Alexandru cel Mare

Alexandru s-a născut la Pella în iulie 356, având ca părinţi pe Olympiada, fiica regelui
moloşilor, un trib din Epir şi Filip al – II – lea, regele Macedoniei, cel care a supus cetăţile greceşti.
Timp de trei ani i-a fost preceptor Aristotel. Încă de tânăr Alexandru este asociat la puterea şi
responsabilităţile tatăl său, participând chiar la bătălii, ca de exemplu cea de la Cheroneea (338)
împotriva grecilor. În vara anului 336 tatăl său este asasinat. Alexandru îi succede la tron şi-şi
exprimă intenţia de a-i continua opera. Elimină toţi predendenţii interni reali sau închipuiţi, apoi
pacifică cetăţile greceşti şi reânoieşte pactul încheiat de tatăl său în 338 (Liga de la Corint), făcând
să i se confere titlul de strateg al războiului contra Persiei. După supunerea triburilor dintre Munţii
Balcani şi Dunăre, Alexandru se întoarce în Grecia, unde apăruseră revolte în urma zvonului morţii
sale. Teba refuză să se predea. Este rasă de pe faţa pământului.
Alexandru debarcă în Asia, traversând Hellespontul (Strâmtoarea Dardanele), în primăvara
anului 334. În mai 334 macedonenii îi înving pe perşi în bătălia de la Granicos, după care cuceresc
cetăţile greceşti de pe litoral. În noiembrie 333 armatele persane sunt din nou înfrânte la Issos, apoi
sunt supuse cetăţile feniciene, inclusiv Tyrul, după un asediu prelung (primăvara anului 332). De
aici se deplasează în Egipt, unde nu întâmpină rezistenţă. Darius, regele persan, este învins definitiv
în lupta de la Gaugamela (octombrie 331), după care se retrage pentru a organiza rezistenţa în
continuare. Este ucis însă de Bessos, un general al său, în iulie 330 în Hyrcania. Între timp
Alexandru se îndreaptă spre oraşele Babylon, Susa, Persepolis, Pasagarde, unde pune mâna pe
tezaurul persan, important pentru continuarea campaniei sale de cucerire. Pleacă în urmărirea lui
Darius. Din momentul asasinării acestuia pozează în răzbunător al său. Între vara anului 330 şi
primăvara anului 327 duce un greu război de gherilă pentru supunerea satrapiilor orientale. În anul
326 Alexandru supune triburile şi micile state din Bazinul Indusului, dar soldaţii săi nu sunt dispuşi
să meargă mai departe. Se întoarce în Babylon, unde îşi petrece ultimii doi ani din viaţă (324 – 323).
Moare în iunie 323.
Ideea expediţiei asiatice îi aparţine lui Filip al – II – lea, în calitate de strateg autocrator al
Ligii de la Corint. El este cel care lansează alibiul „războiului de represalii” împortriva perşilor.
Alexandru îl adoptă şi foloseşte capul de pod creat în anul 336 de armatele lui Parmenios, general al
lui Filip, pentru debarcarea în Asia Mică. Filoelenismul lui Alexandru este mai mult de faţadă. Nu
toate cetăţile greceşti din Asia Mică i se supun, aşa cum este exemplul Halicarnasului. Unora li s-a
dat o anumită libertate, ca în cazul Miletului, dar în mare măsură a păstrat pentru celelalte cetăţi
aceleaşi taxe, ba chiar pentru unele, considerate ostile, le-a mărit. Trupele greceşti nu erau
numeroase în cadrul cavaleriei şi falangelor lui Alexandru, iar flota ateniană, care nu putea face faţă
celei persane, a fost concediată. Unele gesturi ca incendierea Persepolisului, înapoierea statuilor
laute de Xerxes din templele greceşti, precum şi înrolarea grecilor în armata macedoniană fac parte
din strategia lui Alexandru de a-şi asigura liniştea în Grecia, în condiţiile în care Sparta lui Agis al –
III – lea nu aderase la Liga de la Corint şi se pregătea de revoltă. Alexandru îşi urmăreşte propriile
scopuri. „Războiul de represalii” şi „războiul de eliberare” nu sunt decât nişte alibiuri.
În expediţia sa asiatică Alexandru nu a desoperit nimic, primul său scop fiind acela de „a
reface, spre propriul profit, graniţele Imperiului lui Darius I şi de a fortifica, în urma acestei acţiuni,
toate avantajele politice şi fiscale pe care le avusese marele Darius”.
Imperiul ahemenid nu era în criză (economică, teritorială, administrativă), aşa cum lasă să se
înţeleagă unii autori antici, ci, dimpotrivă, dispunea de mari resurse umane şi financiare, de o armată
mult mai numeroasă decât cea macedoneană1. În timpul parcursului prin Asia deseori poziţia
strategică a lui Alexandru a fost precară: armată mică ce se mişcă într-un teritoriu străin,
contatacurile perşilor, dificultăţile cuceririi unor cetăţi, lipsa resurselor financiare până a pus mâna
pe tezaurul ahemenid, revolta lui Agis din Grecia. Perşii nu sunt laşi, beţivi şi iubitori de lux aşa
cum vor să acrediteze propagandiştii macedoneni, iar Darius nu era un rege incapabil. Deşi învins,
nu încearcă să cadă la o înţelegere cu Alexandru, ci luptă până la capăt. Prin tratative voia să-şi
recupreze familia ostatecă după bătălia de la Granicos. Chiar şi după asasinarea lui Darius,
Alexandru întâmpină o rezistenţă crâncenă. Este nevoit să ducă un aprig război de gherilă în
satrapiile Bactria şi Sogdiana timp de patru ani (330 – 327) pentru a pacifica populaţiile locale.
Alexandru se foloseşte de dreptul grec al războiului pentru a distruge rezistenţa morală şi
militară a populaţiei. Acest drept recunoştea învingătorului deplina capacitate de a dispune de cei
învinşi, mai ales după cucerirea unei cetăţi. Cetăţile Gaza şi Gyopolis sunt distruse, îi trece prin foc
şi sabie pe mallieni, o populaţie de pe valea Indusului, pustieşte Gedrozia. Astfel, acţionează
sistematic pentru distrugerea elitelor politice şi militare vinovate sau măcar bănuite că ar fi natrenat
la revoltă armată populaţia.
Obosiţi de zece ani de marşuri forţate şi războaie în condiţii climatice şi de relief ostile, nu
de puţine ori chinuiţi de foame şi de sete, macedonenii tânjesc după liniştea de acasă. Îşi urmează
regele până la Indus, dar mai departe refuză să mai meargă. Se revoltă şi atunci când înţeleg că
Alexandru vrea să-şi mute centrul imperiului său în Asia. Cei ostili sunt concentraţi într-un
detaşament special trimis în prima linie sau expulzaţi în coloniile de la marginea imperiului.

1
Diodor exagerează atunci când apreciază armata lui Darius la cifra de 500000 de luptători
 Organizarea administrativă a Imperiului ahemenid este în mare păstrată. Sunt numiţi noi
satrapi, unii din cadrul populaţiilor locale sau sunt păstraţi puţini dintre cei obedienţi. Principala lor
funcţie este cea de strângere a impozitelor. Aceştia sunt supravegheaţi de un guvernator
macedonean. Cetăţile greceşti şi cele feniciene nu mai depind de satrapii, dar sunt obligate să
plătească taxe până la terminarea „războiului de represalii”. După terminarea acestui război sunt
scutite de taxe, dar Alexandru îşi păstrează dreptul de a interveni în caz de nevoie.
Alexandru întemeiază cca 20 de cetăţi2, nu 70 cum atestă sursele antice, preocupate să-i
atribuie regelui macedonean rolul de „cuceritor – civilizator”. Acestea sunt ridicate pentru paza
frontierelor, pentru controlul rutelor comerciale şi nu pentru sedentarizarea populaţiei.
În privinţa valorificării economice a teritoriilor cucerite, Alexandru este privit de unii autori
ca un mare economist, care a deschis noi rute comerciale, a permis pătrunderea economiei monetare
în regiuni cu o economie naturală până atunci (progres versus înapoiere), a creat noi capacităţi de
producţie. Pierre Briant consideră că aceasta este o privire „colonială” a lui Alexandru, tributară
concepţiilor economiei liberale din secolele al – XIX – lea şi al – XX – lea. Acesta propune o altă
abordare, la nivelul „maselor populare”, ajungând la concluzia conform căreia „colonizarea şi
dependenţa rurală sunt două practici legate dialectic, ca şi cucerirea şi exploatarea economică”. Nu
face decât să inverseze discursul, transferându-l ideologic dinspre dreapta spre stânga zilelor
noastre. Argumentele sale sunt legate de circulaţia restrânsă la marile centre comerciale a
monedelor bătute, de situaţia juridică a terenurilor şi a celor care le muncesc 3, de numeroasel taxe
impuse de satrapi, care nu de puţine ori apelează la jafuri, şantaj sau extorcări de fonduri pentru a
creşte veniturile regelui sau pentru propria înbogăţire. Călătoriile de explorare sunt preludii ale unor
viitoare cuceriri, iar amenajările cursului inferior al Eufratului şi a portului din Babylon au în primul
rând un scop militar şi apoi civil. Astfel, Alexandru este un prădător, iar jaful constituie pentru el
posibilitatea de a căpăta privilegii, „războiul trebuind să hrănească războiul”. Populaţia locală, cu
excepţia nobililor iranieni care s-au alăturat noului rege, nu a avut beneficii.
Alexandru ştia să „colaboreze cu elitele ahemenide, adică cu marile familii persane şi
iraniene pe care urma să le cucerească, care constituiau şi coloana vertebrală a imperiului lui Darius,
dar care, în acelaşi timp, erau şi şefii comunităţilor supuse. Această politică, conştientă şi constantă,
reprezintă una dintre cele mai eficiente componente ale strategiei lui Alexandru”. Păstrează în
funcţie pe unii satrapi obedienţi, se arată interesat de religiile popoarelor cucerite şi, cu excepţia

2
Ca de exemplu: Alexandria Arachosia (Kandahar), Alexandria Ariana (Herat), Alexandria din Egipt
3
„pământul regal”, administrat direct de reprezentanţii regelui şi „pământul tributar”, asupra căruia sunt aplicate
diferite taxe
episodului arderii Persepolisului, încurajează refacerea sau ridicarea din temelii a templelor
babiloniene şi egiptene, sunt create noi contingente de armată alcătuite din persani, sogdieni,
încurajează căsătoriile mixte dintre macedoneni şi femei locale. Dar, în armată predomină în
continuare macedonenii, satrapiile importante sunt conduse de macedonieni, iar celelalte sunt
supravegheate de un strateg macedonean, căsătoriile se fac doar între bărbaţi macedoneni şi femei
persane, iar copiii vor fi educaţi în spiritul macedonean.
Alunecarea lui Alexandru spre o latură monarhică absolută, de factură orientală, precum şi
adoptarea obiceiului prosternării (prokynensis) sunt taxate de macedoneni. În viziunea acestora
regele trebuie să conducă prin convingere şi nu prin acte tiranice, conform unor percepte şi nu prin
forţă, iar prosternarea este rezervată doar zeilor. Nu există dovezi care să susţină ideea că Alexandru
se considera zeu, chiar dacă propaganda macedoneană îi atribuie puteri supranaturale. De altfel, a
renunţat la obiceiul prosternării.
El însuşi şi 80 de apropiaţi se căsătoresc cu prinţese persane (Susa, februarie 324)4.
Încercarea de a crea o armată mixtă conduc la revolta militarilor macedoneni de la Opis, pe Tigru
(vara 324). Alexandru ucide capii revoltei şi dă puteri mai mari soldaţilor iranieni. Macedonienii
cedează şi-i cer iertare. Veteranii şi răniţii sunt trimişi în Macedonia, iar Alexandru crează o armată
mixtă. Apoi organizează un banchet, nu din motive legate de fraternitatea dintre popoare, ci pur şi
simplu pentru consolidarea puterii şi atragerea elitelor ahemenide.
Întors la Babylon, Alexandru este preocupat de consolidarea căii comerciale ce leagă gurile
Indusului de G. Persic prin înfiinţarea de puncte comerciale, de controlul populaţiilor arbabe
nesupuse, de crearea unei legături directe între Babylon, cu un port nou şi Nil prin realizarea unui
canal, proiect atribuit de altfel şi lui Darius. I se atribuie chiar inteţia cuceririi tertoriilor din vestul
Mediteranei. Aceste proiecte, mai mult sau mai puţin reale, sunt curmate de moartea sa (iunie 323).
Succesorul nu era desemnat. Macedonienii nu pot lăsa imperiul pe mâna unui prunc iranian,
fiul lui Alexandru cu Roxana, iar fratele vitreg al regelui, Arhidaios, era bolnav psihic. Pe de altă
parte, regiunile periferic (India, de exemplu) scapă controlului de la centru.
Discursul autorului este clar, sintetic, impus şi de formatul restrâns al colecţiei în care apare
cartea.

4
Anterior Alexandru se căsătorise cu Roxana, o prinţesă sogdiană