Definiţie: este asfixia mecanică prin obstrucţia căilor respiratorii în care aerul

respirator este înlocuit cu un lichid. Este suficient ca orificiile respiratorii (nas, gură) să fie
situate în mediu lichid.

Tanatogeneza are ca mecanisme:

a) hipoxia cu două variante:

- înec în apă dulce: pătrunderea apei din alveolele pulmonare inundate cu lichid în
circulaţie duce la hemodiluţie, hipervolemie, hemoliză cu hiperpotasemie şi fibrilaţie
ventriculară cu moarte consecutivă;

- înecarea în apă sărată: apa, datorită diferenţei de presiune osmotică, trece din
sânge în alveole şi apare hemoconcentraţie şi inundarea alveolelor şi cu apa din circulaţia
sangvină, pe lângă cea inspirată.

b) spasm glotic reflex persistent;

c) reflexe inhibitoare ale inimii cu punct de plecare în mucoasa respiratorie sau în

tegumente;

d) mecanism de alergie la frig: crioalergia.

Decesul se produce în 5-6 minute de la imersie.

Simptomatologia, după Brouardel, are următoarele faze:

a) faza preasfixică: durează 30 de secunde până la 1 minut, cu apnee voluntară şi în

parte reflexă;

b) dispneea inspiratorie durează 1 minut; se inspiră şi înghite lichid fiind consecinţa

hipercapniei realizate în faza anterioară;

c) dispneea expiratorie durează 1-2 minute, fiind un reflex de apărare la pătrunderea

lichidului în căile respiratorii;

d) faza convulsivă: cu mişcări convulsive respiratorii şi ale membrelor;

e) pauza respiratorie;

f) faza respiraţiilor terminale ample şi mari, în timpul cărora pătrunde în plămâni cea
mai mare cantitate de lichid.

Pierderea conştienţei apare în general după un minut, victima coborând şi ieşind la

suprafaţă de câteva ori; după pierderea conştienţei coboară la fund, cu faţa în jos, poziţie în
care rămâne până la debutul putrefacţiei.

Putrefacţia, datorită gazelor produse, ridică cadavrul la suprafaţa apei, unde va pluti
de obicei cu faţa în jos în special în cazul cadavrelor de sex masculin.
 Unele dintre cadavrele de sex feminin plutesc cu faţa în sus datorită distribuţiei
particulare, de tip ginoid, a ţesutului adipos care se găseşte în cantitate mai mare pe părţile
anterioare ale trunchiului, în special la nivelul regiunii abdominale şi sânilor.

Anatomie patologică: apar modificări datorate apei, leziuni datorate animalelor,

leziuni de lovire de corpuri dure din apă, leziuni specifice înecului şi modificări de
putrefacţie.

Modificările datorate apei - apar la orice cadavru care stă în apă indiferent de cauza
morţii şi se datoresc modificărilor tegumentare ce apar datorită scufundării în apă.

Aceste modificări evoluează în timp în timp, studiul lor fiind util pentru aprecierea
timpului stat în apă:

- piele de gâscă (cutis anserina) la contactul prelungit cu apa rece (contracţia

muşchilor piloerectori);

- la 3-6 ore albirea pielii de la nivel palmo-plantar;

- macerarea pielii palmelor şi plantelor (unde se găseşte o cantitate mai mare de

colagen) care devine:

- “mână de spălătoreasă” (tegumente albe, încreţite): la 3-5 zile;

- detaşare în lambouri a pielii palmelor şi plantelor (“mănuşa morţii”) la 10-15

zile;

- detaşarea fanerelor (unghii, păr) la 20 - 30 zile.

Leziuini traumatice produse de:

a) – animale cu detaşare de: falange, membre, lipsa nasului, penisului, buzelor

(leziuni fără infiltrat sanguin, fiind produse postmortem sau cu infiltrat sangvin în unele
situaţii - muşcături de rechin etc.);

b) - lovire de stânci, poduri, elice de vapor;

c) - târâre (ape curgătoare, atingere de fundul albiei);

d) - tentative de respiraţie artificială (de exemplu fracturi costale);

e) - săritură în apă: leziuni ale coloanei vertebrale, leziuni organice.

Leziuni specifice de înecare: sunt cele datorate pătrunderii apei în organism în

timpul vieţii, deci cu caracter vital.

- ciuperca înecatului: este o spumă densă situată la orificiile respiratorii, formată din
amestec de apă, aer şi mucus, care apare imediat la scoaterea cadavrului din apă şi dispare
rapid în aer.

spuma din căile respiratorii (care poate fi decelată şi în timpul autopsiei în arborele bronşic)
se formează prin frecarea coloanei de apă de mucusul care acoperă căile aeriene, în timpul
înecului;
 - emfizemul pulmonar acut asfixic: plămânii ocupă în totalitate cavitatea toracică,
acoperă inima, păstrează amprenta la compresiune, au elasticitate pierdută, pe secţiune
sunt uscaţi.

Caracteristic înecului este aspectul de emfizem hidro-aeric marginal realizat prin

împingerea puternică a aerului rezidual pulmonar de către coloana de apă spre marginile
pulmonare cu ruperea consecutiva a alveolelor pulmonare.

Microscopic se evidenţiează ruptura septurilor alveolare, alveolită sero-hemoragică,

vasele mult dilatate, elemente care realizează aspectul de emfizem hidroaeric. Microscopic
pentru a face diferenţa între tipul de înec, se descrie edemul pulmonar acut seros (înec în
apa dulce) şi hemoragic (înec în apa sărată), emfimzemul acut asfixic uscat (rar) şi umed
(frecvent).

- petele Paltauf sunt peteşii hemoragice la nivelul pleurei viscerale a scizurilor, mari,
cu tentă albăstruie, cu marginile slab delimitate, datorate rupturii septelor interalveolare şi
existenţei sângelui diluat.

- resorbţia apei inspirate duce la creşterea fluidităţii sângelui în cavităţile inimii

stângi şi la existenţa de lichid în cavităţile pleurale.

- existenţa de apă în tubul digestiv, înghiţită în timpul înecării şi de nisip şi alge în

tubul digestiv şi căile respiratorii (acest semn apare în timp şi la cadavrele aruncate în apă).

Leziunile de anoxie - comune tuturor asfixiilor mecanice.

Modificările de putrefacţie: sunt caracteristice în înec. Putrefacţia începe de la cap

(luând aspectul de cap de negru) şi trece apoi la torace. Pe piept apar pete roşietice; gazele
de putrefacţie scot cadavrul din apă după 3-4 zile (vara), apoi putrefacţia are evoluţie foarte
rapidă. În cazul în care cadavrul rămâne în ape neaerate 2-3 luni, apare adipoceara.

Examene de laborator:

- examenul sângelui: sângele din ventriculul stâng (eventual comparativ cu cel din
ventricolul drept) în înecarea în apă dulce are valori crescute ale indicelui refractometric,
rezistenţei electrice, hematocritului, reziduului uscat şi valori scăzute ale punctului
crioscopic, a greutăţii specifice şi a concentraţiei ionilor de clor şi natriu. În înecarea în apă
sărată efectele sunt inverse.

- examenul planctonului: se face luând 2-3 cmc de fragment de plămâni în 10 ml apă

distilată, apoi se efectuează comprimare, centrifugare şi examen microscopic. Planctonul
pătrunde în plămân şi postmortem, important fiind însă pentru identificarea locului unde s-
a produs înecul.

- examenul diatomeelor: se face pe fragmente din viscere şi măduva osoasă, prin:

fragmentarea organelor, menţinerea 2-3 ore în acid azotic, centrifugare şi examinare la
microscop. Este metoda considerată cea mai sigură între explorările uzuale, fiind şi cu
valoare pentru determinări în timp, prin cercetarea măduvei osoase, rezistentă la
putrefacţie. Fiind microorganisme acvatice cu exoschelet de siliciu se regăsesc în
fragmentele de cadavru şi la ani de la producerea decesului prin înec. În înec, odată cu
pătrunderea apei - care conţine şi diatomee - în alveole şi de aici în circulaţia pulmonară,
acestea sunt trimise odată cu ultimele bătăi cardiace în circulaţie, fiind astfel găsite la
examinare în organe parenchimatoase sau în măduva osoasă.

- examinări complementare: se evidenţiază: creşterea în ser a PNA (peptida

natriuretică atrială), care are valoare normală = 70-80 pg/ml; în înecul în apă dulce creşte
la 350 pg/ml, în înecul în apă sărată are valori cuprinse între 190-200 pg/ml; creşterea în
lichidul cefalorahidian a magneziului, care are valori normale 1-2,7 mEq/l, în înecul în apa
sărată ajunge la 3-6 mEq/l. Se mai evidenţiază creşterea în ser a stronţiului (normal având
valori de 20-40 micrograme/litru; în înecul în apă dulce ajungând la 100 -10.000
micrograme/litru; în înecul în apă sărată până la 13.000 micrograme/litru).

Expertiza medico-legală: are ca obiective stabilirea cauzei morţii (pe baza

examinărilor anatomopatologice şi a examenelor de laborator) cu menţiuni speciale pentru:

- moartea subită în apă;

- pentru înecaţii prin mecanism tanatogenetic neuroreflex;

- pentru leziunile traumatice la care se caută caracterul vital, sediul lor şi

circumstanţele de producere a morţii.

Pentru suicid pledează existenţa unor tentative în antecedente, inexistenţa leziunilor

corporale, corpuri grele situate în buzunar, legate de gât, scrisoare explicativă, situaţia bărbat-
femeie legaţi împreună.

Pentru accident pledează alcoolemia crescută, marca electrică, intoxicaţii diverse,

înecul în mlaştină sau apă foarte mică.

Pentru crimă pledează existenţa de leziuni de strangulare, sugrumare, leziuni tăiate-înţepate,

mâini şi picioare legate, căluş în gură, cadavru în sac, urme de luptă la locul faptei.
mecanisme complexe de termoreglare (echilibru între producerea de căldură prin procese
metabolice şi pierderea de căldură prin mecanisme fizice - radiaţie, conducţie, convecţie şi
evaporare).

Temperaturile înalte pot avea asupra organismului o acţiune generală - hipertermie şi o

acţiune locală - arsuri.

AGENŢII FIZICI

Agenţii fizici (alţii decât cei mecanici) capabili să determine leziuni medico-legale sunt
energia electrică, frigul (hipotermia, degerăturile), temperatura înaltă (hipertermia, arsurile),
radiaţiile calorice, radiaţiile Roentgen şi variaţiile presiunii atmosferice.
 EXTREME ALE TEMPERATURII

În condiţii obişnuite de mediu temperatura corporală, parte a homeostaziei, este

menţinută în limite normale (în jur de 370C) prin

Înecul

Înecul (submersia) constituie o formă de asfixie mecanică prin ocluzia căilor şi cavităţilor respiratorii
cu un lichid (apă, ulei, petrol etc.). Pentru aceasta este suficient ca orificiile respiratorii să se găsească
într-un mediu lichid, în care să se efectueze respiraţia. Spre exemplu, o persoană în stare de ebrietate
sau fără cunoştinţă cade cu capul într-o băltoacă. În dependenţă de caracterul tanatogenetic al
înecului se evidenţiază patru mecanisme de moarte:

1. Tip aspirativ – se caracterizează prin pătrunderea lichidului în organism prin căile respiratorii;

2. Tip spastic – se însoţeşte cu spasmarea glotei datorită excitaţiei mucoasei căilor respiratorii, fără
pătrunderea lichidului în organism;

3. Tip reflector – condiţionat de diferiţi factori endo- şi exogeni care provoacă o stopare momentană
a activităţii cardiace şi respiratorii, fără pătrunderea lichidului în organism;

4. Tip mixt – în care se îmbină toate variantele tanatogenetice menţionate. În tipul aspirativ de înec
se înregistrează câteva faze consecutive. După cufundarea în apă, în mod reflex, respiraţia se
stopează pe timp scurt. În faza dispneei inspiratorii apa pătrunde activ în căile respiratorii, provocând
tusea.

Fazele procesului de înecare, tip aspirativ (schemă) Mucusul eliminat în căile respiratorii se amestecă
cu apa şi aerul aflat în interiorul plămânilor, formând o masă spumoasă de culoare albă-surie, care
astupă căile respiratorii. În timp scurt dispneea inspiratorie este înlocuită de cea expiratorică,
persoana îşi pierde cunoştinţa, apa pătrunde uşor în plămâni. Moartea survine peste 5-6 minute.
Procesele fiziopatologice ale morţii prin înec de tip aspirativ se deosebesc în funcţie de caracterul
mediului acvatic: apă dulce sau sărată. Dacă înecul are loc în apă dulce, ea uşor trece în circulaţia
sangvină şi în timp de câteva minute este în stare să dilueze considerabil sângele. Aceasta se explică
prin faptul că concentraţia osmotică a apei dulce este mai mică decât a sângelui, producând
hemodiluţie, hipervolemie şi hemoliză. Dacă înecul are loc în apă sărată, invers, se observă alte
fenomene. Lichidele sângelui sunt atrase înspre plămâni, producând hemoconcentraţia şi
hipovolemia sângelui. În înecul de tip aspirativ se constată următoarele modificări principale cu
caracter vital:
1. ciuperca înecatului care reprezintă o masă spumoasă albăsurie, densă şi stabilă (până la 18-20 ore
după deces), care apare la nivelul orificiilor respiratorii şi în profunzimea lor;

2. emfizemul hidro-aerian pulmonar acut, cu amprentele coastelor pe suprafaţa externă a

plămânilor;

3. echimozele subpleurale (petele Paltauf), de dimensiuni relativ mari, de culoare albastră-roşietică

(în 55-90% cazuri);

4. prezenţa apei în tubul digestiv, în cantităţi mari şi specifice apei în care s-a produs înecarea.

În tipurile spastic şi reflector de moarte prin înec modificările morfologice menţionate lipsesc, fiind
prezentate doar prin semnele generale de moarte rapidă (asfictică). Caracterul vital al tuturor
formelor de înec până nu demult se aprecia după prezenţa lichidului din mediul unde s-a produs
înecarea în cavitatea (sinusul) osului sfenoid. Obligatoriu se recomandă deschiderea pe cadavru al
cavităţilor osului sfenoid şi osului temporal (urechea internă) pentru determinarea în ele a lichidului
(apei) respectiv. Iu.S. Isaev (1989) a dovedit că în cavitatea osului sfenoid se determină (100%) lichid
din mediul înecării numai în cazurile de moarte prin spasmarea glotei, în timp ce în forma aspirativă
de înec − nu se depistează niciodată.

Diagnosticul morţii prin înec poate fi argumentat prin alte date morfologice:

prezenţa transsudatului în cavităţile pleurale şi abdominale; rupturile septurilor alveolelor

pulmonare; dilatarea părţii drepte a cordului etc. În acest scop sunt propuse şi o serie de probe
complimentare de laborator:

a) aprecierea punctului crioscopic al sângelui – în atriul drept creşte, iar în atriul stâng scade la înec
în apă sărată şi invers în apa dulce;

b) la înec în apa poluantă se pot depista unele substanţe chimice (coloranţi, fenol etc.);

c) determinarea planctonului acvatic, a diatomeelor şi a unor protozoare (fito- şi zooplancton) în

organele cu circulaţie terminală (măduva oaselor, rinichi, splina). Valoarea acestor probe de
laborator nu este absolută.

Circumstanţele înecării. Înecarea, de obicei, reprezintă un caz accidental, mai cu seamă la persoanele
în stare de ebrietate. Cu mult mai rar se înregistrează acte suicidale. În aceste cazuri sinucigaşul
recurge la diferite modalităţi: îşi leagă mâinile, picioarele, îşi fixează diferite greutăţi pe corp. Rareori
se înregistrează cazuri când înecarea este folosită ca metodă de omucidere. Ca să nu apară la
suprafaţa apei persoanele înecate sunt legate cu greutăţi considerabile.

Semnele de retenţie a cadavrului în apă Aceste modificări depind de timpul aflării cadavrului în apă,
de temperatura şi caracterul apei (sărată, de ploaie), precum şi de alte condiţii, indiferent de cauza
morţii. La retenţia cadavrului în apă se pot produce următoarele modificări:

• aspectul „pielii de gâscă”, pielea devine palidă;

• macerarea pielii, care apare pe palme şi tălpi. În funcţie de timpul cât s-a aflat cadavrul în apă se
dezvoltă: la 3-6 ore pielea pe palme şi tălpi devine albă, la 3-5 zile – „mâna de spălătoreasă”, la 10-15
zile - începutul detaşării pielii de pe palme şi plante ca o mănuşă („mănuşa morţii”). La o lună pielea
se detaşează treptat în lambouri de pe tot corpul;

• „Mănuşile morţii” în caz de retenţie a cadavrului în apă; • Detaşarea (10 zile) şi căderea (20 zile)
părului;

• Depunerea algelor pe corpul cadavrului, care începe la 10—12 zile.

Despre retenţia cadavrului în apă ne indică şi umiditatea îmbrăcămintei de pe el. Atât timp cât
cadavrul se află sub apă, procesele de putrefacţie se dezvoltă lent, mai cu seamă în timpul iernii. Cu
apariţia cadavrului la suprafaţa apei, procesele distructive se activează considerabil. Dacă aceasta are
loc vara, peste câteva ore după ieşirea la suprafaţa apei, cadavrul devine „gigant” din contul gazelor
de putrefacţie.

Traumatizarea cadavrului în apă

Leziunile depistate pe cadavrul scos din apă pot avea caractere intravitale. Ultimele pot fi formate
prin căderi ocazionale sau sărituri în apă, cu lovirea de fund sau de diferite obiecte din apă. La
cufundări, în locuri de mică adâncime, prin lovirea cu capul de fund, se pot produce fracturi ale
segmentului cervical a coloanei vertebrale. Leziunile intravitale la înotători se pot produce şi de
vapoare. În aceste accidente leziunile de obicei sunt voluminoase, adesea corpul este dezmembrat.
Leziunile postmortale se formează mai frecvent când cadavrul este dus de torentul apei curgătoare,
timp în care se loveşte de diferite obstacole, maluri de piatră. Astfel de leziuni se produc în urma
lovirii de către vapoare mari, luntri cu motor sau de diferite animale acvatice.

Moartea în apă În afara morţii prin înecare, în apă se poate produce o moarte subită: printr-o
insuficienţă cardiovasculară acută, insult, ischemia cordului şi alte dereglări acute ale organismului.
Există cazuri, când se dereglează acut starea sănătăţii printr-o incapacitate de acţiune care
condiţionează înecarea. A stabili cauza principală a morţii – înecarea sau o boală acută – uneori
devine imposibil. În aceste c Problemele principale rezolvate de expertiză medicolegală în caz de
înec:

1. Dacă moartea victimei a fost produsă prin înecare?

2. Dacă moartea nu s-a produs prin înecare, atunci care este cauza principală a morţii?

3. Ce leziuni corporale există pe cadavru şi dacă ele nu constituie semne de agresiune şi

autoapărare?

4. Dacă leziunile depistate au caracter vital?

5. Cât timp cadavrul s-a găsit în apă ?azuri este vorba despre concurenţa cauzelor morţii.

La înec

s-a considerat multă vreme că apa prezentă în alveole este semn clasic al reacției vitale. Ulterior s-a
observat că apa poate pătrunde în plămâni și post-mortem. Se admit azi ca semne ale reacției vitale
la înecați identificarea planctonului în plămân, oase, și determinarea punctului crioscopic al sângelui
care este mai mare în cordul stâng decât în cordul drept

OCLUZIA CĂILOR RESPIRATORII PRIN LICHIDE. (ÎNECUL sau SUBMERSIA).

Ca asfixie mecanică acută, se realizează prin înlociurea aerului respirat cu un lichid. Se poate produce
în apă dulce sau sărată, dar și în alte medii lichide (vin, petrol) sau semilichide (uleiuri, noroi). Nu are
importanță adâncimea lichidului, adesea fiind suficient ca numai nasul și gura să se găsească în
mediul lichid, mai ales dacă persoana este în stare de ebrietate.

Examenul extern oferă date ce pot face posibilă aprecierea datei morții, știută fiind următoarea
cronologie:

cutis anserinus - este urmarea contactului cu apa rece;

macerarea pielii palmelor și plantelor, apare după circa 3-6 ore destat în apă;

mâna de spălătoreasă (constă în încrețirea tegumentelor de la nivelul pulpei degetelor), apare

după circa 3-5 zile;

detașarea pielii în lambouri debutează după circa 10- 15 zile;

căderea fanerelor are loc după circa 10- 20 zile;

detașarea și căderea pielii sub forma “mânușilor morții” la aproximativ o lună.

Dacă cadavrul stă mai mult timp în apă, se vor depune alge pe suprafața sa. De asemeni, în astfel de
situații, la cadavru, examenul extern poate evidenția leziuni generate de unele animale, pești, sau
elicele vaselor. În apele curgătoare, este posibilă târârea cadavrelor sub acțiunea curenților și lovirea
lor de pietrele de pe fundul apei sau de picioarele podurilor. Aceste leziuni nu au caracter vital.

Ciuperca înecaților apare ca o spumă în jurul narinelor și gurii, fiind apanajul cadavrelor rapid scoase
din apă. Nu este stabilă în timp.

Examenul intern relevă plămânii măriți de volum, lasă amprentă costală și la palpare. Alteori plămânii
au aspect polimorf, în care zone de emfizem alternează cu zone atelectatice (plămânul polimorf
Lacassagne). Sub pleura viscerală, apar peteșii roșietice,rotunde, de circa 0,3-0,5 cm. diametru,
numite pete Paltauf. Staza și edemul meningocerebral sunt prezente. Mai pot fi evidențiate alge și
nisip în că ile respiratorii superioare. Toate acestea acompaniază semnele generale ale asfixiilor.

Diagnosticul de certitudine se pune prin evidențierea microscopică a planctonului sau a diatomeelor,

în plămânii victimei, sau la nivelul măduvei oaselor.
Scripcaru Călin, Ioan Beatrice. – Medicina Legală în justiție, - Iaşi: Ed.Cugetarea, 2001. O altă
problemă ce se pune în astfel de situații este identificarea cadavrului, mai ales când acesta a stat
mult în apă și este într -o stare avansată de putrefacție. În acest scop, se practică incizii la nivelul
regiunilor submandibulare, pentru a evacua gazele de putrefacție, și a crea feței un aspect cât mai
aproape de realitate. Este de reținut că un cadavru înecat intră rapid în putrefacție, după scoaterea
din apă, și de aceea autopsia medico legală trebuie făcută rapid.

Din punct de vedere juridic înecul poate fi accident, sinucidere (pledează pentru aceasta un
comportament presuicidar, prezența de corpuri grele în buzunarele hainelor victimei, etc.),
omucidere sau disimularea unui omor prin înec. Pentru crimă, pledează existența leziunilor
traumatice cu caracter vital, ce nu pot fi explicate prin autoproducere.

În caz de înec: se menţionează prezenţa brâului sau a colacului de salvare, a unor obiecte grele legate
de corpul victimei sau plasate în buzunarele acesteia (pentru facilitarea submersiei), prezenţa şi
starea hainelor (acoperite cu nisip, mâl, plante acvatice, moluşte, etc.), a leziunilor corporale, a
semnelor de retenţie a cadavrului în apă, a „ciupercii înecatului”; se recomandă prelevarea probelor
de apă din bazinul în cauză pentru eventual examen al diatomeelor.

https://www.legmed.ro/doc/dds2018.pdf

Inecare sau submersie: În cazul înecului se pot întâlni următoarele leziuni:

− leziuni specifice datorate apei: ciuperca de spumă la gură, umplerea cu apă plămânilor; la orificiile
respiratorii se găseşte o spumă albă cu vezicule foarte mici (semn că moartea s-a produs recent),

piele cu aspect neregulat, rugos (piele de gâscă), macerarea pielii la palme şi în zona plantară
(condiţionată de timpul cât a stat în apă cadavrul);

− leziuni de lovire provenite din lovirea corpului – de stânci, pietre, pilonii podurilor, elicele bărcilor
etc. ori din târârea cadavrului într-o apă curgătoare şi atingerea de fundul albiei;

− leziunile provocate de animale (peşti, raci, rozătoare, păsări, insecte acvatice) se caracterizează
prin detaşarea unor falange sau chiar a unor membre, lipsa nasului, buzelor, fără niciun infiltrat
sanguin;

− leziunile cadaverice, de putrefacţie încep de la cap şi se continuă pe torace unde apar pete
roşiatice. Macerarea pielii reprezintă un proces particular al cadavrelor scoase din apă. Ea se
recunoaşte prin albirea, întărirea şi detaşarea pielii din regiunile palmare şi plantare, în ordine
succesivă, şi apoi a pielii în întregime. Cunoscută sub numele de „mâna de spălătoreasă”, modificarea
pielii palmelor permite aprecierea datei instalării morţii. De exemplu, detaşarea pielii are loc la
început în lambouri (10-15 zile), iar după aproximativ 15-20 zile apare aşa-numita „mănuşă a morţii“.
După circa 30-40 zile epidermul se detaşează împreună cu unghiile. De pe restul corpului pielea se
detaşează în 20-60 zile. Legea putrefacţiei prevede că putrefacţiei de o săptămână în aer îi
corespunde una sau două săptămâni în apă şi opt săptămâni în pământ. Modalităţi posibile de
înecare:

− asfixie de tip albastru – cu aspirarea apei în căile respiratorii şi invadarea sângelui, care se diluează;
− de tip alb – căile respiratorii rămân libere, apa pătrunzând după moarte;

80 − prin hidrocuţie sau şoc termomecanic, cu mecanisme mixte, apa pătrunzând în faza terminală,
după o prealabilă şi rapidă pierdere a cunoştinţei pe cale reflexă, la contactul brusc cu apa rece;

− prin vertije şi pătrunderea apei în urechi sau şoc alveolar, când lichidul de submersie acţionează ca
un adevărat corp străin;

− aşa-numita submersie, epuizare, întâlnită mai ales la bolnavii de inimă, la care, după accidentul
cardiac subit, apa pătrunde în organism în timpul agoniei.

În cazuri de înec se efectuează următoarele examene de specialitate:

− determinarea punctului crioscopic;

− cercetarea planctonului acvatic

– examen microscopic realizat pe baza probei de apă ridicată din apa în care a fost găsit cadavrul.
Înecarea este mai frecvent suicid şi mai rar omucidere, aceasta mai posibilă la nou-născuţi. La
stabilirea omuciderii este necesar să se descopere prezenţa altor leziuni vitale, care să fie anterioare
înecului şi delimitate de cele posibil a fi produse în momentul căderii în apă. Cazurile-limită, ce nu
oferă indicii medico-legale pentru omucidere, sunt dificil de rezolvat, impunându-se stabilirea, prin
cercetări temeinice, a acestei posibilităţi, de exemplu, împingerea în apă a unei persoane aflată pe
mal.

Semne de moarte prin inec

1) Reasorbtia apei inspirate are doua efecte:
- fluiditatea sangelui in cordul stang (aspect rar evidentiat );
- lichid in cavitatea pleurala (semn necaracteristic).
2) Ciuperca inecatilor este o spumă densă situată la orificiile respiratorii, formată din
amestec de apă, aer şi mucus, care apare imediat la scoaterea cadavrului din apă şi
dispare rapid în aer. Spuma din căile respiratorii (care poate fi decelată şi în timpul
autopsiei în arborele bronşic) se formează prin frecarea coloanei de apă de mucusul
care acoperă căile aeriene, în timpul înecului.Nu se observa decat in cazrile in care
cadavrul este scos din apa la mai putin de 2-3 orre de la dees.Desi considerata semn
caracteristic pentru moartea prin inec (inec vital), unii autori o semnaleaza si in
cazurile aruncarii in apa a unui cadavru, caz in care este interpretata ca fiind produsa
sub presiunea gazelor abdominale de putrefactie;
 3) Emfizemul pulmonar acut a fost considerat ca emfizem hidroaeric, datorita faptului ca
introducerea apei in pulmon nu implica si si eliminarea aerului. Microscopic se
evidenţiează ruptura septurilor alveolare, alveolită sero-hemoragică, vasele mult
dilatate, elemente care realizează aspectul de emfizem hidroaeric. Microscopic pentru
a face diferenţa între tipul de înec, se descrie edemul pulmonar acut seros (înec în apa
dulce) şi hemoragic (înec în apa sărată), emfimzemul acut asfixic uscat (rar) şi umed
(frecvent).

Aspecte medico-legale
Înecul este o formă medico-legală violentă, aşadar- acesta poate fi accident, suicid sau
omucidere. Cazurile sunt în general accidentale, iar lichidul cel mai frecvent implicat este apa
(dulce sau sarata) deşi există omucideri şi/sau sinucideri

Celebrul medic legist, Gh.Scripcaru afirmă în tratatul său de Medicina legală, că înecul se
intalneşte mai frecvent ca act de suicid. Pentru stabilirea formei juridice sunt necesare date de
anchetă şi interpretarea unor aspecte legate de condiţiile în care a fost găsit cadavrul şi a unor
elemente medico-legale. Astfel, în cazul existenţei unei sinucideri, pledează un comportament
presuicidar, se găsesc semnele unei tentative nereuşite, greutăţi legate de corp, lipsa semnelor
de violenţă. Accidentul este posibil când persoana nu ştie să înoate, când se găsesc alcoolemii
mari sau înecul în mlaştini. Pentru crimă, pledează existența leziunilor traumatice cu caracter
vital, ce nu pot fi explicate prin autoproducere, semne de lupta dar nu întodeauna, etc.

Cazurile-limită, ce nu oferă indicii medico-legale pentru omucidere, sunt dificil de rezolvat,

impunându-se stabilirea, prin cercetări temeinice, a acestei posibilităţi, de exemplu,
împingerea în apă a unei persoane aflată pe mal.