaţie între scorurile la DQ şi valoarea gradului de comportament
intim. De asemenea, există o schimbare semnificativă de-a lungul primului an de
căsătorie pentru soţii (media totală s-a mişcat de la 19 la 255.33), ceea ce sugerează un
anumit grad de validitate predictivă pentru DQ.
PRIMA APARIŢIE : Beier, E. G. şi Sternberg, D.P.(1977). Comunicarea marital,
Journal of Communication, 27, 92-100. Instrument reprodus cu permisiunea lui Ernest G.
Beier şi Daniel P. Sternberg.
DISPONIBILITATE : Dr.Daniel P Sternberg, Psychiatric Associates, 3540 South 4000
West, Suite 310, West Valley City, UT 84120, Mitrofan, I., Ciupercă, C.,(2002),
Psihologia vieţii de cuplu. Între iluzie şi realitate, Editura Sper, Bucureşti

110
DQ

Prin următoarele scale dorim să aflăm care credeţi dvs. că sunt ariile de acord şi
dezacord în căsnicia dvs. De asemenea dorim să aflăm dacă aceste arii vă aduc fericire,
nefericire sau indiferenţă. De exemplu, dacă banii sunt un punct de mare dezacord în
căsnicia dvs., puteţi marca în dreptul Scalei 1 (gradul acordului) sub numerele 5,6 sau 7
în funcţie de extensia dezacordului. Dacă aţi face un semn în dreptul lui 7, aceasta ar
însemna că există foarte mult dezacord în legătură cu banii în căsnicia dvs. Dacă marcaţi
nr.5, aceasta ar însemna că există doar puţin dezacord în legătură cu banii. Prin Scala 1
dorim să aflăm în ce măsură vă diferenţiaţi de partener în legătură cu modul de a privi
lucrurile. În Scala 2 dorim să aflăm în ce fel resimţiţi dvs. aceste diferenţe. Dacă, de
exemplu, un dezacord vă face foarte nefericit, puteţi marca 6 sau 7 pe Scala 2(rezultate
ale acordului sau dezacordului). Vă rugăm să marcaţi fiecare item în ambele scale.
Atenţie, cu cât este mai mare numărul marcat cu atât este mai mare dezacordul sau
conflictul, iar cu cât este mai mic, cu atât este mai mare acordul.

SCALA 1: Gradul de acord SCALA 2:Rezultatele


acordului\dezacordului

Acord Dezacord Fericit Nefericit

1 2 3 4 5 6 7 1 2 3 4 5 6 7

1.Banii

2.Copii

3.Sexul

4.Grija şi dragostea

5.Lucruri făcute împreună (în


timpul liber)

6.Prieteni şi viaţa socială

7.Ambiţia, voinţa de a merge


înainte

8.Politica

9.Educaţia copiilor

10. Religia

111
2.2.12. Scala competitivităţii
COMPETITIVENESS SCALE (CS)

AUTOR: Mary R. Laner


SCOP: măsurarea competivităţii unui partener în relaţie
DESCRIERE: CS este un instrument de 50 de itemi construit pentru a măsura
competitivitatea unui partener în relaţii. CS este împărţit în trei subscale, aşa cum o
indică măsurătoarea însăşi, bazate pe felul în care comportamentele sunt experimentate:
plăcute (P), neplăcute (U), sau agresive\abuzive (A). Aceste subscale au fost dezvoltate
de evaluatori independenţi cu o rată de acord de 88%. CS poate fi foarte util în
identificarea şi explorarea problemelor de competitivitate a cuplurilor care prezintă
problemele în relaţiilor lor.
NORME: CS a fost studiat iniţial pe 99 bărbaţi şi 81 femei, majoritatea albi, studenţi
dintr-o universitate de sud-vest. Marea majoritate nu fusese niciodată căsătorită şi erau
de clasă socială mijlocie; 80% dintre femei aveau vârsta de 20 de ani sau mai tinere iar
74% dintre bărbaţi aveau 21 de ani sau mai mult. Norme actuale nu sunt disponibile, deşi
femeile şi bărbaţii au aceleaşi scoruri la toţi itemii plăcuţi în afară de 8, la toţi itemii
neplăcuţi în afară de 2 şi la toţi itemii agresivi\abuzivi.
SCORAREA: CS este uşor de scorat acordând fiecărui răspuns „tipic” şi “ocazional”
câte un punct, apoi adunând aceste puncte pentru fiecare subscale. Itemii plăcuţi au un
total maxim de 20 de puncte, cei neplăcuţi un maximum de 22 puncte iar cei agresivi, un
maximum de 8 puncte.
FIABILITATEA: Nu există informaţii disponibile.
VALIDITATEA: Deşi datele sunt limitate, subscala neplăcută este asociată cu scorurile
combatitivităţii aşa cum sunt măsurate de Index of Spouse Abuse.
PRIMA APARIŢIE : Laner, M. R. (1986). Competiţia în etapa de curtare, Family
Relations, 35, 275-279.
DISPONIBILITATE : Dr. Mary Laner, Profesor, Departamentul de sociologie,
Universitatea din Arizona, Tempe, AZ85287, Mitrofan, I., Ciupercă, C.,(2002),
Psihologia vieţii de cuplu. Între iluzie şi realitate, Editura Sper, Bucureşti

112
CS

Vă rugăm să analizaţi comportamentele, trăsăturile sau calităţile pe care


partenerul dvs. le are în relaţia dvs. pentru a-şi atinge scopurile. Pentru fiecare dintre
itemii următori, faceţi un X în coloana care se apropie cel mai mult de descrierea
comportamentelor, trăsăturilor, calităţilor pe care partenerul dvs. le are în relaţia cu dvs.

Pentru a-şi atinge scopul, Această trăsătură\ calitate\


partenerul meu : comportament este :
Tipică Folosită doar Niciodată
ocazional
1 2 3 4 5
6
U 1 Expune o putere brutală
U 2 Înşeală
P 3 Arată flexibilitate
P 4 Demonstrează tenacitate
U 5 Este tăcut
A 6 Foloseşte violenţa fizică
U 7 Minte
P 8 Perseverează(este
perseverent)
P 9 Este harnic (munceşte
mult)
P 10 Se comportă stoic(fără
să plângă)
A 11 Este neîndurător
U 12 Este viclean, isteţ
P 13 Este inteligent, înţelept,
informat
A 14 Terorizează, ameninţă,
intimidează
P 15 Arată curaj
P 16 Utilizează şarmul
U 17 Se comportă într-un
mod nepăsător
U 18 Vorbeşte linguşitor
P 19 Demonstrează toleranţă
U 20 Utilizează
linguşeală(înduplecarea)
A 21 Inspiră teamă şi\sau
anxietate
U 22 Se exprimă emfatic,
bombastic

113
U 23 Accentuează realizările
trecute
P 24 Utilizează umorul şi
ironia
P 25 Demonstrează
competenţă(e expert)
A 26 Insultă, este abuziv,
nepoliticos
U 27 Acţionează ca un snob
P 28 Prezintă vigoare,
energie
P 29 Se comportă ca un tip
de treabă, ca un cavaler
P 30 Este răbdător
U 31 Se comportă arogant,
superior
U 32 Utilizează satira,
ridiculizează
P 33 Se comportă exuberant,
entuziast
U 34 Demonstrează putere,
autoritate, influenţă,
„trage sforile”
U 35 Se comportă sofisticat
A 36 Este furios
U 37 Este sarcastic
P 38 Este grijuliu, planifică
activităţile
U 39 Inspiră un sentiment de
vină
U 40 Este lăudăros
U 41 Utilizează subrefugii,
viclenie
P 42 Este conştient de sine
A 43 Provoacă, confruntă
U 44 Este mincinos
P 45 Este încrezător în
propriile sale puteri
U 46 Simulează slăbiciunea
(se comportă ca un
martir)
P 47 Este calm
U 48 Pretinde dragoste
U 49 Simulează stupiditate
P 50 Este diplomat, plin de
tact

114
2.2.13. Scala dominanţă-acomodare
Dominance-Accomodation Scale
(DA)

AUTOR: Carol Noll Hosskins


SCOP: măsurarea dominanţei şi acomodării în cupluri şi familii
DESCRIERE: DA este un instrument de 37 de itemi construit pentru a măsura
dominarea şi acomodarea în relaţiile inter-personale, în special în cupluri şi familii.
Dominanţa a fost definită ca încercări de a controla mediul de viaţă al cuiva: exprimarea
opiniilor, preferinţe sau atitudini în manieră verbală sau nonverbală care tinde să
influenţeze puternic sau direct comportamentele partenerului. Astfel, un individ înalt
dominant va fi văzut încercând să-şi controleze partenerul. Un individ cu scoruri înalte la
acomodare a fost definit ca acceptând vina şi critica atunci când nu le merită; având
tendinţa de a fi auto- depreciativ; evitând riscul rănirii fizice sau emoţionale; căutând să-
şi maximizeze securitatea psihologică personală, starea bună sau stabilitatea. DA are doi
factori sau subscale: acomodare personală (itemii 2,3,5-7,9-11 , 13,14, 16-
18,20,21,23,25,26,28-30,35-37) şi acomodarea în cuplu (itemii 1,3,4,6,8,9,12,13,15-26,
28, 31, 33). Sunt recomandate scorurile separate pe factori, unde scorurile înalte la
primul factor înseamnă că există o tendinţă de acomodare la partener şi un scor scăzut
indică dorinţa de a se impune, autoafirmare. Scorurile înalte la factorul al doilea indică
faptul că subiectul percepe puţină apreciere legat de propriile nevoi.
NORME: DA a fost studiat pe mai multe eşantioane, cel mai recent pe 78 de
cupluri(156 indivizi) cu o medie de vârstă de 39 de ani, media de 11.6 ani în relaţii; 87%
erau specializaţi într-o profesie şi 78% aveau o educaţie medie. Scorul mediu pentru
întreaga scală a fost de 164.4 (sd= 19.2).
SCORAREA: DA este scorat prin inversarea scorurilor la toţi itemii de la al doilea
factor şi apoi însumând valorile itemilor pentru subscală şi scorurile totale.
FIABILITATEA: DA dispune de o bună fiabilitate cu un alpha total de .84; primul
factor are un alpha de .79 iar al doilea factor un alpha de .65. Date despre stabilitate nu
au fost date.
VALIDITATEA: DA are o buna validitate convergentă având corelaţii semnificative
între ambele subscale şi mai multe subscale ale Personality Research Form-E, incluzând

115
umilire, agresivitate, dependenţă, dominanţă, evitarea rănirii, recunoaştere socială şi
înţelegere.
PRIMA APARIŢIE : Hoskins, C. N. (1986). Măsurarea dominanţei şi acomodării
percepute: Dezvoltarea unei scale, Psychological Reports, 58, 627-642.
DISPONIBILITATE : Dr. Carol Hoskins, New York University, 429 Shimkin Hall,
Washington Square, New York, NY10003, Mitrofan, I., Ciupercă, C.,(2002),
Psihologia vieţii de cuplu. Între iluzie şi realitate, Editura Sper, Bucureşti

DA

În paginile următoare veţi găsi o serie de propoziţii care descriu sentimente în


legătură cu relaţia dvs. cu partenerul dvs. Vă rugăm să citiţi fiecare propoziţie atent şi să
răspundeţi corespunzător cu ceea ce SIMŢIŢI în general. Vă rugăm să răspundeţi la toţi
itemii.
O scală gradată de răspuns este dată pentru răspunsurile dvs. :
SA=acord puternic
A=acord
U=nedecis
D=dezacord
SD=puternic dezacord

1 Ştiu că partenerul meu mă ia în serios când sunt SA A U D SD


preocupat de condiţiile din lumea de azi.

2 Chiar dacă aş putea să dorm până mai târziu, mă SA A U D SD


scol de obicei deoarece aşa vrea partenerul meu.

3 Când am nevoie de ajutor de la partenerul meu în SA A U D SD


casă, insist

4 Partenerul meu se înţelege bine cu prietenii mei deşi SA A U D SD


el poate să-i nu-i placă la fel de mult ca mine.

5 De obicei cedez pentru a avea pace dacă partenerul SA A U D SD


meu îmi explică de ce crede că opiniile mele sunt
greşite.

6 Insist să am ceva de spus în legătură cu cât timp SA A U D SD


liber petrec eu cu prietenii.

116
7 Dacă partenerul meu mă trezeşte, încerc să fiu SA A U D SD
drăguţă chiar dacă nu simt asta.

8 Chiar dacă partenerul meu are de lucru, ştiu că el îl SA A U D SD


va da deoparte dacă eu am nevoie de timp împreună
cu el.

9 Când este rândul partenerului meu de a strânge după SA A U D SD


cină, n-o fac eu.

10 Dacă partenerul meu nu înţelege nevoia mea de a SA A U D SD


avea banii mei, nu aş face o problemă din asta.

11 Încerc să fiu de acord cu ideile partenerului meu SA A U D SD


asupra activităţilor de week-end chiar atunci când
am alte gânduri.

12 Cheltuim bani în funcţie de felul în care cădem de SA A U D SD


acord că ne putem permite.

13 Dacă mi-e foame înainte de a veni soţul meu acasă, SA A U D SD


mănânc.

14 De obicei partenerul meu decide când este timpul să SA A U D SD


ne retragem

15 Partenerul meu ia în considerare interesele mele la SA A U D SD


fel ca şi pe ale lui când planifică timpul liber.

16 Dacă nu trebuie să mă trezesc dimineaţă, mă aştept SA A U D SD


ca partenerul meu să plece singur.

17 Când nu suntem de acord cu vreun aspect al vieţii SA A U D SD


noastre sexuale, îmi exprim punctele de vedere.

18 Când ideile noastre pentru week-end sunt diferite, îi SA A U D SD


spun asta.

19 Când îmi fac planuri cu prietenii mei, partenerul SA A U D SD


meu îşi va adapta programul.

20 Dacă partenerul meu întârzie acasă, îşi va pregăti SA A U D SD


singur cina.

21 Dacă partenerul meu mă trezeşte când eu mai vreau SA A U D SD


să dorm, îi spun asta.

22 Datorită faptului că valorile noastre de bază sunt SA A U D SD


similare, sunt satisfăcută cu stilul nostru de viaţă.

117
23 Dacă partenerul meu face dragoste într-o manieră pe SA A U D SD
care o găsesc dezagreabilă, nu continui actul sexual.

24 Când îi spun partenerului meu că simt nevoia să fim SA A U D SD


apropiaţi, ştiu că îşi va face timp pentru asta.

25 Deşi ştiu când partenerul meu vrea să facem SA A U D SD


dragoste, nu simt că trebuie să mă adaptez lui.

26 Nu renunţ la ceea ce fac şi mă duc să mă culc doar SA A U D SD


pentru că partenerul meu este gata de culcare.

27 Partenerul meu nu ia în serios îngrijorările ,ele SA A U D SD


pentru condiţiile sociale.

28 Încerc să-mi menţin prietenii chiar dacă partenerul SA A U D SD


meu nu este interesat de asta.

29 Dacă partenerul meu obiectează când spun unei SA A U D SD


ospătăriţe că ne-a luat prea puţini bani, n-o mai fac.

30 Interesele partenerului meu sunt pe primul plan în SA A U D SD


planificarea timpului liber.

31 Când nu cădem de acord asupra a ceea ce să SA A U D SD


mâncăm, partenerul meu renunţă în favoarea mea la
fel de mult cât renunţ şi eu în favoarea lui.

32 Prefer să mă retrag dacă partenerul meu nu-mi SA A U D SD


răspunde sexual.

33 Mă simt bine când vorbesc cu partenerul meu despre SA A U D SD


viaţă şi semnificaţiile ei pentru că el dovedeşte
respect pentru credinţele mele.

34 Dacă simt nevoia să fim apropiaţi, nu mă pot baza SA A U D SD


pe partenerul meu să-şi lase alte preocupări
deoparte.

35 Mă simt obligată să servesc cina chiar când SA A U D SD


partenerul meu vine târziu.

36 De obicei sunt refractară la a cheltui bani fără să-mi SA A U D SD


consult partenerul.

37 Chiar dacă mi-e foame înainte de a veni partenerul SA A U D SD


meu acasă, mă simt mai bine dacă îl aştept.

118
2.2.14. Scala de măsurare a comportamentelor de coping la familiile
cu ambii soţi angajaţi
Dual Employed Coping Scale (DECS)
AUTOR: Denise A. Skinner şi Hamilton I. McCubbin
SCOP: măsurarea comportamentelor de coping la familiile cu ambii soţi angajaţi.
DESCRIERE: DECS este un instrument de 58 de itemi construit pentru a măsura
comportamentele de coping considerate folositoare în coordonarea rolurilor serviciului şi
a familiei în condiţiile în care ambii parteneri sunt angajaţi în afara casei. Dată fiind
nevoia în creştere din societatea americană ca ambii parteneri să fie angajaţi, acest
instrument poate fi foarte util pentru a-i ajuta pe practicieni să evalueze şi să urmărească
schimbările din comportamentele de coping care pot afecta negativ interacţiunile
familiale. DECS dispune de patru factori sau subscale descrise în detaliu în prima
apariţie a instrumentului: menţinerea sistemului familial, procurarea suportului,
modificarea rolurilor şi a standardelor şi menţinerea perspectivei sau reducerea tensiunii.
Oricum, DECS mai poate fi utilizat şi ca o măsură de coping, în general, prin folosirea
scorului total.
NORME: DECS a fost studiat pe mai multe eşantioane de familii, incluzând părinţi de
copii cu boli serioase. Nicio altă dată demografică nu este disponibilă. Media totală
pentru soţii este de 173.9 şi de 162.3 pentru soţi. În toate studiile, au existat diferenţe
semnificative între scorurile soţilor şi ale soţiilor, soţiile utilizând comportamnete de
coping mai multe decât soţii.
SCORAREA: După inversarea scorului la itemul 45, toţi itemii sunt pur si simplu
adunaţi pentru un scor toatal.
FIABILITATEA: DECS dispune de o consistenţă internă foarte bună cu un alpha total
de .86. date despre stabilitate nu sunt disponibile.
VALIDITATEA: DECS are o validitate convergentă bună, corelând cu un instrument
de adaptare familială. DECS are şi o validitate bună a grupurilor cunoscute, distingând
între părinţii din familiile echilibrate şi cele extreme (în termeni de adaptare).
PRIMA APARIŢIE : McCubbin, H. I. şi Thompson, A.I.(eds.) (1991). Teste de
evaluare ale familiei pentru cercetare şi practică. Madison, WI: University of Wisconsin.
DISPONIBILITATE : Dr. Hamilton McCubbin, Dean, School of Family Resources and
Consumer Services, Madison, WI 53706-1575, Mitrofan, I., Ciupercă, C.,(2002),
Psihologia vieţii de cuplu. Între iluzie şi realitate, Editura Sper, Bucureşti

119
DECS

DECS este construit pentru a înregistra ce găsesc familiile ca fiind folositoare


pentru ele în rolurile de coordonare (conducere) a familiei şi serviciului când ambii soţi
sunt angajaţi în afara casei. Coping se defineşte ca eforturi personale sau colective (cu
alţi indivizi, programe) de a administra cerinţele asociate cu familiile cu profesie dublă.
Indicaţii:
Mai întâi citiţi lista comportamentelor de coping din stânga, unul câte unul.
Apoi decideţi cât de bine fiecare afirmaţie descrie coping-ul dvs., încercuind una
dintre cifre:

5=acord puternic
4=acord moderat
3=nici acord nici dezacord
2=dezacord moderat
1=dezacord puternic

Dezacord puternic

Dezacord moderat
Nici dezacord

Nici acord/

Acord moderat

Acord puternic

Fără copii
COMPORTAMENTE DE COPING:

Eu încerc să fac faţă cerinţelor familiei noastre cu


profesie dublă astfel:

1 Devin mai eficient; utilizez mai bine timpul de 1 2 3 4 5


acasă.

2 Utilizez echipament modern (ex. cuptor cu 1 2 3 4 5


microunde, etc.) pentru a fi de mai mare ajutor
acasă.

3 Cred că avem mult de câştigat din punct de vedere 1 2 3 4 5


financiar dacă lucrăm amândoi.

4 Pun la punct un program rezonabil privind treburile 1 2 3 4 5


casnice pentru toţi membrii familiei.

5 Dorm mai puţin decât aş dormi în mod ideal. 1 2 3 4 5

6 Ignor comentarii despre cum „ar trebui” să ne 1 2 3 4 5


comportăm ca bărbaţi sau femei (ex. femeile n-ar
trebui să muncească; bărbaţii ar trebui să facă curat
în casă.

7 Decid să îndeplinesc sarcini casnice la o oră 1 2 3 4 5


regulată în fiecare săptămână.

8 Cumpăr mâncare convenabilă care e uşor de 1 2 3 4 5

120
preparat acasă.

9 Cred că profesia mea m-a făcut un părinte mai bun 1 2 3 4 5 FC


decât aş fi fost în alte condiţii.

10 Las câteva treburi neterminate în casă (deşi aş vrea 1 2 3 4 5 FC


să le termin).

11 Îi determin pe copii noştri să ajute la treburile 1 2 3 4 5


casnice.

12 Ignor critica celorlalţi despre părinţii care lucrează 1 2 3 4 5 FC


amândoi în afara casei.

13 Întreţin relaţii de prietenie cu alte cupluri cu 1 2 3 4 5


profesie dublă.

14 Planific special o perioadă de timp pentru familia 1 2 3 4 5


întreagă; planific activităţi familiale pe care să le
facem împreună.

15 Angajez pe cineva care să ne ajute la treburile 1 2 3 4 5


casnice.

16 Trec cu vederea dificultăţile şi mă focalizez asupra 1 2 3 4 5


lucrurilor bune din stilul nostru de viaţă.

17 Planific ca relaţiile familiale variate să se petreacă 1 2 3 4 5


la o oră regulată în fiecare zi sau săptămână(ex.din
momentul în care ajungem acasă şi până la ora de
culcare este „timpul pentru copii”

18 Mâncăm în oraş frecvent. 1 2 3 4 5

19 Cred că profesia mea m-a făcut o soţie mai bună. 1 2 3 4 5

20 Angajez o persoană să aibă grijă de copii. 1 2 3 4 5 FC

21 Mă bazez pe membrii familiei extinse pentru 1 2 3 4 5


încurajare.

22 Ne ocupăm de responsabilităţiile casnice unul 1 2 3 4 5


pentru celălalt, atunci când unul dintre noi are un
program de muncă prelungit.

23 Las problemele de serviciu la servicu atunci când 1 2 3 4 5


plec de acolo la sfârşitul zilei.

24 Îmi fac prieteni la serviciu cu care vorbesc despre 1 2 3 4 5


ceea ce simt.

121
25 Planific un timp în care să fiu singură cu soţul meu. 1 2 3 4 5

26 Îmi modific programul de lucru(ex. reduc timpul de 1 2 3 4 5


serviciu sau lucrez la ore diferite).

27 Mă bazez pe membrii familiei extinse pentru ajutor 1 2 3 4 5


financiar când este necesar.

28 Negociez cine stă acasă cu un copil bolnav în 1 2 3 4 5 FC


funcţie de situaţie.

29 Planific schimbări la serviciu (ex. transfer, 1 2 3 4 5


promovare, schimbări de tură, etc.), în funcţie de
nevoile familiale.

30 Mă bazez pe familia extinsă pentru ajutor în 1 2 3 4 5 FC


îngrijirea copilului.

31 Identific pe mine sau pe partenerul meu ca principal 1 2 3 4 5 FC


responsabil pentru sarcinile de creştere al copilului.

32 Cred că suntem bune modele pentru copii noştri 1 2 3 4 5 FC


prin faptul că amândoi muncim.

33 Identific pe mine sau pe partenerul meu ca principal 1 2 3 4 5


responsabil pentru sarcinile casnice.

34 Planific timp pentru mine spre a mă detensiona 1 2 3 4 5


(jogging, exerciţii, meditaţii, etc.)

35 Apelez la mai multe servicii şi nu fac totul de una 1 2 3 4 5


singură.

36 Încurajez copiii să se ajute unul pe altul când este 1 2 3 4 5 FC


posibil (ex. teme, dus la diverse activităţi,etc.)

37 Încerc să fiu cât pot de flexibilă pentru a mă adapta 1 2 3 4 5


la nevoi sau evenimente speciale (ex. serbarea unui
copil la şcoală).

38 Planific din timp pentru ca schimbările majore de 1 2 3 4 5


acasă (ex. naşterea unui copil) să nu afecteze
cerinţele de serviciu.

39 Utilizez mai bine timpul de la serviciu. 1 2 3 4 5

40 Îmi fac buni prieteni cu care să vorbesc despre ceea 1 2 3 4 5


ce simt.

41 Limitez petrecerile de acasă numai la prietenii mei 1 2 3 4 5

122
apropiaţi.

42 Cred că, cu timpul, viaţa noastră va fi mai uşoară. 1 2 3 4 5

43 Stabilesc programe dinainte (ex. cine duce copiii la 1 2 3 4 5


doctor;cine munceşte până târziu).

44 Mă ţin de un program stabilit la serviciu şi acasă. 1 2 3 4 5

45 Cred că trebuie să excelez atât la serviciu cât şi în 1 2 3 4 5


familie.

46 Renunţ la unele dintre activităţile extraprofesionale 1 2 3 4 5


şi extrafamiliale în care aş putea să mă implic.

47 Stabilesc cui revine responsabilitatea de a sta acasă 1 2 3 4 5 FC


când un copil este bolnav.

48 Identific pe unul dintre noi care să fie responsabil 1 2 3 4 5


pentru „câştigarea pâinii”.

49 Cred că munca (profesia) este bună pentru creşterea 1 2 3 4 5


mea personală.

50 Cred că, puse una peste alta, există mai multe 1 2 3 4 5


avantaje decât dezavantaje în viaţa noastră.

51 Limitez implicarea la serviciu cu scopul de a avea 1 2 3 4 5


mai mult timp pentru familie.

52 Micşorez standardele mele privind cât de bine 1 2 3 4 5


trebuie făcute treburile casnice.

53 Încurajez copii să fie independenţi, când este cazul. 1 2 3 4 5

54 Elimin anumite activităţi (petrecerile de acasă, 1 2 3 4 5


munca voluntară, etc.)

55 Încurajez comunicarea între membrii familiei 1 2 3 4 5


despre programele, nevoile şi responsabilităţile
individuale.

56 Îmi menţin sănătatea (mănânc corect, fac exerciţii). 1 2 3 4 5

57 Cred că am nevoie de multă stimulare şi de multe 1 2 3 4 5


activităţi pentru a nu mă plictisi.

58 Îmi limitez implicarea la serviciu, spunând „NU” la 1 2 3 4 5


unele dintre activităţile pe care le-aş putea face.

123
2.2.15. Scala de evaluare a familiilor cu dublă carieră
Dual-Career Family Scale (DCFS)

AUTOR: Brian F. Pendleton, Margaret M. Poloma şi T. Neal Garland


SCOP: măsurarea caracteristicilor familiilor cu dublă profesie.
DESCRIERE: DCFS este un instrument de 31 de itemi care este compus din 6 scale ce
măsoară următoarele caracteristici ale familiilor cu profesie dublă aşa cum le indică şi
scalele: 1) tipul căsniciei (MT), 2) responsabilitatea casnică (DR), 3) satisfacţia (S), 4)
imaginea de sine (S-I), 5) realizare profesională (CS), 6) linia profesională (CL). Itemii
acestor scale au construiţi pe baza lucrărilor teoretice despre familii şi au fost testaţi în
mod empiric pentru a elimina itemii ambigui. Datorită faptului că familiile cu profesie
dublă reprezintă o arie relativ nouă de practică şi cercetare, aceste scale pot fi văzute ca o
bază iniţială pentru continuarea explorărilor în practică şi cercatare.
NORME: Informaţii despre baza acestor scale au fost extrase dintr-un studiu pe 45 de
soţii care erau angajate ca avocaţi, profesori sau doctori. Nicio altă informaţie
demografică sau normă actuală nu au fost oferite.
SCORAREA: DCFS este scorat după o scală tip Likert de 5 puncte de la „accord
puternic” (1) la “dezacord puternic” (5). Scorul scalei se obţine prin însumarea itemilor
individuali. Un scor total al celor 6 scale nu este recomandat.
FIABILITATEA: Consistenţa internă pentru cele 6 scale este relatie scăzută, cu
coeficienţii alpha de la .42 la .76 (media alpha =.61); scalele de imagine de sine şi linie
profesională au cea mai bună consistenţă internă (.73 şi .76). Scalele au fost şi subiectul
analizei lui Guttman asupra coeficienţilor de reproductibilitate (predictibilitatea
scorurilor de la un item la altul). Coeficienţii de reproductibilitate au întrecut cerinţa de
.85 pentru trei dintre scale (responsabilitatea casnică, satisfacţia, imaginea de sine), în
timp ce alte trei scale s-au extins de la .76 la .81.
PRIMA APARIŢIE : Pendleton, B. F., Poloma, M. M., Garland, T. N. (1980). Scale
pentru investigaţia familiei cu dublă profesie, Journal of Marriage and the Family, 42,
269-276. Instrument retipărit cu permisiunea National Council on Family Relations.
DISPONIBILITATE : Dr. T. Neal Garland, Department of Sociology, University of
Akron, Akron, OH 44325, Mitrofan, I., Ciupercă, C.,(2002), Psihologia vieţii de cuplu.
Între iluzie şi realitate, Editura Sper, Bucureşti

124
DCFS

Vă rugăm să încercuiţi numărul care indică gradul în care sunteţi sau nu sunteţi
de acord cu fiecare itemi.
1=acord puternic
2=acord
3=indecizie
4=dezacord
5=dezacord puternic

Tipul de căsnicie

1 Dacă un copil ar fi blonav şi ar trebui să rămână acasă, cel mai 1 2 3 4 5


probabil că eu voi rămâne cu el acasă şi nu soţul meu.

2 Dată fiind structura societăţii noastre,este important ca femeia să- 1 2 3 4 5


şi asume responsabilitatea primară pentru îngrijirea copilului.

3 Consider că soţul meu este principala persoană din familie care 1 2 3 4 5


“câştigă pâinea” familiei.

4 Venitul meu este la fel de vital pentru bună-starea familiei ca şi al 1 2 3 4 5


soţului meu.

5 Nu aş munci dacă soţul meu nu ar fi de acord. 1 2 3 4 5

6 Nu m-aş duce la o convenţie profesională dacă aceasta ar fi un 1 2 3 4 5


inconvenient pentru soţul meu.

Responsabilitatea casnică

7 Deşi soţul meu mă poate ajuta, responsabilitatea pentru sarcinile 1 2 3 4 5


casnice este în principal a mea.

8 Dacă o soţie şi mamă simte că nu reuşeşte în treburile casnice 1 2 3 4 5


datorită implicării în carieră, ar trebui să reducă cerinţele
profesionale.

Satisfacţia

9 Aş fi o persoană mai puţin împlinită fără experienţa mea din viaţa 1 2 3 4 5


de familie.

10 Dacă ar fi s-o iau de la capăt, nu aş mai face copii. 1 2 3 4 5

11 Dacă ar fi s-o iau de la capăt, nu m-aş mai pregăti pentru profesia 1 2 3 4 5


mea particulară.

125
Imaginea de sine

12 Cariera mea m-a făcut o soţie mai bună decât aş fi fost în alte 1 2 3 4 5
condiţii.

13 Femeile cu carieră căsătorite au ce este mai bun din două lumi: 1 2 3 4 5


angajare profesională combinată cu o viaţă de familie plină.

14 Cariera mea m-a făcut o mamă mai bună decât aş fi fost în alte 1 2 3 4 5
condiţii.

15 Petrec mai mult timp cu copii decât vecinele mele neangajate 1 2 3 4 5


care sunt active în afacerile comunităţii.

Împlinirea profesională

16 Îmi văd munca mai mult ca o slujbă care îmi place decât ca o 1 2 3 4 5
carieră.

17 Mi-am mai micşorat implicarea din carieră pentru a nu-mi 1 2 3 4 5


ameninţa căsnicia.

18 Cariera mea este la fel de importantă pentru soţul meu cât este şi 1 2 3 4 5
pentru mine.

19 Sunt la fel de orientată spre carieră ca şi colegii mei bărbaţi. 1 2 3 4 5

20 Aş recomanda oricărei tinere femei care priveşte spre o carieră, 1 2 3 4 5


să-şi completeze pregătirea profesională înainte de căsătorie.

21 În cazul unor conflicte de interese, responsabilităţile principale 1 2 3 4 5


ale unei femei de carieră sunt soţul şi copii ei.

22 Este posibil pentru un soţ şi o soţie să lucreze în oraşe diferite 1 2 3 4 5


pentru a maximiza posibilităţile profesionale şi a avea şi o
căsnicie de succes în acelaşi timp.

23 Dacă aş primi o ofertă de serviciu excepţională în alt oraş (una pe 1 2 3 4 5


care aş vrea s-o accept), nu m-aş aştepta ca soţul să mă urmeze
decât dacă ar fi sigur de o poziţie potrivită pentru el.

Linia carierei

24 Istoria carierei unei femei căsătorite ar trebui considerate în 1 2 3 4 5


lumina a două seturi de cerinţe pe care ea le întâmpină ca soţie şi
ca profesionistă.

126
25 Cele mai multe dintre femeile de carieră necăsătorite au mai mari 1 2 3 4 5
şanse de succes în profesie decât au femeile de carieră căsătorite.

26 Ţelurile unei femei de carieră căsătorite tind să fie mai modeste 1 2 3 4 5


decât cele ale colegilor lor bărbaţi.

27 Am mai renunţat la implicarea în carieră pentru a întâmpina 1 2 3 4 5


nevoile familiei mele.

28 Cariera mea a avut de suferit datorită responsabilităţilor pe care le 1 2 3 4 5


am (avut) ca mamă.

29 Este imposibil în societatea prezentă să combini o carieră, în 1 2 3 4 5


sensul plin al cuvântului (neîntreruptă, normă întreagă, înalt grad
de anganjament şi dorinţă de succes) cu obligaţiile familiei.

30 Mă consider o femeie care munceşte (este angajată profesional) 1 2 3 4 5


mai degrabă decât o femeie de carieră (pentru care promovarea şi
realizările profesionale excepţionale sunt importante)

2.2.16. Scala de evaluare a ataşamentului diadic

127
Dyadic-Adjustement Scale (DAS)

AUTOR: Graham B. Spanier


SCOP: măsurarea calităţii căsniciei sau a cuplurilor similare.
DESCRIERE: Acest instrument de 32 de itemi este construit pentru a evalua calitatea
relaţiei aşa cum este percepută ea de cuplul marital sau consensual. Acest instrument
răspunde mai multor nevoi. Poate fi folosit ca o măsură general a satisfacţiei în cuplul
intim prin utilizarea scorurilor totale. Analiza factorială indică faptul că acest instrument
măsoară patru aspect ale relaţiei: satisfacţia diadică (DS), coeziunea diadică (DGoh),
consensul diadic (Dcon) şi expresia afectivă (AE). Acest instrument poate fi adaptat
pentru utilizarea în interviuri.
NORME: DAS a fost aplicat pe un eşantion de indivizi căsătoriţi (n=218) şi divorţaţi
(n=94). Media de vârstă a celor căsătoriţi a fost de 35.1 ani, iar a celor divorţaţi de 30.4
ani. Media duratei căsniciei celor căsătoriţi a fost de 13.2 ani în timp ce a celor divorţaţi
de 8.5 ani. Media scorului total al DAS a fost de 114.8 cu o deviaţie standard de 17.8
pentru cuplurile căsătorite. Media pentru eşantionul divorţat a fost de 70.7 cu o deviaţie
standard de 23.8.
SCORAREA: Pentru DAS sunt utilizate trei tipuri diferite de scale de rating. Scorul
total este suma tuturor itemilor, putându-se întinde de la 0 la 151. Scorurile înalte reflectă
o relaţie mai bună. Itemii factor sunt : DS: 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 31, 32; Dcoh:
24, 25, 26, 27, 28; Dcon: 1, 2, 3, 5, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15; AE: 4, 6, 29, 30.
FIABILITATEA: Ca scor total DAS are o impresionantă consistenţă internă cu alpha
de .96. Subscalele au următoarele consistenţe (bune până la excelente): DS=.94,
DCoh=.81, DCon=.90, AE=.73.
VALIDITATEA: Acest instrument a fost verificat prima oară prin procedee logice de
validitate de conţinut. DAS demonstrează şi o validitate intergrupală discriminând între
cuplurile maritale şi cele divorţate pentru fiecare item. Instrumentul dispune şi de
validitate concurentă, corelând cu Locke-Wallace Marital Adjustement Scale.
PRIMA APARIŢIE : Sapnier, G.B. (1976). Măsurarea adaptării diadice: noi scale
pentru evaluarea calităţii căsniciei şi a cuplurilor similar, Journal of Marriage and the
Family, 38, 15-28. Instrument reprodus cu permisiunea lui Graham B. Spanier.
DISPONIBILITATE : Mitrofan, I., Ciupercă, C.,(2002), Psihologia vieţii de cuplu.
Între iluzie şi realitate, Editura Sper, Bucureşti

128
DAS

Majoritatea oamenilor au unele nemulţumiri în legătură cu relaţiile lor. Vă rugăm


să indicaţi mai jos gradul de acord sau dezacord dintre dvs. pentru fiecare item în parte.

5=întotdeauna de acord
4=aproape întotdeauna de acord
3=dezacord ocazional
2=apropae întotdeauna dezacord
1=întotdeauna dezacord

1 Organizarea finanţelor de familie

2 Recreerea în timpul liber

3 Probleme religioase

4 Demonstrarea afecţiunii

5 Prietenii

6 Relaţiile sexuale

7 Convenţionalitatea (comportamentul corect)

8 Filosofia de viaţă

9 Modalităţi de a trata rudele

10 Obiective, scopuri şi lucruri considerate importante

11 Timpul liber petrecut împreună

12 Luarea unor decizii majore

13 Sarcini casnice

14 Interese pentru petrecerea timpului liber

15 Decizii legate de cariera profesională

Vă rugăm să indicaţi cât de frecvent vi se întâmplă dvs. şi partenerului dvs. următoarele:


 1= întotdeauna
 2=aproape tot timpul

129
 3=des
 4=ocazional
 5=rar
 6=niciodată

16 Cât de des aţi discutat sau aţi luat în considerare divorţul, separarea sau
terminarea relaţiei?

17 Cât de des dvs. sau partenerul dvs. plecaţi de acasă după o ceartă?

18 În general,cât de des gândiţi că lucrurile între dvs. şi partenerul dvs. merg


bine?

19 Aveţi încredere în partenerul dvs.?

20 Regretaţi vreodată că v-aţi căsătorit?(sau că trăiţi împreună)

21 Cât de des dvs. şi partenerul dvs. vă certaţi?

22 Cât de des vă călcaţi pe nervi unul pe altul?

23.Vă sărutaţi partenerul?


ocazional rar niciodată des în fiecare zi

4 3 2 1 0

24.Dvs. şi partenerul dvs. vă angajaţi în satisfacerea intereselor comune


împreună?
Toate majoritatea unele puţine niciunul
4 3 2 1 0

Cât de des vi se întâmplă următoarele evenimente dvs. şi partenerului dvs.?

1= niciodată
2=mai puţin de o dată pe lună
3=o dată sau de două ori pe lună
4=o dată pe zi
5=mai des (de o dată pe zi)

25 Aveţi schimburi stimulante de idei

26 Râdeţi împreună

27 Discutaţi cu calm ceva

28 Lucraţi împreună la un proiect

130
Acestea sunt unele lucruri cu care cuplurile uneori sunt de acord iar alteori nu
sunt de acord. Indicaţi care din itemii de mai jos v-au cauzat diferenţe de opinie sau
probleme în relaţia dvs. în ultimele câteva săptămâni.(Încercuiţi DA sau NU).

DA NU 29 Aţi fost prea obosiţi pentru a face sex

DA NU 30 Nu prea aţi arătat iubire

31.Numerele de pe linia următoare reprezintă diferite grade de fericire în relaţia


dvs. Punctul de mijloc “fericit”, reprezintă gradul de fericire al majorităţii relaţiilor. Vă
rugăm să încercuiţi numărul care descrie cel mai bine gradul de fericire, luând în
considerare toare aspectele ale relaţiei dvs.

0 1 2 3 4 5 6

Extrem de Relativ Un pic Fericit Foarte Extrem de Perfect


nefericit nefericit nefericit fericit fericit

32.Vă rugăm să încercuiţi una din afirmaţiile următoarele care descrie cel mai
bine felul în care consideraţi viitorul relaţiei dvs.
 Vreau cu disperare ca relaţia mea să reuşească şi aş face aproape orice pentru ca
asta să se întâmple.
 Vreau foarte tare ca relaţia mea să reuşească şi voi face tot ce pot pentru asta.
 Vreau foarte tare ca relaţia mea să reuşesacă şi voi face ceea ce ţine de mine
pentru asta.
 Ar fi frumos ca relaţia mea să reuşească, dar nu pot face mai mult decât fac acum
pentru asta.
 Ar fi frumos ca relaţia mea să reuşească, dar refuz să mai fac ceva în plus decât
fac acum pentru a face relaţia să meargă.
 Relaţia mea nu poate reuşi niciodată iar eu nu mai pot face nimic pentru a face
relaţia să meargă.

2.2.17. Scala Kansas de măsurare a conflictului marital


Kansas Marital Conflict Scale (KMCS)

AUTOR: Kenneth Eggerman, Virginia Moxley şi Walter R. Schuman


SCOP: măsurarea conflictului marital.
DESCRIERE: KMCS este o serie de trei scale construite pentru a măsura treptele
conflictului marital; prima treaptă are 11 itemi, a doua are 5 itemi iar a treia are 11 itemi,

131
totalul fiind de 27 itemi. Scala se bazează pe o cercetare observaţională care arată că
cuplurile fericite şi cele nefericite diferă în mod substanţial de-a lungul celor trei trepte
ale conflictului marital: prima este construirea programului, a doua este disputa, cearta,
iar a treia este negocierea. KMCS este o încercare de a dezvolta un instrument de
măsurare care să se potrivească sistemului de observare comportamentală şi să conducă
la dezvoltarea ipotezelor treptelor conflictului marital. Această scală este utilă pentru a
evalua terapia maritală, mai ales că este singura scală care măsoară paternurile
conflictului marital în diferite trepte.
NORME: KMCS a fost studiat iniţial cu 10 cupluri care s-au oferit voluntari într-un
program de dezvoltare maritală în Kansas. În afară de unul toţi ceilalţi erau albi, 11 erau
protestanţi, 6 erau catolici. Vârsta medie a siţiilor era de 22.4 ani iar a soţiilor de 24.4 .
Media anilor de educaţie a soţiilor era de 15.5 ani iar a soţilor de 16.2 ani. Durata medie
a căsătoriilor era de 19.4 luni. Scorurile medii, dinaintea tratamentului, pentru soţi au
fost: primul stadiu- 36.0 (sd=9.8), stadiul 2- 57.56 (sd=12.44), stadiul 3- 42.1 (sd=7.89).
Scorurile pentru soţii au fost: stadiul 1- 35.4 (sd=10.57), stadiul 2- 57.7 (sd=12.47),
stadiul 3- 38.5 (sd=8.02).
SCORAREA: Scorurile se formează pentru fiecare stadiu prin simpla însumare a
scorurilor la itemii individuali. În prima treaptă, itemii 5,7,9 şi 11 sunt scoraţi invers; în
stadiul 2, toţi itemii în afara celui „respectului de tine” sunt invers scoraţi, iar în stadiul 3
itemii 2,4,5,6 şi 7 sunt invers scoraţi. Scorurile înalte reprezintă conflicte scăzute.
FIABILITATEA: KMCS dispune de o consistenţă internă, cu alpha în toate stadiile
pentru bărbaţi de la .91 la .95 iar pentru femei de la .88 la .95. Stabilirea măsurătorii este
de asemenea foarte bună, corelaţiile test-retest la şase luni pe cele trei stadii fiind de la
.64 la .96.
VALIDITATEA: Scalele au validitate de grup pentru soţii foarte bună, diferenţiind
semnificativ între căsătorile fericite şi cele nefericite în termenii satisfacţiei materiale.
Corelaţiile au fost pozitive şi pentru soţi dar nu întotdeauna semnificativ. Scalele KMCS
corelează de asemenea cu alte scale, sugerând o excelentă validitate de cosntruct. Aceste
scale includ FACES 2; măsurători ale empatiei şi congruenţei; mai multe subscale din
Marital Communication Inventory; concepţia despre comunicare şi orientare maritală
către un scop.

132
PRIMA APARIŢIE : Eggerman, K., Moxley, V. şi Schumn, W.R. (1985). Evaluarea
percepţiilor soţilor în conflictul marital din Gottman’s Temporal Form, Psychological
Reports, 7, 171-181.
DISPONIBILITATE : Mitrofan, I., Ciupercă, C.,(2002), Psihologia vieţii de cuplu.
Între iluzie şi realitate, Editura Sper, Bucureşti

KMCS

Vă rugăm să utilizaţi scala următoare şi să indicaţi cât de des dvs. şi soţul dvs. vă
angajaţi în activităţile menţionate în fiecare întrebare. Scrieţi cât de des în foaia de
răspuns, încercuind unul dintre numerele din tabel, ştiind că:
1=niciodată
2=rar
3=câteodată
4=frecvent
5=întotdeauna

A.Când dvs. şi soţul dvs. începeţi să discutaţi în dezacord asupra unei probleme
importante, cât de des:
Începeţi rapid să vă înţelegeţi sentimentele unul altuia?
Vă accentuaţi punctele de vedere unul altuia fără prea multe menajamente?
Începeţi să vă apreciaţi destul de rapid reciproc punctele de vedere?
Soţul dvs. pare a fi suportiv cu sentimentele dvs. asupra dezacordului din discuţie?
Vă spune soţul dvs. că nu ar trebui să simţiţi aşa cum simţiţi în legătură cu problema
discutată?
Este soţul dvs. cu adevărat disponibil să asculte ceea ce doriţi să comunicaţi?
Insistă soţul dvs. în a vă contrazice ideile despre problemă chiar înainte de a înţelege care
sunt aceste idei?
Vă face soţul dvs. să simţiţi că opiniile dvs., chiar dacă sunt diferite de ale lui, sunt foarte
importante pentru el?
Pare soţul dvs. mai interesat în a-şi justifica propriul punct de vedere decât de a-l înţelege
pe al dvs.?
Vă lasă soţul dvs. să vă simţiţi supărată sau furioasă fără a încerca să vă diminueze aceste
stări?
Vă învinovăţeşte soţul dvs. pentru toate sentimentele dvs. de frustare, iritare ca şi când ar
fi numai vina dvs şi a lui deloc?

B.După ce aţi discutat un timp cu soţul dvs. despre un dezacord asupra unei probleme
importante, cât de des:
Sunteţi capabilă să identificaţi aspectele specifice în legătură cu care v-aţi contrazis?
Sunteţi capabilă să identificaţi aspectele specifice în legătură cu care aţi fost de acord?
Sunteţi ambii capabili să exprimaţi ce simte celălalt despre problemă?
Sunteţi ambii capabili să exprimaţi punctul de vedere al celuilalt aproape la fel de bine ca
propriul punct de vedere?

133
Expresia facială a soţului dvs. şi tonul vocii lui transmit un sentiment de:
Descurajare
Furie
Dezgust
Condescenţă
Resentiment
Ostilitate
Frustare
Amăraciune
Autocompătimire (în legătură cu el însuşi)
Cinism
Respect pentru dvs.?

C.În momentul în care dvs. şi soţul dvs. simţiţi că sunteţi aproape de soluţia pentru o
problemă importantă în legătură cu care eraţi în dezacord, cât de des:
Sunteţi capabili s-o rezolvaţi complet printr-un fel de compromis care să fie bun pentru
amândoi?
Sfârşiţi prin a nu găsi aproape nicio rezolvare?
Conduceţi rapid problema spre o concluzie care să fie satisfăcătoare pentru ambii?
Vă daţi seama că problema va trebui rediscutată într-un viitor apropiat datorită faptului
că cel puţin unul dintre dvs. este încă nesatisfăcut de soluţia găsită?
Se întâmplă ca deîndată ce credeţi că lucrurile s-au rezolvat, soţul dvs. să vină cu o nouă
idee de a rezolva problema?
Încearcă soţul dvs. să vă propună lucruri care nu sunt mutual acceptabile pentru
rezolvarea problemei?
Vi se pare că indiferent de ceea ce sugeraţi dvs., soţul dvs. continuă să găsească noi
soluţii presupuse de el a fi mai bune?
Sunteţi ambii disponibili să faceţi compromisuri cu scopul de a rezolva neînţelegerea?
Sunteţi capabili dvs. şi soţul dvs. să renunţaţi la ceea ce doriţi în mod individual pentru a
a duce problema la un sfârţit?
Sunteţi capabili dvs. şi soţul dvs. să vă apropiaţi unul de celălalt pentru o soluţie mutual
acceptabilă?
Sunteţi capabili dvs. şi soţul dvs. să ajungeţi la o soluţie mutual acceptabilă pentru
rezolvarea dezacordului?

CAPITOLUL III
PRINCIPII METODOLOGICE ŞI TEHNICI DE ASISTENŢĂ A FAMILIEI

3.1. Evaluarea sistemului familial

134
Proiectarea şi aplicarea propriu-zisă a unei intervenţii în cadrul asistării şi terapiei
familiale implică cunoaşterea familiei în profunzime, prin dobândirea a cât mai multor
informaţii despre evoluţia în timp a familiei, situarea ei in spaţiul social, precum şi
evaluarea funcţionării sistemului familial.

a. Dimensiuni ale evaluării familiei în spaţiu


Instrumentele specifice realizării acestei evaluări şi colectării datelor sunt: interviul
şi harta ecologică. În această direcţie, interviul trebuie să se centreze pe anumiţi itemi
specifici (Neamţu şi al.,2001:2-4. apud Hartman şi Laird, 1983):

A. Nevoi fundamentale
 Venitul familiei este suficient pentru acoperirea nevoilor de bază ?
 Familia are hrană şi locuinţă adecvate ?
 Zonele învecinate sunt sigure, reprezintă un loc destul de plăcut pentru locuit ?
 Familia are acces la îngrijire medicală preventivă şi resurse medicale bune ?
 Membrii familiei pot obţine resursele necesare sau sunt izolaţi datorită localizării
sau lipsei unui telefon, transportului public sau privat ?
 Familia are legături sociale semnificative cu vecinii, prietenii, organizaţiile
comunitare ? Reprezintă o parte a unei reţele ?
 Membrii familiei aparţin sau participă la vreo activitate de grup ? Sunt parte a
unei reţele de rudenie ?
 Familia are şansa să împărtăşească valori culturale, etnice sau de alt tip cu
ceilalţi? Valorile lor sunt convergente sau în conflict cu ale celor din mediul
extern ?
 Pentru copii, experienţa educaţională este pozitivă ? Ei sau ceilalţi membrii ai
familiei au acces la alte modalităţi de îmbunătăţire culturală sau profesională ?
 Membrii familiei lucrează ? Există vreo satisfacţie/recompensă în munca lor ? De
când nu au mai avut membrii familiei o experienţă nouă, n-au mai produs ceva
nou sau diferit, nu s-au mai simţit mândri de o realizare ?

B. Relaţia cu mediul a membrilor familiei (dimensiunea în interiorul familiei)


1. Unul dintre membrii familiei este mai izolat de schimburile cu mediul ?
2. Unul dintre membrii familiei este mai implicat în legături tensionate/stresante ?

135
3. Membrii familiei au împreună tranzacţii cu ceilalţi oameni/sisteme sau fiecare
tinde să intre în legătură cu mediul în mod separat?
4. Membrii familiei au acces şi schimburi diferenţiate cu lumea din jur ?

C. Contextul referitor la agenţie-asistent social


1. Agenţiile care se ocupă de familie au scopuri şi acţiuni similare sau în conflict ?
2. Familia este prinsă între aşteptări diferite şi confuze ?
3. Eficacitatea scopurilor agenţiei este subminată de norme (scopuri) în conflict sau
neclare ?
4. Care este relaţia dintre agenţie şi familie ? Serviciile agenţiei sunt adecvate şi
potrivite pentru susţinerea nevoilor familiei ?
5. Agenţia se află în conflict cu alte sisteme importante din mediul înconjurător al
familiei ?
6. Care este natura relaţiei dintre asistentul social şi familie ? Cum percep/privesc
membrii familiei asistentul social ?

D. Graniţa familie-mediu
1. Familia este deschisă noilor experienţe sau relaţii ?

2. Membrii ei sunt liberi să aibă contacte individuale cu alţi oameni sau organizaţii ?
3. Familia permite celorlalţi accesul din punct de vedere fizic sau emoţional ?
4. Graniţele sunt flexibile, se pot adapta, extinde sau strânge în relaţie cu mediul ?

4. Familia îşi apără membrii atunci când este necesar şi permite diferenţierea atunci
când ea este indicată ?

E. Evaluarea globală, de ansamblu

1. Familia a ajuns la un echilibru cu mediul ?


2. Există un dezechilibru sau pericol ca familia să fie copleşită ?
3. Majoritatea energiei este îndreptată în afara familiei ?
4. Majoritatea energiei este îndreptată spre interiorul familiei ?
5. Ajutorul şi resursele pentru nevoile fundamentale sunt potenţial accesibile în
mediu sau ele lipsesc ?

136
6. Familia are nevoie de ajutor sau de abilităţi sporite pentru utilizarea acestor
resurse ?
7. Ce surse de putere, de ajutor sau resurse ar putea fi activate sau sporite ?
8. Există surse de stress sau conflict ?
9. Cum s-ar caracteriza aspectele proeminente ale relaţiei familie-mediu ? (de
exemplu: familie deprivată, izolată social, suprasolicitată etc.)
Harta ecologică a familiei se realizează astfel (după Neamţu şi al., 2001, pg.4-5):

1. În centru se desenează familia analizată.


2. În interiorul cercului se înscriu prenumele membrilor familiei şi vârsta acestora,
etc.
3. Nu se înscriu informaţii despre relaţiile din interiorul familiei.
4. Se trasează celelalte sisteme din mediul înconjurător cu care interacţionează
familia.
5. Se simbolizează natura tranzacţiilor dintre familie şi sistemele din mediul extern:
puternice (cu o linie groasă), slabe (cu o linie punctată), tensionate (cu o linie
continuă haşurată vertical).
6. Se vizualizează sensul fluxului de resurse, energie, cu ajutorul săgeţilor.
7. Legăturile pot fi dinspre intregul sistem familial înspre sistemele din mediu sau
invers.
8. Legăturile pot fi doar între anumiţi membrii ai familiei şi sistemele din mediul
extern.
9. Pot fi utilizate culori diferite pentru relaţiile întregii familii şi respectiv ale
fiecărui individ.
10. Ultima etapă constă în trasarea legăturilor existente între sistemele exterioare
familiei.

b. Dimensiuni ale evaluării familiei în timp

Metodele de evaluare şi instrumentele de colectare a informaţiilor privitoare la


acest aspect sunt: interviul, genograma, studiul documentelor şi scrisorilor, vizite, poze
etc. Ca şi în cazul evaluării familiei în spaţiu, interviul se structurează pe anumite

137
întrebări. Itemii de urmat în această evaluare intergeneraţională sunt (Neamţu, 2001:13-
14 apud Hartman şi Laird, 1983):

A. Modelele familiei
1.Care sunt cele mai semnificative modele ale familiei transmise de-a lungul
generaţiilor ?
2.Au existat pierderi majore prin moarte prematură sau tragică, emigrare,separare ?
3.Există teme sau evenimente considerate a fi “toxice”sau în jurul cărora există
durere sau taină ?
4.Care sunt modelele de sănătate intergeneraţii ?
B. Definiţiile familiei: paradigma familiei

1.Cum se defineşte familia însăşi ? Care sunt temele majore care contribuie la
identitatea sa, sensul de sine, la coerenţa sa sau la construcţia realităţii ?
2.Care sunt poveştile, miturile, eroii sau eroinele majore ale familiei ?
3.Care sunt tradiţiile de familie sau evenimentele care stârnesc mândria ? Cum sunt
acestea marcate sau sărbătorite ?
4.Care sunt ritualurile şi ceremoniile importante în familie ? Care este semnificaţia
lor?
5.Ce rol joacă pentru identitatea familiei moştenirea etnică, rasială, culturală,
religioasă ?
6.Cum influenţează căsătoriile interetnice sau între religii diferite relaţiile şi
identificările familiei ?
C. Identificările individuale

1.Cu cine sunt în mod curent asociaţi sau identificaţi membrii familiei de către
familie? Care sunt reperele ? (nume, ocupaţii, etc. )
2.Care sunt rolurile formale pe care le îndeplinesc indivizii şi cum seamănă sau se
deosebesc acestea de cele ale generaţiilor trecute ?
3.Ce roluri informale îndeplinesc ? Cine le-a îndeplinit în trecut ?
D. Relaţii curente ale familiei

1.Există legături strânse şi comunicare deschisă în familia de origine ? De una sau


de ambele părţi: maternă sau paternă ?

138
2.Există vreo barieră emoţională de partea mamei sau a tatălui, între părinţi şi copii
sau în relaţiile dintre fraţi ?
3.Cum explică familia acest lucru ? Cum a survenit ? Cine o menţine ?
4.Ce efect are asupra familiei sau asupra fiecărui membru ?
E. Surse de dificultate

1.Există probleme intergeneraţii nerezolvate? Cum sunt acestea transmise ?


2.Unul sau ambii părinţi sunt dezavantajaţi de un grad de fuziune cu părinţii lor ?
3.Dacă există un scurt-circuit emoţional serios, ce efect are el asupra familiei sau
asupra fiecărui membru ?
4.Marea parte din energia familiei este dedicată evitării chestiunilor “toxice”
intergeneraţii sau menţinerii secretului ?
5.Ce roluri disfuncţionale din trecut îndeplinesc acum membrii familiei ?

c. Funcţionarea familiei de origine

Conceptele-cheie pe care trebuie să se axeze această evaluare sunt reflectate în


următoarele întrebări despre familia de origine, care se vor aplica clientului (Neamţu,
2001:30-31, apud Strom-Gottfried,1999):

1.Care au fost graniţele interne în familia voastră ?


Au existat subgrupuri sau alianţe în familia voastră ?

Subgrupurile au inclus membrii din familia extinsă ?

Cum au afectat alianţele funcţionarea familiei ?

2.Care a fost structura de putere în familia voastră ?

Cine a avut cea mai mare influenţă ?

Cum a fost menţinut echilibrul puterii în familie ?

3.Ce roluri formale şi informale au jucat membrii familiei ?


Aceste roluri au contribuit pozitiv la sau au împiedicat funcţionarea familiei tale ?
Rolurile respective au fost adoptate de bună voie sau au fost atribuite de alţii ?
Aceste roluri au contribuit la creşterea/dezvoltarea membrilor individuali ai
familiei sau le-au limitat dezvoltarea ?

4.Cum au fost luate deciziile în familia ta ?

139
Au fost luate în considerare nevoile tuturor membrilor sau au existat membrii ai
familiei care au participat la luarea deciziilor în acord cu propriile lor nevoi, făcând rabat
de la acestea sau cedând ?

A existat o figură dominantă sau subgrup care a luat decizii fără a permite
negocierea sau luarea în considerare a nevoilor altora ?

A existat în familia voastră un stil de luare a deciziilor unde nu au fost luate în


considerare nevoile nimănui şi deciziile au fost evitate ?

5.Cum au fost exprimate sentimentele în familia ta ?

Discutarea sentimentelor a fost încurajată sau tabu ?

Ce afect şi gamă de sentimente au fost exprimate în familia ta ?

6.Familia ta a avut scopuri ?

Care au fost acestea ?

Scopurile au fost împărtăşite de către toţi membrii familiei ?

Cum au afectat aceste scopuri viaţa de familie ?

7.Care sunt credinţele familiei voastre de origine ?

8.Care au fost miturile familie voastre ?

Acestea au contribuit la funcţionarea sănătoasă a familiei ?

Au facilitat dezvoltarea/creşterea membrilor individuali sau au limitat dezvoltarea


lor ?

9.Cum au comunicat membrii familiei între ei ? Comunicarea a fost eficace ?

10.Identificaţi punctele tari pe care le-aţi observat în familia voastră.

11. Cum crezi că ţi-au influenţat formarea (devenirea) ta actuală, ca individ,


interacţiunile din familia de origine ?

3. 2. Metode nonverbale de evaluare a familiei

Perfecţionarea şi uzitarea din ce în ce mai frecventă a metodelor nonverbale în


asistenţa familiei porneşte de la ideea că a vizualiza, a realiza o transpunere în roluri

140
concrete furnizează un plus de informaţie şi o înţelegere mai profundă a realităţii
familiale.

Cele mai larg folosite metode nonverbale (Iluţ, 1995) sunt:

3.2.1. Desene sau picturi


Este vorba de realizarea în comun de către membrii familiei a unor desene sau
picturi pe diverse teme, punându-se astfel în evidenţă modul în care membrii familiei
cooperează şi negociază, atitudinile de izolare, de dominare sau agresivitate.

Din modul în care fiecare membru al familiei a participat la realizarea desenului,


din ce a desenat şi unde anume s-a plasat în tablou se pot deduce informaţii legate de
structura şi dinamica familiei respective.

O variantă concretă a acestei tehnici este descrierea planului casei familiale.

3.2.2. Sculptura
Această metodă, mai complexă decât cea precedentă, constă în a atribui unuia
dintre membrii familiei rolul de “sculptor”, în scopul de a realiza un tablou structural
format din ceilalţi membrii ai familiei, pe care îi poate aşeza în poziţia spaţială şi postura
corporală pe care o doreşte, ca şi cum ar fi nişte marionete.

În final, “sculptorul” se va insera el însuşi în acest tablou, în poziţia şi locul pe care


le consideră ca fiind potrivite. Terapeutul îl roagă pe sculptor să-i întrebe pe membrii
familiei cum se simt în postura şi poziţia în care se găsesc, dacă ar vrea să facă
schimbări, etc.

Fiecare dintre membrii familiei devine sculptor, în cursul aceleiaşi şedinţe sau în
şedinţe diferite, fiecare tablou sculptural fiind urmat de discuţii referitoare la percepţiile
fiecărui membru despre dinamica şi structura familiei, despre modificările considerate
necesare.

Utilă, în acest sens, este realizarea unei sculpturi despre cum va arăta familia peste
2 sau 5 sau 10 ani, respectiv care este proiecţia membrilor cu privire la familia lor în
viitor.

Metoda furnizează terapeutului un material interpretativ bogat, este complexă, dar


şi eficientă şi stimulativă pentru participanţi.

3.2.3. Jocul de rol

141
Nu reprezintă o metodă în totalitate nonverbală, deoarece, alături de gesturi,
mimică şi alte elemente ale comunicării nonverbale, include şi elemente ale
comportamentului verbal.

Jocul de rol poate fi aplicat în 2 sensuri:

a. bazat pe asumţia centrală a psihodramei lui Moreno, conform căreia este util să
joci rolul altuia pentru a-l înţelege mai bine;
b. reproducerea unor episoade reale din viaţa familiei în faţa terapeutului, în speţă a
celor care sunt legate de aspectele disfuncţionale din cadrul familiei.
Se pot realiza şi jocuri de comunicare, pe teme alese de terapeut sau membrii
familiei.

O metodă folosită în această direcţie este şi metoda ritualurilor,care se aplică, de


asemenea, pe 2 direcţii:

a. solicitarea familiei de a reproduce anumite ritualuri în cadrul şedinţei terapeutice


(ex. masa duminicală);
b. încurajarea clienţilor de a participa la ritualuri familiale reale de anvergură
(petreceri anuale, nunţi etc.).
Se urmăreşte astfel marcarea trecerii de la un statut la altul (de ex: de la necăsătorit
la căsătorit, de la tânăr la adult), aceste rituri având “o puternică funcţie de distinctivitate
şi identizare” (Iluţ, 1995:197)

3.2.4. Genograma
Reprezintă o figurare grafică a istoricului familiei, de regulă de-a lungul a 3-4
generaţii, evidenţiindu-se date despre profesie, boli, comportamente, relaţii de ataşament,
întâmplări etc., pe care clientul (membrul familiei) care realizează genograma le
consideră relevante.

Având astfel o imagine “în extenso”a sistemului familial, pornind de la familia de


origine a celui care construieşte genograma şi continuând cu familia extinsă, terapeutul şi
clientul pot identifica “fixaţii emoţionale, interacţiuni disfuncţionale şi alte “tare”
transmise de-a lungul generaţiilor.” (idem:195)

3.3. Metoda convorbirii în evaluarea familiei

142
Faţă de studierea familiei, în terapie, utilizarea întrebărilor capătă note distincte,
care pot fi exprimate în jurul a două caracteristici importante:

1.deoarece este în interesul lui, în cele mai multe dintre cazuri clientul va răspunde
cât mai sincer şi complet terapeutului, spre deosebire de investigaţiile de tip sociologic
unde sursele de distorsiune apar mult mai frecvent;

2. dacă în investigaţia de tip sociologic, una dintre cerinţele pe care cercetătorul


trebuie să o îndeplinească este aceea de a nu influenţa răspunsul subiectului prin forma,
conţinutul sau modul de adresare al întrebărilor, în terapia de familie se impune ca scop
principal tocmai acela “de a schimba perspectiva clientului asupra unei probleme” (Iluţ,
1995:198)

Tipuri de întrebări:
Iluţ (1995) propune o tipologizare a întrebărilor astfel:

i.. după scopul lor

– urmăresc explorarea problemei şi formularea unor


ipoteze despre problemă;
– urmăresc realizarea unei redefiniri şi
interpretări a problemelor de către client;
Ii. după domeniul vizat – întrebările trebuie să abordeze distinct 3 planuri ale clientului:
cognitiv, emoţional, comportamental.

Se impun prin eficienţa lor întrebările circulare, care vizează legătura dintre cele 3
planuri, precum şi cea dintre individ şi sistemul familial.

Un mod de utilizare a acestor întrebări circulare este a cere unui membru al familiei
să comenteze relaţiile sale cu alţi doi membrii ai familiei.

Exemplu: “Când mama ta încearcă să-l facă pe fratele tău să meargă la şcoală, ce
face bunica ?” sau “Cine crezi că este mai apropiat de tatăl tău: sora sau fratele tău ?”

Frecvent folosite în terapia de familie sunt şi întrebările retorice, care au ca scop


obţinerea de la client a unui anumit răspuns, în vederea obţinerii progresului terapeutic
(Iluţ, 1995:198 apud Griffin, 1993).

143
Exemplu: unui părinte care îşi neglijează copilul i se adresează întrebarea: “Aveţi
un rol foarte important în educaţia fiului dvs. Credeţi că dacă aţi petrece mai mult timp
cu fiul dvs. problema lui s-ar rezolva ?”

iii. o altă diferenţiere trebuie făcută între întrebările închise (se utilizează în special
ca întrebări retorice) şi întrebările deschise care trebuie să aibă o pondere importantă în
cadrul demersului terapeutic.
iiii. o ultimă diferenţiere trebuie făcută între întrebările directe, care presupun
transparenţa clară a scopului şi întrebările indirecte, la care nu se întrevede scopul real.
Există câteva reguli importante de urmat în formularea, dar şi în aplicarea
întrebărilor, care ne ajută ca acestea să devină “bune”:

-scopurile întrebărilor trebuie să fie clare (ce vor să schimbe, care este domeniul,
care întrebări privesc individul şi care familia);
- întrebările trebuie să fie bine formulate, la obiect, şi cât mai scurt posibil;
- întrebările trebuie să fie inteligente, aceasta întărind imaginea de competenţă pe
care terapeutul trebuie să o promoveze în faţa clientului, ceea ce sporeşte şansele de
schimbare;
- trebuie evitate întrebările redundante, fiindcă reluarea lor exprimă dezinteres,
neatenţie, lipsă de memorie din partea terapeutului, ceea ce va compromite alianţa cu
clientul;
- trebuie excluse întrebările vagi, fără conţinut, “tip clişeu”, ca de exemplu:”Ce aţi
mai putea spune ?” sau “Ce aţi simţit atunci ?”;
- aceste întrebări trebuie transformate în unele specifice
Exemplu: întrebarea “Ce stare aţi avut atunci când …?” va fi transformată într-una
care să acopere toate cele trei planuri, astfel:

“Ce aţi simţit atunci când…?” (urmează specificarea evenimentului)- pentru planul
emoţional

“Ce aţi gândit atunci când…?” – pentru planul cognitiv

“Ce aţi făcut atunci când…?” – pentru planul comportamental


3.4. Metafora în terapia de familie

În domeniul terapiei de familie, termenul de metaforă are două accepţiuni :

144
1.comportamentul, simptomul unui membru al familiei este o expresie, o metaforă
a ceea ce se întâmplă în sistemul familial. Ideea simptomului ca metaforă este specifică
orientării strategice;
2.modalitate de intervenţie în terapia propriu-zisă.
Ea se referă la folosirea în procesul terapeutic a diverse parabole, fabule, pilde,
mituri, analogii, anecdote, gesturi şi obiecte metaforice, în scopul redefinirii şi
reîncadrării problemei, în schimbarea percepţiei clientului asupra problemei, în creşterea
calităţii comunicării, a rezolvării problemei şi schimbării comportamentelor.

Aceasta deoarece, în faţa unui mesaj simbolic, clientul prezintă o mai mare
permeabilitate. Totodată, folosirea metaforei demonstrează (dar necesită în acelaşi timp
din partea terapeutului), calităţi ca: imaginaţie, cultură, spiritualitate, ceea ce va conduce
la crearea unei relaţii eficiente cu clientul.

3.5.Tehnici sociometrice reinterpretate în viziune proiectivă în terapia familiei

3.5.1.Descrierea planului casei familiale


Aceasta tehnică se bazează pe principiul conform căruia împărţirea unui spaţiu
(aici casa familială) reprezintă “(…) o componentă importantă a identităţii proprii şi
familiale”. (Neamţu, 2001:39)

Modul în care este împărţit spaţiul casei familiale ne aduce informaţii cu privire la
relaţii de ataşament/excludere între membrii familiei, puncte de tensiune/echilibru, de
forţa/lipsa puterii. Este important de asemenea în ce mod este folosit fiecare spaţiu:
pentru odihnă, pentru muncă, pentru desfăşurarea conflictelor etc.

În final, toate acestea reprezintă expresia dinamicii familiale.

Descrierea planului casei familiale are un caracter explorativ, deoarece putem avea
o imagine asupra modelelor de interacţiune, miturilor şi regulilor din familia actuală, dar
şi asupra celor aduse din familia de origine, şi în acelaşi timp constituie şi o modalitate
de intervenţie în structura familiei, deoarece, în cursul terapiei se poate interveni pentru
folosirea în comun a spaţiilor, crearea de noi modele de interacţiune, îmbunătăţirea celor
existente etc.

145
Această metodă reprezintă “(…) o trăire, o revelaţie comună, intensivă pentru
membrii familiei” .

Metoda se aplică în trei variante:

În primul caz, părinţii primesc o bucată mare de hârtie, creioane şi carioca, şi sunt
rugaţi să deseneze planul casei în care şi-au petrecut copilăria (dacă au locuit în mai
multe case, li se cere să reprezinte planul casei care le-a rămas cel mai viu in minte).
Copiii privesc la părinţii lor în timp ce aceştia desenează.

În al doilea caz , copiii sunt cei care desenează, în timp ce părinţii sunt cei care îi
privesc.

În al treilea caz, fiecare membru al familiei este rugat să deseneze planul casei în
care trăieşte familia.

În toate cele trei variante, pe parcursul executării desenului, consilierul dă


instrucţiuni celor care desenează, şi pune întrebări legate de următoarele aspecte (după
Neamţu,2001):

- atmosfera fiecărei încăperi desenate;


- rememorarea culorilor, mirosurilor, oamenilor din camerele reprezentate;
- care era încăperea în care se reunea familia ?
- care era încăperea în care se primeau musafirii ?
- există vreo încăpere cu semnificaţie deosebită pentru cel care desenează ?
- evocarea cuvintelor membrilor familiei;
- evocarea unei întâmplări care a avut loc în casă.

Informaţiile pe care ni le furnizează aplicarea acestor metode sunt diferite, în


funcţie de cine sunt cei care execută desenul:

În primul caz vom avea o imagine asupra graniţelor intergeneraţionale din


respectiva familie, precum şi asupra funcţionării subsistemelor. Relatarea unei întâmplări
din familie poate reflecta amănunte legate de tradiţiile din familie şi creează o atmosferă
caracterizată prin empatie, apropiere. Pot fi scoase la iveală diferenţele dintre aşteptările
cu rădăcini în familiile de origine ale soţilor, care pot genera stări conflictuale.

Rezultatul este acela că soţii pot să înteleagă mai uşor diferenţele dintre ei.

146
În al doilea caz se realizează o delimitare a subsistemului copiilor, fraţilor, pentru a
fi conturate graniţele diferitelor generaţii şi pentru a fi exprimată opinia copiilor cu
privire la interacţiunile din cadrul familiei.

În al treilea caz, desenarea planului casei familiale îi poate ajuta pe membrii


familiei să realizeze care sunt normele proprii, iar consilierul are o imagine asupra
modului de organizare a familiei, a coaliţiilor dintre membrii familiei (caracterizate prin
forţa legăturilor dintre ei, depărtarea/apropierea lor, ajutorarea reciprocă/relaţii
tensionate) Metoda poate fi folosită doar în cazul în care se lucrează cu persoane care
sunt mature, capabile să comunice, să-şi aminteasca şi să urmeze instrucţiunile
consilierului, nefiind utilă în cazul lucrului cu copiii mici. Ea relevă informaţii la care nu
există acces prin metoda interviului.

3. 5.2.Sociograma

Această metodă, propusă de Robert Sherman în procesul de consiliere a familiilor,


poate fi folosită în patru variante.

Vor fi prezentate aici două variante ale ei, cu mare aplicabilitate practică.

În ambele cazuri prezentate, fiecare dintre membrii familiei sunt rugaţi să răspundă
la întrebările pe care le va formula consilierul.

În prima variantă, întrebările sunt de forma:

“ În familie cu cine obişnuiţi să……?”


“ În familie cu cine aţi dori să……...?”
Aspectele despre care Sherman(1986) recomandă consilierului să culeagă
informaţii sunt:

 a merge la cinematograf
 a merge in vizită
 a face planuri
 lucruri personale
 a scrie lecţii
 a se certa

147
 a purta o discuţie despre întrebări teoretice
 a lucra împreună
 a fi ţinut la distanţă
 a spune bancuri
 a se bate
 a se juca
 a minţi/a nu minţi
 a se uita la televizor
 a face sport
 a citi poezii
 a se duce la ştrand
 a învăţa de la persoana respectivă
 a face curaţenie
 de cine se simte legat ?
 cu cine se simte bine ?
 cu cine nu se simte bine ?
 cu cine se simte supărat ?
 cu cine se simte obosit ?
Răspunsurile obţinute vor fi desenate pe o diagramă, apoi vor fi discutate cu
membrii familiei pentru a avea o imagine asupra interacţiunilor actuale din familie, dar şi
asupra a ceea ce se doreşte în viitor.

În a doua variantă, sociograma va fi realizată aplicând întrebări de genul:

“Ghici cine este…….?”


“Cine este în familie…….?”
care vor viza următoarele aspecte:
 şeful
 face cele mai multe planuri
 cel mai supărat
 are sufletul cel mai cald
 cel mai uşor de comunicat cu el
 cel mai bun

148
 cel mai puternic
 cel mai optimist
 cel mai pesimist
 cel mai bun sportiv
 omul tehnic
 cel mai simplu
Clienţii sunt rugaţi să dea câte două răspunsuri la fiecare întrebare, menţionând :
“În primul rând” şi “În al doilea rând”. Ambele raspunsuri vor fi considerare la fel de
importante.

CAPITOLUL IV
ABORDĂRI ÎN CONSILIEREA PSIHOLOGICĂ ŞI PSIHOTERAPIA FAMILIEI

149
4.1. Stadii ale rezolvării problemelor cuplului şi familiei

Familia ca realitate socială complexă este subiect cât şi obiect a numeroase


cercetări inter şi multi-disciplinare, asa cum arată I. Mitrofan şi C. Ciuperca (1998), între
care cele de psihologie socială, sociologie, antropologie, psihoterapie şi psihopatologie
deţin poziţii prioritare. Ca urmare, o serie de paradigme, fiecare cu concepte, metode
proprii de investigare, cu virtuţi şi limite, încearcă să explice funcţionalitatea familiei.
În prezentarea acestei teme, am optat pentru clasificarea realizată de I. Mitrofan şi
C. Ciuperca (1998, pp. 143-163), dar informaţiile au la bază mai multe surse de
informaţii (P. Ilut, 2005, A. Baran-Pescaru, 2004 s.a.).
Teoreticienii dezvoltării tratează ciclurile vieţii individuale şi familiale în termeni
de stadii specifice. Schema ciclurilor vieţii familiale, elaborată de R. Hill (1970)
precizează intervalele de timp în care se produc schimbări în dezvoltarea familiei. Aceste
stadii sunt următoarele (cf. I. Mitrofan, C. Ciuperca, 1998):
 stadiul iniţial al relaţiilor familiale ale cuplului fără copii – cuplul este
dominat de expansiunea dorinţei de întreţinere a confortului afectiv;
 stadiul vieţii cuplului cu copii preşcolari este stadiul în care se (re)stabilesc
regulile de bază ale vieţii conjugale, zonele de toleranţă şi intoleranţă în
creşterea copiilor care sunt încă mici;
 stadiul familiei cu copii de vârstă şcolară reprezintă stadiul în care rolul de
părinte al fiecărui partener devine mai dificil datorită intrării copiilor în
şcoală; este o perioadă „propice” crizelor în cadrul relaţiilor de cuplu, crize
care se pot solda chiar cu inevitabila destrămare a cuplului;
 stadiul familiei părăsită de copiii deveniţi adulţi – rolul parental devine mai
complex prin plecarea copiilor din casa parintească; asistăm, de multe ori, şi
la o criză a identităţii profesionale datorată dezagregării rolului profesional; în
general, această perioadă este caracterizată fie prin tensiune (nervozitate,
anxietate a mamei, ca urmare a menopauzei), fie prin linişte sufletească
(reinstalându-se, la un nivel mai înalt, iubirea şi tandreţea, pentru a înfrânge
singurătatea şi bătrâneţea);
 stadiul „familiei” omului singur (văduvia) – apar probleme noi legate de
pierderea soţului/soţiei; în schimb, apariţia nepoţilor reface echilibrul vieţii.

150
Teoria dezvoltării analizează, aşadar, schimbările la care se pot aştepta membrii
familiei pe parcursul existenţei lor.
Teoria structurală aduce în discuţie problema schimbărilor care intervin în
interiorul cuplului: tranziţia cuplului de la structura de tip instituţional (traditţonal) la
cea de tip democratic (modern) – se dezbate, cu deosebire, problema rolului fiecărui
partener în cuplu ( rolul = comportamentele pe care ceilalţi le aşteaptă de la individul
care ocupa o poziţie socială determinantă, un statut social – Stoetzel, 1963)).
Tranziţia cuplului de la structura de tip tradiţional la cea de tip modern a adus o
serie de schimbări în ceea ce priveşte factorul afectiv. Familia tradiţională era în primul
rând o unitate de producţie şi reproducţie şi, nu în mod deosebit, afectivă. Ea constituia
un mecanism de transmitere a proprietăţilor şi a rangului social din generaţie în
generaţie.
Astăzi, ordinea acestor priorităţi s-a inversat. Legăturile cu lumea exterioară au
slăbit, în timp ce relaţiile dintre membrii cuplului s-au intărit. În societatea modernă,
factorul afectiv primează atât în relaţia cu partenerul, cât şi în relaţiile dintre copii şi
părinţi.
Bărbaţii şi femeile caută acum intimitatea iubirii, considerată extrem de
importantă, esenţială pentru supravieţuirea emoţională. Când intimitatea eşuează,
personalitatea este pusă în pericol. În spatele lui „te iubesc” – arată Druta (1998, p. 89) –
se află nişte mize şi aşteptări care dovedesc că relaţia de dragoste nu este simplă.
A trăi în cuplu este adesea în imaginea multora, o posibilitate de a-ţi găsi
fericirea, de a-ţi realiza propria identitate, de a căuta veritabilul sens al vieţii care să nu
fie egoist. „Viaţa în doi” trebuie să compenseze, astfel, toate frustrările vieţii, fiind locul
unde omul se întăreşte afectiv, unde recâştigă forţe şi unde găseşte echilibrul.
Încă din deceniul al 4-lea al sec. XX, în psihologia socială americană, se încearcă
explicarea armoniei/dizarmoniei cuplului conjugal prin magnitudinea diferenţelor dintre
„la ce s-au aşteptat” partenerii privitor la viaţa de cuplu şi „ceea ce-au găsit” ei în
realitate, dintre rolurile expectate şi rolurile efectiv performante. Problematica rolurilor,
aşteptărilor, aspiraţiilor şi percepţiilor de rol este profund prezentă în cuplul conjugal.
Cu privire la divizarea rolurilor în cuplu, unii cercetători au evidenţiat tendinţa
unei slabe diviziuni a rolurilor în familia modernă, mai ales datorită integrării femeii în
viaţa profesională. De asemenea, structura rolurilor conjugale este condiţionată şi de
nivelul instrucţional şi cultural al partenerilor, de categoria socio-profesională căreia îi

151
aparţin, dar şi de relaţiile exterioare ale nucleului conjugal cu familia extinsă, prieteni,
vecini etc.
S-a pus problema în ce masură cuplul cu dublă carieră, în care atât femeia cât şi
bărbatul au slujbe ce presupun o înaltă calificare şi un nivel de responsabilitate
comparabil, găseşte modalităţi de a împăca exigenţele profesionale cu cele domestice.
Ce fel de compromisuri şi strategii trebuie să adopte partenerii şi cum să ajungă
la o colaborare cât mai eficientă? În termeni de pierderi şi câştiguri, cei doi parteneri
angajaţi într-o asemenea încercare trebuie să ţină seama de câteva aspecte:
a) beneficii obtinuţe dintr-o formulă conjugală de dubla carieră, cu preţul
supraîncărcării de rol (sarcini profesionale şi domestice), ceea ce presupune a renunţa la
unele activităţi care par mai puţin importante;
b) rezolvarea unor dileme privitoare la schimbarea de mentalitate (care norme să
fie obţinute şi care înlăturate). Atitudinea faţă de femeia care lucrează în afara
gospodăriei este una dintre normele disputate;
c) menţinerea identităţii personale este o altă problemă, întrucât dacă bărbatul şi
femeia exercită aceleaşi roluri se atentează la propria identitate a fiecăruia;
d) relevanţa rolurilor şi ciclurilor de rol: deoarece femeia şi bărbatul sunt
angajaţi concomitent în trei sisteme de roluri (sistemul profesional al unuia, sistemul
profesional al celuilalt, sistemul conjugal al amândurora), este greu de îndeplinit la cote
onorabile aspiraţiile de rol.
R. Touzard (1965) enumeră 9 tipuri de interacţiuni posibile ce definesc
conduitele de rol în cadrul cuplului. Clasificarea este realizată pornind de la două
variabile: autoritatea şi puterea în cuplu, respectiv acţiunea şi decizia.
1) Autonomia bărbatului (bărbatul acţionează şi decide).
2) Autonomia femeii (femeia acţionează şi decide).
3) Autocraţia bărbatului (bărbatul decide, femeia acţionează).
4) Autocraţia femeii (femeia decide, bărbatul acţionează).
5) Conducerea bărbatului (bărbatul decide, acţionează împreună).
6) Conducerea femeii (femeia decide, acţionează împreună).
7) Diviziunea sincretică a rolurilor (el acţionează, decid împreună).
8) Diviziunea sincretică a rolurilor (ea acţionează, decid împreună).
9) Cooperarea sincretică (acţionează împreună, decid împreună)
(cf. I. Mitrofan, C. Ciuperca, 1998, p. 147).

152
Cuplul conjugal contemporan se caracterizează printr-o accentuată flexibilitate a
structurii de autoritate şi putere. Nu mai există un model unic, dominant, în care bărbatul
decide, atât în privinţa hotărârilor care vizează viaţa conjugală, cât şi a celor care privesc
relaţia parentală, aşa cum se întâmplă în tradiţionalitate. Relaţia modernă surprinde
reciprocitatea puterii şi autorităţii, pe diferite nivele şi în diferite intensităţi, în contextul
mai general al unui egalitarism afirmat, şi tot mai des, pus în practică.
Partea negativă a ideologiei egalitariste a societăţii noastre rezidă, însă, din faptul
că orice diferenţă este văzută ca o sursă de inegalitate, ceea ce ar putea crea impresia
eronată că toate sarcinile, toate rolurile pot fi îndeplinite atât de femeie, cât şi de bărbat
(Mendras, 1997). Există anumite elemente de specificitate care diferenţiază cele două
sexe; de asemenea, de la un cuplu la altul există deosebiri în ceea ce priveşte rolurile
asumate, în funcţie de particularităţile partenerilor implicaţi în relaţie.
Rolul conjugal se formează iniţial prin imitaţia sau negarea
(conştientă/inconştientă) modelelor de rol similar, deja cunoscute în familia consangvină.
Dacă partenerul se sustrage de la rolul expectat, toate consecinţele apărute în
urma acesteia conduc la accentuarea unui sentiment de anxietate şi frustrare. Şi aceasta,
deoarece partenerii se raportează unul la altul conform „normelor relaţionale şi
funcţionale ale comportamentului conjugal al părinţilor lor” (I. Mitrofan, C. Ciuperca,
1998, p.150) (ex.: „părinţii mei nu au făcut niciodată lucrul acesta”; „tatăl meu nu i-a
făcut niciodată aşa ceva mamei”).
Studiile susţin că familia se îndreaptă în general către relaţii de tip sincretic şi că
asistăm la elaborarea unui nou model cultural al structurii familiale (Idem, p. 147):
tendinţa semnificativă la egalizare a nivelurilor de participare a soţilor în munca
domestică, educarea copiilor şi repartizarea bugetului familial, în special la familiile
tinere sau la cele în care soţul are un înalt nivel de pregătire.
Efecte: conduitele de rol au fluenţă şi stabilitate, este diminuat riscul
disfuncţionalităţilor, cu cât tendinţa de egalizare a răspunderilor celor doi soţi este mai
apropiată, cu atât gradul de satisfacţie este mai mare.
Unii autori apreciază că în aceste cazuri, frecvenţa satisfacţiei este de zece ori mai
mare decât insatisfacţia.
În strânsă legătură cu acest model se propun şi noi modele culturale de rol
familial, respectiv parental şi filial (studiul realizat de Duvall, 1971, în scopul relevării

153
concepţiilor despre rolul de „mamă bună” şi „copil bun”, evidenţiind existenţa a două
modele de rol: tradiţional şi modern, în I. Mitrofan, 1989, pp. 36-40).
Astfel, modelul mamei moderne acordă întâietate asigurării suportului afectiv,
creării unui climat tonic de încredere care să susţină creşterea şi dezvoltarea copilului.
Fără a neglija rolul menajer, ea este preocupată de dimensiunea instructiv-formativă a
copilului, de pregătirea sa pentru viaţa profesională.
Modelul tatălui modern asigură suportul economic, priveşte paternitatea ca pe un
bun, ca pe un privilegiu care şi-l asumă cu răspundere, se implică în creşterea şi educarea
copilului, faţă de care manifestă şi severitate şi înţelegere, îl disciplinează cu oarecare
flexibilitate, urmărind realizarea scopurilor propuse. Se implică în problemele casnice.
Modelul conduitei de rol a copilului modern - este considerat bun, copilul care-şi
iubeşte părinţii, dornic să înveţe, are iniţiativă, se adaptează afectiv, prezintă competenţă
relaţională.
Această teorie pleacă de la premisa că familia (cuplul) trebuie să realizeze
anumite funcţii. În raport cu realizarea/nerealizarea acestor funcţii, familiile (cuplurile)
au fost clasificate în familii funcţionale şi familii disfuncţionale. Clasificarea este
relativă, având în vedere că anumite configuraţii familiale maximizează anumite funcţii
şi minimizează altele.

4.2. Relaţia dintre consiliere şi psihoterapie

Consilierea are numeroase asemănări cu psihoterapia, cea mai importantă


asemănare fiind aceea că ambele reprezintă procese de influenţare interpersonală
reciprocă (după I.Holdevici, 1996).
Pacientul / clientul care se adresează psihoterapeutului / consilierului poate
prezenta probleme extrem de variate. Aceste probleme pot fi grupate în două mari
categorii :
 stări subiective de disconfort: tensiune psihică, sentimente de inferioritate, anxietate,
timiditate, depresie, sentimente de culpabilitate, nehotărâre, incapacitatea de a lua
unele decizii etc.;
 probleme comportamentale: comportament exagerat de retras, incapacitatea de a se
impune, de a se pune în valoare, comportament impulsiv, agresiv etc.

154
Stările subiective neplăcute şi comportamentele neadecvate determină
numeroase probleme de integrare socială: probleme familiale (conflicte în familie,
violenţă domestică, maltratarea copiilor etc.), probleme şcolare (conflicte cu colegii şi
cadrele didactice, abandon şcolar), greutăţi în găsirea sau păstrarea locului de muncă etc.
Clientul speră ca în urma şedinţelor de psihoterapie / consiliere să devină mai
puţin tensionat, să se înţeleagă mai bine, să ajungă la o stare de confort psihic, să devină
mai competent în viaţa socială.
Deşi psihoterapia şi consilierea nu pot fi net delimitate, între ele există şi
diferenţe.
Psihoterapia reprezintă un tratament psihologic centrat pe reducerea unor
simptome sau comportamente disfuncţionale. Psihoterapeuţii în general lucrează cu
pacienţi care au tulburări psihice serioase, care pot fi etichetate cu un diagnostic
psihiatric. Ei abordează problemele dintr-un punct de vedere predominant medical şi
urmăresc realizarea unor modificări mai profunde la nivelul personalităţii şi a
comportamentului.
Consilierea reprezintă un proces intensiv de acordare a asistenţei unor persoane
normale (sănătoase psihic). Consilierea constă în acordarea unui suport imediat
persoanelor care se află într-o situaţie de criză sau într-un moment de schimbare ce
necesită o adaptare la condiţii de viaţă cu care persoana nu este familiarizată.

CONSILIEREA PSIHOTERAPIA
Este orientată spre client. Este centrată pe pacient.
Utilizează ipoteze socio- Utilizează ipoteze strict medicale.
culturale,coroborat cu cele din sfera
ştiinţelor educative.
Este asociată cu procesul de învăţare. Este asociată cu procesul de vindecare.
Este centrată pe comportamentul normal Este centrată pe cazurile în care graniţa
sau pe funcţii cu un caracter normalităţii a fost depăşită,pe perturbări
pasager,deficienţe care în general au fost majore la nivelul personalităţii pacientului.
generate de degradarea mediului educogen.

Tabel nr.3 Caracteristicile consilierii şi ale psihoterapiei

4.3. Etapele fundamentale ale procesului de consiliere, tehnici specifice

155
Potrivit autorului american Charles Zastrow (apud. A. Sandu, 2002, pg. 105),
din perspectiva asistentului social, consilierea se realizează ca un proces gradual ce
cuprinde trei etape principale:
- constituirea relaţiei;
- explorarea problemei;
- explorarea soluţiilor alternative.
A. Sandu (2002) este de părere că pentru reuşita acţiunii trebuie să se respecte
anumite cerinţe. Printre acestea se numără:
a) în etapa constituirii relaţiei trebuie să se întreţină o atmosferă
nondirectivă; consilierul trebuie să obţină încrederea clientului; să empatizeze cu el
(să se plaseze mereu în locul clientului, să-i înţeleagă valorile şi presiunile la care este
supus); să nu îl judece pentru faptele lui, să-l considere egal, nu să-l trateze cu
superioritate; să folosescă un vocabular adecvat, pe care clientul să-l poată înţelege,
etc.
b) în etapa exploarării problemei trebuie să se aibă în vedere faptul că
alături de problema evidentă pe care o sesizează clientul mai pot exista şi altele care,
însă, nu îi sunt clare acestuia. Trebuie să exploreze problema în profunzimea ei, iar
pentru aceasta este nevoie de răspuns la următoarele întrebări:
- de cât timp durează ?
- ce cauze presupuse are?
- ce alte cauze ar putea sta la baza ei?
- ce simte clientul despre problemă?
- care este starea sa fizică şi emoţională?
- ce a întreprins deja pentru a face faţă problemei şi cu ce rezultate?
Pentru acest lucru este nevoie să fie verificate absolut toate informaţiile primite
de la client pentru a nu fi dus în eroare.
c) în etapa de explorare a soluţiilor alternative, împreună cu clientul, trebuie
să se găsească posibile alternative şi să se descope modalităţile concrete de aplicare a
eventualelor soluţii şi consecinţele aplicării acestora; soluţia finală este aleasă numai şi
numai de către client pentru a evita anumite neplăceri.
Irina Holdevici (1998, pg. 248), este de părere că în cursul procesului de
acordare a suportului psihologic, consilierul trebuie să aibă în vedere următoarea
schemă:

156
 Definirea clară a problemei clientului;
 Elaborarea unor alternative posibile de soluţii;
 Alegerea unei alternative şi implementarea ei în practică.
Acestor trei etape le corespund, la rândul lor, un număr de paşi care trebuie urmaţi în
procesul de consiliere, după cum urmează (C. Rogers, apud. Monica Moraru, 2004,
pg. 45):
 clientul cere ajutorul;
 consilierul explică relaţia sa cu clientul;
 se creează o atmosferă permisivă: clientul este încurajat să vorbească despre
problemele, emoţiile şi trăirile sale;
 consilierul acceptă sentimentele clientului;
 apariţia primelor sentimente pozitive;
 clientul este încurajat de consilier să-şi exprime sentimentele şi trăirile;
 clientul îşi acceptă propriul Eu;
 sunt discutate posibilele alternative, soluţii;
 clientul acţionează în direcţia pozitivă;
 consilierul îl sprijină pe client în toate acţiunile pozitive pe care acesta le întreprinde;
 maturizarea clientului;
 relaţia de consiliere = experienţă evolutivă.
Am vorbit până acum despre cele trei etape ale procesului de consiliere din
perspectiva consilierului (în cazul de faţă al asistentului social), dar trebuie să ţinem
cont şi de cele opt stadii ale consilierii, de data aceasta din perspectiva clientului. După
cum afirmă Maria Bulgaru (2002, pg. 143), acestea sunt:
a) conştientizarea problemei: „Am o problemă!” sau „Cred că sunt într-o dificultate!”;
b) construirea unei relaţii cu consilierul: „Cred că acest consilier mă poate ajuta.”;
c) motivaţia: „Cred că pot să-mi îmbunătăţesc situaţia!”;
d) conceptualizarea problemei: „Problema mea nu este de nerezolvat.”;
e) explorarea strategiilor: „Înţeleg că sunt câteva planuri de acţiune pe care pot să le
încerc pentru a-mi ameliora situaţia.”;
f) selectarea strategiei: „Cred că această abordare m-ar ajuta şi sunt gata să o încerc.”;
g) implementarea: „Această abordare mă ajută foarte mult!”;

157
h) evaluarea: „Deşi această abordare mi-a luat o parte din timp şi a solicitat efort,
consider că a meritat.”.

În Tabelul 4 vom prezenta portretele consilierului eficient şi celui


ineficient realizate de A. E. Ivey şi L. Simek-Downing (1980, apud. Irina Holdevici,
1998, pg. 259-260) după cum urmează:

Consilier terapeut Consilier terapeut


Atribuţii eficient ineficient
Definirea - elaborează definiţii - acceptă definiţia oferită de
comportamentului alternative; client ca atare;
problemă - selectează o definiţie de - este incapabil să
lucru; definească singur problema;
Focalizarea demersului Alege un anumit tip de definire Este incapabil să aleagă o
terapeutic şi de consiliere a problemei şi începe să lucreze anumită definire a problemei
asupra acestuia împreună cu şi trece fără nici un fel de
clientul. direcţionare de la un subiect
la altul.
Activitate creatoare - îi răspunde în mod flexibil - posedă un model standard
clientului; de a răspunde clientului;
- se bazează pe diferite teorii - aplică acelaşi set de
pentru a elabora noi posibilităţi tehnici indiferent de proble-
de acţiune; mele pe care le ridică
- face apel la tehnici creative clienţii;
pentru a stimula clientul;
Procesul decizional - direcţionează clientul să adop- - elaborează o singură
te soluţii creative; alternativă de soluţie la
- focalizează demersul terape- problemă;
utic conform unui model bazat - se învârteşte fără rost
pe teoria deciziei; interogând clientul, fără a se
centra pe adoptarea unei
decizii;
Factori conjuncturali - defineşte problema ţinând - consideră că problema este
seama atât de factorii personali doar individuală;
cât şi de cei conjuncturali; - ignoră conjunctura socio-
- ţine seama de prejudecăţile economică şi alţi factori de
sociale; natură psiho-socială;
Modificări posibile - lucrează asupra subiectului; - lucrează doar asupra
- lucrează pentru a modifica şi individului;
unele condiţii de mediu;
Modalitatea efectivă de - modifică sistemul teoretic pe - se bazează pe o concepţie
lucru care se bazează în funcţie de teoretică unică;
situaţie; - utilizează un set
- alege un set adecvat de teh- standardizat de tehnici;
nici de lucru; - ia în consideraţie doar ceea

158
- generează noi perspective ce spune clientul cu privire
asupra problemei; la problema sa;
- iniţiază discuţii deschise; - iniţiază discuţii rigide;
Rezolvarea problemei - elaborează multiple soluţii din - elaborează doar o soluţie
cadrul cărora clientul are posi- sau nici o soluţie;
bilitatea să aleagă; - îl lasă pe client să se
- elaborează un plan concret de descurce singur în ceea ce
acţiuni; priveşte implementarea
- elaborează problema înainte soluţiei;
de a furniza soluţia; - se repede la soluţii
imediate fără a analiza cum
trebuie problema;
Stilul decizional -vigilent; - aderent non-conflictual,
bazat pe schimbare non-con-
flictuală, defensiv-evitantă
sau hipervigilent;

(Tabel 4 „Portretele consilierului eficient şi al celui ineficient” realizat de A. E. Ivey


şi L. Simek-Downing, 1980)
Matei Georgescu (2006) numeşte următoarele tehnici, ca fiind specifice
consilierii:
 Tehnica interogativă reprezintă modalitatea de adresare a întrebărilor –
un element important prin care consilierul facilitează sau blochează procesul de
comunicare. Aceasta este utilă deoarece:
- clientul are tendinţa de a modifica întrebarea sau sensul acesteia;
- referinţele generale sunt interpretate într-o accepţiune mai restrânsă;
- în cazul întrebărilor lungi clientul îşi va formula răspunsul;
-posibilitatea ca o întrebare să nu fie înţeleasă este proporţională cu volumul şi
încărcătura sa informaţională;
- în cazul în care clientul nu a auzit un segment al întrebării, îl va reconstrui conform
părţii auzite;
- întrebările închise sunt mai securizante pentru client.
În cadrul acestei tehnici sunt utilizate întrebări: care produc răspuns justificat (cele
care încep cu: „De ce...?”), întrebări închise (sunt cele care determină acordul sau
dezacordul clientului prin răspuns afirmativ sau negativ), întrebările deschise
(determină răspunsuri orientate în special de afecte şi nu de fapte: „Vrei să vorbeşti
despre tine? Vorbeşte-mi despre această problemă”.), întrebări tip listă (se prezintă o

159
listă de variante din care este aleasă cea corectă) şi întrebări ipotetice (permit
prospecţia unor alternative comportamentale: „Dacă ai fi...cum crezi că...”).
 Tehnica ascultării
Ascultarea activă presupune „reflectarea” mesajului transmis de client; presupune
capacitatea de a reflecta conţinutul şi afectele corelate, determinând clientului senzaţia
că este înţeles. Printre factorii care susţin ascultarea activă se numără:
- comunicarea nonverbală adecvată conţinutului şi stării afective a interlocutorului;
- contact vizual cu interlocutorul;
- verificarea înţelegerii mesajului: „Dumneavoastră îmi spuneţi că...”;
- capacitatea consilierului de a nu se centra asupra intervenţiei pe care urmează să o
aibă;
- susţinerea clientului prin afirmaţii de genul: „Daa..., înţeleg...”, e.t.c.
Alături de aceşti factori care susţin ascultarea activă, există însă şi bariere: a nu putea
urmări mesajul, a asculta superficial, a întrerupe clientul în mijlocul unei fraze, e.t.c.
 Tehnica tăcerii reprezintă o tehnică fundamentală prin care se permite
clientului explorarea sentimentelor, atitudinilor, valorilor şi comportamentelor.
Indiferent de modul în care este percepută tăcerea consilierului, aceasta va fi resimţită
de către client într-un mod anxios. De aceea, consilierul va compensa lipsa intervenţiei
printr-o atitudine de ascultare indicată non-verbal.
 Tehnica reflectării este o formă avansată a tehnicii parafrazării.
Parafrazarea reprezintă întoarcerea mesajului clientului într-o manieră prin care acesta
sesizează faptul că a fost „procesat” şi înţeles de către consilier.
Potrivit lui Antonio Sandu (2002), parafrazarea are un triplu scop: consilierul se
asigură că a înţeles corect mesajul clientului, clientul află că este ascultat cu interes şi
înţeles, şi nu în ultimul rând clientul poate reflecta asupra celor afirmate.
 Identificarea temei este un demers de sinteză prin intermediul căruia
consilierul, ordonează materialul heterogen distribuit în diferitele teme pentru
înţelegerea mesajului transmis de client.
 Exprimarea afectelor este una dintre experienţele care se realizează cel
mai greu deoarece clientul încearcă de fiecare dată să evite expresia afectivă, chiar
dacă este negativă sau pozitivă – atât faţă de situaţiile discutate, cât şi faţă de
personalitatea consilierului.

160
 Modelarea afectelor se referă la relatarea trăirilor faţă de situaţii sau
persoane.
 Interpretarea permite relevarea de semnificaţii comportamentale,
afective, atitudinale de care clientul nu este conştient. Printre metodele interpretative
se numără: clarificarea („Nu este clar cine de cine depinde”) şi confruntarea (punerea
clientului în raport direct cu problematica analizată).
 Confruntarea cu fluxul reprezentativ
Fluxul reprezentativ este constituit din activitatea fantasmatică: scenarii imaginare în
care subiectul este reprezentat şi prin care sunt simbolizate dorinţele acestuia. Prin
această tehnică se încearcă testarea diferitelor situaţii în care subiectul reacţionează
diferit în raport cu comportamentul său real.
 Rezolvarea de probleme
Problema poate fi definită ca reprezentând un complex de situaţii, dificil de înţeles şi
rezolvat, cu care clientul este obligat să lupte pentru a se putea dezvolta.
Sarcina iniţială a consilierului este aceea de a-l ajuta pe client să identifice situaţia
problematică, iar apoi de a identifica factorii de formare şi menţinere a problemei, şi
nu în cele din urmă de a întocmi un plan de intervenţie în vederea rezolvării problemei
respective.
Alături de acestea mai pot fi utilizate şi altele precum: personalizarea discursului
(tehnică gestaltistă), transformarea întrebărilor în afirmaţii (tehnică gestaltistă),
asumarea responsabilităţii, jucarea rolului proiectat (tehnică gestaltistă) – când clientul
proiectează sentimente pe consilier, consilierul îl invită pe client să se transpună în
rolul său şi să exprime senzaţiile pe care le încearcă în acel rol, scaunul gol (tehnică
gestaltistă) – clientul îşi proiectează trăirile neacceptate (refulate) atribuindu-le altor
persoane, desensibilizarea sistematică (metodă comportamentală) – este o metodă utilă
în cazul clienţilor anxioşi şi fobici; se va alcătui o listă ierarhică cu situaţiile care
provoacă anxietatea, desensibilizarea urmăreşte deconstruirea răspunsurilor anxioase
prin intermediul unor comportamente incompatibile cu anxietatea, cum ar fi relaxarea
profundă (procedeul se numeste contracondiţionare), contractul comportamental
(metodă comportamentală) – metoda se întemeiază pe specificarea comportamentului
dezirabil şi a factorilor care-l întăresc; tehnica este eficientă pentru modificarea
comportamentelor precum: probleme cu gestiunea timpului, dificultăţi de control
comportamental, incapacitate de susţinere motivaţională a comportamentelor,

161
hiperactivitate; tehnica permite anticiparea schimbărilor comportamentale prin
reprezentarea consecinţelor pozitive ale noului comportament şi modelarea socială
(metodă comportamentală) – metodă bazată pe ideea imitaţiei în învăţarea
comportamentală; procedura de modelare socială poate fi uneori mai eficientă decât
întărirea comportamentului; clientul este antrenat în a trece de la observarea unui
comportament la (re)producerea acestuia; modelul poate fi preluat numai dacă are
consecinţe adaptative.

Intervenţia socio-educaţională

Intervenţia reprezintă unul dintre domeniile de acţiune ale practicii


asistenţei sociale. La nivelul acesteia sunt observate atât domenii de intervenţie
tradiţionale, cât şi moderne. Asistenţa socială a familie se regăseşte în cadrul
domeniilor de intervenţia tradiţionale, alături de asistenţa socială centrată pe
bunăstarea copilului – dezvoltate prin consiliere, educaţie şi planificare în, primul caz,
şi prin integrare/reintegrare familială, adopţie şi plasament familial, îngrijire
rezidenţială în al doilea caz.
Intervenţia socială a apărut din nevoia de a combate fenomene precum
marginalizarea, excluderea socială şi stigmatizarea, rezultate în urma schimbărilor
sociale.
Potrivit lui Ştefan Cojocaru (2005, pg. 79), „intervenţia socială poate fi
exprimată în termeni de putere, influenţă şi autoritate. Intervenţia presupune existenţa
a două elemente: cel care desfăşoară activitatea (asistentul social) şi cel care suportă
intervenţia (clientul asistenţei sociale)”.
George Neamţu (coord. 2003, pg. 542) defineşte procesul de intervenţie
ca reprezentând „ o acţiune din partea unui actor social care acţionează şi
influenţează sistemul altui actor social. Întotdeauna, intervenţia presupune existenţa şi
manifestarea agentului intervenţiei asupra mediului intervenţiei”.
Orice activitate de intervenţie presupune manipularea unor factori externi
care va duce la schimbarea situaţiei de risc existente, la rezolvarea problemei. Aceşti
factori pot acţiona la nivele diferite în funcţie de condiţiile de manifestare ale situaţiei
astfel: la nivel individual, la nivel grupal, la nivelul structurii, şi nu în ultimul rând la
nivelul normelor şi al valorilor.

162
Doru Buzducea (2005) consideră că obiectivele intervenţiei în asistenţa
socială sunt:
 Schimbarea socială prin ajutarea clienţilor să funcţioneze la parametrii normali din
punct de vedere social;
 Rezolvarea de probleme sociale la nivel comunitar;
 Reducerea sărăciei;
 Realizarea incluziunii sociale;
 Eliminarea formelor de discriminare de la nivel comunitar, e.t.c.
International Federation of Social Work (2000, apud. Doru Buzducea, pg. 28)
a oferit următoarea definiţie profesiei de asistent social: „ promovează rezolvarea
problemelor din cadrul relaţiilor umane, schimbarea socială, echilibrarea oamenilor,
precum şi a societăţii”.

Forme de intervenţie
Pentru a putea interveni pentru a soluţiona o problemă, trebuie să se ţină
cont de următoarele principii (Michael Manciaux, coord., 2002, pg. 610-611):
 Să nu eticheteze familiile vulnerabile;
 Să nu-i facă pe părinţi să se simtă neputincioşi sau să le dea impresia că
nu-i poate ajuta în rezolvarea problemei;
 Să nu le inducă celor mici sentimentul că adulţi sunt potenţiali agresori şi
că sunt periculoşi;
 Să identifice problemele cu care se confruntă familia respectivă, anchetând
trecutul fiecărui membru în parte;
 Să le valorizeze aptitudinea de a fi părinte;
 Să corecteze imaginea negativă pe care şi-au făcut-o părinţii despre proprii
copii;
 Să-i determine să-şi exprime sentimentele în relaţia de cuplu, dintre
parteneri sau părinţi-copii;
 Să–i informeze pe membrii familiei asupra drepturilor şi obligaţiilor pe
care aceştia le au.

163
Analizând cercetările diverşilor autori în domeniu, Ştefan Cojocaru
(2005) a reuşit să realizeze o clasificare a formelor de intervenţie. Astfel avem
următoarele:
a) intervenţia personalizată (prin acţiunile întreprinse se încearcă să se obţină
cel mai mare grad de implicare a clientului în propria sa schimbare);
b) intervenţia structurală (având în vedere faptul că orice individ aparţine
unei structuri sociale, ocupând în cadrul acesteia o anumită poziţie socială; putem
spune că prin acest tip de intervenţie se urmăreşte modificarea acestor structuri prin
crearea condiţiilor de acces la poziţii mai bine apreciate social);
c) intervenţia sistemică (pornind de la definiţia sistemului: „un ansamblu de
elemente interdependente care interacţionează între ele”, acest tip de intervenţie are
sarcina de a acţiona cu forţe exterioare sau interioare pentru a echilibra sistemul);
d) dezvoltarea socială locală (se referă la implicarea de tip comunitar,
implicarea tuturor membrilor comunităţii şi a instituţiilor existente în aceasta pentru
dezvoltarea socială a comunităţii);
e) intervenţia la nivelul mediului de origine ( presupune scoaterea clientului
din mediul său de origine şi plasarea acestuia într-un mediu social diferit de acesta;
prin acest tip de intervenţie se urmăreşte activarea reţelei de sprijin a familiei lărgite
sau a mediului social din care provine clientul);
f) intervenţia participativă (urmăreşte diminuarea distanţelor sociale prin
construirea/reconstruirea unor noi relaţii sociale bazate pe participare; se încearcă
reintegrarea clientului în sistemul social folosind metode şi tehnici care diminuează
distanţele sociale);
g) intervenţia planificată (urmăreşte realizarea unui plan de către asistentul
social împreună cu clientul; asistentul social ajută clientul să înţeleagă faptul că
evenimentele care au dus la apariţia problemei sunt întâmplătoare şi că acest lucru
poate fi depăşit prin desfăşurarea unor activităţi planificate);
h) intervenţia centrată pe oportunităţi (urmăreşte crearea cadrului pentru
egalizarea şanselor sau chiar prin maximizarea acestora; se intervine atât asupra
mediului, cât şi asupra individului);
i) intervenţia globală (clientul este sprijinit de către asistentul social pentru
a-şi putea rezolva întregul registru de probleme, toate problemele cu care acesta se
confruntă);

164
j) intervenţia parţială (se referă la intervenţia pentru rezolvarea doar
anumitor probleme cu care se confruntă clientul la un moment dat; este realizată o
selecţie în cadrul căreia se stabilesc priorităţile);
k) intervenţia apreciativă (urmăreşte modificarea felului în care clienţii
serviciilor sociale îşi definesc propria situaţie, punând accent pe descoperirea ,
înţelegerea şi amplificarea situaţiilor de succes; se acţionează asupra sistemului de
gândire, asupra modului în care persoana vulnerabilă interpretează diferite situaţii);
l) intervenţia de grup vs. intervenţia individualizată
- intervenţia individualizată: se axează pe abilitatea persoanei pornind de la
situaţia sa specifică;
- intervenţia de grup: urmăreşte implicarea tuturor membrilor grupului la
descoperirea evenimentelor sau situaţiilor personale pozitive, înţelegerea contextelor
care au făcut să apară aceste evenimente, e.t.c;
Aceste tipuri de intervenţie vizează „o modificare a modului de a gândi şi
a acţiona a persoanelor vulnerabile”(George Neamţu, coord., 2003, pg. 546),
intervenţia presupunând acţiuni convergente ce urmăresc schimbarea în totalitate.
Desfăşurarea practică a procesului de consiliere presupune o diversitate mare a
aspectelor procedurale în funcţie de cazul abordat, natura problemelor cu care se
confruntă, precum şi în funcţie de orientările teoretice pe care le adoptă consilierul, de
competenţele sale. De aceea, nu există un tipar sau un algoritm generalizabil în demersul
complet de consiliere sau pentru dirijarea acestuia.
Totuşi, privind din perspectiva condiţiilor psihologice fundamentale în
desfăşurarea consilierii, putem desprinde o anumită succesiune logică a verigilor sau
etapelor fundamentale pe care le putem regăsi într-o formă sau alta în orice proces
complet de consiliere. Din această perspectivă, se pot desprinde patru etape
fundamentale în desfăşurarea practică a proceselor de consiliere:
1. etapa stabilirii relaţiei de consiliere.
2. etapa identificării şi explorării problemelor pe care le prezintă cazul abordat.
3. etapa planificării acţiunilor de rezolvare a problemelor.
4. etapa de aplicare (implementare) a soluţiilor sau acţiunilor de rezolvare a
problemelor.
Etapa stabilirii relaţiei de consiliere poate fi considerată nu doar ca o fază
pregătitoare, ci ca un moment decisiv pentru tot parcursul consilierii. Structura relaţiei de

165
consiliere şi funcţionalitatea optimă a raporturilor intercomunicative oferă cadrul
fundamental pentru desfăşurarea eficace a acţiunii de consiliere. Mulţi autori au subliniat
ideea că, independent de modelele teoretice asupra consilierii, în toate sistemele de
consiliere condiţia fundamentală o constituie comunicarea apropiată, interactivă, într-un
context optim, cooperant consilier – client.
Carl Rogers evidenţia că o consiliere eficientă trebuie să aibă la bază o relaţie
bine structurată dar permisivă, care trebuie să-l ajute pe client să se înţeleagă pe sine
însuşi în asemenea măsură încât să fie capabil să facă paşi pe linia unei noi orientări.
Obiectivele principale ale etapei care presupune însăşi stabilirea relaţiei de
consiliere constau în asigurarea premiselor pentru structurarea relaţiei şi pentru
funcţionalitatea sa optimă. Se vor avea în vedere următoarele:
 stimularea comunicării deschise, sincere;
 realizarea unui climat de înţelegere, respect şi încredere;
 desfăşurarea liberă a unui interviu psihologic care să permită recoltarea
informaţiilor despre “client” şi problemele sale;
 stabilirea gestaltului (structurii) consilierii, ceea ce înseamnă şi asigurarea
premiselor necesare pentru cooperarea deplină între consilier şi persoana
consiliată, aceasta din urmă conştientizând specificul acestui demers şi faptul că
este necesar să-şi asume responsabilitatea eforturilor personale în demersul de
analiză şi rezolvare a problemelor;
 asigurarea credibilităţii necesare şi îndeosebi a premiselor privind
confidenţialitatea asupra datelor personale.
Consilierul va adopta o atitudine pozitivă, necondiţionată faţă de subiect.
Apropierea caldă, sinceritatea, naturaleţea comunicării vor contribui la eliminarea
reţinerilor sau blocajelor interioare.
Se recomandă să se insiste asupra libertăţii depline pe care subiectul o va avea în
legătură cu subiectele abordate. Se recomandă ca psihologul consilier să manifeste o
acceptanţă totală, necondiţionată şi să-l audieze cu răbdare, să depăşească momentele de
tăcere, făcându-l pe subiect să înţeleagă că el este liber să spună orice despre sine şi că nu
va fi constrâns să vorbească despre subiecte pe care nu doreşte să le abordeze.
Se impune să subliniem că o altă calitate o constituie siguranţa psihologică pe
care trebuie să o confere subiectului.Cele două calităţi esenţiale pe care trebuie să le aibă
relaţia de consiliere sunt: permisivitatea şi securitatea psihologică conferită clientului.

166
Aceasta din urmă decurge din faptul că pe tot parcursul consilierii psihologice,
consilierul va oferi respect, aprobare, astfel încât să se evite orice abordare cu caracter
critic sau care să presupună o evaluare a clientului din perspectiva sistemului personal de
valori al consilierului. Relaţia de consiliere va funcţiona optimal dacă comunicarea
sinceră, deschisă, va fi însoţită de inţelegerea empatică a subiectului abordat şi dacă pe
această bază, consilierul va ajunge în interiorul subiectului, modul în care subiectul
înţelege lumea, se percepe, se vede şi se înţelege pe sine.
În funcţionalitatea optimă a relaţiei de consiliere este important că încă din
primele şedinţe să se facă explicite aspectele legate de ceea ce numim gestaltul sau
structura specifică a consilierii. Aceasta presupune o manieră specială a comunicării
interactive, susţinută deopotrivă de client şi de consilier. Consilierul îndeplineşte rolul de
a asculta ceea ce subiectul relatează despre sine şi problemele sale.
Cele 6 condiţii fundamentale ale consilierii:
1. existenţa unui raport intercomunicativ între client şi consilier ;
2. prezenţa unei solicitări de ajutor din partea persoanei consiliate ;
3. existenţa unei comunicări sincere, autentice în relaţia client – consilier ;
4. capacitatea consilierului de a trăi şi de a-şi exprima atitudinea pozitivă,
necondiţionată faţă de subiectul abordat ;
5. capacitatea de înţelegere empatică a cadrului de referinţă al clientului ;
6. prezenţa unei acceptanţe necondiţionate conferite clientului, aceasta fiind o premisă
pentru siguranţa psihologică interioară.
Etapa identificării şi explorării problemelor clientului – obiectivul cel mai
important este acela de a-l ajuta pe client să-şi exploreze şi să-şi înţeleagă propriile
probleme, consilierul având în atenţie că rolul său este de a-l asista pe client în a-şi
asuma responsabilitatea rezolvării problemelor sale.
Principalele obiective ale acestei etape sunt:
 explorarea şi analiza fiecărei probleme;
 specificarea naturii problemelor clientului;
 stabilirea unei liste de priorităţi ;
 determinarea gradului de severitate a problemelor şi selectarea acelora care sunt de
competenţa consilierului;

167
 facilitarea demersului de autoanaliză a problemelor şi autoclarificare a situaţiilor
care au contribuit la geneza lor în perspectiva proiectării acelor schimbări care
pot contribui la îndepărtarea efectelor indezirabile.
Este important să înţelegem că eficacitatea demersului de consiliere nu este doar
în funcţie de calitatea consilierii ci şi de natura problemelor în raport cu care subiectul nu
numai că doreşte ajutor, dar se şi angajează să le depăşească.
Sunt greu rezolvabile problemele mai vechi, mai ales acelea care se datorează
unui mediu generator al unor situaţii de risc sau stres. Nu pot fi abordate cu succes
problemele cu o bază constituţională, ereditară, pentru cei cu handicap.
Etapa planificării acţiunilor de rezolvare a problemelor – se consideră că această
etapă urmează după ce consilierul a obţinut informaţii relevante referitoare la cazul
abordat. Niciodată nu se trece la demersul de intervenţie până ce nu ne-am edificat
asupra cazului abordat şi a naturii sale. Când este vorba despre elevi, este important ca
acest demers să cuprindă şi un anumit consult interactiv care să pună în valoare un
anumit parteneriat al factorilor educaţionali.
Sunt specialişti care insistă asupra importanţei unei verigi intermediare, şi anume
amplificarea perspectivelor de autoanaliză a problemelor.
Se recomandă consilierului să ţină cont de conversaţia cu persoanele din mediul
educaţional în cazul abordat.
Se au în vedere următoarele obiective:
 stabilirea unui acord reciproc referitor la scopurile principale în soluţionarea
problemelor;
 stabilirea unor strategii;
 conştientizarea unei ierarhizări a scopurilor (se recomandă strategia “paşilor mici”
ca să nu solicite subiectul).
Consilierul trebuie să ajute subiectul să-şi analizeze propriile probleme şi să-şi
proiecteze situaţiile ameliorative. Consilierul îl poate învăţa pe cel consiliat să abordeze
demersul de rezolvare pornind de la înţelegerea situaţiilor care au contribuit la geneza
problemelor.
Etapa de implementare a soluţiilor – se referă la aplicarea soluţiilor de către
client. În această etapă rolul important îl are clientul. El a fost ajutat de consilier să vadă
multiple soluţii alternative şi să aleagă căile accesibile lui. În acest final, clientul este
beneficiarul întregului demers integrator de consiliere. Încheierea se realizează în

168
condiţiile în care consilierul speră că clientul a învăţat să găsească soluţii nu numai la
vechile probleme ci şi la noi eventuale probleme. În ansamblul lor, toate aceste etape
sunt unitare, integrative.

4.4. Forme de consiliere

În societăţile moderne nevoia de asistenţă este dată de inaccesibilitatea resurselor,


în conformitate cu nevoia socială, sau dezechilibre în funcţionarea unui sistem social.
În asistenţa socială contemporană se privilegiază două modele de lucru cu
clientul,provenind din două teorii distincte, Teoria îngrijirii şi Teoria schimbării. Cele
două teorii se întrepătrund în practica asistenţei sociale.
Definită ca intervenţie calificată şi sistemică, îngrijirea are ca obiectiv asigurarea
pe termen lung a independenţei clienţilor faţă de mediul social şi în măsura în care este
posibil inclusiv a independenţei faţă de ajutorul celorlalţi prin punerea la dispoziţia
clientului a resurselor necesare în obţinerea bunăstării clientului la care acesta nu ar
putea accede fără o îngrijire specială.
Schimbarea are de asemenea ca scop ultim asigurarea independenţei faţă de
factorii exteriori prin adaptarea sistemului client la mediul social.S chimbarea efectivă
este de natură cognitivă, atitudinal comportamentală, psiho-afectivă, sau social
organizaţională.
Ambele forme de intervenţie se dovedesc necesare în ameliorarea şi rezolvarea
problemelor clientului. Satisfacerea nevoilor unei persoane cu dizabilităţi motorii poate
solicita existenţa unui însoţitor, deci îngrijire calificată, dar de asemenea măsuri de
contracarare a respingerii şi marginalizării sociale la care clientul este vulnerabil, deci
măsuri ce vizează schimbarea socială a atitudinilor faţă de client.Acceptarea de către o
persoană cu deficienţă a situaţiei sale şi acţiunea acesteia în vederea depăşirii
problemelor cu care se confruntă,constituie o schimbare atitudinală.
Îngrijirea unui copil abandonat poate necesita temporar sau permanent resursele
unui centru de plasament, asistent maternal, familie adoptatoare, dar cea mai fericită
rezolvare a cazului se realizează prin reintegrarea copilului în familia de origine,
reintegrare, care pe lângă alocarea temporară a unor resurse, solicită schimbări atitudinal
comportamentale ale familiei de origine sau familiei lărgite.

169
Sprijinul oferit de stat pentru persoanele aflate în şomaj, prin ajutorul de şomaj,
alocaţia de sprijin constituie măsuri de îngrijire, în timp ce măsurile de reconversie şi
reorientare socio-profesională, dublate de schimbarea atitudinii faţă de muncă, sunt
măsuri ce vizează schimbarea sistemică.
Simpla îngrijire prin alocarea unor resurse materiale şi instituţionale pune clientul
într-o stare de pasivitate în faţa asistentului social, de sistemul asistenţial în general, care
dacă este prelungită poate crea dependenţa de ajutorul social şi incapacitatea de a se
confrunta singur cu problemele.
În practică ambele forme de intervenţie sunt utilizate. În primele stadii ale
intervenţiei măsurile de îngrijire apar ca strict necesare. Acest model constituie cadrul
asistenţei sociale imediate, intervenţiei de urgenţă şi de multe ori poate constitui singurul
ajutor pe care îl putem oferi ca profesionişti.
Schimbarea sistemică constituie certitudinea autonomizării clientului,dar ea poate
fi dificil de obţinut fie datorită rezistenţei la schimbare atât din partea sistemului client
cât şi a mediului social, fie datorită particularităţilor cazului. Deşi măsurile de ocrotire
ale clientului se dovedesc cele mai la îndemâna profesionalismului asistentului social, a
realiza programe sociale care să vizeze doar suportul şi ocrotirea clientului se pot dovedi
că sunt insuficiente(după A.Sandu, 2002). Nu întotdeauna schimbarea sistemică se
dovedeşte necesară.Atunci când clientul trece prin dificultăţi specifice datorate unor
indisponibilităţi temporare ale unor resurse, simpla suplinire a resurselor absente se
dovedeşte suficientă. Când nevoia cu care se confruntă clientul se dovedeşte a fi de lungă
durată, manifestându-se ca inadaptare structural funcţională, atunci numai schimbarea la
nivelul sistemului client poate da certitudinea rezolvării cazului.
Tehnicile de consiliere existente provin în principal din tot atâtea forme de
psihoterapie, adaptate necesităţilor diverselor tipologii de clienţi.Consilierea psihologică
vizează în principal congruenţa sistemului cognitiv comportamental şi atitudinal al
clientului, în concordanţă cu realitatea în care clientul există. Problemele pentru care
clientul poate solicita consiliere pot fi de ordinul afectiv, emoţional, incongruenţe
cognitive, inadaptări motivaţionale,etc.
Vorbim astăzi de consiliere şcolară şi profesională, consiliere în planificarea familială,
consilierea persoanelor care au suferit diverse forme de abuz, consiliere în cazul
dificultăţii luării unei decizii etc. În asistenţa socială tehnicile de consiliere au
aplicabilitate în toate formele de intervenţie socială care au ca bază relaţia directă cu

170
clientul, atunci când între client şi asistent social se crează o relaţie de ajutor directă, şi
în care schimbarea stării sistemului client este necesară. În încercarea de a defini
procesul de consiliere vom reda în cele ce urmează o parte din definiţiile date acestui
termen. Vom începe cu definiţia amănunţită a lui Inskipp şi Johns (1984, apud. Irina
Holdevici, 2006, pg. 9), conform căreia, „consilierea este o cale de a relaţiona şi de a
răspunde unei alte persoane, astfel încât aceasta este ajutată să-şi exploreze
găndurile, emoţiile şi comportamentul ca să-şi câştige o înţelegere de sine mai clară şi
apoi învaţă să găsească şi să utilizeze propriile sale resurse, pentru a se putea
confrunta cu viaţa cât mai eficient, luând decizii adecvate sau acţionând
corespunzător”.
The British Association for Counselling fondată în 1977 (B.A.C, 1989,
cf. Clarkson şi Pokorny, 1994, apud. Monica Moraru, 2004, pg. 10), defineşte
consilierea ca fiind „utilizarea pricepută şi principială a relaţiei interpersonale pentru
a facilita autocunoaşterea, acceptarea emoţională şi maturizarea, dezvoltarea optimă
a resurselor personale. Scopul general este acela de a furniza ocazia de a lucra în
direcţia unei vieţi mai satisfăcătoare şi plină de resurse. Relaţiile de consiliere variază
în funcţie de cerere, dar pot fi centrate pe aspecte ale dezvoltării, pe formularea şi
rezolvarea unor probleme specifice, luarea de decizii, controlul stărilor de criză,
dezvoltarea unor insight personal, pe lucrul asupra trăirilor afective sau a conflictelor
interne, ori îmbunătăţirea relaţiilor cu ceilalţi”.
Consilierea psihologică poate fi definită, de altfel, ca „un proces intensiv
de acordare a asistenţei psihologice pentru persoane normale care doresc să-şi atingă
obiectivele şi să funcţioneze mai eficient.[...] în numeroase situaţii, consilierea
presupune, pe lângă suportul emoţional oferit de psiholog şi furnizarea de informaţii
concrete, utile pentru soluţionarea problematicii prezente a clientului”.(Angela
Ionescu, 2005, pg. 12)
Adriana Băban (2001) identifică următoarele tipuri de consiliere:
 Informaţională (oferă informaţii pe domenii/ teme specifice);
 Educaţională ( oferă repere psiho-educaţionale pentru sănătatea mentală,
emoţională, fizică, socială şi spirituală);
 De dezvoltare personală (contribuie la formarea de abilităţi şi atitudini care
să permită o funcţionare personală şi socială flexibilă şi eficientă în scopul atingerii
stării de bine);

171
 Suportivă ( oferă suport emoţional, apreciativ şi material);
 Vocaţională (vizează dezvoltarea capacităţii de planificare a carierei);
 De criză (oferă asistenţă psihopedagogică persoanelor aflate în dificultate);
 Pastorală (consiliere din perspectivă religioasă).
Analizănd procesul de consiliere, specialiştii în domeniu au încercat să
stabilească scopul şi obiectivele urmărite de către aceasta. Astfel, Irina Holdevici şi
V. Neacşu (2006, pg. 8) sunt de părere că „consilierea are ca obiectiv creşterea
calităţii vieţii şi diminuarea reacţiilor negative generate de stres prin măsuri
conjugate, de răspândire şi dezvoltare a tehnicilor de relaxare, de reorganizare a
vieţii personale şi profesionale în direcţia eficienţei, acceptarea nevoilor proprii,
desfăşurarea unei activităţi fizice intense, supravegherea atentă a sănătăţii şi a
regimului alimentar, e.t.c.”.
Referindu-se la aceeaşi problematică, Maria Bulgaru (2002, pg. 144),
afirmă faptul că procesul de consiliere „urmăreşte adaptarea optimală la condiţiile de
viaţă şi dezvoltarea personalităţii deja existente, rezolvarea în primul rând a
conflictelor interpersonale”.
Scopul principal al consilierii este reprezentat – după cum arată Adriana
Băban (2001) – de funcţionarea psihosocială optimă a persoanei şi a grupului, care
poate fi realizată prin atingerea obiectivelor următoare:
- dezvoltarea potenţialului propriu, deschidere către evenimente noi;
- promovarea sănătăţii şi a stării de bine (fizic, psihic, psihosocial şi spiritual);
- dezvoltarea personală: autocunoaştere, imagine de sine pozitivă şi realistă,
capacitate de decizie, relaţii personale armonioase, dezvoltarea creativităţii, opţiuni
vocaţionale adaptate cunoştinţelor, aptitudinilor şi atitudinilor;
- prevenirea comportamantelor de risc, dificultăţilor la învăţare, a eşecului şi
abandonului şcolar.
Starea de bine, care este urmărită prin consiliere poate fi descompusă în mai
multe componente:
- imaginea de sine realistă ;
- acceptarea de sine, acceptarea calităţilor şi defectelor personale, atitudine
pozitivă faţă de sine;
- autonomie personală, persoana fiind deschisă faţă de ceilalţi, nu se lasă
influenţată excesiv de aceştia;

172
- control, sentimentul de competenţă şi control asupra vieţii proprii;
- sens şi scop în viaţă, fixarea şi implicarea în realizarea unor scopuri de durată
medie şi lungă;
- dezvoltarea personală, spontaneitate, flexibilitate, dezvoltarea potenţialului
propriu, deschidere către evenimente noi.

4.4.1.Consilierea individuală

Există preocuparea de identificare a celei mai eficiente abordări de consiliere


pentru o situaţie. Fiecare consilier adoptă în general, o orientare teoretică unică sau una
eclectică. Fiecare abordare din consiliere constituie un cadru explicativ, o schemă
conceptuală care oferă explicaţii pentru preocupările clientului, pentru aspectele
considerate terapeutice şi,de asemenea,un set de sarcini de îndeplinit împreună în
cabinetul de consiliere şi continuate de către client în afara acestui spaţiu(după Gârleanu-
Şoitu D,2003). Se consideră că fiecare abordare în consilierea individuală se
concentrează asupra uneia dintre dimensiunile:
 comportament;
 afecte;
 senzaţii;
 imaginaţie;
 cogniţie;
 relaţii interpersonale;
 funcţii fiziologice.
Consilierea individuală, prin natura ei, antrenează clientul într-o situaţie de
maximă confidenţialitate.Este indicată atunci când pentru un client este importantă
dezăluirea, fără teama că altcineva va folosi în detrimentul lui informaţiile rostite.Unii
clienţi sunt anxioşi cu privire la modul în care ceilalţi vor reacţiona la dezvăluiri. Ca şi în
alte situaţii, transferul către alte forme de consiliere poate fi realizat mai târziu, în
momentul în care clientul va fi mai capabil şi mai dispus să se autodezvăluie.
Consilierea individuală, prin natura ei diadică, oferă oportunitatea unei relaţii mai
strânse între consilier şi client în comparaţie cu situaţiile în care ar mai participa încă o
persoană. Acest factor poate fi important pentru acei clienţi care nu se implică în relaţii

173
strânse cu persoane semnificative din viaţa lor şi pentru care consilierea de grup, spre
exemplu, poate fi, iniţial, prea înspăimântătoare.
Consilierea individuală poate conduce spre cele mai bune rezultate în acţiunea de
formare, fiind, astfel, potrivită pentru clienţii care datorită stării mintale actuale sau a
vitezei de învăţare, solicită toată atenţia consilierului.Acest aspect se impune subliniat în
special pentru clienţii care sunt confuzi şi care pot fi distraşi de complexitatea
interacţiunilor din alte arii terapeutice.Consilierea individuală poate fi de ajutor în special
pentru clienţii care doresc să se diferenţieze de ceilalţi (spre exemplu cei care au decis să
părăsească o relaţie şi doresc să facă faţă problemelor individuale pe care acest lucru le
implică. Aici, pot fi utile însă câteva întâlniri împreună cu partenerul, în special când
vorbim de consiliere.Consilierea individuală se poate adresa celor care ar monopoliza
discuţia întrun grup, dar şi celor prea retraşi ori vulnerabili într-o consiliere familială.
Se sugerează utilizarea consilierii individuale în următoarele situaţii:
 când clientul este într-o stare de criză;
 când confidenţialitatea este esenţială pentru protejarea clientului;
 când testele de interpretare se leagă de conceptul de sine;
 când clientul are o frică neobişnuită de exprimare verbală;
 când clientul este greoi în utilizarea abilităţilor de interrelaţionare
cu ceilalţi;
 când clientul are o conştientizare foarte limitată a propriilor
sentimente, motivaţii şi comportamente;
 când este implicat un comportament sexual deviant;
 când nevoia clientului de atenţie este prea mare pentru a putea fi
administrată în grup.
La polul opus există şi situaţii nepotrivite pentru consilierea indviduală:
 pentru clienţii care pot deveni dependenţi de consilier, în special
când o astfel de dependenţă devine determinantă;
 prin natura sa diadică, consilierea individuală poate duce la un
grad nepermis de apropiere între terapeut şi client;
 este neproductivă aplicarea consilierii individuale clienţilor care
au beneficiat anterior de şedinţe de consiliere, dar încă mai au
nevoie de sprijin terapeutic;

174
 pentru clienţii asupra cărora alte modele ar avea un impact
terapeutic mai mare, consilierea individuală nu este recomandată.

4.4.2.Consilierea cuplului

Consilierea cuplurilor este pe cale să devină o abordare separată, legitimă şi de


prim ordin între strategiile de intervenţie, pe lângă cele orientate spre persoane, grup sau
familie, ca întreg. O astfel de abordare nu mai este suprinzătoare, din moment ce fiecare
membru al cuplului deţine multiple roluri, atât în familie, cât şi în afara acesteia.
Nici o persoană nu vine la o sesiune de consiliere în afara unui context. Rolul
terapeutului este acela de a sesiza şi descifra aceste contexte, de a utiliza experienţa pe
care o are în domeniu. La rândul lor, cuplurile care aduc în faţa unui consilier căsnicia
sau relaţia lor, dau dovadă de un mare curaj. Este mult mai simplu să te prezinţi ca
persoană şi să-i consideri vinovaţi pe alţii pentru toate. Dacă intervine şi partenerul
,atunci consilierul are posibilitatea exercitării celei de-a doua mari calităţi solicitate de
profesie: neutralitatea (Bradfort şi Ivey,1999).El va trebui să construiască o imagine a
interacţiunii cu oricare dintre partenerii absenţi, dar, în special, neutralitatea se impune
când sunt prezenţi ambii membri ai cuplului.
Una dintre sarcinile de bază ale consilierului ar fi distingerea între ceea ce se
poate atribui partenerilor actuali şi ceea ce provine din primele experienţe ale fiecăruia.
Prin realizarea legăturilor dintre consiliere, reprezentare şi mediere,cuplurile vor fi
ajutate să facă această distincţie. Consilierul îi va ajuta să preia controlul asupra
propriilor lor vieţi şi să-şi manifeste nemulţumirea atunci când este cazul, să fie asertivi.
Unii autori prezintă cinci modele de bază în consilierea cuplurilor:
1. consilierea individuală a fiecărui partener de către consilieri diferiţi;
2. consilierea colaborativă, când partenerii se întâlnesc separat cu câte un consilier, care
comunică unul cu altul despre cuplu;
3 consilierea paralelă, când ambii parteneri se întâlnesc cu acelaşi consilier, dar separat;
4. consilierea prin participarea ambilor parteneri şi a unuia sau a doi consilieri;
5. consilierea de grup,când cuplul poate fi întâlnit o dată cu alte cupluri.

175
Cea mai frecventă este consilierea cu ambii parteneri, când se urmăresc, în general, trei
etape:
– formarea unei alianţe;
– realizarea unui contract terapeutic;
– intervenţia terapeutică.

Formarea unei alianţe

Din punctul de vedere al dezvoltării, s-ar putea argumenta că este traumatică


uneori tranziţia de la o relaţie care implică două persoane, la o alta în care sunt implicate
trei ( potenţialitatea stărilor de gelozie, competiţie, rivalitate). Din punctul de vedere al
consilierului, dificultatea constă în interacţiunea concomitentă cu două persoane, în
asigurarea echilibrului atenţiei acordate fiecăreia dintre cele două. Stabilirea unei
modalităţi de adresare comună către cei doi, distanţarea de cuplu, timpul egal pentru
fiecare dintre ei, ar putea nemulţumi una dintre părţi, dornică de o mai mare atenţie. Ceea
ce li se solicită ambilor membri ai cuplului, este capacitatea de a sta alături, de a fi atenţi,
de a lua în considerare şi nevoile celuilalt partener. Printr-o consiliere de succes, un astfel
de exerciţiu va fi utilizat în rezolvarea ulterioară a problemelor celor doi.
Contractarea

După stabilirea unei alianţe de lucru satisfăcătoare cu ambii parteneri, devine


posibilă încheierea unui contract. Contractele explicite tind să promoveze un sentiment
de siguranţă, dar pot crea dependenţă.Găsirea unui echilibru adecvat depinde de clienţi,
dar şi de stilul personal al consilierului, căruia însă trebuie să-i fie foarte clari termenii de
lucru.
Preocuparea o constituie consilierea cuplului ca întreg, cu orientare spre ceea ce
se întâmplă între parteneri şi nu doar unuia dintre ei.Uneori este surprinzător cât de
repede pot fi uitate principiile terapeutice, sub presiunea unei şedinţe de consiliere, astfel
încât, ar fi de mare ajutor pentru consilier să poată face referire la un acord cadru
explicit.
Consilierea limitată în timp oferită cuplurilor a devenit din ce in ce mai mult
practicată, iar o perioadă de câteva săptămâni, din ce în ce mai preferată. Motivele

176
practice, cum ar fi întinderea listei de aşteptare, sunt din ce în ce mai puternice, iar
eficacitatea unui contract pe termen scurt a fost demonstrată de numeroase cazuri. În
urma controverselor cu privire la numărul de sesiuni, cei mai mulţi consilieri au ajuns la
concluzia că există un număr adaptat fiecărui cuplu în parte. Se acceptă însă că uneori
intervin fenomene de stagnare, între şedinţele a cincea şi a şasea. Deciziile însă nu vor
avea în vedere în primul rând pericolul de rutină, ci acoperirea intereselor clienţilor.

Intervenţia

Sarcina consilierului este, în principal, de a asculta preocupările clienţilor şi de a


interveni doar dacă membrii cuplului vorbesc despre asta. Această etapă cuprinde, la
rândul ei, mai multe subetape:
a. Formularea: cuplurile, în general, se prezintă la consilier cu propriile idei privind
dificultăţile pe care la întâmpină. În mod frecvent, perspectiva partenerilor diferă
considerabil, fiecare gândind că problemele vor dispărea dacă celălalt va fi
persuadat pentru a fi mai responsabil. Deşi formulările cuplului sunt mai
restrictive, ele se bazează pe experienţa personală. Sarcina consilierului nu va fi,
în acest caz, de a înlocui punctele de vedere ale cuplului ci de a sprijini
identificarea unor noi perspective de înţelegere.
b. Interpretarea: unii consilieri privesc interpretarea ca pe o transformare a
subconştientului în conştient, în timp ce alţii au în vedere o perspectivă mai
amplă, considerând-o o propoziţie explicativă legată de procesul de formulare,
prin care consilierul înţelege o situaţie problematică, privind piese disparate
( Şoitu, Păun şi Vrăsmaş, 2001).
c. Sprijinirea comunicării: dificultăţile de comunicare sunt acela mai vizibile semne
ale problemelor familiale, multe cupluri descriindu-şi neînţelegerile în acest fel.
Pe măsura identificării modurilor în care partenerii eşuează în comunicare,
aceasta va deveni o dimensiune în care se va concentra acţiunea terapeutică.
Pentru astfel de situaţii, îi sunt permise terapeutului toate modalităţile de
promovare a unei consilieri eficiente: tehnici active, prin invitarea celor doi
parteneri să participe la un joc de rol, prin aplicarea unor reguli de ascultare, pe
care le practică şi consilierul. Este utilă şi consemnarea încercării partenerilor de
a comunica între ei sau de a atrage de partea lor consilierul,ca o a treia parte.

177
d. Sprijinirea negocierii: pentru a utiliza toate posibilităţile pe care le poate oferi
consilierea, este esenţial ca partenerii de cuplu să renunţe la modul combativ de a
se purta unul cu celălalt şi de a crea, în schimb, cadrele unei bune negocieri. Pe
termen lung, o astfel de orientare îi va ajuta să-şi rezolve conflictele de zi cu zi,
dacă cei doi mai agreează ideea locuirii împreună sau să minimalizeze
consecinţele păgubitoare, în cazul unei separări. Pentru reuşita unei astfel de
tehnici, partenerii vor fi orientaţi spre un stil colaborativ de negociere, prin care
să ia în considerare nevoile şi dorinţele amândurora, să îşi asume fiecare
responsabilitatea, nu doar ca parte a problemei, dar şi în calitate de căutător de
soluţii pentru ambele părţi.
e. Încheierea: este adesea neglijată, făcându-se trimiteri la aspectele întâlnite în
consilierea individuală.Caracteristicile acestui tip de intervenţie însă este
dificultatea întoarcerii cuplului de la relaţia cu a treia, uneori şi a patra persoană,
la una diadică.

4.4.3. Consilierea în grup

Grupul de consiliere se concentrează asupra persoanei, fiind mai puţin structurat


şi mai mic în comparaţie cu grupul de orientare ( între 5-10 participanţi). Rolul
consilierului va consta în crearea unui mediu sigur, în care membrii grupului să se simtă
confortabil, să împărtăşească preocupările personale legate de conceptul de sine, de
familie, de relaţiile interpersonale, de dificultăţile sociale sau educaţionale. Conţinutul
dialogului este în mare măsură afectiv şi personalizat. Astfel, fiecare membru are
oportunitatea să discute preocupările în privinţa dezvoltării personale, a relaţiilor cu
ceilalţi, vizând în final, schimbarea comportamentală dorită.
Formarea grupului reprezintă unul dintre rolurile esenţiale ale consilierului.
Pentru a se asigura că grupul va fi capabil să funcţioneze eficient, consilierul va avea de
urmărit câţiva paşi:
A. Prezentarea procesului de consilierea în grup este definită ca o descriere a
procesului pentru viitorii clienţi, incluzând atât expectanţele clientului de la
proces, cât şi ale consilierului. Prezentarea poate fi realizată în faţa unei persoane
sau a unui grup de posibili clienţi. Are ca scop încurajarea responsabilităţii pentru
participare, sublinierea expectanţelor de manifestare onestă şi deschisă. Pe

178
parcursul prezentării, consilierul specifică ce se întâmplă într-o sesiune de
consiliere în grup şi beneficiile participării.La rândul lor, posibilii clienţi întreabă
despre proces, despre aspecte precum: confidenţialitatea, frecvenţa şi durata
sesiunilor, cerinţe, solicitări speciale.
B. Interviul de admitere sprijină consilierul în selectarea clienţilor, fiind considerat
un moment critic al procesului de formare a unui grup.Pe parcursul interviului,
consilierul utilizează abilităţi de ascultare ajutând posibilii clienţi să identifice
probleme sau preocupări care pot fi discutate în grupul de consiliere.Una dintre
funcţiile interviului de acceptare o constituie angajarea, din partea posibililor
clienţi, de a discuta deschis despre orice preocupare identificată.
C. Căutarea şi selectarea membrilor grupului sunt importante, dar importantă este şi
personalitatea consilierului. În această etapă consilierul lucrează asupra
componenţei şi structurii grupului, luând în considerare elemente precum: vârsta,
sexul, personalitatea participenţilor, apoi dimensiunea, frecvenţa şi durata
întâlnirilor, gradul de deschidere a grupului şi modalitatea implicării (voluntară
sau impusă).
D. Dimensiunea grupului va fi diferită în funcţie de vârsta clienţilor, valoaea
implicării aşteptate şi personalitatea membrilor grupului. Ideal, un grup de
consiliere are între şase şi opt participanţi. Acest număr permite unele diferenţe
cu privire la tipul de personalitate în vederea participării adecvate a membrilor.
E. Durata şi frecvenţa întâlnirilor depind în cea mai mare măsură de vârsta clienţilor
şi de restricţiile impuse în cadrul de desfăşurare. Pentru copiii din şcoala primară,
aşteptarea unei concentrări mai mari de 20-30 de minute pentru o întâlnire este
nerealistă. Sesiunile de grup pentru adolescenţi ar putea să dureze o oră. Sesiunile
pentru adulţi sunt mai eficiente când durează între două şi trei ore, această durată
permite membrilor grupului să se implice, să treacă peste problemele importante
şi să le facă faţă. În privinţa frecvenţelor întâlnirilor pentru adulţi, nu se
recomandă mai mult de o săptămână între sesiuni. Şi acest tip de consiliere are
unele avantaje:
 este eficientă: consilierii pot oferi servicii mai multor clienţi;
 oferă un context social interpersonal în care să se lucreze asupra
problemelor;
 oferă clienţilor posibilitatea să practice noi comportamente;

179
 determină clienţii să privească în perspectivă şi să înţeleagă similarităţile
şi diferenţele prin raportare la ceilalţi;
 formează un sistem de sprijin pentru fiecare dintre clienţi;
 creează ocazii de învăţare şi exersare a abilităţilor de comunicare
interpersonală.

4.5.Consilierea în situaţii de criză

Criza poate fi definită ca situaţia în care o persoană, în timp ce urmăreşte


atingerea unui scop important al vieţii sale, se confruntă cu un obstacol care, pentru
moment, nu poate fi depăşit prin utilizarea metodelor obişnuite de rezolvare a
problemelor. Acest fapt duce la o perioadă de dezorganizare pe durata căreia sunt
încercate mai multe soluţii (după I.Dafinoiu, 2000).
În funcţie de momentul în care se realizează, putem vorbi despre:
 consilierea precriză, care are loc înaintea declanşării unei crize previzibile;
 consilierea în situaţii de criză;
 consiliere postcriză, după stadiul acut al unei crize, în vederea adaptării la o nouă
situaţie de viaţă.
Intervenţia în situaţii de criză este urgentă, intensă şi de scurtă durată. Ea îşi
propune nu numai alinarea suferinţelor, ci şi prevenirea consecinţelor negative
psihologice, medicale şi sociale ale situaţiei care a declanşat criza. Consilierea în situaţii
de criză se bazează pe teoria crizei (elaborată de Hill) şi pe teoria intervenţiei în criză
(Golan). Hill a elaborat un model teoretic al crizei. Conform acestui model, orice situaţie
de criză are trei componente principale (după Popescu M., 2002):
1. antecedentul sau evenimentul declanşator; acesta poate fi:
 predictibil şi aşteptat; aceste evenimente determină de exemplu crizele de
dezvoltare – naşterea unui copil, pubertatea, adolescenţa, criza de la mijlocul
vieţii, menopauza, andropauza, pensionarea, moartea naturală a unei persoane
apropiate etc.
 impredictibil, neaşteptat; aceşti factori duc la declanşarea unor crize
circumstanţiale: naşterea unui copil bolnav, îmbolnăvire gravă, accidente,
calamităţi naturale, şomaj, divorţ, moartea neaşteptată a unei rude etc.

180
2. resursele sistemului – client (individ, familie, grup, comunitate);
3. modul în care defineşte (interpretează) sistemul client evenimentul antecedent.
Instalarea / neinstalarea crizei depinde de modul în care interacţionează aceste
trei componente: evenimentul declanşator, resursele clientului şi modul în care
interpretează clientul evenimentul. Instalarea crizei, intensitatea şi caracterul
manifestărilor, capacitatea de adaptare la situaţia creată nu depind numai de evenimentul
declanşator, ci şi de particularităţile clientului (sistemul său de valori, normele
socioculturale specifice societăţii din care face parte etc.). N. Golan (după Popescu M.,
2002) consideră că intervenţia în situaţiile de criză trebuie să ţină seama de următoarele:
 Orice individ, familie, grup sau organizaţie parcurge anumite crize în
cursul vieţii sale, declanşate de evenimente anticipate sau neanticipate.
 Pierderile produse de aceste evenimente determină la indivizii implicaţi o
stare acută de stres emoţional, care nu reprezintă o experienţă normală de
viaţă şi care perturbă grav echilibrul emoţional.
 Persoanele care se află în această stare de dezechilibru emoţional se
străduiesc să recâştige echilibrul pierdut. Dar în această perioadă individul
este foarte vulnerabil din punct de vedere psihoemoţional. Mecanismele
de apărare pe care le utilizează în general nu mai funcţionează. Din aceste
cauze individul este mult mai dispus ca de obicei să solicite ajutor.
 Răspunsul emoţional din starea de criză poate avea intensităţi diferite, în
funcţie de natura crizei şi resursele interne ale individului. Cu toate
acestea există anumite etape care pot fi identificate în marea majoritate a
situaţiilor de criză.
 Fiecare criză depăşită cu succes determină formarea unor abilităţi
personale care vor fi folosite în depăşirea unor crize ulterioare. Astfel, în
anumite situaţii, criza reprezintă o posibilitate de creştere şi dezvoltare.
Dar dacă etapele crizei nu sunt parcurse în condiţii „normale”, criza poate
determina tulburări psihice de lungă durată.
Etapele parcurse în situaţiile de criză sunt următoarele:
1. Şocul. Evenimentul declanşator determină prăbuşirea mecanismelor de apărare şi
provoacă o stare acută de şoc.
2. Negarea. Prima încercare de depăşire a stării de şoc o reprezintă negarea
evenimentului declanşator („nu se poate ca mie să mi se întâmple aşa ceva”).

181
3. Mânia reprezintă descărcarea emoţională a tensiunilor acumulate (prin povestirea
repetată a ceea ce s-a întâmplat, prin ţipete, plâns etc.). Intensitatea şi modul de
exprimare a tensiunii interne depinde de resursele interne ale clientului (echilibrul
emoţional, încrederea în sine şi în cei din jur, nivelul intelectual, sistem de valori
etc.) şi de modul în care interpretează evenimentul care a declanşat criza.
4. Negocierea se realizează prin analiza costurilor crizei şi a posibilelor beneficii
care ar putea rezulta („în orice rău este şi un bine”). Şi „negocierea” este
influenţată de resursele clientului, cât şi de modul în care defineşte evenimentul
declanşator. Negocierea se poate sfârşi prin resemnare, ceea ce înseamnă că
schimbarea produsă nu a fost acceptată, ci asumată.
5. Adaptarea reprezintă depăşirea situaţiei de criză. Schimbările necesare sunt
acceptate şi individul dezvoltă abilităţi noi, pe care le va putea folosi în situaţiile
de criză care vor urma. Abilităţile astfel dobândite se adaugă la resursele interne
la care va apela individul în viitor.
Parcurgerea etapelor unei crize acute durează în mod obişnuit între 6 – 8
săptămâni.
Consilierea în situaţiile de criză are ca principal obiectiv sprijinirea clientului.
Consilierul va urmări stabilirea rapidă a unei relaţii solide cu clientul. Intervenţia trebuie
să evite pericolul acţiunilor şi deciziilor ireversibile, cât şi dezvoltarea unor atitudini şi
comportamente neadecvate.
Consilierea se desfăşoară la două niveluri :
 nivelul emoţional la care clientul este ajutat să ventileze (să exteriorizeze) emoţiile
acut resimţite şi să dobândească o oarecare înţelegere emoţională (nu cognitivă) a
crizei. Se caută identificarea unor sisteme de suport (rude, prieteni, medici, psihologi,
asistente medicale etc.) pentru client.
 nivelul acţional. Clientul este ajutat să înţeleagă eventualele legături dintre criza
actuală şi unele crize din trecut. Consilierul ajută clientul să înţeleagă modul în care
criza îi afectează situaţia. Sunt identificate posibilităţile de adaptare ale clientului la
noua situaţie şi se încearcă dezvoltarea unor noi abilităţi de adaptare.

182
4.6. Modalităţi de intervenţie socială şi consiliere în sprijinul familiilor tinere

Cerinţele/nevoile familiei
Familia, celula de bază a societăţii, se află într-o continuă relaţie de
dependenţă faţă de societatea din care face parte, celelalte familii, ceilalţi membrii ai
societăţii. În acelaşi timp, familia are nevoie de autonomie, de independenţă şi de
identitate. Societatea încearcă să răspundă acestor nevoi pentru ca fiecare familie să-şi
găsească locul şi rolul în mersul societăţii.
Abraham Maslow (apud. Aurelian Burcu, 2003) realizează o piramidă a
trebuinţelor fundamentale. Aceasta a fost organizată în cinci nivele. Aceste cinci
categorii sunt:
 Nevoia de subzistenţă.
În această categorie sunt incluse necesităţile biologice şi sociale: hrană,
adăpost, îmbrăcăminte, mijloace economice de obţinere a bunurilor necesare vieţii. În
concluzie, tot ceea ce este necesar supravieţuirii materiale.
 Nevoia de securitate.
Omul are nevoie de protecţie împotriva tuturor factorilor care îi pot
periclita buna funcţionare bio-psihosocială.
 Nevoia de dragoste şi acceptare.
Omul fiind o fiinţă socială, nu poate trăi izolat, el are nevoie să interacţioneze cu
cei din jur, are nevoie ca o altă persoană căreia să-i spună necazurile şi bucuriile, care
să fie alături de el, să-l înţeleagă şi să-i ofere sprijin în momentele de cumpănă. Are
nevoi de a fi acceptat de ceilalţi, de a face parte dintr-un grup.
 Nevoia de statut social.
Individul are nevoie de prestigiu social, de aprecierea şi stima celorlalţi, dar şi
de încrederea şi stima de sine. Buna funcţionare a persoanei este asigurată de
încrederea celorlalţi şi, în mod special, de propria încredere în sine.
 Nevoia de autoactualizare.
În sensul că noi nu suntem numai ceea ce am făcut, facem, dar şi cea ce putem face.
Ecaterina Vrăsmaş (2008) prezintă următoarele nevoi de bază ale familiei:
a) nevoi iniţiale de formare a grupului familial apar chiar înainte de formarea acestuia
(cerinţele impuse de: cunoaşterea reciprocă a cuplului în plan socioemoţional,

183
responsabilizarea pentru cuplu/grup ca şi pentru fiecare membru, formarea vieţii de
cuplu);
b) nevoi permanente determinate de: susţinerea economică, culturală şi emoţională;
unitatea şi coeziunea grupului, păstrarea şi funcţionarea sa; creşterea şi educarea
tinerei generaţii;
c) nevoile în situaţiile de criză – familia având nevoie de sprijin în situaţiile de criză, de
disoluţie sau ruptură, declanşate din motive diferite.
De altfel, în urma cercetărilor şi analizelor realizate, Ecaterina Vrăsmaş
(2008, pg. 27) a realizat o taxonomie a nevoilor familiei.

Categorii de nevoi Resursele necesare


Economice Bani pentru necesităţi;
Bani pentru urgenţe;
Bani pentru nevoi speciale/proiecte;
Bani pentru viitor;
Nivel stabil de viaţă;
Fizice Mediu curat;
Locuinţă cât mai adecvată;
Vecinătate sigură;
Căldură, apă, instalaţii adecvate;
Casă accesibilă şi pentru alte resurse;
Resurse pentru reparaţii şi menţinerea casei;
Hrană/îmbrăcăminte Hrană adecvată, cel puţin două feluri pe zi;
Haine suficiente pentru fiecare sezon;
Mijloace de curăţare şi îngrijire a hainelor;
Medical/dental Profesionişti de încredere în domeniu;
Îngrijire medicală generală şi de urgenţă, cât
mai adecvată;
Mijloace de a folosi îngrijirea medicală,
inclusiv stomatologică;
Vocaţional Ocazii pentru a muncii;
Satisfacţii legate de muncă;
Siguranţa unei slujbe;
Muncă accesibilă şi la dispoziţie;
Transport/comunicare Mijloace de deplasare pentru membrii familiei ;
Mijloace de a comunica cu rudele, prietenii şi
alte surse de sprijin;
Educaţia adulţilor Ocazii adecvate de educaţie pentru adulţi;
Resurse accesibile de educaţie pentru adulţi;
Educaţia copiilor Oferte accesibile de educaţie pentru copii;
Ocazii/activităţi care ajută educaţia/jocul cu
copiii;
Jucării adecvate şi materiale de educaţie;
Îngrijirea copiilor Ajutor în îngrijirea zilnică;

184
Sprijin de urgenţă în îngrijirea copilului;
Creşe şi locuri de supraveghere a copiilor în
situaţia în care părinţii muncesc;
Locuri de relaxare în îngrijirea copiilor;
Recreaţionale Ocazii pentru recreerea membrilor familiei,
a cuplului, a familiei reunite;
Facilităţi de recreere pentru membrii individual,
în cuplu, şi a familiei reunite;
Emoţional Relaţii pozitive intrafamiliale;
Relaţii pozitive în afara familiei;
Prietenii şi colaborări;
Simţul de apartenenţă la familie sau la grup;
Ocazii de petrecere a timpului cu persoane
importante;
Cultural-social Ocazii de împărtăşire a valorilor culturale,
etnice, şi legate de experienţa altora;
Ocazii de a fi implicaţi în problemele
comunităţii/culturii;
Implicarea accesibilă în comunitate/cultură.

Tabel 5.”Taxonomia nevoilor familiei”( Ecaterina Vrăsmaş, 2008)

Cerinţele copiilor

Danielle LaPorte (1997) este de părere că nevoile copiilor cu vârsta


cuprinsă între 0 şi 3 ani pot fi împărţite în patru mari categorii astfel:
a) nevoi fizice
- de a mânca, de a dormi, de a fi spălat, de a avea căldură;
b) nevoi afective
- de dragoste, de contact fizic, de a fi stimulat, de a trăi mici frustrări;
c) nevoi de cunoaştere
- de a fi stimulat în plan vizual, tactil şi auditiv, de a i se vorbi, de a fi ascultat, de a i se
respecta ritmul;
d) nevoi sociale
- de a avea aproape persoanele dragi (mama, tatăl) care să se ocupe de el, de a fi
înconjurat de persoane care prezintă într-o măsură mai mare sau mai mică însemnătate
pentru el.
G. Neamţu (2003, pg. 799-800) consideră că nevoile copilului sunt:

185
- nevoia de dragoste şi de securitate, realizate prin „relaţiile calde şi afectuoase ce se
formează în cadrul familiei imediat după naştere”, respectiv prin „stabilirea relaţiilor
familiale, prin atitudini şi comportamente constante şi predictibile din partea
părinţilor”;
- nevoia de noi experienţe, copilul găsind răspunsul exploatând şi descoperind prin
intermediul jocului şi al limbajului;
- nevoia de încurajare şi apreciere este împlinită prin „cunoaşterea bucuriei şi apoi
trăirea nevoii de succes”;
- nevoia de responsabilitate, îndeplinită prin „câştigarea şi recunoaşterea treptată de
către ceilalţi a independenţei sale”.

4.7. Rolul activităţilor de consiliere în asistenţa socială

În asistenţa socială consilierea reprezintă cea mai importantă metodă de


intervenţie pe care profesionistul o utilizează în procesul de ajutorare a clientului
(individ, familie, grup). Misiunea asistentului social este de a ajuta clientul să devină
independent de serviciile sociale, iar metoda principală prin care se atinge acest scop este
consilierea.
Prin consiliere, asistentul social are posibilitatea să exploreze, să descopere şi să
clarifice care sunt resursele clientului şi împreună cu acesta să stabilească care sunt
soluţiile pentru rezolvarea problemei cu care se confruntă.
În literatura de specialitate1, consilierea – counseling - reprezintă o procedură
utilizată în asistenţa socială, cât şi în alte profesii, în vederea îndrumării indivizilor,
familiilor, grupurilor către activităţi specifice. În acest sens se utilizează o serie de
proceduri cum ar fi: oferirea de soluţii, delimitarea şi analiza unor alternative, suportul
pentru conturarea unor obiective, informare.
Prin consiliere, profesionistul construieşte o relaţie de sprijin, în sensul motivării
clientului de a acţiona pentru schimbarea acelui comportament care a determinat situaţia
de criză şi pentru restabilirea echilibrului psihosocial al vieţii.
Complexitatea aceastei metode de intervenţie este dată de faptul că procesul de
ajutorare a individului se desfăşoară pe parcursul a mai multor şedinţe (numărul îl

1
Robert L. Barker – The Social Work Dictionary, NASW Press 1999

186
stabileşte asistentul social în funcţie de dificultatea cazului), în cadrul cărora, împreună
cu clientul, profesionistul parcurge sistematic mai multe etape.
Asociaţia britanică de consiliere defineşte conceptul de consiliere ca fiind
“acţiunea în care o persoană ocupă cu regularitate sau temporar funcţia de consilier, oferă
şi acceptă explicit să acorde timp, atenţie şi respect altei persoane, care va fi temporar în
rolul de client” (Membership Notes, 1990). Sarcina consilierii este aceea de a oferi
clientului posibilitatea de a explora, de a descoperi şi de a-şi clarifica modurile de trai cu
resurse mai multe şi bunăstare mai mare.

Există mai multe şcoli de consiliere: behavioristă, psihodinamică, umanistică, etc.


Prin raportarea la modelul teoretic pe care se axează. Cu toate acestea, indiferent de
şcoala de gândire căreia îi aparţin, în general asistenţii sociali trebuie să fie capabili să
asculte, să observe şi să răspundă. Pentru aceasta ei au nevoie de abilităţi specifice:
abilităţi de a aştepta, de a specifica, de a confrunta, de a personaliza, de a rezolva
probleme şi a planifica acţiuni.

În cadrul acestui demers, asistentul social împreună cu clientul va analiza mai


întâi care este natura problemei, apoi se vor explora care sunt resursele
individului/familiei/comunităţii (calităţi, credinţe sau valori ale individului, persoane din
familia lărgită care îi pot oferi suport, serviciile unei instituţii). Ulterior, clientul va alege
o soluţie pentru rezolvarea situaţiei sale şi va realiza schimbarea dorită cu sprijinul
profesionistului.
Pentru a atinge scopul vizat de metoda consilierii, de ajutorare a clientului în
procesul de schimbare şi de dezvoltare personală în concordanţă cu valorile şi
aşteptările individului, asistentul social trebuie să uzeze de toate calităţile unui bun
profesionist, alături de tehnici specifice ale consilierii.
Astfel, urmărind schema generală de intervenţie în procesul de consiliere,
asistentul social trebuie să probeze:
 empatie şi înţelegere pentru a cunoaşte cât mai obiectiv realitatea vieţii clientului;
 manifestarea încrederii în capacitatea clientului de a-şi rezolva dificultăţile;
 tact în orientarea clientului către centrul problemei, direcţionând discuţia de la
general la particular şi ajutând individul să-şi exprime gândurile şi sentimentele;
 suport pentru identificarea unor posibile soluţii şi în conştientizarea riscurilor
alternativelor prezentate;

187
 motivarea pozitivă a clientului pentru fiecare acţiune reuşită;
 susţinerea clientului în depăşirea obstacolelor şi atingerea scopului propus de
către acesta.
Pe parcursul şedinţelor de consiliere, discuţiile cu clientul trebuie îndreptate către
determinarea individului de a ajunge la auto-cunoaştere, auto-conştientizare şi auto-
determinare. Dificultatea consilierii constă tocmai în capacitatea profesionistului de a
determina ca individul, singur, să conştientizeze dificultăţile, dar şi propriile resurse
pentru ca apoi, să aplice modele de rezolvare a problemei confom cu ceea ce doreşte să
realizeze.
În literatura de specialitate modelele de consiliere au ca bază ideea prezentată
anterior, în sensul că fiecare individ are potenţial pentru a-şi rezolva dificultăţile, puterea
de a-şi conduce viaţa şi capacitatea de a realiza o creştere constructivă în sensul pe care îl
doreşte pentru sine.

Caracteristici

Urmărind etapele de instrumentare a unui caz se observă că în etapa de evaluare


profesionistul îşi sistematizează acţiunile către strângerea a cât mai multor informaţii
despre sistemul client, date care îl ajută să stabilească împreună cu clientul planul de
intervenţie/permanenţă. Odată ce au fost stabilite scopul şi obiectivele intervenţiei,
asistentul social va utiliza o serie de metode şi tehnici care să-l susţină în demersul vizat.
Astfel, consilierea, prin scopul şi caracteristicile sale, se încadrează în categoria
metodelor de intervenţie.
Rolul şi tehnicile consilierului sunt centrate pe sprijinirea persoanelor ce se află
în procesul de schimbare, creştere şi dezvoltare personală.
Principala modalitate de realizare a consilierii este reprezentată de comunicare,
utilizându-se o serie de tehnici specifice:
 Ascultarea activă – este o tehnică care îmbină comunicarea verbală cu cea
nonverbală, cu scopul de a demonstra clientului interes şi atenţie faţă de problemele lui,
îndepărtând blocajele în relaţia de ajutorare şi stimulând deschiderea acestuia.
 Parafrazarea - este o modalitate de confirmare de către asistentul social a
înţelegerii mesajului clientului, prin reformularea conţinutului utilizându-se expresii
proprii.

188
Ex: Clientul – În ultimul timp ajung târziu acasă şi nu reuşesc să mai vorbesc
suficient cu soţul şi copiii mei.
Asistentul social - Să înţeleg că aveţi un program încărcat la serviciu care nu vă
permite să vă ocupaţi aşa cum vă doriţi de familia dvs…….
 Clarificarea – prin adresarea unei întrebări clientului este determinat să fie mai
explicit şi să detalieze ceea ce a vrut să spună.
Ex. Clientul - Nu vreau să renunţ la copil. Vreau să-i găsesc o familie care poate să-i
ofere totul.
Asistentul social – Nu sunt sigur dacă am înţeles. Spuneţi că vreţi să păstraţi copilul,
dar nu puteţi face acest lucru ?
 Încurajarea - Folosirea unor cuvinte sau propoziţii precum, „Continuaţi” sau
„Suneţi-mi mai mult despre aceasta” , în vederea încurajării clientului să nu întrerupă
comunicarea.
 Reflectarea – determinarea conţinutului afectiv faţă de situaţia clientului, prin
încurajarea individului să-şi exprime emoţiile, sentimentele.
Ex: Clientul – Ori de câte ori o vizitez pe mama la căminul-spital, încep să plâng,
inima îmi stă în loc şi mă sufoc.
Asistentul social - Să înţeleg că, ori de câte ori vă vizitaţi mama la cămin, sunteţi
tristă şi îngrijorată ?
 Sumarizarea – sistematizarea afirmaţiilor clientului prin aşezarea lor într-o
structură logică, exprimând concret întreaga situaţie a acestuia şi conţinutul discuţiei.
Ex. Asistentul social – Încerc să vă înţeleg. Spuneţi că vă sperie gândul de a vă
părăsi soţul deoarece nu sunteţi sigură de modul în care veţi supravieţui singură. Nu aţi
mai lucrat de mult timp şi sunteţi nervoasă pentru că nu puteţi să vă găsiţi o slujbă. Dar
în acealaşi timp ştiţi că ar trebui să-l părăsiţi deoarece el pune în pericol viaţa dvs. şi a
copiilor.
 Explorarea tăcerii – concentrarea atenţiei pe momentele în care clientul tace.
Ex. Clientul – Pauză şi tăcere.
Asistentul social - Păreţi a fi foarte supărat, puteţi să-mi spuneţi care este motivul?
 Comunicarea nonverbală – utilizarea gesturilor, expresiilor faciale şi limbajului
corpului pentru a transmite un mesaj clientului. Asistentul social trebuie tot timpul să
menţină contactul vizual cu clientul, să folosească un ton calm care să exprime empatie

189
şi compasiune, să dovedească interes şi să evite expresiile faciale de dezaprobare faţă de
afirmaţiile clientului.

Observaţii şi recomandari

Un element deosebit de important pentru realizarea acestei metode de intervenţie,


este realizarea relaţiei de sprijin dintre asistentul social şi client, care se construieşte pas
cu pas. Iniţial profesionistul trebuie să comunice clientului despre confidenţialitatea
informaţiilor, apoi trebuie să sublinieze dorinţa acestuia de a se schimba spre direcţia
dorită în viaţă, să dezvolte încrederea clientului în puterea lui de a se integra în
grup/comunitate/societate şi apoi trebuie înlăturate unele tendinţe de a da sfaturi sau de
a moraliza şi judeca situaţia prezentă.
Acest din urmă aspect este important deoarece, dacă un asistent social oferă
„sfaturi” iar clientul le aplică în viaţa sa şi reuşeşte să-şi rezolve dificultăţile, atunci se
crează dependenţă de seviciile sociale şi individul nu învaţă să-şi utilizeze propriile
modele de rezolvare a problemelor. Dacă clientul acceptă îndrumările profesionistului şi
acestea nu dau rezultate bune, atunci asistentul social va fi învinovăţit de consecinţe.
Standardele asistenţei sociale recomandă în cazul aplicării metodei ca
profesionistul să exploreze împreună cu clientul care sunt soluţiile de rezolvare a
dificultăţilor, să ofere alternative pe care să le analizeze împreună cu individul, fiind
subliniate riscurile şi responsabilităţile pentru fiecare soluţie dacă ar fi aplicată.
Ex.: În cazul unei tinere însărcinate aflată în situaţie de criză, asistentul social va
explica pe rând care sunt alternativele şi cu ce riscuri se poate confrunta pentru fiecare
decizie aleasă (alternative: avortul, păstrarea sarcinii şi ajutorul de care ar beneficia,
consimţământul pentru adopţie, etc.)
Aplicarea consilierii ca metodă de intervenţie presupune şi cunoaşterea de către
asistentul social a unor situaţii specifice care pot deveni momente dificile pentru un
consilier fără experienţă profesională. Astfel, este recomandabilă cunoaşterea acestor
situaţii.
Tăcerea - sunt situaţii când clientul nu doreşte sau nu poate să vorbească. Din
experienţa profesională s-au constatat două situaţii: tăcerea intervine la începutul
conversaţiei sau clientul devine tăcut în timpul conversaţiei. Fiecare din aceste situaţii se
tratează în mod diferit:

190
 la începutul sedinţei - clientul poate să tacă deoarece a fost trimis împotriva
dorinţei lui sau se simte jenat că are nevoie de consiliere. Consilierul trebuie să-l
încurajeze spunând de exemplu :“ Văd că-ţi este greu să vorbeşti. Adesea cei care vin să
mă vadă pentru prima oara se comporta aşa. Mă întreb dacă nu te simţi puţin neliniştit.”
Aceste afirmaţii trebuie urmate de o altă perioadă de linişte, timp în care
consilierul menţine contactul vizual cu clientul şi are un limbaj corporal încurajator.
 în timpul sedinţei: în această situaţie contextul este foarte important, iar
consilierul trebuie să aprecieze motivul pentru care a apărut această tăcere. Poate fi
pentru că individului îi este foarte greu să recunoască un secret sau pentru că îl
nemulţumeşte reacţia consilierului la ceva care tocmai s-a spus.
În general este cel mai bine să aşteptăm deoarece este vital ca persoana să facă
efortul de a-şi exprima sentimentele sau gândurile, deşi asistentul social poate să nu se
simtă confortabil cu această tăcere. Există momente când tăcerea se datoreaza pur şi
simplu faptului că persoana se gândeşte. Nu este nevoie ca tăcerea să fie întreruptă sau să
dăm de înţeles ca ea ar fi inacceptabilă.
Clientul plânge - Deşi am fi tentaţii să-l liniştim, aceasta nu este cea mai bună
soluţie într-o sedinţă de consiliere. Plânsul poate apărea din diferite motive:
 Pentru unii este o descărcare benefică a emoţiilor şi cel mai potrivit răspuns este
să aşteptăm câteva minute şi dacă plânsul continuă vom spune că este bine să plângă, că
este o reacţie naturală atunci când suntem trişti. Plânsul va înceta, de obicei, după un
timp. Un alt motiv al plânsului ar putea fi dorinţa de a atrage simpatia consilierului sau
de a opri orice investigaţie ulterioară.
 Poate fi un mod de a manipula consilierul, aşa cum clientul procedează cu alte
persoane. Din nou, este cel mai bine să-l lăsăm să plângă indicând totodată că, deşi ne
pare rău că este trist, este un lucru bun faptul că îşi exprimă sentimentele. Dacă intenţia
clientului era de a manipula, plânsul se va opri în curând atunci când va realiza că nu-l
poate influenţa pe consilier la fel ca pe ceilalţi adulţi.
Deşi unii consilieri, pentru a reconforta clientul care plânge, vor dori să-l atingă,
gestul poate fi adesea dăunător. Dacă dificultăţile clientului sunt de natura sexuală,
atingerea chiar într-un mod neutru din punct de vedere sexual, cum ar fi strângerea
mâinii sau punerea mâinii pe umăr, poate fi greşit interpretată şi îl poate înspăimânta pe
client.

191
Clientul ameninţă cu sinuciderea - Cele mai multe persoane care ameninţă cu
sinuciderea nu recurg la acest gest, deoarece acest comportament are, de cele mai multe
ori, scopul de a atrage atenţia. Sunt câteva lucruri care trebuie reţinute:
 Este practic imposibil să opreşti pe cineva care vrea cu adevarat să se sinucidă.
 O reacţie de panică din partea consilierului îl poate înspaimânta pe client. Este
mai potrivit să spunem clientului că, deşi nimeni nu poate opri o persoană de a-şi lua
viaţa, am fi foarte trişti dacă aceasta s-ar întâmpla. Chiar dacă relaţia dintre client şi
consilier nu este construită cu mult timp în urmă, asistentul social poate cunoaşte şi
trebuie să sublinieze calităţi, puncte tari, abilităţi sau aspecte pozitive din viaţa clientului.
 Adesea cei care comit sinucideri nu au speranţă. Ei simt că nimănui nu-i pasă de
ei. Consilierul trebuie să sublinieze faptul că ne pasă şi prin asta îi dăm clientului
suficientă speranţă să continuie să trăiască.
 Unii clienţi ameninţă cu sinuciderea într-un mod manipulativ, pentru a obţine
ceea ce vor. Ei au nevoie, de asemenea, de ajutor, dar trebuie să li se arate că sunt şi alte
moduri de a obţine atenţia şi grija celorlalţi. Cea mai bună abordare este de a-i comunica
clientului câteva sentimente pozitive despre el, nu despre ameninţarea cu sinuciderea.
 Nu este deloc neobişnuit ca ameninţarea cu sinuciderea sau bănuiala că individul
s-ar putea sinucide, apare la sfârşitul şedinţei. În acest caz cel mai bine este să-i
comunicăm că ceea ce ne-a spus este foarte important şi că apreciem faptul că este dornic
să ne împărtăşească sentimentele sale în legătura cu o problemă atât de importantă şi că
odata ce am ajuns la acest subiect dorim să discutăm împreună în sesiunea viitoare. Este
foarte important să obţinem de la client confirmarea că va fi prezent la următoarea
şedinţă.
O reacţie nepotrivită ar fi să intrăm în panică şi să spunem că deoarece problema
este atât de importantă trebuie să o discutam pe loc. Chiar dacă prelungim sesiunea în
acel moment, acest comportament al nostru poate trăda starea noastră de nelinişte.
Mai folositor pentru client ar fi un comportament reţinut, care exprimă
preocuparea noastră şi totodată încrederea că persoana se va întoarce.
Întrucât sinuciderea unei persoane este un eveniment atât de tragic, în cele din
urmă rămâne la latitudinea consilierului cum va proceda atunci când este confruntat cu o
astfel de ameninţare. Cu cât raporturile sale cu clientul sunt mai bune, cu atât scade
probabilitatea apariţiei acestui comportament. De aceea este foarte important să
construim raporturi bune încă de la începutul relaţiei de consiliere.

192
Clientul refuză ajutorul - Cea mai importantă sarcină a consilierului este de a
afla care este adevăratul motiv pentru care clientul a apelat la serviciile sale. Multe
persoane sunt trimise la consilier împotriva voinţei lor. Chiar dacă ei refuză total să
coopereze la prima întâlnire, consilierul trebuie să se asigure că a lăsat o şansă pentru ca
acesta să poată reveni atunci când se decide să o facă de bună voie.
Ex.: “Înţeleg cum te simţi, nu sunt sigur dacă te pot ajuta cu ceva, dar poate că
putem sta de vorbă câteva minute şi, împreună, să vedem dacă are sens să ne mai vedem
şi să mai discutăm şi altă dată “.
Consilierul nu poate stabilii o relaţie bună - În acest caz, în loc să renunţe sau
să recomande pe altcineva, consilierul trebuie mai curând să ceară ajutor de la un alt
profesionist pentru a revedea şedinţele de consiliere. Aceasta poate fi o soluţie utilă
pentru a înţelege care este cauza dificultăţii, iar dacă ceva în legatură cu individul este
respins de către consilier atunci acesta din urmă trebuie să încerce să abordeze problema
direct.
Dacă din discuţia cu un alt consilier cu mai multă experinţă se constată că
problema ar fi aceea că persoana nu a reuşit niciodată să aibă o relaţie apropiată cu
nimeni, atunci nu ajută cu nimic să renunţăm la consiliere sau să-l îndrumăm către un alt
profesionist. Clientul ar putea suferi în acest caz. Este mai bine să încercăm să
continuăm, în special pentru a-l ajuta să se simtă mai bine cu el însuşi.
Consilierul şi clientul se cunosc dinainte - Acest lucru se întâmplă destul de
frecvent în comunităţile mici. Dacă relaţia nu este strânsă, atunci între cele două
persoane se poate stabili o relaţie de tip consilier-client. Însă, în acest caz consilierul
trebuie să asigure clientul că va păstra confidenţialitatea asupra celor petrecute în timpul
şedinţelor. Dacă cei doi se cunosc foarte bine, atunci i se va explica persoanei că trebuie
să consulte pe altcineva deoarece nu este în interesul lui să lucreze cu un consilier pe care
îl cunoaşte în viaţa personală. Pendularea între rolul de prieten şi cel de consilier poate
creea confuzie sau poate conduce la rănirea sentimentelor amândurora.
Clientul vorbeşte continuu dar pe lângă subiect - Dacă ceea ce se spune este lipsit
de importanţă sau se repetă, ar fi bine ca discuţia să fie întreruptă din când în când pentru
a-i face cunoscut clientului comportamentul lui şi a analiza motivele (Ex. “Scuză-mă că
te întrerup, dar mă întreb dacă ţi-ai dat seama că de câtva timp repeţi aceleaşi lucruri.
Găseşti că este greu să vorbeşti despre altceva?”). Astfel, se poate aduce discuţia de la

193
ceva situat în afara şedinţei la focalizarea pe client sau problemă, ceea ce este suficient
pentru a opri abaterea de la subiect.
Clientul pune întrebări despre viaţa personală a consilierului - Este important
de făcut observaţia că relaţia client – consilier este una profesională şi nu una personală.
Acest lucru este greu de înţeles de către client deoarece consilierul dă dovadă de căldură
şi grijă în cadrul acestei relaţii.
Uneori clientul ar vrea să ştie dacă consilierul are aceeaşi problemă. Dacă
asistentul social răspunde afirmativ, clientul poate gândi că atâta vreme cât celălalt nu a
fost capabil să-şi rezolve propria problemă el nu are competenţa necesară. Dacă
asistentul social răspunde negativ, clientul poate crede că nu este înţeles. De aceea, este
indicat să se răspundă la întrebările personale prin a arăta că nu îi este de nici un folos
clientului dacă se vorbeşte despre consilier. Din aceste motive există regula de a nu se
lua în discuţie asemenea întrebări. Clientul va accepta regula. Este mult mai bine să-i
răspundem decât să ocolim problema, ceea ce poate distruge încrederea în onestitatea
relaţiei.
Consilierul este stânjenit de subiectul discuţei - Uneori clientul vorbeşte despre
lucruri care îl pot stânjeni pe consilier, dar dacă acesta este bine pregătit poate identifica
zonele în care se simte vulnerabil, deci este mai puţin probabil să fie luat prin
surprindere. Dacă, totuşi se simte stânjenit, atunci este mai bine să fie cinstit cu clientul
pentru că acesta oricum îşi va da seama.
Relaţia cu clientul manipulator - Este cunoscut faptul că mulţi dintre aceşti
clienţi sunt psihopaţi sau sunt evaluaţi ca având tulburări de personalitate. Asistentul
social va ţine seama de următoarele aspecte:
 deşi aceşti subiecţi trebuie abordaţi cu respect, asistentul social va manifesta
prudenţă în explicarea propriului rol şi a aşteptărilor faţă de client;
 întâlnirea nu poate avea succes dacă asistentul social nu este ferm şi hotărât în
discuţie.
Clientului manipulator este cel care găseşte şi foloseşte momente pentru
diversiuni, vorbeşte despre evenimente astfel încât să apară ca o victimă blamându-i pe
ceilalţi pentru eşecul sau în viaţă. Consideră că poate să impresioneze pe consilier,
afişându-i simpatie şi compasiune şi încearcă să-l convingă de punctul său de vedere. În
caz de eşec foloseşte foarte multe tactici pentru a se apăra. Se poate preface timid,
înfricoşat, poate avea reacţii violente.

194
 orice interes al clientului faţă de sentimentele asistentului social referitoare la
profesia sa sau viaţa personală intră sub incidenţa suspiciunii (Ex.” Dumneata eşti
singura persoana care mă înţelege” / „ Nimeni nu m-a ajutat ca dumneata”).
 asistentul social trebuie să explice clienţiilor consecinţele comportamentului lor.
Spiritul de înţelegere al asistentului social trebuie să fie invers proporţional cu
judecarea acestor clienţi. Manipularea este considerată de client ca cel mai important
lucru pe care ştie să-l realizeze sau cea mai eficientă strategie de a se adapta la cerinţele
sistemului. Un consilier experimentat realizează faptul potrivit căruia consilierea este un
proces cu dublă direcţionare în care asistentul social şi clientul trebuie să ţină cont unul
de celălalt (Kell şi Mueller, 1986).
Scopurile terapiei sunt de a ajuta persoanele în procesul de dezvoltare, de a ajuta
individul să devină o persoană cu funcţionalitate deplină prin deschiderea către
experienţă şi ambiguitate, încredere în sine, dezvoltarea unei surse interne de evaluare şi
învăţarea faptului că creşterea şi revizuirea sunt procese continue, nu rezultate odată
pentru totdeauna ale terapiei. Rolul clientului este de a renunţa la “ar trebui” şi “ar fi
bine”, adică la a trăi în funcţie de aşteptările celorlalţi. O persoană decide asupra
propriilor standarde şi validează independent alegerile şi deciziile pe care le ia.

În general, sunt cunoscute două tipuri de consiliere: una centrată pe rezolvarea de


probleme şi una centrată pe persoană. Carl Rogers a dezvoltat un model de consiliere
nondirectiv, aceasta însemnând în bună parte că nu consilierul, ci clientul decide ce se va
discuta şi în ce succesiune. Rolul consilierului este doar de a facilita şi încuraja discuţia.
De cele mai multe ori, acesta se concentrează asupra lumii emoţionale a clientului, şi nu
asupra unor probleme. Problemele pot fi o manifestare a unor tulburări emoţionale ale
clientului. Consilierul trebuie să fie împreună cu clientul încă de la începutul procesului.
Aceasta înseamnă că atitudinea consilierului este una deschisă, autentică, astfel încât
clientul va renunţa la mecanismele de apărare. Empatia este fundamentul procesului de
consiliere.

Condiţiile de desfăşurare a unei bune consilieri sunt empatia, “căldura” non-


posesivă, acceptarea şi autenticitatea.

Empatia se poate defini ca “intrare/păşire” în lumea interioară a unei alte


persoane, cu scopul de a înţelege gândurile, sentimentele, comportamentele şi
semnificaţiile pe care pe care persoana respectivă le atribuie unor evenimente. În acelaşi

195
timp, consilierul rămâne însă el însuşi, empatia nepresupunând identificare. Nivelul
empatiei este strâns corelat cu gradul în care clientul reuşeşte să-şi exploreze lumea
interioară.

„Căldura” nonposesivă se exprimă în general prin: limbajul trupului (postură,


proximitate, spaţiu personal, contact vizual), cuvinte şi vorbire (tonul, tipul cuvintelor,
etc), congruenţa acestora. Orice nepotrivire a cuvintelor cu limbajul nonverbal creează
confuzie. Căldura şi apropierea trebuie utilizate cu maximă atenţie. Cineva foarte „rece”,
distant, cinic şi neîncrezător se poate simţi ameninţat în faţa unei persoane care se arată
„caldă” şi plină de afecţiune. Căldura şi apropierea sunt atributele care înlesnesc
formarea alianţei de lucru dintre client şi asistentul social.

Autenticitatea reprezintă gradul în care consilierul este el însuşi în cadrul relaţiei


cu clientul. Ca bază a comunicării, autenticitatea este în acelaşi timp o precondiţie a
empatiei care încurajează clientul să se exploreze şi să fie, la rândul lui, sincer şi deschis.

Acceptarea este o altă condiţie esenţială în consiliere. Ea conţine implicit o alta, şi


anume cea a recunoaşterii unicităţii persoanei. Acceptarea este cadrul necesar schimbării.
Consilierii au în general grade diferite de acceptare care pot varia de la zi la zi sau de la
client la client. Dacă acceptăm oamenii aşa cum sunt ei, la rândul lor, aceştia ne vor
accepta pe noi aşa cum suntem.

4.8. Specificul activităţilor de consiliere a familiei realizate de asistenţii sociali

Familia reprezintă grupul primar, grupul social relativ permanent de indivizi legaţi
între ei prin origine, căsătorie sau adopţie, o instituţie fundamentală în toate societăţile şi
un element cheie al înrudirii.

Problemele familiale tipice sunt:

 probleme maritale între soţ şi soţie;


 probleme relaţionale între părinţi şi copii;
 probleme personale ale membrilor familiei;
 probleme cauzate de factori exteriori – venit insuficient, şomaj, condiţii
proaste de locuit, acces redus la alte necesităţi sau resurse, lipsa educaţiei sau
educaţia deficitară, etc.

196
În familiile cu risc deseori poate fi observată o combinare a problemelor cauzate
de factori interiori şi exteriori familiei.

Consilierea familială este un tip de serviciu social specializat, astfel încât ea


nu poate fi realizată decât de specialişti formaţi în domeniul consilierii în asistenţă
socială. Cu toate acestea, anumite tehnici ale consilierii familiale (interviul,
genograma, etc.) se pot constitui în instrumente utile în etapa de evaluare iniţială a
familiei în situaţie de risc în cadrul serviciilor sociale primare.

Consilierea familială reprezintă sprijinul social acordat familiilor care


traversează o situaţie de criză, funcţională sau nu, situaţie ce reclamă mobilizarea
resurselor individuale şi sociale în scopul favorizării adaptării familiei la schimbare.

Consilierii familiali văd orice problemă din familie ca pe o problemă ce afectează


întreaga familie şi nu ca pe o problemă a unei părţi, a unui membru individual din
familie. Procesul de acordare a suportului social familiei este un proces de dezvoltare
sau de restructurare a relaţiilor din cadrul familiilor, ce se realizează în timp şi prin
acţiuni sistematice bazate pe anumite tehnici care să garanteze în final:

 relaţii interpersonale care să permită dezvoltarea deplină a capacităţilor


membrilor familiei;
 promovarea bunăstării membrilor familiei în armonie cu nevoile lor;
 ameliorarea climatului familial, a comunicării perturbate, abordării şi executării
sarcinilor de rol, a funcţionalităţii sistemului familial;
 ameliorarea problemelor ce afectează membrii familiei şi care cer un efort de
grup concentrat pentru a fi rezolvate.

1. Obiectivele consilierii familiale sunt:

 rezolvarea eficientă a unor probleme ale vieţii de zi cu zi cu care se confruntă


familia;
 confruntarea cu situaţiile de tranziţie din ciclul de viaţă al familiei şi facilitarea
adaptării la schimbările impuse de acestea;
 ajutarea indivizilor în a conştientiza anumite nevoi, emoţii, gânduri negative,
comportamente şi situaţii problematice;

197
 ascultarea, înţelegerea şi acceptarea sentimentelor inadecvate ale persoanelor
implicate în procesul de consiliere;
 identificarea cauzelor situaţiilor problematice şi a soluţiilor alternative la situaţia
actuală;
 ajutor în depăşirea situaţiilor dificile inerente ciclului vieţii de familie, însoţite de
anxietate, frică, depresie, mânie, teamă, relaţii interpersonale disfuncţionale,
conflictuale, etc.
2. Etapele consilierii familiale:

1. Primul telefon. Scopul acestei faze este de a obţine o cantitate minimă de


informaţii şi de a aranja o consultaţie pentru întreaga familie. Mijloacele prin care
poate fi atins acest scop sunt ascultarea cu atenţia a descrierii problemei,
identificarea tuturor membrilor familiei sau a celor implicaţi, aranjarea primului
interviu, evitarea unei conversaţii prea lungi. În situaţia în care se evită angajarea
altor membri, consilierul va spune că are nevoie de cât mai multă informaţie
posibilă legată de problema ce afectează familia.
2. Primul interviu şi construirea relaţiei. Are drept principal scop clădirea unei
alianţe cu familia, dezvoltarea unei ipoteze despre aspectele ce menţin problema
curentă, stabilirea contactului cu membrii familiei, prezentarea consilierului,
explicarea condiţiilor de desfăşurare a şedinţei (durata şedinţei, locaţia, scopul),
repetarea pe scurt a ceea ce s-a aflat de la persoana care a telefonat, solicitarea
punctelor de vedere, acceptarea fiecărei poziţii. Ascultarea, pe rând, a opiniilor
membrilor familiei, echilibru între căldură şi profesionalism, realizarea unei
genograme, dezvoltarea unor ipoteze despre cum ar putea fi implicaţi membrii
familiei în problemă, obţinerea unor informaţii legate de soluţii încercate, de cele
care nu au reuşit, tranziţiile din ciclul de viaţă la care familia nu s-a adaptat încă,
centrarea pe punctele tari ale familiei, consilierul se menţine curios şi plin de
respect, explorează procesele de interacţiune familială. În final, consilierul face o
recomandare familiei (Nicholas, Schwarts, 2001).
3. Intervenţia. Este faza care îşi propune ca obiectiv iniţierea şi facilitarea
schimbării situaţiei clientului/familiei. Intervenţia clientului trebuie să fie
relaţionată cu problema (Hackney, Cormier, 2001), iar selectarea unei intervenţii
poate deveni un proces adaptativ. Deprinderile necesare pentru a iniţia o
intervenţie includ:

198
 competenţe în realizarea intervenţiei;
 cunoştinţe legate de utilizarea potrivită a intervenţiei;
 cunoaşterea răspunsurilor tipice ale clienţilor;
 deprinderi de observare pentru a nota răspunsurile clientului.
4. Sfârşitul intervenţiei. Este faza în care consilierii se asigură că membrii familiei
au învăţat ceva despre felul în care să se descurce unii cu alţii, fără ajutorul
consilierului. Acest lucru se întâmplă atunci când problema pentru care a solicitat
sprijin s-a rezolvat, când familia simte că a câştigat ceea ce dorea. În această fază,
consilierul poate cere familiei să anticipeze unele schimbări viitoare sau
recidivele unor situaţii problematice, făcându-i conştienţi pe clienţi că viaţa este o
succesiune de probleme cu care trebuie să ne descurcăm. În final, după ce toţi cei
implicaţi admit că relaţia lor se încheie aici, consilierul îşi exprimă încrederea în
abilităţile şi forţa familiei de a se descurca de acum înainte.

Factori de risc de separare a copilului de familia sa

Intr-o societate intr-o continuă schimbare, de regulă, părinţii ăşi mobilizează


forţele pentru a se adapta rapid la schimbările socio-economice, dar sunt frecvente
cazurile când aceştia nu găsesc resursele necesare şi soluţiile cele mai bune pentru a
asigura copiilor climatul şi mediul de viaţă corespunzător nevoilor de dezvoltare ale
acestora, intrând astfel în categoria familiilor cu risc pentru copil.
În aceste familii se acumulează o serie de probleme care afectează viaţa şi dezvoltarea
copiilor. Aceste probleme se corelează şi se potenţează reciproc. Situaţiile de risc sunt
complexe, diferite şi sunt variabile în funcţie de diverşi parametri precum vârsta, sexul,
apartenenţa culturală a copilului, mediul de provenienţă si altele.
Ignorarea situaţiilor de risc în familiile cu copii va genera fenomene precum
neglijarea, abuzul, separarea de familie, instituţionalizarea, analfabetismul,
marginalizarea socială a copiilor.
Unii părinţi nu conştientizează problemele care afectează dezvoltarea copilului în
familie şi ajung în situaţii grave, greu de depăşit fără sprijinul serviciilor sociale
specializate. Aceştia au tendinţa să reducă problemele pe care le au în creşterea copiilor
la cele de ordin economic. Datorită lipsei de cunoaştere şi informare aceşti părinţi nu
acordă importanţă climatului familial, calităţii relaţiilor de familie, efectelor devastatoare

199
ale separării timpurii a copilului de familia sa, nevoilor afective ale copilului, formării
autonomiei copilului, socializării acestuia, rolului lor în formarea copilului pentru viaţă.
Dintre factorii de risc care conduc la separarea copilului de familia sa, îi enumerăm
pe cei care au o semnificaţie foarte importantă, cu precizarea că enumerarea nu epuizează
toate posibilităţile:
- Factori de risc legaţi de situaţia socială, economică, medicală sau de nivelul
pregătirii şcolare şi profesionale a părinţilor;
- Factori de risc legaţi de relaţiile dintre părinţi şi cele dintre părinţi si copii;
- Factori de risc legaţi de diverse situaţii particulare în care se află copilul;
Consilierea se adresează:
1. Părinţilor/familiilor extinse/familiilor substitutive care:
- necesită competenţe/deprinderi de îngrijire a copiilor adaptate noilor principii
psihopedagogice în domeniu;
- trăiesc în medii dezavantajate, unde se practică modele de îngrijire şi creştere a
copiilor care nu corespund sau sunt în contradicţie cu modelele general acceptate
în comunitate;
- constată existenţa/apariţia unor probleme la nivelul familiei care afectează
dezvoltarea normală/armonioasă a copilului sau favorizează manifestarea unor
comportamente ale copiilor ce pun în pericol integrarea lor familialî, socială,
şcolară, profesională.
2. Viitorilor părinţi care doresc să se formeze înainte de naşterea sau adopţia copiilor.
3. Copiilor care au probleme de dezvoltare şi/sau dificultăţi de integrare în familie,
şcoală sau în colectivitatea în care trăiesc.
Asistenţii sociali de la nivel local în activitatea de consiliere se adresează clienţilor
care provin în special din următoarele categorii de familii care prezintă risc ridicat de
separare a copiilor:
- familii fără locuinţa;
- familii cu venituri foarte mici care beneficiază de ajutoare sociale;
- familii în care un părinte sau ambii sunt şomeri;
- familii care şi-au abandonat sau instituţionalizat copiii;
- familii în care un părinte sau ambii sunt în închisoare;
- familii în care există persoane care suferă de boli psihice grave sau cronice;
- familii în care unul sau ambii părinţi suferă de boli somatice grave sau cronice;

200
- familii în care există copii născuţi din căsătorii diferite;
- familii monoparentale;
- familii în care se consumă alcool, droguri;
- familii în care unul sau ambii părinţi au decedat;
- familii în care se practică prostituţia;
- familii care resping mamele minore;
- familii în care unul sau ambii părinţi sunt analfabeţi;
- familii în care se practică violenţa, fuga de acasă;
- familii în care unul sau ambii părinţi muncesc în străinătate;
- familii în care se practică cerşetoria;
- familii în divorţ;
- familii în care unul sau mai mulţi copii au abandonat şcoala;
- familii în care există copii cu frecvente probleme de sănătate sau cu probleme
psihice;
- familii care au copii cu probleme de comportament;
- familii care neglijează igiena, sănătatea şi educaţia copilului;
- familii în care există abuz fizic, emoţional şi sexual.
Activităţile consilierilor se vor focaliza pe:
- consilierea părinţilor pentru depăşirea unor situaţii de dificultate (divorţ,
pierderea locului de muncă, conflicte intrafamiliale, boli cronice, decesul unuia
dintre soţi, etc.) care pun în pericol dezvoltarea copiilor sau care generează
riscuri de separare a copiilor de mediul lor familial;
- informarea părinţilor în vederea acoperirii nevoilor copiilor;
- consolidarea abilităţilor şi cunoştinţelor părinţilor privind îngrijirea şi educarea
copilului;
- sprijinirea şi consilierea copiilor care au dificultăţi de dezvoltare şi/sau integrare
în familie, şcoală, grupuri socio-profesionale.
Printre serviciile primare menţionate în legislaţia din domeniu sunt prevăzute şi
Centrele de consiliere şi sprijin pentru părinţi şi copii. Făcând parte din categoria
serviciilor primare, astfel de centre pot fi infiinţate la nivelul comunităţilor în funcţie de
problemele sociale cu care se confruntă aceste comunităţi. Asistentul social de la nivelul
acestor centre realizează pentru copil şi familie următoarele activităţi:

201
a. asistenţa juridico-administrativă; aceasta se realizează cu colaborarea activă a
clientului în funcţie de gradul său de autonomie. Asistentul social analizează situaţia
administrativă a clientului, îl informează despre drepturile şi obligaţiile sale, îi explică
natura documentelor administrative de care are nevoie (acte de stare civilă, adeverinţe,
certificate, atestate), îi explică procedurile administrative, îl ajută pe client să îşi
administreze documentele şi îl orientează spre servicii specializate.
b. asistenţa pentru obţinerea prestaţiilor (beneficii în bani: alocaţii, venitul minim
garantat, alte ajutoare financiare): asistentul social informează clientul despre drepturile
lui, verifică/analizează resursele acestuia, împreună cu clientul face demersurile necesare
pentru obţinerea de câtre acesta a prestaţiilor acordate conform legii.
c. acompanierea pentru găsirea sau păstrarea unei locuinţe: asistentul social evaluează
dificultăţile clientului, gradul de urgenţă al situaţiei sale, îl informează pe client asupra
drepturilor şi obligaţiilor sale, asupra demersurilor pe care trebuie să le realizeze, asupra
procedurilor necesare, pregăteşte clientul pentru cazul în care este nevoie de schimbarea
cadrului său de viaţă.
d. susţinerea demersurilor de (re)integrare şcolară şi profesională: asistentul social ţine
seama de aşteptările şi opiniile clientului, evaluează situaţia clientului din punct de
vedere şcolar si profesional, identifică instituţiile la care poate apela clientul, sprijină
accesul la structuri de învăţământ şi cursuri de formare profesională, îl acompaniază pe
client în demersurile sale.
e. asistarea mamelor în cadrul maternităţilor şi spitalelor de pediatrie: asistentul social
evaluează situaţia familiei, o informează asupra sprijinului care îi poate fi acordat,
intermediază relaţia familiei cu instituţiile, autorităti, servicii pentru mamă şi copil,
dezvoltarea unei reţele de sprijin comunitar pentru părinţi şi copii; consiliază familia
asupra modalităţilor concrete de sprijinire a tinerelor mame (în special a celor cu
depresie post-partum): evitarea exercitării unor presiuni inutile şi a culpabilizării de către
familie, împărţirea între membrii familiei a sarcinilor zilnice de îngrijire a copilului,
încurajarea mamei.
f. asistarea clienţilor cu dificultăţi psiho-sociale, persoane cu probleme psihologice, de
comportament, dependente de alcool, droguri, supuse abuzurilor din partea unor
persoane, copii cu risc de separare de familie: Asistentul social evaluează gradul în care
relaţiile interpersonale sau izolarea perturbă viaţa clientului, realizează întrevederi de tip
psiho-social (ascultă, susţine, sprijină clientul în dezvoltarea de competenţe sociale),

202
transmite informaţii asupra gravităţii stării clientului, informează clientul asupra
drepturilor şi posibilităţilor de sprijin precum şi a instituţiilor competente, consiliază
clientul în raport cu situaţia sa actuală, face un inventar al resurselor posibile pentru
client, realizează împreună cu clientul un proiect de schimbare a situaţiei sale de viaţă,
identifică obstacolele care pot împiedica schimbarea, îl susţine în situaţii de criză,
propune resurse terapeutice.

203
CAPITOLUL V
ASPECTE ALE ASISTENŢEI SOCIALE ŞI CONSILIERII
PERSOANELOR VÂRSTNICE

5.1. Particularităţile familiilor cu persoane vârstnice

Studierea familiei prin focalizarea asupra bătrânilor echivalează cu abordarea


unor probleme diferite între ele: studierea problemelor bătrânilor singuri (cel mai des este
vorba despre femei), viaţa bătrânilor în cuplu, experienţă care este ilustrată de 40% din
nucleele formate din bătrâni de peste şaizeci de ani şi nu mai mult de 12% din cei care au
trecut de peste 80 de ani, relaţiile între familiile compuse din mai multe generaţii şi
persoanele vârstnice instituţionalizate.
Problemele cuplului de bătrâni sunt multiple, dar abia de curând au depăşit – la
fel ca toate problemele bătrâneţii – cadrul pur asistenţial şi, ca atare, şi o viziune destul
de standardizată în privinţa răspunsurilor. În acest sens experienţele se referă la ajutorul
psihologic oferit în vederea restructurării legăturilor de cuplu după plecarea copiilor, în
momentul pensionării sau în cazul îmbolnăvirii unuia dintre membri. În sfârşit, o atenţie
specială trebuie acordată relaţiilor dintre generaţii.
Prelungirea vieţii a adus cu sine formarea unor configuraţii familiale complet
necunoscute în trecut. În timp ce, în trecut, un nou-născut ajungea cu greu să-şi cunoască
toţi cei patru bunici, azi, în momentul naşterii unui copil, adesea sunt în viaţă nu numai
cei patru bunici, ci şi cel puţin doi străbunici.
O altă situaţie complet nouă este aceea când două generaţii din aceeaşi familie se
găsesc în acelaşi timp la vârsta pensionării.
Aceasta înseamnă că spre o generaţie deja în vârstă se pot îndrepta cererile de
asistenţă şi de îngrijire venite de la generaţia precedentă, ultraoctogenarii şi
ultranonagenarii a căror autonomie poate să fi fost serios compromisă.
În general, cele trei sau patru generaţii nu convieţuiesc, dar sunt numeroase
cercetări care urmăresc să evidenţieze fenomenul „apropierii”, reprezentat de acele
schimbări de reşedinţă care duc la diminuarea distanţei dintre părintele bătrân şi unul
dintre copii, până la mutarea în casa acestuia atunci când non-autonomia bătrânului se
accentuează. Tema împlinirii relaţiilor de-a lungul vieţii generaţiilor este o temă care are
nevoie de o atenţie specială.

204
Tocmai pentru că izolarea bătrânilor prin slăbirea legăturilor de familie
semnificative, se dovedeşte un stereotip, sau, poate, rezultatul unei viziuni mai pesimiste,
trebuie totuşi evaluate operativ consecinţele continuităţii raporturilor dintre generaţii la
nivelul complexităţii raţionale, al interdependenţei reciproce, al spaţiilor de autonomie.
Aşadar, şi pentru bătrân aşa cum se întâmplă în alte perioade ale vieţii
individului, familia poate deveni un sprijin, un context de echilibru şi dezvoltare dar se
poate dovedi şi un loc al disfuncţionalităţilor care afectează pe oricare dintre membrii
familiei.

5.2. Relaţiile socio-afective între generaţii

A fi bunic reprezintă una dintre cele mai mari bucurii.


Bunicii din ziua de azi îndeplinesc roluri foarte importante, mai ales în familiile
tinere; nu sunt doar cei care pregătesc o mâncare delicioasă, le spun poveşti la culcare
copiilor sau îi îmbrăţişează cu căldură, copiii continuă să aibă nevoie de stabilitate, de
timp şi de îngrijirea bunicilor, într-o lume în care divorţul, relaţiile distante între părinţi,
şi cariera acestora pot afecta dezvoltarea lor.
O mare parte dintre familiile contemporane sunt mult mai ocupate decât înainte.
Când atât mama, cât şi tatăl lucrează, bunicii sunt cei care pot oferi copiilor timpul lor,
compania şi sprijinul atât de necesare acestora.
Divorţul a început să însemne schimbare, adaptare pentru copii din ce în ce mai
mulţi. Pe parcursul primilor ani după divorţul părinţilor, mulţi copii au sentimente
puternice de tristeţe, suferă de singurătate şi uneori sunt furioşi. Părinţii sunt, în mod
obişnuit, atât de implicaţi în propriile lor probleme cauzate de schimbări, încât nu mai au
timp şi răbdare să răspundă aşa cum trebuie dorinţelor copiilor. Bunicii pot fi o sursă
foarte bună de sprijin, un fel de „port sigur pe timp de furtună”. Un aspect esenţial îl
constituie faptul că bunicii trebuie să evite după divorţ, să facă comentarii negative
asupra fostului ginere/fostei nurori. Ei pot conştientiza problemele pe care le are cuplul,
fără a distruge imaginea copiilor despre părinţi. Mai mult decât atât, îsi pot exprima
dragosrea şi grija faţă de copii, pentru a le oferi atenţia suplimentară de care au nevoie.
Mulţi dintre bunicii naturali sau vitregi ai copiilor din zilele noastre se află la o
distanţă apreciabilă de aceştia, din punct de vedere geografic. Există diferite metode de
comunicare pentru tot atât de mulţi bunici. Unele costă bani, altele sunt gratis. Căile

205
tradiţionale de păstrare a legăturii includ scrisori, telefoane şi vizite. Mai multe familii îşi
trimit copiii la bunici o săptămână sau toată vacanţa de vară. Altele aleg să plece într-o
vacanţă la o cabană şi să reînnoade legături, situaţiile în care se reunesc persoanele din
diferite generaţii.
Alţi bunici se folosesc de mijloace moderne, cum ar fi casetele audio sau
camerele video, ce conţin înregistrări ale lor, ale nepoţilor şi astfel se pot simţi alături,
chiar dacă se află la mare distanţă unii de alţii. Indiferent de modalităţile folosite pentru a
păstra relaţiile între generaţii apropierea este atât în folosul celor tineri, cât şi al celor
vârstnici. Timpul petrecut de bunici cu fiecare nepot în parte este special. Timpul dedicat
activităţilor potrivite vârstei copilului formează amintiri ce rămân pentru întreaga viaţă.
Pentru cei care nu locuiesc aproape de nepoţii lor distanţa poate fi o piedică pentru o
apropiere constantă. Chiar şi momentele scurte în care citim unui copil sau în care ne
plimbăm cu el pot constitui clipe de împlinire sufletească.
Faptul că există un adult care, într-adevăr, îl ascultă, permite copilului să-şi
formeze încrederea în sine. Se deschide o poartă de comunicare pentru copil, atunci când
există cineva care este preocupat de toată activitatea sa, care este interesat de planurile
sale. Pentru el este important să conştientizeze existenţa cuiva, care-l poate sfătui în
momentele importante, mai ales când trebuie să ia decizii.
Compania bunicilor nu înseamnă doar locurile speciale în care sunt duşi nepoţii
sau lucrurile speciale pe care bunicii le fac pentru ei, dar şi perioade calme, de linişte
când a fi împreună în viaţa de zi cu zi este foarte important. De aceea este recomandabil
ca cei mici să-şi urmeze bunicii în grădină, în bucătărie sau la cumpărături.
Pe de altă parte, copiii obţin stabilitate şi siguranţă, cunoscând faptul că aparţin
unei familii extinse, cu o istorie specială. Şi e util ca bunicii să le împartă celor mici
poveşti despre trecut, despre stră-străbunici, mai ales dacă ele pot reflecta într-o oarecare
măsură personalitatea celor care nu mai sunt. E bine ca tradiţiile familiei să nu fie uitate,
iar copiii să fie părtaşi la pregătirea diverselor feluri de mâncare, specifice anumitor
sărbători.
Uneori copiii se tem să devină adulţi, pentru că îi văd pe cei mai în vârstă ca ei
nefericiţi. De aceea, e bine ca ei să fie înconjuraţi de oameni care abordează viaţa într-un
mod optimist şi le oferă o imagine pozitivă despre viitor; adică, de bunici capabili să le
transmită numai lucruri bune. Un alt aspect interesant este acela că bunicii nu trebuie să
traverseze stresul zilnic pe care-l înfruntă părinţii şi de aceea copiii pot să depăşească

206
situaţiile dificile create la şcoală sau în alte contexte, uzând de înţelepciunea, sprijinul şi
înţelegerea lor.
Orice moment cu bunicii contează! Iar pentru ei, nepoţii sunt la fel de importanţi.
De aceea, este util ca orice bunic sa-i înţeleagă. Prietenii sunt esenţiali pentru adolescenţi
şi preadolescenţi şi, în consecinţă, bunicii trebuie să ştie numele acestora şi motivele
pentru care sunt prietenii nepoţilor lor. Dacă locuiesc în apropiere pot să-i invite la masă
sau să meargă cu toţii în excursie.
De asemenea, bunicii ar putea să-şi dovedească intresesul pentru grupul muzical
favorit al nepoţilor, pentru sportul practicat de aceşia sau de hobby-urile lor. Îi pot însoţii
la diverse „spectacole” sau „meciuri” importante şi în felul acesta efortul copiilor va fi
apreciat, iar ei se vor simţi încurajaţi în ceea ce fac. Nu trebuie neapărat ca bunicii să
întrebe dacă au învins sau dacă au reuşit în ceea ce şi-au propus, ci doar să devină curioşi
faţă de lucrurile noi învăţate, faţă de ceea ce îi pasionează pe ei. Nepoţii au nevoie de
sprijin şi nu trebuie să simtă că sunt puternic valorizaţi doar dacă obţin performanţe
remarcabile.
Ce se întâmplă însă când bunicii îşi asumă rolul de părinţi ai nepoţilor lor?
Pentru ei înseamnă un efort de a se adapta acestor atribuţii şi reprezintă multe
modificări în organizarea vieţii, de la bugetul familiei la schimbarea carierei, chiar
modificări ale locuinţei şi schimbări ale stilului de viaţă. La cei implicaţi în creşterea
nepoţilor se înregistrează un simţ al responsabilităţii foarte ridicat. Margaret Jendrek de
la Universitatea Miami, din Ohio a intervievat 114 bunuci, aflaţi în această situaţie.
Majoritatea îngrijeau doar de un nepot, dar erau câţiva care aveau grijă chiar de 5 nepoţi.
Cercetarea a avut în vedere aproape numai bunicuţele. Jendrek a identificat 3 tipuri de
bunici:
 bunici care aveau grijă zilnic de nepoţi, pe o perioadă extinsă;
 bunici care locuiau cu nepoţii, care aveau în îngrijire un nepot, dar nu deţineau
custodia legală a acestuia;
 bunici care obţinuseră responsabilitatea legală faţă de nepotul lor.
Studiul a descoperit că bunicii aveau grijă, în mai multe situaţii de copilul fiicei
lor, decît cei al fiului, mai ales în situaţiile de custodie legală. Bunicii din prima categorie
îngrijeau în special bebeluşi, iar ceilalţi – copii până la 14 ani. Toate cele trei grupuri au
precizat că toată această situaţie le-a afectat stilul de viaţă, prieteniile, familia şi căsnicia.
Aproape trei sferturi dintre ei au enunţat schimbări majore în planurile şi obiceiurile lor

207
zilnice. Aşa cum era de aşteptat, bunicii care aveau custodia totală asupra nepoţilor au
indicat cele mai importante schimbări, iar mai mult de jumătate – aproape două treimi –
au raportat prezenţa unui simţ al responsabilităţii mult mai ridicat, datorită faptului că
îngrijesc nepotul/nepoţii.
Jendrek a aflat că motivele pentru care nepoţii se află doar cu bunicii variază în
funcţie de tipul de îngrijire acordat. Mare parte dintre cei din prima catogorie au invocat
programul încărcat al mamei copilului, în vreme ce bunicii din a treia categorie s-au
referit la problemele emoţionale ale mamei. Ajutorul financiar a fost cel mai des întâlnit
oferit de cei care locuiau cu nepotul.
În general aproape două treimi dintre bunici şi-au oferit ajutorul. Bunicii din a
doua categorie au grijă de copii, chiar dacă părinţii acestuia sunt apţi să realizeze acest
lucru. De aceea, faptul că ei deţin autoritatea legală asupra copilului, îi determină pe
bunicii aflaţi în această situaţie să fie mai tensionaţi decât celelalte două tipuri.
Oricum, aceştia au preferat un astfel de aranjament informal, pentru că obţinerea
custodiei legale ale copilului ar însemna admiterea faptului că propriul lor copil este un
părinte nepotrivit, ceea ce ar implica probleme de tip emoţional foarte puternice. Autorul
studiului a observat că toţi bunicii, indiferent de tipul căruia aparţin, sunt dornici să ofere
nepoţilor lor un mediu familial stabil.
Dintre toţi cei menţionaţi, se pare că cei din prima categorie sunt cei care definesc
cel mai bine din punct de vedere social noţiunea de „bunic”. Dar în toate situaţiile ei au
nevoie de un sprijin şi o încurajare suplimentară din partea celorlalţi membrii ai familiei.
Un subiect atât de fascinant ca cel referitor la familie, la relaţiile dintre membrii
săi nu poate să nu cuprindă şi imaginea bunicilor. În timp, fiecare dintre noi tânjeşte după
momentele în care toată familia era împreună.
Moartea unuia dintre membrii familiei poate duce la distrugerea modelelor de
viaţă pentru foarte multă vreme. Există, de altfel, un număr de factori, care determină
aceste consecinţe nefaste ale morţii, incluzând:
 Moartea unui membru al familiei influienţează solodaritatea familiei. Datorită
faptului că familiile devin mai mobile, atât din punct de vedere geografic, cât şi
social, în multe cazuri generaţia bunicilor este cea care oferă cheia legăturilor
familiale. În casa acestora se reunesc toţi, în vacanţe; sprijinirea lor permanentă
constituie baza reînnodării relaţiilor dintre fraţi, mai ales în cazul celor care au
părăsit locurile natale. Odată cu moartea bunicilor, aceste legături cu mătuşile,

208
unchii şi cu verii suferă mari modificări, fiind de cele mai multe ori influienţate
negativ, mai ales în cazul în care apar divergenţe pe marginea moştenirii.
 Cum mor membrii familiei şi modelul de asistenţă familială în procesul de
dispariţie a lor. Anumite decese, cum ar fi cele provocate de suicid, pot fi extrem
de stigmatizante pentru membrii familiei. În alte situaţii, cum ar fi îngrijirea celor
aflaţi în suferinţă, preluarea poverii îngrijirii părintelui doar de către unul dintre
fraţi pot determina atitudini ostile în sânul familiei.
Moartea unuia dintre soţi sau destrămarea unei căsnicii sau a unei relaţii de lungă
durată are efecte dureroase. Fiecare persoană îşi exprimă suferinţa diferit.
Specialiştii au caracterizat cinci stadii de evoluţie a celor ce pierd, prin deces o
persoană dragă. Acestea sunt descrise în linii generale. E posibil ca ele să nu fie urmate
cu exactitate. Se poate ca cineva să repete aceleaşi stadiu (în sensul că situaţii – precum
găsirea unui obiect drag celui pierdut – poate determina inducerea unei stări extrem de
negative şi întoarcerea la stadiu de suferinţă profundă).
1. Negarea – stadiul „Nu, nu mie”
În această fază individul este plin de neîncredere şi negare. Dacă partenerul a murit,
cel rămas în viaţă încă se aşteaptă sa-l vadă venind.
2. Furie-resentiment – stadiul „De ce mie?”
Furia asupra situaţiei, partenerului sau a altcuiva. Cel rămas în viaţă este furios pe
alţii pentru ceea ce i s-a întâmplat şi pentru durerea cauzată. E posibil să fie furios şi pe
partenerul decedat, pentru că a murit.
3. Acordul – stadiul „Dacă eu fac asta. Tu faci asta”
Se încearcă negocierea schimbării situaţiei. Dacă s-a pierdut soţul/soţia se doreşte
stabilirea unui acord cu Dumnezeu: „Voi deveni mai bun/bună, dacă mi-l aduci înapoi”.
4. Depresia – stadiul „Chiar s-a întâmplat”
Cel aflat în suferinţă realizează că nimic nu se va schimba. Conştientizarea situaţiei
atrage după sine depresia, în cele mai multe cazuri. E o perioadă în care persoana
respectivă este absorbită de o stare de durere tăcută.
5. Acceptarea – stadiul „Asta este...”
Momentul în care cel rămas în viaţă înţelege că trebuie să-şi continuie drumul.
Moartea este o realitare pe care copiii, ca şi adulţii, pot învăţa să o înfrunte. Părinţii pot
începe să abordeze moartea ca parte a vieţii de zi cu zi, chiar înainte de apariţia unui

209
astfel de eveniment în cadrul familiei. O plantă sau o pasăre moartă constituie un
moment potrivit al deschiderii unei conversaţii pe această temă.

5.3. Efecte psihosociale ale instituţionalizării

Creşterea numărului de persoane vârstnice a dus şi la creşterea numărului celor


care necesită asistenţă şi protecţie, în cadrul unor instituţii specializate, mai ales cele
structurate pe asistenţa medico-socială, problemele acute, pur medicale, rezolvându-se
prin reţeaua de asistenţă medicală obişnuită.
Problematica vârstnicului, prin dimensiuni şi valori, în trecut, se afla în grija
familiei, în societatea modernă se impune, însă, intervenţia statului. Societatea a creat o
reţea de instituţii specializate de asistenţă medicală şi ocrotire socială, variabilă de la o
ţară la alta, în raport cu unii factori ca: ponderea populaţiei vârstnice, resursele
economice etc.
Cu toate eforturile de a promova o longevitate activă, de a menţine independenţa
biologică şi socială, păstrarea integrării sociale, menţinerea în mediul familial, o anumită
parte a persoanelor vârstnice au nevoie, în ultima parte a vieţii, de asistenţă organizată în
instituţii de profil, ca măsură protectoare pentru vârstnic şi, totodată, de sprijinire a
familiilor fără condiţii de îngrijire şi asistenţă a vârstnicului. Este vorba, în special, de
persoane afectate de un proces de degradare somatică şi psihică progresivă şi ireversibilă,
proces care se întinde în multe cazuri pe mai mulţi ani.
Problema instituţionalizării nu se pune numai pentru bătrânii care trăiesc singuri,
dar şi pentru cei cu familie: căderile repetate şi sindromul de imobilizare, fractura de col
femural, demenţele, incontinenţele, toate aceste nevoi duc la instituţionalizare. Numai o
parte din familii îşi asumă sarcina de îngrijire la domiciliu a bătrânilor aflaţi în aceste
situaţii. Tendinţa generală este aceea de a încuraja şi sprijini aceste familii care-şi preiau
în sarcină bătrânii. Există opinii relative la instituţionalizare care consideră că aceasta nu
este decât o formă mascată de izolare a bătrânului, pe care o promovează familia şi
societatea. Necesitatea unei asistenţe pe termen lung nu contravine în nici un fel
principiului subliniat peste tot de rămânere a bătrânului în mediul său familial, natural.
Cu cât rămânerea în familie a vârstnicului este, pentru o parte a bătrânilor
dependenţi, un ideal frumos, instituţionalizarea devine o necesitate. Ea poate însemna
izolare nesemnificativă, dar numai pentru o parte a bătrânilor neinstituţionalizabili,

210
compatibilă cu rămânerea în mediul familial, dar care sunt instituţionalizaţi cu uşurinţă
de către propria familie, din comoditate şi ca urmare a scăderii afectivităţii din familie,
întâlnită mai ales în mediul urban.
În ceea ce priveşte tendinţele familiei de a forţa instituţionalizarea, explicaţiile se
regăsesc în următoarele:
- de ordin obiectiv: dificultatea familiei adulte de a se ocupa de îngrijirea a două-trei
generaţii (proprii copii, bunici şi uneori străbunici), restrângerea condiţiilor de locuit în
noile medii urbane, deteriorarea fizică şi psihică a bătrânilor care au nevoie de îngrijire şi
supraveghere permanentă;
- de ordin subiectiv: relaxarea legăturilor parentale, tendinţa tinerilor de a uita datoriile
pe care le au faţă de vârstnicii lor, o anumită psihologie individualistă, pragmatică, care
respinge aspectele triste ale vieţii ca bătrâneţea, invaliditatea, moartea.
Cele mai multe probleme sociale le ridică bătrânul singur şi cuplul de bătrâni.
Aici se nasc probleme de întreţinere a gospodăriei, de îngrijire medicală şi de îngrijire
personală, care cresc pe măsură ce se înaintează în vârstă, sau se ivesc agravări ale
bolilor cronice. Atât în mediul urban, cât şi în cel rural, în cazul în care bătrânii trăiesc în
cadrul familiilor, se ridică probleme de relaţii între generaţii, ca urmare a concepţiilor
diferite despre viaţă. Uneori, cauza conflictelor poate fi găsită şi în spaţiul restrâns de
care dispune tânăra familie, în care rareori se găseşte o cameră separată pentru bătrâni,
iar alteori intervine lipsa unei persoane care să poată îngriji bătrânul bolnav.
Neînţelegerile, în unele cazuri, pot merge până la ameninţarea cu destrămarea tinerei
familii sau la măsura extremă, ca bătrânul să fie scos din familie şi internat într-o
instituţie de asistenţă socială.
Decizia de instituţionalizare este un act de mare răspundere. Factorii care o iau
sunt:
- familia, pentru cei care au familie, având sau nu acordul vârstnicului;
- vârstnicul însuşi dacă este conştient, rămas fără familie şi uneori având familie cu care,
însă, se află în relaţii distante;
- medicul, serviciile publice de asistenţă socială, autorităţile comunitare. Medicul este
cel care recomandă plasamentul într-o astfel de instituţie, el fiind cel care evaluează
starea fizică şi somatică, gradul de autonomie.
Internarea într-o unitate de ocrotire socială, pe termen lung, practic până la
sfârşitul vieţii, se face pentru persoanele provenind de la domiciliu, mai rar pentru

211
persoane care au fost internate în spitale şi au devenit irecuperabile. Admiterea
vârstnicului într-o astfel de instituţie înseamnă o privaţiune multiplă, ale cărei efecte
negative privind sănătatea psihică şi somatică a acesteia trebuie neutralizate.
Internarea înseamnă:
- privare fizică - orizontul persoanei restrângându-se, circulaţia, dacă este posibilă,
limitându-se în incinta instituţiei;
- privare informaţională - care poate favoriza regresiunea şi retragerea în sine, izolarea şi
depresia. Privarea informaţională poate fi combătută prin amenajări simple care fac ca
persoana vârstnică să păstreze contactele sociale, culturale cu lumea din afară.
Sentimentul de inutilitate socială, pierderea stimei de sine pot fi neutralizate prin
organizarea de activităţi şi ocupaţii conform metodologiei ergoterapiei ştiinţifice.
- privarea afectivă - care apasă vârstnicul din cămin are următoarele remedii: educaţie
psihologică corespunzătoare a personalului pe linia dobândirii înţelegerii, blândeţii şi
tactului în comportare, a respectului demnităţii şi inteligenţei persoanei de vârsta a III-a.
În aceste cazuri personalul trebuie să substituie rolul familiei.
În ultimul timp, interesul asupra acestei categorii de populaţie şi susţinerea
efectivă a acesteia a fost extins la nivelul organizaţiilor nonguvernamentale şi fundaţiilor,
cu scopul atât de a uşura prestaţia statului cât şi de a o îmbogăţi.
Acţiunile, formele şi prestaţiile, pe linia asistenţei sociale, care se acordă celor
vârstnici, a căror situaţie reclamă forme speciale de ocrotire, sunt ocrotite cu precădere,
pentru sprijinirea deponenţilor sociali (persoane lipsite de venituri şi de susţinători), a
celor cu venituri insuficiente şi fără familii sau a bolnavilor cronici care nu pot fi îngrijiţi
în familie.
Modalităţile de acţionare pentru prevenirea anumitor probleme ale bătrânilor, în
scopul evitării situaţiei de a fi instituţionalizaţi sau pentru soluţionarea celor a căror
apariţie nu a putut fi împiedicată, sunt:
- prevenirea problemelor individuale încă din spital, din momentul în care cronicitatea
bolii este confirmată,
- menţinerea unui echilibru normal în familie;
- familia care-l primeşte trebuie să-i asigure condiţii pentru ameliorare;
- este necesar să se ducă o acţiune de prevenire a recăderilor şi agravărilor pe plan
medical, să se facă control medical periodic şi să se respecte indicaţiile medicale;

212
- familia, în funcţie de starea socială, trebuie ajutată pentru a fi în măsură să creeze
condiţii cât mai bune persoanei care a devenit dependentă total sau parţial;
Este unanim recunoscut că internarea într-o instituţie pentru bătrâni, determină
întotdeauna - chiar dacă uneori este mai puţin evidentă - o traumă importantă, deoarece
comportă o schimbare radicală de viaţă, o renunţare definitivă la anumite deprinderi şi
obiceiuri, de care, odată cu trecerea anilor, vârstnicul se simte din ce în ce mai legat.
Bătrânul trece de la o viaţă personală organizată după anumite necesităţi, la o
viaţă în comun cu nişte străini, constrâns la un program şi regim alimentar diferit, obligat
la respectarea unor reguli necesare într-o instituţie, privat de propria intimitate, eliberat
de orice obligaţii şi responsabilităţi familiale.
Stresului internării i se adaugă şi sentimentul de părăsire şi singurătate, de izolare
şi pierderea identităţii, amplificat prin lipsa de înţelegere şi atitudinea superficială a
persoanelor de toate categoriile din aceste unităţi. Bătrânul se autoizolează, se retrage în
sine, iar nemulţumirea se manifestă în raport direct cu temperamentul fiecăruia: tăcere
ostilă, irascibilitate crescută, resemnare sau apatie bolnăvicioasă. În asemenea situaţii
capacitatea de adaptare a bătrânilor, diminuată prin îmbătrânire, este pusă la încercare,
depăşind şi alterând uneori ireversibil echilibrul socio-psihosomatic al acestora.
Unele cercetări efectuate în cămine de bătrâni au demonstrat că vârstnici apreciaţi
ca irascibili se detaşează net printr-o atitudine ostilă faţă de acceptarea vieţii în colectiv,
fiind frecvent preocupaţi de modul în care o pot schimba. Grupul apaticilor încearcă să se
integreze la viaţa de instituţie, printr-o autonomie persistentă, manifestată, în general,
prin indiferenţă. Dorinţa de a părăsi instituţia nu corelează integral cu trăsăturile de
temperament ci cu motivul internării, cercetările demonstrând că peste 80% din bătrânii
care s-au internat sunt lipsiţi de familie şi posibilităţi materiale de trai. Pentru această
categorie instituţionalizarea a fost singura rezolvare a continuării existenţei. Gândul -
chiar exprimat - de a părăsi unitatea rămâne la acest grup doar o reacţie de temperament,
pentru că nu poate fi practic realizabil, iar bătrânii sunt conştienţi de acest lucru. Se ştie
că există o legătură strânsă între opinii şi atitudini, primele condiţionându-le pe cele din
urmă. La aceste persoane de vârsta a III-a se mai analizează şi atitudinea faţă de mediul
înconjurător, şi aceasta prin trei indicatori:
- conservatorismul;
- poziţia şi receptivitatea faţă de noutăţi;
- poziţia formală (adoptă atitudini fără convingeri personale şi fără să li se explice).

213
De asemenea, la persoanele vârstnice se mai analizează şi atitudinea faţă de
generaţia tânără:
- atitudine pozitivă - de înţelegere şi chiar admirativă faţă de tineret;
- atitudine negativă - de permanentă reprobare şi critică;
- indiferentă - de dezinteres faţă de această problemă.
La bătrânul instituţionalizat se constată interes numai faţă de propria persoană.
Reacţiile de temperament ale bătrânului internat continuă să fie, în general, în
concordanţă cu principalele trăsături temperamentale care l-au dirijat toată viaţa şi care l-
au influenţat în formarea personalităţii sale.

5.4. Rolul asistentului social în căminele pentru vârstnici

O sursă importantă de sprijin, în special acolo unde sursele informale (familia,


prietenii, colegii, vecinii etc.) nu există sau nu sunt suficient mobilizate, serviciile de
asistenţă socială devin extrem de importante şi necesare pentru prevenirea apariţiei
disfuncţiilor şi integrarea socială a persoanei aflate în dificultate. În cadrul acestor
servicii, relaţiile suportive create între asistentul social şi beneficiari se constituie în
cadrul esenţial al procesului de asistenţă socială.
Relaţia Asistent social – Client reprezintă:
- sufletul asistenţei sociale, în timp ce evaluarea, identificarea nevoilor şi
intervenţia sunt trupul acesteia (cele două sunt oricum indispensabile);
- cadrul în care cunoştinţele despre natura umană sunt puse în valoare spre
beneficiul clientului;
- un tip special de relaţie interpersonală;
- interacţiunea dinamică a atitudinilor, emoţiilor, comportamentelor, interacţiune
apărută între client şi asistentul social, în scopul adaptării mai bune a clientului la
cerinţele mediului în care trăieşte.
Obiectivele relaţiei dintre asistentul social şi client sunt:
- sprijinirea clientului în depăşirea unor situaţii problematice de viaţă;
- satisfacerea nevoilor psihosociale ale clientului;
- crearea unai atmosfere în care clientul să se simtă liber să comunice şi să
colaboreze în condiţii de securitate psihoemoţională cu asistentul social.

214
Schema de evaluare a relaţiei interpersonale dintre asistentul social şi client

INDIVID MEDIU

ATITUDINI CONDIŢII COMPORTAMENT


SOCIALE CLIENT
CLIENT  asertiv
 agresiv
 evitant

C Nevoi psihosociale

ATITUDINI COMPORTAMENT
ASISTENT CONDIŢII
R
SOCIALE
ASISTENT SOCIAL
SOCIAL

Nu e simplu să încercăm să schiţăm, printr-o panoramare sintetică, dar în acelaşi


timp articulată, întreaga zonă a intervenţiei pentru sprijinirea „normalităţii” vârstei a
treia. Trebuie să renunţăm întâi de toate la iluzia simplistă că ne găsim în faţa unei
condiţii omogene a bătrâneţii care poate fi sprijinită prin „pachete preconfecţionate” de
intervenţie.
Asistentul social trebuie să-şi asume ca perspectivă faptul că se află în faţa unor
potenţiale individuale extrem de diversificate, ca şi a unor contexte sociale diferite în
raport cu bătrâneţea. Nu putem decât să ne însuşim şi noi toate observaţiile critice
avansate deja cu ani în urmă în privinţa acceptării factorului vârstă ca variabilă
fundamentală în descifrarea modificărilor psihice, intelectuale, raţionale şi să reţinem că
prima sarcină a celui ce lucrează cu bătrânii dintr-un anumit mediu este aceea de a lua în
considerera în mod egal atât „capacităţile” contextului de a promova bunăstarea,
schimbul reciproc, integrarea între generaţii, grupuri, subiecţi, cât şi „competenţele”
fiecărui individ, fiecare având istoria sa, motivaţiile sale, potenţialul său creativ şi
evolutiv pe care le poate consuma în macrocontextul celor mai intime relaţii şi în
contextul mai amplu al comunităţii.

215
Într-un grup bătrânul se simte în siguranţă şi poate, deci, să acţioneze cu mai
multă libertate şi, deci, după iniţiativa proprie. Graţie sentimentului de apartenenţă la
grup el poate deveni pe deplin conştient de propria valoare şi de resursele sale. Există, de
obicei, două motive pentru ca o persoană să adere la un grup: nevoia de a fi în relaţii cu
alţii şi nevoia de a face ceva.
Calităţile necesare asistentului social care se ocupă de consilierea unui grup de
vârstnici sunt:
- să favorizeze autonomia membrilor grupului;
- să întărească cooperarea în interesul grupului;
- să înţeleagă fiecare persoană din grup;
- să manifeste încredere şi stimă faţă de membrii grupului;
- să ţină cont de dinamismul membrilor grupului;
- să reacţioneze spontan şi corect cu membrii grupului;
- să discute împreună problemele ce apar în grup;
- să caute, atât cât este posibil, să devină din ce în ce mai puţin necesar grupului şi
lucrului în echipă.
Fazele caracteristice evoluţiei grupului:
- începutul, caracterizat printr-o tatonare prudentă a celorlalţi, membrii grupului se
observă şi încearcă să se familiarizeze unul cu celălalt;
- faza de orientare, în care ia progresiv cunoştinţă de faptul că se află integrat într-un
grup şi că se poate simţi bine;
- faza de încredere, în care fiecare se priveşte pe sine aşa cum este real;
- faza de conformitate, în care toţi se simt uniţi, având perspective comune;
- faza de discuţie, care trebuie pregătită şi acceptată de comun acord.
În cadrul relaţiilor bătrân - asistent social se manifestă două caracteristici
semnificative:
- asistentul social este mai tânăr decât interlocutorul său;
- asistentul social apare ca cel care oferă suport şi consiliere iar bătrânul cel care
primeşte.
Aceste diferenţe pot fi resimţite puternic de către persoana ajutată.

216
5.5. Obiectivele intervenţiei specifice asistenţei sociale
a persoanelor vârstnice

Odată cu ieşirea la pensie, sfera rol-statusurilor individului se diminuează şi,


odată cu acestea, câmpul relaţiilor sale. Pierderea statusului de angajat în câmpul muncii
aduce cu sine pierderea relaţiilor de colegialitate sau cel puţin restrângerea lor. Plecarea
copiilor din casa parintească duce la scăderea importanţei statusului de părinte iar
posibila pierdere a partenerului de viaţă duce la pierderea statusului marital.
Toate aceste elemente (şi nu doar ele) duc, în final, la izolarea individului. Din această
perspectivă rolul asistenţei sociale este triplu:
- de a preveni consecinţele negative ale îmbătrânirii;
- de a menţine sfera relaţiilor individului la un nivel optim;
- de a interveni atunci când individul este în dificultate.
Prevenţia poate fi realizată printr-o acţiune susţinută de informare în rândul
populaţiei asupra aspectelor specifice vârstei a III-a, prin modalităţi fizice de combatere a
efectelor negative asociate regresiei, prin pregătirea psihică a tranziţiei într-o altă etapă
de viaţă.
Menţinerea câmpului relaţional al unei persoane de vârsta a III-a la un nivel
optim se realizează prin participarea la activităţile diferitelor cluburi specifice, asociaţii,
centre sociale.
Intervenţia specifică asistenţei sociale vizează atât individul ca persoană cât şi
familia sa, mediul ambiental, se adresează acestuia la domiciliu, în instituţii sociale sau
în cămine de pensionari, iar, atunci când este cazul interacţionează cu factorii de ordin
psihologic, medical, economic, cultural, pentru a asigura bunăstarea persoanei. Lucrul în
echipa interdisciplinară integrează diferitele perspective de analiză a fiinţei umane.
Forme specifice de acţiune ale asistenţei sociale:
- bătrânul trebuie informat asupra tuturor posibilităţilor ce sunt la dispoziţia sa, asupra
drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de lege.
- el trebuie educat odată cu mediul său asupra problemelor ce pot interveni odată cu
înaintarea în vârstă.
- constituirea de grupuri de întâlnire pentru persoane de vârsta a III-a şi consiliere.

217
- implicarea bătrânului în diferite activităţi culturale, activităţi de timp liber: jocuri, sport,
călătorii şi sociale
Formele de ajutor prezentate mai sus trebuie adaptate următoarelor elemente:
- personalitatea bătrânului: comportamentului, atitudinii faţă de mediul său şi faţă de el
însuşi, starea de sănătate fizică, capacitatea de a rezolva problemele;
- starea de sănătate: forma fizică, dificultăţile auditive şi vizuale, motrice, nevoile de
ajutor pe care le are, tratamentul medical, îngrijirile ce-i sunt necesare;
- situaţia sa practică: stare financiară, condiţii de locuinţă, capacitatea de a-şi întreţine
locuinţa, ajutorul pe care-l primeşte de la copii şi vecini;
- viaţa sa relaţională: raporturile cu soţul/soţia, copiii, prietenii, vecinii, eventual
pensionarii din acelaşi azil, capacitatea de a-şi asuma anumite roluri (bunic, membru de
club), atitudinea medicului relativă la bătrân şi dificultăţile pe care le poate ridica;
- experienţele sale anterioare (în familie, profesie), reacţiile la pensionare, la plecarea
copiilor din casa părintească, moartea partenerului de viaţă, modul în care a reacţionat la
diferite dificultăţi întâmpinate în trecut;
- dificultăţile sale majore: este necesar discernământul pentru a le descoperi unde şi când
există. Ce are nevoie pentru a le face faţă? Cum încearcă el să le depăşească? Cum le
percepe bătrânul? Există situaţii conflictuale particulare? În ce momente sunt ele
deosebite? Cum reacţionează anturajul în aceste situaţii şi cum pot fi ele influenţate de
mediu?
- relaţia cu asistentul social (sau cu alt specialist). Acesta din urmă trebuie să se întrebe
cum se poate relaţiona mai bine cu bătrânul, ce fel de contra-transfer provoacă în acesta,
care sunt dificultăţile întâlnite în această relaţie, care este evoluţia posibilă, prognosticul,
cum se poate ameliora situaţia;
Pornind de la triada reţea de relaţii - stare de sănătate – autonomie, pentru a
influenţa primul element trebuie acţionat şi asupra celorlalte atunci când există dificultăţi
la nivelul lor. Deci tulburările ivite la un anumit moment, la un anumit palier se pot
răsfrânge asupra celorlalte. În consecinţă, pentru a optimiza reţeaua de relaţii a persoanei
în vârstă trebuie să acţionăm atât asupra raporturilor interpersonale perturbate cât şi, dacă
este cazul, să-l reautonomizăm, reeducăm, să-i reducem problemele de ordin fizic si
psihic.
Reautonomizarea priveşte în primul rând reducerea imobilităţiii persoanei,
verticalizarea şi dezinstituţionalizarea sa. În al doilea rând, autonomia fiind regăsită,

218
uneori, după multe luni, trebuie aflat motivul care a provocat bătrânului pierderea
autonomiei şi, de asemenea, mecanismul ce s-a declanşat, pentru a evita reapariţia lui.
Astfel, boala obişnuită, refugiul în comportamente patologice se înscriu în logica
pierderii statutului şi devin limbajul celor care nu au alte mijloace de exteriorizare. Apoi,
individul trebuie educat sau reeducat la nivel psihic pentru a preveni reîntoarcerea la
starea anterioară.
Printre modalităţile de reautonomizare cele mai importante sunt: fizioterapia,
presoterapia, balneoterapia, ergoterapia, gimnastica. Constituirea echipelor medicale
specializate în aceste domenii la nivelul unei instituţii pentru vârsta a III-a poate fi privită
ca un obiectiv demn de interes.
Reeducarea are un rol deosebit prin stimularea capacităţilor psiho-motrice,
menţinerea resurselor culturale şi emoţionale, descoperirea şi exercitarea de noi activităţi,
contribuind la dezvoltarea personală. Achiziţia de noi cunoştinte, trezirea curiozităţii, se
înscriu într-o evoluţie şi stimă de sine dinamizatoare, în ciuda procesului de îmbătrânire.
Bătrânul îşi priveşte corpul cu o adevarată neplăcere. Trebuie redată corpului
identitatea proprie.
Stimularea senzorială induce subiectului dorinţa de a trăi aceeaşi intensitate la
care a renunţat atunci când a acceptat îmbătrânirea ca o regresie.
Printre modalităţile de stimulare câteva sunt mai importante:
- personalizarea mediului înconjurător:
- decor (foto, tablouri, obiecte personale);
- folosirea anumitor culori cu efect stimulator: albastru = calm, pace, liniste; verde =
tonicitate, echilibru, securitate; galben = veselie, animaţie; roşu = caldură, ritm, mişcare,
densitate;
- repere: în timp: calendare, ceas; în spaţiu: semnalizări expresive ale locurilor;
-evitarea materialelor şi mobilierului agresiv;
-existenţa unei grădini în imediata apropiere.
Stimularea cognitivă se referă la acele activităţi mentale care suscită capacitatea
de concentrare, atenţie, memorare, imaginaţie, creaţie şi organizare.
Descoperirea de către un individ a potenţialului ignorat, adesea, de către el însuşi
îl va conduce la o revalorizare a imaginii de sine, la o recâştigare a autonomiei pierdute
deci, la o nouă libertate ce poate numi - capacitatea de a-şi asuma o răspundere.

219
Limitele memoriei sunt, înainte de toate, cele fixate de individul însuşi. De aceea,
este necesară conştientizarea bătrânului asupra posibilităţilor sale, asupra blocajelor şi
inhibiţiilor pe care le are sau trebuie evitate. Poate fi utilizată autosugestia în sens
pozitiv.
Terapiile cognitive propun participarea la un grup-memorie, demers al cunoaşterii
de sine, de explorare şi de muncă. Sunt propuse exerciţii pentru cele 3 tipuri de memorie
(imediată, de scurtă şi de lungă durată).
Dialogul de sprijin
Un dialog poate avea diferite sensuri în funcţie de situaţia interlocutorilor. Există
mai multe forme care pot constitui un ajutor real.
Susţinerea: Multe situaţii par fără rezolvare (boala, pierderea partenerului de viaţă,
conflicte cu anturajul). Dar, dacă individul poate discuta cu un altul, cu un adevărat
partener care îl înţelege şi îl acceptă şi-i poate arăta că nu este singur cu problemele sale
şi că le pot rezolva împreună, acesta poate constitui un ajutor autentic. Prima datorie a
celui care conduce discuţia este de a discerne bine forţele şi resursele care există la o
persoană de vârsta a III-a şi de a le evidenţia în aşa fel încât acesta din urmă să devină
din ce în ce mai conştient de ele.
Uşurarea: este cunoscut faptul că simplul fapt de a vorbi cu altcineva despre problemele
întâlnite diminuează stresul provocat de acestea. Posibilitatea de a se exprima îi permite
acestuia să-şi vadă situaţia cu mult mai multă obiectivitate. Sarcina celui care conduce
discuţia este, înainte de toate, de a asculta şi înţelege, de a nu subestima dificultăţile, ci,
dimpotrivă, de a le considera cu seriozitate, ca şi persoana în cauză.
Consilierea: Această relaţie are scopul de a permite persoanei de vârsta a III-a să-şi
exprime liber problemele, situaţia, relaţiile şi chiar întregul trecut, oricât ar fi de confuz
şi să se gândească la acestea împreună cu interlocutorul său. Sarcina specialistului
constă, printr-un joc de întrebări şi răspunsuri, în a-l ajuta pe bătrân să-şi înţeleagă
situaţia, cauza dificultăţilor sale şi posibilităţile de a le rezolva.
Principii ale dialogului de sprijin:
- Întotdeauna trebuie plecat de la momentul în care se află subiectul.
- Să se orienteze spre nevoile altuia.
- Să se cunoască bine sentimentele pe care fiecare le produce celuilalt.
- A avea încredere în dinamismul celuilalt.
- Să se respecte autonomia persoanei în vârstă.

220
- Să nu se manifeste exigent faţă de bătrân.
- A recunoaşte că orice ajutor are o limită.
Sculptura familială
Aceasta tehnică cu valoare terapeutică este desemnată să ajute individul sau
familia în evaluarea comportamentului propriu sau al celui specific altor membri ai
familiei. Asistentul social va stimula un membru al familiei să preia rolul de sculptor,
încurajând, totodată, pe ceilalţi participanţi. Sculptorul va realiza o distribuire spaţială a
membrilor familiei, operaţie care exprimă perceperea acestora, atât a relaţiilor dintre ei
(atracţie, respingere, conflict, indiferenţă), cât şi dimensiunea apropierii şi puterii în
familie. Flexibilitatea tehnicii permite exteriorizarea trăirilor, sentimentelor subiecţilor
consideraţi “material uman modelat”.
Sculptura familială reprezintă o parte a întâlnirilor terapeutice de grup.
Întâlnirea cu familia
Asociată cu consilierea individuală, întâlnirea cu familia garantează un mijloc
natural de a obţine echilibrul psihic al persoanelor vârstnice. Nu trebuie omisă ipoteza
conform căreia pensionarea echivalează, uneori, cu acutizarea unor boli, ceea ce implică
efort fizic şi material din partea familiei pacientului vârstnic.
În aceste cazuri, scopul întâlnirii este de a egaliza nivelul de informare al familiei
întregi cu cel al îngrijitorului bătrânului, de a răspunde la întrebări, de a identifica
necesităţile celui care îngrijeşte, de a rezolva problemele din interiorul familiei şi de a
dezvolta un sistem de sprijin familial.
Este necesar ca bătrânul să cunoască faptul că familia sa încearcă să-i înţeleagă
noua formă de trăiri, trebuinţe, aspiraţii, constituind principalul sprijin în caz de urgenţă.
Asistentul social va avea grijă ca această idee să nu se transforme într-o alta, degenerată,
conform căreia, odată cu pensionarea, bătrânul este total dependent de familie, pierde din
consideraţia celor din jur, idealurile sale se “rotesc” în jurul ideii de supravieţuire. La
întâlnirile cu familia pot participa şi vecinii mai apropiaţi atingându-se, astfel, obiectivul
interacţiunii dintre diferitele subsisteme ale sistemului principal al clientului.
Conferinţa de caz familial
La aceste întâlniri tip conferinţă participă alături de membrii familiei şi
profesionişti care contribuie la rezolvarea cazului: asistent social, medic, psiholog, jurist,
ofiţer de poliţie. Scopul acesteia constă în sprijinirea clienţilor pentru a-şi asuma
responsabilitatea, a-şi spori controlul asupra propriilor vieţi.

221
Întrebările la care se încearcă să se răspundă în cadrul acestor întâlniri sunt:
- Cine are o problemă?
- De ce a apărut această problemă?
- Ce efecte produce această problemă asupra membrilor familiei?
- Cine poate ajuta la soluţionarea problemei?
Specialiştii au concluzionat importanţa participării la conferinţă a subiecţilor
vârstnici, aspect care solicită o serie de abilităţi de comunicare ale asistentului social.

Consilierea individuală
Reprezintă unul din principalele mijloace de asigurare a legăturii dintre asistentul
social şi client. Sarcina asistentului social va consta în a stimula pacientul să se elibereze
de stres, demonstrând abilitatea unui bun ascultător. În mod constant va încuraja clientul
furnizându-i informaţii despre oportunitatea realizării unor activităţi care să-i aducă
satisfacţie şi să-i confere sentimentul de independenţă şi putere.
Scopul consilierii este dual:
- reducerea stress-ului prin oferirea suportului emoţional;
- realizarea unui bun management al resurselor deţinute de pacient prin pregătirea
acestuia pentru a accepta schimbarea în propria viaţă.
Asistentul social, oferind consiliere la momentul oportun, ajunge să-l sprijine pe
client în sensul stimulării acestuia pentru a-şi exterioriza sentimentele negative şi pentru
a recepta cu uşurinţă noi percepţii, experienţe, opţiuni.
Politici sociale
La nivel de politică socială consituirea unor asociaţii la care au acces persoanele
de vârsta a III-a reprezintă o modalitate de diminuare a consecinţelor negative ale
fenomenului de îmbătrânire.
Astfel, se pot organiza:
- asociaţii de cultură;
- asociaţii cu caracter social şi de sănătate;
- centre sociale;
- asociaţii sportive;
- asociaţii de educare şi formare (universităţi pentru vârsta aIII-a);
- asociaţii de loisir;
- asociaţii cu caracter economic;

222
- asociaţii cu caracter juridic.
Este important, de asemenea, rolul pe care-l pot juca diferite asociaţii non-
guvernamentale în preluarea acestor sarcini.
În mod particular, constituirea unor cluburi pentru persoanele de vârsta a III-a
reprezintă o modalitate de intervenţie specifică pentru reducerea izolării şi inadaptării
sociale. Scopul acestora este dual:
- continuarea participării bătrânilor la viaţa socială, culturală, economică;
- lupta contra singurătăţii.
Activităţile specifice sunt cele:
- sportive;
- manuale (tricotat, croşetat, croitorie, pirogravură);
- grupuri de lectură;
- jocuri de societate;
- masa la club.
Efectul acestor activităţi constă în creşterea integrării sociale, diminuarea
dependenţei şi însingurării, creşterea contactelor sociale, în ultimă instanţă, dezvoltarea
personalităţii bătrânului, considerat ca o persoană demnă, unică.

223
Bibliografie

1. Abraham, D. (1991). Introducere în sociologia urbană. Bucureşti: Ed.


Ştiinţifică.
2. Adler, A. (1996). Cunoaşterea omului. Bucureşti: Ed. Iri.
3. Aries, P. (1992). L’Evolution des roles parentaux în Famille d’aujourd’hui.
Bruxelles: Editions de I’Institut de Sociologie.
4. Aries, P.,Duby, G. (1994). Istoria vieţii private. Bucureşti: Ed. Meridiane.
5. Balzac, H. (1993). Codul căsniciei. Timişoara: Ed. Helicon.
6. Bancroft, J. (1983). Human Sexuality and its problems. Edinburgh: Churchill
Livingstone.
7. Bădescu, I.(1994). Istoria Sociologiei. Bucureşti: Ed. Porto- Franco.
8. Becker, S.G. (1994). Comportamentul uman - o abordare economică. Bucureşti:
Ed. All.
9. Bejin, A. (1988). Căsătoria extraconjugală astăzi. Oradea: Ed. Antet.
10. Berndt, Th.J. (1997). Child development. Brown and Benchmark.
11. Boudon, R., Besnard, P., Cherkaoui, M., Lecuyer, B.P.(1983). Dicţionar de
sociologie. Bucureşti: Ed. Univers Enciclopedic.
12. Bullough, B. & Bullough,V.(1990). Community health across the age cycle. St.
Loius: C.V. Mosby.
13. Burr R.. Day. R.D.. Bahr K.S. (1989). Family Science. Utah: Publ. Alexander’
S.
14. Bydlowski, M.(1996). Psihanaliza maternităţii. Iaşi: Ed. Trei.
15. Cârţână, C., Tone T. (1994). Tendinţe în evoluţia familiei în România. în revista
Sociologie Românească. nr.5/1994. Bucureşti: Ed. Academiei Române.
16. Chelcea, S., Mărginean, I., Cauc, I. (1998). Cercetarea sociologică: metode şi
tehnici. Bucureşti: Ed. Destin
17. Ciobanu, M., Gh. (2000). Sănătatea optimă -Ciclul vieţii. Mama şi pruncul.
Constanţa: Editura Ex Ponto.
18. Cioldi, F., Doise, W. (1997). Identitate socială şi identitate personală în
Stereotipuri. discriminare şi relaţii intergrupuri. Iaşi: Ed. Polirom.

224
19. Coleman, J.C. (1988). Intimate Relationships. Marriage and Family. New York:
MacMillan Publishing Company.
20. Connell, C., Mervil, K.(1989). Les femmes qu’ils quittent. Paris: Ed. Robert
Laffonte.
21. Dafinoiu, I. (1996). Sugestie şi hipnoză. Bucureşti: Ed. Ştiinţă şi Tehnică.
22. Dafinoiu, I. (2000). Elemente de psihoterapie integrativă. Iaşi: Ed. Polirom.
23. Dafinoiu, I. (2000). Personalitatea. Metode de abordare clinică. Observaţia şi
interviul. Editura Polirom: Iaşi.
24. Dafinoiu, I. (2002). Hipnoza clinică. Iaşi: Ed. Erota.
25. Dobson, J. (1994). Armonia în familie. Timişoara: Ed. Noua Speranţă.
26. Ducici, I. (1994). Fericire. Iubire. Femeie. Bucureşti: Ed. Niculescu.
27. Duck, S. (2000). Relaţiile interpersonale. Iaşi: Ed. Polirom.
28. Duvall, E.,M.&Miller, B. (1984). Marriage and Family Development.
Philadephia: J.B. Lippincott.
29. Eagly, A.H. (1987). Sex Differences in Social Behaviour: A Social-Role
Interpretation. New-Jersey: Erlbaum.
30. Enache, R. (2003). O perspectivă psihologică asupra maternităţii. Bucureşti: Ed
SPER.
31. Enache, R. (2005). Psihologia experienţei naşterii sau Cum va rodi Pomul vieţii
în Revista de Psihoterapie Experienţială. nr. 30/2005. Bucureşti: Ed. SPER
32. Enache, R. (2005). Teama de naştere-teama de moarte. Perspective
psihanalitice. în Revista de Psihoterapie Experienţială. nr. 32/2005. Bucureşti,
Ed. SPER.
33. Enache, R. (2003). O perspectivă psihologică asupra maternităţii. în Revista de
Psihoterapie Experienţială. nr. 28/2003. Bucureşti, Ed. SPER.
34. Enăchescu, C. (1996). Tratat de igienă mentală. Bucureşti: Ed. Didactică şi
Pedagogică.
35. Eysenck, H., Eysenck, M. (1998). Descifrarea comportamentului uman.
Bucureşti: Ed. Teora.
36. Fromm, E. (1998). The Fear of Freedom.. Bucureşti: Ed. Teora.
37. Gasset, O.(Y). (1995). Studii despre iubire. Bucureşti: Ed. Humanitas.
38. Ghebrea, G.. Tessier, R. (1994). Cuplu şi familia românească : menţinerea
precară a familiei tradiţionale în revista Sociologie Românească. nr. 5/1994.

225
39. Giddens, A. (1999). Transformarea intimităţii. Bucureşti: Editura Antet.
40. Golu, P.(2000). Fundamentele psihologiei sociale. Constanţa: Ed. ExPonto.
41. Grunberg, L. Miroiu, M. (1997). Gen şi societate. Bucureşti: Ed Alternative
42. Haley, J. (1997). Changer les couples. Paris: ESF Editeur.
43. Haley, J. (1990). Strategies of Psychotherapy. Rockville: The Triangle Press.
44. Hardyment, C. (2000). Viitorul familiei. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică.
45. Holdevici, I. (2000). Ameliorarea performanţelor individuale prin tehnici de
psihoterapie. Bucureşti: Ed. Orizonturi.
46. Holdevici, I. (1995). Autosugestie şi relaxare. Bucureşti: Ed. Ceres.
47. Holdevici, I. (1997). Elemente de psihoterapie.Bucureşti: Ed. All.
48. Holdevici, I. (1999). Gândirea pozitivă-Ghid practic de psihoterapie raţional-
emotivă şi cognitiv comportamentală. Bucureşti: Ed. Ştiinţă şi Tehnică.
49. Holdevici, I. (2001). Hipnoză clinică. Bucureşti: Ed. Ceres.
50. Holdevici, I., Ion, A., Ion, B. (1997). Psihoterapii moderne. Noua hipnoză
eriksoniană. Bucureşti: Ed. INI.
51. Holdevici, I. (2000). Psihoterapia tulburărilor anxioase. Bucureşti: Ed.
Ceres.
52. Holdevici, I. (1993). Psihoterapia -un tratament fără medicamente. Bucureşti:
Ed. Ceres.
53. Holdevici, I. (2000). Psihoterapii scurte. Bucureşti: Ed. Ceres..
54. Holdevici, I.. (1995). Sugestiologie şi psihopterapie sugestivă. Bucureşti:
Editura Victor.
55. Holdevici, I.. Vasilescu, I.,P.(1991). Hipnoza şi forţele nelimitate ale
psihismului uman. Bucureşti: Ed. Aldomars.
56. Huber, W.(1998). Psihoterapiile.Terapia potrivită fiecărui pacient.
Bucureşti: Ed. Ştiinţă şi Tehnică.
57. Iluţ, P.(1995). Familia-cunoaştere şi asistenţă. Cluj- Napoca: Ed. Argonaut.
58. Iluţ, P.(2000). Iluzia localismului sau localizarea iluziei. Iaşi: Ed. Polirom.
59. Jackson S., Scott, S.(1996). Feminism and Sexuality, Edinburgh: Edinburgh
University Press.
60. Jung, C.,G. (1996). Psihologie şi alchimie. Bucureşti:Ed. Teora.
61. Jung, C.G. (1994). Căsătoria ca relaţie psihologică. în volumul Puterea
Sufletului. Bucureşti: Ed. Anima.

226
62. Kaufmann, J.C. (1998). Corpuri de femei. Priviri de bărbaţi. Bucureşti: Ed.
Nemira.
63. Kligman, G. (1998). Nunta mortului. Iaşi: Ed.Polirom.
64. Larionescu, M.(1994). Familia: primatul ordinei morale. în Sociologia
Românească. nr.5/1994. Bucureşti: Ed. Academiei.
65. Lipovetsky, G. (2000). A treia femeie.Bucureşti: Ed. Univers
66. Lissarraque, F. (1991). Femmes au figure. în Histoire des femmes. Paris: Plon
67. Macnab, F. (1997). Dorinţa sexuală. Bucureşti: Ed. IRI.
68. Mamali, C.(1981). Balanţa motivaţională şi coevoluţia. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică
şi Enciclopedică.
69. Masters, W., Johnson V. (1994). Human Sexuality. 4th ed. Harper Collins
Publishers.
70. McDaniel, S., Doherty W., Hepworth J., Mihăescu V. (1996). Psihoterapia ca
sistem. Iaşi: Editura Polirom.
71. Mihăilescu, I. (1995). Politici sociale în domeniul populaţiei şi familiei. în
Politici sociale. România în context European. Bucureşti: Ed. Alternative.
72. Mihăilescu, I. (1993). Familie. în Dicţionar de sociologie (coord. Zanfir, C.,
Vlăsceanu, L.). Bucureşti: Ed. Babel.
73. Mircea, T. (1994). Familia de la fantasmă la nebunie.Timişoara: Ed. Marineasa
74. Miroiu, M. (1996). Despre natură. femei şi morală. Bucureşti: Ed. Alternative
75. Miroiu, M.(1996)Sexism. în Gen şi societate (coord. Grunberg, L., Miroiu, M.).
Bucureşti:Ed. Alternative.
76. Mitrofan, I. (1995). Calitatea vieţii familiale. Estimări. predicţii şi soluţii. în
Calitatea Vieţii. nr.1/2. Bucureşti:Ed. Academiei Române.
77. Mitrofan, I. (coord). (1997). Psihoterapia experienţială. O paradigmă a
autorestructurării şi dezvoltării personale. Bucureşti: Editura Infomedica.
78. Mitrofan, I., Ciupercă, C. (1997). Psihologia relaţiilor dintre sexe- Mutaţii şi
alternative. Bucureşti:Editura Alternative.
79. Mitrofan, I., Ciupercă, C.(1998). Incursiune în psihosociologia şi
psihosexologia familiei. Bucureşti:Edit. Press Mihaela.
80. Mitrofan, I., Ciupercă, C.,(2002), Psihologia vieţii de cuplu. Între iluzie şi
realitate, Editura Sper, Bucureşti
81. Mitrofan, I. (2004). Terapia unificării. Bucureşti: Ed. Sper.

227
82. Mitrofan, N.(1984). Dragostea şi căsătoria. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică.
83. Mitrofan, I.. Vasile. D., (2001). Terapii de familie.. Bucureşti: Ed. Sper
84. Munteanu, A., (2004). Psihologia vârstelor adulte şi ale senectuţii. Timişoara:
Ed. Eurobit.
85. Murstein, B., Case, D., Frenn, S.P. (1985).Personality Corrlates of Ex-
Swingers. in Lifestile: A Journal of Changing Patterns. Fall.
86. Nichols, M.P., Schwartz, R.C. (1991). Family Therapy. Concepts and Methods.
Boston.
87. Papalia D. E.. Olds Wendkos S.. Feldman R. D.(1999). A Child’s World-
Infancy Through Adolescence. Mc. Graw. Hill.
88. Pascal, M.,N. (2001). Arta de a fi mereu împreună. Bucureşti: Ed. Axel Springer.
89. Pillitteri A. (1992). Maternal and Child Health Nursing. Care of the
Childbearing and Childrearing Family. New York:J.B.Lippincott Company.
90. Pocs O. (1989). Our intimate relationships marriage and the family. New York:
Harper and Row Publ.
91. Prisăcaru, C. Postelnicu, M., Botea, V. (1998). Principalii factori de risc în
evoluţia mortalităţii infantile. în Revista Română de Statistică. nr.12/1998.
Bucureşti
92. Rădulescu, S. (1997). Sociologia şi istoria comportamentului sexual deviant.
Bucureşti: Ed. Nemira.
93. Rădulescu, S. (1995). Violenţa familială şi maltratarea copilului. în revista
Sociologie Românească. nr.5-6/1995.
94. Roussel, L.(1989). La famille incertaine. Paris: Ed. Odile Iacob.
95. Ruddick, S. (1984). Maternal Thinking. in Mothering: Essays in Feminist
Theory. New York.
96. Sandu, D. (1996). Sociologia tranziţiei. Bucureşti : Ed. Staff.
97. Satir, V. (1995). Therapie du couple et de la famille. Desclee de Brouwer:
98. Schnabl, D.(1993). Bărbatul şi femeia. Chişinău: Ed. Universitatea
99. Schulz, D.A., Rodgers, S.,F. (1985). Marriage and Family (3rd ed.). New York:
Prentice-Hall
100. Segalen, M. (1996). Sociologie de la famille. Paris: Armand Collin.

228
101. Shorter, E. (1981). Naissance de la famille moderne. Paris: Editions du
Seuil.
102. Sillamy, N. (1996). Dicţionar de psihologie. Bucureşti: Ed. Univers
Enciclopedic.
103. Simons, A., J., Kalichman S., Santrock W.J. (1994). Human
Adjustment. U.S.A: Brown & Benchmark Publishers.
104. Şchiopu, U., Verza, E. (1981). Psihologia vârstelor. Bucureşti:Ed.
Didactică şi Pedagogică.
105. Ştefănescu, D., Educaţia pentru egalitate prin diferenţă. (1997) în
Grunberg, L., Miroiu M., (coord.). Gen şi educaţie Bucureşti: Ed. Ana.
106. Trebici, V.. (1996). Demografie. Ed. Enciclopedică. Bucureşti.:
107. Ungureanu, M., (1994). Sex şi sexualitate. Bucureşti:Ed. Viaţa
Românească.
108. Voinea M. (1994). Restructurarea familiei: modele alternative de viaţă.
în Sociologie Românească. nr.5/1994. Bucureşti: Ed. Academiei.
109. Voinea, M. (1996). Aspecte psihosociale ale modelelor familiale ale
tranziţiei în România: accelerarea tranziţiei. Bucureşti: Ed. I.N.I.
110. Voinea, M.(1994). Restructurarea familiei: modele alternative de viaţă.
în Sociologie Românească. nr.5/1994 Bucureşti: Ed. Academiei.
111. Voinea, M. (1993). Psihosociologia familiei. Bucureşti: T.U.B.
112. Walsh. W., Mc Grow, J. (1996). Essentials of family Therapy. New-
York: Love Publishing Company.
113. Zamfir, C., Zamfir, E. (1997). Pentru o societate centrată pe copil -
Raport realizat de Institutul de Cercetare a Calităţii vieţii. Bucureşti.
114. Zamfir, E. (1998). Situaţia copilului şi a familiei în România. Bucureşti:
Ed. Alternative.
115. Zlate, M.(coord). (1997). Psihologia vieţii cotidiene. Iaşi: Ed. Polirom.

229