Jocul ca activitate de invatare si terapie la copiii cu deficiente mintale

Problemele educationale constituie, astazi, teme prioritare ale abordarilor stiintifice contemporane.
Reforma invatamantului in concordanta cu caracterul, cerintele dinamice si idealurile noastre democratice,
impune reconsiderari la nivelul structurii sistemului scolar, al finalitatilor si obiectivelor de instructie si
educatie, precum si o permanenta perfectionare a metodologiilor de lucru.
O societate democratica cere un invatamant descatusat de uniformitate si rigiditate. Dreptul la educatie a
devenit un nou drept universal, in cadrul caruia se dezvolta, pana la generalizare, libertatea de a invata, precum
si invatarea libera
Nimic din ceea ce faureste omul in efemera sa existenta pe acest pamant nu se ridica atata la sublim, la
creatie, la daruire de sine, jertfa si implinire, pe cat este cresterea, educarea si dezvoltarea copiilor - cea mai
deplina si sensibila bucurie a vietii. Ei sunt rostul nostru de a fi, nu numai ca indivizi ci si ca popoare. De buna
lor crestere, educare si cultivare depinde viitorul umanitatii. De aceea, inceputul de drum, pentru copiii de astazi
inseamna si inceputul de drum, al viitoarei societati care se dezvolta odata cu ei.
Educatia copiilor reclama o preocupare deosebita din partea tuturor factorilor implicati in aceasta
misiune fundamintala.
Alaturi de copiii din scolile generale, cresc si se dezvolta si o alta categorie de copii si anume, cei cu
cerinte sau nevoi speciale. Fiecare copil prezinta particularitati individuale si de relatie cu mediul, trasaturi care
necesita o evaluare si o abordare personalizate.
Copiii cu deficienta au si ei aceleasi trebuinte de baza in crestere si dezvoltare ca toti copiii: nevoia de
afectivitate si securitate, de apreciere si intarire pozitiva, de incredere in sine, de responsabilitate si
independenta. Acesti copii au in acelasi timp si anumite necesitati particulare, specifice si individualizate. Ei
sunt la randul lor diferiti din punct de vedere al temperamentului, capacitatilor, motivatiei, chiar daca prezinta
acelasi tip de handicap.
Tulburarile in plan intelectual cat si comportamintal se influenteaza si se intensifica reciproc, ducand la
neadaptarea copilului la scoala si societate. Multi copii sunt sau devin turbulenti in mediul familial sau scolar
pentru ca sunt permanent nemultumiti in ambianta sociala in care traiesc, datorita eforturilor la care sunt
solicitati, acasa sau la scoala, eforturi care depasesc deseori posibilitatile de care ei dispun. Asa cum copilul
hipoacuzie nu poate intelege intrebarea pusa de invatator, cel cu deficiente de vedere nu vede bine ce scrie la
tabla, sau cel cu semipareza dreapta nu poate folosi eficient mana dreapta ca sa scrie caligrafic si corect, tot asa
copilul cu deficit intelectual nu poate sa tina pasul cu restul clasei in asimilarea cunostintelor predate, fie ca
ritmul lui de invatare este lent, fie ca are dificultati de intelegere sau de citire-scriere etc. Acestor copii li se
accentueaza nemultumirea si starea de inconfort psihic, de neliniste permanenta, pentru ca situatiile de
inferioritate continua in care se afla conduc la insuccese, datorate in primul rand incapacitatii de a-si insusi
materiile predate. Starea de tensiune in care traiesc acesti copii da nastere la reactii de comportament care
ingreuiaza exersarea functiilor intelectuale si in acelasi timp inrautateste relatiile sociale dintre copil si familie,
pe de o parte, dintre copil si scoala, pe de alta parte.
Acesti copii, de cele mai multe ori, constituie cazuri problema pentru familie si pentru colectivitatile normale.
Daca nu sunt depistate la timp, aceste cazuri vor duce la insuccesele scolare, neadaptariie in colectiv, ca in final
sa culmineze cu esecurile profesionale.
Deoarece familia nu ofera intotdeauna mediul propice, specializat sa poata constitui la recuperarea partiala sau
totala a acestor copii, iar scoala de masa nu este inca pregatita sa se ocupe indeaproape de acesti copii cu deficit
de intelect, acesti copii vor fi indrumati spre scolile speciale, care au cadre specializate pentru a se ocupa de
instruirea, educarea si recuperarea lor.
La fel ca si copilul normal, pentru dezvoltarea maxima a capacitatilor sale, copilul deficient mintal are
nevoie de conditii specifice din punct de vedere instructiv-educativ. Aceste conditii le ofera scoala speciala,
care il sprijina sa depaseasca retardul functiilor sale intelectuale.
Daca in scoala de masa, un copil cu handicap de intelect este comparat prin posibilitatile sale inferioare
de intelegere si adaptare la colectivitate, in scoala speciala acest complex dispare, iar copilul ia contact cu un
personal didactic specializat, care stie sa depuna mult suflet in instruirea si educarea acestor copii.
 Daca un copil normal invata din proprie initiativa, spontan, simte nevoia de a invata si se descurca in
mare parte singur, copilul deficient nu are curiozitatea si nici tendinta de a invata. Totusi trebuie sa invete, dar
va reusi numai daca va beneficia de mult ajutor din partea cadrelor didactice.
Acest ajutor trebuie sa inceapa cu descoperirea si exploatarea a ceea ce a ramas normal, in gasirea
posibilitatilor de invatare si compensarea lor cu deprinderi practice, unde sansele deficientului mintal sunt mai
mari.
Plasticitatea si dinamismul sistemului nervos confera copilului deficient posibilitati suficiente de
evolutie, dar intr-un ritm mai lent, desigur. S-a dovedit ca deficitul functional al unor zone lezate ale creierului
poate fi compensat prin preluarea functiilor respective de catre alti centri nervosi. Chiar daca sunt atinse functiile
psihice superioare: gandirea, memoria, atentia, imaginatia, copilul poate totusi sa invete unele activitati practice
mai simple. El invata in primul rand prin imitare. Prin imitatie isi insuseste multe deprinderi legate de
autonomia lui personala si de comportare civilizata in mediul social, invata, de asemenea, unele abilitati
manuale care ii vor da posibilitatea incadrarii in productie, dupa terminarea scolii profesionale.
Obiectivele instructiv-educative ale invatamantului special au o arie mai restransa, bazandu-se nu atat
prin a-i forma elevului o vasta cultura generala, cat prin a-1 abilita in domeniul practic.
Bineinteles ca sarcina noastra, a invatatorilor care lucram cu acesti copii, este de a le forma deprinderi
corecte de citire si scriere, pe baza carora ei vor reusi sa cunoasca mai profund realitatea si sa se adapteze mai
usor la conditiile vietii cotidiene.
Pe de alta parte, un element specific al activitatii noastre este necesitatea de a suplini lipsa familiei si de
a corecta ceea ce familia a alterat in formarea personalitatii copilului. Aici remarcam o serie de activitati
specifice compensatorii si recuperatorii, de grup si individuale, care prin specificul lor vor duce la viata sociala,
formandu-le in acelasi timp si o conduita civilizata.
Pornind de la premisa ca deficienta mintala nu este o boala, pentru ca desi a fost determinata de un agent
patogen, acesta nu mai actioneaza in prezent, nu tulbura functiile vitale si nici capacitatea de activitate, copilul
deficient mintal este totusi un individ cu o personalitate specifica in sfera mare a normalitatii care tinde spre
normalizare deplina, in conditiile unei educatii specializate.
Educatia unui astfel de copil este mai lenta pentru ca vizeaza nu simpla sa formare si dezvoltare, ci
recuperarea individului prin compensarea efectului handicapului. Afirmam mai devreme ca educarea
deficientului mintal este lenta, dar nu imposibila.
In momentele mai dificile, cand observam ca metodele clasice folosite in predarea notiunilor de baza din
domeniul scris-cititului si socotitului nu mai dau randamentul asteptat, iar handicapurile determina instaurarea
unor deficite in functionarea personalitatii, noi vom interveni prin metodele terapiei ocupationale.
Cele mai semnificative terapii ocupatinale utilizate in scolile speciale sunt: ludoterapia, muzicoterapia,
ergoterapia si terapia prin dans.
Obiectivul fundamintal al tuturor formelor de terapie ocupationala consta in recuperarea personalitatii
copilului, in ansamblul ei, indiferent de tipul si profunzimea handicapului sau.
La alegerea activitatilor din cadrul acestor terapii, trebuie sa se tina seama de specificul varstei copiilor si de
caracteristicile derivate din tipul de deficienta. Astfel, in cazul handicapatilor mintal, se pune, in primul rand,
problema integrarii lor in societate, prin formarea unor deprinderi de viata cotidiana adecvate. La handicapatii
senzoriali, intaietatea este detinuta de formarea deprinderilor implicate in cresterea autonomiei personale.
Aceasta se realizeaza prin dezvoltarea comunicarii, mobilitatii si orientarii spatiale. La handicapatii fizici, mai
ales la cei cu handicap dobandit in urma unor accidente, se pune problema depasirii unor traume psihice aparute
in urma izolarii prelungite, prin activitati de socializare la nivelul grupului de elevi.
Pe parcursul derularii diferitelor tipuri de activitati specifice cu elevii, se intrepatrund aspectele formative
cu cele informative. Spre exemplu, in cadrul activitatilor de abilitare manuala, elevul primeste numeroase
informatii despre materialele cu care se lucreaza, despre tipul si calitatea lor, despre modul de intrebuintare,
care sunt aspecte de tip informativ, pentru ca apoi sa-si dezvolte anumite insusiri ale miscarilor: forta, viteza,
precizia si coordonarea acestora, care sunt aspecte de tip formativ, deoarece urmaresc crearea si consolidarea
anumitor deprinderi de miscare, apartinand structurii personalitatii copilului.
O importanta deosebita, in munca cu elevii deficienti, se acorda meloterapiei. Meloterapia se incadreaza
in vasta arie a psihoterapiei prin arta.
 Valoarea terapeutica a muzicii rezulta din multiplele influente pe care le are asupra psihicului uman.
Muzica declanseaza procese afective dintre cele mai variate si neasteptate, de la emotia muzicala, cu o gama
larga de manifestare -bucurie, traire interioara, sentimentul armoniei , inaltare spirituala - pana la descarcari de
exaltare colectiva.
La copiii handicapati mintal, conteaza mai putin nivelul de dezvoltare al aptitudinilor lor muzicale,
deoarece rolul meloterapiei este acela de a stabili contactul cu handicapatul mintal si de a facilita comunicarea
dintre el si invatator. Deci, muzica este folosita in scopul recuperarii, pe cat posibil, a personalitatii
decompensate a acestor categorii de copii.
Acelasi lucru se intampla si in cadrul activitatilor de ludoterapie, unde activitatile de joc desfasurate cu elevii,
contribuie la remodelarea personalitatii, realizand determinarea si dezinhibarea acesteia, acolo unde lectia de tip
clasic, bazata pe predarea si acumularea de informatii, isi dovedeste limitele.
Jocurile vor trebui alese in acord cu tipul deficientei copiilor si vor avea caracter recreational, astfel incat
elevii sa poata realiza succese, contribuind la redarea increderii in propriile capacitati si obtinerea de
performante superioare.
Din cele prezentate, dorim sa scoatem in evidenta faptul ca invatatorul care lucreaza cu elevii deficienti,
prin toate formele de activitati organizate, contribuie cu consecventa la dezvoltarea functiilor si proceselor
psihice ale fiecarui elev, cat si la cultivarea trasaturilor sale de personalitate in ansamblul lor.
S-a dovedit de catre psihologi ca temperamentul si caracterul pot fi educate cel mai bine prin intermediul
activitatii organizate pe grupuri de elevi, iar aptitudinile si talentul lor pot fi puse in evidenta numai prin
intermediul analizei produselor acestora, rezultate in urma activitatilor desfasurate.
Educatia pentru toti este conceptul care, la sfarsitul acestui secol, pune bazele unei noi abordari in
educatia copiilor cu cerinte speciale.
Conform acestei noi conceptii, nu este suficient doar sa sprijinim copilul cu cerinte educative speciale
pentru a putea raspunde cerintelor scolii, ci este necesar sa introducem schimbari in scoala, in sistemul de
predare, in relatiile dintre elevi, dintre elevi si profesori, in programa scolara, pentru ca, in final, scoala sa ofere
educatie tuturor copiilor.
Invatamantul special are ca obiective valorificarea maxima a potentelor biologice si psihice ale copiilor
deficienti mintal, stimularea si corectarea dezvoltarii lor fizice si intelectuale, pregatirea pentru integrarea socio-
profesionala.
Aceste obiective generale se concretizeaza in doua categorii de sarcini ce se intregesc reciproc:
· sarcini comune cu cele ale invatamantului de masa, urmarind inarmarea copiilor deficienti mintal cu un
sistem de cunostinte, priceperi si deprinderi necesare adaptarii;
· sarcini speciale care decurg din caracterul terapeutic pa care-1 are actul educativ: este vorba de
corectarea si reeducarea functiilor instrumintale, de o diminuare a insuficientelor cognitive si de o
echilibrare a profilului lor psihologic heterocron. Lucrarea de fata abordeaza strategii de lucru folosite in
activitatile desfasurate la clasa cu elevii normali si elevii deficienti mintal. In special este folosita ca
metoda didactica jocul didactic, urmarindu-se dezvoltarea comunicarii in activitatile din aria
curriculara « Limba si comunicare ». Lucrarea cuprinde doua parti:
· prima parte a lucrarii constituie o sinteza si se bazeaza pe literatura de specialitate romaneasca si
straina si este axata pe eficienta jocului didactic si definirea conceptelor privind deficienta mintala;
· a doua parte a lucrarii reprezinta o teoretizare a cercetarii longitudinale, reprezentand un rezumat al
activitatii mele didactice si terapeutice,
desfasurata la Scoala Speciala Targoviste si Scoala «Grigore Alexandrescu » Targoviste.
Ipotezele si obiectivele sunt clare si pun in evidenta experienta in abordarea fenomenelor teoretice si
practice ale comunicarii elevilor normali si deficienti mintal. Dupa efectuarea cercetarii stiintifice,
obiectivele urmarite au fost realizate prin aplicarea seturilor de jocuri. S-a dovedit ca jocul reprezinta
strategia preferata in activitatea instructiv-educativa. Prin el se valorifica la nivelul instructiei
finalitatile adaptive de tip recreativ propriu activitatii umane. Ceea ce caracterizeaza in esenta jocul
didactic este faptul ca imbraca invatarea in haina ludicului si asigura un pronuntat caracter formativ, pe
un fundal afectiv-motivational optim.
Prin folosirea jocurilor didactice, elevii invata cu placere , au o comportament adecvat orelor de curs, fiind
activi, accepta orice fel de competitie.
 Rolul jocului consta in faptul ca el faciliteaza procesul de asimilare si consolidare a cunostintelor, iar
datorita caracterului sau formativ, influenteaza dezvoltarea personalitatii copilului.

CAPITOLUL I CONSIDERATII GENERALE CONCEPTUALE 1.1. Jocul - activtate specific

umana.
Teorii despre joc
Copiii care sunt lispiti de posibilitatea de a se juca, fie din cauza ca nu au cu cine, fie din cauza ca nu
sunt obisnuiti, raman 'saraci' atat sub aspectul cognitive, cat si sub aspectul personalitatii. Jocul ofera copiilor
conditii inepuizabile de impresii care contribuie la imbogatirea cunostintelor despre lume si viata, formeaza si
dezvolta in mod direct capacitati observatitve, iar in mod indirect, jocul ceeaza o mai mare antrenare,
competenta, deprinderi active, mareste capacitatea de intelegere a situatiilor complete, creaza capacitati de
retinere, dar si de dozare a fortelor fizice si spiritual, dezvolta caractere, deprinderi, inclinatii, aspiratii.
Exista o stransa relatie intre joc si munca, jocul fiind - asa cum preciza Jean Chateau - 'o punte aruncata
intre copilarie si varsta matura'. Desi jocul evolueaza mai ales in lumea fictiunii pure, specific numai visului, ca
orice alta forma a creativitatii si fanteziei, el suporta o anumita presiune si o inductie modelatoare care vine din
experienta interactiunii omului cu natura, realizata mai ales prin munca.
Importanta deosebita a jocului pentru varsta copilariei este astazi un adevar incontestabil. Fixandu-I
locul pe scara unei realitati mai cuprinzatoare decat prescolaritatea, si anume in ansamblul umanului, se poate
spune ca jocul are uncaracter universal. Astfel, jocul este o manifestare in care este evident o lupta a
contrariilor, un effort de depasire cu rol de propulsare in procesul obiectiv al dezvoltarii.
'in anii copilariei, jocul este o activitate centrala; odata cu intrarea copilului in scoala, jocul trece de pe
planul prim in al doilea plan, pentru ca la tinerete sa devina o activitate de conalizare si consumed energie, iar la
varstele de munca devine o activitate de reconfortare.'
Jocul are character polyvalent, fiind pentru copil si munca, si arta, si realitate, si fantezie. In acest sens,
pedagogul elvetian E. Claparede precizeaza ca 'jocul este insati viata'.

Teorii despre joc:

J. Piaget, referindu-se la evolutia jocului, acroda un rol deosebit factorului imitatie, in timp ce alti
psihologi socotesc de maxima importanta evolutia de cunoastere, trecerea de la planul concret al actiunii la cel
abstract.
Jocul este 'o asimilare a realului la activitatea proprie, oferindu-i acestei activitati alimentatia necesara si
transformand realul in functie de multiplele trebuinte ale eului'
Jocul satisface in cel mai inalt grad nevoia de miscare si de actiune a copilului; el deschide in fata copilului nu
doar universul activitatii, ci si universal extrem de variat al relatiilor interumane, oferind prilejul de a patrunde
in intimitatea acestora si dezvoltand dorinta copilului de a se comporta ca adultii. Prin joc copilul invata sa
cunoasca lumea reala, isi dezvolta si restructureaza intraga viata psihica, dobandeste incredere in fortele proprii.
Conform teoriei biologice, St. Hali asemana jocul cu o repetare a instinctelor si formelor de viata
primitiva, in ordinea cronologica a aparitiei lor. Acestei teorii i se poate reprosa simplitatea explicatiei,
ingustimea locului pe care-1 ofera jocului in evolutia individului.
De pe o pozitie, de asemenea biologizanta, Carr K. Gross considera jocul ca pe un exercitiu pregatior
pentru viata adultului, un mijloc de exersare a predispozitiilor in scopul muturizarii, iar H. Spencer si Fr. Shiller
elaboreaza teroria surplusului de energie conform careia jocul ar fi o modalitate de a cheltui acest surplus.
Aceste teorii au multe inconveniente deoarece Karl Gross identifica jocul copiilor cu cel al animalelor, iar
conform teoriei lui H. Spencer nu vom putea raspunde pentru care motiv copilul se joaca si atunci cand este
obosit.
Teoria lui Edouard Claparede cu privire la joc isi are radacinile in „teoria exercitiului pregatitor' pentru
viata de adult a lui k. Gross. In acest sens, Claparede afirma ca jocul este determinat, pe de o parte, de nevoile
copilului, iar pe de alta parte, de gradul dezvoltarii sale organice; jocul este un agent de dezvoltare, de
expansiune a personalitatii in devenire.
Jean Chateau vede ih joc o activitate fizica sau mintala gratuita, realizata datorita placerii pe care o
provoaca: „Nu ne putem imagina copilaria fara rasete si jocurile sale. Sufletul si inteligenta devin mari prin joc.
Despre un copil nu se poate spune ca el creste si atat; trebuie sa spunem ca el se dezvolta prin joc.'
 Privitor la semnificatia psihosociala si pedagogica a jocului, Jan Huizinga spune ca jocul este un
fenomen de cultura.
„Jocul - scrie savantul olandez — este o actiune sau o activitate efectuata de buna-voie, inauntrul unor
anumite limite stabile, de timp si de spatiu, si dupa regului acceptate de buna-voie, dar absolut obligatorii,
avand scopul in sine insasi si fiind insotita de un anumit sentiment de incordare si de bucurie si de ideea ca «
este altfel» decat in viata obisnuita.'
Pedagogul rus K. D. Usinschi a definit jocul ca pe o forma de activitate libera, prin care copilul isi poate
dezvolta capacitatile creatoare si invata sa isi cunoasca posibilitatile proprii. De asemenea, aceasta subliniaza
rolul mediului social in detereminarea continutului si caracterului jocului.
In viziunea lui A. N. Leontiv, jocul esteo activitae de tip fundamintal, cu rol hotarator in evolutia
copilului, constand in reflectarea si reproducerea vietii reale, intr-o modificare proprie copilului. Jocul este
transpuerea in plan imaginar a vietii reale pe baza transfigurarii realitatii, a prelucrarii aspiratiilor, tendintelor,
dorintelor copilului.
Pedagogul A. S. Makarenko arata ca prin joc se realizeaza educatia viitorului om de actiune. El
stabileste asemanarile si deosebiriledintre joc si munca, precum si raportul dintre cele doua forme de activitate,
subliniind faptul ca jocul are in viata copilului un rol la fel de mare ca si munca, activitatea sau serviciul la
adulti.
Jean Piaget considera ca jocul este o forma de activitate a carei motivatie nu este adaptarea la real, ci
asimilarea realului la „eul' sau fara constrangeri sau sanctiuni.

In sistemul pedagogic al lui P. F. Leshaft , jocurile ocupa un loc foarte important. El le atribuie un mare
rol instructiv-educativ, vazand in acestea si un important mijloc de educatie morala. Posibilitatea de a imita prin
joc, de a se manifesta creator, de a intelege raporturile interindividuale dau posibilitatea copilului sa respecte
niste reguli bine stabilite, incadrandu-1 in regimul unui comportament unanim acceptat.
Subliniind valoarea instructiv-educativa a jocului, N. K. Krupskaia arata ca prin joc se educa si se
formeaza la copii intelectul, vointa si caracterul.
Oricarea ar fi natura si orientare acestor teorii asupra jocului (biologista sau sociologizanta), cert este ca
autorii sunt unanimi in a recunoaste functiile formative ale jocului. Intr-adevar, jocul are o semnificatie
functionala esentiala si nu este un simplu amuzamet.
„Copilul este serios pentru ca prin succesul jocului isi afirma fiinta, isi proclama forta si autonomia' -
afirma Jean Chateau.
Aruncandu-ne o privire generala asupra a ceea ce reprezinta jocul in viata si activitatea oamenilor,
indeosebi in viata copiilor de varsta prescolara, putem desprinde cu usurinta anumite note caracteristici si
definitorii:
a) jocul este o activitate specific umana deoarece numai oamenii il practica in adevaratul sens al
cuvantului;
b) jocul este una din variatele activitati ale oamenilor, fiind determinat de celelalte activitati si,
bineinteles, determinandu-le pe toate acestea, invatarea, munca si creatia nu s-ar realiza in lipsa
jocului, dupa cum aceasta nu poate sa nu fie purtatorul principalelor elemente psihologice de esenta
neludica ale oricarei ocupatii specific umane;
c) jocul este o activitate constienta. Cel care il practica il constientizeaza ca atare si nu il confunca
cu nici una dintre celelalte activitati umane;
d) jocul introduce pe acela care il practica in specificitatea lumii imaginare pe care si-o creeaza;
e) scopul jocului este actiunea insasi capabila sa-i satisfaca imediat jocutorului dorintele sau
aspiratiilor proprii;
f) prin atingerea unui asemenea scop se restabileste echilibrul vietii psihice si se stimuleaza
functionalitatea de ansamblu a acesteia.
Sintetizand toate aceste note caracteristici, am putea defini jocul ca o activitate specific umana,
dominanta in copilarie, prin care omul isi satisface imediat, dupa posibilitati, propriile dorinte, actionand
constient si liber in lumea omaginara care si-o creeaza singur.
 1.2. Jocul si invatarea la scolarul mic Paralela intre activitatea copilului normal si cel deficient
mintal
In activitatea de fiecare zi a copilului, jocul ocupa evident, locul preferat. Dar, jucandu-se el isi satisface
nevoia de activitate, de a actiona cu obiecte reale sau imaginare, de a se transpune in dieferite roluri si situatii
care il apropie de realitatile inconjuratoare.
Pentru copil aproape orice activitate este joc: 'jocul este munca, este binele, este datoria, este idealul vietii.
Jocul este singura atmosfera in care fiinta sa psihologica poate sa respire si, in consecinta, poate sa activeze'
(Claparede -Psychologie de l'enfant'). Tocmai prin joc el ghiceste si anticipeaza conduitele superioare.
In copilarie jocul duce la antrenarea functiunilor fiziologice cat si a celor psihice. A devenit astazi un fapt
banal semnalarea rolului capital al jocului in dezvoltarea copilului si chiar a adultului. 'Omul nu este intreg
decat atunci cand se joaca' scria Schiller.
Jocul are la copil rolul pe care munca il are la adult. Asa cum adultul se simte tare prin lucrarile sale, tot
asa si copilul se simte mare prin succesele sale ludice.
Folosirea jocului didactic in procesul instructiv-educativ face ca elevul sa invete cu placere, sa devina
interesat fata de activitatea ce se desfasoara, face ca cei timizi sa devina mai volubili, mai activi, mai curajosi,
sa capete mai multa incredere in capacitatile lor, mai multa siguranta si tenacitate in raspunsuri. Si in activitatea
scolara se pleaca de la principiul just, potrivit caruia copilul nu face bine decat ceea ce ii place sa faca.
Folosirea jocului printre elementele de sprijin ale invatarii este importanta nu numai prin prisma lipsei
intereselor obiective, ci si datorita altor motive. Astfel, dupa un anumit timp, in cadrul activitatilor didactice,
indeosebi la clasele I-IY, traiectoria concentrarii coboara la toti elevii: aptitudinea de a se concentra devine tot
mai redusa odata cu cresterea curbei oboselii. Monotonia, produsa de formele stereotipice ale exercitiilor, de
exemplu, produce plictiseala care influenteaza la randul sau, dorinta de a invata, interesul si atentia elevilor.
Daca devine o stare permanenta aceasta impovarare, indeosebi la clasele mici se poate transforma intr-un
invincibil refuz de a invata. Pe drept cuvant, Herbert a apostrofat plictiseala, calificand-o 'pacatul de moarte' al
predarii.
Jocul didactic poate fi folosit cu succes scontat in captarea atentiei elevilor pe tot parcursul activitatii
didactice si inlaturarea plictiselii, dezinteresului.
Placerea functionala (cea mai evidenta particularitate a jocului) ce actioneaza in timpul jocului va crea o
noua forma de interes, de participare din partea elevilor, mult superioara atentiei realizata prin costrangere;
aceasta si datorita faptului ca elevul solicitat la joc, va avea o comportare activa.
A invata prin joc inseamna a invata cu usurinta, deoarece o astfel de invatare da sentimentul bucuriei si al
succesului.
Constantin Paunescu afirma ca 'jocul se petrece intr-un cerc actional afectiv inchis deoarece copilul simte
placere, se bucura jucandu-se si bucuria il face sa doreasca actiunea'.
Tot Paunescu este de parere ca in cunoasterea de tip uman fiecare informatie provoaca o traire afectiva.
Cu cat stimulul are o semnificatie mai importanta pentru elev, cu atat produce o traire mai puternica. 'Un obiect
care prin contactul de cunoastere a produs a stare afectiva pozitiva devine o prezenta, este retinut, memorat,
integrat in mintea copilului'.
El devine prin vaoarea sa afectiva un stimul catre cunoastere, deci atunci cand se inmultesc stimulii
afectivi, elevul simte o placere. Stimularea afectiva, ca raspuns la cunoastere devine un 'instructor al invatarii
din interiorul nostru'.
Cu cat acest instructor este mai puternic si mai activ, cu atat invatarea este mai rapida, mai usoara si mai
trainica.
Deficientul mintal prezinta modificari fundamentale la nivelul afectiv cognitiv si datorita slabelor
potentiale nervoase, deficientul nu simte placerea si bucuria descoperirii prin cunoastere.Din acest motiv
obiectivele necesare adaptarii jocului la invatare trebuie sa fie intocmite, indelung gandite, tocmai ca ele
sa trezeasca acele trairi afective care sa duca la transformarea lor intr-un 'instructor afectiv-
motivational'.
Daca in acest mecanism intervin tulburari, atunci se perturba atat cunoasterea cat si invatarea la
deficientul mintal.
In timpul scolarizarii se apeleaza tot mai mult la forme de joc in care accentul se pune pe satisfactia,
placerea de a cunoaste, pentru a usura dezvoltarea mecanismelor afectiv-cognitive.
 Se stie ca pana la intrarea in scoala, cele mai multe date sunt achizitionate prin experienta de viata,
utilizandu-se in principal memoria. Dar la deficientul mintal impulsul curiozitatii este foarte scazut si de
aceea el nu poate obtine decat o mica parte din informatiile necesare, iar depozitarea lor este haotica,
lacunara, neorganizata. Iar lipsa de interes pentru cunoastere nu antreneaza nici celelalte forme de
memorie voluntara^ asa ca 'banca de informatii' ramane destul de goala si cu mari lacune. Operatia de
inregistrare este slaba si stergerea se face rapid, de aceea este mereu nevoie de repetari si inregistrari
dupa o metodologie speciala. Din cauza saraciei din acumularile memoriei, invatarea si dezvoltarea
deficientului este lacunara si tensionata. Priceperile, deprinderile, cat si achizitiile intelectuale simple,
sunt rezultatul procesului de invatare si ele pot fi dezvoltate prin contributia instructiva si educativa a
parintelui si a educatorului.
Jocul este activitatea accesibila, distractiva care face invatarea mai usoara, mai placuta. El are o
multime de avantaje pentru asimilarea de cunostinte sau a realitatilor din lumea inconjuratoare.
Prin forma de invatare - joc se pot forma usor deprinderi de autonomie personala, de invatare
corecta a schemei corporale sau de orientare corecta in spatiu.
In general copilul se joaca pentru a cunoaste realitatea din jur si prefera aceasta activitate pentru
ca jocul ii asigura succesul. Copilul deficient nu are mereu aceeasi placere deoarece el descopera mai
greu realul si necunoscand utilitatea obiectelor folosite se bucura mai greu.
Elementele psihologice implicate in invatare se afla in formare la varsta scolarului mic, ele nefiind
constituite pe deplin, iar jocul prin natura sa stimuleaza activitatea de invatare si atenueaza efectele efortului
fizic si intelectual pe care il presupune activitatea organizata de invatare.
Tehnicile instruirii in spiritul si cu ajutorul jocului si prin joc, isi gasesc utilitatea si motivatia
deplina in cursurile scolii speciale, ceea ce reprezinta o problema metodologica de mare actualitate in
contextul modernizarii si perfectionarii invatamantului special.
Invatarea poate provoca de multe ori o scadere a capacitatii de munca, oboseala dand nastere la plictiseala
si neatentie. Dar prin dozarea cunostintelor, prin calitatea predarii si mai ales prin introducerea unor jocuri
didactice, atmosfera se invioreaza si scoate elevul din starea de monotonie, astfel incat sa-si atinga scopul
propus.
Jocul didactic constituie o forma de activitate foarte accesibila, care rezolva una sau mai multe sarcini
didactice, pe baza imbinarii tehnicii de realizare a acestor sarcini cu elementul de joc.
Folosim jocul didactic pentru a rezolva o sarcina didactica inr-un chip nou, deosebit, atractiv. Fiecare joc
didactic are un specific al sau si anume, acela ca urmareste un scop intrinsec, este o activitate suficienta sie
insasi, fara sa constituie un mijloc pentru atingerea altui tel.

invatarea care implica jocul devine placuta si atragatoare. De aceea o motivatie intrinseca de mare valoare
a invatarii se realizeaza prin joc. Iata motivul principal pentru care, in anumite faze ale invatarii si ale
dezvoltarii copilului, este necesar ca procesul instruirii sa se desfasoare prin intermediul jocului. Prin joc elevii
pot ajunge la descoperiri de adevaruri, isi pot antrena capacitatile lor de a actiona creativ, pentru ca strategiile
jocului sunt in fond strategiile euristice in care se manifesta istetimea, spontaneitatea, inventivitatea, initiativa,
rabdarea, indrazneala etc.

Jocurile copiilor devin metoda de instruire in cazul in care ele capata o organizare si se succed in ordinea
implicata de logica cunasterii si a invatarii. Jocurile imaginate ca un scop educativ bine precizat si organizate in
concordanta cu el devin metode de instruire.
Intentia principala a jocului nu este divertismentul rezultat din incadrarea prietenilor, ci invatarea care
pregateste copilul pentru munca si viata. Fiecare joc didactic trebuie sa-i instruiasca pe copii, sa le consolideze
cunostintele despre lumea inconjuratoare, sa imbine armonios elementul instructiv cu elementul distractiv.
Imbinarea armonioasa a elementului instructiv cu cel de divertisment duce la aparitia unor stari
emotionale complexe care intensifica procesele de reflectare directa si nemijlocita a realitatii.
Jocul didactic ramane joc numai daca contine elemente de asteptare, de surpriza, de intrecere, elemente de
comunicare reciproca intre copii. in procesul desfasurarii jocului, copilul are posibilitatea sa-si aplice
cunostintele, sa-si exerseze priceperile si deprinderile ce si le-a format in cadrul diferitelor activitati. Deci, jocul
capata o valoare practica. Folosirea jocului didactic ca activitate in completare cu intreaga clasa, aduce variatia
in procesul de instruire a copiilor, facandu-1 mai distractiv.
O caracteristica esentiala a jocului didactic consta in crearea unor conditii favorabile pentru aplicarea
multilaterala a cunostintelor si pentru exersarea priceperilor si deprinderilor sub forma unor activitati placute si
atractive.
Fiecare joc didactic cuprinde urmatoarele laturi constitutive prin care se deosebeste de celelalte jocuri si
forme ale activitatilor:
a) continutul
b) sarcina didactica
c) regulile jocului
d) actiunea de joc
Prima latura componenta a jocului este continutul sau instructiv-educativ constituit din cunostintele pe
care copiii si le-au insusit anterior, cunostinte ce se refera la plante, animale, anotimpuri, repezentari
matematice, activitatea oamenilor, limbaj si comunicare etc.
Cea de a doua latura componenta a jocului o formeaza sarcina didactica, care poate sa apara sub forma
unei probleme de gandire, de recunoastere, denumire, reconstituire, comparatie, ghicire. Deci, jocurile didactice
pot avea acelasi continut, totusi ele dobandesc mereu un alt caracter, datorita faptului ca sarcinile didactice, pe
care le au de rezolvat copiii, sunt de fiecare data diferite. Acest fapt face ca jocul sa-i apara copilului in forme
noi interesante si atractive.
A treia latura componenta a jocului o reprezinta regulile care sunt menite sa arate copiilor cum sa se joace, cum
sa rezolve problema respectiva. Regulile indeplinesc in joc o importanta functie reglatoare asupra relatiilor
dintre copii.
Ultima latura componenta a jocului didactic o formeaza actiunea de joc care cuprinde momente de
asteptare, surpriza si intrecere care fac ca rezolvarea sarcinii didactice sa fie placuta si atractiva pentru elevi.
Jocul didactic poate fi grupat dupa obiectele de invatamant si tipul lectiei. Dupa obiectele de invatamant sunt
jocuri folosite la citire, scriere, matematica, limbaj si comunicare, desen etc.
Dupa tipul lectiei, sunt jocuri folosite ca mijloc de predare, asimilare, consolidare, sistematizare si recapitulare a
cunostintelor.
Este evidenta contributia jocului didactic pentru stimularea si dezvoltarea capacitatilor cognitive ale
scolarului mic, indeosebi a creativitatii gandirii lui, la educarea insusirilor de personalitate ale acestuia si la
infaptuirea obiectivelor de cunoastere ale procesului de predare-invatare.
Jocul didactic ramane pentru elevii invatamantului special, forma permanenta a procesului de invatare. Prin
jocul didactic, elevul isi angajeaza intregul potential psihic, isi ascute observatia, isi dezvolta spiritul de
cooperare, de echipa.
Jocurile didactice devin metoda de instruire in cazul in care ele capata o organizare si se succed in ordinea
implicata de logica cunoasterii si invatarii. Jocurile organizate cu un scop educativ bine precizat, devin metoda
de instruire, iar daca jocul este folosit pentru a demonstra o caracteristica a unei lectii, acesta devine un
procedeu didactic.
Prin folosirea jocului ca forma de organizare, metoda si nu procedeu didactic, activitatea devine mai
placuta si elevii asimileaza mai temeinic cunostintele. In invatamantul primar din scoala speciala, jocul didactic
se poate organiza la toate disciplinele scolare, in orice moment al lectiei, intr-o anumita etapa a ei sau intreaga
activitate se poate desfasura pe baza lui, urmarindu-se fie dobandirea noilor cunostinte, priceperi si
deprinderi, fie fixarea si consolidarea acestora, fie verificarea si aprecierea nivelului de pregatire a elevilor, cu
conditia ca in cadrul lui sa primeze obiectivele instructiv-educative.
Jocurile trebuie alese in asa fel incat sa stimuleze interesul pentru insusirea cunostintelor de catre copii. Pentru
evitarea monotoniei si a sablonizarii lectiei se vor alterna procedeele de la un tip de lectie la altul, astfel incat sa
aduca un element de surpriza, nu numai din punct de vedere al continutului ci si al tehnicii de lucru. Cerintele si
metodica desfasurarii unui joc didactic sunt: S introducerea in joc; S executarea j ocului; •S complicarea
jocului; S incheierea jocului.
Introducerea in joc se face in functie de tema lectiei. Astfel, se pot folosi in lectiile de citire, aritmetica,
limbaj si comunicare.Tot in acest moment se poate prezenta materialul cu care se va lucra. Introducerea are
scopul de a transpune clasa intr-un climat nou, deosebit de cel existent in timpul desfasurarii lectiei, climat
specific jocului.
Pentru a preciza felul activitatii se anunta titlul jocului, care este bine sa se motiveze de la inceput de catre
invatator. invatatorul va explica elevilor sarcinile pe care le au de rezolvat in timpul jocului, regulile principale
dupa care se va desfasura acesta, precum si conditiile in care se ajunge castigator al acestuia. Dupa
ce invatatorul este convins ca jocul este bine cunoscut de catre elevi, se da semnalul de incepere al jocului. La
inceput este bine ca jocul sa fie condus de catre invatator, apoi rolul acestuia poate fi preluat de unii elevi mai
buni, care rezolva sarcina mai bine si mai repede, iar cu timpul vor fi antrenati in functia de conducatori si elevi
mai putin buni.
Desi invatatorul nu participa direct la joc, trebuie sa urmareasca cu atentie indepliniea sarcinilor jocului,
comportarea elevilor si mentinerea atmosferei. Ritmul si intensitatea jocului trebuie sa creasca treptat.
In organizarea si desfasurarea activitatilor structurate pe jocul didactic trebuie sa se ia in considerare
urmatoarele conditii:
• jocul sa se constituie pe fondul activitatii dominante urmarindu-se scopul si sarcinile lectiei;
 sa fie pregatit de invatator, in directia dozarii timpului si a materialului folosit;
 sa fie variat, atractiv, sa imbine forma de divertisment cu cea de invatare;
 sa se foloseasca atunci cand copiii dau semne de oboseala;
 sa creeze momente de odihna in vederea recuperarii energiei nervoase a elevilor;
 sa antreneze toti copiii;
 sa solicite gandirea creatoare;
 indicatiile privind desfasurarea activitatii sa fie clare, precise, sa le creeze elevilor o motivatie
pentru activitate;
 sa nu fie prea usoare, nici prea grele;
 regulile de joc sa fie explicate clar si sa se urmareasca respectarea lor de catre elevi.
Jocul didactic, pentru a ramane joc, adica pentru a fi antrenant si vioi trebuie sa includa elemente de joc
cum ar fi: miscarea, ghicirea, intrecerea, surpriza. Aceste elemente de joc creeaza stari emotionale care intretin
interesul, dand colorit viu activitatii
Jocul didactic este o activitate cu adanci semnificatii, un important mijloc de formare a calitatilor
intelectuale.
Folosirea jocurilor didactice in toata varietatea lor constituie prima treapta in realizarea invatamantului
formativ, care urmareste sa dezvolte in primul rand capacitatile intelectuale, activismul intelectual, deprinderile
de munca intelectuala, de conduita morala, de activitate fizica, urmarind ca toate aceste deprinderi active sa se
dezvolte pe fonduri psihice proprii.
Jocurile didactice se pot folosi in toate clasele. Un dicton celebru spune: 'omul este singura fiinta care se
joaca toata viata'. Jocul este implicat in contextul vietii la toate varstele.
Poetul Lucian Blaga isi imagineaza cele trei generatii ca trei etape: a jocului, a iubirii si a intelepciunii,
filozofand ca jocul este intelepciunea si iubirea copilului, cum iubirea este jocul si intelepciunea tanarului si
cum intelepciunea este iubirea si jocul batranului.
1.3. Jocul - strategie psihoterapeutica in educarea copilului deficient mintal

` Una dintre cele mai importante forme de manifestare a copilului este jocul. Jocul ocupa un loc central
in sistemul de educatie al copiilor deficienti, fiind vorba de activitate de baza in dezvoltarea psihica a
copilului, in satisfacerea cerintelor vitale ale acestuia.Prin joc, copilul deficient isi largeste si isi
imbogateste sfera cognitiva, isi contureaza interesele, se indreapta spre o activitate socio-profesionala,
sporind afectivitatea si campul actionai, fantezia si investigatia.

Lucian Blaga spunea ca 'intelepciunea si iubirea copilului este jocul'. In mod obisnuit o asemenea activitate este
considerata ca izvorata din nevoia de actiune, de miscare a copilului - o modalitatea de a-si consuma energia -
sau de a se distra; un fel placut de a utiliza timpul.
Punctele de vedere in abordare sunt diferite: unii l-au considerat activitate intelectuala, altii ca o activitate
agreabila, placuta, distractiva.
 Karl Gross a avut meritul de a fi descoperit primul ca jocul copiilor, spre deosebire de cel al animalelor,
nu este un simplu divertisment, ci are o semnificatie functionala de pre-exercitiu al activitatii viitoare.
O serie de specialisti au abordat jocul in diverse perspective psihopedagogice. J. M. Baldwin considera
jocul ca o activitate autotelica opusa muncii; Herbert Spencer o considera ca o activitate care foloseste surplusul
de energie al copilului; E. Cleparede considera ca jocul este un mijloc de realizare de sine ; Jean Chateau spune
ca jocul este un instrument de formare a eu-lui.
Specialistii romani in psihopedagogie care au abordat problematica jocului sunt: Constantin Paunescu,
Paul Popescu Neveanu, Ursula Schiopu, Emil Verza.
Jocul ca modalitate de relatie intre eu (subiect) si lumea obiectelor si a relatiilor constituie formula
primara a actiunii umane. El este rezultatul unei coexistente subiect - lume si este generat ca actiune de
interstimulare afectiva. Intr-o anumita perioada de viata, majoritatea relatiilor obiectuale se stabilesc in cadrul
jocului. Jocul constituie o forma de organizare a cunoasterii.
Mecanismele intime ale jocului sunt, in esenta, mecanismele invatarii. Palparea obiectelor, manipularea
lor, deplasarea lor chiar prin aruncare, inseamna elaborarea spatiului si timpului senzorial si, intr-o masura
diferita, a timpului si spatiului mintal. Pe masura ce jocul organizeaza si dezvolta cognitia, el isi pierde din
ponderea elementelor stricte ale cunoasterii si devine o forma de relatie obiectuala cu motivatia lucida si
promoveaza invatarea.
H. Wallon considera jocul ca fiind adevarate teste de dezvoltare. Este firesc, pentru ca jocul este o actiune
de cunoastere si o forma de invatare.

'Prin intermediul jocului, spunea Chateau, copilul dobandeste mai intai acea autonomie, acea personalitate
si chiar acele scheme practice pe care le va necesita activitatea lui de adult.'
Clasicii psihopedagogiei speciale au acordat jocului un rol central in procesul educational -
terapeutic, socotindu-1 un simptom discriminativ in precizarea diagnosticului. Ed. Seguin afirma ca :
'idiotul care se joaca nu mai este idiot' sau ca: 'idiotul care se joaca merita alt nume'.
Nu este o intamplare, de asemenea, ca deficientii mintal care prezinta tulburari de limbaj sunt copii care se
joaca putin. Jocurile educative au forta predicativa, fapt care 1-a determinat pe H. Wallon sa le considere
veritabile teste de dezvoltare si totodata au si o forta propulsoare pe planul dezvoltarii psihice a deficientului
mintal, jocul constituind un adevarat revelator al evolutiei mintale, un instrument pentru a masura procesul de
maturizare si dezvoltare mintala si afectiva.
In ultimii ani s-a intensificat tendinta de sistematizare a tehnicilor terapiei prin joc. Prima tendinta
pune accent pe tehnica orientala in cadrul careia invatatorul terapeut isi asuma raspunderea privind
organizarea si interventia terapeutica in desfasurarea jocului.
A doua tendinta in tehnica terapiei prin joc considera jocul ca un mijloc natural de autoexprimare,
in care copilul se joaca cu ce doreste si cum doreste, in camera speciala de joc, iar invatatorul nu mai
ofera indicatii directe.
Din teoria piegetiana, retinem coordonata genetica a actiunii ludice. Jocul se constituie ca un schimb
simpatetic cu obiectul, persoana sau situatia, chiar din primele luni de existenta, actiunea ludica fiind
considerata ca o actiune primara.
Jocul incepe intre parinte si copil, in prima faza, prin micile 'ghidusii' la care copilul raspunde,
descoperind mecanismul intern al obtinerii unei satisfactii, o traire afectiva deosebita pe care noi o numim
bucurie.
Odata descoperita aceasta relatie cu adultul, ea se extinde. Mai tarziu, jucaria devine stimulul de
declansare a mecanismului bucuriei.
Fiecare dintre autorii care s-au ocupat de teoria jocurilor au conceput si o clasificare a acestora,
luand in considerare criteriile biologice, psihologice sau pedagogice.
In continuare, ne vom opri mai mult asupra acelei tipologii care se apropie cel mai mult de legatura dintre
activitatea de joc si cea de invatare. Z.P.Dienes a detasat trei categorii de forme.
*Prima categorie este jocul explorator - manipulativ si este provocat de curiozitatea si actiunea senzorio -
motorie a copilului cu obiectele. Explorarea prin manipulare a obiectelor constituie o activitate elementara de
cunoastere si o prima experienta de organizare a stimulilor externi, care se reflecta pe plan psihic la nivelul
organizarii mintale. In cazul copilului deficient mintal, aceasta activitate de reflectare a realitatii este afectata
in primul rand datorita tulburarilor neuro-psihice. Formele primare de joc-invatare sunt aproape inexistente la
copilul deficient mintal si pentru faptul ca el nu are un exercitiu de durata in manipularea - explorarea
obiectelor. Totusi, prin educatie copilul invatasa diferentieze obiectele dupa unele insusiri (marime, forma,
culoare) si totodata sa faca distinctia dintre eu si obiectele lumii inconjuratoare. Acest lucru se face in urma
organizarii stimulilor. Prima faza in organizarea stimulilor o constituie receptia si recunoasterea
dimensiunilor stimulatorii ale obiectelor.
Experienta de manipulare simpla, de lovire, de zguduire, de distribuire, de organizare a obiectelor
constituie o activitate de cunoastere si organizarea a potentialelor stimulatorii ale lucrurilor si actiunea ca atare
face parte din invatare -dezvolare.
O alta faza in organizarea stimulilor o consituie diferentierea obiectelor dupa unele insusiri. Cand
copilul pune laolalta trei cuburi rosii si de alta parte cinci cilindri albi, el face cel putin doua-trei tipuri de
diferentiere : intre marimea cuburilor, forma lor si culoare. Daca prin aceeasi miscare simpla, cu satisfactie
primara de placere, va constata ca este posibila o schimbare permanenta a culorii si a marimii si ca ramane
constanta forma, copilul incepe sa opereze diferentieri fundamintale pentru o viitoare cunoastere.
O alta faza in organizarea stimulilor o constituie identificarea dupa criterii de identitate a
obiectelor. In mecanismul de cunoastere un rol important il joaca identitatea obiectelor in constiinta
persoanei. Identitatea obiectelor induce o formulare a identitatii biofizice a propriei persoane. Obiectul cu
care actioneaza, dupa ce a fost unit in actiune cu mana, se distinge incet, pana devine opozabil corpului. Este
prima mare distinctie intre obiectele lumii; obiectele deoparte, eul de cealalta parte.
In afara de elementele de cognitie, trebuie sa mentionam obiectele de intarire si motivatie. Sistemul de
intarire este un rezultat al relatiilor obiectuale si deci se invata invatand. incet, incet, acesta se constituie ca o
energie potentiala motivationala pentru comortamentul de explorare si cunoastere.
*A doua categorie de joc- invatare este 'jocul reprezentativ' care va aparea de indata ce 'obiectele
cu care se joaca copiii, incep sa tina locul a ceea ce nu sunt. Activitatii i se adauga inca o componenta si
anume imaginatia'.
La acest nivel de organizare a jocului, s-a demonstrat existenta unui mecanism de trecere de la
realitatea concreta la aceea mintala, al carui rezultat este invatarea. Acest mecanism se bazeaza pe
simboluri. Mecanismul acesta de comutare este, de fapt, functia semiotica si exprima gradul de organizare
mintala. Formarea simbolurilor, fenomen demonstrat de J. Piaget, are o importanta deosebita in evolutia mintala
a copilului.
In mecanismul invatarii la deficientul mintal avem nevoie de un sistem de antrenament specific pentru
formarea si dezvoltarea simbolurilor. Date fiind limitele biofiziologice ale deficientului mintal, nu vom obtine
structuri si simboluri de grade superioare, dar vom forma un mecanism de baza al invatarii.
*A1 treilea tip de joc-invatare este cel cu reguli.
Primele forme ale categoriei 'reguli' sunt constituite de legile de asemanare, deosebire, asamblare,
succesiune, situare in spatiu etc. Aceasta categorie de joc-invatare este accesibila in mod direct copiilor cu
organizare mintala normala. Ei, jucandu-se cu obiectele, 'descopera' aceste legitati interne care corespund
unor concepte sau notiuni integratoare. Interventia organizarii mintale 'pune ordine' in haosul realitatii prin
instruirea unor categorii: gen, specii, clase, rezultate din experienta cu obiecte si cu sistemul de referinte logico-
sociale - limbajul, procesul de invatare.
A doua serie de 'reguli' sunt cele privitoare la modul de utilizare si deci de restructurare a realitatii,
care constituie celalalt pol al invatarii integrare, adica cel al integrarii valorii conferita social actiunilor
comportamintale. Acest mecanism nu este realizat in cazul copilului deficient mintal, iar invatarea
conceptuala ramane doar un deziderat.
Daca jocul, in general, are atat o forta predicativa, cat si una propulsoare pe planul dezvoltarii
personalitatii deficientului mintal, asertiunea de joc-invatare trebuie completata cu cea de joc-terapie.
Jocul este invatare si terapie recuperatorie. Obiectul imediat al jocului este
educational, dar cel final este terapeutic. Jocul este o forma de psihoterapie care se
realizeaza prin metode si procedee educationale, valorificand valentele terapeutice oferite
de continutul programelor scolare elaborate pentru acesti copii, in scopul elaborarii
deficientului mintal.
 Schemele exercitate in joc sunt scheme pe care se bazeaza structurile si functiile personalitatii.
Ne intereseaza gradul de organizare a personalitatii pe care jocul in genereaza, incepand cu organizarea
eului actional si sfarsind cu organizarea categoriilor ludice si cu structurile personalitatii; actiunea ludica si
comportamentul psiho-motor, actiunea ludica si organizarea mintala, actiunea ludica si organizarea
proceselor afectiv-motivationale, actiunea ludica si organizarea structurilor rationale ale personalitatii.
Bazati pe o asemenea conceptie, putem vorbi de un comportament ludic, care poate fi definit prin
mecanismele fundamentale neuropsihologice, afectiv-motivationale si relationale, organizate conform
necesitatii de dezvoltare a personalitatii.
In continuare, dorim sa scoatem in evidenta in ce masura factorii de organizare si comportamentul,
permit organizarea personalitatii deficientului mintal.
J. Piaget sublinia ca functia esentiala a tuturor formelor de joc este aceea ca 'transforma' realul printr-o
asimilare mai mult sau mai putin supusa la trebuintele eu-lui.
Deci, primul dintre efectele jocului este cel de transformare a realitatii pe baza unei actiuni specifice
si complexe, care antreneaza structurile fundamentale ale persoanei. In primul rand actiunea ludica
actioneaza asupra comportamentului psiho-motor, implicand atat maturizarea cat si dezvoltarea
functionala a actelor motorii. Jocul ca actiune nu poate fi conceput in afara organizarii structural functionale a
comportamentului motor. In relatie cu obiectele, copilul isi exercita functiile neurofiziologice care se dezvolta.
Cu alte cuvinte, se dezvolta prehensiunea, miscarea, coordonarea, acuitatea vizuala, diferentierea auditiva,
forta musculara, postura etc. Referitor la acest nivel la comportamentului infantil, a fost evidentiata valoarea
formativa ajocului: 'Antrenarea psiho-motorie foarte activa ce are loc in joc contribuie la dezvoltarea psihica
generala in mod intensive, fapt ce pune in evidenta functiile formative si sociale ale jocului'.
Actiunea ludica influenteaza si organizarea mintala a copiilor sau mai precis, jocul organizeaza
mintea copiilor. Acest lucru incepe cu aparitia jocului simbolic. Se stie ca activitatea simbolica -
inlocuirea obiectului cu simbolul lui - este specifica functiei reprezentarilor si de aceea, copiii deficienti
intampina mari dificultati in intelegerea acestor jocuri. O sarcina permanenta a cadrelor didactice din
invatamantul special este sa ajute copiii sa depaseasca acest prag intrucat actiunea ludica are rolul de a
contribui la organizarea psihismului infantil. Dar nu trebuie neglijat nici reversul acestui mecanism,
organizarea mintala va determina nivelele de organizare ale jocului la copii.
Chateau spunea ca 'un copil care nu stie sa se joace este un adult care nu va sti sa gandeasca'.
Nu putem sa vorbim de joc fara a prezenta elementele afective si emotionale pe care acesta le
include. Nevoia de joc se constituie din necesitatea relatiei afective cu mediul de dezvoltare. Aceasta
nevoie de joc se resimte permanent la copiii normali ca intelect. Copilul prefera situatia de joc pentru ca jocul ii
ofera garantia succesului in actiunea de cunoastere a realitatii. Deci, copilul se joaca pentru a cunoaste
realitatea.
Jocul ramane atasat reusitei prezente, succesului de moment. Prin aceasta, el asigura cu mai multa usurinta
acea incredere in sine iara de care copilul nu poate decat sa se retraga in sine si sa-i dispara cu incetul orice elen.
Copilului ii plac regulile jocului pentru ca acestea ii permit sa se afirme, oferindu-i un obstacol ce trebuie
invins. El se va bucura de invingerea unui obstacol indiferent de energia consumata.
Evadarea in joc nu inseamna pur si simplu o evadare intr-o alta realitate ci in realitatea care ii este
mai aproape copilului, raportata la posibilitatile sale. Copilul deficient mintal nu simte automat bucuria,
placerea descoperirii prin cunoastere si, de fapt, nu stie sa se bucure. El utilizeaza obiectele necesare
adaptarii lui, fara a le constientiza semnificatia, ci numai in masura in care ii ajuta sa-si satisfaca niste
trebuinte imediate, biologice. Actiunea cu obiectele nu-i trezeste trairi afective si nu devine pentru el
mecanismul de intarire afectiv-motivational care sa-i provoace interesul de a cunoaste. De aceea, tulburarile
acestui mecanism esential, afecteaza nevoia de a cunoaste, si, implicit, procesul de invatare prin care acesta se
realizeaza. Aceasta este cauza pentru care noi, invatatorii, trebuie sa apelam la forme de invatare care sa fie
organizate sub forma jocului. Jucandu-se, dar impreuna cu adultul, copilul isi va dezvolta mecanismele
motivational cognitive, ramase la un nivel inferior de dezvoltare. Motivatia pentru joc apare la deficientul
mintal in jurul varstei de 14 - 16 ani.
Jocul, prin coponenta sa afectiv-motivationala, devine o forma de compensare si de echilibrare.
Rolul compensator al jocului ramane un mod de aparare prin faptul ca mecanismele de aparare nu sunt
inhibatoare ci stimulatoare.
 Compensarea, in opinia lui Cleparede, asigura 'purificarea vietii psihice si completarea lacunelor ei,
realizand restabilirea echilibrului psihologic'.
Majoritatea psihologilor au demonstrat contributia jocului in socializarea copilului, in formarea si
educarea laturilor personalitatii acestuia, fiind consecinta directa a dezvoltarii sistemului relational.
Socializarea prin joc a copilului presupune totodata si dezvoltarea functiilor de comunicare verbala.
Observatiile directe si cercetarile psihologice au demonstrat ca lipsa de autonomie sociala la copilul
deficient mintal este consecinta indirecta a unei experiente de joc foarte sarace a acestuia.
De aceea, copilul deficient mintal invata prin joc, cum sa intre in relatii cu adultii si cu cei de aceeasi
varsta, cum sa se comporte intr-o anumita imprejurare, intr-un anumit mediu (strada, parcul,
cinematograful, cabinetul medical etc). Jocurile de socializare ocupa un rol deosebit in educatia acestor
copii si contribuie direct la adaptarea si inertia lor in mediul social si profesional.

In primul rand este vorba de realtiile interfamiliale. Relatiile de grup ludic, relatiile cu obiecte,
evenimente etc. Jocul constituie formula fundamentala de dezvoltare a mecanismelor necesare socializarii 'eu'-
lui. Jocul permite in primul rand perceperea 'eu'-lui. Perceperea de sine se instituie ca rezultat al unei relatii intre
mine si celalalt. Jocul duce la stabilirea unor asemenea relatii.
Jocurile de imitatie implica o anumita identificare cu modelul, iar aceasta identificare are un substrat
afectiv ca efect socializant, pentru ca trairea modelului inseamna un proces de modelare a insusi
comportamentului social.
In joc, copilul invata sa fie moral, inainte de a fi moral, invata sa fie cinstit inainte de instituirea
exigentelor sociale.
Tocmai pentru faptul ca jocul declanseaza si organizeaza schemele ideatorii pe o cale indirecta, dar sigura,
capata si o importanta atat de insemnata in tipologia caracteriala.
Rolurile pe care copilul si le asuma prin joc, il contureaza ca o individualitate printre celelalte
individualitati, fie infantile, fie adulte.
Prin joc, copilul nu intra in competitie de performanta cu adultul ci se 'adultizeaza', acesta devenindu-i
egal. in felul acesta, rolul schimba statutul sau de copil si-i satisface aspiratia la devenire, la depasire.
Actiunea ludica, prin roluri isi capata sensul de manifestare a dorintei de autodepasire. Aceasta dorinta
rezulta, pe de o parte, din identificare, pe de alta parte din admiratie, precum si din compartia fireasca pe care
copilul o face in fiecare clipa cu adultul.
Chateau face urmatoarea afirmatie in acest sens : 'Copilul care se stie mic incearca si el sa se realizeze in
lumea sa ludica'. Actiunea, ca si rolul, presupune o situatie competitionala. Succesul presupune o performanta in
conditii de competitie, de grup.
implinirea cu succes a unui rol aduce dupa sine o pretuire a celorlalti sau o negare, acesta constituind
calea catre stabilirea unui sistem de valorificare sociala.
Competitia in joc dezvolta acele resorturi ale personalitatii care pun in valoare valentele si ridica nivelul
de aspiratie, ducand impreuna la motivatia existentei sociale.