Sunteți pe pagina 1din 29

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATETEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI

Impactul stilului parental matern


asupra adolescenților

Coordonator științific:
Lector Univ. Oana Pănescu

Absolvent:
Iorga Simona

Bucuresti
2019

1
Impactul stilului parental matern
asupra adolescenților

CUPRINS

ARGUMENT

CAPITOLUL1. PARTICULARITĂȚILE PSIHOLOGICE SPECIFICE


VÂRSTEI ADOLESCENȚEI
1.1. Caracterizarea generală a adolescenților
1.2. Dezvoltarea bio-fizică în plan comportamental
1.3. Dezvoltarea social-emoțională în adolescență
1.4. Raportul părinți – adolescenți /disfuncționalități ale raportului. Particularități ale relației
parentale, filiale la adolscenți : dificultăți date de criza adolescentină.

CAPITOLUL2. FAMILIA ȘI INFLUENȚA STILULUI PARENTAL


MATERN ASUPRA ADOLESCENTULUI
2.1. Familia: definire și caracterizare
2.2. Tipologia familiei
2.3. Stiluri și practici parentale
2.4. Controlul parental la vârsta adolescenței

CAPITOLUL 3. STIMA DE SINE : DEFINIȚII, CONCEPTE, TIPOLOGII.


3.1. Stima de sine : definire și caracterizare
3.2. Dezvoltarea stimei de sine
3.3 Obstacole în dezvoltarea stimei de sine

2
3.4.Tipuri de stimă de sine
3.5.Cercetări în domneniu

CAPITOLUL 4. INVESTIGAȚII EMPIRICE ASUPRA IMPACTULUI


STILULUI PARENTAL MATERN ASUPRA ADOLESCENȚILOR
4.1. Metodologia cercetării
4.1.1. Problema de cercetare
4.1.2. Obiective
4.1.3. Ipoteze
4.1.4. Eșantionul de cercetare
4.1.5. Instrumente de cercetare
4.2. Analiza și interpretarea datelor obținute
4.3. Discuții

CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ANEXE

3
ARGUMENT

Aceasta lucrare își propune să prezinte sinteza unor studii și cercetări prezentate în
cadrul literaturii de specialitate, asupra impactului stilului parental asupra adolescentului.
Am ales să abordez această problematică întrucât consider că perioadă adolescenței
reprezintă vârsta specifică unor diverse tipuri de schimbari absolut majore în viața psiho-
socială și este, ca atare, perioadă în care se stabilesc și chiar se consolidează o serie foarte
importantă de trăsături absolut fundamentale care țin exclusiv de personalitatea precum și de
psihicul copilului.
Influența mediului, respectiv a familiei și automat a stilului parental asupra formării de
tip cognitiv precum și emoțional a adolescentului trebuie astfel corelată cu o serie semnificativă
de factori interni, însă și externi. Unele dintre cercetările din domeniu își propun să evidențieze
rolul și importanța structurii familiei precum și a climatului de tip socio-afectiv în ceea ce
privește formarea și dezvoltarea corespunzătoare a personalități adolescentului, în timp ce mai
există și studii care aleg să se axeze strict pe influențele centrate pe ideea de ereditate.
De asemenea, consider că rolul absolut fundamental al dezvoltării adolescentului este
unul colosal în viața fiecăruia în parte întrucât îi permite acestuia asigurarea reală a adaptării la
viața de tip școlar precum și social, ajutându-l astfel și în ceea ce privește preântâmpinarea
tuturor tulburărilor emoționale precum și de conduită și generază așadar asigurarea stării de
bine a adolescentului.
Așadar, rolul stilului parental în dezvoltarea armonioasă a adolescentului este unul
absolut primordial și extrem de important, care trebuie așadar analizat ca atare, și din exact
acest motiv se poate identifica și o serie relevantă de studii și de cercetări pe acest domeniu.
Pornind de la toate aceste considerații se justifică interesul mai multor autori pentru
acest domeniu, precum și interesul meu în ceea ce privește alegerea acestei teme atât de
importantă în studiul psihologiei adolescentului.

4
CAPITOLUL 1.
PARTICULARITĂȚILE PSIHOLOGICE SPECIFICE
VÂRSTEI ADOLESCENȚEI

1.1. Caracterizarea generală a adolescenților

Adolescența reprezintă o etapă de tranziție care face legătura între stadiul de copil și cel
de adult. Ieșirea din copilărie și transformarea într-o persoană matură înseamnă de multe ori
presiuni suportate cu greu, ce pot atrage după ele adevărate furtuni intrafamiliale.
Adolescența propriu-zisa acoperă intervalul de varstă cuprins între 14-15 și 20 de ani.
In cadrul acestei perioade au loc toate dramaticele confruntări dintre comportamentele
copilărești și cele solicitate de noile cadre sociale în care acționează adolescentul și cărora
trebuie să le facă față.
Această întreagă perioadă de tranziție presupune în acest mod atît modificări la nivel
fizic, cât și modificări la nivelul comportamentului și al personalității. Adolescentul devine
astfel mult mai preocupat de propria imagine precum și de poziția să în raport cu toți cei din jur
(anturajul de prieteni, colegii de clasa). In același timp însă, copilul adolescent tinde oarecum
să se îndepărteze de părinții săi, în încercarea efectivă de a fi cât mai independent și de a putea
decide pentru el însuși.
Adolescența este o perioadă importantă a dezvoltării umane, perioadă cu numeroase și
profunde schimbări biologice, cât și psihice, perioadă a dezvoltării, în care dispar trăsăturile
copilariei, cedând locul unor particularități complexe și foarte bogate, unor manifestări psihice
individuale specifice.
Adolescentul este confruntat, obiectiv și subiectiv, cu transformări în ceea ce privește
maturizarea lui sexuală și de descoperirea realităților sociale. Trăsăturile morale, la care aspiră
atît de mult sunt "influențate de experiențele personale și de acumulări în plan socio-cultural și
profesional." (Verza, E. și Verza, F., 2000, p. 189)
Și au nevoie de empatie, întelegere și suport din partea familiei în același timp ei au
nevoie și de intimitate și autonomie pentru a se dezvolta armonios. Pentru a putea depăși însă
dificultățile de relaționare, este foarte util ca parinții să își stabilească o serie de strategii de

5
comunicare în ceea ce privește relaționarea cu copiii fundamentate pe empatie și pe ințelegerea
tuturor nevoilor, încredere precum și respectarea intimității dar și a spațiului de tip privat.
Dezvoltarea corectă și firească a tuturor adolescenților se fundamentează astfel pe
stimularea mai multor tipuri diferite de arii aflate în strânsă legatură cu activitatea acestora.
Adolescenții echilibrați aleg activități care îi ajută să se dezvolte frumos atât din punct de vedere
caracterial, social și cultural, caută să iși identifice pasiunile și își proiectează într-un mod
pozitiv dorințele și planurile pentru viitor.
Părinții trebuie să îi sprijine în realizarea dorințelor și să încurajeze întotdeauna tinerii
în a-și descoperii proprile talente, întrucât vârsta adolescenței este cea mai adecvată pentru a
putea începe o carieră în domeniul ales.
In perioadă adolescenței, maturizarea este așadar întotdeauna centrata pe identificarea
tuturor tipurilor de resurse personale și construirea efectivă a propriei identitați și independente
reale, începând cu detașarea concretă de sub protecția părintească.
Adolescentul începe astfel să îi descopere o serie de atitudini, de abilități, forte fizice
precum și spirituale, începe să-și construiască lumea interioară a tuturor aspirațiilor, a
intereselor și mai ales a idealurilor. In toate aceste condiții, se dezvoltă o serie de atitudini, de
concepții despre lume și despre viață, au loc mai multe tipuri de manifestări ale creativității și,
implicit, apar o serie de structuri motivaționale foarte puternice. (Schiopu, U. și Verza, F., 1997,
p. 87)
In conduită se adoptă o serie de atitudini moderniste. Adolescentul "trăiește intens
sentimental, deși manifestă o anumită instabilitate în plan afectiv. Tot în această perioadă se
învață rolul sexual și au loc angajări matrimoniale, ceea ce duce la adoptarea de noi
responsabilități legate de întemeierea unei familii." (Verza, E. și Verza, F., 2000, p. 189)
Desprinderea directa de statutul de copil este de multe ori resimțită cu o oarecare
tensiune nu doar de către adolescent, ci și de către părinți și cadrele didactice, obligați pactic și
ei să-și schimbe astfel întreg sistemul de comunicare și de interrelaționare cu adolescenții.
Tot în această perioadă este frecvent întâlnită așa numită conduită a revoltei, care include
refuzul de a se supune și manifestari de protest, de răzvrătire.
Revolta este direcționată inițial împotriva familiei, apoi apare revolta împotriva scolii,
prin refuzul de a acceptă o autoritate recunoscută până atunci, revolta împotriva moralei și a
bunelor maniere, încercarea să de a se elibera de constrângerile sociale. (Sion, G., 2007, p.195)
Creșterea numarului de probleme în adolescența tine de efectele personale și sociale ale
schimbarilor fizice și de momentul apariției acestor schimbari. Maturizarea timpurie sau târzie

6
a adolescentului (cu un an mai târziu sau mai devreme decât media) afectează nivelul de
satisfacție al adolescentului față de înfațisarea și imaginea sa.

1.2. Dezvoltarea bio-fizica în plan comportamental

Schimbarea biologică reprezintă o componentă universală și importantă a experienței


adolescenței și are serioase implicații asupra dezvoltării cognitive și sociale, având consecințe
directe și indirecte asupra dezvoltării normale a adolescentului. Spre exemplu, dezvoltarea
pubertală poate muta adolescentul în mai multe noi roluri sociale – cum ar fi cel de partener
romantic implicat într-o relație.
Toate transformările suferite pe plan fizic, deși nu sunt chiar foarte spectaculoase, însă
imprimă diverse tipuri de caracteristici stabile, similare adultului. In această manieră unele
dintre masurători pun întotdeauna în evidența ideea potrivit căreia în această întreaga perioadă
creierul uman poate atinge greutatea maximă și se poate astfel apropia chiar de finalizarea
efectivă a osificării diferitelor părți esențiale ale craniului.
In mod absolut concomitent, se dezvolta semnificativ de mult și volumul mușchilor și
se mărește chiar și forța musculară. O dezvoltare mult mai intensă se înregistrează însă la
debutul perioadei adolescenței, la nivelul tuturor mușchilor mari, urmând ca mai apoi, întregul
proces să se extindă chiar și la nivelul tuturor mușchilor mici, fapt care influențeaza profund
perfecționarea și coordonarea mișcărilor fine.
Undeva pe la mijlocul perioadei, se poate constata și o stabilizare relativă a creșterii
adolescenților în înalțime și uneori în greutate, însă foarte frecvent, acest întreg fenomen se
corelează cu alimentația, precum și cu toate condițiile de activitate.(Verza, E. și Verza, F.,
2000, p.186-187)
Creșterea în înalțime este relativ intensă în această perioadă, însă spre vârsta de 18 ani
este ceva mai lentă.
O dezvoltare deosebită se constată însă la membrele superioare, precum și la cele
inferioare, ceea ce îi conferă adolescentului un aspect special.
Tot în cadrul adolescenței, erotismul este și el dezvoltat ceva mai inhibat decât la
pubertate și stăpânit în mod voluntar, afectivitatea fiind în curs de maturizare. Sexualitatea este
matură, conduită sexuala se află acum în curs de dezvoltare, fiind impregnată de neliniște,
adolescentul devenind matur și viril. Pe planul conduitei sexuale se poate organiza ceva mai

7
bine responsabilitatea, însă persistă anumite grade importante de anxietate. (Schiopu, U. și
Verza, E., 1981, p. 192)
Apartenența reprezintă este un foarte important criteriu al maturizării. Creșterea cu
adevărat explozivă, nu se mai poate realiza în ritmuri egale pentru toți adolescenții. Din acest
motiv, în cadrul grupului de adolescenți de 16 ani, spre exemplu, se vor gasi mai mulți băieți și
fete, unii mult mai bine dezvoltați, alții mult mai puțin.
Toate aceste tipuri de diferențe au consecințe în vederea dezvoltării sociale și personale.
Pentru băieți însă, maturizarea precoce reprezintă un real avantaj, iar maturizarea târzie
reprezintă așadar un dezavantaj important în cadrul relațiilor sociale. Studiile și cercetarile
longitudinale au reușit astfel să pună în evidență ideea potrivit căreia maturizarea precoce ori
târzie are o contribuție deosebit de importantă în adaptarea socială. (apud. Sion, G., 2007,
p.193)
Schimbările survenite în dinamica dezvoltării diferiților indici somatici se răsfrânge
asupra înfățișării generale a trupului adolescentului: dispare disproporția dintre trunchi și
membre, crește volumul relativ al cutiei toracice, precum și al bazinului (mai ales la fete); de
asemenea se mărește și craniul facial cu mușchii mimicii, așa încât se definitivează complet
trăsăturile feței caracteristice adultului.
Toate aceste fenomene fiziologice trebuie să capete în ochii adolescenților explicația
stiințifică necesară, precum și îndrumările de igiena personală, fără să se creeze însă o
preocupare aparte în jurul lor.
Desigur, nu vor putea fi neglijate răsfrăngerile tuturor acestor modificări în viața psihică
a adolescenților; se instalează o anumită curiozitate, poate chiar neliniște, apare atracția
specifică spre sexul opus, sentimentul erotic etc.
Adolescenții, atât fetele cât și baieții petrec ore întregi în fața oglinzii, analizându-și
trupul, probând diferite haine și accesorii, fiind astfel foarte preocupați de înfațisarea lor. Foarte
mulți dintre ei sunt nemulțumiți de modul în care arată trupul lor aflat în schimbare și pot
dezvolta anumite reacții de respingere, jena exagerată, ori sentimente de inferioritate. Pe de o
parte, aceștia doresc să se “încadreze” în norma impusa de generația lor, mai exact de grupul
de prieteni și, în același timp, să își dezvolte și un stil unic și personal.
Ca urmare, aspecte normale în perioadă adolescenței, cum sunt cele legate de creșterea
în greutate, pot fi percepute în mod complet negativ, mai ales în cadrul unei culturi care
apreciază în mod excesiv un trup suplu sau atletic. Ca și răspuns, multe dintre adolescente aleg
să recurga la dieta ori chiar la înfometare, sau, în cazul baieților, la suplimente nutritive pentru
dezvoltarea masei musculare.

8
Din perspectivă psihologică, adolescentul poate trăi toate schimbările rapide din trupul
sau într-un mod pasiv, rezonând astfel cu experiențe anterioare de umilire ori dependență și
simte ca este practic forțat să învețe să accepte ceva ce scapă uneori de sub control. Prin urmare,
fie adolescentul încearcă să nege tot ceea ce se întamplă cu trupul său, fie se poate simți
confortabil cu sentimentul că tot ceea ce i se întamplă este în acord cu experiențe anterioare
pozitive.
Adolescenții sunt motivați în cea mai mare parte a timpului de plăcere, doresc să se
afirme și să fie apreciați de semenii lor, recurg la originalitate, dar această este doar în raport
cu cei mai învârstă decât ei, doar în foarte puține cazuri se poate vorbi și de o originalitate față
de cei din generația lor.

1.3. Dezvoltarea social-emoțională în adolescență

Adolescența reprezintă o reală etapă de tranziție care face astfel legătura între stadiul
copilariei și cel al maturității. Ieșirea din copilarie, precum și transformarea într-o persoană cu
adevărat matură presupune de multe ori o serie de presiuni suportate cu mare greutate, care pot
chiar atrage după ele întotdeauna adevarate tipuri de furtuni intrafamiliale.
Adolescența propriu-zisă acoperă intervalul de vârsta cuprins între 14-15 și 19-20 de
ani. In cadrul aceastei întregi perioade au loc dramaticele tipuri de confruntări dintre toate acele
comportamente foarte copilarești și cele solicitate de către noile cadre sociale în care acționează
practic adolescentul și cărora trebuie să le facă față.
Dezvoltarea corectă a tuturor adolescenților se fundamentează deci pe stimularea
efectivă a mai multor arii aflate în stransă legatura cu activitatea acestora. Practic, un adolescent
echilibrat alege întotdeauna acele activități care contribuie într-un mod considerabil la
dezvoltarea reală a caracterului, creșterea semnificativă a încrederii în sine, dezvoltarea tuturor
abilităților de socializare, identificarea unor pasiuni și mai ales luarea deciziilor.
Toți părinții trebuie să încurajeze astfel dorința adolescenților de a-și putea descoperi
în acest mod propriul talent, întrucât vârsta adolescenței este cea mai potrivită pentru a începe
o carieră în domeniul ales.
Tot în această perioadă este frecvent întâlnită așa-numita conduită a revoltei, care
include de fapt refuzul efectiv al adolescentului de a se putea supune precum și manifestările
de protest și de răzvrătire.

9
Revolta este așadar frecvent direcționată inițial împotriva familiei, mai apoi apare și
revolta îndreptată împotriva școlii, manifestată prin intermediul refuzului de a putea accepta o
anumită autoritate recunoscută până la acel moment. (Sion, G., 2007, p.195)
Creșterea semnificativă a numărului de probleme în perioada adolescenței ține de
efectele personale și sociale ale tuturor schimbărilor fizice și de momentul apariției acestor
schimbari. Maturizarea timpurie ori târzie a adolecentului (cu un an mai târziu sau poate mai
devreme decât media) afectează însă nivelul de satisfacție al adolescentului față de înfățișarea
și imaginea să.
In ceea ce privește determinarea dezvoltării psihice în adolescență, rolul primordial îl
joacă interacțiunile dintre componenta genetică și factorii de mediu. Toate premisele încep
acum să se dezvolte sub influența factorilor din cadrul mediului socio-cultural, din cadrul cărora
educația are rolul decisiv.
Planul psihic suportă și el la această vârstă diverse tipuri de prefaceri deosebit de
profunde. Este vorba așadar despre toate acele genuri de transformări care vor conduce în mod
treptat către cristalizarea și către stabilizarea celor mai multe dintre structurile psihice ale
adolescentului.
Dezvoltarea psihică, precum și cea intelectuală a adolescentului reflectă acum și
aviditatea efectivă pentru diverse achiziții de cunostințe și chiar disponibilitatea pentru
confruntarea de diverse idei atunci când se apeleaza cu adevărat la diferite forme verbale precise
și elevate. Se evidențiază în acest mod gândirea de tip discursiv și se constituie astfel și
concepția solida despre lume și viață.
Toate aceste tipuri de progrese din planul gândirii apar, în mod absolut pregnant, în
cadrul expunerilor originale și autocontrolate. Vehicularea tuturor cunoștințelor se
fundamentează pe memoria logică, care poate atinge acum și ea o dezvoltare deosebit de
complexă.
Se organizează în același timp și mecanismele mnezice și se adoptă un adevărat stil
propriu în tot ceea ce privește memorarea cu efecte deosebite în procesul de învățare. (Verza,
E., Verza, F., 2000, p.191-192)
Toate prefacerile de ordin psihic la care este supus adolescentul sunt însă întotdeauna
generate de toate nevoile și trebuințele pe care acesta le resimte cu adevărat, atât de acele nevoi
survenite încă din timpul pubertății, dar convertite acum în alte forme, cât și de către noile nevoi
apărute la această etapă a dezvoltării.

10
Pentru ca intensitatea trăirilor emoționale este atât de mare, pericolul dezechilibrelor
emoționale impune cunoșterea semnelor venite din partea adolescentului. Exemplificam cu
urmatoarea triadă de simptome depresive.
- atitudinea asupra sinelui: sinele este perceput depreciativ;
- atitudinea asupra realității înconjuratoare: viață este privită ca fiind extrem de
solicitantă și plină de obstacole imposibil de depășit;
- atitudinea asupra viitorului: acesta este privit în termenii unei lipse de speranță,
referitor la incapacitatea persoanei de a face față celor ce vor urma, precum și
referitor la inutilitatea de a continua viață care pare a-și pierde sensul. (Margareta
Modrea,2006, p. 68)
Nevoia efectivă de a ști a adolescentului converită în tot ceea ce implica nevoia de
creație, devine acum și mai acută la această vârstă, luând astfel forma creației cu valoare
socială, nu doar subiectiva. Nevoia de a fi afectuos se amplifică și ea, luând la început forma
unui nou tip de egocentrism afectiv, urmând ca pe parcurs, acesta să lase locul unei anumite
reciprocități afective.
Sub imperiul efectiv al tuturor acestor nevoi, adolescentul dezvoltă în această perioadă
instrumentul de tip psihic necesar; se dezvoltă și chiar se consolidează toate structurile gândirii
logico-formale, precum și întreaga capacitate de interpretare și de evaluare, de planificare, de
anticipare, de predicție, precum și spiritul critic și autocritic dar mai ales caracterul de sistem
al gândirii. (Sion, G., 2007, p.195)
In timp ce se dezvoltă tot mai mult sistemul de tip informativ de cunoștințe, se petrece
și o anumită ierarhizare latentă a valorii tuturor celor cunoscute, însă se manifestă și diverse
tipuri de preferințe, urgențe etc, ceea ce oglindește astfel un aspect specific individual al
manierei în care conștiința umană primește tot ceea ce-i vine din afară. Reflectarea se petrece
așadar într-un mod activ și selectiv.
Memoria are acum un statut extrem de complex. După concepțiile de tip abisal exista o
memorie a eredității, de tip inconștient, cu un cod special, însă există și o memorie a conștiinței,
suprapusa celei inconștiente și mult mai puțin structurată. Conștientizarea conduce la anularea
efectelor negative. Invățarea este expresie a amandurora. (Schiopu, Ursula, Verza, E., 1981, p.
197)
Condițiile reale ale fixării tuturor informațiilor, precum și toate cele ale păstrării și ale
reproducerii devin de foarte mare randament. Toate aceste condiții vădesc nu doar creșterea
tuturor capacităților de stocaj, ci și construirea, la adolescenți, a clasificărilor cât mai spontane
interne în cadrul stocurilor de cunoștințe.

11
Potrivit teoriei emise de către Jean Piaget, intrarea efectivă în perioada adolescenței
presupune desăvârșirea efectivă și completă a stadiului tuturor operațiilor formale. Astfel,
operațiilor gândirii devin acum formale, în condițiile în care se operează foarte mult asupra
întregii informații prin intermediul generalizării și prin transfer. Generalizarea tuturor
operațiilor de clasificare conduce astfel la o combinatorica, în cursul căreia cea mai facilă
operație constă în diverse tipuri de combinari propriu-zise ori în clasificări ale tuturor
clasificărilor. (Piaget, J., Inhelder, B., 1976, p.112)
Dezvoltarea limbajului denotă și ea un salt cu adevărat remarcabil, ca urmare a
oragnizării tuturor sensurilor și semnificațiilor care pot interveni în comunicare. Se manifestă
astfel și o capacitate verbală creatoare care pune în valoare complexitatea și operativitatea
structurilor intelectuale.
Adolescenții sunt acum mult mai preocupați de utilizarea unui limbaj elevat, dar și de
adoptarea unei anumite forme nonconformiste care să ofere astfel note personale ale exprimării
sale. Din această perspectivă se poate discuta despre utilizarea jargoanelor școlare, precum și a
cuvintelor care se constituie prin diverse mixturi ale vorbirii din vocabularul diferitelor tipuri
de discipline ori din limbajul curent și pitoresc al tineretului. (Verza, E.,Verza, F., 2000, p.198)
In ceea ce privește dezvoltarea generală a întregii vieți afective, trei direcții cu adevărat
importante apar ca fiind mai importante. In prima insantă, dezvoltarea efectivă a sensibilitații
și a concepției sale morale, iar din alt punct de vedere, creșterea și chiar afirmarea conștiinței
de sine, ca drept mobil efectiv al dorinței absolut evidente de a putea deveni astfel independent.
Situatia efectivă de tutela, de tipul aceleia din timpul copilariei este mult mai dificil
suportată. Un ultim punct de vedere constă în erotizarea efectivă, în continuarea vieții afective.
Se dezvoltă astfel anumite sentimente superioare- morale, estetice și intelectuale –
temeila lor fiind reprezentată de către lărgirea cunoașterii.
Intensitatea tuturor trăirilor afective face ca perioada adolescenței să se caracterizeze
foarte frecvent ca perioadă a pasiunilor și a furtunilor afective, o perioadă de romantism în viață
omului și de spontaneitate, de poezie. Totodată, reprezintă și perioadă a autonomizarii morale.
Este de fapt o etapă de foarte mare sensibilitate morală, care se caracterizează prin încercarea
și dorința de a se putea ajunge astfel la un întreg sistem moral de tip explicit.
In cadrul acestei perioade tumultoasă, adolescenții au mare nevoie de sfaturi competente
care să le poată permite armonizarea tuturor dorințelor cu realitățile vieții și alegerea unei
profesii, care să fie cât mai mult posibil în concordanță cu aptitudinile lor și cu necesitățile
societății.

12
Tot acum se dezvoltă o serie de calități ale voinței, cum ar fi inițiativă sau perseverența.
Uneori, ca urmare a condițiilor de mediu și de educație, se dezvoltă și o serie de defecte ale
voinței la unii dintre adolescenți. In alte cazuri, voința nu se dezvoltă în mod suficient, fapt ce
se reflecta în deciziile pripite luate la un moment dat.
Adolescența reprezintă deci un stadiu disponibil de dezvoltare cognitiva, care ajunge
să se exprime la parametri maximi în anumite condiții de stimulare de către mediu și educatori,
precum și a implicarii efective în sarcini cognitive. (Cretu, T., 2001, p.305)
Adolescența este perioadă în care tanarul penduleaza între doua extremitati: identitate clara sau roluri
confuze. Așadar, adolescentul, capabil să facă generalizari, trebuie să adune tot ce știe despre sine (ca
elev, fecior, sportiv, prieten etc.) într-un tot, să conștientizeze, să stabileasca relații cu trecutul și să
proiecteze viitorul. Daca adolescentul face față acestei sarcini de identificare psihosocială, va avea
senzația clara despre cine este, unde se afla, încotro se indreapta. Dobandirea identității în adolescența,
după E. Erikson, depinde de alegerile pe care le-a facut copilul în perioadele precedente: încredere –
neincredere, autonomie – dependență, inițiativă – sentimentul vinovației, spirit intreprinzator –
sentimentul incompetenței. Au șanse de a-și recunoaste identitatea adolescenții care au facut alegeri
pozitive până acum [18, 19]. Identitatea de sine, în adolescența, se poate contura în trei moduri:  pozitiv,
care îi confera un sens normal existenței, o bună acceptare de sine, împlinirea de sine. Persoanele cu o
identitate de sine pozitivă se simt atrase de cele cu un statut similar al identității, iar implinirea identității
le ajuta la dezvoltarea relațiilor interpersonale într-o maniera eficientă și satisfacatoare;  negativ, ce
dezvoltă imagini de sine opuse valorilor culturale ale societății, confirmând etichetarile atribuite de
societate, cum ar fi „ratat, de nimic, delicvent juvenil, nesuferit”. Simțindu-se respinși și blamați social,
adolescenții își cultivă un sentiment de autorespingere, o imagine negativă de sine, care le subminează
și asumarea, și acceptarea sex-rolului;  incert (criza de identitate), care apare la adolescenții ce încearcă
să-și reducă anxietatea existențială prin experiențe intense și imediate: abuz de droguri, concerte rock,
petreceri deocheate, jocuri de noroc. Alții își substituie temporar identitatea sau caută afirmarea ei în
vandalism, crime,

13
1.4. Raportul stilului parental matern – adolescenți /disfuncționalități ale
raportului. Particularități ale relalției parental filiale la adolsecenți :
dificultăți date de criza adolescentină

La această vârstă, criza adolescentină este foarte pregnanată și îl afectează nu doar pe


adolescent ci și pe cei din jurul sau.
Situațiile de criză pot afecta cu adeavrat fie întregul ansamblu social, fie anumite tipuri
de sectoare ale acestuia (viață financiara, sistemul de tip politic, relațiile internaționale,
sistemele de tip financiar-bancare, instituțiile de educație și de cultura etc.). Prin urmare, toate
acestea au suscitat interesul economiștilor, al sociologilor, al antropologilor, al psihologilor, al
istoricilor și, implicit, al tuturor teoreticienilor ori practicienilor din relațiile publice.
Pauchant și Mitroff (1992, p. 10) văd crizele ca fiind normale, observând ca ele sunt
rezultatul interacțiunilor dintre sisteme complexe sau al deciziilor improprii ale celor care
întrețin aceste interacțiuni.
Avand în vedere acestea, strategiștii ar trebui să plănuiasca managementul crizelor
ținând cont de faptul ca aceste crize organizaționale sunt inevitabile.
Luarea în considerare a reactivității individuale față de evenimentele declanșatoare ale
crizei a ramas până astazi ca un pilon al definiției actuale a situației de criză. In felul acesta se
recunoaște ca situația ce generează criza este subiectiva și diferit definită și interpretată de la
individ la individ. (Hoff, L.A., 1995, p. 65)
In general, relațiile părinților cu adolescenții sunt încordate din vina ambelor părți.
Părinții refuză să-și modifice concepțiile despre posibilitatile adolescentului, tratându-l ca pe
un copil, iar adolescentul își doreste să-și asume anumite responsabilități.
Indatoririle și restricțiile aduc veșnice obiecții, fiind astfel subiecte frecvente de
contradicție între părinți și copil.
In cadrul familiei, însușirea responsabilităților individuale sunt încurajate de către
proprii părinți prin trasarea sarcinilor și asumarea lor de către adolescenți. Părinții trebuie să
încurajeze inițiativele copiilor atunci când acestea merită a fi puse în practică. Adolescentul se
va simți valoros atunci când va reuși să-și finalizeze sarcinile și va fi apreciat pentru efortul sau.
Mediul familial constituie un factor principal de socializare în viață copilului. Climatul
din interiorul familiei poate influența hotarator modul în care minorul își construiește sistemul
de valori propriu, după care se va ghida.

14
Relația cu familia în special cu mama este un factor deosebit de important în aceast
perioadă, pe care l-am abordat în lucrarea de față.
Deși n-au ajuns la o maturizare completă, adolescenților la place să creadă ca sunt adulți,
și ca atare gândesc ca niște adulți, deci se pot descurca și singuri. Aici intervine conflictul cu
părinții, care refuză să admită că au crescut, și îi tratează în continuare ca pe niște copii.
Disputele între generații au existat și vor exista întotdeauna, însă pot fi depașite cu
ușurință, dacă există comunicare și întelegere de ambele părți.
Este bine ca aceste probleme să se rezolve până când adolescentul iese din această
perioadă tumultoasa, pentru a se evită aparitia unor situații mult mai grave.
Relația cu mama este foarte importantă pentru o dezvoltarea armonioasă. Acest climat,
care poate fi pozitiv sau negativ, se interpune ca un filtru între influențele de tip educațional
exercitate de către mama și toate achizițiile psihocomportamentale realizate doar la nivelul
personalității copiilor. Traseul de la influența educativă la achizitia comportamentală efectivă
nu este unul direct, ci este puternic influențat tocmai de către acest climat familial. (Sion, G.,
2007, p. 173-174)
Insă, traversând o perioadă atât de dificilă, adolescenții intră foarte des în conflict cu persoanele
cu care au contact. Așadar, familia nu este lipsită de aceste conflicte specifice acestei vârste.
Cercetarile susțin însă că menținerea acestor conflicte familiale este datorată
reciprocității dintre modalitățile negative de abordare a problemelor atât de părinți cât și de
copii. In urma unei analize atente a 451 de familii, cercetătorii demonstreaza faptul ca un
comportament negativ al părinților crește posibilitatea comportamentului negativ al copilului
sau adolescentului care va accentua conflictul inițial. Acest conflict este menținut deci nu atât
de comportamente luate separat, cât de interacțiunea repetată dintre comportamentele negative
ale părinților și cele ale adolescenților. Autorii arată în același studiu ca acest model negativ de
rezolvare a problemelor poate fi transferat mai tarziu în relația de cuplu, amenințând astfel
calitatea și stabilitatea ei. (Kim, K.J., Canger, R., Lorenz, F., Elder, G. Jr., 2001, p. 775-790)
In perioadă adolescenței toate discutiile existente între copii și părinți se amplifică foarte
mult, iar nivelul efectiv de apropiere dintre toți aceștia se reduce.
Foarte multe dintre mame acceptă destul de dificil faptul ca adolescenții, în ceea ce
privește încercarea de a-și crea astfel o identitate proprie, se îndepărtează deosebit de mult de
ele.
Totuși, în marea majoritate a familiilor perioada efectivă de conflicte de la începutul
adolescenței este întotdeauna urmată de stabilirea unei anumite noi relații părinte-copil,
fundamentată mai mult pe egalitate.

15
Mamele care își mențin întotdeauna autoritatea, calde și suportive, însă în acealsi timp
ferme în privința tuturor tipurilor de reguli pe care le aplică, tind astfel să aibă deci adolescenți
care traverseaza acum această întreaga perioadă într-o anumită manieră mult mai puțin
problematica. In ceea ce-i privește pe adolescenții care au mame autoritare, cu foarte multe
reguli rigide și foarte puțină afecțiune și emoție în relația lor cu copiii, aceștia tind foarte
frecvent să se confrunte însă cu mai multe tipuri de probleme emoționale și comportamentale.
Caracteristica acestei perioade de dezvoltare este scăderea nivelului de comunicare cu
membrii familiei și crearea relațiilor în medii extrafamiliale, când adolescentul se desparte
psihologic de familie și își stabileste propria identitate, preferând compania colegilor și
prietenilor în locul familiei.

16
CAPITOLUL 2.
FAMILIA SI INFLUENȚA STILULUI PARENTAL ASUPRA
ADOLESCENTULUI

2.1. Familia: definire și caracterizare

In sens larg, ideea de familie este foarte frecvent utilizată în mod complet nediferențiat
atât pentru familia din care provine un anumit copil, precum și pentru propria familie constituita
astfel din perspectivă legală prin căsatorie.
Familia reprezintă așadar una dintre cele mai longevive maniere de grupare umană, o
instituție absolut stabilă cu obiective fundamentale pentru oameni precum și pentru societate,
în general. (Voinea, M., 1996, p. 53).
Noțiunea de familie trebuie înteleasă în mod special ca drept o grupare umană de temelie
precum și ca o realitate de tip socio-uman determinata de toate tipurile de relații de cuplu, de
cele de tip parental etc.
Din perspectiva lui Osterrieth (1973, p. 32-46)) familia are o menire deosebit de
importantă în vederea structurării precum și a stabilirii personalității copilului. Părinții sunt cei
care îi influentează foarte puternic pe copiii prin intermediul concepțiilor acestora despre lume
și despre viață, însă și prin intermediul conduitelor manifestate, a cunoștințelor educaționale
etc.
Familia constituie de fapt elementul principal al formării precum și al activității de
socializare a copilului, reprezentând așadar primul grup intermediar în cadrul relațiilor cu
societatea, și tot familia reprezintă și matricea care poate imprima primele precum și cele mai
esențiale tipuri de caracteristici și de atitudini pe care copilul le împrumută din familie punând
astfel bazele tuturor conduitelor viitoare.
De asemenea, familia reprezintă și acel loc în cadrul căruia sunt întotdeauna construite
diverse tipuri de prototipuri pentru toate tipurile de relații sociale In acest context, deși
modelele familiale sunt relativ diferențiate și se schimbă de la o societate la alta, totuși, instituția
familiala rămâne întotdeauna aceeași.

17
Stănciulescu (1997, p. 23-39) este de părere ca pe măsură dezvoltării societății,
raporturile existente între părinți și copii sunt tot mai frecvent definite prin intermediul unei
dimensiuni strict emoționale și ca interesul familiei pentru educația adolescenților crește în mod
semnificativ și vizibil.
Mihailescu (1999, p. 45-52) însă sesizează faptul că familiile din cadrul societăților
moderne au suportat în ultimii ani unele modificări absolut profunde, atât de importante încât
și însăși noțiunii de "familie" a devenit din ce în ce mai neclar, tinzând practic să acopere în
momentul de față realități complet diferite de cele caracteristice tuturor generațiilor anterioare.
Opinia curentă, preluată și în cadrul discursul politic precum și în cel stiințific, afirmă
faptul că familia reprezintă cea mai loială și de încredere forma de conservare și transmitere a
tradițiilor, precum și a valorilor naționale.
In esență, consider că familia reprezintă de fapt unicul grup de tip social caracterizat de
toate elementele naturale precum și biologice, unicul grup în cadrul căruia realțiile de iubire
capătă o importanță cu adevărat primordială prin intermediul tuturor interacțiunile multiple
dintre toți membrii săi.
Familia poate juca așadar în egala măsură și rolul de mediator dintre individ și societate.
In trecut, această funcție a familiei era întotdeauna realizată în mod unilateral, așa încât familia
prelua asupra să îndatorirea propriu-zisa de a putea astfel asigura cu adevărat dezvoltarea
comunității prin intermediul unei integrari culturale precum și de rol a individului în cauză.
Așadar, este foarte clar faptul că familia poate îndeplini funcția de mediator în doua mari
maniere posibile: fiind centrate exclusiv pe societate dar și fiind centrate exclusiv pe
personalitate.
Calitatea propriu-zisa a familiei, în fapt asigura dezvoltarea cu adevărat durabilă a unei
civilizații. Aceasta concluzie este însă confirmată și de către studiul inițiat de către antropologul
de origine britanica, John D.Unwin, cel care a analizat peste 80 de vechi civilizații dispărute pe
întreg parcursul unei perioade de patru mii de ani, fiecare dintre acestea afirmându-se așadar
printr-un întreg ansamblu de reguli și de norme deosebit de conservatoare, celor cu referire la
familie revenindu-le astfel rolul cel mai important. Pe măsură ce familia era afectată de către
ideea de liberalizare a valorilor, această își pierdea practic statutul deținut, motiv pentru care
civilizația intra așadar într-un adevărat declin care practic îi grabea dispariția. (Parlicov, E.,
2003, p. 74-83).

18
2.2. Tipologia familiei

Literatura de specialitate din domeniul psiho-pedagogic oferă o multitudine întreaga de


diverse tipologii referitoare la familii. Realizând astfel o sinteza a acesteia, s-au selecționat
câteva dintre toate criteriile considerate a fi mai importante în vederea identificării precum și a
explicării tipurilor de familii: (Vadile, D.I., 2007, p. 68-96)
- după criteriul specific numărului de parteneri implicați astfel în relație, familiile pot fi:
Familii de tip poligam, care la rândul acestora pot să fie poliandrice (în situația în care
există mai mult de un partener de sex masculin, femeia fiind cea care are posibilitatea de a
căsători cu un numar mai mare de bărbați) precum și poliginice (în situația în care există mai
mult de o partenera de sex feminin, iar bărbatul are posibilitatea de a-și putea alege mai multe
soții).
Familii de tip monogame, în cadrul căreia partenerul ori partenera au posibilitatea de a
se putea căsători doar cu un singur partener. La rândul sau, monogamia, ca drept formă de
structurare familiala, poate fi seriala, mai exact, în cazul dsipariției cauzate de deces a unui
dintre cei doi parteneri ori al divorțului, soțul ramas singur și-ar putea reface viață prin
recăsătorie, ori monogamie foarte strictă, în situația în care unul dintre parteneri nu mai dispune
de posibilitatea de a se recasatori. Societatea în ansamblul sau este de fapt cea care conferă
posibilitatea de căsatorie cu unul ori cu mai mulți parteneri.
Tot din perspectivă monogamiei, se pot distinge și alte doua tipuri diferite de familii,
respectiv:
Familii nucleare, compuse din doi parteneri și din copiii acestora, care însă nu sunt
căsătoriți. Acest gen de familie este considerat ca fiind cel mai oportun în cadrul tuturor
societățile moderne, întrucât permite menținerea unei legături foarte stranse între toți membrii
unei familii, relații de tip democratic precum și creionarea propriilor lor tipuri de norme și de
reguli specifice de funcționare eficienta. Astfel, în cadrul unei familii de tip nuclear, nivelul de
intimitate este mult mai sporit, motiv pentru care pot fi indeplinite mai bine nevoile de ordin
sexual-afectiv.
Familii extinse, compse din mai mulți membri ai unei familii care însă locuiesc sub
același acoperiș și care insumează de fapt doua ori chiar trei generații. Acest gen de familie
subordonează de fapt familia de tip nuclear, iar în cele mai multe dintre cazuri este alcatuită din

19
alte doua tipuri diferite de familii nucleare. Spre exemplu, doi parteneri cu unul ori cu doi copii
care locuiesc însă sub același acoperiș cu părinții unuia dintre parteneri.
- după criteriul legat de părinți, familiile pot fi:
Familii de tip biparental, considerate drept familii normale, în cadrul cărora există ambii
părinți; la rândul lor, acestea pot fi compuse din părinții biologici ai copilului ori pot exista și
familii mixte ori reconstituite, în cadrul cărora părinții au mai avut căsnicii și s-au despărțit între
timp ori și-au pierdut unul dintre soți. Aceștia vin în noua familie cu proprii copii însă mai pot
avea și copii comuni.
Familii de tip monoparental, în cadrul cărora unul dintre soți nu există. Absența unui
unuia dintre soți poate avea loc ca urmare a decesului acestuia, a divorțului ori chiar a alegerii
unei alte persoane de a putea deveni părinte unic, prin intermediul nașterii unui copil născut
prin fertilizare în vitro ori cu un alt partener care nu va lua parte la creșterea și la educarea
copilului, ori ca urmare a adopției unui copil. Cele mai multe dintre astfel de familii iau naștere
în special, ca urmare a divorțului dintre părinți ori a decesului unuia dintre aceștia.
- după criteriul numarului de copii, familiile pot fi:
Familii fară copii, mai exact partenrii căsătoriți care nu au încă ori care nu vor avea
niciodată proprii copii. In momentul actual există din ce în ce mai multe astfel de familii fară
copii. Ia naștere deci un real fenomen de intarziere efectivă a momentului conceperii unui copil
în familie, din diverse tipuri de motive.
Familii cu un singur copil, care sunt de fapt familiie ce reprezintă de fapt un model foarte
frecvent întâlnit la cea mai marea majoritate a familiilor tinere din zilele noastre. Este de fapt
acel gen de familie care satisface acea nevoie exacerbată de paternitate a soților, dar reușește să
și prevină în același timp suprasolicitarea de tip economic precum și psihologic, determinata de
însăși prezența mai multor copii.
Familiile cu doi copii, care reprezintă un alt gen de model de familie foarte frecvent
întâlnit în zilele noastre. Cel mai important avantaj al acestei grupari familiale este reprezentat
de faptul că cei doi frați învață să se accepte unul pe celălalt, să se iubească reciproc și să
coopereze, subsistemul fraților fiind foarte bine delimitat.
Familiile cu trei sau cu mai mulți copii reprezintă un tip de familie în care fratii dispun
de mai multe șanse să se modeleze unul după celălalt și astfel să se și crească unul pe celălalt.
- după criteriul orientarii sexuale, familiile pot fi:
Familii de tip heterosexual, în cadrul cărora ambii soți sunt heterosexuali. Este de fapt
familia cea mai frecventă în lumea zilelor noastre și asupra să ne focusam în mod dominant
interesul și noi.

20
Familii de tip homosexual, în cadrul cărora cei doi soți sunt de orientare homosexuala
ori lesbiana. Soții pot avea ori nu copii, care provin astfel din diverse alte căsătorii anterioare
cu soți heterosexuali, prin înfiere ori chiar prin fertilizare în vitro. Este așadar un tip de familie
mult mai rar întâlnit și mai greu acceptat de marea majoritate a societăților.
- după criteriul apartenenței de tip cultural a soților, familiile pot fi :
Familiile în care soții aparțin aceleiași culturi; reprezintă de fapt tipul cel mai frecvent
întâlnit.
Familiile mixte, în cadrul cărora soții aparțin mai multor tipuri de culturi complet
diferite. Reprezintă așadar un gen de familie care devine deci din ce în ce mai obișnuit, odată
cu toate multiplele posibilități de călătorie dintr-o anumită zona geografică în alta a lumii, ca
drept urmare a dezvoltării efective a comunicării la distanță.
In cadrul tuturor societăților contemporane se mai regasesc însă mult mai multe forme
de alte structuri familiale, dintre care astfel se pot enumera: famiile fară descendenți, cuplul
care traiește în concubinajul, căsătoria de tip deschis, familia reorganizată (compusă așadar
fie din doi soți divorțați ori văduvi fară copii, fie din soți dintre care doar unul dintre aceștia are
descendenți dint-o altă căsatorie anterioara), precum și celibatul. (Ostreith, P., 1973, p. 64-66)

2.3. Stiluri și practici parentale

Referitor la creșterea precum și la educarea adecvată a copiilor, se poate afirma faptul


că această formă de activitate complexa include o serie întreagă de conduite specifice care
acționează atât individual cât și concordanță pentru a putea crea consecințe în viață copiilor.
Deși anumite tipuri de manifestari ale părinților așa cum ar fi spre exemplu pedeapsa
corporală ar putea influența într-un mod profund negativ dezvoltarea din perspectivă
psihologică a copiilor, studierea unor anumite conduite complet izolate poate așadar conduce
la o serie de consecințe complet înșelatoare. Mai mulți dintre specialiștii în domeniul psihologic
au sesizat faptul că anumite genuri de tehnici parentale specifice sunt mult mai puțin importante
în cadrul traseului specific pentru atingerea stării de bine a copilului precum și a familiei.
Noțiunea concreta de stil parental se referă așadar la toate acele tehnici perfect normale
utilizate deci în cadrul tuturor încercărilor realizare a acțiunii de control precum și de relaționare
a tuturor copiilor de către părinți.
Doua aspecte diferite sunt însă deosebit de importante în cadrul aceastei definiții. In
primul rând faptul că toate stilurile parentale descriu foarte bine anumite tipuri de variații

21
perfect normale în metodele utilizate de către parinți pentru a-și educa într-un mod cât mai
adecvat proprii copii, astfel că acestea nu ar trebui niciodată considerate ca drept stiluri
parentale deviante, așa cum ar fi spre exemplu situațiile de violența ori de neglijare. In cel de-
al doilea rând, Baumrind a pornit de la ideea potrivit căreia toate tipurile de tehnici parentale
considerate ca fiind normale se coreleaza cu conceptul efectiv de control. (Baumrind, D., 1991,
p.43-76).
Tot Baumrind (1991, p. 52-74) a sugerat și faptul că marea majoritatea părinților se
regăsesc într-unul dintre urmatoarele trei tipuri de stiluri parentale, respectiv în: stilul părintelui
autoritar, stilul părintelui democratic și stilul părintelui permisiv. Studiile ulterioare în domeniu
au sugerat însă adaugarea a încă unui nou stil pe lânga cele trei propuse în mod inițial:
(Maccoby & Martin, 1983, p. 134)

Părintele autoritar
Acest tip de părinte este cel care preferă să adopte acest tip de stil pentru că așteaptă
întotdeauna de la copil să respecte cu mare strictețe anumite tipuri de norme și de reguli foarte
clar stabilite. In caz contrar copilul este adesea aspru pedepsit. Acești părinți nu îi explică însă
copilului considerentul pe baza căruia se fundamentează de fapt toate aceste reguli.
După Baumrind (1991, p. 53-66) toți acești părinți sunt întotdeauna centrați pe ideea de
supunere precum și pe statut și astfel se așteaptă ca directivele lor să fie și executate fară alte
tipuri de explicații.

Părintele democratic
Ca și în cazul părinților autoritari și părinții democratici stabilesc anumite tipuri de
reguli și de norme și se așteaptă astfel că și copiii acestora să le respecte, însă o realizează într-
o maniera mult mai modernă, considerată de specialiști ca fiind democratică. Acești părinți sunt
relativ receptivi la toate necesitățile și trebuințele specifice copiilor și le ascultă astfel
întotdeauna toate întrebările. In situația în care copiii nu se comporta așa cum aceștia se așteaptă
de fapt sunt însă mult mai permisivi și nu sunt atât de centrați pe ideea de pedeapsa precum
părinții autoritari.
Baumrind (1991, p. 68-74) este de părere că acești părinți au de fapt granițe foarte clare
pentru conduită copiilor și urmaresc așadar măsura efectivă în care copiii lor le și ating sau nu.
Sunt așadar foarte asertivi, fară a încălca intimitatea copiilor.

22
Toate tehnicile acestora de disciplinare a copiilor sunt deosebit de suportive, mai
degrabă decât punitive. Acești părinți vor ca și copiii lor să fie și ei la fel de asertivi dar și de
responsabili.

Părintele permisiv
Părinții permisivi mai sunt cunoscuți și sub caracterizarea de toleranți și prezintă foarte
puține așteptări de la copiii lor. Iși disciplinează de foarte puține ori proprii copii întrucât au de
fapt așteptări foarte scăzute referitoare la ideea de maturitate precum și la cea de auto-control.
După Baumrind (1991, p. 68-72) toți părinții care abordează un stil parental de tip
permisiv sunt întotdeauna foarte atenți la toate necesitățile copiilor însă nu au așteptări foarte
mari de la aceștia.
Acești părinți pot fi astfel și nonconformiști dar și perfect obișnuiți în același timp și nu
impun niciodată propriilor copii un tip de conduită matură.

Părintele neimplicat
Părintele care abordează un stil parental de tip neimplicat prezintă foarte puține așteptări
de la copil, acordând însă și foarte rar atenție la toate necesitățile și trebuințele reale ale acestuia
și socializează într-un mod relativ deficitar.
Deși satisfac toate tipurile de nevoi de baza ale copiilor, acești părinți sunt însă de cele
mai multe ori complet detașați de absolut tot ceea ce implica astfel viață propriu-zisa a copilului.
In unele dintre situații extreme toți acești părinți pot ajunge chiar să respingă practic ori chiar
să neglijeze trebuințele copiilor.
De regulă, modul în care părinții răspund la nevoile copiilor prezice competența socială
și funcționarea psihologică a copiilor, în timp ce așteptările părinților sunt asociate cu
competența instrumentală și controlul comportamental.
Cu toate acestea însă, relațiile părinților cu adolescenții pot fi încordate, nu doar din
vina controlului parental excesiv ci și din vina ambelor părți.
Părinții adesea refuză să-și modifice concepțiile despre posibilitatile adolescentului,
tratându-l ca pe un copil, iar adolescentul la rândul sau își doreste să-și asume anumite
responsabilități.
Concluzionând se poate spune că stilul parental oferă un indicator foarte important care
prezice starea de bine a copilului într-o gamă foarte variată de situații. Atât sensibilitatea la
diverse nevoi ale copiilor, cât și așteptările părinților cu privire la performanțele acestora dar și
la comportamentul lor sunt deosebit de importante pentru a fi un bun părinte.

23
Stilul parental democratic ce realizează un echilibru între așteptări clare și înalte
referitoare la comportament și performanța și sensibilitatea la nevoile copilului și recunoașterea,
precum și respectarea autonomiei copilului este unul dintre cei mai cosecvenți predictori ai
competenței copilului încă din copilarie și chiar și în adolescența.
In calitate de grup social omogen și instituție social-juridica fundamentală, familia este
grupul principal în interiorul căreia indivizii își însușesc primele noțiuni cu privire la datorie,
responsabilitate, interdicție, marcând dezvoltarea unei structuri generalizate a conștiinței
morale și juridice.
Socializarea dintre părinți și adolescenți este o condiție esențială pentru formarea
personalității. O foarte bună comunicare dintre părinte și copil nu înseamnă că adolescentul
trebuie să-și asculte orbește părintele, fară a-și putea exprima propriile opinii, conformându-se
de fiecare dată cu situațiile date. Comunicarea înseamnă libera exprimare din partea tuturor
părților implicate în proces.
Deși nu vor să arate, adolescenții își dorec să vada în părinții lor prieteni, consilieri,
chiar confidenti. Cu toată atracția către independenta, copiii au nevoie de experiența în viață,
de ajutorul și de sprijinul adulților. Tocmai din acest motiv, în această perioadă, copiii caută
modele de urmat în viață, și nu de puține ori aceste modele se regasesc în părinți.
Dragostea părinților este necesara dezvoltării psiho-comportamentale, normale, a
copilului, prevenind anexietatea și neîncrederea în sine. In cazul în care dragostea părinților
este conditionată, copilul intră într-o stare de negare permanentă, făcându-și simțită prezența și
sentimentele de teamă și frustrare.
In esență, consider că familia reprezintă de fapt unicul grup social caracterizat de toate
determinarile naturale și biologice, unicul grup în care legaturile de iubire capătă o importanță
cu adevărat primordială prin interacțiunile multiple și determinante dintre toți membrii săi, atât
de copii, cât și de părinți.
Controlul excesiv nu își are rostul în această formație. Fiecare este responsabil de
propriile acțiuni și gesturi. Doar așa copiii pot avea posibilitatea de a se confrunta cu realitatea
de a putea face față situatiilor neprevazute.
Un studiu recent Soenens et al. (2008) aseamana părinții care își controlează copiii cu
niște dictonuri care împiedică dezvoltarea normală și armonioasă a rațiunii copiilor care,
conduși fiind de părinți, sunt incapabili de a acționa din proprie inițiativă sau chiar de a-și
exprima propriile opinii.
Familia joaca însă în același timp și rolul de mediator dintre individ și societate. In
trecut această funcție era întotdeauna realizată unilateral, așa încât familia lua asupra să sarcina

24
de a putea asigura dezvoltarea societății prin intermediul unei adaptări culturale și de rol a
individului.
Așadar, este clar că familia poate realiza funcția de mediator în doua mari maniere
posibile fiind centrat pe societate și centrat pe personalitate.
Drumul de la influența educativă la achizitia comportamentală nu este unul direct, ci
este influențat tocmai de acest climat familial. (Sion, G., 2007, p. 173-174)
In urma unei analize atente a 451 de familii, cercetătorii demonstreaza faptul că un
comportament negativ al părinților crește posibilitatea comportamentului negativ al copilului
sau care va accentua conflictul inițial.
Acest conflict este menținut deci nu atât de comportamente luate separat, cât de
interacțiunea repetată dintre comportamentele negative ale părinților și cele ale copiilor. Autorii
arată în același studiu că acest model negativ de rezolvare a problemelor poate fi transferat mai
tarziu în relația de cuplu, amenințând astfel calitatea și stabilitatea ei. (Kim, K.J., Canger, R.,
Lorenz, F., Elder, G., Jr., 2001, p. 775-790)
Este foarte impresionantă însă și consistentă efectivă cu care este adesea asociat în
cadrul literaturii de specialitate stilul parental de tip democratic cu o serie importantă de
competente instrumentale și sociale la copii precum și la nivele reduse ale comportamentelor
considerate a fi astfel problematice atât la fete precum și la băieți în absolut toate etapele
specifice de dezvoltare.
Deși pot fi astfel cu adevărat identificate toate diferențe specifice în ceea ce privește
competentele celor doua tipuri de grupuri de copii, cele mai mari diferențe apar însă între copiii
ai căror părinți sunt neimplicați și cei ai căror părinți sunt implicați.
Concluzionând astfel se poate spune așadar că stilul parental oferă un indicator deosebit
de important care prezice practic starea de bine a copilului într-o anumită gamă foarte variată
de situații.
Astfel atât sensibilitatea la diverse tipuri de nevoi ale copiilor, cât și așteptările tuturor
părinților cu privire la performanțele acestora precum și la comportamentul lor sunt deosebit de
importante pentru a putea fi astfel un bun părinte.
Stilul parental de tip democratic ce realizează un echilibru efectiv între toate așteptările
foarte clare și înalte cu privire la comportament și la performanța și sensibilitatea la toate
nevoile reale ale copilului și recunoașterea, precum și respectarea autonomiei efective a
copilului este unul dintre cei mai cosecvenți predictori ai competenței copilului încă din timpul
copilariei și chiar și în adolescența.

25
2.4. Controlul parental matern la vârsta adolescenței

Controlul parental matern s-ar putea asocia unui stil parental autoritar. Mama care
adopta acest stil așteaptă de la adolescent să urmeze norme și reguli strict stabilite de ele. In
caz contrar, adolescentul este pedepsit. Aceste ele nu explică adolescentului rațiunea pe care se
bazează regulile singura „explicație” pe care o oferă fiind „Pentru că așa am spus eu!”. Aceste
mame au așteptări mari, dar nu sunt foarte atente la nevoile adolescentului.
Controlul parental matern excesiv poate crea frustrari foarte mari pentru copiii și
adolescenții care au nevoie de intimitate și care trebuie să actioneze și singuri. Doar așa și-ar
putea castiga independenta
O cercetarea interesantă (Soenens, et al., 2005) susține faptul că un control parental
excesiv are efecte devastatoare asupra adolescentului și poate include simptome precum:
depresie, pierderea stimei de sine, sentimente de vinovației, anxietate și chiar probleme
comportamentale, manifestate prin conduite antisociale.
Consider ca ideea de control parental este nascută dintr-o oarecare teama sau chiar o
neputință a părinților de a-și exercita autoritatea, de a-și impune punctele de vedere, practic, de
a-și educa proprii copii.
Tot Soenens et al. (2005) vorbește și despre faptul ca ideea de control parental este legată
de ideea de perfecțiune. In acest context, părinții se tem să nu eșueze în creșterea și educarea
propriilor copii și, ca atare, adopta un stil cât mai perfecționist, în cadrul căruia orice greșeală
este asupu taxată.
Consider că ideea de perfecțiune pentru copii și adolescenți este corectă până la un
anumit punct. Pretențiile foarte mari ale părinților de la copii pot crea sentimentele de
subestimare, de neputință și de incapacitate, ceea ce nu mai este corect. Desconsiderararea
copilului este o practica absolut negativă, iar efectele sale asupra personalității copilului pot fi
dintre cele mai devastatoare.
Controlul comportamental al adolescenților este conceptualizat drept un set de strategii
parentale active care implica comunicarea unor așteptări clare în ceea ce privește un
comportament adecvat și eforturi în monitorizarea comportamentului adolescentului în
contextul acestor așteptări (Barber, 1992, 2002; Smetana, Crean & Daddis, 2002).

26
Controlul comportamental se referă la încercarea părinților de a impune reguli și
structuri comportamentului adolescentului, de exemplu, monitorizarea locurilor în care
adolescentul se afla în diverse momente (Barber, Olsen & Shagle, 1994).
Conform teoriei lui Ajzen a comportamentului planificat, care subliniază relația dintre
comportament și atitudini, norme subiective și controlul comportamentului perceput ,Shim &
al (2009) considera că, percepția comportamentului controlat,alaturi de atitudinile și normele
subiective sunt puternic relaționate cu variate aspecte a bunăstării financiare și a
comportamentului financiar.
Mamele care își controlează în mod psihologic copiii prin utilizarea unor metode
inoportune, pun presiune asupra acestora în vederea satisfacerii unor nevoi personale neținând
cont de valorile și nevoile copilului. Controlul psihologic parental matern inhibă experiențele
autonome ale copiilor și adolescenților (Barber, 1996, 2002; Vansteenkiste, Zhou, Lens, &
Soenens, 2005).
Conform lui Sattin & Kerr (2000) autodezvaluirea voluntară a adolescenților a fost
dovedită ca prezicând mai puternic cunoștințele părinților în ceea ce privește locurile în care se
afla adolescenții și exteriorizarea problemelor, decât tentativele active ale părinților de a
monitoriza și superviza comportamentul adolescentului.
Controlul psihologic se referă la comportamentul parental care intervine în lumea
psihologică a copilului (ex: gânduri, sentimente și aspirații).
Controlul psihologic al adolescenților a fost descris drept caracteristic părinților care
folosesc în mod excesiv tehnici manipulative precum inducerea unui sentiment de aspirății,
mustrare și privare de dragoste (Barber, 1996; Soenens,Elliot, Goossens, Vansteenkiste, Luyten
și Duriez, 2005).
Monitorizarea parentală poate fi definită ca un set de practici comportamentale parentale
corelate implicând atenția asupra și urmarirea locurilor în care se afla adolescentul, activitățile
și adaptarea acestuia” (Dishion & McMahon, 1998, p. 61).

27
CAPITOLUL 3.

STIMA DE SINE

3.1. Definiții.

Primul care a studiat și a definit stima de sine a fost William James (1890) el a spus că
stima de sine este “ rezultatul unei fracții în care numarator avem –succesele obținute- iar la
numitor – aspirațiile sau pretențiile inițiale “ . Problema care apare în cadrul acestei definiții
este aceea ca vazută în modul acesta stima de sine este ceva foarte instabil deoarece ea depinde
invariabil de succes.
In anul 1960 Maurice Rosenberg precum și alți teoreticieni au definit stima de sine ca o
valoare umană care nu se modifică în timp Sine are mai multe înțelesuri referindu-se la mai
multe părți ale aceluiași set de experiențe și gânduri. Termeni asemanători pot fi ego, identitate
sau concepția de sine. Deoarece termenul de sine are multe conotații, multe au fost folosite în
diferite feluri de diverse teorii, ceea ce a dus la anumite confuzii.
Imaginea de sine reprezintă părerea individului despre el însuși astfel încât putem spune
ca o imagine de sine pozitivă duce și la o stimă de sine crescută.
Stima de sine conform definițiilor date de cercetatori o putem rezuma ca fiind rezultatul
dintre nevoile resimțite și nevoile pe care ni le-am satisfacut.
Stima de sine se referă în primul rând la modul în care se evaluează persoana.
Deasemenea pot exista niveluri diferite ale stimei de sine pe domenii diferite.
Identitatetea se referă la sine și mai exact se referă la propria părere despre tine însuți. Parerea
despre sine se rafinează în timpul adolescenței.
Stima de sine pozitivă este sentimentul de autoapreciere și încredere în forțele proprii. Copiii
cu stima de sine scazută se simt nevaloroși și au frecvente trăiri emoționale negative, de cele
mai multe ori cauzate de experiențe negative. Sarcina adulților este de a identifica aceste
caracteristici ale stimei de sine scazute și de a-i dezvolta copilului abilitatetea de a-și modifica
atitudinile negative față de sine. Copiii gândesc deseori despre sine ” nu sunt bun de nimic”,
”nimeni nu ma place”, ”sunt urat”, ” sunt un prost” . In consecință, adulții trebuie să-i ajute
să își construiasca sau să își întărească stima de sine, astfel încât să se simtă ființe umane
valoroase. ( A. Baban, 2011, p. 80)

28
3.2. Dezvoltarea stimei de sine.

O stimă de sine crescută este un indicator bun în ceea ce privește luarea unor decizii
favorabile în adolescența, într-o măsură destul de mare adolescenții cu o stimă de sine crescută
reușesc să evite comportamentele riscante.
Conform autorului Tony Humphreys în cartea să” Stima de sine - cheia pentru viitorul
copilului tau” o stimă de sine ridicată a părinților duce la un sistem familial sănătos și implicit
la o stimă de sine crescută a copiilor acestora, pe de alta parte partenerii dependenți unul de
celălalt, relații în care cei doi par că se contopesc denotă o stimă de sine scazută, ceeea ce
influentează deasemenea sistemul familial și implicit starea copiilor acestora.
Adolescenții spre deosebire de copii au o imagine mult mai clara despre cum sunt văzuți
de ceilalți, drept dovadă conștiința despre sine crește în mod deosebit în jurul varstei de 12-13
ani.
Există mai multe moduri de a măsura stima de sine, în lucrarea de față am ales să
folosesc Scala Rosenberg (1965) pentru a măsura stima de sine a adolescenților care au
participat la această cercetare.

29

S-ar putea să vă placă și