Recenzie

Pierre Briant, Alexandru cel Mare, Editura Corint, Colecţia Microsinteze,

Bucureşti, 2001, 152 pagini.

Pierre Briant (născut în data de 30 septembrie 1940 la Angers) este profesor de istorie la
College de France din Paris începând cu anul 1999. Aria sa de interes se suprapune peste „istoria şi
civilizaţia lumii ahemenide şi a imperiului lui Alexandru”. A publicat 11 titluri, dintre care unul în
colaborae cu alţi istorici. Cărţile sale au fost traduse în 15 limbi, inclusiv limba română.
Traducerea românească s-a realizat după a patra ediţie, apărută în anul 1994 la Editura PUF
din Paris, în celebra colecţie „Que sais – je?”. În Franţa, cartea, editată pentru prima dată în anul
1974 sub titlul Alexandre le Grand, este deja la a şasea ediţie, ultima publicată în anul 2005.1
Cartea nu este o biografie a lui Alexandru cel Mare, aşa cum afirmă şi autorul în scurtul
cuvânt înainte. După o sumară introducere, în care este prezentată viaţa lui Alexandru până la
debarcarea în Asia (356 – 334 î.Hr.), autorul face o trecere în revistă a cuceririlor regelui
macedonean pe continentul asiatic. Însă, esenţialul discursului se concentrează asupra problemelor
ce decurg din această cucerire: originile sale şi obiectivele lui Alexandru, natura şi importanţa
rezistenţelor, organizarea teritoriilor cucerite, raporturile dintre cuceritori şi populaţiile cucerite.
În demersul său, Pierre Briant renunţă la discursul europocentrist, de multe ori mitologizant
al autorilor antici şi romantici (Arrianus, A. Weighall, Benoist Mechin), dar şi a unor autori moderni
(N.G.L. Hammond), care are în centru personalitatea marcantă a lui Alexandru, considerat un erou
civilizator, un unificator al Orientului cu Occidentul.
Primul capitol este dedicat etapelor cuceririlor regelui mecedonian: debarcarea în Asia
(primăvara anului 334 a.Chr.), supunerea cetăţilor greceşti din Asia Mică, bătăliile de la Granicos
(mai 334 a.Chr.) şi Issos (noiembrie 333 a.Chr.), în care falangele macedonene înfrâng armatele
persane, cucerirea cetăţilor feniciene, inclusiv a Tyrului după un îndelung asediu (primăvara anului
332 a.Chr.), primirea triunfală din Egipt, bătălia de la Gaugamela (octombrie 331 a.Chr.), unde
Darius al III-lea este învins din nou, războiul de gherilă şi pacificarea satrapiilor orientale din

1
Toate datele referitoare la autor şi activitatea sa ştiinţifică sunt preluate de pe siteul http://www.college-
de-france.fr/default/EN/all/civ_ach/travaux.htm

1
Imperiul persan (330 – 327 a.Chr), ocuparea micilor regate din bazinul Indusului (326 a.Chr) şi
reântoarcerea dramatică la Babylon, acolo unde Alexandru îşi petrece ultimii doi ani din viaţă (324 –
323 a.Chr.).
În capitolul patru autorul analizează originile şi obiectivele cuceririlor lui Alexandru cel
Mare. Elimină încă de la început explicaţiile de ordin psihologic. Conform acestora Alexandru ar fi
moştenit trăsăturile psihologice ale mamei sale, Olympiada, adeptă a cultului lui Dionysos, iar în
diferite etape ale carierei sale militare ar fi avut dorinţa să se identifice cu eroii homerici. Ar mai fi
contat şi dorinţa iraţională a lui Alexandru de autodepăşire, de a merge mai departe în cunoaşterea
de sine şi a lumii.
Ideea expediţiei asiatice îi aparţine lui Filip al – II – lea, în calitate de strateg autocrator al
Ligii de la Corint. El este cel care lansează alibiul „războiului de represalii” împortriva perşilor, pe
care Alexandru îl adoptă. Pe parcurs îl adaugă şi pe cel al „războiului de eliberare” a cetăţilor
greceşti de sub teroarea perşilor. Însă, unele dintre acestea se opun, cum este cazul Halicarnasului,
iar altora considerate ostile, li se măreşte tributul. Angajează greci în armată, dar mai puţini decât
macedonenii, iar flota grecească este concediată, dar înapoiază templelor greceşti statuile furate de
Xerxes, astfel încât filoelenismul său poate fi pus la îndoială.
Înaintarea lui Alexandru cel Mare în interiorul teritoriilor persane a întâmpinat numeroase
piedici, analizate de Pierre Briant în al treilea capitol al lucrării. Printre acestea menţonăm: lipsa
iniţială a resurselor financiare, pâna la cucerirea capitalelor Susa şi Persepolis, unde pune mâna pe
tezaurul persan, desele contraatacuri ale perşilor, ostilitatea unor cetăţi greceşti şi feniciene, precum
şi a satrapiilor orientale, acolo unde armatele macedonene au trebuit să se adapteze unui nou tip de
război, cel de gherilă, revolta lui Agis din Grecia, revolte în rândul militarilor propriei armate,
obosiţi de ani întregi de marşuri forţate în condiţii naturale greu de suportat. De asemenea, Imperiul
persan era încă puternic, dispunea de resurse umane şi financiare importante, iar perşii, care nu erau
beţivi, leneşi şi iubitori de lux, aşa cum îi prezenta propaganda macedoneană, se supuneau unui rege
vrednic. Pentru a înfrânge aceste rezistenţe, Alexandru se folosește de dreptul grec al războiului.
Acest drept recunoştea învingătorului deplina capacitate de a dispune de cei învinşi, mai ales după
cucerirea unei cetăţi. Cetăţile Gaza şi Gyopolis sunt distruse, îi trece prin foc şi sabie pe mallieni, o
populaţie de pe valea Indusului, pustieşte Gedrozia. Astfel, acţionează sistematic pentru distrugerea
elitelor politice şi militare vinovate sau măcar bănuite că ar fi antrenat la revoltă armată populaţia.
În capitolul al patrulea sunt abordate problemele legate de administrarea, apărarea şi
exploatarea teritoriilor cucerite. Organizarea administrativă internă a Imperiului persan este în mare

2
păstrată. Sunt numiţi noi satrapi, chiar din rândul nobililor locali obedienţi, care strâng impozitele,
supravegheaţi însă de un guvernator militar macedonean.
Alexandru întemeiază cca 20 de cetăţi, nu 70 cum atestă sursele antice, preocupate să-i
atribuie regelui macedonean rolul de „cuceritor – civilizator”. Acestea sunt ridicate pentru paza
frontierelor, pentru controlul rutelor comerciale şi nu pentru sedentarizarea populaţiei.
În privinţa valorificării economice a teritoriilor cucerite, Alexandru este privit de unii autori
ca un mare economist, care a deschis noi rute comerciale, a permis pătrunderea economiei monetare
în regiuni cu o economie naturală până atunci (progres versus înapoiere), a creat noi capacităţi de
producţie. Pierre Briant consideră că aceasta este o privire „colonială” a lui Alexandru, tributară
concepţiilor economiei liberale din secolele al – XIX – lea şi al – XX – lea. Acesta propune o altă
abordare, la nivelul „maselor populare”, ajungând la concluzia conform căreia „colonizarea şi
dependenţa rurală sunt două practici legate dialectic, ca şi cucerirea şi exploatarea economică”. Nu
face decât să inverseze discursul, transferându-l ideologic dinspre dreapta spre stânga zilelor
noastre. Argumentele sale sunt legate de circulaţia restrânsă la marile centre comerciale a
monedelor bătute, de situaţia juridică a terenurilor şi a celor care le muncesc, de numeroasele taxe
impuse de satrapi, care nu de puţine ori apelează la jafuri, şantaj sau extorcări de fonduri pentru a
creşte veniturile regelui sau pentru propria înbogăţire. Călătoriile de explorare sunt preludii ale unor
viitoare cuceriri, iar amenajările cursului inferior al Eufratului şi a portului din Babylon au în primul
rând un scop militar şi apoi civil. Astfel, Alexandru este un prădător, iar jaful constituie pentru el
posibilitatea de a căpăta privilegii, „războiul trebuind să hrănească războiul”. Populaţia locală, cu
excepţia nobililor iranieni care s-au alăturat noului rege, nu a avut beneficii.
În încercarea de a crea o coeziune în cadrul noului său imperiu, Alexandru ia o serie de
măsuri, prezentate în capitolul al V –lea. Sintetic, acestea ar fi: încurajarea căsătoriilor mixte dintre
macedoneni şi femei persane prin exemplu personal, colaborarea cu elitele ahemenide, aflate însă
sub supraveghere macedoneană, refacerea şi ridicarea unor noi temple ale populaţiilor locale, cu
excepţia celor persane, crearea unei armate mixte, în care predomină în continuare macedonenii,
cărora nu le-a convenit o astfel de măsură, adoptarea unor obiceiuri orientale, cum ar fi prosternarea
în faţa regelui, dezavuat de greci şi macedoneni. Nu există dovezi care să susţină ideea că Alexandru
se considera zeu, chiar dacă propaganda macedoneană îi atribuie puteri supranaturale. De altfel, a
renunţat la obiceiul prosternării.
Concluziile sunt scurte. Succesorul nu era desemnat. Macedonienii nu pot lăsa imperiul pe
mâna unui prunc iranian, fiul lui Alexandru cu Roxana, iar fratele vitreg al regelui, Arhidaios, era

3
bolnav psihic. Pe de altă parte, regiunile periferice (India, de exemplu) scapă controlului de la
centru.
Discursul autorului este clar, sintetic, impus şi de formatul restrâns al colecţiei în care apare
cartea. Alexandru nu este privit numai ca un erou cuceritor şi civilizator, ci şi ca un politician abil,
care este dispus să facă orice pentru a-şi atinge scopul.