Sunteți pe pagina 1din 14

Corectat ortografic azi 20 mai 1998

Capitolul
Violenţa şi agresivitatea în societatea umană
Una dintre marile probleme ale umanităţii a constituit o problema violenţei
şi agresivităţii umane,a acelor tipuri de personalităţi pentru care
agresivitatea şi violenţa le apar ca cele mai corespunzătoare pentru
existenţa şi supraveţuirea socială.
În epoca marximului din România,ideologii partidului din psihiatrie negau
existenţa sociopatiilor şi mai ales în societatea socialistă (care nu putea să
aibă decât un rol sanogen,în ciuda tarelor şi a totalitarismului care agresa
personalitatea umană).
Totuşi implicarea psihiatriei în fenomenele de violenţă şi agresivitate nu se
putea evita,în condiţiile problematicilor ridicate de actuala societate.În
acest fel sa constatat că fenomenele violenţei şi agresivităţii şi chiar a
criminalogiei pot să coincidă parţial şi cu domeniul psihiatriei sociale.Totuşi
psihiatria nu poate explica singură aceste complexe probleme sociale,deşi
sa subliniat că în acest domeniu există un punct de vedere limitat dar şi o
viziune mai largă.În acest cadru psihiatria a fost chemată,şi ea,ca alături
de celelalte ştiinţe să-şi aducă un anumit aport,în vastul şi actualul
domeniu care explorează antisociabilitatea.

Furia şi agresivitatea.
În ultimii 30 de ani,aproape că nu a trecut un an fără a se consacra acestui
subiect, cel puţin un congres,la care au participat profesionişti foarte
diferiţi (psihologi,sociologi,psihiatri,geneticieni,neurochimişti etc).
Dacă la animal comportamentul agresiv apare ca motivat (sexual,legat de
instinctul de apărare sau alimentar),la om apare adesea fără asemenea
motivaţii (bande de tineri care agresează trecătorii,luarea de ostatici
etc).Numeroşi autori vorbesc,în sens social de agresivitate,în sensul unor
ambiţii comportamentale competitive. Von Bertalanffy (1958) descrie omul
ca pe o fiinţă cu instincte sărac desvoltate,consecinţa fiind apariţia unei
fiinţe periculoase pentru el însăşi şi mediu.Acest lucru,subliniază Bastians
(1972),se bazează pe faptul că omul nu are totdeauna capacitatea de a
conduce şi controla universul simbiolic care face comunicarea
posibilă.Întrebarea dacă natura umană este bună sau rea a fost pusă de
multă vreme.Hobbes spunea că "home homini lupus",în timp ce Locke
arată că în natură oamenii trăiesc împreună,fără lideri,în raport cu
dreptatea şi legile naturale,ca o comunitate a virtuoşilor anarhişti,această
lege naturală fiind,spune Locke "de origine divină".Dar subliniază Hiwert
(1969) criminalul,ca şi bolnavul mintal participă la aceiaşi mitologie a
omului alienat.Contrar numeroaselor păreri,în acest domeniu,Durkheim
(1885) nu vede caracterul patologic al crimei,pentru el crima fiind un fapt
social normal,deoarece fenomenul nu apare doar în unele societăţi sau la
unele specii,ci în toate societăţile,din toate timpurile.Din acest
motiv,delictul,crima apar legate de condiţiile vieţii colective,de toate
vârstele,ceea ce face din violenţă o adevărată maladie socială.Mai
mult,chiar,Durkheim subliniază că aceasta este un "fapt social
normal",deoarece ar fi util şi necesar,legat de condiţiile fundamentale ale
vieţii sociale şi utilă căci aceste condiţii care o generează sunt ele însăşi
indispensabile evoluţiei normale a moralei şi a dreptului.Din acest
motiv,răufăcătorul nu mai apare ca un antisocial radical,ca o specie
parazit,un corp străin,inasimilabil în sânul societăţii,ci ca un agent
regulator al vieţii sociale.Transformând crima întrun fapt oarecare,nu
înseamnă să nu o urâm,deoarece nici durerea nu este dezirabilă
(Durkheim).Deşi individul şi societatea urăsc violenţa şi crima acesta fiind
aspectul
normal al problemei ea ar juca totuşi un rol util în societate.
Totuşi trebuie subliniat că Durkheim scria acestea în 1895,în anumite
condiţii specifice şi că,a denatura această viziune,în sensul că el ar face
apologia crimei nu este real,deoarece autorul avea nevoie de această
exagerare pentru a se opune,la acea epocă,unor concepţii statice sau
religioase ale timpului său şi pentru a implica fenomenul violenţei în cadrul
unui complex studiu sociologic,în care însăşi autorul a fost printre
pioneri.Realitatea ste că fiinţa umană se află angajată continuu în găsirea
de soluţii în ceea ce priveşte agresivitatea şi crima,aceasta fiind poate
mult mai actual decât în secolul trecut.
Imaturitatea afectivă a tinerilor va face ca la aceştia furia şi agresivitatea
să apară în condiţii mult mai uşoare,fiind implicaţi mai ales factorii familiali
(părinţi cruzi,criticism exagerat,favorizarea unui frate etc).Există,subliniază
Jersild şi colab. (1978) o serie de condiţii care cresc susceptibilitatea
adolescenţilor şi măresc frecvenţa şi intensitatea comportamentelor
agresive,a furiei şi a urei. Aceste fenomene ar fi:foamea şi oboseala fizică
şi psihică,ironizarea permanentă,lezarea constantă a mândriei şi
autostimei. Eşecul este o adevărată traumă psihică,el produce adesea
sentimentul de ruşine din care mai ales tinerii caută să iasă prin violenţă.
Formele agresiunii şi a violenţei.
Vorbind din punct de vedere al psihologiei animale,Lorenz deosebeşte 6
tipuri de agresiune înăscută:
 agresiuneaprădătoare;
 ataculîn gloată;
 reacţia disperată (lupta disperată pentru a scăpa de un pericol):
 agresiunea teritorială;
 lupta de rivalitate pentru sex;
 apărarea puilor;
Vorbind,de această dată despre om,Musaph şi Mettrop (1972)
individualizează şi ei următoarele forme de violenţă şi agresivitate:
1.Agresiunea prin frustraţie (agresiunea prin furie datorate unei frustrări);
2.Agresiunea instrumentală,numeroase agresiuni neţintind lovirea
victimei,actul agresiv fiind doar necesar (fugarii lovesc o persoană pentru
că aceasta ar fi o barieră pentru scopul lor);
3.Agresiunea ocazională,concept introdus de Fris,fiind vorba de o
agresiune comisă fără motive clare ci pur şi simplu pentru că aşa a fost
oportunitatea în acel moment;
4.Agresiunea în afara supraeului (supunerea duce la reîntărirea externă);
Cecco şi Richards (1974) referinduse la agresivitatea dolescenţilor,arată că
la aceştia ea se exprimă mai mult verbal şi mai puţin fizic.Astfel 19%
dintre elevii şcolilor superioare ar folosi violenţa pentru rezolvarea
conflictelor.Sunt notate o serie de comportamente agresive,specifice
adolescenţilor: ţipetele, apar ca metode directe de aşi arăta furia
(fenomen care descreşte odată cu creşterea cronologică,la fete persistând
încă multă vreme); agresiunea verbală exprimată în maniere diferite
(poreclă,schimbarea voită a numelui,atragerea atenţiei asupra calităţilor
negative ale adversarului,bârfa); ironia ca formă de exprimare a ostilităţii;
înjurăturile, diferite expresii profanatoare sau injurioase sunt mai frecvente
la băieţi; Jersild şi colab.(1978) vorbesc de adolescenţi şi de alte fenomene
legate de comportamentul
agresiv. În acest sens autorii vorbesc de următoarele mecanisme:
ascunderea, amânarea sau abaterea agresivităţii şi a furiei,lucru care se
manifestă în funcţie de educaţie (adeseori necesitând un mare consum de
energie);
acumularea furiei,unii indivizi nu răspund imediat,pentru ca ulterior să se
manifeste sub forma nervozităţii,lipsei apetitului;
sublimarea furiei şi agresivităţii în fantezie sau reverii. Adolescentul îşi
poate astfel imagina răsbunarea, scene de triumf personal,violenţă sau
chiar dorinţa de moarte a persoanei urâte,în fantezie. Acest mecanism
serveşte,totuşi,ca supapă,ca un veritabil mecanism de refulare,ca un ventil
de siguranţă;
deplasarea furiei şi agresivităţii spre altceva sau altcineva (sparg,distrug
obiecte,chinuiesc animale,bat altă persoană,iar uneori se pot alătura unor
grupuri cu manifestăpri antisociale etc);
proiectarea ostilităţii este o metodă de externalizare,considerând că alţii
sunt nervoşi,că starea lor se
datoreşte altora care au greşit.În acest caz apare adesea sentimentul că a
fost nedreptăţit,apare
revendicativitatea exagerată,plângeri cronice contra
şcolii,familiei,comunităţii,uneori asupra unor grupe
sociale sau etnice pe care le consideră vinovate de starea sa.În acest caz
nu numai perceperea
fenomenelor din jur va fi deformată,iar memoria va reţine numai
pedepsele,nedreptăţile,în timp ce
multiplele ocazii de a fi tratat favorabil vor fi uitate.
Ura
direcţională asupra propriei persoane poate lua variate forme:autocriticism
exagerat,autoblamarea (care este însoţită de riscuri mai mici),apariţia
manifestărilor
psihosomatice.După Eron şi colab.(1963) agresivitatea în şcoli depinde de
gradul agresivităţii şi violenţei
în familie,forma actului agresiv fiind mediată de factoirii
culturali.HuaniPalacios
şi Scheuer (1972)
consideră că 4% dintre adolescenţi indică frustraţia drept cauză a furiei şi
agresivităţii.
Violenţa în cadrul familiei.Un capitol aparte privind violenţa socială îl
reprezintă violenţa din cadrul
familiei.Violenţa este incompatibilă cu funcţiile familiei,deşi în practică
este foarte frecventă.Folosirea
forţei fizice între membrii familiei este una dintre cele mai dramatice
realităţi ale zilelor noastre (poate
varia de la insulte minore până la homicid).Sau
cercetat în mod deosebit motivele acestui tip de
violenţă.Goode consideră că violenţa se datoreşte coabitării
îndelungate,care ar putea declanşa reacţii
de furie.Indiferenţa părinţilor,senzaţia de rejet pot declanşa violenţa dintre
fraţi.M.Hanemann Lystad
(1975) vorbeşte de relaţiile interpersonale speciale între victimă şi
agresor,în care violenţa este
rezultatul antagonismelor care au fost tolerate timp îndelungat,în care
victima şia
ridiculizat şi presat
agresorul,până sa
atins punctul maxim de rezistenţă.Wolfgang vorbeşte de natura suicidară
sau
masochistă a unor victime,care provoacă atacul agresiv,în timp ce Sargent
arată că unii copii
homicidali,acţionează ca agent letal al unui părinte adult care împinge
copilul inconştient să ucidă.
Bătaia copiilor este mai frecvent administrată de către părinţii cu
probleme, părinţii schizoizi,alteori
prin depolasarea furiei din cadrul problemelor maritale asupra copiilor,care
apar astfel ca ţinta
abuzurilor,graţie procesului de deplasare a agresiunii.Gill (1982) subliniază
că bătaia copiilor nu are în
majoritatea cazurilor explicaţii psihologice şi adeseori există probleme
sociale şi contextuale (şomaj,
desgustul de sărăcie etc).
Violenţa în famlie ţine şi de socializarea agresiunii.Copiii agresaţi vor
deveni la rândul lor părinţi
violenţi (deoarece bătăuşul frustrează dar creiază şi modelul).Tot Gilles
obsevă că violenţa este mai
mare în familiile sărace,cu educaţie precară,cu familii disociate,în familii cu
peste 4 copii.Socializarea
copiilor prin bătaie apare la părinţii care au mai puţine aspiraţii pentru
copiii lor.Pedepsele variază şi în
funcţie de sexul şi trăsăturile părinţilor şi a copiilor,în funcţie de rolul
pregătit copiilor în viaţa adultă.Mary
Hanemann Lystad (1972) subliniază că două aspecte sociale sau
exploarat în familiile violente:
structura
de putere în familie;
structura
de putere a marii societăţi;
Familia ca orice grup social consistă întro
ierarhie,cu subordonări,rivalităţi,uzul de forţă.Din acest
punct de vedere,Strauss (1973) include aceasta în structura
socială,subliniind importanţa
valorilor,credinţelor,caracteristicile individuale, factorilor
precipitanţi,valorilor sociale,puterea,actul violent
şi consecinţele pentru copil,familie şi societate.În oarecare măsură
conflictul nu trebuie văzut numai în
sens negativ,ci şi ca forţă pozitivă,pentru un echitabil schimb de
recompense şi pedepse.
Teoriile culturaliste văd însă cauza violenţei în afara familiei.Gill subliniază
importanţa structurii puterii
în societate,lucru ce afectează violenţa în familie, abuzul masiv social faţă
de copii fiind mult mai
periculos decât cel individual.Acest abuz social constă în statisticile foamei
şi malnutriţiei la
copii,morbiditatea, sărăcia,educaţia deficitară,oficializarea bătăii în
şcoală,instituţii de corecţie.Tot Gil
discută valorile culturale care sancţionează prin bătaie.Unii
medici,educatori încurajează,chiar dacă nu
direct,bătaia copiilor de către adulţi.
Dacă însă violenţa este utilizată de copii şi în societate va exista multă
violenţă. Ceea ce îi face pe
părinţi să maltrateze copiii sunt în primul rând problemele
emoţionale.Există,de exemplu,o relaţie între
infanticid şi potenţial suicidal trecut şi prezent al părinţilor.Există de
asemenea probleme privind
personalitatea părinţilor,în timp ce alte probleme socioeconomice
se referă la alcoolism sau la
consumul de droguri,de relaţiile precare între mamă şi tată cu deplasarea
ostilităţii spre copii.În alte
situaţii este incriminat stersul îngrijirii materne.Astfel Elmer vorbeşte de
acumularea de stres în cadrul
familiei,mai ales la clasele defavorizate economic.Alţi factori constau în
probleme fizice şi
emoţionale,copiii născuţi unul după altul,prematuritatea,creşterea copiilor
de către un singur
părinte,ignoranţa părinţilor,lipsa experienţei educative.
Bătaia mai apare şi ca eşecul copiilor de a îndeplini anumite aşteptări ale
părinţilor.Paternurile
educaţionale trec din generaţie în generaţie,rămânând neschimbate,ceea
ce psihologic este o
identificare cu părinţii agresivi.Din acest caz,mama care bate,a fost copil
bătut,iar copilul bătut va bate şi
el pe cei mici.Violenţa extremă a copiilor este rară şi adesea reflectă
relaţiile foarte sărace dintre copil şi
părinţi.Dacă sunt homicidali,ei îşi aleg părintele ca victimă.Unii dintre copii
sunt încurajaţi de un părinte
contra celuilalt.Copiii pot violenta de asemenea alţi copii şi în primul rând
pe aceia care le ameninţă
poziţia lor în familie sau în mediul imediat.Copiii violenţi sunt receptori ai
unor modele sărace de
comportament social sau a unei sutuaţii sociale stresante.
Majoritatea lucrărilor care privesc violenţa în familie iau în considerare
diferite variabile privind
structurile sociale.Sunt incluse,astfel,variabile demografice,de
sex,rasă,clasă,dar şi relaţiile din interiorul
şi exteriorul familiei.Femeia este mai agresivă verbal,bărbatul fizic iar
unele comportamente sunt legate
de locul ocupat de modelul de violenţă în societate.Băieţii sunt mai
agresivi ca fetele,dar sunt şi mai
frecvent şi mai intens pedepsiţi.Mamele din clasele mai defavorizate
economic sunt mai puţin
permisive.Părinţii delincvenţilor sunt mai punitivi.Gordon subliniază că fata
este mai agresivă dacă
mama foloseşte pedepse fizice,iar băiatul este mai puţin agresiv dacă nu
este pedepsit prea frecvent.
Anumite atitudini agresive ale adolescenţilor pot fi corelate cu anumite
atitudini părinteşti.O mare
importanţă are în această problemă maniera de separareidentificare
a adolescenţilor în cadrul
familiei.Micşorarea schimburilor dintre părinţi şi adolescenţi poate duce la
conflicte violente (Edwards),cu
creşterea dorinţei de independenţă a copiilor.
Incidenţa violenţelor familiale este foarte mare şi foarte greu de apreciat în
acelaşi timp (cu excepţia
homicidului sau a bătăilor foarte grave).Mc Clintock arată că 30% dintre
homicidali se datoresc
disputelor domestice.Kempe estimează tortura la copii ca având o
frecvenţă de 6%o iar Zallea
estimează că 200250.000
de copii au nevoie de serviciile de protecţie în fiecare an în SUA,iar 3000
au
fost grav răniţi.Dacă acestea au fost doar cazurile raportate,Gill şi Noblela
apreciază la 2,54,1
milioane
de copii care se află în această situaţie.Ferguson arată că 41% dintre
violenţele faţă de copii se petrec
sub vârsta de 5 ani şi foarte multe chiar sub vârsta de un an.
Totuşi trebuie subliniat că brutalizarea copiilor nu este un produs al zilelor
noastre,problema fiind
preluată din trecut.În 1871 se creia de exemplu Societatea pentru
prevenirea cruzimii faţă de copii.
Creşterea frecvenţei violenţei faţă de copii şi a violenţei în cadrul familiei a
determinat ca în
numeroase ţări să se ia măsuri de prevenire.În acest fel sau
creat instituţii sociale menite de a preveni
violenţa de acest tip şi în special de a proteja copiii.
Etiologia comportamentului agresiv şi violent.Având în vedere
importanţa agesiunii şi violenţei în
societatea umană,implicarea lor în multiple fenomene sociale este
necesară o privire sumară asupra
cauzelor care provoacă aceste fenomene.
Agresiunea este un comportament explosiv,violent,în timp ce agresivitatea
este o predispoziţie
constituţională sau potenţială spre luptă sau posibilitatea de a acţiona
agresiv sau de a comite atacuri
nepropvocate.Agresiunea este mai mult sau mai puţin un comportament
violent fizic sau verbal,contra
unei persoane sau a unor obiecte.
Dollard (1950) dă o definiţie simplistă agresiunii,care ar fi o modificare ce
ar avea ca scop lezarea
organismului viu,în timp ce Buss subliniază că agresiunea este un răspuns
care trimite stimulii nocivi
spre alt organism.Kaufnamm include în definirea agresiunii şi experienţa
subiectului.În expicarea
comportamentului agresiv,unii pun accentul mai ales pe factorii biologici,în
timp ce alţii incriminează mai
ales factorii de mediu.Freud,de exemplu,vede comportamentul agresiv ca
un instinct înăscut,lucru
afirmat şi de Lorenz(1966).
Psihanaliştii subliniază că libidoul şi agresivitatea şiar
avea sursa la nivel hormonal.Creşterea
androgenilor,de exemplu,ar determina un comportament agresiv şi ar
duce la scăderea timidităţii (feedbackul
negativ dat de androgeni şi estrogeni ar juca un rol important).
În cercetarea comportamentului agresiv,Visser (1972) subliniază că există
3 poziţii extreme,privind
rolul experienţei conştiente:
concepţia
că experienţa conştientă nu ar avea rol cauzal;
concepţia
că experienţa conştientă are sigur efect cauzal;
Groen (1972) subliniază că după introducerea armelor de foc,agresivitatea
umană a devenit mai
priculoasă şi mai letală,faţă de toate formele de agresivitate animală;
În discutarea etiologiei comportamentului agresiv există,aşa cum am mai
subliniat,numeroase poziţii
şi puncte de vedere.În acest sens ne vom opri asupra câtorva mai
importabte.
1.Explicaţiile biologice.În "originea speciilor" (1859) şi "Descendenţa
omului",Darwin proclama
ideia "luptei pentru existenţă",confirmând punctul de vedere a lu
Hobbes,asupra naturii umane.Ideia
luptei pentu existenţă şi a supraveţuirii a avut un mare răsunet social şi
politic,ceea ce la
făcut pe
Darwin însăşi să regrete,deoarece filozofii sociali au interpretat
descoperirile lui Drawin în mod greşit,ca
pe o rivalitate intraspecifică şi ca existenţa unei competiţii permanente în
natură şi societate.Acest lucru
sa
exprimat prin concepţiile social darwiniste,ceea ce sublinia Ross Buck
(1976),a justificat,de exemplu
în SUA sistemul economic "laissez faire",exploatarea indienilor sau
exploatarea colonială.Deşi Darwin
susţine că "omul poartă în corpul său stampila originii sale
inferioare",totuşi încercarea de a găsi
explicarea "răutăţii" sale numai în instincte este prea mult.
Explicaţiile biogenetice au dominat epoca lui Lombroso (1895),dar deşi
aceste explicaţii au trebuit să
cedeze pasul curentelor sociopsihogenetice,
studii recente reactualizează tot mai mult importanţa
noţiunilor de teren şi predispoziţie la delincvenţă.Astfel,arată Sivadon
(1873) ereditar,prin procese
morbide la nivelul s.n.,prin accidente,anomalii ale desvoltării
fizice,tulburări ale echilibrului hormonal.sau
pur şi simplu printro
tulburare a structurii diencefalice,toate acestea plasează subiectul întro
stare de
"fragilitate biologică relativă".În acest fel,solicitarea externă asupra
personalităţii cu astfel de tare
biologice va determina răspunsuri deviante,inclusiv în sens antisocial.
Di Tullio (1950) subliniază că terenul delincvent este "o expresie a
ansamblului de condiţii
organice,psihice,ereditare,congenitale sau achiziţionate,care diminuiază
rezistenţa individului la
instigaţiile mediului,permiţând individului să devină delincvent".Aceste
"excitaţii criminogene",rămân la
omul obişnuit sub pragul operant,în timp ce la aceştia,ele declanşează
reacţia antisocială.Lombroso
(1895) a vorbit de criminalul înăscut,în sensul unei adevărate psihopatii
constituţionale. Există,spune
autorul,indivizi ereditar incapabili de socializare şi predispuşi prin acestea
la delincvenţă.Un punct similar
de vedere era cultivat şi de Prichard (1835) prin descrierea lui "Moral
Insanity",sau de către Magnan,prin
descrierea "desechilibratului mintal".Chiar descrierile lui K.Schneider
(1923),aşa cum am văzut,merg în
mare parte în acelaşi sens.Au fost incriminaţi o serie de factori care ţin de
constituţia biologică a
individului,ca:
Vârsta,
care are o mare importanţă.Majoritatea delincvenţilor se situiază în jurul
vârstei de 25 de ani
la bărbaţi şi 30 de ani pentru feme,deşi subliniază Sivadon (1973) aceste
limite sau
redus în prezent
(17 respectiv 28 de ani).Criza adolescenţei,ca şi alte crize biologice duc la
creşterea comportamentului
violent.Tutt (1974) subliniază mai ales la adolescenţi creşterea foarte mare
a consumului de alcool şi de
alte droguri şi,paralel cu acesta creşterea a numeroase tipuri de violenţşi.
Sexul
are de asemenea importanţă.Toate statisticile vorbesc de prevalenţa
comportamentului agresiv
la bărbaţi.Dragomirescu (1976) subliniază că 94% dintre delincvenţii
adolescenţi sunt băieţi,iar
statisticile OMS arată că 40% ditre aceştia consumă alcool.Diferenţele
sexuale nu sunt numai
biologice,ci le sunt în acelaşi timp şi de statut social,vechile obişnuinţe în
schimbare,transformarea
radicală a vieţii femeiei ducând la modificări importante în ceea ce
priveşte prevalenţa sexului.Bărbatul
ar fi totuşi mai predispus biologic la violenţă,datorită pierderii controlului
asupra pulsiunilor sexuale,pe
când femeile ar lega delincvenţa mai ales de unele situaţii fiziologice
(sarcină,menstre).
Rolul glandelor endocrine este de asemenea foarte mare.Sa
incriminat glanda tiroidă,glandele
sexuale,hipoglicemia.De fapt,arată Jersild şi colab.(1978) aproape toţi
băieţii şi o mare parte din fete au
comis cândva acte ilegale (în interpretarea strictă a legii),deşi foarte
puţine din aceste cazuri au ajuns a
fi cercetate de organele de ordine.
Unele
boli somatice pot predispune la creşterea agresivităţii.Stările
postencefalitice determină
înclinaţii spre pervesiuni sexuale,alcoolismul are de asemenea o mare
influenţă.Se cunosc de
asemenea legături dintre agresivitate şi anumite infirmităţi (statură mică
sau prea mare).
Subalimentaţia
creşte incidenţa răspunsurilor agresive.Sărăcia,infometarea cronică,duc la
transformări importante ale personalităţii,determinând o mai mare
înclinaţie spre concret,spre tendinţe
egoiste şi revendicative.Ellemberger (1958),pe voluntari înfometaţi timp
de 6 luni,a demonstrat că în
această situaţie se modifică caraterul,treptat indivizii devin
ostili,geloşi,curioşi iar modificările au persistat
mult timp după terminarea experimentului.
Importanţa
creierului a fost pe larg studiată.Leziunile cerebrale de diferite
tipuri,determină
modificări de comportament în sens antisocial.Hill şi Paud (1972) arată că
la 4750%
dintre ucigaşi,se
constată anomalii eeg(exces de activitate lentă).Recidiviştii prezintă astfel
de modificări de 2 ori mai
frecvente.Vorbind de importanţa sistemului nervos,Laborit subliniază
aceasta,chiar în forma sa cea mai
simplă este astfel organizat,încât un stimul (intern sau extern) poate
determina un răspuns
simplu,stereotip (ansamblu stimulrăspuns
care permite supraveţuirea imediată),punând în joc forţa cea
mai primitivă a snc.La om însă pulsiunea hipotalamică (sinele freudian) se
loveşte de bariera
socială.Chiar în lumea animală,arată Laborit,apare problema ierarhiei şi a
stabilirii dominanţei.La om
graţie limbii,regulile dominanţei se instituţionalizează şi se transmit ca legi
dealungul
generaţiilor,constituind esenţa unei culturi.Interdicţiile sociale apar cu atât
mai mari cu cât poziţia sa
socială este mai inferioară.Acestă ciocnire între pulsiunile instinctuale şi
interdicţiile sociale,constituie
prima sursă de angoasă (deşi omul este inconştient de determinismul
sociocultural).La baza
motivaţională a comportamentului ar sta deci cauze pulsionale şi
emoţionale.Faptul că un semnal
anunţă o pedeapsă sau recompensă se face prin intermediul sistemului
neuroendocrin.
După Gray ar exista 3 tipuri de comportament,ca răspuns la stimuli:
1. Comportamentul de apropiere,cu învăţarea recompensei şi evitarea
pedepsei;
2.Comportamentul de fugă sau luptă,cu declanşarea necondiţionată
(comportament de
evitare,agresiv,de apărare,cu baza în hipotalamus,substanţa cenuşie
centrală mezencefalică,amigdale);
3.Un comportament inhibat care se traduce prin evitarea pasivă sau
stingerea unui comportament
achiziţionat anterior:
Interrelaţia acestor 3 sisteme sar
organiza la nivelul hipotalamusului.
Pe de altă parte angoasa,care adesea stă la baza comportamentului
agresiv,poate fi în raport cu
punerea în joc a sistemului adrenosimpatic
şi hipofizosuprarenal
şi se rezolvă prin fugă,luptă sau
agresiune defensivă.Un alt mecanism provocator de angoasă rezultă din
ceea ce Laborit numeşte
"deficit informaţional" privind situaţia unui eveniment exterior.La om se
mai adaugă existenţa
imaginarului,a cărui material este în ansamblu memorizat conştient şi
inconştient.Agresivitatea,arată
Laborit,apare ca o manieră simplistă de rezolvare a conflictului dintre
pulsiunile hipotalamice şi
interacţiunea socioculturală.
Dacă este imposibil a te sustrage agresiunii psihosociale,
rezultatul este
apariţia unei stări depresive iar uneori a toxicomaniei.Viaţa şi
agresivitatea,arată Laborit,sunt sinonime
din punct de vedere biologic.Încă de la primele mamifere apare sistemul
limbic,cu posibilitatea
memorieiu de lungă durată.Graţie memoriei,motivaţia se îmbogăţeşte cu
experienţa trecutului.Apariţia
cortexului,duce la posibilitatea anticipării,la stabilirea unei strategii
capabile a satisface sau a evita.
În cadrul concepţiilor biologice o mare importanţă o au cercetările privind
localizarea în s.n.c. a bazei
materiale care determină comportamentul agresiv.Comportamentul uman
se modifică după unele tumori
ale lobului temporal (leziuni constatate postmortem la agresori).Sistemul
limbic,mezencefalul,
hipocampul aşa cum am mai arătat,au fost de asemenea incriminate.
Agresivitatea,arată Visser,este o
unitate care se bazează pe diferite structuri fiziologice.De o deosebită
importanţă în comportamentul
agresiv este hipotalamusul.Cannon arăta în 1920 că pisica decorticată
face uşor "falsa agresivitate" (cu
creşterea TA,pulsului,transpiraţiei,sburlirea părului).Această reacţie
rămâne atâta timp prezentă cât
hipotalamusul posterior rămâne intact.Dacă a fost distrus,apar doar
elemente izolate ale "falsei
furii".Bard arată că hipotalamusul posterior este centrul de integrare
acomportamentului agresiv.Cu
electroşocuri pe hipotalamus,Hess determină răspunsuri de furie iar Stelar
arată că hipotalamusul este o
cale comună de exprimare a emoţiilor şi motivaţiei,ambii centri,inhibitori şi
excitatori aflânduse
în
hipotalamus.Rolul sistemului limbic a fost studiat de către Mac Lean,care
subliniază că acesta are 3
circuite:amigdala (legată de autoconservare),circuitul septal (legat de
sociabilitate,sex) şi al treilea
circuit legat de afectiv.
Cercetările privind biotipul sau
bucurat de o mare vogă în trecut (Lombroso,
Kretschmer).Leptosomul cu temperament
schizoid,rece,introvertit,nesociabil ar fi cel mai frecvent
incriminat în comportamentele antisociale (grave şi precoce). Atletul cu
temperament flegmatic,exploziv
este de asemenea incriminat în cadrul violenţei.Biotipul displaszic ar fi
predispus la crime,delicte sexuale
(adeseori are tulburări de creştere de origine endocrină).
Genetica a adus numeroase date,atât sub forma sa clasică (legată de
studiile genealogice),cât şi de
forma sa modernă (bazată pe studiul modificărioor biochimice,a
anomaliilor cromozomiale).Ritter pe
baza arhivelor germane din secolul al XVIIIlea,
studiază descendenţa unei bande de vagabonzi şi hoţi
(2000 de indivizi).Aceşti indivizi sau
căsătorit între ei şi sau
asociat în diferite maniere (timp de 8
generaţii).Procentajul de criminali sau de persoane cu comportamente
antisociale a fost foarte
mare.Totuşi rolul eredităţii nu trebuie exagerat.Sau
pus în evidenţă şi aberaţii cromozomiale,anomalii
(mai ale sde tip XXY şi XYY).
Agresivitatea ca fenomen înăscut (teoria lui Lorenzo).O mare
importanţă în explicarea
agresivităţii o au studiile ethnologiştilor,a cercetătorilor din cadrul
psihiologiei animale.Unul dintre aceşti
cercetători (Lorenzo) arată că agresiunea este folositoare animalului,motiv
pentru care comportamentul
agresiv trebuie considerat din punct de vedere biologic ca normal şi
folositor în lupta pentru
supraveţuirea speciei (analogia cu concepţia lui Durkheim).Freud vedea
isvorul energiei vitale în cadrul
instiunctului sexual,deşi aşa cum arăta Buck (1976),sub influenţa
grozăviilor primului război mondial,el
va sublinia că instinctul morţii este opus celui social.Lorenzo se opune
viziunii lui Freud,care după el nu
ar corespunde punctului de vedere evoluţionist,şi care deja ar fi acreditat
următoarele:
cu
cât un individ este mai agresiv,cu atâta supraveţuirea se face mai uşor;
în
cadrul aceleiaşi specii agresivii sunt selecţionaţi ca reproducători;
"
teritoriul" este apărat în mod agresiv dar individul este mai puţin
agresiv,când pătrunde în alt
teritoriu;
viaţa
la vertebrate prezintă un ordin de dominare,fiecare individ trebuind să ştie
cine este mai tare şi
cine este mai slab decât el (la om acest lucru se stabileşte din
adolescenţă);
Vorbind tot de comportamentul animal,Lorenzo spune că există o balanţă
între puterea de a ucide şi
inhibiţia de a ucide (care la om nu ar exista).Rar în lumea animală,lupta
intraspecifică este
mortală,existând o inhibiţie a agresivităţii,înainte ca agresiunea să devină
periculoasă (gestul de
supunere,opreşte de exemplu agresiunea).La om situaţia se poate
prezenta chiar invers,mai ales la
grupele cu reguli severe.Lorenzo afirmă,pe bună dreptate,că omul actual
se bucură de o descărcare
insuficientă a instinctului agresiv.Nivelul crescut de agresivitate şi lipsa
inhibiţiei naturale,face pe om o
specie periculoasă şi autodistructivă (mai ales la nivelul competiţiei dintre
naţiuni).Privitor la acumularea
pulsiunilor agresive,J.P.Scott (1976) arată că nu se cunosc modificări
fiziologice sau chimice în
agresiune care să corespundă cu scăderea glicemiei.Lupta,spune autorul
este o reacţie de urgenţă
şi,este greu de imaginat un mecanism de acumulare a energiei,care ar
pune astfel animalul în
primejdie.În ceea ce priveşte sublimarea în exterior a pulsiunilor agresive
prin sport,Lorenzo subliniază
că,întradevăr
aceasta ar putea avea un rol catarhic,deşi totuşi autorul se întreabă,cum
ar putea să se
dreneze agresiunea,privind la agresiunea altora.Din contra,uneori sportul
poate duce la creşterea
agresivităţii.
3.Concepţii psihogenetice.Pentru Freud criminalul era un individ care
nuşi
putea stăpâni
pulsiunile,el având un eu slab desvoltat,care nu poate manipula tensiunile
sinelui şi exigenţele
supraeului.Personalitatea delincvenţilor,arată Delay şi Pichot (1976) diferă
de nedelincvenţi.Delincventul
are o serie de trăsături ca:multă
energie,impulsivitate,extriversiune,agresivitate,adesea sadism.Ei au de
asemenea atitudine ostilă,sunt neîncrezători,încăpăţânaţi,vor să se afirme
social cu orice preţ,nu pot
suporta autoritatea.
Explicarea comportamentului agresiv a beneficiat de noţiunile de stres şi
de "reacţie de
alarmă"(Selye,1936),aceste reacţii fiind nespecifice.Ceea ce distinge
agresiunea fizică de aceia psihosocială
este doar absenţa la ultima a leziunilor directe.În agresiunea
psihosocială,leziunea este
secundară,în ciuda reacţiei aspecifice şi a unei bogate fenomenologii
psihosomatice.

4.Importanţa componentei sociale.Numărul mare de tipuri de


agresiune determină ca optica
asupra etiologiei să fie pluralistă.Agresiunea,subliniază Ropartz naşte
agresiune,aşa încât sa
propus
pentru acest complex,termenul de comportament agonistic (care
înglobeză comportamentul de
ameninţare,atac, lezare,ca şi atitudinile şi postura de răspuns,retragere şi
fuga învinsului).Carthy şi
Ebling vorbesc de caracterul social al comportamentului agresiv (rar un
animal este agresiv în absenţa
unui adversar real sau imaginar,autoagresiunea în lumea animală fiind
rară şi patologică).Prezenţa unui
alt individ,indiferent de specie,este deci absolut necesară pentru
declanşarea comportamentului
agresiv,motiv pentru care comportamentul agresiv se referă la diferite
aspecte ale societăţii (ca
densitatea populaţiei,structura socială etc).Densitatea ar creşte
agresivitatea în lumea animală,de unde
sa
tras concluzia că fenomenul ar fi valabil şi pentru specia umană.Deşi
teoretic izolarea ar reduce
agresivitatea,sa
constatat însă şi fenomenul invers.De fapt,spune autorul,relaţia
densitatenivelul
agresivităţii ar urma o curbă în U,nivelul agresivităţii maxime
coresponzând unei anumite densităţi.O
structură bună a sistemului social scade frecvenţa şi gradul actelor
agresive (ceea ce implică
organizarea ierarhică a grupului).Scoţând din grup maimuţa
dominatoare,Kummer va constata imediat
după aceasta începerea bătăilor,care încetează imediat ce maimuţa
dominatoare este reintrodusă.
Un alt mod de control al agresivităţii ar fi ritualizarea comportamentului
agresiv.Înainte de
agresiune,animalul afişează o anumită "mimică ameninţătoare"