6.

Minunea de a trăi și a te maturiza

Legat de fenomenul creșterii este și miracolul pe care-l avem fiecare, de a

trăi și a ne maturiza.
La căpătâiul nostru au stat părinții, ani în șir, pentru a ne veghea creșterea.
Mamele, mai ales, știu ce înseamnă să naști și să crești prunci.
Minunea este că soția a consimțit să fie mamă. În sânul ei se petrece un
miracol de fiecare dată când este hotărâtă să fie ființa unică pe pământ care a
înțeles chemarea lui Dumnezeu.
Credem că așa a zidit-o de la început. Cine poate desluși și această taină?
Nu întâmplător unii dintre noi am scris și scriem inspirat despre femeia – mamă.
Am fost fericit când am citit ceea ce scria Cezar Bolliac, prin anul 1844, despre
femeia – mamă. Se pare că a avut o mamă celebră. Argumentează, într-un
crescendo uimitor, de ce femeia mamă este de o mie de ori mai vrednică decât
bărbatul.
Și o scria un bărbat!!!
Vegherea mamei, să ne gândim la toate mamele din lume, la căpătâiul
pruncuțului până crește, până ajunge la maturizare, fără să învețe undeva și de la
cineva, mama are în adâncul inimii ei sfânta chemare de a sluji la creșterea și
maturizarea zidirii lui Dumnezeu.
Mai mult ca oricine pe lume, mama înțelege, că în viața ei se mistuie o
taină pe care ea însăși nu mai are timp să o perceapă. Preocuparea ei, de zi cu zi,
este cum să crească spre maturizarea odraslei pe care i-a dăruit-o Dumnezeu.
Când am îndemnat pe o cucoană ardeleană să scrie jurnalul zilnic, mai
ales să spună cum a născut și cum a crescut pruncii, mi-a retezat-o scurt:
- Noi naștem oameni! Nu avem timp de scris jurnale. Scrie-ți voi, bărbații,
că aveți mai mult timp ca noi. Nu ne ocupăm de lucruri secundare.
M-a bucurat răspunsul răspicat al doamnei care nu a stat pe gânduri. E
drept, nu mă așteptam. Dar am mai învățat un lucru bun.
Poate fără să mai realizeze, mama uită de neodihna zilnică și așteaptă, o!
Doamne, așteaptă cu răbdare creșterea și maturizarea pruncului.
Să nu te plângi, să nu te pripești, să nu te saturi de atâta lucrare, zi și
noapte, să răspunzi cu iubire pruncului, soțului, casei întregi, și asta mereu, este
clar că avem de a face cu o mare minune.
Chiar dacă totul a devenit o obișnuință banală, să zicem, această lucrare
este mereu vie, proaspătă și plină de optimism.
Când mă gândesc la mama, la greul dus, ani și ani, inima-mi plânge și
focul nu se mistuie.