Etică

Etica (din greacă ἦθος ēthos = datină, obicei) este una din principalele ramuri ale filosofiei, ea se
ocupă cu cercetarea problemelor de ordin moral, încercând să livreze răspunsuri la întrebări
precum: ce este binele/răul? cum trebuie să ne comportăm?

În Întemeierea metafizicii moravurilor, Immanuel Kant susține că etica se fondează în împrejurul

răspunsului la întrebarea "Was soll ich tun?" (= ce trebuie să fac?). Când spune acestea, el pleacă
de la premisa crasă că există o etică veritabilă, universal acceptată. Întrebarea eticii nu a fost pe
atât de corect formulată de Kant, ea fiind nu "Was soll ich tun", ci "Was kann ich wissen über
das was ich tun soll?" (= Ce pot să știu despre ce trebuie să fac?).

Origini

Ca denumire a unei discipline filosofice conceptul de "etică" a fost prima dată folosit de
Aristotel. Prin acesta Aristotel intenționa să denumească ansamblul de obiceiuri și tradiții
omenești. Important de reținut este că etica fusese deja mutată în centrul discuțiilor filosofice o
dată cu apariția lui Socrate.

Etică occidentală

Istoria eticii occidentale, ca de altfel și cea a filosofiei occidentale, își are începuturile în Grecia
antică. Principalele nume menționate atunci când se vorbește de etica grecească
sunt Socrate, Platon, Aristotel. Chiar dacă se poate urmări un fir roșu în ideile celor trei filosofi
menționați, teoriile etice dezvoltate de cei trei sunt destul de diferite în esență.

Socrate nescriind nici o lucrare, fiind partizanul unei tradiții orale în ceea ce privește filosofia,
principale sale idei etice sunt desprinse din dialogurile lui Platon, în
special Euthyphron, Laches, Menon, acesta din urmă urmărind să răspundă la întrebarea Ce este
virtutea ?

Platon, a dezvoltat o teorie a formelor și s-a folosit de aceasta ca de o premisă în dezvoltarea

teoriei asupra guvernării, s-a îndepărtat într-o mare măsură de discursul socratic. Aristotel
respinge din start teoria formelor gândită de Platon, iar propria sa viziune asupra eticii o exprimă
în Etica nicomahică și în Etica eudemică.

Punctul comun între eticile anterior menționate, care se regăsește în mai toate teoriile etice,
inclusiv cele contemporane, îl reprezintă includerea în discursul filosofic a două
concepte: fericirea și virtutea. Corespondentele conceptelor în limba greacă
sunt eudaimonia și areté, dar acești termeni erau folosiți într-un sens aparte. Un individ putea fi
în aparență un eudaimon, având o viață lipsită de griji (am spune astăzi), dar acest lucru nu
implică în mod necesar și includerea acestuia în categoria daimonilor.

Binele, o altă constantă a filosofie occidentale, se împletește cu virtutea și eudaimonia, dar și cu

rațiunea. Bunăoară Socrate accentuează ideea că viața morală este o viață virtuoasă. Prin
cuvintele acestuia din dialogurile platonice putem extinde acest mod de a percepe fericirea și
asupra filosofiei lui Platon. Aristotel subliniază importanța intelectului și implicit a rațiunii, dar
și nevoia unei introspecții raționale, care să ofere un răspuns la principala întrebare a filosofie
grecești: Cum ar trebui să trăiască un individ pentru a atinge eudaimonia ?

Un posibil răspuns poate fi identificat la întrebarea anterioară, el putând fi și o concluzie a

filosofie grecești, și anume urmărind binele suprem. Binele suprem ca și teleologie nu înseamnă
pur și simplu respectarea unor anumite reguli de comportament - prin virtuți, el are în vedere o
permanentă căutare prin intermediul sinelui și prin intermediul facultăților cu care a fost înzestrat
omul, iar principala facultate a individului este rațiunea.

Explozia gândirii raționale în Grecia antică a avut un ecou deosebit în toată lumea occidentală,
influența acestui mod a imagina și explica lumea, și implicit omul, s-a făcut simțită chiar și
în teologie.

Scolastica ca și școală a filosofiei a fost influențată de demersul rațional inițiat în Grecia antică,
principalul obiectiv al acestei școli a fost acela de a îmbina rațiunea, denumită lumina naturală,
și teologia. Explicațiile etice se regăsesc undeva la confluența celor două mari școli: teologia
rațională - avându-l ca reprezentat pe Aristotel și teologia revelată, în prim planul acesteia
fiind Toma d'Aquino. Încercarea lui Toma d'Aquino de a media între un mod de viață rațional și
unul bazat pe credințe religioase este evidentă în principala lucrare a acestuia Summa theologiae.
Pentru Toma d'Aquino rațiunea devine un deschizător de drumuri pentru credință.

Istoria filosofiei îl prezintă ca părinte al scolasticii pe Sfântul Anselm, recunoscut în general ca

fiind cel care a introdus argumentul ontologic al lui Dumnezeu. Apelând la o argumentare
rațională prin apelul la axiome și concluzii obținute din premise, Anselm a întărit ideea
necesității unei abordări deductive a cunoașterii, în acest sens mărturie stau cuvintele acestuia:

„Mi se pare o dovadă de neglijență, dacă, după ce am reușit să avem Credință, nu ne dăm
silința să înțelegem ceea ce credem”
—Anselm - De ce s-a făcut Dumnezeu om

Importanța argumentării logice în problemele etice, analizate filosofic sau teologic este
subliniată și de William Ockham. Concluzia acestuia are în vedere localizarea sursei moralei în
însăși voința divină. Aducând în discuție unul din atributele lui Dumnezeu, și anume
omnipotența, gânditorului franciscan afirmă că Dumnezeu poate face orice, în afară de ceea ce
este ilogic.

Etică normativă

Etica normativă are în vedere prescrierea de norme pentru comportamentul individual al omului,
dar și pentru organizarea morală a vieții sociale.

Etică descriptivă

Etica descriptivă prezintă modul în care oamenii se comportă și / sau ce fel de standarde morale
adoptă.

Etică explicativă

Etică aplicată sau etica profesională

studiază aspecte particulare ale problematizării etice din perspectiva unor anumite profesii

Fiecare om dobândeşte tipare de gândire şi de acţiune potenţială, care au fost deprinse de-a
lungul vieţii. Multe dintre ele au fost dobândite în copilărie, perioada cea mai fertilă pentru
învăţare şi asimilare. De aceste tipare de gândire, simţire şi acţiune omul trebuie să se dezveţe,
pentru a învăţa ceva diferit.
1. Conceptul de cultură

Tiparele de gândire-simţire şi acţiune formează adevărate programe mentale [1]. Izvoarele

programelor mentale ale unui om se găsesc în mediile sociale în care acesta a crescut şi şi-a
acumulat experienţa propriei vieţi.

Cultura e întotdeauna un fenomen colectiv pentru că este împărtăşită de oameni, care trăiesc sau
au trăit în acelaşi mediu cultural, fiind locul unde a fost dobândită. Programarea colectivă a
minţii este cea care îi deosebeşte pe membrii unui grup sau ai unei categorii de ceilalţi oameni.
Cultura trebuie deosebită de natura umană, pe de-o parte şi de personalitatea individului pe de
altă parte (figura 1) [1].

Figura 1 - Trei nivele ierarhice ale programării

Diferenţele culturale au diferite manifestări. Sunt patru termeni care acoperă bine noţiunea de
cultură: simboluri, eroi, ritualuri şi valori (figura 2) [2]. Aceşti termeni se distribuie sferic astfel
încât simbolurile sunt la suprafaţă, iar valorile în profunzimea manifestărilor culturale.
Figura 2 - Manifestările culturii

,,Simbolurile”sunt cuvinte, gesturi, imagini sau obiecte, care au un anumit înţeles, care nu poate
fi recunoscut ca atare decât de cei care împărtăşesc aceeaşi cultură (îmbrăcămintea, stindardele,
etc).

,,Eroii” sunt oameni, vii sau dispăruţi, reali sau imaginari, înzestraţi cu însuşiri preţuite într-o
cultură, slujind drept modele de comportament (în România: Ştefan Cel Mare, Carol I etc).

,,Ritualurile” sunt activităţi colective, care, în cadrul unei culturi, sunt esenţiali pe plan social.
Prin urmare, îndeplinirea are o valoare în sine. De exemplu: modalităţi de salut, manifestare a
respectului faţă de semeni, ceremonii religioase etc.
Termenul ,,Practici” înglobează simbolurile, eroii şi ritualurile. Acestea sunt vizibile pentru un
observator din afară, dar semnificaţia lor rămâne invizibilă şi depinde numai de felul în care
aceste practici sunt interpretate de cei din interiorul grupului.

Nucleul culturii este alcătuit din ,,Valori”. ,,Valorile” sunt tendinţe generale de a prefera unele
situaţii altora. Valorile sunt sentimente bipolare, care au o dimensiune pozitivă şi una negativă.
Ele se referă la diferite cupluri: rău-bine, interzis-permis, moral-imoral, etc.

Fiecare grup sau categorie de oameni posedă un set comun de programe mentale, care constituie
cultura acelui grup sau acelei categorii. Există niveluri de cultură diferite:

 un nivel naţional, în funcţie de ţara căreia îi aparţine;

 un nivel regional, etnic, religios sau lingvistic;
 un nivel al genului (masculin, feminin);
 un nivel al generaţiei, care îi separă pe bunici de părinţi şi de copii;
 un nivel al clasei sociale, asociat cu şansele de educaţie sau profesiune;
 pentru cei care muncesc, nivele organizaţionale în funcţie de care angajaţii au fost socializaţi
de organizaţia în care lucrează (firmă, corporaţie);

Lumea noastră se schimbă. Suntem înconjuraţi de tehnologia inventată de oameni (roata, maşina
cu abur, electricitatea, televiziunea, internetul).

Cultura se schimbă de asemenea. Transformarea culturii poate fi rapidă în straturile exterioare

(simboluri, eroi, ritualuri). Transformarea culturii este însă lentă în sfera interioară, sfera
valorilor.

2. Cultura organizaţională

Culturile organizaţionale sau corporatiste au devenit subiecte des abordate în literatura despre
management începând cu anii 1960. Autorii au început să se preocupe de companiile, care ating
un nivel de „excelenţă”, companii ai căror membrii au învăţat în comun să gândească, să simtă şi
să acţioneze. Culturile organizaţionale sunt însă un fenomen în sine, diferit de culturile naţionale,
religioase, etc. O organizaţie este un sistem social diferit, deoarece membrii ei nu au crescut în ea
dar, care au aderat la ea, sunt implicaţi în ea pe durata orelor de muncă, iar după o perioadă o vor
părăsi.

Cultura organizaţională este tratată în multe lucrări apărute, de autori străini sau români [1-20].

Performanţele unei organizaţii trebuie măsurate în raport cu obiectivele ei, iar rolul
managementului superior este să traducă obiectivele în strategii. Strategiile sunt aplicate prin
intermendiul structurii, al sistemului de control existent, iar rezultatul lor este modificat de
cultura organizaţiei. Aceste patru elemente se influenţează reciproc (figura 3).

Figura 3 - Relațiile dintre strategie, structură, control și cultură

Deşi cultura este o caracteristică ,,soft”, schimbarea ei necesită măsuri ,,hard”: schimbări
structurale (desfiinţarea unor departamente, separarea unor activităţi etc.), schimbări de proces
(aplicarea unor proceduri noi, eliminarea unor norme etc.), schimbări de personal (politici noi de
angajare şi promovare).

Schimbarea culturii unei organizaţii cere perseverenţă şi atenţie. Mai jos sunt prezentaţi, pe scurt,
paşii de urmat în gestionarea culturii [1]:

- este o sarcină a managementului superior;

- cere, deopotrivă, autoritate şi competenţă;

- presupune alegeri strategice:

 se potriveşte cultura actuală cu strategia?

 dacă nu, poate fi adoptată strategia?
 dacă nu, ce schimbare culturală e necesară?
 e posibilă schimbarea? Avem oameni cu care să o facem?
 care vor fi costurile financiare şi de atenţie acordată de management?
 depăşesc beneficiile aşteptate aceste costuri?
 care este intervalul realist pentru schimbări?
 dacă există îndoieli este preferat să se schimbe strategia;
 subculturi diferite ar putea necesita abordări diferite;

creaţi o reţea de agenţi de schimbare în organizaţie:

 câţiva oameni cheie la toate nivelurile;

 dacă oamenii cheie vor începe, ceilalţi îi vor urma;
 pot fi ocoliţi refractarii.

plănuiţi schimbările structurale necesare:

 înfiinţarea sau desfiinţarea unor departamente;

 fuzionarea sau despărţirea unor departamente sau servicii;
 e nevoie de dislocarea unor grupuri sau oameni;
 sunt sarcinile conforme cu aptitudinile?
 plănuiţi schimbările de proces necesare:

 eliminarea sau impunerea controalelor;

 automatizarea sau eliminarea automatizării;
 stabilirea sau ruperea căilor de comunicare;
 trebuie înlocuit controlul datelor de intrare cu controlul rezultatelor.

revizuiţi politicile de personal:

 reconsideraţi criteriile de angajare;

 reconsideraţi criteriile de promovare;
 este departamentul de Resurse Umane la nivelul sarcinii?
 aveţi în vedere rotaţia activităţilor;
 fiţi circumspecţi în privinţa planurilor de a-i instrui pe alţii;
 nevoia de instruire trebuie resimţită de cei care urmează să fie instruiţi.

Continuaţi monitorizarea culturii organizaţiei:

 perseverenţă şi atenţie susţinută;

 diagnoza periodică a culturii.

2.1. Cultura şi conducătorii firmei

În lucrarea [12] autorul face distincţie între leaderschipul şi managerul unei organizaţii
complexe.

Conform ştiinţei managementului modern, procesele complexe ale unei organizaţii presupun
existenţa unor manageri care:

 planifică şi bugetează scopurile viitoare stabilind paşii pentru atingerea acestor scopuri:
programele, indicatorii şi alocarea resurselor;
 organizează şi aleg personalul;
 controlează şi soluţionează problemele.
Aceste procese determină un grad de consecvenţă şi ordine.

Leadership (sau mai scurt liderul) presupune ceva cu totul diferit:

 stabilirea unei orientări - crearea unei viziuni a viitorului, de obicei a viitorului îndepărtat şi
a unor strategii, care să producă schimbarea;
 alinierea oamenilor – comunicarea orientării către cei cu care cooperează în aşa fel, încât să
se înţeleagă viziunea şi să se dorească realizarea ei;
 motivarea şi inspirarea, adică menţinerea celor implicaţi în direcţia bună, în ciuda
obstacolelor în calea schimbării de ordin politic, birocratic şi/sau legate de resurse, prin
apelul la valori şi emoţii fundamentale, dar, în multe cazuri, neexplorate.

Organizaţiile au nevoie atât de lideri, cât şi de manageri care, într-o organizaţie complexă, se
completează reciproc.

O cultură corespunzătoare poate fi prielnică atât pentru lideri, cât şi pentru manageri. Pentru
dezvoltarea unei culturi, care favorizează atât liderii cât şi managerii, este nevoie de a fi realizate
mai multe deziderate
 Universitatea Tehnică a Moldovei

Facultatea de Urbanism și Arhitectură

Referat
Tema:Noțiuni de etică.

Cultura organizationala

A elaborat:Onica Ion st.gr. ISTGCC-181 FR

A verificat:Varzari Gheorghe

Chișinău 2019
 Bibliografie
 https://conspecte.com/Cultura-organizationala/cultura-
organizationala.html
 https://www.ttonline.ro/revista/management-calitate/cultura-organizatiei-
i