Bumerangula

Bumerangul

Oare într-adevăr a trecut atâta timp de nu-mi amintesc ziua despărţirii? Pot să
uit atât de uşor? Ce ar fi să încerc numărătoarea inversă. Voi face ca la grădiniţă.
Voi număra pe degete, începând cu ziua de azi - 18 ianuarie. Vai! Și mânuşițele
mi s-au găurit tocmai acum, când frigul îşi face mendrele. Caută să pătrundă prin
orice găurică, ca un hoţ, furându-mi toată căldura. Mânuşile le am din anul trecut.
Le-am tot purtat la săniuş şi s-au găurit. Cine să mi le coase? Să încerc eu! Dar
oare avem ac și ață în casă? Și dacă avem, cine știe pe unde-o fi fiind. Gata, și
ziua de azi o punem la trecut. Așa-a! Ieri am fost la şcoală şi era 17 ianuarie – al
doilea deget îndoit. Dar ce am făcut alaltăieri? Aha! Era duminică. Nu aveam chef
să ies de sub plapumă. În casă era frig şi-mi era foame. M-am trezit cu senzaţia că-
mi intrase un şoricel în stomac. Ba mai rău, aveam nişte crampe de-mi părea că-i
un şobolan ascuns în burtica mea... Mi-am încolăcit mâinile, strângându-mă cu
putere de parcă doream să-l sufoc. Dacă nu-l lăsam să se mişte, durerile îmi
treceau și stăteam liniștită la călduţ. Mă ţineam așa îmbrăţişată şi-mi plăcea, dar
poate era mai bine dacă mă lua cineva cu adevărat în braţe... Cum o făcea mama
când era acasă. Atunci eram mai mică?! Dar acum, nu mai sunt? Chiar am crescut
așa de repede de la plecarea ei? Ştiu să-mi fac ceai, iar sâmbătă am prăjit cartofi,
am aşezat masa şi mi-am spălat ciorapii. Mi-am făcut baie singură… Încă un deget
îndoit! Sunt trei la număr...
Mi-i frig să ţin mâinile în bătaia vântului necruţător. Mai bine le bag în buzunar
și, din mers, să-mi amintesc ce am făcut în lipsa ei. Iarăși pierd şirul zilelor! Nu-
mi aduc aminte nici ziua, nici data când a plecat. Am să-l întreb pe tati. Poate el a
notat în calendar, cum făcea ea, când trebuia să nu uite ceva important.
Grăbesc pasul, dar pierd firul număratului. Nu pot face mai multe lucruri dintr-
o dată: să număr invers şi să-mi amintesc ce am făcut în fiecare zi, să îndoi
degetele şi să mă grăbesc acasă. Mai bine le las pe altădată…
Iarăși simt şoricelul cela blestemat! De câteva zile se furișează tot mai des şi se
zbate ca un nebun. Când o face pe poznaşul trebuie neapărat să-i dau ceva de
mâncare. Astfel se linişteşte şi nu mai umblă ca un netrebnic prin burta mea. Ce
bine ar fi să găsesc ceva gustos şi cald în casă...
Când a plecat, proasta de mine, m-am bucurat. Chiar a doua zi, la şcoală, m-am
lăudat la toţi: „Și mama mea a plecat în Italia!” Când a intrat învăţătoarea, m-am
liniștit, dar în capul meu triumfa gândul că mama a plecat în Italia.
Mă uitam cu aroganţă la colegii mei. Îi sfidam nepăsătoare şi le ziceam în sinea
mea: „Acum, nu-mi pasă de nimeni! Eu şi fratele meu, Nicu, vom avea tot ce ne
dorim: biciclete, dulciuri şi… bani de buzunar. De toate! Până azi am fost ca
1
ceilalţi copii. Cu părinţi, care aşteaptă nerăbdători sfârşitul lunii să-şi ridice leafa
mizerabilă, amânând dorinţele copiilor lor, de la o lună la altă. De azi înainte nu
va mai fi ca înainte. Va trebui doar să-i spun mamei ce vreau şi ea îmi va trimite
totul din ţara aceea bogată”.
Mă făleam şi fala mea avea efect. Toţi mă priveau cu zavistie, iar eu mă
simţeam eroina clasei...
A trecut o lună, sau poate aşa cred eu, dar ea încă n-a sunat. Unde a dispărut?
Și dacă ne-a părăsit?... Uneori făceam năzbâtii, mai mult eu, mai puţin Nicu. Ea ne
dojenea, mai striga la noi, însă îi trecea repede. Şi pe tati îl ierta când venea
cherchelit. Era indulgentă sau aşa credeam eu. Odată am auzit-o destăinuindu-se
unei prietene. Zicea:„Sunt prea tolerantă (atunci n-am prea înțeles cuvântul),
deocamdată le rabd pe toate, dar mi-i frică că într-o zi nu va mai fi loc în inima
mea şi atunci... nu ştiu ce va urma!...” Ce a vrut să spună? Deseori îmi vine greu
să-i înţeleg pe maturi.
În sfârșit, am ajuns acasă. Tati îmi spune că... a sunat şi-i totul bine. Îl văd
supărat, mohorât şi nu este momentul să-i pun alte întrebări. Nu înţelesesem de ce
a spus „ea” şi nu mama. Nici Nicu nu-i mai spune „mama”. L-am auzit mai
8alaltăieri:„Ea de ce nu trimite bani, doar ne-a promis?” Chiar şi eu am început s-o
numesc „ea”…
Slavă Domnului, în casă nu-i frig. Tati a aprins focul. De când „ea” a plecat,
tati nu munceşte, stă acasă sa aibă grijă de noi. Acum a ieşit, fără să-l aştepte pe
Nicu sa mâncăm împreună.
Pe plită fierbe încet o cratiţă cu fasole. Nicu trebuie să apară din moment în
moment. Azi n-am dorit să-l aştept, nici el n-a făcut-o alaltăieri. N-am intenţii să-i
răspund cu aceeaşi monedă, îmi este foame. N-am avut nimic la pachet… Biscuiţi
nu mai avem, magiunul este pe terminate, unt n-am gustat de vreo două
săptămâni. Dimineaţa bem ceai, colorat pentru toţi trei cu același pliculeţ. Ieri
Olga, prietena mea, m-a servit cu două prăjituri de casă şi m-a întrebat când vine
mama. Eu i-am răspuns supărată:„Nu ştiu...”
A intrat Nicu. Ca de obicei, e vesel, glumeşte, mă ia peste picior. Eu tac şi
pun la cale un plan. El continuă să mă sfideze, zicându-mi că-s mută. De-ar şti el
ce gânduri îmi dau târcoale! Trebuie să scot banii care i-am agonisit umblând cu
uratul şi semănatul la sărbătorile de iarnă. Voi cumpăra biscuiţi, unt şi o cutie de
ceai. Dacă mi-i dă pe ai lui şi Nicu, mai cumpăr ceva. Bine că nu i-am dat banii lui
tati! I-a cerut, dar n-a insistat şi nici noi nu ne-am grăbit să-i dăm. Banii lăsaţi de
„ea” s-au terminat. Alţii nu trimite. Din ce vom trăi?
Trebuie să-l conving pe Nicu! Nu cred că i-a cheltuit, vrea să-şi cumpere
bicicletă, dar nu-i ajung, sunt puţini... Lasă că ştiu eu cum să-l provoc... Tati încă
nu s-a întors. Știu că lui frate-meu fasolea nu-i place, iar magazinul de lângă noi
mai este deschis încă o jumătate de ora. Înfometat, Nicu se apropie de plită, ridică
2
capacul să vadă ce fierbe în cratiţă. Strâmbă din nas, zicând: „Iar fasole?” Acum
este momentul să vin cu ideea! Frate-meu nu-i zgârcit şi, dacă va înţelege că pun
la bătaie şi banii mei, nu va aştepta mult să fie înduplecat…Yes! Trucul meu a
funcționat. Nicu m-a întrebat dacă mergem împreună sau se duce doar el. Aha, să-
şi pună pofta-n cui!…
Tati nu apare. Suntem prea înfometați să-l aşteptăm. Pun pe masă două
farfurii cu fasole: lui Nicu mai puţin, mie mai mult. Apropii un tacâm de Nicu, să-
și pună salamul pe care l-a tăiat în felii groase și strâmbe. Îmi lasă gura apa,
urmărindu-l cum le aşează pe farfurie fără să le guste. Eu nu-s aşa de răbdătoare
ca el... Amândoi mâncăm fără să discutăm. Nicu nu mă întreabă cum a fost azi la
şcoală, nici eu nu-i povestesc nimic. Nu am avut o zi ieşită din comun. Apoi, se
ridică primul de la masă şi zicând că-l doare capul, intră în altă cameră și pornește
televizorul. Eu trebuie să spăl vesela! Bine-e-e... Mă las purtată de gânduri. Poate
că ar fi bine să scriu tot ce mă frământă, astfel m-aş elibera de noianul gândurilor
care vin neîntrebate în capul meu, fără pic de răgaz.
Idee! O să-mi fac un jurnal. Am avut un carnet de cântece, dar mi l-a rupt tati
când venit într-o seară beat şi nu i-am atras atenţia. Scriam o dedicaţie, eram
concentrată, dar mi-a zburat carneţelul cu tot cu cântece tocmai în cealaltă cameră.
Şi... s-a zis cu el... N-am mai avut chef să-l refac. Când m-au întrebat fetele unde
mi-i, le-am spus că m-am plictisit să scriu în el, dar un jurnal e altceva...
Da! Trebuie să-l întreb pe Nicu când, cam pe ce dată, a plecat mama, el la sigur
îşi aminteşte. E mai mare ca mine cu doi ani. Şi-apoi îi tare în matematică. Acum
stă la televizor, zice că-l doare capul. E doar un alibi ca să nu mă ajute în casă. E
palid şi când joacă fotbal şi când glumeşte - mereu e așa. Nu-l înţeleg când îl
doare cu adevărat ceva şi când minte... Întru la el. Tare-mi place să-l hărţuiesc şi
să-i tulbur lenevia...
- Îţi aminteşti când a plecat?
- Cine? mă întrebă a lehamete Nicu.
- „Ea”, mama…
- Aa! „Ea”? Nu-mi amintesc. Lasă-mă în pace, vreau să privesc filmul. Îmi
răspunde Nicu încruntându-și sprâncenele și dându-mi astfel de înţeles că nu
doreşte să vorbească despre mama... Despre „ea”!

Din jurnalul unei rebele

Mă părăsesc toate fiinţele scumpe. Oare Cel de Sus nu se gândeşte şi la mine?

Mă lasă aşa a nimănui? Cu ce am greşit? Cu bunica, ne duceam la biserica din
sat, mă rugam pentru fiinţele dragi şi scumpe mie, aşa cum mă învăţase ea, dar și
pentru sănătatea ei... a mamei. În fiecare seara, înainte de culcare îmi făceam
3
semnul crucii, spuneam ”Tată-l nostru” şi-l rugam pe Dumnezeu să ne
ocrotească. Rugăciunile mele au fost în van ...
În fiecare vară, bunica ne lua la ea, în casa ei aşezată între doi cireşi rotaţi, în
care puteam urca doar cu scara de mari ce erau. La umbra unuia dintre ei aveam
căsuţa mea improvizată dintr-un pat vechi, acoperit cu o saltea ponosită şi câteva
jucării jerpelite. La poalele acestor pomi stăteam la umbră, iar când venea vreo
prietenă de-a bunicii, ascultam cu gura căscată toate noutăţile din sat. Nu-i
cunoșteam pe oamenii despre care discutau ele, dar îmi plăcea atât de mult să le
ascult, încât îmi imaginam în felul meu pe fiecare. Le știam numele, chiar dacă
nu-i văzusem niciodată, şi eram sigură că-i cunosc şi la înfăţişare. În discuţiile
bunicii nu lipsea câte ceva din trăsăturile fizice și felul de a fi al celor despre care
se vorbea. „Acel cu părul sur de tânăr”, ”Lida - şchioapa”, ”Iliana beţivana”…
Îmi imaginam clar unde locuiesc, căci de fiecare dată „parlamentul din casa
bunicii” nu uita să adauge şi unele indicii: ”de peste iaz”, ”de lângă râpă”,
”peste drum de moară”, ” din vârful dialului”...
De când a plecat mama, n-am mai fost la bunica. Tati nu dorea să ne ducă, iar
bunica nu venea să ne ia. Lui tati nu-i plăcea bunica, o vorbea de rău, zicea că-i
bătrână şi leneşă. Eu, însă, mă simţeam bine la ea. A fost minunată ultima
vacanţă de vară, când Nicu se îmbolnăvise. Mama m-a dus numai pe mine la buna
Maria, la ţară, aşa-i plăcea ei să spună, probabil, pentru a sublinia că noi suntem
orășeni.
Bunica avea câteva găini şi un cocoş, mândria orătăniilor ei. Dimineaţa sau
când mă trezeam eu, dar încercam să nu trândăvesc prea mult, ca nu cumva să-mi
scape ceva din evenimentele zilei. Deschideam larg ochii și, strigând-o pe bunica,
întrebam ce oră este. Apoi, toată ziua mă țineam din urma ei ca scaiul. Unde era
ea, eram şi eu. Nu se supăra, ba din contra mă încuraja, zicându-mi că-s umbra
ei. Într-o dimineaţă, ca în multe alte, m-am dus cu ea în coteţ să le aruncăm
găinilor boabe de porumb. Imitând-o pe buna și mulţumită că mă las s-o ajut, am
întrebat-o numele găinilor. Ea m-a privit, zicându-mi șugubeaţă:
- Încă nu le-am botezat.
- Cum găinile tale nu au identitate, nu au un nume?
- Nu, dar dacă vrei, facem azi botezul găinilor şi un prânz copios în cinstea
lor, îmi răspunse bunica serioasă.
Am întrebat-o dacă le pot boteza eu, adică să le pun numele sau cu vreun
cuvânt nou învăţat de la mama, să le dau identitate.
- Da! mi-a răspuns ea mulţumită, continuând, Uită-te, cea de lângă cocoş e
favorita lui. Cam ce nume crezi că i se potriveşte?
- Regina! i-am răspuns satisfăcută că-mi venise un nume atât de fain.
- De ce anume Regina?

4
 - Păi, nu vezi ce gât lung are? E ca și Cleopatra. Mama îmi spusese că această
regină a Egiptului avea gât lung, era graţioasă, avea mers elegant. Nu vezi cum
se mişcă și găina asta? O fi și ea de viţă nobilă!
Bunica a râs cu poftă, provocându-mă şi pe mine, care aveam o misiune atât de
important și trebuia s-o fac pe serioasa.
- Pe cea roşcată cum o numim? mă întrebă iscoditor.
- Pe ea? Pe ea... I-ar sta bine chiar așa cum este - Roşcata.
- Dacă zici tu și mie îmi place…Amin! rosti hotărât bunica.
- Pe cea tărcată, o numim Tărcata. N-am de gând să-i schimb numele, oricum
o strigi aşa de vreo doi ani.
- Da, zise bunica.
Eu, privind-o ţintă, am întrebat:
- Și ouăle-i sunt tărcate?
- Nu, draga mea. Vrei să-ţi gătesc ceva bun ca să te convingi?
- Da ”minciunele” îmi faci? Multe, multe, ca să-i ducem şi lui Nicu.
Atunci, amintindu-mi de ”minciunele” bunicii am lăsat celelalte găini nebotezate,
trăgând-o de poala rochiei ca să ieşim mai repede din coteţ. Bunica mai ştia să
facă şi cel mai gustos ceai. Mamei nu-i plăcea. De câte ori venea la buna îi
aducea câte o cutie de ceai din care îşi pregătea doar pentru ea. Iar mie îmi
plăcea nu numai ceaiul bunicii, dar și numele - ”mugurel”. Aducea din grădină
rămurele mici, rupte de la pomi și împreună cu florile de tei, care nu se terminau
niciodată în casa ei, le punea într-un ceainic mic, peste care turna apă clocotindă.
Acoperea ceainicul cu un prosop și mă făcea să aştept de fiecare dată, zicând că-i
secretul lui „mugurel”.
Bunica mai făcea şi cele mai gustoase dulciuri, şi cei mai călduroşi ciorapi
de lână. Acum, însă, iată, plecăm la ea... Tati ne-a spus că: ” A murit bunica
voastră…”

***
…Toate ușile de la casa bunicii sunt deschise vraiște. Ținându-ne de mână cu
Nicu intrăm în Casa Mare. Bunica stă întinsă într-o ladă lungă cum n-am mai
văzut niciodată. E un sicriu… Toţi sunt ocupaţi, abătuţi şi trişti, încât doresc să
stau cât mai departe de aceste feţe străine şi posace. Toată lumea vorbeşte în
şoaptă, aud din când în când câte o bătrână care zice: „Cam tânără s-a dus Maria,
ar mai fi putut să trăiască. Eu îs cu vreo şapte ani mai mare decât dânsa...”; „A
murit sărmana singură în casă, nimeni nu i-a ținut lumânarea...” Ascult, dar nu
înțeleg ce înseamnă a muri. Bunica doarme, deşi nu este în patul ei, ci în sicriu.
Mă apropii și vreau s-o iau de mână, dar mă opresc nedumerită. Îi observ mâinile
încrucişate pe piept cu o lumânare prinsă între degete. Ceva o împiedică să se
mişte, să se ridice, să mă îmbrăţişeze?! Privesc cu ură la flăcările reci şi sălbatice,
5
respingându-le supărată cu suflarea mea. Îmi atrage atenţia costumul bunicii de
culoarea vişinei coapte. Nu-l mai văzusem niciodată până atunci. L-o fi ținut
ascuns în Casa Mare, unde îmi era frică să intru singură. Privirile mele se opresc
pe faţa ei: are ochii închişi, dar mi se pare că mă priveşte pe sub gene cum o făcea
deseori când mă îndemna să dormim la amiază. Acum văd că nu mă observă și
cred că privește spre ungherul casei, unde e agățată icoana cu prosopul cusut de ea
în tinereţe. Acolo o surprindeam că-şi spunea rugăciunile în gând, privind ţintă
spre icoană, fără a întoarce capul până termina. Îmi îndrept privirea spre icoana
Maicii Domnului, dar nici Ea, nici bunica nu se uită la mine. Privesc speriată în
jur: Nicu dispăruse… Mai stau un pic lângă sicriu. Nimeni nu-mi acordă nicio
atenţie. Ies afară, strecurându-mă printre cei care intrau şi ieşeau. Nici afară nu mă
simt în apele mele. În curte se joacă câțiva copii pe care nu-i cunosc și, fără să
gândesc mult, intru în bucătărie. Aici, câteva femei din sat, unele tinere, altele
bătrâne, fac sarmale. Mă uit cu coada ochiului, poate o întâlnesc pe prietena
bunicii, dar nu este şi nu ştiu de cine să mă lipesc. Cât aș da s-o găsesc aici doar
pe bunica, să bem ceai, să mâncăm „minciunele”… Femeile gălăgioase
sporovăiesc fără să mă ia în seamă. Mă surprind, totuși, privirea unei bătrâne
exact în momentul când vrea să spună ceva: „Da tu ce stai aici? Du-te la bunică-
ta. Du-te, du-te, şi privegheaz-o…” Ies fără să întreb de ce trebuie s-o veghez pe
bunica, doar n-are de gând să fugă... Dar mă supun și intru în Casa Mare. Pe
scaune, în fața sicriului stau câteva bătrâne şuşotindu-se. Mă uit pieziş la ele,
chitind unde ar fi mai bine să-mi găsesc un locușor. Dar abia mă aşezi că vreau
din nou să ies. Nu-mi place aici. Șușoteala bătrânelor mă plictisește şi, plus la
toate, îmi vine câte un miros izbitor de naftalină de la ele, încât mă năpădește
strănutul și abia reuşesc să apuc nasul cu degetele. Nu vreau să le deranjez. Totuși
îmi iese câte un ”apciu” strangulat. Continuu să le privesc pe furiş, întrebându-mă:
„Oare cine-s? Nu le-am văzut niciodată la bunica. Probabil nu-s din mahala ei.”
Bătrânele pălăvrăgesc fără să-mi dea atenţie. Iar eu, ca să-mi aflu ocupaţie, încep
să-mi leagăn picioarele: în sus, în jos... Una dintre ele mă observă și-mi face
semn să mă opresc. Încetinesc legănatul picioarelor și, punând mâinile pe
genunchi fac, o mutricică cuminte de îngeraş veghetor lângă sicriul bunicii.
Continui să mă gândesc: „Toţi zic că-i seamăn mamei, iar ea e leit bunica. Iar ei îi
plăcea să se laude vecinelor că-i seamăn. Desigur, eu confirmam de fiecare dată
printr-un surâs că are dreptate, de parcă cineva mi-o cerea. De câte ori ieşeam cu
ea la magazinul din sat, femeile curioase o iscodeau: „E nepoată-ta”? Iar bunica
dădea mândră din cap. Nu întotdeauna îmi plăcea să-i semăn bunicii. Poate pentru
că tati, când se supăra pe mama, îi striga: „Parcă ești, măta. O slăbănoagă şi o
cicălitoare!”. De când a plecat mama, dacă lui tati nu-i convine ceva, îmi aruncă
aceleași cuvinte mie: „Eşti ca mamă-ta”. Cum era mama, cum a fost bunica, cum

6
sunt eu? Ştiu doar că încă-s mică, deşi nimeni nu mă mai ridică în braţe, nu mă
giugiuleşte, nu-mi împleteşte două cosiţe... Oare ce nu-i convine lui tata…?

A doua zi, înainte de înmormântare, a sunat mama. Nu ştiu de ce, dar mă

aşteptam s-o aud plângând sau cel puţin să vorbească în şoaptă. Ea însă striga,
ca de la capătul lumii, întrebându-l pe tati, dar auzeam bine şi eu care stăteam
alături, dacă a primit banii. Mi se făcuse tare dor de ea şi-l trăgeam insistent de
poala paltonului să-mi dea şi mie mobilul să vorbesc.
- Elena, a ajuns vocea ei din depărtare la urechile mele, dar a sunat atât de
blând, încât am simţit-o aproape, atât aproape încât am rostit sau, poate, am
strigat:
- Mamă! Şi mi-am aruncat privirea, căutând-o prin curtea bunicii…
- Mamă, am strigat, când vii acasă?
Doar atât am întrebat-o, căci mi se opri un nod în gât, sugrumându-mi respiraţia
şi vorbele. Lacrimile mi-au invadat obrajii. Iar aerul care-mi intra şi ieşea din
plămâni mi se părea atât de puţin, încât respiraţia-mi era slăbită, gata, gata să se
oprească. Îmi pieriseră toate cuvintele, deşi doream să-i spun despre toate câte mi
s-au adunat în inimă şi să plâng în hohote... Vocea ei moale, rugătoare şi blândă
îmi pătrundea prin toţi porii, făcând-mă să mă clatin și să-mi pierd echilibrul. Îmi
spunea ceva, dar cuvintele ei se pierdeau pe drumul îndepărtării şi nu ajungeau la
mine. Tăceam, încercând să-i recepționez cel puțin melodia cuvintelor, dar a
durat câteva secunde, căci ceva mă impuse să trec de la o extremă la alta.
Simţeam cum în mine încolțea o ură imposibil de stăpânit. Glasul mamei devenea
schimbat, iar lacrimile mi-au secat într-o clipă. „ Au dat-o de pomană pe
Principesa!”, am strigat cu atâta furie de parcă pierderea unei găini era motivul
tuturor necazurilor mele. Dar ea nu m-a întrebat cui a fost dată. Poate nici n-o
interesa. Repeta aceleaşi cuvinte: „Nu pot să vin, nu am acte...”
- Ce fel de acte? Zi că le-ai pierdut, că a murit bunica...
- Mama, mama... în locul vocii ei se auzi un sunet straniu, apoi dispăru.
Pierdusem legătura sau, poate o pierdusem şi pe mama … Pe „ea”!

... Astăzi este 8 martie. La noi este zi de odihnă, zi cu roşu în calendar, cum
spunea bunica: „Ziua femeii”. Oare şi-n Italia e sărbătoare? Dacă şi acolo este
sărbătoare, oare ce face „ea”? I-a dăruit cineva vreo floare? Mie nu mi-a dăruit
nimeni nimic. Ieri, la şcoală, am aşteptat să-mi trimită Petrică măcar un bileţel,
dar i-a scris altei fete. Ştiu cui. Am observat când i-a strecurat în ghiozdan ceva.
Bine că am văzut, mi-am luat de-o grijă… Nicu încă doarme, îl aud cum sforăie.
Zice că are nasul astupat, dar sforăie şi iarna, şi vara, fie că-i răcit sau nu.
Înainte de a pleca, mama l-a dus la medic, i-a făcut ceva la nas, dar Nicu zicea că
l-a durut aşa de tare că nu se mai duce nici legat. Ce să fac, să mă ridic din pat
7
sau să mai stau? Îmi este foame sau mi se pare!? Această senzaţie o am mereu
sau, poate, şoricelul din stomacul meu s-a trezit? Ce năstruşnic este. Când nu-i
convine ceva, începe să mă gâdile cu codiţa. Aşa cum face şi acum. Aş mai sta în
pat, dar neastâmpăratul de şoricel se agită, cere să-i dau ceva bun. Un ceai?!
Lasă-l să mai rabde, că şi eu rabd. Stau în aşternut. Mă asemăn, fără să vreau,
cu un ghiocel pe care mi l-a arătat bunica anul trecut. Era o floricică atât de
plăpândă şi micuță, încât eu nici n-am observat cum îşi ivea capul de sub stratul
de zăpadă. Deşi zilele cu soare călduţ de primăvara se scurgeau una după alta,
ghiocelul rămase sechestrat în acea palmă de înveliş glacial. Era sub gardul
casei, ascuns de ciocurile şi ghearele găinilor care mai dădeau câte o raită prin
curte, dar şi de razele calde ale primăverii. Bunica mă atenţionă să nu-l ating. Îmi
zise să-l las să iasă în voia lui. Încet - încet zăpada se va topi, iar ghiocelul va
căpăta puteri, ieşind viguros la suprafaţă. „Dacă însă vei înlătura zăpada, razele
de soare îl vor ofili de timpuriu şi nu te vei bucura de frumuseţea lui”, aşa mi-a
spus bunica când mă zări porăindu-mă în jurul lui. Am ascultat-o, căci ea
niciodată nu se înșela. Acum, iată, mă simt şi eu ca acea floricică plăpândă. Sub
plapumă e cald, iar dacă mă ridic voi îngheţa de frig. Dacă aş şti că focul e
aprins în sobă, m-aş ridica imediat și dacă nu... Oricum va trebui odată și odată
să mă ridic din pat. Să fac un ceai la aragaz şi să-l aştept pe Nicu să se trezească.
Ieri seara tati era treaz… Azi nu-l va durea capul. În sfârșit va sta cu noi acasă,
vom găti ceva gustos... Brrr! Nu vreau să ies de sub aşternut. Afară se încălzeşte
încet de tot, iar în casă e încă frig dacă nu aprindem focul. Se aude cineva în
sufragerie! Oare cine o fi? Nu cumva a venit cineva să-mi aducă vreo floare?
Când mama era acasă, în ajunul sărbătorii de 8 martie se întorcea de la şcoală cu
un buchet enorm de flori. Elevii îi cumpărau lalele, erau florile ei preferate. Deşi
trăiau doar câteva zile, ea nu le arunca, aştepta să le cadă petală cu petală.
Deseori o surprindeam cum ridică petalele din jurul vazei. Le aduna una cate una
în palmă, privindu-le îndelung. Le şoptea ceva, auzit şi simţit doar de ea. Când le
arunca zicea: „Tare-mi pare rău de viaţa voastră scurtă!”. Îmi plăcea s-o aud
cum vorbea cu florile. Părea că se joacă cu ele, deşi de fiecare dată le şoptea
ceva tainic şi era mereu serioasă şi îngândurată când le privea. Repeta în
franceză, ca și micul Prinț, (…… ) Şi eu încercam să vorbesc cu florile, dar nu
mă auzeau. Într-o zi mama m-a întrebat dacă vreau să văd cum mulţumesc florile.
Am privit-o uimită, ştiind prea bine că ele mie nu-mi răspund, dar ca să fiu sigură
că nu râde de mine, am întrebat-o: „Unde-i gura florilor?” „Ele nu au gură, mi-a
răspuns mama, trebuie să le simţi”. M-a luat de mânuţă, dându-mi stropitoarea
cea mică, pe jumătate cu apă și m-a dus în curtea casei. Ajungând lângă stratul
de lalele, m-a îndemnat să le torn încet apa la tulpină și să le privesc în tăcere, că
doar astfel le voi auzi cum mulțumesc. Le turnam apa încet-încet, ţinând cu o
mână de fundul stropitoarei, dar nu auzeam nimic. După ce am terminat toată
8
apa, i-am zis cu voce tare: „M-ai minţit, nu mi-au mulţumit!”. ”Ba da, răspunse
mama zâmbind, uită-te mai bine la frunzele lor, la petale. Nu vezi cum vântul le
mişcă şi ele îţi susură un mulţumesc?” Mama îmi spunea că florile î și arată
recunoștința numai celor buni şi îngăduitori. Cât îmi era de dragă atunci mama,
şi florile! Îi săream în braţe, o sărutam ca pe o floare mare, dulce, mirositoare şi
drăgălaşă. Vai, iar mă iau amintirile... În sufragerie e tati cu cineva. Trebuie să
văd cine-i? Uau! Ce frig e în casă. Mai bine mai stau în pat… Oare cu cine o fi
fiind tati? E un glas de femeie…

***
Somnoroasă şi nu prea încântată de curiozitatea care mă împinse să ies de sub
aşternut, dau buzna în sufragerie. Un miros înţepător de fum de ţigară, tutun ieftin
şi puturos, cum spunea mama, mă opreşte în pragul camerei. Rostesc ca de sub o
mască anti-gaz un „bună dimineaţa”. Îmi răspund ambii, un pic jenaţi. Aşa mi se
pare mie sau doar îmi imaginez că aşa ar fi trebuit să fie primită năvala mea în
bucătărie. Tati mă cheamă lângă el, luându-mă în braţe. Mă ghemuiesc la pieptul
lui, deşi miroase urât a ţigară şi vodcă. Femeia mă priveşte ţintă, dar nici eu n-o
slăbesc din ochi, curioasă să aflu cine-i. Mă întreabă câţi ani am. Deşi nu am chef
să-i răspund, din respect pentru cei mari, zic: „Zece şi cu privirea cercetez ce au de
mâncare pe masă. Cele două - trei bucăţi de pâine, slănină şi o sticlă de „Spicuşor”
îmi provoacă vomă în loc de poftă de mâncare. Dezamăgită de tot ce văd, mă
dezlipesc de tati, rugându-l să aprindă focul.
- Ai răbdare, vara mea nu vine în fiecare zi la mine, îmi răspunde el plin de
importanţă, dându-mi de înţeles că nu are timp să aprindă focul.
„Cine o mai fi şi această vară? O văd pentru prima dată. Îşi dă aere de mare
cucoană, dar o trădează unghiile. Deşi vopsite nu-i acoperă murdăria” – mă
gândesc eu, uitându-mă pieziş la femeie, făcând-o să creadă că nu mă interesează.
Eu vreau ca tata să aprindă focul, să-mi acorde mie atenţie și nu ei. Să înțeleagă că
m-am trezit și-mi este foame. De fapt, prezența ei mă înfurie. Tati o îndeamnă pe
așa zisa ”vară-sa” să mai închine o sută de grame, ignorându-mă de parcă mă
evaporasem din sufragerie. Nu-l mai rog nimic, e în zădar. Îi las singuri și mă duc
în camera lui Nicu care mai dormea. Tare-i place somnul, poate să doarmă ca un
urs, nici mâncare nu-i trebuie. Zădarnic încerc să-l trezesc, se întoarce pe partea
cealaltă, continuând să sforăie. Mă furişez la el sub plapumă, împingându-l spre
perete, apoi îi pun mână rece pe frunte.
- Lasă-mă în pace, mormăi supărat!
- Hai să aprindem focul, tati are musafiri. Mi-i frig, îl rog eu.
Nicu însă se preface că doarme dus. Îl iau cu binişorul, ştiind că până la urmă, ori
îl scot din sărite ori îl conving.
- Ce face tati? mă întreabă după ce ascultă şiragul implorărilor mele.
9
 - Bea! îi răspund convinsă că acest cuvânt îl va face să se ridice din pat. Știe
prea bine că nu are cine aprinde focul.
- Iarăşi? întreabă Nicu somnoros.
- Lasă-l că ieri n-a băut, îi iau apărarea lui tati.
- Nu avea bani nici de pâine...
- Cred că i-a dat verişoară-sa.
- Care? se miră frate-meu.
- Femeia cu care bea, a zis că-i vara lui.
Neavând chef să continue dialogul cu mine, Nicu se ridică din pat și se îmbrăcă în
grabă.
- Tu fă un ceai, îmi zice, eu mă duc să aduc lemne.
Intru în bucătăria separată de sufragerie prin uşa cu sticlă maro și pun apa la fiert.
Rămăsese doar un pliculeţ de ceai. ”Dacă mâine ajung banii trimişi de la mama
putem face cumpărături, dacă nu…” mă gândesc eu. Aştept să fiarbă apa, iar
curiozitatea mă îndeamnă să mă ițesc prin geamul care dă spre sufragerie. Nu cred
că pot fi observată. Sunt prea prinși în discuţie…
Tare mai sunt naivi cei maturi, care, de obicei, ne consideră pe noi, cei mici,
nepricepuţi. Ne mint fără remuşcări de conştiinţă, vorbesc cu aluzii în prezența
noastră, de parcă nu am înţelege nimic şi se comportă mai rău decât noi, cei mici...
Continuu să-l privesc pe tati care-i spune ceva în şoaptă doamnei, mângâind-o
uşor pe umăr. Sunt curioasă să aud ce-i spune, dar uşa e închisă şi nu desluşesc
niciun cuvânt. ”Vara” lui tati se dă mai aproape de el, șoptindu-i și ea ceva la care
el râde mulţumit. Când intră Nicu cu lemnele tati se ridică brusc. Îşi dau seama că
şi eu sunt în bucătărie și-mi zise să le fac şi lor câte un ceai.
Trebuie să fac patru căni de ceai doar cu un singur pliculeţ. Ce magie pot
folosi ca să-mi iasă un ceai bun. ”Vara” lui tata îmi devine tot mai antipatică. Dacă
ar fi din partea mea nu i-aş da niciun păhar cu apă. ”Din cauza ei tati va bea toată
ziua!” În casa noastră, după ce a plecat mama şi de când tati bea, totul se execută
şi nu se discută. Aştept să se coloreze un pic apa dintr-o cană ca să schimb
pliculeţul în alta în timp ce aud sunetul telefonului. Mă uit din nou prin sticla ușii.
Tati îi face semn femeii, punând degetul la gură, ca să nu vorbească și ia
receptorul. Aştept să aud cine e la telefon. ”Ce bine ar fi să mă sune Olga şi să mă
invite la ea. Nu e Olga”. Sunt totuși curioasă şi dau năvală în sufragerie. E mama.
Înţeleg din cuvintele lui tati: „Ce să facem? Stăm acasă, aprindem focul... Când
trimiţi bani?” Nu aud ce-i spune mama, în schimb aud ce-i răspunde tati: „Parcă
nu ştii că în primăvară totul se scumpeşte? S-a mărit preţul la cartofi, fasole. De
carne nici nu mai pomenesc. N-au mâncat copiii carne de vreo două săptămâni…”
Cât a vorbit tati, Nicu a aprins focul apropiindu-se de el, vrând să vorbească
cu „ea”. Eu sunt prima, dar rămân mereu la urmă. Nu aud ce-i spune mama şi mă
apropii de Nicu ca să aud mai bine. Mama turuie aceleaşi lucruri ca de fiecare
10
dată. Nicu tace şi ascultă, apoi o roagă să-i trimită bani pentru pantaloni și geacă,
argumentând că cea din primăvara trecută îi este mică. Vine şi rândul meu. Ea mă
felicită cu ocazia sărbătorii de 8 martie şi-mi spune că-mi va trimite un cadou…
mai târziu. Surâd și mă bucur că măcar ea n-a uitat de mine. O felicit și eu, dar nu
ştiu ce să-i doresc. Ce să-i mai spun? De fiecare dată când sună suntem cu toţii
acasă, iar unicul răspuns pe care î-l dau este „bine”
„Ce faci?” – ”Bine”.
„Nicu ce face?” - ”Bine”
„La şcoală cum îţi merge?” - ”Bine”.
„Tati cum se comportă cu voi?” – ”Bine”.
Parcă e testul la istorie. Cu excepţia că acolo mai trebuie să pun creierul în
mişcare şi nu întotdeauna răspunsul e corect. La întrebările ei, răspunsul e cel pe
care și-l doreşte ea, nu cel din realitate. Pentru ea am mereu unul pregătit şi-l
rostesc automat fără un pic de efort. Iar acel „bine” e o mare minciună şi pentru
mine şi pentru ea. Trebuie să mint, să-i spun că totu-i bine şi că... ”aşteptăm bani”.
Ce fac? Când ai ştii ce fac... La şcoală mi-au găsit păduchi şi a trebuit să mă
tundă scurt, ca băieţii. Mă ocolesc colegii de parcă-s unsă cu dohot. Până şi cele
mai bune prietene mă evită. Tati l-a tuns şi pe Nicu, iar el îmi reproşează că din
cauza mea îl râd băieţii. Putea să-l lase cu părul cum era, că la el nu se oploşesc
păduchii. Are aşa un păr de rar că nici puricii nu încălzesc locul. Mai rău de mine
că a trebuit să-mi taie cosiţa. Ca face Nicu? ”Bine”. Bine, pe naiba. Fură ţigări de
la tati. Zice că le vinde la băieţi, dar le fumează el. În curte găseşti numai mucuri
de ţigară. Cu vreo trei zile în urmă l-a prins diriginta fumând. Tati nu ştie, eu
da… La şcoală? - ”Bine”. Când ai şti tu cât de bine-i!... Profesoara de română mi-
a pus nota patru. Apoi, la recreaţie, m-a chemat la ea, zicându-mi că trebuie să vin
la lecţii particulare. Ştii ce face dumneaei? Pune note mici în mod intenţionat, apoi
ne spune că avem nevoie de pregătire mai profundă, îndemnându-ne să venim la
lecţiile ei private. Pregăteşte patru elevi în acelaşi timp, argumentând că aşa plătim
mai puţin. S-o creadă dânsa! Lecţiile ei costă mai mult în comparaţie cu ale altor
profesori care dau asemenea lecţii. Asta-i prietena ta… Ştie că eşti în Italia, iar
nota patru mi-a pus-o doar că să mă aibă la mână. Când erai tu acasă, eu eram fata
”franțuzoaicei”, dar acum…cine-s? Fata lui Costică, cel care umblă beat prin
centru. Te-am rugat să ne trimiţi bani pentru celulare şi ai spus că suntem încă
mici. Ce naivă eşti! Nu înţelegi că având mobil voi putea vorbi cu tine fără
martori? Să te sun când aş avea nevoie!
Tati? Ehe! Aici câte aş avea să-ţi spun, dar nu pot... Nu vreau să râmăm ca
Diana P., fără părinţii. Tu ne-ai lăsat, dacă ne abandonează şi tati, ce facem,
rămânem orfani? Am rămas cu el, avem măcar un părinte şi nu-s chiar aşa de
amărâtă ca Diana. Știi că taică-său a omorât-o pe maică-sa?! Aşa vorbeşte lumea,
dar cine ştie ce şi cum a fost acolo. Acum taică-său este la închisoare, iar mama
11
Dianei…zace în mormânt. Vai de capul Dianei! Stă cu fratele ei mai mic la o
mătuşă de-a lor. Într-o zi mi-a spus că cei de la Asistenţa Socială vor sa-i trimită la
orfelinat. Parcă nu vine murdară la şcoală, dar şi ei i-au găsit păduchi. E așa de
retrasă și stă mereu singurică... Nimeni nu se joacă cu ea. Nici chiar eu, nu știu de
ce, nu mă prea apropii… Când o văd cum stă singură, mi se face milă şi vin lângă
ea, dar nu pentru mult timp. E cea mai simpatică fată din clasă, însă nimeni nu
observă frumuseţea ei. Este prezentă, dar pentru toţi este absentă. Parcă e o păpuşă
de porţelan: ochi albaştri umbriți de sprâncene dese, părul blond şi ondulat, nasul
mic, cu câţiva pistrui rătăciţi, parcă special s-o evidenţieze, buze fine de culoarea
vișinei coapte. E îmbrăcată modest de tot, uneori cu haine prea mici, alteori prea
mari pentru corpul ei plăpând… Deseori o surprind tristă şi îngândurată.
Bem ceai în tăcere. Toţi patru: eu, Nicu, tati și… ”verișoara”! Fiecare se
gândeşte la ceva… Eu știu la ce mă gândesc dar aș fi curioasă să aflu ce au ceilalți
în capul lor. Şi fără să vreau rostesc: ”Ce zi minunată”. Toți mă privesc muți.
Apoi, vara lui tati se ridică să plece, iar el iese s-o conducă.
Respir bucuroasă de plecarea lor și strâng totul de pe masă. Arunc cu furie
sticla în coşul de gunoi. Aş deschide uşa să iasă fumul de ţigară, dar afară e
răcoare. Accept mirosul urât şi puturos de tutun şi alcool. Şterg masa și îmi aduc
cartea de română. Iarna sufrageria ne serveşte și pentru pregătitul mâncării, și
pentru oaspeţi, și pentru făcutul lecţiilor. Împart cu Nicu masa în două, pentru a
evita să ne ciondănim: care dintre noi se înșiră pe toată masa. El are lucrare de
control la matematică, iar eu trebuie să scriu compunerea ”Cum am sărbătorit ziua
de 8 martie”. Nu ştiu despre ce voi scrie... Scot un caiet pe care îl folosesc ca
maculator și scriu pe pagina curată: ”8 martie - sărbătoare în familie. ” De unde
să pornesc, ce să scriu? Trebuie să răscolesc adânc în fantezia mea, poate îmi ajută
să scriu ceva creativ… Nu-mi vine inspiraţia. Mă deranjează prezenţa lui Nicu. El
are ce are cu cifrele, iar eu trebuie să dau frâu liber fanteziei și am nevoie de
linişte. Capul îmi este plin de gânduri încolăcite. Îmi iau caietul şi intru în camera
mea, unde-i mai frig ca în sufragerie, dar, în schimb, pot fi singură şi minţi mai
bine. Trebuie să mă grăbesc. Dacă tati se întoarce repede poate începe, ca de
obicei, spectacolul şi … adio cu lecţiile. Dacă vine mai târziu, dar sper să fie aşa,
aș putea să termin lecţiile, să mă îmbrac şi să trag o fugă până la Olga. Ar fi bine
să pic pe la prânz. Mama ei mă invită de fiecare dată la masă. La început mă
ruşinam, dar de la o bucată de vreme sunt chiar bucuroasă că mă cheamă la ei. În
casa lor e mereu cald şi de fiecare dată sunt servită cu ceva gustos.
Hai, deschide porţile fanteziei, - îmi zic, începând să-mi imaginez o
sărbătoare de 8 martie în familie...

***

12
 ”Dimineaţa am auzit un glas dulce şi suav, spunându-mi: „Puişor, trezeşte-te,
e 8 martie. E ziua tuturor femeilor: frumoase şi mai puţin frumoase, tinere şi
bătrâne, iubite şi mai puţin iubite. Trezeşte-te, e ora micului dejun. Am făcut un
ceai cu iasomie, nu simţi mirosul? Şi prăjituri proaspete. Respiră adânc, vei simţi
neapărat mirosul de vanilină. Nu am pus multă, doar atât ca să se umple casă cu
miros de prăjituri”. Mă întind somnoroasă în pat, alintându-mă, aştept ca mama
să-mi scoată pijamaua, îmbrăcându-mi un pulover nou de caşmir. Simt mâinile ei
calde care-mi trag haina să se aşeze mai bine pe corpul meu. Apoi, mă ia în braţe
și mă aduce în bucătărie, unde pe masă e o floare frumoasă, înflorita în toiul
iernii. E adusă de undeva de departe, dar nu şi-a pierdut nici mirosul, nici
frumuseţea. Vine şi fratele meu Nicu, pe el nu l-a adus mama în braţe, că-i deja
mare. Apare şi tati, aducând două buchete mari de flori: unul pentru mami, altul
pentru mine. E 8 martie. Avem multe flori... dar cea mai frumoasă este mama
mea...”. Aici am pus punct și citesc de la început ce am scris. Citesc, imaginându-
mi că cele descrise sunt cu adevărat. Îmi place cum visez cu ochii deschişi, cum
îmi imaginez că mi-ar fi plăcut să fie această zi. De odată mă întreb: „Oare poate
fi cu adevărat o zi de felul acesta şi în casa noastră, oare poate fi o sărbătoare
asemănătoarea şi pentru mine? Dacă profesoara mă pune să citesc, primesc
iarăși patru. Dar ce-aş putea altceva să scriu? Las aşa cum am scris, poate nu mă
pune să citesc, doar ştie prea bine că mama nu-i acasă. Mă va cruţa... Și totuși,
dacă mă pune să citesc? Cred că ar fi bine să adaug: „Acesta a fost visul meu în
ajun de 8 martie.”
E târziu, tati încă n-a intrat, iar eu nu mai am chef să scriu o altă compunere.
Mă strigă Nicu...
- Auzi, eu am terminat lecţiile, tati se întoarce la sigur beat-turtă. Eu mă
duc la Octavian, tu ce faci?
- Plec şi eu la Olga.
- Când te întorci, dacă tati e beat şi doarme, sună-l pe Octavian, să vin acasă,
îmi zise frate-meu în grabă, ieşind fără a mai aştepta comentările mele.
Nu e prima dată când Nicu fuge de acasă. Cum îl vede pe tati beat, găsește
vreun pretext, iar uneori şi fără motive iese din casă şi nu-l mai văd până a doua
zi dimineaţa. Alteori se ascunde în pod sau în cantină. Când tati adoarme, eu îl
chem şi, evitând orice zgomot, ne furişam în camerele noastre. Eu nu am unde
pleca pe noapte. Pot la Olga să mă duc, dar când înnoptează trebuie să mă întorc
acasă. Deseori trec pe la Cristina, dar ea e prea departe şi mama ei nu-i prea
drăguţă cu mine. Când mama suna şi nu ne găsește acasă, revine a doua zi și ne
întreabă unde am fost. Cea mai credibilă minciună este că telefonul a fost defect,
că l-a scăpat Nicu jos şi nu funcţionează. Azi a sunat deja şi nu cred să mai sune.
Şiretlicul acesta îl cunoaşte şi tati. Dacă a plecat, nu se întoarce degrabă. Nicu la
fel. Eu aş putea să stau acasă liniştită. Îmi place să scriu când nu-i nimeni, să
13
citesc sau să dansez în faţa oglinzii. Numai că azi mă simt prea a nimănui şi vreau
să evadez...

***
Aprilie. Într-o zi am fost la Violeta. Şi mama ei este plecată în Italia. Dar ce bine-i
la ei! Atunci când am fost la ea, tatăl ei cocea pâine. Era cald şi un miros plăcut
de copturi învăluia toată casa, ca şi când mama ei ar fi stat toată ziua acasă. La
noi rare ori e cald şi curat în casă...
Violeta îşi făcea lecţiile în camera ei, fratele mai mic se juca cu o maşinuţă
trimisă din Italia. Tatăl lor, cam taciturn, nu prea vorbeşte mult cu mine când îi
vizitez. Nu mă întreabă niciodată nimic nici de mama, nici de tati, deşi eu aş vrea
să vorbesc cu el. Îmi adresează, de obicei, o singură întrebare, cum mă descurc la
şcoală. „Bine” – îi răspund, aşa cum o fac cu toţi…
Aş întreba-o pe Violeta ce mai face mama ei, dar îmi este incomod. Iar
gândul: „Ce fac mamele noastre în Italia?” Îmi perforează mereu creierul. Nu-s
sigură că-i va conveni întrebarea mea. Mie, de exemplu, nu-mi place când cineva
mă iscodește: „Ce mai știi despre mama ta? Când se întoarce acasă?” Dacă aş
şti eu ce face, când vine acasă, le-aş răspunde cu cea mai mare plăcere. Dar şi
pentru mine e un semn de întrebare, care mă ţine în suspans şi-mi provoacă o
sumedenie de îndoieli…
Când am ieşit de la Violeta, îndreptându-mă spre casă, mă gândeam:
„Chiar dacă mama lor e in Italia, la ei e mult mai bine decât la noi. Şi la tanti
Rodica, vecina noastră e altfel. Uneori mi se pare că la toată lumea e mai bine,
numai la noi e mereu trist, frig în casă, deseori dezordine şi ceartă. Oare de ce
nu mă înfiază cineva, oricine! Sunt mare, aş putea decide pentru mine. Doar să-
mi propună, că răspunsul meu ar fi afirmativ. Aş întreba-o pe tanti Rodica dacă
nu vrea să mă înfieze, dar nu ştiu cum să încep, cum să-i spun. Ce bine ar fi să-mi
propună să trec la ea să locuiesc! Casa ei se aseamănă cu a bunicii. Nu-i mare ca
a noastră, are camerele mici, văruite în alb, cu bucătăria folosită iarna ca
dormitor, dar mereu caldă şi primitoare…” Dacă ar fi măcar bunica, aş pleca
la ea nu numai în timpul vacanţei de vară, dar cu totul. Aş învăţa la şcoala din
satul ei, unde a învăţat şi mama. Păcat că nu mai este, dar măcar tanti Rodica
de-ar vrea să mă înfieze, oricum nu are copii... Aş ajuta-o să facă cumpărături,
ordine în casă. La noi, nu știu de ce, nu mă trage inima să fac nimic. Ce bine ar fi
să se realizeze dorinţele mele! Tati nu ne-ar mai şantaja, ameninţându-ne că ne
părăseşte, aşa cum ne-a abandonat mama. El este mereu înfuriat pe ea. Nici când
era acasă, probabil, nu prea o adora, de multe ori i-am auzit certându-se. Acum
mi se pare că o urăşte şi mai tare. Dar nu numai pe ea, ci tot neamul ei. Nici unul
nu-i este pe plac: ba că unchiul e zgârcit, ba că mătuşa a fost căsătorită de două

14
ori şi nu are copii, ba că bunicul o bătea pe bunica… De parcă el ar fi fost mai
bun şi n-a bătut-o pe mama niciodată…
Eram încă mică, dar îmi amintesc cum m-au trezit într-o noapte strigătele
lui. Mama plângea, iar tati o numea cu cuvinte murdare: „Ce? Taci, nu spui
nimic, eşti o ... ” Mama a răspuns ceva încet. El atunci a lovit-o, am auzit
plesnitura din camera mea. Apoi, cuvintele mamei, rostite printre suspine: „De ce
dai în mine, cu ce-s de vină?” Speriată, m-am ridicat din pat și am intrat în
camera lor. Mama își acoperise faţa cu mâinile, plângând în hohote și
implorându-l s-o lase în pace, să nu strige prea tare că ne va trezi. Tati, văzându-
mă mi-a poruncit, așa cum striga la animale, să mă duc în camera mea.
Buimăcită de cele văzute, m-am aruncata în brațele mamei și am început să plâng
şi eu. Ea m-a îmbrățișat. Avea faţa roşie, umezită de lacrimi. Stingându-mă la
pieptul ei, m-a dus în pătucul meu. I-am dat un pupic, nu ştiam ce să-i spun, iar ea
printre lacrimi mi-a șoptit: „Dormi, puiul mamei, totul va fi bine…” Nu-mi
amintesc cum am adormit atunci.
Altădată m-am trezit iarăşi din cauza că se certau, însă nu m-am ridicat din
pat, dar am început să-l implor pe Dumnezeu să facă o minune şi să aducă
liniştea în casa noastră. Într-o zi am întrebat-o pe mama de ce se ceartă cu tati şi
de ce plânge. Ea m-a privit îndelung, apoi a zis că nu-i place să plângă, dar vezi
că viaţa nu-i aşa cum vrem noi... Atunci nu înţelesesem nimic, aşa cum nu pricep
nici acum ce fel de părinţi am? Poate fi, oare, așa cum zice tati că mama ne-a
lăsat şi că ne va abandona şi el? Când l-am întrebat pe Nicu dacă-i adevărat că
mama ne-a lăsat, mi-a zis că-s proastă. Nu-mi place când mă numeşte „proastă”
şi mi-a trecut tot cheful să-i mai pun alte întrebări. Dar de ce tati repetă mereu că
ea ne-a părăsit? „Nu vedeţi, au trecut doi ani şi nu mai vine acasă?! Trimite bani,
dar nu cred că pe toți îi trimite. Sună din când în când, dar nu vrea să se întoarcă
acasă…”
Mătușa lui, când a trecut pe la noi şi la găsit beat, i-a spus: „Te va lăsa
Angela! O să vină într-o zi şi o să ia copiii, iar ţie îţi va da un picior în fund. Și să
ştii că o să-l meriţi. Cum poţi bea în asemenea hal?! Nu lucrezi nicăieri, stai toată
ziua acasă. Uite ce-i în curte, în casă. N-ai timp să faci curat?” Nu o văzusem
până atunci pe mătuşa lui niciodată aşa de înfuriată. Îmi displăcu faptul că-i ţine
morală ca unui copil, dar totodată, îi dădeam dreptate.
Nu ştiu ce să cred. Când mama vorbeşte cu noi la telefon, zice că-i este dor,
că va veni în curând, că aşteaptă actele. Eu nu înţeleg prea bine ce-i cu actele
acestea. Doar au trecut deja doi ani şi ea mereu vorbeşte că-i lipsesc... La început
credeam că nu are bani să vină, acum însă nu mai pricep nimic. Am impresia că
tati și Nicu ascund ceva, că le este frică să-mi spună adevărul care m-ar ajuta să-
mi descurce acest ghemotoc de gânduri încâlcite. Eu nu vreau s-o judec pe mama
şi, chiar dacă aş încerca, nu cred că aş avea dreptul. Totuși am momente când
15
mă gândesc că mama mea nu-i o mamă adevărată, iar eu, mică așa cum mă cred
ei, sunt în căutare de o mamă care să stea cu mine, să mă alinte, să mă spele, să
mă ajute în toate. Nu vreau una prin corespondenţă, vreau o mamă stabilă. De
când a plecat, eu am devenit mama mea și m-am îndepărtat de cea adevărată. Și
de tati m-am îndepărtat deși este acasă. M-am maturizat atât de repede, încât le
fac pe toate singură: spăl, fac curat în casă, am grijă de mine, deseori chiar şi de
Nicu, şi de tati. Și, totuși, vreau o mamă - doar a mea şi a lui Nicu! Iar dacă ea
nu se mai întoarce, eu am să-mi caut alta!
Dacă m-ar întreba cineva pe cine iubesc mai mult, aş fi oare capabilă să
spun:”Pe mama”? Am câteva prietene, dar pe niciuna n-o pot plasa în vârful
piramidei. La şcoală încerc să fiu veselă, dar am mereu rezerve. Intru în discuţii
cu colegii, cu unele aşa zise prietene, dar să am un suflet cui să mă destăinui, să
mă spovedesc, să mă lamentez, nu am. Doar Violeta, deşi e mai mare decât mine,
cu ea discut despre lucruri mult mai serioase decât cu alte colege de-ale mele.
Dar şi de ea ascund multe lucruri. Nu pot să-i spun că tatăl meu vine dese ori
acasă beat, că-l vizitează aşa zisa ”verișoară”, că sunt nopţi când nu vine acasă
ori toată ziua doarme. Aş îndrăzni s-o întreb dacă și tatăl ei face la fel, dar de
fiecare dată mă opreşte ceva...
Decât mă lamentam în scris fără niciun rost, mai bine procedam ca şi
copiii din occident. Când vor să facă o dedicaţie de dragoste cuiva, scriu pe
stradă sau pe o clădire ceea ce își doresc. Anunţul meu ar fi: „Caut o mamă!”
***
Deseori încerc să-mi imaginez o altă mamă, dar să se asemene cu mama
mea. Să fie gingaşă, frumoasă, dulce, bună şi să zâmbească mereu. Dar nici într-
un caz să nu fie ca ”verișoara” lui tati, care deseori vine la noi. Ea nu-mi place! E
urâtă, se machiază exagerat, iar cel mai mult mă deranjează faptul că bea mereu
împreună cu tati. Dacă m-ar lua tanti Rodica la ea, i-as zice bunică… Ca s-o
numesc pe altă femeie „mamă” trebuie să aibă toate calitățile mamei mele: să fie
bună, să ne iubească şi să stea cu noi acasă. Știu, sunt prea egoistă! Dar nu mai
vreau dragostea ei de la distanță şi nici promisiunile ei. Sunt geloasă și le invidiez
pe prietenele mele care au o mamă lângă ele. Le port pică profesoarelor care n-au
fost nevoite să plece peste hotare ca mama mea. Dar cel mai mult cred că-s
geloasă pe Nicu. El are mulţi prieteni care-l vizitează des sau el pleacă la ei. Când
acestea vin la Nicu, nu ştiu despre ce discută, dar mereu ascund ceva de mine.
Când apar eu, mă alungă imediat, zicându-mi că nu-i treaba mea de fată să-i
ascult. Și când mă apropii de el să mă plâng de ceva, mă respinge, îmi zice că eu
îmi inventez fel de fel de necazuri. Ceea ce mă deranjează mai mult este că Nicu
nu suferă ca mine. El glumeşte mereu şi-i mulţumit de ceea ce are. Eu nu-s ca el.
Uneori îmi pare că Nicu se înstrăinează. Toată lumea parcă s-a sfătuit să mă
îndepărteze. Nu arăt nimănui că sufăr, dar în interior tânjesc mult. Sunt geloasă şi
16
pe tati. De câte ori vine ”vară-sa”, închide uşa să nu aud despre ce vorbesc sau
pleacă împreună, iar când se întoarce şi-l întreb unde a fost nu-mi răspunde. Am
devenit rea... Recunosc! Dar când mi-o spun alţii nu-mi convine. Am o stare de
turbulenţă, resping toată lumea, inclusiv pe profesori. Le răspund urât, când nu-s
satisfăcută de note, când nu-s mulţumită de mine... Aceasta stare de agitaţie
sufletească şi neîmpăcare e numai din vina părinţilor mei. Ei nu mă consolează, nu
încearcă niciunul să mă întrebe ce am pe suflet. Plus la toate, n-o am pe mamă
lângă mine că să mă susțină. Poate, daca ar fi cu noi, eu m-aş schimba…
A trecut prea mult timp, am tot adunat şi adunat în mine așteptare, crezând
că, într-o bună zi, se va deschide uşa şi ea va reveni. Acum parcă nici n-o mai
aştept. Eu când voi fi mare nu-mi voi lăsa copiii niciodată singurei acasă... Oare
într-adevăr nu ne iubeşte? Deşi mă copleşesc deseori aceste gânduri, nu vreau să
cred că mama a greşit, lăsându-ne acasă cu tata. Caut mereu să-mi amintesc și
laturile ei pozitive. Dar culmea îndoielilor mele este că nu pricep de ce ei, părinţii
noştri, nu-şi dau seama că s-au retras din viaţa noastră acum când avem nevoie de
ei. Ea este plecată în Italia mai mult de doi ani, tati, deşi e cu noi, în loc de căldură
părintească el ne face numai necazuri. Uneori mi se pare că devin un vulcan care
mocneşte în taină şi într-o zi voi erupe, amintindu-le de toate... Aş vrea să fiu
bună cu ei, să le iert greşelile, dar din cauza că am adunat prea mult necaz, sunt
dură. Uneori mă descarc pe Nicu, deşi nu poartă nicio vină, doar că el e băiat, e
mai mare decât mine şi suportă mai ușor lipsa mamei...
Ne-a trimis, iată, celulare. Astfel ne sună mai des. În mesaje mă roagă să-i
scriu măcar o scrisoare. Ehe! Câte i-aş scrie şi câte i-aş spune. Dar, zău că, nu ştiu
de unde să încep. Probabil, ar trebui mai întâi de toate, să-mi adun întrebările la
care nu am un răspuns clar. Să spulber odată şi odată acest haos din capul şi din
inima mea. Deseori, însă, nu ştiu dacă are vreun rost s-o deranjez cu întrebările,
poate că nici ea nu are răspunsuri. Alteori, mă învinuiesc că nu am îndrăzneala să-
i întreb pe ambii de ce au procedat în felul acesta. De ce mama a plecat? De ce
tati nu are grijă de noi? Ajung să-i urăsc pe ambii şi, mi se pare, că nu ei sunt cei
care vor să mă părăsească, ci eu... Acum iarăşi sunt amărâtă! Dacă ar fi să am
curajul să-i scriu în acest moment, nu i-aş adresa o sumedenie de întrebări, ci i-aş
spune cum mă simt…

***
Ianuarie. Ieri a fost Anul Nou, tati n-a băut vreo două săptămâni. Când e
treaz, în casa noastră e linişte, putem învăța în pace, ne culcăm la timp, mâncăm
dimineaţa, iar seara privim televizorul împreună. Aşa a fost până în ajunului
Anului Nou. Bucuroasă, eu l-am rugat să cumpere produsele de care aveam
nevoie. Hotărâsem să fac salată boeuf.

17
 Nicu şi-a făcut singur ordine în cameră, a tăiat lemne cu tati, împreună au
curăţat trotuarul de zăpadă, in timp ce eu trebăluiam prin casă. M-am obişnuit cu
lipsa mamei şi deseori mi se pare că aşa trebuie să fie.
După ce au fiert legumele şi ouăle, am început să tai totul cuburi, apoi le-
am amestecat încet ca să nu se fărâmiţeze. Apoi am adăugat maioneză, am pus
totul în frigider cu gând să mă chitesc pentru seara de Anul Nou. Pe banii trimişi
de mama tati a cumpărat salam, dulciuri, două sticle de şampanie, sucuri şi,
poate, a mai luat ceva, dar n-am observat… A ieşit să mai facă unele
cumpărături. Eu am aranjat figurinele cu Nașterea Domnului trimise de mama.
Anul trecut nu am avut nici măcar un pom micuţ de Crăciun, acum însă avem un
„presepiu”, așa îi spune mama scenei cu Naşterii Domnului. Am împodobit şi
brăduţul artificial tot trimis de mama. În sfârșit, casa noastră, a căpătat aspect de
sărbătoare. Au trecut pe la mine Cristina şi Olga și mi-au spus că ar dori şi ele să
aibă de Crăciun un asemenea „presepiu”. Le-a făcut plăcere să rostească acest
cuvânt necunoscut și pentru mine la început. Eram bucuroasă că am avut
posibilitatea să le invit la noi şi să le arăt ceva deosebit. De când a plecat mama
evit să-mi chem prietenele în ospeţie. Îmi este teamă că tati va fi beat sau îi va
veni vreun tovarăș de păhar.
***
Intru în cameră şi-mi machiez un pic genele. Lejer de tot, deşi mi-ar plăcea
să le evidențiez mai mult. Am acuși 13 ani. Sunt poate încă prea mică pentru a
mă machia, deşi prin casă știu să fac totul. Mai greu mi-a fost la început, acum
mă descurc. Doar mămăligă nu pot face. De fiecare dată îmi iese ori e prea moale,
ori prea tare. În rest ştiu să fac de toate: ciorbă, sos, curăţ peştele, cos când mi se
rupe vreun nasture. Mama ne trimite haine destule, dar nu ştiu de unde le cumpără,
că nu-s cum e moda la noi. Poate că la ei, acolo în Italia, se poartă asemenea
haine, dar aici nu. Nici lui Nicu nu-i place ceea ce-i trimite mami. De atâtea ori i-
am spus să ne trimită bani în loc de haine...
Ce mai am de făcut până la sosirea Cristinei? Ne-am înţeles să treacă pe la
mine şi împreună să mergem la pomul de Crăciun din centru. Apoi, înainte de
miezul nopţii, să ne întoarcem fiecare la casele noastre pentru a petrece anul vechi
şi a-l întâmpina pe cel nou. Chiar dacă mama nu este cu noi, oricum vom
sărbători. Anul trecut nu am avut parte de sărbătoare fericită, acum, însă, sper să
ne bucurăm măcar parţial. Se aude câinele lătrând. Oare cine-o fi? Mai bine să ies
în prag, să nu intre în casă vreun prieten nepoftit de-a lui tati... La orice m-aş fi
aşteptat, numai la una ca asta nu. E tati cu doi prieteni de păhar. Mi se întunecă
totul înaintea ochilor, vreau să ies cât mai repede din casă, să-i evit, să-l ignorez
pe tati care a promis să întâmpine Anul Nou împreună cu noi. De ce şi-a adus
amicii? Mă îmbrac în grabă fără s-o mai aştept pe Cristina. Oricum are un singur
drum pentru a ajunge la mine şi-i voi ieși în întâmpinare. Izbesc poarta cu ură şi
18
necaz și mă îndrept spre casei Cristinei. Las în urmă feţele umflate de băutură care
mi-au stricat buna dispoziţie. Vreau să-i sun mamei, să mă plâng, să-i cer ajutor,
să-i spun adevărul, căci poate doar aşa va înţelege mai bine ce se face în casa
noastră. Dar nu îndrăznesc s-o îngrijorez. Parcă m-aş simţi mai puternică decât ea
şi vreau s-o protejez. Am învăţat atât de bine să mint, încât îmi este teamă să spun
adevărul, în care nici eu nu vreau să cred. Oare voi putea într-o zi să mă debarasez
de viciul minciunii? Dar și ea minte… A promis că va veni acasă cât mai curând
şi ne va lua pe toţi în Italia. Și...dacă află adevărul despre tati, îl va lua şi pe el? Eu
m-am obişnuit să tac, chiar dacă sufăr... Trebuie să mă comport aşa mereu? Le
doresc bine la ambii şi, poate, dacă ne va lua în Italia, tati nu va mai bea. Când era
mama acasă, el lucra, nu se îmbăta zilnic şi, chiar dacă se certau uneori, erau şi
multe zile senine în casa noastră. Dar dacă nu ne ia în Italia, ce facem mai departe,
continuăm să trăim aşa?
***
Mai ... Azi am terminat al treilea an de studii fără mama. Când am ajuns
acasă, mi-am amintit de tine, dragul meu sfetnic. Ai rămas agăţat după dulap mult
timp. Într-o seară, te-am aruncat de frică să nu te descopere tati. N-ai căzut jos, ai
rămas agăţat în ceva, spre norocul meu. A doua zi oricât am încercat să mişc
dulapul, să te împing de unde te-ai oprit n-am izbutit nicidecum. Aveam nevoie de
cineva să mă ajute. Nu doream să apelez la ajutorul lui Nicu, la tati nici atât. M-
am lăsat păgubaşă și te-am lăsat ascuns acolo unde te-ai oprit. Azi te-am
recuperat. Ce bine! Căci ce voi face fără tine o vară întreagă...
Am mers împreună cu Olga până aproape de casa ei, apoi fiecare şi-a
continuat singură drumul. Eu am mai mult de mers. Noi locuim cam la marginea
oraşului şi nu am nicio colegă în mahalaua mea. Cristina locuieşte și mai
departe, dar în timpul săptămânii se opreşte la bunică-sa. Merg singură vreun
sfert de oră, dar nu mă plictisesc niciodată. Deşi parcurg această cale de două ori
pe zi, iar uneori de patru, îmi place să privesc de fiecare dată la casele din jur. În
timpul verii, când încep să se coacă primele fructe, nu departe de casa noastră,
iese o bătrână în faţa porţii și vinde cireşe, pere, depinde care și când se coace.
Acum e timpul cireşelor. Am zărit-o pe bătrână de departe, stătea pe un scaun cu
o căldare de cireşe în faţă. Nu ştiu cum o cheamă, dar o salut de fiecare dată. Azi
am terminat lecţiile mai devreme. Am rucsacul uşor în spate şi nu mă grăbeam. În
curtea casei noastre nu avem pomi de cireşari care se coc timpuriu, iar tati nu ne
cumpăra niciodată de la piaţă, trebuie să aşteptăm să se coacă cele din luna
iunie. M-am oprit în dreptul bătrânei. Doream să iau o cireaşă, dar nu
îndrăzneam. „Dacă fiecare trecător ar lua câte o cireașă din căldarea bătrânei,
aceasta rămâne până seara cu ”fundul gol” fără să vândă vreun kilogram”, mi-
am zis ruşinată de gândul meu și mi-am retras mâna pornită din instinct să-mi
satisfacă pofta. Eram veselă, am terminat şcoala numai cu note de 8 şi 9. Aș vrea
19
să mă laud cuiva care nu-i din clasa mea şi nici dintre profesorii mei. Intru în
vorbă cu bătrâna și o întreb cum îi merge vânzarea?
- Nu prea, îmi răspunde ea ursuz, dar ce să fac? S-a scumpit pâinea, lumina,
iar pensia rămâne aceiaşi... Dacă îmi trebuie vreun medicament, un kilogram de
lapte, de unde i-au bani? Stau aici și vând. La tarabele din centru nu pot, că acolo
trebuie să plătesc taxa chiar dacă nu vând. Mai bine stau la poarta mea, aici n-o
să mă pună să plătesc taxa, iar dacă trece vreun milostiv şi ia un kilogram de
cireşe proaspete, mă bucur…
Nu ştiu dacă bătrâna şi-a dat seama, că un copil ca mine poate înţelege pe
cineva de 70 de ani (atâția ani mi se pare că ar avea!) Mi-a făcut plăcere să stau
cu ea, să-i spun de notele mele, de vacanţă, să-i mai înşirui şi nişte minciunele.
Doar că trebuia să fiu atentă să nu mă întrebe de-a cui sunt, nu doream să-i spun
că mama e plecată, că tati nu lucrează. Bătrânele sunt curioase. Dar oricum nu
ne cunoaşte, părinţii mei sunt veniți în acest oraş, nu-s născuţi aici ca să-i
cunoască toată lumea. I-am spus că-s la curent cu toate scumpirile. ”O lună în
urmă puteai cumpăra o pâine cu trei lei, acum doar jumătate cumperi”. I-am
enumerat un şir de produse alimentare la care ştiu preţul, de parcă-s cea mai
bună târgoveață. Bătrâna m-a aprobat și m-a întrebă mirată: „Și untul s-a
scumpit, şi salamul?!” Apoi, a adăugat că ea doar la sărbători se înfruptă cu
aceste bunătăţi de aceea le uită preţul...
Văzând că nu mă serveşte cu nicio cireaşă, am lăsat-o, continuându-mi calea
spre casă. Când m-am apropiat de poartă am văzut că-i încuiată. Semn că tati e
treaz şi-i dus la casa părinţilor lui. În frigider am găsit câteva ouă şi o bucată de
caşcaval. Atât. Produsele sunt pe sfârşite. Când banii încep să se termine, tati se
opreşte din băut, frigiderul se goleşte văzând cu ochii, iar noi aşteptăm să sune
telefonul fix şi să-i spunem mamei că s-au terminat banii.
De când a plecat mama mi-am creat universul meu plin de imagini, în care
doar eu am permis pentru a contempla lumea înconjurătoare. În acest univers eu
vorbesc cu mine însămi, mă laud când am note bune, mă dojenesc, când sunt
naivă şi fac năzbâtii, mă consolez când vreau să plâng şi devin actriţă, când vreau
să demonstrez că mă descurc în toate…
Sunt capabilă să ies din orice situaţie fără părinţii mei, unul prezent fizic, dar
pierdut în alcool, altul absent, dar care ne menţine, trimiţându-ne bani şi iubindu-
ne prin corespondenţă. Pentru lumea creată de mine, mi-am construit o carapace,
dură şi stabilă, care uneori, mi se pare că începe să crape pe alocuri. Atunci mă
simt obosită şi forțele îmi scad. Evadând în universul meu, am obținut și o mică
abilitate, care de multe ori mă ajută: minciuna! Ştiu să mint fără a clipi, încât
uneori mi se pare și mie adevărat ceea ce spun. Am învăţat şi să spionez. Când
mă interesează ceva, când Nicu sau tati au secrete, mă fac detectiv și-l urmăresc

20
până descopăr totul. Am devenit un fel de Sherlock Holmes, un spion al casei. Am
o capacitate fenomenală de a găsi banii ascunşi şi a afla tot ce mă interesează.
Când mama trimite bani, iar tati, a doua zi sau chiar în aceeaşi zi, se îmbată,
eu răscolesc în toată casa până îi găsesc. Dacă-s euro nu iau nimic, dacă însă
sunt lei, neapărat sustrag vreo 10-20 lei. Uneori şi mai mulţi, în dependenţă de
câţi sunt şi cât timp am la îndemână. Tati nu spune niciodată câţi bani trimite
mama, iar eu sunt curioasă să ştiu de ce mereu nu ne ajung şi am început să fac
calculele mele. Cunosc preţurile la produsele alimentare pe care le cumpărăm,
dar cât aş încerca eu să calculez, totuna nu înţeleg unde se duc ceilalţi bani. Mie
mi se pare că ar trebui să mai avem rezerve, chiar dacă tati zice că s-au terminat.
Prima oară am luat 10 lei şi mi-am cumpărat două caiete deosebite. Nicu le-a
văzut şi m-a întrebat de unde am luat bani? M-a luat prin surprindere şi, pentru
moment, m-a mustrat conştiinţa. A durat doar o clipă, căci abilitatea mea a
devenit o calitate care mă salvează de fiecare dată.
- Mi le-a dăruit Olga, am răspuns atât de convingător, încât am crezut şi eu.
Fratele m-a privit îndelung, dar n-a insistat, zicând doar: „Mie nu-mi dă
nimeni un chibrit...” Privirile lui m-au făcut să mă simt vinovată și m-am gândit
că ar fi fost bine să-i fi cumpărat un caiet şi pentru el. Făcând parte dreaptă nu
m-aş fi simţit cu musca pe căciulă. Dar cum puteam să-i propun caietul cu
Hannah Montana. Eram sigură că nu va accepta. Am rămas un pic stânjenită
după această întâmplare, căci Nicu împarte orice cu mine. Excepţie făceau doar
secretele cu prietenii lui.
A două oară, când am furat bani, am luat 20 de lei şi le-am împărţit frăţeşte cu
Nicu. Nu imediat, după o zi de chibzuială. Nu doream să-i dezvălui adevărul, i-am
spus că i-am găsisem lângă prag și am adăugat că i-o fi pierdut cineva, dar fiind
în curtea noastră ne aparţin. M-a crezut Nicu sau nu, nu pot ști, dar banii i-a luat.
Nu am dificultăţi în ale spionajului, ba din contra a început să-mi placă. Când
îl sună pe Nicu prietena lui, el iese imediat afară sau întră în camera împingând
ușa după el. Dacă-i afară, e mai greu de ascultat, trec maşini, iar dacă mă
apropii mă poate surprinde. Mai uşor mi-e când este în cameră. Eu mă strecor pe
partea cealaltă a casei, salt un pic uşa de la intrare să nu scârțâie, merg în patru
labe până la uşa lui şi ascult. Aşa am aflat că are o prietenă, pe care o cheamă
Marina şi că-i din satul vecin. Tati nu are celular şi pe el nu-l pot asculta. La
telefonul fix vorbeşte puţin. Îl ascult şi pe el la uşă când stă cu cineva de vorbă în
sufragerie...
S-a întors Nicu... Trebuie să pun punct.
***
Nicu a supărat. Nu ştiu ce are, nu vrea să vorbească. Poate că nu-i mulţumit
de note, nu prea s-a ținut de carte anul acesta. Mi se pare că a plâns... A intrat la el
în cameră fără să mănânce. Desigur, i s-a întâmplat ceva. E schimbat. Poate că l-
21
au prins la școală cu țigări? L-o fi dus la director în ultima zi de școală?! Dar
poate nu. Sunt gândurile care-mi trec prin cap... I-au scăzut nota la purtare, are
vreun şase? Trebuie să-i controlez agenda mai târziu, când iese... În ultimul timp,
tati nu-şi mai pune semnătura în agendele noastre. Ne semnăm în locul lui, de
parcă aşa ar fi normal. La început Nicu nu-i putea imita semnătura prea bine şi mă
ruga pe mine, acum se descurcă.
Nu-mi găsesc locul. Nicu a intrat în camera lui şi nu mai iese. Trec ca o pisică
pe lângă ușă și ascult dacă nu vorbește la telefon. Poate vina indispoziţiei lui este
Marina? Nu aud nici o mișcare și dau buzna.
- Închide uşa, de ce intri, te-a rugat cineva, nu vezi că mă schimb? îmi strigă
fratele-meu cu o răutate ameninţătoare.
Fac un pas înapoi să închid uşa, dar reuşesc să observ că are spatele roșu. Mă
opresc în prag mirată și-l întreb.
- Ai pățit ceva?
- Nu-i treaba ta, ieşi din cameră şi lasă-mă singur.
Nu e momentul să insist, trebuie să cedez și să-l întreb mai târziu de ce are
spatele roşu. Ies afară, dar gândul că i s-a întâmplat ceva rău nu-mi dă pace. Aș
vrea să intru din nou, să-l implor să-mi spună adevărul, dar tonul cu care îmi
poruncise, m-a oprit.
„Cineva l-a bătut”, presupun eu. Trebuie să-i spun lui tati. Și dacă l-a lovit
chiar el? Cu două săptămâni în urmă i-a dat un şut în fund. Nu știu ce să fac, cum
să intervin, cum să-l ajut, să-l consolez. Îmi este milă de frate-meu până la lacrimi,
şi mă întreb: „Cine l-a bătut? De ce?”.
Nicu nu-i bătăuş de firea lui, ba din contra e bun şi îngăduitor. Și dacă, totuși,
îi spun lui tati? îmi zic, dar imediat mă întreb: ”Cu ce l-ar putea ajuta? Cine-i el
acum? Îl respectă cineva?! Dar poate nu-i neapărat să fii cineva, când trebuie să-ţi
aperi fiul?” Gânduri peste gânduri mă copleşesc, făcându-mi-se milă de fratele
meu. În cele din urmă, îmi zis că trebuie să-i scriu un mesaj mamei. Dar și la acest
gând mă opresc, întrebându-mă: „Şi ce va face ea? Va veni acasă? N-a venit când
a murit mama ei, va veni acum?”
Este ora cinei, dar tati încă nu apare. După calculele mele, ultimul autobuz a
trecut de ceva timp. Chiar dacă a fost la casa părinţilor lui oricum trebuia să se
întoarcă. Mă uit peste geam în cameră la Nicu. Doarme sau sta cu capul spre
perete. Intru la el! Nu se întoarce. Mă apropii de pat şi încerc încet să-l trezesc. Îl
rog să mă ajute să gătim cina. Se ridică și zăbovește pe marginea patului. Mă aşez
şi-l îmbrăţişez, îl pup pe obraz.
- Pleacă, pupăcioaso!
Nu mă respinge, dar nici nu mă lasă să stau lângă el.
- Nicule, spune cine te-a lovit?
- Marin cu gaşca lui, îmi răspunde fără să se lase rugat.
22
 - De ce?
- Nu ştiu...
- Cum nu ştii?
- Iată aşa, nu ştiu. Ieri ei au fugit de la ultimele lecţii şi mi-au spus și mie, eu
însă am rămas. Era ultima lecţie de geografie şi aveam de corectat nota. Ştii că
profesoara comunică uneori cu mama şi nu doresc să afle. M-au aşteptat în parc...
Când i-am văzut, m-am bucurat. Credeam că mă aşteaptă să le dau ţigări, căci
aveam un pachet întreg. După ce au fumat însă, mi-au zis să le dau tot pachetul.
Le-am spus că pot să le mai dau câte una la fiecare, dar nu totul. Atunci un prieten
de-a lui Marin, mai mare decât noi, m-a lovit primul. Apoi, au început şi ceilalţi să
dea în mine până am căzut. Cât am stat în picioare am dat şi eu în ei, dar erau trei,
iar eu unul. Marin avea o centură cu catarama lată şi mare. Şi-a scos-o de la
pantaloni şi mă lovea din spate. Alţii din faţă mă loveau cu pumnii în burtă.
- Eşti vânăt şi pe burtă?! Arătă-mi, îi zic eu, neștiind cum să-l consolez.
- Mi-am întărit muşchii, dar oricum am căzut. Noroc că trecea un bărbat prin
parc şi a strigat la ei. M-am ridicat și vroiam să fug, dar nu puteam, mă durea tot
corpul. Mergeam încet, tremuram de durere şi necaz. Îmi era frică să nu vină din
urma mea. Am ieşit din parc, m-am oprit la o fântână şi m-am spălat cu apă rece
pe faţă. Am multe vânătăi pe spate? mă întrebă Nicu ridicându-se in picioare,
dezgolindu-și spatele înroşit.
- Te doare?... Ai plâns?
- Nu, n-am plâns, dar m-am simţit a nimănui, neajutorat, neapărat şi singur ca
niciodată. Doream nu numai să plâng, dar să urlu ca un lup hăituit şi muşcat de ai
săi.
- Nicule, hai să-i spunem lui tati sau, poate, unchiului...
- Cu ce-o să mă ajute? Suntem în vacanţă, n-am să-i mai întâlnesc vreo trei
luni. Îi voi evita, nu le voi răspunde la telefon, iar până în septembrie mai este
timp. Mai bine să nu-i spui nimic nici mamei şi nici lui tati. Eu am încredere în
tine, altfel nici nu-ţi spuneam. Ai înţeles?
- Da, dar cum te vei apăra, dacă te vor întâlni şi te vor bate iarăşi?
- Văd eu... Am să-mi cumpăr un cuţit...
- Numai nu asta... te rog!
- Pe mine nu are cine mă apăra, trebuie s-o fac singur. Hai să mâncăm, lasă că
mă lămuresc eu...
N-am idee cum s-ar descurca singur. În locul lui eu aş cere ajutor. I-aş povesti
măcar mătuşii, care trebuia să vină de la Moscova sau unchiului, fratele mamei.
Dacă uneori mă mai cert cu Nicu de la nimicuri, de data aceasta chiar îmi pare rău
de el şi vroiam să-l consolez, să-i spun ceva ca să-i treacă necazul şi durerea, să-l
mângâi, dar nu ştiu cum s-o fac. Deschid frigiderul, de parcă nu aș şti că au rămas
doar câteva ouă în el.
23
 - Cartofi mai sunt? întreabă Nicu pe un ton vesel, anunțându-mă: Mâine mă
duc la pescuit...
Nu-i răspund. Știu bine că nu-i place peştele, deşi pescuitul e cea mai mare
pasiune a lui. Scot ouăle din frigider și încerc să glumesc cu el ca să uităm de cele
întâmplate. Zic: „Bate vântul în cămara noastră! Hai la magazin, am nişte bani și
putem cumpăra două pulpe de pui”.

***
Pe la opt seara a sunat mami, tati încă nu venise. A răspuns Nicu. El nu ştie să
mintă şi i-a spus adevărul: „A plecat la casa bunicilor şi încă nu s-a întors”. Eu i-
aş fi spus că-i la magazin sau după apă, dar cred că n-o interesa prea tare. La
întrebat pe Nicu cum a terminat şcoala şi ce va face în vacanţă. Apoi a vorbit cu
mine, mi-a spus că ne-a trimis bani mai mulţi ca de obicei, ca să plătim foile
pentru tabără şi să ne cumpărăm lenjerie nouă. Ne-a mai anunțat că ne-a trimis
un pachet cu dulciuri şi câteva hăinuţe de vară. Dacă n-o să ne placă, să ne
cumpărăm de aici. După ce am vorbit cu mama, ne-am înviorat de-a binelea și
am discutat despre cum va fi în tabără. Nicu a mai fost, când era mama acasă, eu,
însă, niciodată şi așteptam cu nerăbdare, imaginându-mi cum va fi. Tati n-a mai
venit… Nu era prima oară când dormeam singuri. Deseori, când el pleca la casa
părinţilor lui, unde nu mai locuia nimeni, se întorcea a doua zi. Noi îl aşteptam
până târziu, apoi încuiam uşile, priveam televizorul sau ne pregăteam lecţiile.
Când se întorcea, deşi noi nu-l iscodeam, el ne spunea că a avut de muncit în
curte şi n-a reuşit să se întoarcă. De data aceasta, dimineața, când a intrat în
casă, i-am spus că a sunat mama şi mâine, când vin microbuzele din Italia, să
iasă în centru pentru a lua banii şi cele trimise de ea.
A doua zi, Nicu s-a dus cu tati să ia banii, să-i schimbe în lei şi să facă
cumpărături. Eu am rămas acasă.
Când au venit, s-a umplut frigiderul cu mâncare, iar Nicu își mai luă câteva
cârlige pentru pescuit. Hainele pentru tabără urma să le cumpăram duminica
viitoare de la piaţă.
După amiază am rămas singură, Nicu a plecat la pescuit cu un băiat, Vadim îi
zice. El este mai mare decât fratele meu, dar e timid de firea lui. Vine des ori la
Nicu, îmi place de el...
Tati n-a spus unde pleacă, dar trecuseră câteva ore şi nu mai apărea. Din
neavând ce face m-am apucat să caut banii prin casă. După multă cotrobăială, m-
am dat bătută. Apoi, am sunt-o pe Olga, întrebând-o dacă nu vine şi ea în tabără.
M-am lăudat că voi pleca cu Nicu la odihnă pentru trei săptămâni și că ea îmi va
lipsi, dar vom vorbi la celular, ne vom scrie mesaje. După care am privit la
televizor un film spaniol, subtitrat și, încercând să învăţ unele cuvinte, repetam cu
glas tare. Ar fi bine poate să studiez italiana, dacă mama ne promite să ne ia în
24
Italia? Dar încă nu-i sigură, iar eu trebuie să-mi aprofundez cunoștințele la
engleza...

Peste o zi…
Tati s-a întors spre dimineaţă. L-am auzit când a intrat izbind uşa aşa cum
face când nu are cu cine se lua la ceartă. Credeam că acuşi va striga să mă
trezesc, dar a intrat în bucătărie. Eu mi-am pus plapuma peste cap şi am adormit
din nou. Când m-am trezit, tati dormea. Nicu a venit somnoros în bucătărie,
anunţându-mă că va pleca la scăldat cu Vadim. Eu rămâneam iarăşi singură
acasă, căci tati dacă s-a întors spre dimineaţă avea să doarmă toată ziua. Îl
invidiam pe frate-meu că pleacă cu Vadim. M-aș fi dus și eu undeva, dar nu
aveam unde și nici cu cine. Ca să nu umblu posacă chiar de la o bună dimineață,
mi-am propus să mă visez in tabără. Mă gândeam la haine şi la alte lucruri utile
pe care ar fi trebuit să mi le iau pentru trei săptămâni.
Spre amiază s-a trezit tati. M-a găsit în cerdacul casei. Era palid, la sigur îl
durea capul. L-am întrebat unde a fost toată noaptea, dar mi-a răspuns că nu se
simte bine şi să-i aduc un pahar cu apă minerală. Se aşeză pe pragul casei,
aprinzându-şi o ţigară. Eu i-am adus paharul cu apă și l-am întrebat când
mergem să plătim foile pentru tabără.
- Lenuțo, puişor!...
Când mi se adresa astfel, ştiam că nu mă așteaptă nimic bun. De data aceasta
oare ce-a mai făcut? Așteptam cu înfrigurare să aflu ce-o să-mi spună.
- Am pierdut toţi banii...
- Cum adică i-ai pierdut? Ce o să-i spunem mamei?
Nu-mi puteam stăpâni lacrimile, iar peste castelul meu clădit din vise căzu o
avalanşă glacială care mă împiedică să rostesc alte cuvinte. Îl priveam printre
lacrimi, neputincioasă, neştiind ce să cred. S-a apropiat de mine și, îmbrăţişându-
mă, repetă încet: „Puişor, iartă-mă, totul va fi bine”. L-am îndepărtat şi am fugit
în camera mea.
”Să nu-i spun mamei?! Dar el ce-i va răspunde când ea va întreba de tabără?
Ne trimisese 600 de euro. De o sută făcusem cumpărături, dar restul? Cum a
putut să le piardă, de ce i-a luat cu el? Tata veni după mine în cameră și vorbind
dulceag, cum n-o mai făcuse de mult timp, îmi zise că-şi va găsi de lucru, că nu va
mai bea, doar să nu-i spun mamei. A venit şi Nicu acasă şi când a auzit noutatea
bombă nu s-a reţinut şi ia strigat: „Cum poţi să minţi, ce ai făcut cu banii?”
Tati luă o înfăţişare amărâtă şi fără să ridice timbrul vocii ne-a rugat să-l
iertăm. Ne privi jalnic de parcă era un copil mic care-şi pierduse jucăria dragă.
Repeta întruna că ne iubeşte și să-l înțelegem că nu-i vina lui, aşa s-a întâmplat.
Să avem încredere în el.

25
 Am cinat în tăcere. Pe tati îl durea capul după seara cu banii pierduţi, pe mine
mă durea sufletul că mi-a spulberat toate planurile. Nicu nu ştiu la ce se gândea,
dar stăteam toţi cu nasurile în farfurie. Peste tot răsuna un zgomot enervant de
tacâmuri.
A doua zi tata şi-a pus o cămaşă curată, spunându-ne că pleacă în oraş să se
întâlnească cu o cunoştinţă veche care i-a promis un post de muncă. S-a întors
însă repede, bucuros, anunțându-ne că de mâine va fi paznic şi va lucra în tura de
noapte. Ne-am bucurat şi noi. Mai mult eu, gândindu-mă că având o ocupaţie nu
va mai avea timp de băut.
Când a plecat prima noapte la muncă, noi am încuiat uşa de la intrare, ne-am
uitat la televizor şi ne-am culcat liniştiţi. Se instaurase şi în casa noastră un pic de
armonie şi semăna cu o familie decentă care stă la masă împreună, discută, se
întreabă unul pe altul ce au mai făcut sau ce vor mai face.
Îmi plăcea să-l văd pe tati treaz, cum gătește la bucătărie, spăla vesela, mă
ajuta să fac ordine în casă. Se bărbierea în fiecare zi, îmi aducea apă de la
fântână. Mă proteja, spunându-mi că-s încă mică, de parcă atunci când era beat
şi eram nevoită să le fac pe toate nu eram tot mică. Dar nu doream să discut
despre aceasta, îmi plăcea să-mi imaginez că am totuși pe cineva care se
gândeşte la mine şi mă ajută. Începeam să cred că într-adevăr a pierdut banii și
nu mă mai întrebam: „Oare ce a făcut cu ei?” Îmi trecuse supărarea și mă
gândeam ce să-i spunem mamei când va suna şi ne va găsi acasă şi nu la tabără.
Ea nu sunase de vreo trei zile, dar mie mi se terminase creditul şi încă nu ştiam ce
puteam să-i spun.
Într-o seară, înainte de a pleca tati la muncă, veni un prieten de-a lui în vizită.
Când vine cineva la el şi închide uşa de la sufragerie, înseamnă că nu vrea să fie
auzit de noi. Tocmai aceasta mă face să fiu curioasă şi să trag cu urechea de
fiecare dată. La început nu auzeam nimic, vorbeau prea încet, apoi tonul discuţiei
începu să se amplifice, tot mai mult şi mai mult, până am desluşit: „Când joci şi
pierzi, banii se dau imediat! Ai două zile, nu mă interesează când îţi trimite a ta
banii, mi-i aduci acasă, dacă nu...” În sfârşit, am înţeles unde a pierdut tati banii.
La jocuri de noroc! Şi nu era, probabil, prima oară. Iată unde s-a dus banii
pentru tabăra noastră!

***
... A sunat mama. M-a întrebat când plecăm la tabără. Dacă vreo trei zile îmi
tot făcusem planuri cum s-o mint, când m-a întrebat nu ştiam ce-i să-i răspund. Cu
voce nehotărâtă i-am zis că vom pleca, dar încă nu ştiu când şi că Nicu nu prea
doreşte, iar eu fără el nu vreau să plec. Mama și-a schimbat imediat timbru vocii,
întrebându-mă răstită de ce, totuşi, nu plecăm.

26
 - Încă nu-s sigură, i-am răspuns, iar în sinea mea speram să mai avem o şansă.
Poate încă nu era totul pierdut? Poate că ar fi bine să-i spun adevărul şi să ne
trimită alţi bani... Îi promisesem însă lui tati să nu-l divulg. Ea era departe, iar noi
alături de el.
- Să-l chem pe tati, vrei să vorbeşti cu el? o întreb, sperând să scap de alte
întrebări la care nu ştiam cum să-i răspund. Fără să aştept ce-mi zice, l-am strigat
pe tati să vină la telefon.
Nu mă interesa ce-i va spune şi cum o va minţi. Îl las să se descurce singur şi
ies în curte. Aici îmi atrage atenţia roşiile care începeau a se coace, cireşii,
castraveţii. ”Suntem în toiul vierii, e cald şi tare aş vrea să mă duc la scăldat, dar
nu am cu cine. Nicu pleacă aproape în fiecare zi, când la pescuit, când, pur şi
simplu, se plictiseşte şi iese cu Vadim. Anul trecut mă luau şi pe mine, acum,
chiar dacă m-ar invita, n-aş accepta. Încep să-mi crească sânii, se observă print
tricou, sunt ca două nuci mari. Mi-a trimis mama un costum de baie, dar oricum
mi-i ruşine…”
Intru în casă, căutând în marea avere a mamei- biblioteca, o carte de citit.
Multe dintre ele mi se par prea groase, îngălbenite şi prăfuite de timpul care
aşteptă în zădar stăpâna să le rânduiască. Dau de ziarul cu articolul despre ea în
anul când i s-a decernat titlul de „Profesor al anului”. Citesc, uitându-mă îndelung
la poza ei: mândră, tânără, cu zâmbet larg, mulţumită și împlinită. În chipul
mamei văd cei mai frumoşi ani ai ei... Împătur ziarul, punându-l grijuliu pe raft.
Mă apropii de şifonier, deschid uşa cu oglindă, şi-mi privesc chipul, încercând să
descopăr trăsături asemănătoare între noi două. Ochii mei sunt de un verde
deschis, sprâncenele arcuite de un negru închis. Nasul e al ei, buzele, urechile,
părul blond şi ondulat ca al bunicii... Devin nostalgică. Ambele îmi lipsesc. Câte
am a le spune... Deodată îmi atrage atenţia bluziţa, care îmi pare prea strâmtă,
evidenţiindu-mi sânii de care nu știu de ce, dar îmi e rușine. Dezbrac bluza și-mi
examinez corpul din profil. Nu m-am mai văzut așa niciodată! Am spatele drept,
cu mușchi întinși ca spirala, parcă acoperiți de un înveliș de culoarea persicii.
Gâtul și picioarele mi-s lungi…Involuntar mâinile coboară până la fese,
mângâindu-mi-le. De odată alunecă improvizând o curbă domoală până în locul
cel mai ascuns de ochii lumii… Mi se face jenă și-mi retrag mâinile. Privindu-mă
în oglindă îmi văd corpul despuiat și atât de altfel, de parcă nu ar mai fi al meu. O
senzaţie stranie mă învăluie, dar mâinile continuă să-mi cerceteze mângâietor
corpul. Se opresc îndelung pe sânii îmbobociți, acoperindu-i. Deși, rușinată de
razele soarelui, care în acel moment au zăbovit şi ele pe sânii mei, continuu să mă
privesc, ascunzându-mi goliciunea doar cât puteau acoperi palmele mele... Pentru
prima dată de când plecase mama mi-am dat seama cât de mult crescusem, dar nu
într-atât că să nu mai am nevoie de ea...

27
 ***
18 August... A trecut vara pe neobservate. Prietenele mele Diana şi Olga au fost
la mare cu părinţii lor. Eu am stat acasă în compania cărţilor, a scrisului şi a
unei păpuşi trimisă de mama la ziua mea, dar prea târziu ca să mă mai joc cu ea.
Când eram mică mă jucam cu maşinuţele şi vaporaşele lui Nicu, pe atunci
nu aveam păpuşi, doar un ursuleţ pe care îl luam deseori la şcoală, dar nu-l
scoteam niciodată din geantă - prea jerpelit era. Dar îmi era nespus de drag!
Uneori, când îmi făceam lecţiile, îl puneam să stea cuminte pe scaun, iar noaptea
îl luam cu mine în pat, îmbrăţişându-l ca pe un frate mai mic, cuminte şi
ascultător. Era unica mea jucărie de care nu mă despărţeam niciodată, deşi avea
un nume straniu şi, când mă întreba cineva cum îl cheamă iar eu îi spuneam:
„Buba”, râdea. Mie, însă, îmi plăcea acest nume şi mă legasem de el,
inventându-i poveşti spuse în gând, vorbind cu el când îmi era necaz pe tati,
sărutându-l când avem nevoie să fiu eu sărutată.
Acum e sfârşit de august. Tati, după două luni a lăsat lucru. Într-o zi mi-a spus
supărat: „Nu mă mai duc la muncă, nu vreau să lucrez ca să-i îmbogăţesc pe
alţii”. Nu înţelesesem de ce, adică el, muncind îi îmbogăţea pe alţii şi nu
considera că o făcea pentru necesităţile noastre şi pentru banii pierduți la
jocurile de noroc. Dar nu l-am întrebat, înţelegeam că deja pusese cruce pe orice
slujbă. Într-o zi, totuși, l-am provocat, iscodindu-l dacă nu se plictiseşte stând
acasă. Am zis: „Eu m-am săturat să stau toată vara acasă și abia aștept să se
înceapă anul şcolar...”. El, pricepând încotro bat, imediat m-a apostrofat, zicând
că nu stă fără ocupații: face ordine, face cumpărături, spală. I-am reproșat în
gând: „Da, când eşti treaz, dar când te porneşti cu băutul, ce faci?”. Dar am
tăcut.
Nu ştiu cum a remediat tati cu mami şi cum i-a explicat de ce a lăsat munca
şi a pierdut banii, dar ea ne-a trimis alţii să ne cumpărăm haine şi cărţi pentru
anul şcolar. La o săptămână tati a sunat-o, zicându-i să nu uite că vine toamna şi
avem nevoie de cizme şi haine călduroase, de lemne şi cărbuni şi că ar fi bine să
trimită banii din timp nu atunci când vor începe ploile sau, şi mai rău, ninsorile.
Mama s-a supărat, probabil, căci am auzit-o strigându-i: „Iarăşi bani, parcă v-
am trimis nu de mult”, dar tati se făcu a nu auzi, întinzându-mi receptorul.

***
2 Septembrie ... Avem dirigintă nouă. E o profesoară simpatică, chiar prea
tânără, deși poartă verighetă. Îmi place cum se îmbracă, cum vorbeşte, cum se
comportă cu noi. Vom face cu ea geografia. La prima lecţie a făcut cunoştinţă cu
noi, întrebându-ne pe fiecare ce lucrează părinţii noştri. Când a ajuns rândul la
mine, m-am ridicat un pic stingherită. Am spus că tati a rămas fără lucru, iar
mama este în Italia, dar a lucrat şi ea profesoară. Mi s-a părut că m-a fotografiat
28
din cap până în picioare câteva secunde, apoi mi-a zis să iau loc. Nu eram unica
din clasă a cărei părinţi erau plecaţi la muncă peste hotare şi aşteptam să văd ce
răspund alţii. Când a terminat cu prezentările, a cuprins cu ochii ei mari şi
aparent serioşi toată clasa, constatând: „Cam multişori sunteţi singuri acasă”.
Nu mi-a plăcut expresia ei „singuri acasă”. Am vrut s-o contrazic, spunându-i că
eu, Catia, Cristina şi Aurelia avem numai mamele plecate în Italia, dar sună la
recreaţie şi nu aveam să fiu auzită. A doua zi, doamna dirigintă, Rima, a intrat în
clasă, spunându-ne pe nume mie şi la alţi opt sau nouă colegi, să rămânem după
lecţii. Eram mai mulţi şi de aceea nu m-am simţit stingherită auzind că vrea să se
întâlnească cu noi un reprezentat de la Asistenţa Socială. Ba din contra, eram
curioasă.
După terminarea lecţiilor în clasă a apărut diriginta noastră cu o doamnă
îmbrăcată la modă. Purta fustă scurtă, geacă de piele și pantofi cu tocuri de vreo
cincisprezece centimetri. (”Ca să pară mai impunătoare!” m-am gândit,
măsurând cu privirile înălţimea tocurilor). Ne-a salutat, propunându-ne să luăm
loc, apoi s-a prezentat după care ne-a înmânat nişte foi şi ne-a rugat pe un ton
blajin, dar fals după cum mi s-a părut mie, să le completăm fără a semna. Am citit
primele întrebări, zicându-mi: „Iarăşi trebuie să pun în aplicaţie capacitatea mea
de a minţi”. Nici nu citeam fraza până la capăt că deja ştiam cum să răspund:
”bine”, ”foarte bine”, ”nu ducem lipsă de nimic”, ”dormim şi mâncăm la
timp”... Mai greu mi-a fost la întrebarea: „ Când a fost mama ultima oară
acasă?”. Aici m-am oprit... Cum puteam să scriu că ultima oară a fost acasă
atunci când a plecat, dar măsurat în timp sunt aproape trei ani. În acel moment
mi s-a părut că lipsa mamei este un secret, o taină şi, scriind adevărul ar fi fost
asemeni unei trădări. Am mai citind o dată fraza și, chibzuind bine am scris:
„Încă nu a fost acasă, dar va veni în curând” Când era „în acel curând” nu ştiam
nici eu, dar mă interesa doar pe mine şi nu pe cei străini care puteau doar să-și
imagineze cum ne descurcăm.
Doamna de la Asistenţa Socială a adunat foile şi cu un zâmbet care părea
mai mult o strâmbătură de buze rujate, ne-a spus că, probabil, va veni să ne
viziteze acasă. Ideea aceasta nu mi-a plăcut. Mi-am zis: „Ce să caute acasă la
noi?...” Nu numai că-mi displăcu, dar mi-am şi imaginat că vine într-o zi când
tati e beat şi doarme sau, şi mai rău, când e pus pe ceartă, ţipă la Nicu şi la
mine… Care ar fi urmările? Am ieşit din clasă, grăbindu-mă spre casă să-l anunţ
pe tati şi să-l întreb pe Nicu dacă doamna de la Asistenţa Socială a fost şi la el în
clasă și dacă a răspuns și el la acel chestionar. Era o zi ploioasă de toamnă.
Acasă l-am găsit pe tati numai bun de ceartă, nici beat turtă să doarmă, dar nici
treaz. Nu avea rost să anunț o eventuală vizită a celor de la Asistenţă. Când am
intrat în casă Nicu curăţa cartofi, iar focul încă nu-i aprins în sobă... Am lăsat
geaca, preluând eu curăţatul cartofilor, iar Nicu aprinsul focului. Tati ba intră,
29
ba ieşea din casă, dând impresia că aştepta pe cineva... Când e supărat în felul
acesta şi vorbeşte singur, e mai bine să nu-l deranjăm. Mi-i necaz pe el, dar şi-i şi
milă, mai adăugând un cartof și pentru el, gândindu-mă că, la sigur, n-a mâncat:
„N-a avut timp să gătească. Azi ce-a mai făptuit? Punea ceva la cale, nu în zădar
nu-şi afla locul”.
Nicu a aprins focul, iar soba începu încet să înghită frigul din casă. Cartofii
sfârâiau pe plită. Starea de amorţeală dispărea treptat, înviorându-l pe Nicu, care
aruncă geaca în cui, protestând astfel împotriva frigului care nu dispăruse total.
Eu nu am cutezat să-mi las haina. În săculeţul unde ţinem pâinea rămăsese numai
câteva bucăţi, desigur nu erau îndeajuns. „Nici pâine n-a luat” - m-am gândit
supărată că trebuie să am grijă chiar de toate în casa asta.
Am ieşit afară să văd dacă mai este tati în curte. Fuma. I-am cerut bani să
cumpăr pâine. Îmi zise că va cumpăra el şi s-a îndreptat spre poartă. L-am rugat
să vină repede ca să prânzim, dar nu eram sigură că o va face şi, intrând în casă
am numărat din nou rămășițele de pâine. Îmi era foame, rupând o bucăţică de
pâine am dus-o la gură. Nicu m-a observat și m-a întrebat dacă nu s-au prăjit
cartofii. Am ridicat capacul, şi i-am răspuns: „Îi putem mânca, nu-s prea prăjiţi,
dar conţin amidon mai mult şi face bine… ”
Am mâncat în tăcere. După primele înghiţituri care ne-au potolit foamea,
molfăiam tot mai încet, lungind timpul în speranţa că tati va apărea cu pâinea.
Aproape ne-am săturat, dar el nu mai apărea. Am mai adaug lui Nicu câ țiva
cartofi, iar cei rămaşi i-am lăsat pentru tati. Vroiam să fățuiesc cu ceva bunişor şi
l-am întrebat pe Nicu dacă nu vrea un ceai. „Dacă mai sunt biscuiţi,” îmi
răspunse. Am pus ceainicul pe aragaz, privind prin geam spre poartă... Tati a
apărut cam peste o oră, strigând de la uşă că n-a mâncat nimic de ieri seara și că
nu avem grijă de el, de aceea îl doare stomacul. Când îl văd în asemenea stare,
încerc să-i cânt pe strună, numai să evit scandalul. Joc împreună cu el acel dans
ridicol al nebuniei turmentate. Dar nu pot suporta mult, de cele mai multe ori mă
deranjează până la lacrimi. Totuși am continuat să-i ţin hangul ca o nălucă, de
parcă şi eu eram beată. Dacă zicea că laptele-i negru, repetam din urma lui că
aşa e. Îi dădeam dreptate că mama ne-a lăsat şi el are grijă de noi, afirmam că el
este corect. Cu toate acestea, deseori îl apucă nebunia. Din senin începe să strige,
să înjure, să izbească cu picioarele în uşă, în scaune şi în alte lucruri nevinovate.
Deseori printre obiectele din casă se nimereşte şi Nicu. Dacă nu-l loveşte, îl
îmbrânceşte sau, pur şi simplu, se leagă de el fără niciun motiv. Frate-meu meu
nu-l respectă şi i-o spune în faţă când e treaz, crezând astfel îl va face să se
ruşineze. Dar în majoritatea cazurilor Nicu îl evită, fugind de acasă aşa cum a
făcut-o şi acum... S-a aşezat să mănânce, dar după câteva înghiţituri, zise „ Asta-i
mâncare? Pentru ce am muncit?!” Doamne, cât de mult îmi doream să intru în
dialog cu el şi să-l întreb unde munceşte, ce face toată ziua. Dar nu era cazul. Mi
30
se părea că alcoolul i s-a cuibărit în creier ca o caracatiţă, ca un cancer care-i
rodea, zi de zi, substanţa cenuşie. Ori eu mă maturizez şi înţeleg altfel lucrurile,
ori tati depăşeşte toate limitele. Devine insuportabil!
Nicu fugea de fiecare dată când îl vedea că-i băut, eu , însă, trebuia să stau
acasă şi să-i suport toate mofturile. De câteva ori l-am rugat pe Nicu să nu plece,
dar făceam şi mai rău. Tocmai atunci tati îşi amintea de ceva suspect sau îşi
imagină ceva care s-ar fi întâmplat... Am impresia că în acele seri de nebunie el
avea o mare capacitate de a-și imagina unele întâmplări. Gesticula, repeta fraze
fără noimă și le juca atât de bine încât mă făcea să cred că-s adevărate. Când
obosea de rolul dezgustător de „terminator”, se ogoia, adormind îmbrăcat. În
asemenea seri îl imploram pe Dumnezeu să-l liniştească, să-l facă blând şi bun,
aşa cum fusese - cel mai bun părinte din lume: senin, blajin, glumeţ şi chiar
simpatic. Deşi erau puţine acele momente, mie îmi era drag de el, spunându-i că-i
stă bine culoarea cămășii, că are un păr bogat şi gene frumoase. Clipe rarisime!
Când veneam acasă şi prânzul era gata, iar el ne aştepta în prag. Erau cele mai
preţioase zile din viața mea, dar din păcate deveneau tot mai puţine. Nu ştiu a cui
era vina. Eu credeam că responsabil de această degenerare a tatălui meu era
doar alcoolul, urând şi blestemând acest lichid, indiferent de culoare şi tărie, dar
care îmi distruge părintele, dar şi copilăria mea şi a lui Nicu. În serile când
”spectacolul” lui tati nu dura prea mult, reuşeam să mă culc mai devreme. Mă
întindeam în pat, încercând să caut un motiv care mi-ar fi explicat de ce zicea că-
şi varsă necazul în băutură. Pentru ce suferea, care era amărăciunea lui? Cauza
putea fi mama?! Puteam fi noi... Dacă era aşa, care era vina noastră: a mea şi a
lui Nicu? Doar că ne-am născut…
Mama purta o oarecare vină. L-a lăsat şi a plecat în Italia. Dar de ce a
plecat?! Oare nu pentru a termina casa, nu pentru a ne întreţine pe toţi trei? Și nu
l-a lăsat numai pe el, dar şi pe noi – copiii ei. Eu şi Nicu ne străduiam să învăţăm
bine, să fim ascultători. Neajunsul nostru era că minţeam, dar o facem pentru
binele lor, a părinţilor noştri, aşa consideram noi că-i mai bine. Nu puteam găsi
un răspuns care m-ar fi liniştit şi consolat. Probabil aveam nevoie de cineva mai
matur să mă ajute a găsi cheia acestei enigme, nu numai întortocheate, dar şi
dureroase.
În acele zile de teroare mă simţeam confuză şi unica fiinţă pe care mă
puteam bizui era Nicu, dar şi el avea nevoie de ajutor, de mângâiere, de liniştea
familiei. Continuu să mă consider un copil stigmatizat şi chiar vinovat de tot răul
familiei noastre. Prin aceste gânduri, constatări şi meditaţii ale mele, eu nu judec
pe nimeni, căci noi, copiii, nu avem dreptul să ne condamnăm părinţii. Dar oare
ei au dreptul să ne mutileze copilăria?
Aş vrea să las la o parte judecata şi să pun pe cântar sentimentele şi
afecţiunea. Ultimele nu le mai simt sau poate chiar nici nu le mai am. Mama e
31
departe şi chiar dacă mă iubeşte, nu simt. Eu am nevoie de dragostea ei aici şi
acum. Eu vreau să mă ating de ea, să-i simt parfumul, brațele care mă îmbrăţişau
cândva, să-i aud pașii prin casă. O vreau aici, cu mine! Nu mai vreau să simt
mereu în interiorul meu un vid, un gol care mă apasă. Vreau să plâng în bra țele
ei. De mult n-am plâns, pentru că-mi ascund lacrimile, pentru că vreau să arăt că
sunt tare, dar în braţele ei aş face-o. Mi-aş deschide toate uşiţele sufletului,
lăsând privirile şi surâsul mamei să pătrundă în acel interior al fiin ței mele. Tot
ce-i al ei şi nu a reuşit să ajungă până la inima mea, să intre acum cât nu-i târziu.
Iar din ungerile tăinuite ale sufletului meu să iasă tot ce am adunat şi am ascuns
de toți. Aș dori să reconstruim acel pod între mine şi ea care demult s-a surpat,
făcându-mă să mă simt copil al nimănui. Nici bunica, mângâierea noastră, nu mai
este. Pe bunicii din partea lui tati nu mi-i amintesc cum arătau, au decedat când
eram prea mică...
Încerc să-i dau dreptate lui tati, când spune: „ Mai bea lumea, nu-s eu
unicul care stă la bar cu prietenii”. Și e adevărat. Mai deunăzi l-am întâlnit pe
soţul fostei mele educatoare de la grădiniţă, un bun muzicant, dar alcoolizat de-a
binelea. Era împreună cu medicul nostru de familie, beat turtă și acesta. Am
trecut pe lângă ei fără să mă observe, dar nici nu prea aveam chef să mă vadă.
Uneori sunt de partea lui tati şi îi dau dreptate, alteori sunt împotriva lui şi-
l urăsc. Când am văzut prima dată că Moldova parcă-i un strugure de poamă, m-
am gândit că acea asemănare este un blestem pentru ţara mea. Acum pentru mine
strugurele de pe hartă e ca şi planta de marijuana. Dar eu, copil fiind, nu înțeleg
de ce această otravă este autorizată de stat. Este frumos ambalată în vitrinele
barurilor şi a tuturor magazinelor și-i atât de ieftină… Ce eseu interesant aş mai
scrie despre asta! Dar oare de ce nu discutăm la şcoală şi despre alcoolism? Ni se
spune despre narcomanie, parcă alcoolul nu-i tot o dependenţă, o molimă, o
ciumă. Poată că la Nicu în clasă se discută şi despre alcool, nu l-am întrebat...
Acum ar fi bine să dorm şi să nu-mi mai frământ mințile cu destinul
alcoolizat al neamului meu.
***
Iarăşi ne vizitează doamna de la Asistenţa Socială. Are şi nişte broşuri cu
ea. Probabil a convenit din timp cu diriginta noastră. Am impresia că mă țintește
cu privirea doar pe mine de parcă doreşte să-mi spună ceva. Înmânează celor nouă
elevi care avem un părinte sau chiar ambii plecaţi peste hotare cate un exemplar
de broșură „Singur acasă”. Citesc titlul şi mă simt stingherită ca şi atunci când
mi-au găsit păduchi. Totuși sunt curioasă s-o citesc. Mă simt inferioară colegilor
mei, de parcă acea broşură mi-a dezgolit o parte din adevărul pe care eu încerc să-l
tăinuiesc, să-l camuflez și să nu scot în vileag unele amănunte ale vieţii noastre
fără mama.

32
 Acasă îl întreb pe Nicu dacă i-au dat şi lui o asemenea broșură. Îmi
răspunde bosumflat: „Nu! Crezi că am nevoie de consultaţii şi sfaturi din partea
cuiva? Ştiu să mă descurc singur!
Mă aşez să citesc. Prima frază mă șochează: „Mâncând peşte, poţi depăşi
stresul”.
- Nicule! am strigat în gura mare, ascultă ce-i scris aici: „Trebuie să mănânci
peşte, ca să nu fii stresat”.
- Toată vara ai mâncat doar peşte, vrei să spui că eşti nervoasă?! Vezi ce calmi
suntem şi ce armonie domneşte în casă? zice Nicu pe un ton ironic. Dar dacă
mănânci numai ouă sau fasole, ce scrie acolo?
- Nu vorbi aiurea, lasă-mă să citesc...
- Cine nu te lasă, tu ai început...
Ironia lui Nicu mă abate de la lectura broşurii sau poate nici nu-mi pare
interesantă. Sar peste rânduri, mai mult o răsfoiesc decât citesc. Nu-mi place să fiu
considerată copil al nimănui! Nu-mi place să mi se spună „sărmanii copii”! Eu nu
recunosc în faţa nimănui că o ducem rău fără mama. Sunt așa cum sunt. Trăim așa
cum trăim, dar nimeni nu are dreptul s-o spună. Cu atât mai mult acei care n-au
fost niciodată în pielea noastră.

21Decembrie...
M-am săturat să tot vorbesc de una singură ca o bătrână ursuză. De aceea am
ales să scriu. De când mă retrag în camera mea şi-mi aştern gândurile pe hârtie,
parcă am devenit mai înţeleaptă şi mai calmă. Acest jurnal, cam ferfenițit, din
cauza că-l ascund ba sub pernă, ba sub pat şi mai rar în sertarul noptierei, a
devenit bunica imaginară, prietena mea sinceră şi mama pe care aş fi dorit s-o am
lângă mine.
Jurnalului pot să-i spun totul şi nu mi-i frică că va râde de mine, că mă va
turna la alte prietene sau îmi va întoarce spatele. El mă ascultă până termin de
scris totul, apoi îl închid şi el mă aşteaptă cuminte până revin să-i destăinui alte
gânduri şi întâmplări din viaţa mea.
Jurnalul are un singur neajuns, nu ştie să-mi dea sfaturi. De câte ori îi pun o
întrebare el muţeşte. Mă priveşte nevinovat cu faţa-i imaculată, încercând doar
să-mi şoptească: „Hai scrie, eu aştept, spune-mi totul, eu ştiu să te ascult...”
Şoapta lui mă provoacă la confesiune, iar sinceritatea, ca o zână bună vine şi-mi
deschide uşiţele sufletului şi ale minţii, lăsând să curgă întâmplări din viaţa mea.
Nici eu nu cred că situaţia mea de copil este una normală. Nu mă consider o
fire supărăcioasă şi nici taciturnă, ba din contra sunt expansivă şi sociabilă, dar
nu-mi place să afle nimeni viața mea. De aceea am ales această modalitate de a
vorbi, fără prejudicii, fără comentarii şi aprecieri. Îmi place... Deseori îmi vine în
ajutor cealaltă Lenuţă din interiorul meu, care-i mai deşteaptă şi mai
33
înţelegătoare decât mine, care-s superficială, mincinoasă şi care are, totuşi, un
atu: este o actriţă bună. Sunt Geamănă. Nu mi-am citit în stele şi nu ştiu ce
înseamnă semnul meu zodiacal, dar ştiu că am o dublură, care mă completează şi-
i partea „copilă” din mine care mă ajută să fiu veselă, să şterg din memorie unele
evenimente şi cazuri urâte; mă îndeamnă să cânt, să fac ce vreau şi ce-mi place.
Sunt o dublură sau o ”triplură”, dar, poate, au am zece chipuri. Sunt ambiguă,
pentru că... Am mai multe roluri pe care le interpretez zilnic şi toate îmi plac la
nebunie şi mă fac să mă simt bine când îmbrac o altă mască. Mai dificil este când,
vrând - nevrând, trebuie să reintru în chipul meu adevărat, deşi deseori l-aş evita.
Doar când rămân singură devin eu însămi. Când mă întorc de la şcoală și când
merg o bună bucată de drum singură, rolurile mă părăsesc, şi apar doar eu - cea
reală, pe scena vieţii. Las masca să-mi cadă, iar în locul ei apar doi ochi verzi cu
sprâncene arcuite, cu un nas care parcă nu se mai opreşte din crescut, ținând
umbră buzelor lipsite de căldura şi sinceritatea surâsului. Despuiată de costumele
în care îmi joc rolurile nu-mi mai pot ascunde goliciunea sufletului şi mă simt
străină, pustiită, neajutorată şi străpunsă de priviri indiscrete. Cu cât încerc să-
mi ascund interiorul caracterului şi adevărata înfăţişare a chipului cu atât intru
în faza agoniei. Iar elixirul salvării ar fi, cred eu, afecţiunea părinţilor mei.
Această stare nu durează mult, dar e un şoc, un dezechilibru cu o scurtă perioadă
de reabilitare, după care intru iarăşi în rolurile mele. Din păcate, după fiecare
frământare sufletească, am impresia că-mi joc rolurile mai prost, pierzând şi o
parte din iscusinţa de a trişa, iar măştile nu mai reuşesc să-mi acopere faţa
adevărată. Oare Nicu simte la fel ca mine? El e mereu vesel, zâmbăreţ,
binevoitor... Rareori îl văd supărat, pe când eu... El crede în prietenii săi, în mine,
care îl mai păcălesc din când în când, crede în ceea ce-i spune mama, crede când
tati spune că nu va mai bea. Crede în tot, până şi în pisica noastră crede, că nu-i
va mai aduce şoareci în casă când o prinde în flagrant şi-o dojeneşte. El e
contrariu meu. Eu nu cred în nimeni, deseori nici chiar în cealaltă jumătate din
mine nu cred. La şcoală avem o profesoară de psihologie. Mă gândeam să intru la
ea poate îmi dă un răspuns la sutele de întrebări. Aș vrea s-o întreb şi pe doamna
de la Asistenţa Socială cum se descurcă alţi copii ai căror părinţi sunt plecaţi
peste hotare. Dar, după ce am cântărit bine, m-am întrebat: „Ce pot să-i
destăinui? Ce?” Să-i spun adevărul, să-i spun ce simt şi la ce mă gândesc în orele
de insomnie? Să-i spun ce întrebări mă frământă şi ce gândesc cu adevărat? Ea
va putea ţine secretul, nu-l va divulga în cancelarie, nu va discuta cu prietenele
ei?
Nu cred în nimeni... Situaţia din familia noastră şi starea din sufletul meu sunt
lucruri numai ale mele. Nu pot discuta cu nimeni şi punctum. Nici chiar cu
Violeta, mama căreia e plecată în Italia, nici cu Diana, care nu mai are mamă. La
ele e o altă situaţie, la mine alta. La Violeta nici nu se simte că mama e plecată,
34
 iar Diana locuieşte la o mătuşă ... La ea nu am fost niciodată, nu m-a invitat, dar
nici eu nu am prea chemat-o în ospeţie.
Dacă aș încerca să-mi fac o radioscopie a sufletului, să-mi examinez cu lupa
mimica şi gesturile rolurilor mele, aș rămânea oricum o dublură. Oare mă voi
debarasa vreodată de această înfățișare sau voi fi nevoită s-o port ca un semn al
damnaţiei pe tot parcursul vieţii? Mi-aş dori mult ca într-o zi să mă dezbrac de
toate rolurile, să fiu aşa cum sunt şi să spun ce gândesc...
***
28 Martie...
Fratele mamei e medic, locuieşte în cealaltă partea a orăşelului nostru. Ne
întâlnim rar de tot şi atunci ocazional. De când a plecat mama, n-a trecut pe la
noi şi nici n-a sunat. Pe soţia unchiului, care-i tot medic, am văzut-o într-o zi prin
centrul oraşului şi am întors capul, evitând s-o salut. Posibil că m-a observat, dar
nu şi-a dat mare străduinţă să se apropie de mine. Când m-am strecurat printre
cumpărători gură cască ca şi mine și am întors capul s-o caut, nu mai era. Am
regretat un pic că nu i-am căutat privirea s-o salut, dar mi-a trecut repede...
Ieri ieşisem de la lecţii cu o oră înaintea lui Nicu şi, ca să ajung odată cu el
acasă, am trecut din nou pe la piaţa din centru. Nu aveam bani şi nici gând să
cumpăr ceva. Doar ca să-mi treacă din timp. Mai era şi o zi frumoasă de
primăvară, cu o boare de vând călduţ care încerca să se joace năstruşnic cu
pletele mele, împrăștiindu-le haotic. Aveam rucsacul pe spate, iar mâinile libere
încercau să aşeze fără niciun rezultat şuviţele de păr după urechi.
Deşi ieşisem de la lecţii cam posomorâtă şi abătută, acel joc nevinovat mă
învioră. Mergeam pe faţă cu ştampila unui zâmbet de care nici nu-mi dădusem
seama că-l am pe chip contrar gândurilor şi preocupărilor lăuntrice. Nu mă
grăbeam, păşeam alene, privind la tarabe şi vitrine. Unchiul venea în
întâmpinarea mea. Îmi observă starea degajată și se opri aşteptându-mă să mă
apropii. Eu nu l-am observat, continuând să mă tot uit ba într-o parte, ba în alta,
până când cineva m-a apucat de mână. Era târziu să-l ocolesc. M-a luat prin
surprindere și m-a întrebat cu o mină serioasă, aşa cum avea obiceiul să fie:
- Ce cauți prin piaţă?
- Nimic, i-am răspuns un pic ruşinată, ascunzându-i o bună parte de adevăr...
- Ai fost la şcoală?
- Da, i-am răspuns dar în gândul meu am adăugat: „Ce te interesează dacă am
fost sau nu?”
- Vrei să cumperi ceva? mă întrebă iarăşi serios, cum se vede, el nu accepta să
vii la piaţă sau în centru aşa fără vreun rost, ci doar când ai nevoie să cumperi ceva.
- Nu, am răspuns scurt.
- Atunci, de ce te-ai oprit la piaţă şi nu te duci acasă?

35
 - Mă duc acum, i-am răspuns prompt, întorcându-mă gata să plec, ca să nu-mi
mai pună alte întrebări.
- Aşteaptă! mă apucă de mână, trăgându-mă într-o parte şi continuând pe un
ton aspru: Tu vezi ce pantaloni ai? Pe unde ai mers?
- Pe drum, i-am răspuns sfidătoare, iar privirile mi s-au dus involuntar la
cracii pantalonilor plini de noroi uscat.
- Lenuţo, vezi în ce hal eşti? Să te vadă maică-ta cum arăţi... De ce n-ai grijă
de tine, uită-te cum umbli. N-ai alți pantaloni?
- Am, i-am tăiat-o brusc, făcând un gest, gata s-o i-au din loc.
- Nicu unde-i? mă întrebă un pic mai domol.
- Mai avea o lecţie, i-am răspuns bucuroasă că a schimbat tema discuţiei.
- Aveţi ce mânca?
- Da...
Iar în mintea mea, mă întrebam:”Ce are cu mine de mă bombardează cu fel de
fel de întrebări de parcă tare i-ar păsa...” De când a plecat mama n-a trecut
niciodată pe la noi. Nu-i place tati?! Dacă n-ar face atâtea observaţii poate că şi tati
ar fi mai indulgent cu el…
- Unt aveţi?
- Nu...
Deşi doream să scap cât mai repede de el, când m-a întrebat de unt, n-am
putut minți.
- Pâine?
- Cred că avem...
N-a mai continuat cu întrebările, zicându-mi să intru cu el în magazinul de
alături. Mi-a umplut o sacoşă cu produse de tot felul. A achitat totul și am ieşit în
stradă. M-a întrebat dacă nu-i prea grea sacoșa.
- Nu, i-am răspuns încet, cred că mă ajunge din urma Nicu.
Mă ajută să trec strada, propunându-mi să mergem împreună până lângă
primărie. Nu-mi prea plăcu ideea…
- Lenuţo, ce face tata?
- Nu ştiu, am fost la şcoală...
- Aseară era treaz?
Nu i-am răspuns. Mă împotmolisem în gânduri... În minte îmi apăreau secvenţe
din seara trecută.
- Treci pe la mine pe la serviciu când ai nevoie de ceva, îmi zise unchiul
privindu-mă cu mai multă blândețe.
- Bine, i-am răspuns şi, luând sacoşa din măna lui, am luat-o încet spre casă...

***

36
 Sunt obsedată de gândul să-i scriu mamei o scrisoare în care să-i fac o
destăinuire… Am încercat s-o fac, dar după ce i-am scris câteva rânduri am rupt foaia
mărunt şi am aruncat-o la coş. Parcă cineva îmi blochează creierul, împiedicându-mă
să-i scriu.
Acum i-aş trimite un scurt mesaj: „Nu mai trimite bani acasă...”. Dar nu pot s-o
fac, căci suntem condiţionaţi de aceşti afurisiţi de euro. Când sunt bani, tati uită să se
trezească, când nu-i avem, suntem flămânzi şi ne uităm la gurile altora. De aceea nu
ştiu cum e mai bine: să avem aceşti bani sau nu? La moment, banii sunt pe sfârşite, eu
nu am reuşit să sustrag nimic. Ba uitam, ba era cineva în casă şi nu puteam face
percheziţiile mele de Sherlock Holmes.
Azi se repetă o zi ca multe altele. La intrare în casă m-a blocat mirosul înţepător
de alcool. Iarăşi a băut... Doarme în camera lui, televizorul funcţionează, cratiţele
goale, în jur murdar. Bine măcar că nu trebuie de aprins focul, că gătitul mâncării a
devenit ceva firesc.
Nicu mă întreabă ce mâncăm şi, deschizând frigiderul, strâmbă din nas: „Tati, a
umplut frigiderul cu pulpe, la sigur, le-a luat la reduceri şi vom mânca din ele până la
Paşte”. Scoate două pulpe de găină din congelator şi le pune direct în tigaie,
aprinzând aragazul. În timp ce ne schimbăm hainele, carnea începe să sfârâie a
prăjeală. Nicu propune să-l trezim şi pe tati. Eu sunt categoric contra, atunci el nu
insistă, ştie că, dacă-i beat, mai bine să-l lăsăm să doarmă.
Mâncăm în tăcere. Este sfârşit de an şcolar şi avem mult de studiat. Eu mă
gândesc la ”istorie”, Nicu tace şi molfăie, privind spre geam. Înfulecăm de parcă s-ar
bate turci la gurile noastre. Cu ochii aţintiţi în farfurie, încerc să desprind o bucată de
carne de pe os. O şuviţă de sânge de un roşu tulburiu începu să se prelingă spre
mijlocul farfuriei. N-am reuşit bine să înghit ceea ce aveam în gură că o senzaţie de
vomă mă sufocă. Alerg în baie. Vomit tot ce am băgat cu grabă în stomacul gol, dar
senzaţia de vomă nu-mi trece. Mă forţez să vomit din nou, dar nu mai am nimic în
stomac. Nicu îmi aude icnetele și-mi zice că i-am tăiat pofta de mâncare pentru o
săptămână.
O stare de slăbiciune mi se lasă în tot corpul. Clătinându-mă, încerc să mă
sprijin de chiuvetă. Cu o mână deschid robinetul și duc la gură câteva picături de apă.
Simt o durere sfâșietoare în stomac. Încerc să apăs pe ”şoricelul” care-şi face de cap
în stomacul meu, dar nu am puteri. Transpir, iar durerile devin şi mai chinuitoare. Mi-
i frică să nu cad şi încerc să ies din baie. Nicu mă observă şi vine în grabă,
întrebându-mă, ce am?
- Mi-i rău, stomacul...
- Lungeşte-te în pat...
Nicu mă ajută să ajung la pat și mă sfătui să mă fac ghem că aşa o să-mi treacă.
Abia de pot îndoi picioarele şi-mi pare că durerile încetinesc.
- Te doare tare, Lenuţo?
37
 - Da, rostesc încet, fă-mi un ceai de muşeţel...
Durerea nu-mi dă răgaz nici în poziţie ghemuită. Nicu îmi aduce ceaiul dar nu pot
să mă ridic. Împunsăturile în stomac continuă, durerile se agravează tot mai mult şi-
mi este frig. Cer o plapumă.
- Să-l scol pe tati să cheme salvarea?
- Da, răspund încet înspăimântată de cuvântul salvare. Durerile se ameliorează
un pic. Intră tati, interesându-se ce am? Răspund răspicat că mă simt rău. Se duce să
cheme salvarea, după care revine, întrebându-mă dacă pot să mă ridic.
- Încerc, răspund în şoaptă. Dar mă ridic într-un cot oprită de o împunsătură
sfâşietoare. Tati mă ajută. Pun picioarele pe podea, dar să mă ridic nu pot.
- Lenuţo, salvarea vine fără plată doar la femeile gravide şi la copiii până la 7
ani. Trebuie să plătim şi nu mai am bani... Încearcă să te ridici, vom merge încet până
la spital.
Îmi adun forţele să mă ridic. Cu ajutorul lui tati mă pun pe picioare, dar simt
că se clatină totul în jur. Ajung în sufragerie, dar în loc să mă apropii de uşa de la
ieşire mă aşez în fotoliu. Nicu mă priveşte speriat, se apropie de mine punându-mi
mâna pe frunte:
- Eşti fierbinte, ai febră?
Ridic un umăr în sus, nu cred că am febră, dar mi-i frig, tremur.
- Tati, sună-l pe unchiul, Lenuța nu poate sta în picioare!
- Ştii că nu vorbesc cu el.
- Ce are una cu alta, este medic, poate trimite el salvarea.
Mă uit la Nicu si-i zic: „Sună-l tu...”
Într-un sfert de oră apare unchiul cu un medic de la salvare. Acesta îmi spune să mă
ridic, apoi să mă aşez. Unchiul mă opreşte, ridicând vocea la medic: „Imediat în
salvare”. Se apropie de mine și, luându-mă în braţe, ieşim din casă. Într-un minut sunt
pusă pe brancardă. Tati vrea să intre în salvare, dar unchiul îl opreşte: „Trebuia să ai
grijă până acum de ea, acum mă descurc eu, tu trezeşte-te”. A închis uşa şi salvarea se
porni scoțând un sunet înspăimântător de sirenă.
- Ce te doare, Lenuţo, ce ai? mă întrebă unchiul pe un ton molcum şi blând.
- Stomacul...
Mă pipăi în regiunea stomacului, întrebându-mă ce simt?
-Parcă am un cuţit în burtă care mă taie...
Mi-a fost mereu frică de injecţii, dar in spital nu am stat niciodată şi nu prea
cunoşteam ce însemnă perfuzie. Acum însă, stau indiferentă şi număr picăturile: pic-
pic - se prelinge încet lichidul prin perfuzie până ajunge în corpul meu. Urmărind
jocul picăturilor grăbite să iasă din sticlă, am adormit. Iar când m-am trezit, simţeam
doar o mică moleşeală şi un pic de foame. A intrat infirmiera și m-a întrebat cum mă
simt.

38
 - Binişor, i-am răspuns şi cu sfială şi, i-am zis că vreau la baie. Mi-a oprit
picurătoarea, lăsându-mi acul în mână şi m-a ajutat să mă ridic. M-a întrebat dacă îmi
este foame şi i-am răspuns pe acelaşi ton sfios că da.
Pe la chindii a venit unchiul cu soţie-sa. Mi-au adus albituri pentru pat. I-am
întrebat mirată de ce? Tanti Silvia, soţia unchiului, mi-a răspuns că trebuie să am
cearşafurile mele, cele din spital sunt vechi și urâte... Abia atunci m-am uitat cu
coada ochiului să văd ce am sub mine, apoi am trecut cu privirea spre patul vecinei
mele de salon. Faţa de pernă era de o culoare cenuşie de parcă au fost negre şi-au
dorit să le decoloreze. Purtau urmele unor flori, şterse de timp. Lenjeria era mai
neagră chiar decât cele pe care le spală tati sau eu la noi acasă. Tanti Silvia nu zicea
nimic. Eu nu ştiu dacă îmi doream ceva mai curat, mai igienic. Important pentru mine
era că nu mai aveam acele crampe în stomac.
- La spital se vine cu cearşafurile de acasă, îmi explică unchiul și apropiindu-se
de patul meu, mă ajută să mă ridic zâmbindu-mi.
- Tot aşa te doare?
- Nu, i-am răspuns bucuroasă și recunoscătoare, gândindu-mă că nu aveam
dreptate când îl consideram fudul şi că nu-i pasă de noi. Tanti Silvia mi-a adus o
cămaşă de noapte, propunându-mi s-o îmbrac. Îmi era ruşine de unchiul, dar nu
doream să se răzgândească mătușa şi am început să-mi scot bluza.
- Ieşi un pic pe hol, se răsti în glumă tanti Silvia la unchiul, nu vezi că fata vrea
să se schimbe...
M-am aşezat în patul cu cearşafurile care miroseau a proaspăt, îmbrăcată în
cămaşa de noapte ce-mi dădea o senzaţie plăcută de nou, de curat şi frumos... Unchiul
intră din nou în salon. Se aşeză pe marginea patului, luă mâna mea într-a lui şi,
netezindu-mi-o uşor, îmi spuse.
- Ai avut o criză de stomac. Mâine vei face toate analizele, apoi vom vedea ce
ai. Acum trebuie să dormi liniştită. Ți-am adus o carte, dacă te vei plictisi... Mâine
voi trece pe la tine. Ce-a fost mai rău a trecut.
Unchiul părea bunătatea coborâtă pe pământ. Demult nu-mi mai vorbise
nimeni în asemenea manieră, atât de grijuliu şi patern. Tanti Silvia mă netezi pe
frunte, zicându-mi că va trece şi ea pe la mine, că l-a sunat pe Nicu si i-a spus că-i
totul bine. De tati n-a spus nimic, ştiu că nu-l respectă nici ea. De când mama a plecat
nici ea n-a mai trecut pe la noi, nici noi pe la ei. Înainte ne vizitam deseori, acum
însă...
A doua zi a trebuit să fac fel de fel de investigații. Cel mai dureros a fost să
înghit un tub prin care mi-au explicat că vor vedea mai bine ce am în stomac. Doream
să le spun că am un „şoricel„, dar am zâmbit doar, gândindu-mă că-s mare şi nu mai
pot crede că aş avea așa ceva în burtă. Mi s-a făcut o mică anestezie, ca să nu simt
durerile, apoi m-am trezit în salon. Am deschis ochii, dar îmi era atât de somn încât i-
am închis din nou.
39
 Cred că dormeam, dar mi se păreau atât de reale cel din jurul meu încât am
rostit: „Mami! Tu eşti?”
- Va veni şi mama...
Auzind acel glas am deschis ochii şi printre plioapele întredeschise l-am văzut
doar pe unchiul alături. L-am privit confuză şi întrebătoare: de ce-mi furase visul care
aş fi dorit atât de mult să fie realitate sau măcar să dureze mai mult.
- Va veni mama, repetă din nou unchiul, mângâindu-mi părul răvăşit pe pernă.
- Când va veni? am strigat mai mult decât am întrebat.
- Da, va veni acasă, dar nu chiar acum, peste câteva luni. Am sunat-o şi i-am
spus că ai avut o criză, că eşti internată în spital, dar acum te simţi bine.
Mă simt bine? Ştie el cum mă simt? Şi ce dacă-i medic, de ce nu i-a spus că-s
bolnavă şi să vină acum, nu peste câteva luni. Doream să-i arunc aceste cuvinte în
faţă. Unchiul, privindu-mă cu compasiune, adăugă:
- Fii înţelegătoare, ştiu că ai nevoie de mama ta, dar va veni. Acum te va suna,
dar mai târziu, e la muncă şi nu poate. Eu trebuie să plec, dar revin mai târziu, rosti
vorbele ieşind din salon.
Am întors capul spre uşă și, petrecându-l cu privirea, m-am sforţat să-i zâmbesc.
Apoi am rostit încet: „Bine...”
Rămânând cu capul înclinat, cu privirile ţintite spre întrare, mă gândeam:
”Oare îi este dor şi unchiului de sora lui? Cum să nu... Ce aş face eu dacă nu l-aş
vedea pe Nicu trei ani?” O lacrimă impertinentă îşi făcu loc să iasă, iar eu, clipind din
gene am împins-o spre coada ochiului, lăsând-o să coboare alene pe obraz, apoi pe
pernă. Nu-mi place să plâng, nu doresc să-mi vadă cineva slăbiciunea şi încerc să
înghit acel izvoraş de lacrimi care dorea cu orice preţ să iasă la suprafaţă. Simt
lacrimile cum mi se revarsă în suflet și le las să se adune acolo unde nimeni nu le
vede.
- Elena, mi se adresă femeia din salon.
Mă prefac că dorm, oricum nu-mi vede faţa şi nu-i răspund ca să nu fiu trădată
de voce.
- Elena...
Ştie cum mă numesc, dar nu-i răspund din principiu.
- Dormi? insistă ea.
- Nu! răspund involuntar, dar vocea schimbată îmi trădă emoţiile şi nu mai
vroiam să zic nimic.
- Lenuţă, şi fata mea e în Grecia…
Nu-i răspund. Nu vreau să-i spun că mama mea e în Italia. Femeia continuă să
vorbească.
- N-a fost acasă de patru ani…
O las să-şi depene vorbele, nu zic nimic, doar comentez în gând: „De patru ani!
Mama n-a fost acasă de trei ani, e tot mai puţin...”
40
 - Mi-a lăsat două fete mici de crescut, de spălat, de educat. Eu le-am fost şi
mamă, şi tată. Mai întâi a plecat ginerele meu la Moscova. La început trimitea o bună
parte din bani acasă, apoi tot mai puţin şi mai puţin până când n-a mai trimis niciun
ban. Fiica-mea îl suna disperată, credea că s-a pierdut, căci nici la telefon nu
răspundea. Într-o seara, tot insistând cu telefoanele, i-a răspuns o doamnă, care s-a dat
drept femeia lui. Fiică-mea dorea să plece la el, să-l caute, să-i vorbească: cum a
putut aşa de uşor să-şi facă o altă familie, când a lăsat acasă soţie şi două fete? Dar
unde să-l caute, dacă nu-i ştia nici adresa. Apoi, s-a calmat și, sărmana fata mea, a
luat și ea drumul bejeniei. Aşa m-a lăsat cu două fete mici atunci, dar nici acum nu
prea mari, numai bune să te ții din urma lor… Acuma îmi spune la telefon că s-a
căsătorit cu un grec şi vine acasă să-şi ia fetele. După ce le-am crescut, am avut grijă
de ele, vine să mi le ia?! A zis că mă ia şi pe mine, dar eu îs de dus în Grecia? De ce
nu se întoarce acasă? Iaca, m-am îmbolnăvit de necazul lor! Să rămân singură la
bătrâneţe! Alţi copii nu am, unica speranţă sunt nepoatele mele... Mă asculţi, ori
degeaba îmi bat gura?
- Da, i-am răspuns încet.
O ascultam şi mă gândeam totodată la nepoatele ei că erau norocoase, având-o
pe bunica lângă ele... Eu n-o mai am! Nu comentam, nu aveam chef să mă destăinui.
Femeia, închipuindu-şi că o ascult, continuă: „... o dojenesc eu pe fiică-mea, o chem
acasă, dar pe de altă parte, nu ştiu ce aş fi făcut fără ajutorul ei. Acum, când am avut
nevoie de operaţie… cu pensia mea, de unde aș fi luat bani? Am lucrat o viaţă în
colhoz ca să am o pensie la bătrâneţe, dar ți-i şi rușine să spui câți bani primești. Cui
îi pasă? Când te îmbolnăveşti, trebuie să plăteşti totul de la seringă până la chirurgul
care te-a operat. Nimeni nu se uită la tine, dacă nu ai banul în buzunar. Tu eşti
norocoasă că unchiul tău e medic şi poate nu trebuie să cumpere toate medicament.
Eu, însă, am tot dat bani la stânga şi la dreapta ca să-mi taie o bucată de stomac… De
zece ani tot ţin regim şi până la urmă tot a trebuit să mă taie.
”Pentru mine cine a plătit? Tati nu avea bani nici să cheme salvarea. Oare şi eu
trebuie să plătesc serviciile medicale? Trebuie să-l întreb pe unchi…” mi-am zis în
gând, continuând s-o ascult pe femeie, dar cu mai mult interes ca la început. De odată
se auzi uşa, intră Nicu, cu un zâmbet larg şi, salutând-o pe vecina de salon, se apropie
de patul meu.
- Ei ce faci? Te eschivezi de la ultimele lecţii, te-ai îmbolnăvit la moment? Eu
nu mai pot de lucrări de control. Ţi-e bine, stai tolănită în pat!
- Vrei să stai în locul meu? răspund pe același ton la gluma lui. Şi în spital ca şi
acasă, când apare Nicu lângă mine mă simt protejată. Vreau să-i spun că va veni
mama peste câteva luni, dar mă răzgândesc. Cine ştie dacă nu m-a minţit unchiul. Dar
poate că le-a spus şi lor... Nicu nu are timp să stea, zice că-i este foame şi va veni spre
seara. Mă întreabă dacă am nevoie de ceva...
- De nimic, i-am răspuns veselă, sfidându-l în felul meu.
41
 S-a apropiat de urechea mea, şoptindu-mi:„Tati nu mai bea, face ordine în
casă, în curte...” I-am zâmbit din nou, răspunzându-i tot în şoaptă: „Ştiu, m-a vizitat,
stai rău cu noutăţile...” I-am făcut aluzie că ştiu ceva mai important, dar nu s-a
priceput ce ascund prin acea frază. Salutându-mă cu o fluturare de mână, ieşi din
salon.

26 mai. Azi m-au externat din spital. Gastrită cronică. Dietă strictă, pastile de care
chiar din primele zile mă gândeam cum să mă eliberez mai repede. Îmi venea să
vomit când le puneam în gură. Erau atât de mari, ca nasturii de la palton.
…S-a terminat şcoala şi fără prezenţa mea. Nicu mi-a adus notele. La unele
obiecte mi-au fost mărite, la altele micşorate. În principiu am terminat anul de studii
binișor şi Nicu la fel. Acum stau singură în camera mea. Deşi doream să fiu cât mai
repede externată din spital, acasă nu mă mai simt în centrul atenţiei. Acolo venea în
fiecare zi să mă viziteze unchiul, mătuşa, colegii de şcoală, chiar şi unii profesori au
trecut pe la mine. Le-am spus la toţi că voi fi acasă, dar nimeni nu mă vizitează, nu
mă sună. Au plecat probabil în vacanţă. Noi vom sta acasă s-o aşteptăm pe mama.
Sper să nu fi fost o minciună...
Ciudată ești, mamă! Să nu-ţi vezi copiii de trei ani, casa, soţul, vecinii,
rudele... Și acum când ai hotărât să te reîntorci acasă nu spui când vii? Ne tot duci
cu fofârlica: „Azi vin, mâine nu, poimâine voi vedea...” Spune concret când revii că
nu mai suntem mici şi ne jucăm de-a pisica şi şoarecele... Revino acasă, unde ai
lăsat doi copii de zece şi doisprezece ani. Și nu uita, aceşti copii au crescut în lipsa
ta, te-au aşteptat mereu şi au sperat la ziua întoarcerii tale. Aici, unde trebuie să
revii, ai lăsat şi amintiri, care te frământă, te căznesc. Sunt supărată pe tine! Ai putea
să-mi spui măcar mie, dacă nu vrei să ştie toţi când te întorci. Crezi că nu-s capabilă
să ţin un secret? Ne ţii pe toţi în suspans, de parcă revenirea ta e o taină militară...
Este o aşteptare care nu poate fi măsurată în timp. Ştii, că pentru cei trei ani care au
trecut în lipsa ta, nu există unitate de măsură? Distanţa s-a făcut prea mare,
aşteptarea prea lungă, iar dorul s-a umflat ca un balon, s-a mărit atât de mult încât
în orice moment riscă să plesnească. Mi-i frică că din acel mare dor nu va mai
rămâne nimic, că într-o bună zi totul se va fărâmiţa în mici bucăţele cristaline încât
ne-ar trebui o viaţă de om să adunăm cioburile... Ai minţit că vii. De când ai promis,
eu în fiecare dimineaţă mă trezesc zicându-mi „Azi vine!” Şi aştept toată ziua.
Indiferent ce fac, sunt mereu cu gândul la tine. Sinceră să fiu, in tot acest răstimp nu
m-am gândit aşa de des la tine cum o fac acum. Dacă ies undeva, la întoarcere îmi
doresc să te găsesc acasă, să mă aştepţi cum n-ai mai făcut-o de mult timp. Dacă
stau acasă, am momente când ascult dacă nu se aude scârţâit de portiță.
...Mă plictisesc să stau acasă, mâine plec cu Nicu şi prietenul lui, cu Vadim, la
râu. El este nepotul unei bătrâne din mahalaua noastră, vine la bunică-sa doar la
sărbători şi in vacanţa de vară. Probabil, locuieşte în alt oraş, nu ştiu, eu nu prea
42
discut cu el... Ei vor să pescuiască, iar eu să ies din casă. O să-mi iau o carte, câteva
tartine şi vom sta toată ziua la lac. Oricum, nu am ce face acasă.

***
Mă opresc lângă lac unde-i mai mult prundiș. Vadim cu Nicu merg în cotul
iazului, unde-i stufăriş şi nimeni nu tulbură apa. Se opresc şi aruncă undițele. Rămân
singură. Pun rucsacul cu mâncare pe un ştergar, mă dezbrac în grabă şi intru în apă...
În timpul săptămânii în această parte a lacului vine puţină lume. E un loc mai ascuns
de ochii lumii, lui Nicu îi place, poate să prindă peşte dar şi să se scade. Eu nu prea
ştiu să înot. Mi-i frică să mă îndepărtez de la mal, dar merg prin apă până îmi ajunge
în drept cu umerii. La început e rece şi respingătoare, treptat apa începe să mă
îmbrăţişeze, mângâindu-mi corpul, mă ademenește să intru în joc cu ea. Sunt singură
în imensitatea acestui înveliş sălbatic şi periculos, dar îmi place la nebunie. Contactul
corpului cu apa îmi dă o senzaţie nouă, o simt cum mă mângâie, legănându-mă în
braţele ei. Ridic mâinile și încerc s-o îmbrăţişez și eu, dar mă mulţumesc doar să mă
rotesc.
Sunt atât de prinsă cu acel joc sublim încât nu observ când intră în apă Nicu şi
Vadim. Fratele meu parcă nici nu mă observă, trece înotând şi se îndepărtează.
Vadim se oprește lângă mine.
- Nu știi să înoţi? și fără a aştepta răspunsul continuă: Vrei să te învăț? Uită-te
la mine! Mâinile trebuie să le mişti pe sub apă ţinute căuş și încearcă să vâsleşti.
M-am poticnit la început, dar poate un val mai puternic de apă mă împinse, căci m-
am apropiat atât de mult de Vadim, încât mi se pare că sunt lipită de el. Mă trece un
fior straniu, plăcut, dar tulburător. Mă mişc un pic, deși aştept apa să mă apropie din
nou de el.
- Hai, să înotăm!? îmi strigă prefăcându-se că se avântă în apă, dar nu se
mişcă, aşteptându-mă parcă să vadă ce voi face eu. M-am avântat și, plescăind cu
picioarele, l-am stropit, apoi m-am oprit. Vadim a apărut ca prin minune iarăși lângă
mine. Te învăţ! și fără să-mi mai spună ceva, mă apucă de mijloc, dându-mi de
înţeles că trebuie să înot. Ai văzut cum dă din picioare broasca, aşa trebuie sa faci și
tu. Haide, că nu te mai ţin de mijloc, te ţine apa…
Mă opresc locului, iar Vadim vine din nou spre mine. Ne jucăm stropindu-ne,
glumim. Vine şi Nicu, dar nu stă mult lângă noi. Îşi aminteşte de undiţe și îl
îndeamnă pe Vadim să iasă din apă și să meargă spre stufăriş. Ies și eu. Calc pe
pământ, dar mi se pare că plutesc ca o pană dusă pe aripile unei adieri sentimentale.
Sunt veselă, zâmbesc şi-mi zic în gând să mă audă doar inima mea: „Îmi place de
Vadim!” Nu ştiu ce să fac, cum să mă comport, dar vreau să-i fiu utilă cu ceva,
doresc să stau lângă el, să-l ascult cum vorbeşte, ce spune, ce face. Sunt curioasă să
aflu dacă mai are fraţi, surori… Totul!

43
 Mă înfăşur în ştergar și, aşezându-mă în pirostrii, contemplez priveliștea din
preajmă. E atâta linişte în jur de-mi pare că-s deplasată într-o altă lume, unde
domneşte o imagine bucolică cu o turmă de oi care paşte în depărtare. De la
priveliştea naturii trec la contemplarea vieţii mele. Dar meditația nu mă lasă atrasă
de profunzimea realităţii din care doresc să evadez. Îmi zic în gând: „De ce trebuie
să stau singură chiar dacă în jur e atâta frumuseţe, de ce să nu mă asociez băieţilor?”
Şi, fără a sta mult pe gânduri, mă ridic în picioare, făcându-mi din ştergar o pelerină,
astfel acoperindu-mi nuditatea ascunsă doar de costumul de baie.
Nicu cu Vadim stau cu privirile ţintite asupra undiţelor gata-gata să tragă
peștele prins în nadă. Eu, ca o felină, fără pic de zgomot, păşesc desculţă prin iarba de
pe malul iazului, apropiindu-mă de ei. Băieţii nu-mi dau nicio atenţie, iar eu, fără să-i
abat de la îndeletnicirea lor, îmi fac loc cu mâinile, postându-mă între ambii, zâmbesc
triumfătoare. Nicu mă priveşte chiorâş cu coada ochilor, dându-mi de înţeles că nu-i
prea convenise apariția mea, dar nu zice nimic. Vadim mă priveşte cu un surâs de
copil nevinovat, mişcându-se un pic mai în dreapta. Stăm toţi trei ca la turnul de
veghe, cu privirile aţintite spre albia râului, abia respirând. Schimbăm puţine cuvinte,
dar și acelea în şoaptă. Cu ochii fixați asupra undiţilor nu observăm că cerul deasupra
noastră îşi schimba vertiginos haina sinilie pe o mantie gri, adumbrind ziua însorită
de august. Ridic capul , privind la bolta cerului, îngrozindu-mă de petele cu forme
hidoase apărute ca din senin. Îi şoptesc speriată lui Nicu: „Vin nori grei de ploaie,
hai să plecăm…” Dar exact în acel moment firul undiței se mişcă brusc şi Nicu făcu
un pas mai spre lac, trăgând alarmat, dar mulţumit, undiţa din apă. Din câteva
mişcări un peştişor nevinovat se trezi la mal, zbătându-se disperat în prinsoare. Nicu
nu reuşeşte bine că pună mâna pe el că şi undiţa lui Vadim începe să se mişte. Băieții
bucuroşi, fără să-şi dea seama că norii deveneau şi mai ceţoşi, aruncă iarăşi undiţele
în apă. Copleşiţi de îndeletnicirea lor e imposibil să-i sustrag. Îi las şi merg spre locul
unde lăsasem hainele. Mă îmbrac în grabă, ridicând din când în când ochii în sus,
speriată de nuanţele schimbătoare ale cerului care devenea din ce în ce mai întunecat.
Părea că un pictor înfuriat încerca să se răfuiască crunt cu o planşeta agățată de boltă,
schimonosindu-i culoarea naturală. Băieții nu se lasă duși, dar primii stropi de apă şi
fulgerul care spintecă cerul, căzând la orizontul lacului, urmat de o bubuitură
puternică, îi sili să-şi adune în grabă undițele. Stropii nu aveau timp să ne aştepte. La
început mai rari, apoi tot mai deşi şi mai reci, tăbărau nemilos peste noi, grăbindu-ne
să ieşim la drum. Cerul cobora insistent cu întunecimea lui până aproape de pământ,
iar picăturile de apă deveniseră săgeți lungi, împroşcând încontinuu. Ploaia biciuia
nemilos pământul şi cu el pe noi, rătăciţii. Începu să bată un vânt răvășitor. Ne
prindea în mrejele sale și ne împingea ca pe nişte mingi de ping pong: când în stânga,
când în dreapta, când ne oprea locului, vuind cu răutate, când ne îmbrâncea furios
din urmă. Dacă încetinea un pic, atunci noi o porneau la fugă. La picioarele noastre
apa clocotea cu clăbuci de parcă pământul, sleit de puteri, nu mai izbutea s-o înghită.
44
Din când în când, câte un fulger săgeta cerul, încătușându-ne în ghearele fricii, dar și
luminându-ne calea. În acea bătălie dintre cer şi pământ, noi alergam orbeşte, căutând
un adăpost. Nicu îşi aminti de o casă în construcţie la intrarea în oraş. Ne îndemnă să
ne grăbim, apucându-mă de mână târându-mă după el.
Casa fără geamuri şi uşi ne adăposti. Nicu continua să mă ţină de mână de
parcă îi era frică să nu mă înghită cerul. Înăuntru era mai beznă ca afară, iar noi
păşeam de parcă eram cu ochii legaţi, atenţi să nu ne împiedicăm. De odată Nicu mă
opri locului, zicând în şoaptă: „Mai este cineva aici”. La câţiva paşi de noi luceau doi
ochi fosforescenţi ca două torţe la capătul unui tunel. Vadim îşi aminti de brichetă,
scotoci în buzunare, și, găsind-o, lumină locul. Într-un colţ stătea un câine, unicul
stăpân al casei. Ne observă şi el și, întâmpinând-ne în tăcere, veni la noi. Nicu îi
netezi blana jilăvită, botezându-l imediat „Fulger”. Ne pitulăm sub un perete,
ghemuindu-ne unul lângă altul. Privim prin pătratul din faţa noastră, loc lăsat pentru
geam, la furia dumnezeiască. Fie că pupilele ochilor noştri se dilatau, deprinse cu
întunericul, fie că urgia de afară se domolea. Şi întunericul venit pe neaşteptate
dispărea, lăsând să revină seninătate zilei. Nesiguri că furtuna a trecut continuam să
privim prin gaura geamului.
Lăsasem celularul acasă, fiind sigură că Nicu l-a luat pe al său, dar totuna nu
am fi putut telefona. Vadim a încercă să-și anunţe bunica la mobilul său, dar în zădar,
nu era câmp de acoperire. Ieşim în stradă, iar aici șuvoaiele de apă mai continuau să
curgă, iar cerul limpezindu-se, deveni siniliu. Natura părea că semnase un armistiţiu,
iar pacea veni să verifice victimele. Peste tot se vede urmele furtunii: un pom frânt și
căzut ca o barieră în mijlocul drumui, un gard de lemn răsturnat, rufe şi obiecte
plutind de-asupra pâraielor alergau grăbite la vale. Privim miraţi în jur de parcă nu
fusesem noi cei care nu prea demult alergam în căutarea unui adăpost. După noi, ieşi
din casă şi Fulger. Ne urma triumfător de parcă el fusese salvarea noastră.
- O fi al cuiva din vecinătate? zis eu, privind nesigură spre Vadim.
-Posibil, răspunse el, uitându-se cu milă la câine.
Fulger porni în pas cu noi, fluturând din coadă și mulţumit trecea când în faţă
noastră, când în spate.
- Dacă merge cu noi acasă, ce facem, avem deja unul?! zise Nicu.
Nu i-am răspuns. Am întors capul spre Vadim zicând:
- E un câne vagabond, cine lasă pe un aşa potop un suflet nevinovat să iasă din
casă?
- Ai dreptate, îmi răspunde flegmatic Vadim. Vezi câţi câini flămânzi şi fără
adăpost sunt în oraş? Nimeni nu are grijă de ei...
- Bunica ta are câine? Îl poți lua tu dacă n-are…
- Știu eu... oarecum ruşinat Vadim întoarse capul și-l privi pe Fulger.
- Îl luăm la noi deocamdată, interveni Nicu. Apoi încercăm să-i căutăm
stăpânul.
45
 Tati ne aștepta îngrijorat. Zărindu-ne de departe veni în întâmpinarea noastră.
Ne cuprinse bucuros pe toţi trei și ne îndemnă să mergem mai repede acasă să ne
schimbăm. Nu dădu mare atenţie câinelui care ne urma credincios. Nicu lasă special
poarta deschisă ca să poată intra şi noul nostru prieten. Tati își dă seama și-l întreabă
pe Nicu:
- Da pe acesta de unde l-aţi luat?
- S-o fi pierdut... Ne schimbăm hainele şi mergem să-i căutăm stăpânul.
- Şi dacă nu-l are? întrebă tati.
- Vedem ce facem! Da poate unde mănâncă un câine poate mânca şi al doilea?!
Vadim o sună, în sfârșit, pe bunica lui, anunţând-o că-i la noi şi să nu-şi facă
griji. Mi se face foame şi, amintindu-mi de pachetul de pop corn îl arunc în
microundă. Mă uit prin gemuleţul de sticlă și ascult cum se desfac grăunțele: poc,
poc. Zgomotul, deşi e foarte slab, îmi amintește involuntar de tunetele furtunii și,
tresărind opresc întrerupătorul microundei. Nu contează dacă au mai rămas grăunţe
întregi, contează să şterg din memorie cât mai repede bubuiturile tunetului. Deschid
pachetul, lăsând mirosul plăcut să ajungă înaintea mea în sufrageria casei. Tati ne
întreabă unde ne-am adăpostit și ne spuse că era îngrijorat. Furtuna într-adevăr făcuse
ravagii: a descoperit casele, a inundat grădinile şi a prăvălit pomi. Tati mai stă un pic
cu noi după care iese fără să spună unde pleacă. Nicu atâta aştepta să iasă tata din
casă şi să-l invite pe Fulger. Câinele recunoscător de invitaţie mănâncă pop corn din
mâinile noastre, gesticulând mulţumit din coadă. Mâncăm pop corn, vorbind despre
nimicuri. Eu sunt curioasă să aflu mai mult despre Vadim şi-l întreb:
- De ce vii doar în vacanţă la bunica ta?
- Eu sunt născut în Transnistria, răspunse scurt.
- Din Transnistria?! Și nu ți-a fost frică de război?
- …Furtuna de azi e nimic în comparaţie cu exploziile proiectilelor, de vuietul
racketelor Alazan și Kalașnikov...
Îl privesc mirată încercând să ghicesc dacă râde de noi sau vorbeşte serios.
Probabil că şi el a sesizat nedumerirea aşternută pe faţa mea. Tace o clipă apoi începe
să povestească:
- Când plouă cu tunete şi fulgere mie nu mi-i frică de furia cerului, doar că de
fiecare dată orice zgomot care se aseamănă cu o bubuitură sau împuşcătură îmi
aminteşte de acel blestemat război din Transnistria, care a început în martie 1992...
Eu sunt unul dintre martorii oculari. Mama mea lucra profesoară de romană. Tata a
fost poliţist...
- De ce zici că a fost? întreb eu.
- Pentru că… nu mai este!
- A fost împuşcat? întreabă și Nicu mirat.
- Da… Eu dormeam când tata a fost chemat de urgență la Dubăsari. Mi-a
povestit mama, mult mai târziu… Ea crezuse că tata fusese chemat la serviciu să
46
înlocuiască, ca de obicei, vreun coleg care nu se prezentase. Nu era prima oară când
se miza pe tata. Călit fiind de Afganistan totdeauna răspundea la chemare. Dar nu
reuși bine să îmbrace haina că telefonul zbârnâi din nou. Atunci mamei i se păru ceva
suspect. O undă de spaimă îi străpunse inima şi creierul şi, ridicându-se din pat, ieși
în hol. Auzise doar ultimele cuvinte ale discuției: ”Vin imediat!”... Tata, după câteva
clipe de tăcere, privi spre mama, apoi rosti: „S-a început războiul, ai grijă de tine şi de
copil...” Mama nu putea nici să se opună, nici să-l încurajeze… Dimineaţa când m-
am trezit și am văzut-o abătută şi plânsă, am întrebat-o ce s-a întâmplat. Ea m-a
cuprins în brațe, izbucnind în plâns îmi spuse: ”A început războiul…” Mi-am amintit
de discuția lor din ajun, când tata a zis că formarea la sudul Moldovei a unei
autonomii şi autoproclamarea Transnistriei pe malul Nistrului pune în pericol soarta
Republicii Moldova. Mama nu înţelegea de ce în acest veac civilizat nu se poate
ajunge la o înțelegere paşnică. De ce s-a ajuns la această instabilitate? Tata le dădea
dreptate parlamentarilor de la Chișinău, care nefiind susținuți de reprezentanţii din
teritoriile separatiste, au declarat independenţa Republicii Moldova în teritoriul
rămas. Dar cel mai mult a mirat-o pe mama faptul ca tata brusc și-a lăsat haina de
polițist și a îmbrăcat vestonul de soldat din timpul serviciului militar în Afganistan.
- Tată-l tău a luptat şi în Afganistan? întreb curioasă.
- Da, când a făcut serviciul militar, iar haina aceea o primise la întoarcere...
Zicea că într-o zi o să-mi povestească multe.... Deseori spunea că a văzut iadul pe
pământ. Vestonul cela cu medalii pe care l-am văzut și eu nu era haina cu care
luptase. Alta, nouă, i-a fost dată la demobilizare, ca nu cumva să miroase a praf de
Kalașnikov. Mama mi-a povestit că a îmbrăcat-o cu grijă, de parcă era haina
antiglonț. Apoi a ieșit din apartament, lăsându-o dezorientată în pragul casei...
- Atunci tată-l tău a fost înrolat? întreabă nedumerit Nicu.
- Fusese un ordin de mobilizare… Separatiştii din Transnistria nu erau
împăcați cu cele cinci localităţi care intrau în componenţa ei. Și iată atunci, în acea
dimineață, forţele separatiste: gardiști, mercenari veniți din Rusia, foști ostași ai
Armatei a XIV-cea din Transnistria, au luat cu asalt sediul poliţiei raionale din
Dubăsari. Din povestirile unui coleg al lui tata de serviciu, am aflat că el, având
experienţa războiului din Afganistan, a luat asupra sa dirijarea grupului de poliţişti.
Dar forţele au fost inegale: gardiştii şi militarii armatei a XIV-cea erau bine înarmaţi,
aveau tancuri, maşini blindate, aruncătoare de mine şi alt armament şi muniţii. Ai
noștri nu aveau armată şi nici nu erau pregătiţi pentru asemenea lupte. Au fost nevoiţi
să se retragă. Deşi la retragere li se alăturau voluntari, ei erau neinstruiţi şi nepregătiţi
ca să ţină piept atacurilor. Separatiştii se simţeau stăpâni, bine înarmaţi, cu tancuri,
rachete Alazan și atacau de 2-3 ori pe zi. Iar mercenarii, numiţi cazaci, înaintau ca-n
filmele de groază, împuşcând în stânga şi-n dreapta...
- Vadim, dar ce-i cu aceste rachete Alazan? Eu am auzit că sunt folosite pentru
uz meteorologic, pentru a „împușca în nori”.
47
 - Asta le-a fost misiunea! Dar au fost modificate. Aceste arme cu o lungime de
un metru şi jumătate au fost transformate în rachete radioactive. Se vorbește că în
Transnistria erau vreo 38 la număr. Era atâta armament în Transnistria, încât se
considera una din depozitele cele mai mari din Europa.
- Oho! O adevărată bază militară! constat eu care niciodată n-am fost curioasă
când era vorba de arme și războaie.
La început eram prezentă mai mult pentru ai fi în preajma lui Vadim, dar m-am
surprins că ascult cu mare interes.
-…Nu era numai armament, erau și infractori eliberaţi special din închisori.
Mama spunea, din auzite, că un cazac tânăr prins de ai noștri, fiind întrebat de ce a
venit să lupte, el buimăcit nici nu ştia pentru cine luptă. Dacă vreți, o să vă dau o
carte, unde-i descris tot calvarul. Se numește „Dosarul Transnistria (istoria unui
conflict îngheţat)”. E scrisă de Corneliu Filip, un istoric şi jurnalist din România.
- Și, totuși, ce a fost cu acest război? A fost între ruşi şi moldoveni, intervine
Nicu.
- N-a fost un război dintre ruşi şi moldoveni, a fost un război de interese, urzit
de Rusia, care nu dorea să-şi piardă influența geostrategică şi geopolitică în aceste
teritorii. Știi doar că, Rusia avea la Tiraspol armata a XIV-cea cu militari şi armament
care mai stă şi azi. Iar Moldova nu avea nici măcar o armată bine formată.
- Și ce ai făcut tu atunci? întreb aproape în șoaptă.
- Eu învățam în clasa întâi. Era primăvara anului 1992. Deşi se auzeau mereu
împuşcături prin împrejurimi noi continuam să mergem la şcoală. Dar ce s-a
întâmplat într-o zi a schimbat simţitor cursul vieţii noastre...
- Ce s-a întâmplat? șoptesc din nou curioasă.
- Nu-mi amintesc bine ziua şi nici data, doar știu că se desprimăvăra. Noi abia
terminasem de studiat literele alfabetului latin, iar învăţătoarea le mai lăsase atârnate
deasupra tablei că să ni le amintim. Erau de-o şchioapă. Numai bine să le vadă şi cel
din ultima bancă. Erau făcute cu un caracter cursiv şi aveau fiecare câte un desen pe
ele. Îmi erau dragi ca nişte fiinţe vii. Uneori mi se păreau nişte păsări gata-gata să-şi
i-a zborul şi chiar uneori se mişcau, când trecea învăţătoarea… În acea zi de pomină,
gardiştii şi separatiștii din Transnistria au înaintat până la şcoală noastră și,
înconjurând-o, împuşcau în uşi, geamuri, pereţi. Se auzeau bubuituri mai rău decât
tunetele de azi. Eram speriaţi. Învăţătoarea ne liniştea, spunându-ne să nu ieşim din
clasă că totul se va termina în curând. Dar deodată se deschise uşa vraişte și au apărut
mai multe ţevi de Kalașnikov. Câţiva soldaţi înarmaţi au intrat buluc în clasa noastră.
Nimeni din colegii mei n-a ţipat, nimeni n-a plâns, deşi eram mici. Probabil, eram
obişnuiţi deja să vedem în jurul nostru soldaţi înarmați. Stăteam cuminţi, dar speriați,
aşteptând ce va urma. Unul dintre ei îndreptă puşca spre profesoară, zicându-i în rusă
că, dacă mai continuă să ne înveţe româneşte, o împușcă nu numai pe ea dar şi pe noi
toţi. Ea nu răspunse, dar se lăsă încet pe scaun, astupându-şi urechile. Părea că
48
aşteaptă execuţia. Noi i-am urmat gestul, acoperindu-ne capetele cu brațele. Porni un
zgomot de rafale care ne asurzi. Împuşcăturile păreau că nu mai încetinesc, iar
bubuitul devenea atât de chinuitor şi asurzitor că la un moment dat, m-am întrebat: de
ce moartea vine atât de lent? Unul dintre cazaci urlă ceva în ruseşte. Vocea lui parcă
venea dintr-o altă lume și părea că ajunge la urechile mele cu un ecou sacadat. Parcă
nimerisem în iad: miros de praf de puşcă și de fum plutea în jurul nostru, deşi
împuşcăturile încetiniseră. Se lăsă o linişte ca de mormânt, apoi un zgomot
asemănător cu izbitul unei uşi împinse ne făcu să ridicăm capetele. La masă,
învăţătoarea noastră părea o stană de piatră, cu faţa palidă, privea cu ochi înlăcrimaţi
spre noi. Iar privirile noastre s-au oprit țintuite deasupra tablei, unde toate literele
erau ciuruite. Păreau niște corpuri schilodite şi deformate...
- Dar ce avea ei cu literele, cu școala? întreb.
- Cum ce aveau? Voi aici aţi trecut la grafia latină fără probleme, însă noi am
avut de suferit. Toţi care s-au împotrivit regimului transnistrean au avut de pătimit.
- Și ce ați făcut?…
Eu cu mama ne-am evacuat la sora ei la Chişinău, iar tata a rămas să lupte. În
iunie tata-l meu cu alți polițiști au trecut în satul Varniţa. Aici a fost grav rănit și a
murit…
Această frază ne lasă pentru câteva clipe în tăcere... Prin geam pătrundea
înserarea…Vadim se ridică și ne spune că trebuie să plece. Eu îi mulțumesc. Pentru
ce? Nu știu...

3 August... Sâmbătă seară am auzit câinii lătrând: Fulger şi Laica se

întreceau la lătrat. Crezând că-i vreun amic de-al tatei, am ieşit în prag să-i spun că
nu-i acasă. N-am aprins lumina şi nu vedeam cine-i la poartă. Am strigat la Laica, să
se oprească din lătrat, iar Fulger pe care-l ţinem dezlegat, veni la picioarele mele,
gudurându-se linguşitor.
Silueta femeii de la poartă se apropia cu paşi grăbiţi de pragul casei, de parcă
era gonită din urmă. Chipul îmi era cunoscut, dar prea slăbit... Mi se păru că
întunericul îmi joacă festa, că am halucinaţii, imaginându-mi în orice chip de femeie
silueta mamei, dar din coşul pieptului îmi ieşi involuntar, asemeni unui strigăt în
pustiu, cuvântul „mama”! Păşind peste treptele pragului, m-am lăsat să cad în
braţele ei. Învăluită de căldura maternă, mă simţeam în sfârşit protejată.
- Elena, fata mamei, cât ai crescut, mi-a şoptit blajin în timp ce-mi prinsese
capul în mâinile ei tremurătoare, sărutându-mi ochii, fruntea, netezindu-mi părul.
Mă privea şi zâmbea, mă privea şi plângea. Am intrat în sufragerie și s-a luminat
dintr-odată toată casa. Nicu și eu, dar și tati, am asaltat-o cu fel de fel de întrebări.
Eram curioşi totodată să vedem ce cadouri ne-a adus. Am discutat până după miezul
nopţii. Nu mă săturam s-o tot privesc . O examinam de parcă o vedeam pentru prima
oară. Era ea, mama mea, şi totodată ceva se schimbase în felul ei de fi, de a vorbi, de
49
a ne privi şi mângâia. Stăteam lipită de ea pe sofa din sufragerie, cu o mână pe
umărul ei de parcă îmi era frică să nu fugă. Târziu, când am plecat la culcare, am
închis ochii strâns, bucuroasă şi liniştită că partea cealaltă de perete este mama şi
orice vis urât avut anterior va fi curmat acum de prezenţa ei.
Fiind în vacanţă şi obişnuiţi cu somnul lung am dormit până a venit mama să
ne trezească.
-Elena, i-am auzit glasul duios, hai puişor, te aşteaptă ceaiul!
M-am întins, alintându-mă, i-am surâs cu ochii închişi, întinzând mâinile să
mă ia în braţe cum o făcea când eram mică. S-a aplecat, dar când să mă ridice nu
putu.
-Ţi-aminteşti cum mergeam când erai mică? Hai şi acum, ridică-te şi pune
picioarele tale pe ale mele.
Cu ochii întredeschişi, m-am ridicat amintindu-mi cum păşeam cândva
îmbrăţişate prin nisipul din curte şi apoi examinam urmele noastre. Am pus
picioarele mele pe ale ei, simţindu-i mâinile încrucișate în jurul corpului meu.
Aşteptam să pornim. „Unu, doi, ţine-te bine, închide ochii, că acuşi ajungem...”
Deschizând uşa din bucătărie mă învălui un miros plăcut de ceai deosebit.
Aducea a mure şi fragi și-mi aminti de bunica. Am privit întrebătoare în jur, căutând
cu privirea chipul bunicii, gândindu-mă că poate odată cu mama venise şi ea, dar
bunica lipsea, doar amintirea şi prezenţa mamei îmi aminteau de chipul ei drag
rămas undeva departe. Cu mişcări abile şi fine mama mai sorbi un gât din cafeaua ei
cu lapte, apoi mă privi dulce, zâmbindu-mi cu drag, mă sărută pe obraz, şoptindu-mi:
„Ies să-l aduc şi pe Nicu”.
„ Şi cu tine ce mă fac? Eşti cât mine, cum să te iau în braţe?„ - o auzii cum îi
spunea lui Nicu. Ajungând în bucătărie, încerca să-l ridice pe scaun, dar a fost
numai o imitaţie, căci Nicu se aşeză singur. Uitându-mă la frate-meu, i-am surâs
triumfătoare, dându-i de înțeles că noi am reușit să facem „pași”, ca şi atunci când
eram mică. Aşa făcea mama şi când mă scotea de la baie şi când stăteam prea mult
în curte la joacă. Atunci eram mică şi uşoară, acum îi ajung cu capul la bărbie.
- Ce te uiți așa la mine, se răsti Nicu, privindu-mă cu ochi somnoroşi.
Dar, înțelegând bine de ce-i zâmbeam satisfăcută, adăugă: „Crezi că-s de luat
în braţe, sunt mare, am crescut, iar mama a slăbit şi nu mai este aşa de voinică...”
Acesta-i Nicu, el are mereu câte ceva plăcut pentru mama ca s-o măgulească. Ea nu
zice nimic, ne privi surâzându-ne și ne îndemnă să bem ceaiul cât mai este cald.
***
… A început curățenia generală în toată casa. Au venit meşterii să instaleze
gazul şi o femeie să vopsească şi să văruiască. Toată casa s-a transformat într-un
şantier în construcţie. Făcusem ordine peste tot înainte de venirea mamei, dar posibil
că nu i-a plăcut. Acum a răsturnat casa cu picioarele în sus. În camera mea stau toate
una peste alta, în a lui Nicu la fel. Mama vrea să reuşească totul: să spele, să gătească,
50
 să ne coacă dulciuri. Să iasă în oraş nu are timp, mă trimite pe mine cu Nicu,
scriindu-ne pe o foaie totul ce trebuie să cumpărăm. Ea crede că în răstimpul cât a
lipsit mărfurile şi produsele au rămas la același preț. Ştim noi mai bine ca ea unde-s
produse proaspete şi de calitate, unde-i mai ieftin şi unde-i mai scump. Ne-a dat de
lucru la fiecare, inclusiv pe tata l-a pus să dea o mană de ajutor meşterilor, iar ea e
întruna în alergare: când în casă, când afară. Nu avea timp nici să ne privească.
Mama se trezeşte dimineaţa prea devreme, iar eu prea târziu, de aceea am
hotărât să mă deştept odată cu ea. Mi-am zis, că vom găsi timp să fim numai noi
două, să ne aşezăm ca pe timpuri pe pragul casei la umbra nucului şi să stăm la sfat.
-De ce n-ai mai dormit? mă întrebă văzându-mă în pragul casei.
Nu ştiam ce să-i răspund, dar ea a înţeles și, zâmbindu-mi, mi-a zis:
- Terminăm ordinea în casă, instalăm gazul şi plecăm la mare.
- La mare?! am strigat bucuroasă.
Am intrat în casă și, îndreptându-mă spre camera lui Nicu, i-am zis, chiar dacă
ştiam că doarme şi nu mă aude: „Vom pleca la mare!” El dormea şi, ca să nu las
ştirea să fugă din capul meu, am început să mă imaginez pe malul mării. De data
aceasta eram sigură că vom pleca, căci mama se ţinea de cuvânt când promitea ceva.
În sfârşit, voi pleca şi eu la mare!

20 august... Mama urma să-şi facă paşaportul şi să vorbească cu cineva

despre nişte acte… Credeam că dacă vine acasă nu voi mai avea nevoie să mă
confesez cu tine, dragul meu jurnal, dar nu-i chiar aşa. Ieri la Chişinău ne-am dus să
luăm prânzul într-o pizzerie italiană. Ne-am aşezat toţi patru la masă şi, când ne-au
adus pizzele şi ne-am avântat flămânzi să le devorăm, mama parcă mâncase ceva
pipărat înainte de asta. A început-o cu observaţiile: ba că tati molfăie, ba că nu ştim
să ţinem cuţitul în mâna stângă, că nu stăm drepţi la masă, etc. Tot timpul cât am
mâncat ne-a tachinat. Poate că avea dreptate, dar nu-mi amintesc că înainte de
plecarea ei să fi mâncat cu furculiţa şi cuţitul. Cât a lipsit ea nimeni nu ne-a spus că
stăm corect sau incorect la masă, că ţinem bine sau rău cuţitul în mâna stângă...
Când aveam ceva pe masă, în deosebi bunişor, înfulecam totul şi puteam lua direct
cu mâna din farfurie fără a căuta tacâmuri.
La mare s-a certat cu tati din prima zi. Îi trimise cineva din Italia un mesaj,
tocmai când ea era în apă cu noi. Când s-a întors pe plajă, l-a găsit pe tati negru de
supărare. Când l-a întrebând ce s-a întâmplat, el fără multe ocolişuri i-a spus:
„Cine-ţi scrie în italiană?” Mama a luat calm celularul, a citit mesajul, apoi a
răspuns: „Dacă l-ai fi citit ai fi văzut că mă întreabă când mă întorc, e o
prietenă…”
- Ce? Ai prietene italience, numai tu ştii ce ţi-a scris şi cine. Ai făcut ce ai
dorit tu acolo!
„Hopa, începe cearta! N-a durat prea mult timp pacea...” – mi-am zis atunci în gând...
51
 Mama ruşinată, a privit la vecinii de pe plajă, care auziseră, la sigur, cele
spuse de tati, apoi la noi şi tot pe aceeaşi tonalitate calmă şi cumpătată i-a răspuns:
„Nu-mi fă concerte şi aici. Eu la fel pot să insinuez multe despre tine. Am venit la
mare să ne odihnim, nu să ne certăm” şi, întorcându-i spatele a intrat din nou în apă.
Aş fi dorit să-i spun ceva, s-o urmez, să fiu de partea ei, dar nu ştiam ce să-i zic şi
nici nu înţelegeam de ce tati s-a supărat că cineva i-a scris un mesaj în italiană. Că
tati era supărăcios din fire o cunoşteam prea bine, dar o făcea de obicei când era
beat, acum însă era treaz şi atâta lume de plajă l-a auzit cum s-a răstit la mama...
Când ai noştri se certau, Nicu trecea deseori de partea lui tati, acum stătea şi
privea spre mare fără să scoată un cuvânt. Atunci eu m-am ridicat demonstrativ,
urmând-o pe mama în apă.
La Mamaia mama chitise un restaurant Italian și ne-a propus să cinăm acolo
în ajunul plecării. Tata i-a zis că aruncă bani în vânt. Mama nu-l ascultă, iar spre
seară ne-a dat de înţeles să ne pregătim de cină. Cred că cea mai bucuroasă eram
eu, puteam îmbrăca rochia pe care mi-o cumpărasem la Constanţa.
La masă tata cu mama discutau, în sfârşit, fără ceartă despre ce se mai face în
lume, în Moldova şi ce fel de ţară e Italia. Pe alocuri ascultam, pe alocuri mă lăsam
dusă cu gândul, examinându-i pe furiş pe alţi meseni. La un moment o aud pe mama
zicând:
- Suntem o ţară de izbelişte. Să nu-ţi poţi tu duce copiii la o mare sau într-o
excursie în altă ţară fără toată birocraţia unei blestemate vize. Ce democraţie și ce
libertate avem dacă nu poţi călători liber?!
- Tot mai bine era în URSS! Călătoreai liber în tot spaţiul sovietic, nimeni nu
te întreba cine eşti şi, vorbind ruseşte, te înţelegeai chiar şi cu cei din Asia. Iată ce
avem dacă am dorit independență: mame peste hotare și interdicții de a călători!
- Las-o mai moale cu nostalgia pentru URSS, ştii bine că acum moldovenii nu
pot sta acolo mai mult de trei luni şi-s plătiţi mult mai rău ca în alte ţări. Nu mai
plânge după sovietici, replică mama.
- Eu nu regret acea perioadă, dar zi-mi şi tu, nu era mai bine: şcoli de stat,
medicina gratuită, preţuri mici, muncă pentru toţi. Statul se gândea la noi!
- Ai dreptate: statul gândea pentru noi! rosti mama, zâmbind ironic. Apoi,
privind în jur, asigurându-se că n-o aude nimeni, adăugă:
- Eram nişte marionete, cum ni se dicta aşa jucam pe scena vieţii, iar dacă nu
executai erai imediat invitat la „nacialnic” şi, dacă nu ascultai şi nu te supuneai, ştii
tu prea bine care erau consecinţele.
- Tu eşti tare deşteaptă! aşa se adresa tata mami când nu avea replică. Oare
această UE nu-i aceeaşi URSS? Se adună state din UE la Bruxelles şi hotărăsc totul
așa cum se făcea pe timpuri la biroul politic din Moscova. Dau ajutoare cui vor ei,
iar noi muritorii de rând aşteptăm când ne va ajunge rândul şi pe noi. Iată la ce am
ajuns: să trecem cu fundul dintr-o barcă în alta sau, şi mai rău, încă n-am trecut, ne
52
clătinăm şi nu prea văd colacul de savare. Vrei să zici că nu eşti de acord cu mine? o
întrebă tata pe mama triumfător ?
- Da, răspunse mama. Să ştii că nu gândeşti rău. Continuă ea, zâmbindu-i
plăcut, apoi adăugă: vom trăi şi v-om vedea, dar sper să fie ordine într-o bună zi şi-n
ţara noastră…Îmi plăcea să-i ascult cum discută. Nu în zădar am semnat totul aici…

***
Zilele cu mama au trecut ca nişte cârduri de cocoare în toamnă târzie... Aşa de
repede încât nici n-am reuşit bine să mă obişnuiesc cu prezenţa ei. Ştiu că trebuie să
plece şi, aşa cum nu poţi opri cocorii, aşa n-o pot opri nici pe ea. Nu am curajul, deşi
mă simt ispitită să-i ascund paşaportul şi acel blestemat „permis de şedere„ în Italia.
Dacă nu le va avea, nu va pleca! Deşi acest gând îmi dă târcoale, până la urmă, i-am
ascuns doar ceasul şi parfumul.
Înainte de plecare, când am îmbrăţişat-o să-mi iau rămas bun, mi-a şoptit la
ureche: „Am uitat ceasul şi parfumul acasă, când le găseşti, foloseşte-le”. Nu ştiu
pentru ce, dar mi-au dat lacrimile. Cred că regretam că pleacă sau, poate, pentru că
m-am comportat urât și n-am avut curajul să-i spun că mi-ar fi plăcut să am un ceas
ca al ei şi să miros aşa cum miroase ea. Regretam pentru toate luate împreună, dar
cel mai mult pentru sutele de întrebări la care nu reuşisem să aflu un răspuns...
Îmi dau seama că cele adunate în atâta timp cât a lipsit ea s-au depozitat
undeva in interiorul meu şi nu doresc să fie răscolite... Poate, într-o zi voi avea
nevoie să le scot la suprafaţă, poate că şi mama va dori să afle mai multe despre
mine. Acum, în această lună frenetică, când mama a încercat să le pună pe toate la
locul lor, a uitat de cele mai importante lucruri... de noi doi: Elena şi Nicu! Bine
măcar că a venit să ne viziteze. La plecare ne-a promis că va clarifica cu actele şi ne
va lua pe toţi trei în Italia.
Deşi afară e o toamnă frumoasă, casa a devenit pustie şi rece fără mama de
parcă trecuseră vânturile siberiene prin ea. Tati nu se mai abţine de la băutură.
Degrabă începem un nou an şcolar...
***
Dragul meu jurnal, m-e frică să dorm singură în cameră. Am impresia că
cineva, în timpul nopţii vrea să-mi posede corpul şi sufletul. O fiară hâdoasă, cu
gheare lungi şi încovoiate vrea să mă devoreze. Îmi doreşte corpul nevinovat. Când
adorm strâns încep să-i simt prezenţa, horcăitul, greutatea...
Astă noapte am avut vis, ceva asemănător cu altul precedent. Mă aflam într-o
junglă, cu pomi groşi şi scârboşi, cu liane şi tulpini tăiate pe jumătate. În jur numai
chipuri de monştri. Eu, singură şi rătăcită, încercam să fug, ascunzându-mă de o
umbră care se desprinse din neantul junglei şi mă urmărea insistentă. Mă pitisem
după o buturugă înaltă, crezând să mă pot salva de pocitania înspăimântătoare. Dar
monstrul apăru ca din pământ, punându-mi pe corp o mână rece şi păroasă. Gâfâind

53
de parcă era gonit de o haită, îi simţeam respiraţia în spatele meu. Stăteam
nemişcată, îmi era groază să întorc capul, să mă mişc, să ţip. Fiara scoase un muget
sacadat de leu, gata să-şi devoreze cu plăcere prada. Îi simţeam mişcările diabolice
în jurul meu, imobilizându-mă nu-mi lăsa spaţiu nici pentru respiraţie. Aşteptam să
fiu, în sfârșit, devorată, să simt durere. Țineam ochii strâns închiși, aşteptând să mă
înhaţe. Dar nu mă sfârtecă, nu simţeam să-şi afunde colţii în corpul meu firav. Doar
mişcări, gemete scurte, gâfâieli... Dorind să mă sprijin cu o mână de o tulpină, am
simţit peretele camerei, şi am ţipat involuntar.
- Puişor, puişor, sunt eu. Ce ai? Ce s-a întâmplat? am auzit vocea răguşită a
lui tati.
- Am visat... Urât... Mi-e groază...
- Nu-ţi fie frică, sunt cu tine, încearcă să adormi. Întoarce-te spre perete să te
îmbrăţişez. Închide ochii...
M-am întors, rugându-l pe tati să-mi aprindă lampa de masă. Am închis ochii,
cufundându-mă în beznă, dar simţeam cum corpul continuă să tremure, păstrând
urmele acelui vis îngrozitor. Senzaţia unor tentacule care-mi palpita spatele şi fundul
nu-i permitea somnului să mă învelească în mantia lui liniştitoare. Mă simţeam
transpirată ca după o alergătură de zeci de kilometri, murdărită ca şi cum m-aş fi
tolănit în mocirlă; infectată de parcă m-aş fi aflat pe insula leproşilor.
M-am întors cu faţa în sus, deschizând larg ochii. Mă uitam la lumina lămpii,
la lucrurile din camera mea. Tati părea că doarme. Deşi îmi era frică să rămân
singură în cameră, prezenţa lui îmi crea disconfort. M-am ridicat încet, intrând în
camera lui Nicu. El sforăia lin, întins pe o margine de pat, lăsând ca de obicei
cealaltă jumătate pentru pisică. Mi-am luat o plapumă din fotoliu şi m-am ghemuit
lângă Nicu. Deşi sforăitul lui mă deranjează deseori, acum parcă mă protejata. În
ritmul respiraţiei lui am adormit, încolăcită de întrebări şi gânduri.
A doua zi în drum spre şcoală, Nicu m-a întrebat de ce am venit la el în pat
astă noapte.
-Îmi era frică, am răspuns timidă. Am visat urât...
…Aş dori să-i povestesc, dar amintindu-mi coşmarul mi se face scârbă de mine
și mă gândesc: „Poate nu am visat, poate mi-am imaginat, sau poate... Trebuie să
arunc cartea „Educaţia sexuală a adolescenţilor”. Cine mă pune s-o citesc înainte de
culcare? Adorm cu acele impresii stranii, provocate de cuvinte noi şi impudice.
Aceşti sociologii descreierați recomandă cartea la adolescenţi de vârsta mea,
descriind mărimea unui penis. Fu! Scote-ţi din cap prostiile, îmi zis, ruşinată de acest
gând care îmi îmbujorează faţă…
- Lasă uşa deschisă şi nu mai veni în patul meu, îmi zise Nicu după o bucată de
vreme, de parcă aştepta să-mi termin gândul.
- Bine, am răspuns supusă.

54
Mărind pasul încercam să privesc la casele din jur în curţile cărora se aşterneau
culorile toamnei.
Nu am cui povesti visul meu de astă noapte... Mă vor considera o nebună.
Doar tu, jurnalul meu, eşti îngăduitor, mă asculţi în linişte, îmi absorbi destăinuirea,
apoi îţi închizi copertele şi-mi păstrez secretul.
Mama ne-a promis că face actele pentru reîntregirea familiei, dar ne-a
atenţionat că nu ştie când vor fi gata şi să nu lăsăm baltă studiile. Nicu a primit ieri
un zece la istorie, eu încă nu am fost ascultată, dar mă pregătesc în fiecare zi, căci
multe depind de cum porneşti anul de studii.
Sunt prinsă cu şcoala şi nu am timp nici să te deschid. Olga mi-a zis să-i
restitui cartea „Educaţie sexuală a adolescenţilor”. Ce bine că mă debarasez de ea!

Ieri nu am făcut ultimele două ore, s-a îmbolnăvit profesoara de geografie. La

întoarcere i-am scris mamei un mesaj să mă sune. Am vorbit cu ea, eram veselă.
Mama mi-a spus că a găsit pe cineva la Chişinău care se va ocupa de perfectarea
actelor noastre pentru reîntregirea familiei. Vrea să ne ia pe toţi în Italia... Când am
intrat în casă mi-a picat bucuria în scârbă. Tati stătea în sufragerie cu vecinul nostru
şi încă un alt bărbat, bând bere şi discutând zgomotos. I-am salutat, trecând
indiferentă pe lângă ei și am intrat în bucătărie să caut ceva de mâncare. Rămăsese
jumătate de cratiţă cu ciorbă din seara trecută pe care am pus-o pe aragaz să se
încălzească. Ies să-mi schimb hainele şi observ că prietenii lui tati sunt gata de
plecare. Mă bucur, dorindu-mi să nu plece împreună cu ei că poate se trezeşte până
seara. Nu aveam nici un dor de ceartă cu el, cu atât mai mult, că aveam mult de
studiat şi-mi doream o seară liniştită. Intră şi tati în bucătărie cu dispoziţia la 360 de
grade. Îmi zice că vine să mănânce cu mine după care iese. Apoi revine cu două
pahare de bere. Îmi place berea şi băusem de câteva ori câte o jumătate de păhar. Dar
ieri nu era nici duminică, nici sâmbătă seara. M-am gândit cum să fac să-l refuz, dar
să nu-l ofensez, căci astfel numai am loc în casă.
- Ai să bei cu mine oleacă de bere?! rosti răspicat, privindu-mă cu ochii săi
tulburi, prevestind intrarea în faza demenţei alcoolice.
Nu puteam să-i refuz, ştiam prea bine scenariul care urma dacă nu eram de
acord cu el. I-am zis să pună paharul pe masă că acuși îl beau.
- Nu acuși, acum! Eu ştiu că-ţi place berea şi-ai să bei cu mine. S-au dus
tovarășii mei şi n-am cu cine termina sticla. Da cu tine am să beau... şi tu ai să bei cu
mine... Auzi, nu cu alţii, cu mine... Să bem un pahar cu bere!
Înghiţeam în sec şi de necaz şi de foame. Am luat paharul şi, ca să evit toate
comentările lui fără vreun sens, am sorbit câteva înghiţituri. Mi se păru un pic
dulceagă, probabil din cauza foamei. Trăgându-mi scaunul mai aproape de masă am
început să mănânc lacom. După câteva înghiţituri am simţit o moleşeală care devenea
tot mai apăsătoare.
55
 - Câte grade are berea? l-am întrebat, simţindu-mi limba greoaie.
- Puţine, te ameţeşte oleacă, dar te simţi bine.
Îmi veni o senzaţie de vomă, deşi nimic nu mă durea. Pluteam împreună cu obiectele
din jur, devenisem brusc veselă, glumeam şi râdeam în hohote. M-am ridicat, dar mi
se rotea totul în jur...
- Te ajută tati să mergi la pat.
- De acord, am răspuns în stare euforică.
0Parcă mă aflam ca într-un carusel. În jurul meu se mişca totul, iar eu pluteam
printre toate obiectele casei. Eram ca un cosmonaut într-o navă spaţială, iar ca să
deschid uşa am întins mâna. Mi se părea că împing cu toată greutatea corpului meu
ușa, dar nu se deschidea. Tati, mă depăşi, ajungând între mine şi uşă. Deschizând, mă
ajută să trec pragul. Apoi, culcată în pat vedeam umbra lui tati care se mişca în faţa
mea în culori alb-negru, cu chipuri care ieşeau unul din altul. Îmi veni să vomit. Tati
mi-a adus un vas... Mai departe nu-mi amintesc nimic, nimic.
M-am trezit în zorii zilei... Liniştea din jur era deranjată, din când în când, de
cântecul unui cocoş. Am deschis ochii, neînţelegând bine unde mă aflu. Obiectele din
cameră mă ajutară să-mi revin. Eram în patul meu. Dar ce s-a întâmplat? E încă
noapte? E de acum dimineață!… Am venit de la şcoală mai devreme ca de obicei. Ce
mi s-a întâmplat mai apoi? Încerc să-mi amintesc şirul evenimentelor din ziua trecută.
Am venit acasă, am băut bere, râdeam, eram veselă... Apoi? Nu-mi amintesc... Cine
m-a dezbrăcat? Nu ţin minte... Am putut să dorm aşa de strâns încât să nu simt cine
m-a dezbrăcat? Pipăindu-mă cu mâinile pe burtă, apoi pe picioare îmi dau seama că
nu am chiloţii pe mine şi sunt murdară de ceva lipicios. Eu dorm mereu în chiloţi,
cum am putut să mă dezbrac de ei? Dau să îndoi picioarele, dar simt o durere
sfâșietoare mai jos de burtă. O undă de aer rece îmi trece prin tot corpul, provocându-
mi un tremurici, amestecat cu o senzaţie de vomă. Îmi amintesc că am vomitat. De
ce? Am băut bere... Şi-apoi? Mă ridic din pat, dar când fac primul pas, simt că mă
clatin. Durerea din regiunea ovarelor mă face să mă sprijin de perete. Mi se începe
ciclu? Imposibil. Mi s-a terminat cu o săptămână în urmă. Atunci ce am? Încet ajung
la întrerupător şi aprind lumina. Mă privesc între picioare - sunt murdară de sânge!...
Pe pat zac pantalonii, strânşi în care găsesc chiloţii. Îi scot încet, forţându-mă să-mi
aduc aminte cum am putut să mă dezbrac și să nu-mi amintesc. Sau, cine m-a
dezbrăcat şi ce mi-a făcut? Iau pantalonii să-i îmbrac şi-i văd un pic rupţi la bată. Îi
trag pe mine. Apoi intru în baie şi închid uşa cu cheia. Mă privesc în oglindă. Am
părul răvăşit, ochii bulbucaţi gata să iasă din orbite. Pe gât mi se vede o mică
vânătaie. Dezbrac pantalonii să intru în duş, privindu-mă iarăși între picioare. Și aici
mă fulgeră un gând…Tati! Nu! E imposibil! Cum a putut? Îmi vine să urlu de durere,
de spaimă şi necaz. Mă invadează lacrimile, îmi şiroiesc pe faţă, alunecându-mi pe
gât, de parcă încercau să mă ajute să-mi spăl corpul şi sufletului. Dar totul e zădarnic,
nimic nu mă poate ajuta să fiu cea de altă dată…
56
 Intru în duş, las să curgă apa rece. Stropii îmi biciuiesc nevinovaţi corpul
schilodit. Cu ochii închişi, las jetul de apă să curgă cu forţă peste orice por al corpului
meu pângărit. Stau mult sub duş. Ridic faţa în bătaia săgeţilor de apă, și îl întrebam
pe Cel de Sus: „De ce nu m-ai protejat?”
Ies fără să fac zgomot, deşi îmi doresc atât de mult să sparg ceva, să iau un
cuţit şi să sfârtec orcul casei. Revin în cameră, și mă lungesc în pat. Încerc să închid
ochii strâns, dar nu pot adormi. Vreau să-mi amintesc ce mi s-a întâmplat, dar am un
lapsus total de memorie. Încet-încet adorm. La strigătul lui Nicu mă trezesc. E ora de
dus la şcoală.
Ieşim din casă. Nicu merge cu paşi prea grăbiţi şi nu mă pot ţine din urma lui.
- Mergi, te rog, mai încet.
- Am prima oră educaţia fizică şi nu voi reuşi să mă schimb, îmi reproşă Nicu,
continuând să păşească în acelaşi ritm.
- Te rog, nu mă simt prea bine, i-am zis încet, fără să ridic vocea cum o
făceam de obicei.
- Nu ţi-i bine!? se miră el. Ai dormit toată ziua şi toată noaptea şi acum nu te
simţi bine? Eu întârzii, tu poţi ajunge şi mai târziu…
- Nicule, la ce oră ai ajuns ieri acasă? l-am întrebat încercând să mă ţin în pas
cu el.
- Pe la două şi ceva. Am avut şase lecţii. Tu ai venit înaintea mea. Dormeai
când am intrat în casă.
- Era cineva la noi?
- Nu. Tati nu era în casă, iar tu dormeai. Am intrat să te trezesc, te-am zgâlţâit,
dar nici un semn. M-am speriat că ai murit... Bine că a venit tati şi mi-a zis că ai băut
bere şi să te las să te trezeşti singură.
Întorcându-mă acasă după lecţii, am intrat în cameră să-mi fac ordine. Simţeam
cum gândurile dădeau năvală peste mine ca o surpare de teren. Mă sufocau,
apăsându-mă din toate părţile sub greutatea celor întâmplate. S-o sun pe mama... Dar
ce să-i spun? Plângeam înăbuşit, înghiţindu-mi lacrimile şi durerea care s-a furişat în
sufletul și în toată ființa mea. Cele întâmplate, suportate şi trăite mă făceau să urlu.
Îmi venea să mă sinucid, dar nu ştiam cum s-o fac. Ce aş fi putut să beau sau de unde
să mă arunc? ”Nu mai are rost să trăiesc... Totul e în van... Nimic nu mă interesează!
Mă simt o drogată, o somnambulă, o ratată... Ce ar crede Vadim despre mine? De ce
oare îmi amintesc în aceste clipe de el. Doar și el e bărbat. Îl urăsc şi pe el? Ași fi în
stare să mă uit în ochii lui. Nu știu, acum nu știu nimic…”

***
Sunt tăcută şi ursuză. Pe tati când îl întâlnesc aplec ochii în jos. În mintea mea
l-am poreclit monstru casei. Din cauza lui detest toţi bărbații...

57
 E sâmbătă seara. Stau întinsă în pat în camera mea şi citesc. Intră monstrul
casei și se aşează pe marginea patului. Mă ghemui ca un pui de animal neajutorat şi
singuratic, poruncind să iasă imediat din cameră.
- Puişor, ce ai, de ce te sperii, nu-ţi fac niciun rău...
- Ieşi, ieşi imediat! Nu te atinge! Ţip! am rostit speriată, dându-mi seama că în
sufragerie televizorul funcţiona la maxim.
- Am venit să vorbesc cu tine, de ce ţi-i frică?
- Nu avem ce vorbi, am să-i spun totul mamei.
- Ce ai să-i spui?
Zicând acele cuvinte se apropie şi mai mult de mine. Corpul începu să-mi
tremure de parcă mă aflam în faţa ghilotinei. Iar el dintr-o mişcare se năpusti asupra
mea.
- Taci, îmi ordonă, punându-mi mâna grea şi puturoasă pe gură.
Iar corpul lui ca o namilă se lăsă cu toată greutatea peste mine. Îmi trase
pantalonii în jos. Îmi fixă picioarele. Eu protestam cu mâinile, înfigându-i unghiile în
piept ca să-l doară. Reuşi să-şi elibereze o mână, luându-mi-le pe ale mele și mi le
ridică în sus, ţinându-le ca într-un cleşte. Îmi desfăcu picioarele printr-o mişcare
bruscă… Mă zbăteam ca un animal răpus. Iar el îşi scoase sexul, împlântându-l ca o
spadă… adânc, dureros, sălbatic şi dezgustător.
- Tati, lasă-mă, îl implor printre lacrimi disperată, ruşinată, înrăită. Monstrul
casei nu aude ruga. Forţele mă părăsesc. Închid ochii strânşi şi-l las să-şi devoreze
prada...

11 Noiembrie… Trebuie să-l denunţ. Să mă apăr. Nu pot lăsa acest coşmar

să continue. Dar cum s-o fac? Când i-am spus că-l voi declara la poliție, mi-a
replicat zeflemitor: „Fă-o, dar te vei face de rușine. Am să spun la toţi că tu m-ai
sedus. Că te îmbraci în hainele lui măta, că defilezi prin casă în pantofi cu tocul
înalt, că te fardezi şi umbli cu ombilicul gol. Că mă chemi să dorm lângă tine,
prefăcându-te că ţi-i frică şi visezi urât. Asta şi multe altele am să le spun şi atunci
vom vedea cui îi va da dreptate, mie ca sunt om matur şi sunt tatăl tău sau ţie, o
puştoaică cu muci la nas, care iese noaptea din casă şi vine când vrea ea. În locul
tău aş tăcea ca peştele, mulţumindu-mă că nu aduc altă femeie în casă, că te iubesc
şi ţin la tine ca la ochii din cap, că te protejez şi nu te las să-şi bată joc alţii de tine”.
Poftim.... Tot eu sunt vinovată de cele întâmplate.... Tati nu-i sănătos?! Sau e
prea viclean şi vrea să mă manevreze. Am să tac şi am să fug de acasă, dar unde? La
cine să mă duc? Cred că cel mai bine ar fi să-i spun totul mamei…Dar cum? Dacă va
interpreta şi ea aşa cum spune el? Va da oare şi ea vina pe mine?
... Au trecut cam două luni şi încă nu m-am decis dacă să-i spun sau nu mamei.
Când mă sună, mă prefac imediat veselă şi involuntar vreau să vorbim doar despre
lucruri pozitive. Mai bine să n-o amărăsc sau, poate, mă protejez pe mine, încercând
58
să uit. Dar orgiile se repetă! El găseşte mereu pretexte să-l trimită pe Nicu din casă.
Îi dă bani si-l lasă să joace biliard în oraş. Ultima oară aveam mult de studiat. El
era treaz şi nici prin cap să-mi treacă că mă poate paşte pericolul. Eram în camera
mea şi nu am auzit că-l trimite pe Nicu la un magazin din centrul oraşului. A intrat la
mine, iar eu fiind sigură că Nicu e acasă, l-am ignorat, zicându-i fără să mă întorc să
nu mă deranjeze. Când mi-a pus mâinile pe umăr am înţeles că pericolul e aproape,
iar Nicu, probabil, a plecat. Cu voce mieroasă începu să-mi zică: „Îngeraş scump,
frumoasa şi dulcea mea, ai mult de studiat?” Îl uram, îl detestam, dar credeam că mă
iubeşte cu adevărat ca pe o fiică, că-mi vrea binele din lume şi vrea să mă protejeze
ca un părinte. În aceste momente toată ura pe care o acumulam în gândurile mele se
topea ca un bulgăre de zăpadă. Și credeam din nou în cuvintele lui, în mângâierile
lui paterne. Îmi ziceam în gând: „Greşesc că-l urăsc, doar el mă iubeşte, sunt sânge
din sângele lui. Am atât de mult nevoie de dragoste de tată, încât mă pot mulţumi şi
cu puţinul care mi se dă... ”
Dar, întorcând capul, i-am observam ochii tulburi, ieşiţi din orbite, în care
scânteia o foamete perfidă. Îi simţeam mâinile tremurânde pe corpul meu şi fosăitul
de haită. Îmi dădui seama că începe infernul. Însă, prea neputincioasă eram și... mă
supuneam. Eram ca victima căreia îi e teamă ca gâdele să nu-i dubleze pedeapsa...
După tot ce s-a întâmplat, n-am mai fost în stare să-mi pregătesc lecțiile, nici
să citesc. Le-am lăsat pe toate baltă. Unicul lucru pe care îl mai pot face e să scriu în
jurnal. Însă pot da frâu liber emoţiilor mele doar atunci când sunt sigură că el nu-i
acasă. De Nicu nu mă feresc, uneori chiar aş dori să dea de acest jurnal şi să
citească ceea ce eu nu am curajul să-i destăinui. În ultimul timp nu prea comunicăm.
Am devenit tăcută şi la şcoală... Din toate prietenele am rămas doar cu Olga. Am
mereu senzaţia că toţi ştiu adevărul meu şi asta mă face să mă simt umilită. Nu mai
sunt veselă şi dezinvoltă ca altădată. M-am închis în lumea mea mică şi sumbră. Sunt
retrasă şi am mereu senzaţia că port o povară cu mine, că-mi târâi trena incestului
peste tot. Mă simt obosită şi sătulă de toate.
Vreau să nu mai fiu în această lume, să dispar pentru totdeauna din vizorul
tuturor sau să fiu un obiect fără sentimente, fără logică şi fără inimă. Să fiu ca
noptiera de lângă patul meu. În principiu ne asemănăm. Ea are două sertare, eu am
o inimă şi un suflet. Sertarele le ţin mereu încastrate în pereţii noptierei ca să nu
vadă nimeni ce am în ele. Iar dacă cineva ar dori din curiozitate să afle ce-i înăuntru
nu ar izbuti. Nimeni nu cunoaște secretul deschiderii lor. Aşa cum nimeni nu ştie ce-i
în sufletul meu surghiunit. Nimeni nu ştie ce gândeşte cu adevărat tărtăcuţa mea
mică şi în ce mreje se zbate sufletul meu. Nimeni nu a reuşit măcar să se ițească în
interiorul meu, să vadă ce am acolo, ce am adunat în toţi aceşti ani de când a plecat
mama. Dar cu toate asemănările, între noi este o diferenţă - eu pot să deschid aceste
sertare şi să pătrund în haosul şi împărăţia acestor secrete. Uneori mai adaug ceva,
alteori arunc, când sunt prea pline. Din păcate, porţile sufletului meu nu încearcă
59
nimeni să le deschidă. Nici inima să-mi audă cum bate, nu depune nimeni străduinţa.
Eu ţin sub lacăt misterul vieţii noastre de familie. Deşi dacă ar încerca cineva să
găsească cheiţa potrivită, ar deschide toate porţile.
Secretul sertarelor e simplu de tot, ca de altfel şi inima mea. Mai întâi, trebuie
să-l deschizi doar un pic pe cel de jos, încet, căci altfel cade şi se risipe ște totul pe
podea. Apoi, trebuie să-l tragi pe cel de sus până la jumătate. În aceste două sertare
am încătuşate fel de fel de bileţele, cercei fără de pereche, o brăţară trimisă de
mama, absorbante, o fotografie unde-s ca şi muma pădurii, o foaie ruptă din agendă
cu nota patru la purtare şi câte şi mai câte.
Când a venit mama acasă, am crezut că va izbuti să deschidă sertarele
sufletului şi inimii mele. Va cerceta amănunţit tot ce va găsi acolo, le va ordona, va
arunca ceea ce nu mai trebuie şi va pune ceva nou în ele. N-a avut timp şi pentru
mine, a făcut ordine, a strigat la noi că nu ştim să păstrăm hainele şi, când a ajuns să
deschidă sertarele, n-a putut. M-a chemă pe mine şi mi-a ordonat: „Fă curățenie în
aceste sertare”. Dacă aş şti eu cum să-mi ordonez gândurile adunate în capul meu,
care-i cârpa care m-ar ajuta să şterg amintirile urâte şi cum să-mi pun pe policioare
toate întrebările pentru a avea un răspuns, aş fi făcut-o demult, dar rămân tot eu să-
mi sistematizez haosul din inima şi creierul meu. ”Mamă, mamă…Te-am aşteptat pe
tine, m-am tot gândit toți anii aceștia că vei reveni și-mi vei da puţin din acel mult
timp cât am fost fără tine. Dar te-ai luat cu alte treburi mai importante din
gospodărie şi ai uitat sau nici n-ai dorit să-mi deschizi sertarele inimii şi sufletului
meu. M-ai lăsat! Pentru care vină? Că m-am născut…

***
Aparent avem şi zilele liniştite. Chiar dacă-s puţine eu oricum le apreciezi. În
aceste momente îmi place să stau acasă, să citesc, iar uneori să croşetez. Când tati nu
bea mi se pare cu e un alt om, deşi nu pot să uit fapta lui. Îi privesc pe furiş mâinile
care-mi păreau cândva delicate şi moi, dar acum mi se par ca două caracatiţe păroase
sub unghiile cărora este infiltrat sângele meu inocent. Acele mâini care mă ridicau
cândva în braţe, mă îmbrăcau şi mă mângâiau, acum erau bune numai să-i dea palme
lui Nicu, să mă blocheze când eram singură în casă şi să mă pipăie în locurile intime.
Ochii săi de culoarea chihlimbarului cândva, acum sunt infectaţi de furia pe care a
încercat s-o stăpânească cât a stat mama acasă. Şi sufletul lui s-a schimbat, a devenit
o piatră dură, impasibilă, pe care lacrimile mele abundente şi dureroase nu reuşesc s-o
înmoaie. A devenit fiara din visul meu, care mă urmărește ca un robot fără creier, dar
cu un program determinat. Nu mai e o fiinţă, ci un mecanism în motorul căruia a
survenit o schimbare.
Teribil şi dezgustător devine atunci când îşi aminteşte de anii de militărie din
Afghanistan. Se arunca ba într-un colţ, ba în altul, întinzând o mână în formă de
Kalașnikov, începe să împuşte, turuind ca cel mai înrăit terminator. În acele momente
60
de nebunie eu cu Nicu îl privim tăcuţi și speriaţi, aşteptând urmările. El, însă, se
înfurie că nu participăm ”la luptă”, și începe să insulte în limba paştu, intrând într-o
demenţă de groază. Ne spune că suntem trădători, perfizi şi laşi, că suntem lipitori și
că ne eschivăm să-i ajutăm Rusiei în războiul din Afghanistan. Apoi, trece în faza
lejeră a fanteziei lui. Se lamentează că n-a rămas acolo să aibă vreo două trei femei,
care să i se prosterneze la picioare, dar nu să plece în Italia, iar el să aibă grijă de
copii. În asemenea momente credem că-i nebun de-a binelea, dar când face aceste
legături dintre trecut şi prezent îmi dau seama că aşa este el şi nimic nu-l mai
schimbă...
Acum n-are rost să mai gândesc şi să fac multă filozofie, ar fi mai bine să
studiez, că notele mele nu-s din cele mai strălucite, iar eu demult nu mai sunt copila
de cândva. Atunci eram prima la învăţătură, dirijam clasa ca pe un cor, care doar la
un semn al baghetei era în stare să mă urmeze şi să facă ceea ce spuneam. Azi de la
”leadership” al clasei am devenit sclava timidităţii. Mă simt mult mai matură decât
colegii mei şi recunosc că sunt altfel decât alţii. Mă izolez tot mai des, nu mai studiez
sistematic, am mereu gândurile mele, iar când sunt întrebată parcă-s căzută din pod.
Ceea ce fac cu pasiune este cititul. Nu termin bine o carte că pe noptieră mă aşteaptă
o alta. Trăiesc o viaţă singuratică, cufundându-mă în lumea cărţilor şi a personajelor
din ele. Vreau un trai asemănător protagoniştilor din lecturile mele, dar din păcate
rămâne totul un vis. Caut să regăsesc copila din mine, dar n-o pot găsi... Ea rătăceşte
undeva departe, acolo unde a rămas când mama a plecat. M-am transformat contrar
voinţei şi vârstei mele într-o fiinţă dură, indiferentă şi care execută ordinile unui tată
feroce, devenind umilă şi retrasă.
Nu ştiu dacă mai am dreptul de a-mi păstra numele de elevă, nu înţeleg bine
nici ce rol am în casă...

27 Martie... În casa noastră băuturile alcoolice şi ţigările sunt prezente ca

pâinea şi sarea. Ce-i drept, uneori, rămânem fără pâine, dar fără ţigări tati nu
rămâne niciodată. Şi totuşi într-o seară s-a întors din hoinărelile lui nocturne fără
ţigări. L-am simţit cum a intrat în casă, căci era imposibil să nu-l auzi. E felul lui de
a deschide uşa cu zgomot, de a vorbi de unul singur, de a izbi cu pumnii prin pereţi...
De data asta cum a intrat în casă l-a strigat pe Nicu, dar răspunsul lui nu venea.
Probabil, auzindu-l venind beat a fugit, sărind peste geam. Nu era prima oară când
fugea noaptea. Tati s-a înfuriat că nu l-a găsit pe Nicu în pat şi a venit la mine în
cameră. Mă dezveli, strigând:
- Dormi?! Te prefaci, crezi că nu văd. Ridică-te, haide, grăbeşte-te, mişcă-te!
- Ce vrei, tati? am întrebat speriată...
- Cum ce vreau? Du-te și-mi cumpără ţigări, n-ai înţeles, ce stai?!
- Unde să mă duc la ora asta?
61
 - Cum adică unde, ştii tare bine unde-i barul deschis şi după miezul nopţii.
Venise primăvara, dar încă nu era cald afară, cu atât mai mult că era noapte.
Aruncându-mi un tricoul pe spate şi îmbrăcând mai mult din mers pantalonii, am
ieşit să-mi i-au sandalele.
- Încă mai eşti aici? urlă tati.
- Ies imediat, am rostit, tremurând de parcă ieşisem la minus 40 de grade. N-
am bani, am rostit şi mai încet, dar ca să fiu auzită.
- Ce bani vrei? Să-i spui lui mă-ta să trimită bani că n-aveţi de mâncare...
„De mâncare sau de băut şi de ţigări” vroiam să-l întreb, dar aş fi turnat
benzină pe foc. Am deschis încet poarta, de parcă îmi era frică de tot ce producea
zgomot, ieşind în drum. Am privit în stânga şi dreapta, apoi am pornit prin bezna
nopţii. În jur ţipenie de om, doar întunericul mă cuprinse ca intr-un giulgi, apăsător
şi înfiorător. Mergeam încet, ascultând orice mişcare, orice sunet. Îmi veni o frică ca
niciodată. Am început să-l implor pe Dumnezeu: „Doamne, dacă eşti undeva, acolo
în ceruri, departe de toţi şi de toate, dar prezent la ceea ce se întâmplă aici, jos, la
muritorii tăi, ascultă-mi ruga şi fă o minune să ştie mama mea ce se face cu fiica ei,
cu fiul ei...”
Un lătrat de câine tulbură ruga mea. Mărind pasul, mi-am dat seama că se
aude vuietul unei maşini şi farurile ei îmi luminau calea. „Ţi-i frică?” mă întrebă
cealaltă Elenă din interiorul meu. ”Nu,” am murmurat indiferentă, punându-mi
gluga de la tricou pe cap. Chiar aşa, de ce să-mi fie frică? Dacă m-ar fura cineva, aş
fi doar bucuroasă. Mi-ar părea rău doar de Nicu, dar de mami şi tati nici un pic. Ei
vor suferi după mine? Nu cred. Unul mă trimite în plină noapte să-i cumpăr ţigări,
altul a plecat, promiţând că face actele şi ne ia pe toţi, dar a trecut mai mult de
jumătate de an şi nimic. Automobilul trecu pe lângă mine cu viteză de parcă dorea să
depăşească o nălucă şi nu o persoană, iar eu mi-am continuat mersul, gândindu-mă
că nu trebuiesc nimănui...
Am intrat la barul care-i deschis 24 din 24 de ore, orbită de lumina puternică
în comparaţie cu bezna de afară. Tati lua şi de aici, și de la magazinul din
vecinătate, pe datorie nu numai ţigări, dar şi vodcă. Cred că uneori le plătea dublu,
pentru a lua altă dată pe datorie. Când m-a văzut, vânzătoarea s-a speriat: „La ora
asta, Elena, cine te-ai trimis?”
- Nimeni, am minţit eu, am venit să-i iau lui tati ţigări. Se simte rău şi vrea să
fumeze.
- Sigur că pentru tatăl tău, nu minţi? mă întrebă curioasă vânzătoarea,
privindu-mă de sus în jos...
- Ai să-l întrebi pe el când va trece pe aici, i-am răspuns sec, neavând chef
să-i raportez...
În drum spre casă, mă gândeam că aş putea să dezertez, să fug de acasă. Cred
că aşa am să și fac. Mâine voi vorbi cu Veronica. De când mama ei este plecată în

62
Portugalia ea locuieşte singură. E mai mare decât mine cu doi ani, dar se descurcă
destul de bine. Are şi un amic care vine deseori pe la ea.

14 Aprilie... Într-o seară tati venise beat. L-am auzit de afară cum se lua la
ceartă cu tot ce-i ieșea în cale. Aveam cărţile pregătite în rucsac pentru a doua zi şi,
când l-am auzit, n-am mai stat pe gânduri. Strecurându-mă încet să nu fiu auzită, am
ieşit prin uşa din spate.
În drum spre Veronica am scos celularul și i-am spus că vin să dorm la ea.
Ea studiază la o şcoală profesională pe care o frecventează din când în când.
M-am culcat în același pat cu ea fără să comentez venirea mea nepoftită. Trezindu-
mă dimineaţa, am vrut să plec la şcoală, dar Veronica mă opri.
- Unde ai de gând să te duci?
- La şcoală! i-am răspuns încet de parcă mă temeam şi de ea.
- Nu, astăzi stai la mine. Dacă ai dezertat de acasă şi pleci la şcoală, ce efect
va da fuga ta. Te va vedea Nicu şi-i va spune lui taică-tău.
Nu cred că-i va spune. Nicu trebuie să știe unde sunt. El când pleacă de acasă
îmi spune unde să-l găsesc... Nu-i corect din partea mea. Trebuie să-i scriu un
mesaj”
- Ce faci? Ţi-am spus că nu eşti capabilă să fugi de acasă, îmi zise Veronica,
surprinzându-mă că scriu mesaj.
Nu doream să cedez în faţa ei. Veronica nu mi-a plăcut niciodată. Ea era cea
care cerşea prietenia mea.
- Hai, lasă rucsacul, mergem la bunica mea, în satul vecin să-i ajutăm la săpat
în grădină.
Nu puteam să zic „nu”. Ziua a trecut pe neprins de veste. Iar spre seară am
hotărât să mă întorc acasă. În drum am încercat să-l sun pe Nicu, dar celularul se
descărcase până la ultimul element. Apropiindu-mă de uşă, am deschis-o încet și am
aprins lumina. Tati dormea în sufragerie, când m-a simţit s-a ridicat furios şi s-a
apropiat de mine.
- Unde umbli, destrăbălato? îmi urlă, lovindu-mă cu pumnii peste faţă.
- Lasă-mă, am să-i spun totul mamei.
- Să te las, am să te omor până vine mă-ta...
Nicu care era în camera lui ieşi val vârtej, strigând la el să se oprească. Dar
tata se înfurie şi mai tare, numindu-mă cu cele mai murdare cuvinte și continuând să
mă lovească. Nicu nu gândi mult, mă împinse pe mine cu o mână şi cu cealaltă îi
dădu un pumn în faţă lui tati. Pentru câteva secunde am muţit, înmărmurind toţi trei
și uitându-ne speriaţi unul la altul.
-Fugi! îmi strigă Nicu, ieşind ca fulgerul din casă...
Eu n-am reuşit, tati mă blocă, strângându-mă cu forţa de încheietura mâinii.

63
 - Unde vrei să pleci din nou? îmi urlă ca un animal rănit, dar hain şi hotărât
să nu-şi lase prada.
- Nu plec nicăieri, stau acasă cu tine, i-am răspuns încet, printre lacrimi...
- Aşa, acasă cu mine trebuie să stai! îmi rosti schimbându-şi pe dată
tonalitatea și făcând-o pe tatăl bun. De ce vrei să pleci, nu-ţi este bine cu mine, îţi
lipseşte ceva? continuă pe acelaşi ton mieros...
Mă slăbi din strânsoare, îmbrățișându-mă. Mirosea urât a tutun, a alcool, a
transpiraţie şi incest. Doream şi eu să-l îmbrăţişez, să mă cufund în imensitatea
nebuniei lui şi să-l întreb de ce se comportă aşa cu noi, cu mine, de ce ne
maltratează, de ce?... Dar nu mişcam un deget, stăteam cu mâinile în jos în
prinsoare, ca într-o colivie a închisorii în care m-a încătuşat. Îl lăsam să facă tot ce-
și dorea.
A doua zi, Nicu a intrat în casă prin uşa din spate și, luându-şi rucsacul, mi-a
zis: „I-am spus totul mamei, ne întâlnim la şcoală!” Apoi, ieşi puşcă să nu dea ochii
cu tati.
Eu am rămas în pat, întrebându-mă: „Oare Nicu ştie cu adevărat totul? Și
dacă?! Bine că i-a spus, m-a scutit pe mine ... Dar, ce i-a spus?
În pofida oboselii şi durerii care continua să-mi domine corpul, m-am ridicat
din pat. Nu doream să pierd o altă zi de şcoală, deşi nu mi-ar fi displăcut să stau
lungită în pat până târziu. Dar a trebuit să mă ridic. M-am privit în oglindă și m-am
speriat de părul meu zburlit în toate părţile. O şuviţă de păr se răzvrătea nedorind să
stea după ureche. Am încercat s-o fac ascultătoare, dar am simțit durere și am
descoperit o pată vânătă. Era semnul că ieri seara am fost lovită... Am deschis
robinetul, aruncându-mi stropi reci de apă peste faţă, dar am auzit telefonul și l-am
închis. Era mama!
- Lenuţo, sunt eu... Mi-a spus Nicu că aseară tati v-a bătut.
„Dacă ar fi fost doar să mă bată…” - doream să continui, dar am tăcut auzind
uşa.
- A intrat cineva? m-a întrebat mama
- Da, am răspuns.
- E el?
- Da.
- Nu poţi vorbi, te sun mai târziu la celular, mi-a zis închizând convorbirea.
- Cine era? mă întrebă tati .
- O prietenă, i-am tăiat-o scurt, întrând în camera mea.
M-am aşezat pe marginea patului, gândind ce să fac. Era mai bine dacă plecam
la şcoală, dar cu ochiul vânăt nu puteam ieşi din casă. Nu-mi veni de data aceasta
nicio minciună, ca să pot acoperi acel adevăr pe care nu mai doream să-l ascund…
Speram să-mi treacă vânătaia până luni. Ca să vorbesc cu mama și să nu fiu auzită,
trebuia să ies din casă, dar în situaţia mea nu puteam ieși nici până la fântână după
64
 apă. Am luat o carte să citesc, dar gândurile îmi fugeau gonite în toate părţile... De
odată am auzit scârţâitul uşii și-l zării pe tati în pragul camerei mele. Primul instinct
era să-i urlu în faţă, să-i arăt ochiul vânăt, să-l trezesc din ferocitate şi să-l fac să
gândească cu raţiunea nu cu instinctul animalic. Poate avea nevoie ca cineva sa-l
trezească din acea tulburare, să-i arate ce face, că poate nu-şi da seama. A intrat, s-a
aşezat lângă mine, zicându-mi că-l doare capul şi nu găseşte nicio pastilă în casă. I-
am spus că sunt în sertarul din bucătărie. Apoi, în gând am continuat: „Oare chiar
nu-ţi dai seama că pe mine mă doare totul, nu doar ochiul, nu doar capul... Mă doare
inima, sufletul, creierul - toți muşchii şi porii corpului meu suferă din cauza orgiilor
şi bătăilor tale”. Văzând că nu pleacă şi stă tăcut lângă mine, i-am zis: „Nu mai bea,
mama a promis că vine în curând... Ne va lua pe toţi în Italia.”
- Da Lenuţo, vom începe în curând o nouă viaţă. Să nu-i spui mamei, am greşit
aseară, dar promit să fiu un tată bun...
L-am privit mirată, fără să comentezi, doar l-am fixat, gândindu-mă: „Oare
vei mai fi în stare tu, părinte marcat de incest, să începi o nouă viaţă, să fii altul, să
fii tată? Te vei putea schimba vreodată? Nu te va apăsa comportarea ta, păcatul?
Cum vom putea trăi toţi patru sub acelaşi acoperiş: fiica ta, pe care ai violat-o şi tu,
tată-l meu, monstrul şi asasinul copilăriei mele. Crezi că voi fi capabilă să te iert
vreodată?” Dar am tăcut, invocând în gândul meu destinul şi spiritele care m-ar fi
putut ajuta, m-ar fi putut salva şi schimba cursul vieţii mele, dacă mai există vreo
şansă. Văzând că nu se mişcă de pe patul meu, am motivat că vreau să fac ordine în
casă și am ieșit eu din cameră.
Doream să vorbesc cu mama. Așteptam momentul, fiind sigură că, mai
devreme sau mai târziu, el va ieşi din casă. Cam peste o oră am auzit poarta, semn
că a plecat. I-am trimis un scurt mesaj mamei să mă sune. N-am aşteptat mult, căci
se auzi soneria telefonului, iar pe ecran apăru numele mamei din mai multe cifre.
- Într-adevăr v-a bătut? a fost prima ei întrebare.
- Nu… A exagerat Nicu!
- Atunci de ce nu eşti la şcoală?
Eram atât de obişnuită să nu-i spun adevărul, încât nici de data aceasta, deşi
ştiam că Nicu i-a spus că m-a bătut, n-am putut fi sinceră cu ea. ”Ce-i cu mine, de
ce mi-i frică, de ce nu-i spun totul mamei... ” Îmi venea să urlu, să ţip, să mă audă
toată lumea, ca astfel să fiu înţeleasă. ”Ea mă întreabă de ce nu am plecat la şcoală.
Asta o interesează, şcoala! Știe ea ce-i cu mine?” Mai bine tac și nu zic nimic.
- Lenuţo, ce ai? Nu am mult timp să vorbesc. Întârzii la muncă. Am să te mai
sun... Te pup... și a închis.
Când a venit Nicu acasă, prima întrebare a fost: ce i-am spus mamei?
- I-am spus ce i-am spus! Că te-a bătut şi că bea mereu. Că pe mine mă bate de
când a plecat ea de acasă. Asta i-am spus! De ce mă priveşti de parcă nu mă crezi?
- Ba da, te cred, doar asta i-ai spus?
65
 - Lenuţo, ce-i cu tine? Nu înţelegi, te-ai dus cu sorcova?
Înţelegeam prea bine... Doream doar să mă asigur de ceea ce i-a spus... Să mă
încredinţez dacă mama a aflat ce face tati cu mine... Am înțeles că nu ştia nimic nici
el, nici mama. Secretul rămânea între noi doi, iar povara o purtam doar eu…

***
După acea seară de pomină casa noastră era ca în urma uraganelor care
devastează America. Numai că cicloanele noastre nu aveau nume feminine, ele se
numeau ”delirul unui tată beat”. După ce treceau - aveau şi ele un început, doar că
sfârşitul venea greu de tot - se aşternea liniştea. Atunci încercam să dormim, bucuroşi
că a trecut valul nebuniei, dar continuam să rămânem în stare de alertă ca nu cumva
să izbucnească din nou. Au fost şi nopţi din acele când totul se liniştea şi,
retrăgându-mă în camera mea, mă grăbeam să adorm căci rămâneau puţine ore până
să plecăm la şcoală. Dar nu reuşeam să mă bucur de acea linişte temporară, că
imediat eram trezită. Uraganul revenea mai aprig şi mai intens, cu pocnituri de uşi, cu
strigăte şi ridicarea din pat, de parcă eram soldaţi în cazarmă şi se dădea alarma. De
obicei, dimineaţa, după puţinele ore de somn, revedeam urmele devastării: geamuri
sparte ale căror cioburi dacă nu mai erau în casă, aşteptau afară să fie adunate şi
aruncate la coş. Toate lucrurile păreau mişcate din loc, de parcă doreau să se salveze
împreună cu noi.
În această dimineaţă o perdea de la sufragerie stătea spânzurată de un colţ,
martoră nevinovata şi ea la scandalul de ieri noapte. Aştepta să fie atârnată la loc. Am
luat un scaun, căznindu-mă s-o fixez. Dacă aș putea pune în ordine şi camerele
sufleului meu, cum se face cu un geam spart, înlocuit cu altul sau cu un obiect reparat
şi nimeni nu-i vede cusururile... Sufletele şi inimile noastre nu pot fi reparate, nici
lipite, nici căptuşite, nici prinse la loc. Ele se pustiesc, se sărăcesc, se înstrăinează şi-
şi închid ușile pentru totdeauna, devenind atât de suferinde încât nici cei mai iscusiţi
medici şi psihologi n-ar găsi paleativul ameliorării acestei maladii.
Sună din nou mama. De data acesta vorbeşte doar cu tata. Eu stau alături și
ascult. Nu strigă la el, doar îi spune că vine acasă. Când am auzit, am şoptit doar
pentru mine: „Straniu...” Nu înţelegeam ce-i această decizie pripită. Câte întâmplări
bune, dar mai mult rele a fost în acest răstimp, dar nu s-a grăbit să vină, acum însă...
Totuşi cred că Nicu i-a transmis mai mult, decât mi-a spus mie! I-o fi zis că a
aruncat cuţitul în el, că ne maltratează… Dar poate aflase de la alţii de calvarul din
casa noastră. Lumea vede, aude totul!
Vine să ne ia în Italia sau să stea cu noi acasă? Indiferent ce-ar face, cred că nu
ne mai lasă singuri. Nu în zădar a hotărât în pripă să vină, a pus ceva la cale. Acum
voi fi eu cea care trebuie să-i dezvălui secretul... Oricum, aici sau acolo, noi patru nu
mai putem fi împreună. Trebuie să hotărăsc acum cât nu-i prea târziu...

66
 ... A sosit… Mă aşteptam să intre în casă şi primul lucru să-l întrebe de ce ne
bate, de ce se comportă cu noi de parcă n-am fi copiii lui. Dar mama parcă a uitat de
cele întâmplate, a intrat veselă, ne-a sărutat pe toţi, făcându-ne să uităm chiar şi cauza
sosirii ei. Posibil că ascundea ceva, deşi ne spunea că nu-i sigură nici de data aceasta
că ne poate lua. Nu înţelegeam ambiguitatea vorbelor ei: ori ea nu-i sigură, ori nu
vrea să ne ia şi are alte planuri…
A doua zi, în drum spre şcoală, l-am întrebat pe Nicu:
- Vrei să vină şi tati cu noi?
- Nu ştiu, cred că da, acolo poate nu va bea...
- Crezi tu? Ţi-aminteşti cum o bătea pe mama când era acasă? Acum n-o bate
pe ea, dar când pleacă îşi revarsă tot necazul pe noi...
- Începi cu pesimismul tău! Poate nici nu ne mai ia în Italia. Ne-a spus că nu-i
sigură şi vezi că azi ne-a trimis la şcoală. Dacă are de gând să ne ia, la ce ne mai
trebuie ziua aceasta de şcoală?
- Crezi că pun ceva la cale?
- O! Am trezit poliţistul din tine, ia te uită cum te-ai aprins şi faci fel de fel de
deducţii... Vom şti la sigur după ce se va întoarce de la Chişinău. Acum, dacă ne-a
trimis la şcoală, înseamnă că așa trebuie.
Îmi sfredelea creierul atât secretul venirii ei pe neprins de veste, cât şi
nesiguranța plecării noaste în Italia.

***
...Plecăm. Nu-mi vine să cred. Probabil că visez. Îmi vine să sar în sus de
bucurie. Mami ne-a spus că tati rămâne să vândă casa, ea între timp îi va căuta de
muncă. În iarnă va veni şi el. Nu îndrăzneam s-o întreb de ce nu ne lasă să terminăm
şcoală. Îmi era frică să nu să se răzgândească.
Sunt copleşită de gândul plecării, de acest vis care în sfârşit se adevereşte. Iau
şi secretul cu mine, căci acum nu era momentul să-l divulg. Plecam cu ea şi aveam
timp să-i spun totul. Ideea mamei ca tata rămâne să vândă casa, mi se păru genială.
Mama hotărâse şi rezolvase totul în câteva zile: bilete, procură la notar pe numele
tatei, să vândă casa fără de ea, procură pe numele mamei ca să putem ieşi din ţară fără
el... fel de fel de acte! Actele le ține într-o mapă ca pe o avere, pe care din când în
când o deschide și mai adăuga ceva, mai verifica.
Eu cu Nicu zburăm pentru prima dată. Mie îmi este cam frică, poate şi lui
Nicu, dar n-o demonstrează. Îmi spune doar că-i nerăbdător să urce la înălţime, să
survoleze, să vadă pământul la picioarele lui. Şi eu sunt curioasă şi nerăbdătoare să
urc în avion, să aflu la ce înălţime zboară, cu cât pe oră...

Italia... De la aeroport am urcat într-un autobuz, lung şi mare cam cât două
sau trei din acele care circulă în Moldova. Am intrat în salonul autobuzului sfioasă,

67
ca o şcolăriţă care păşește pentru prima dată pragul unui edificiu necunoscut. Parcă
nu era multă lume, dar salonul se împlu imediat de rumoarea răspândită de pasagerii
nerăbdători să-și anunţe sosirea la celulare, de parcă venea potopul şi cereau salvarea.
Unii vorbeau româna, alţii italiana, dar se conversa şi în alte limbi.
M-am aşezat în grabă pe o bancă liberă și m-am ghemuit în spatele scaunului
din faţă, făcându-mă mică şi nevăzută. Mă simţeam ca un şoricel ieşit la lumina zilei
şi-mi era frică până şi de umbra mea. Mama se aşeză lângă mine zicându-mi ceva, iar
eu fără să-mi iau privirile de la geamul enorm, am dat afirmativ din cap. Eram
curioasă să văd dincolo de geam. Când autobuzul porni din loc, ochii mei abia
reuşeau să înregistreze obiectele care se perindau fugitiv luate parcă la întrecere cu
mine. Eram exaltată dar şi speriată. Intrasem într-un vârtej de lucruri ciudate, care se
mişcau în grabă. Și eu nu înţelegeam unde mă aflu. A durat vreo câteva minute până
mi-am dat seama de starea mea şi mi-am impus să mă calmez şi să nu arăt că am ieşit
şi eu pentru întâia oară în lume. N-am izbutit să-mi revin din starea de tulburare şi din
impactul cu lumea nouă, că mama interveni, trăgându-mă de mână să ieşim.
- Am ajuns? am întrebat-o mirată.
Mama ne-a lăsat cu genţile pe peronul gării, zicându-ne s-o aşteptăm că trebuie
să ia bilete. Nu puteam zice nu, deşi simţeam că o frică invizibilă încearcă să se
furişeze în tot corpul meu. Obiectele din jur păreau exagerat de mari: gara, barul,
chioscul şi chiar băncile de pe peron păreau uriaşe, iar eu mică ca un liliput în ţara
uriașilor. M-am lipit de Nicu, ţinându-mă strâns cu ambele mâini de toarta unei genţi.
Era unicul scut care m-ar fi protejat de tot ce era nou şi necunoscut în ţara în care am
aterizat. Nu vedeam nimic în jur decât ochii miraţi ai lui Nicu, care priveau haotic în
jur. În acea imensitate de haos şi du-te-vino de călători, am auzit o voce care anunţa
ceva. Dar imediat fu înlocuită de un zgomot, asemănător cutremurului de pământ, iar
gara cu tot ce avea în jurul ei clocotea sub picioarele mele.
„Feriţi-vă!”, - am auzit glasul piţigăiat al mamei, care, avântându-se spre noi ne
trase la o parte. Botul animalului fioros venea spre noi cu o viteză supraomenească.
Apoi apăru în toată imensitatea corpul lung şi rece, care întuneca peronul, asurzindu-
ne cu urletu-i. M-am lipit strâns de mama şi, ţinând-o îmbrățișată, am întors capul
curioasă . Un vânt rece şi puternic adus de namila metalică, mă clatină. Trenul trecea
pe prima linie a căii ferate, trăgându-şi mai departe coada după el. Când se făcu un
pic mai linişte am întrebat-o pe mama:
- Şi trenul în care trebuie să urcăm noi tot aşa viteză are?
- Nu, acesta e un mărfar, noi aşteptăm unul pentru pasageri, iată aici e linia
noastră. Nu trebuie să staţi aproape de linia galbenă.
- Am înțeles!
Involuntar gândul m-a dus acasă, în Moldova, unde, până la vârsta mea, încă
nu circulasem cu trenul, dar sunt convinsă că nu-s aşa lungi şi nu aduc cutremurul
când trec prin gări.
68
 Becurile aprinse, străluceau ca nişte licurici în toiul nopţii, luminând totul în
jur. Mă bucuram că nu-i ca la noi, unde noaptea e beznă de să-ţi scoţi ochii.
Izbuteam să văd maşinile care alergau nebune una după alta, clădirile, pomii de pe
marginea străzii şi, inclusiv, lumea care se grăbea. Toţi alergau, fugeau unii de alţii...
Aşa voi alerga şi eu? Ce viaţă frenetică...
Suntem în alt autobuz, unul care circulă prin oraş, de data aceasta nu mai avem
mult şi ajungem la casa mamei. Pun capul în jos, aruncându-mi din când în când
privirile cu coada ochilor la pasagerii din autobuz. Feţele lor, portul, privirile - totul
îmi pare straniu, divers, străin...
Când am intrat în apartament, mama ne-a atenţionat să vorbim în şoaptă, căci
în camera cealaltă are chiriaşi. Obosiţi am îmbucat tartinele rămase, culcându-ne toţi
întru-un pat. Nicu a adormi imediat, eu m-am lipit strâns de mama, îmbrăţişând-o fără
să spun un cuvânt. Suntem obosite... Peste câteva minute, ea îmi dezlipi încet mâna
de pe mijlocul ei, murmurând încet: „E cald, mă sufoc...”

***
Dimineaţa lumina zilei de afară pătrundea impertinentă prin fisurile de la
obloane, trezindu-mă. Ridicându-mă încet, am pornit în vârful degetelor spre
bucătărie... În hol e lumină şi văd unde să intru. Îmi iau un pahar cu apă, mă aşez pe
un scaun şi privesc întrebătoare în jur. Mama e la muncă, va veni pe la prânz şi eu ce
să fac cât Nicu doarme? Aş vrea să ies, dar mi-i frică de lumea de afară. Dacă cineva
mă întreabă cine-s, ce-i răspund? Nu ştiu să vorbesc italiana, doar câteva cuvinte, dar
nu-mi sunt de ajuns. Oare ce viaţă ne aşteaptă aici? Nu m-am trezit bine şi nu am nici
o zi de când am venit în această ţară, dar deja mă plictisesc. Oare pe cine are mama în
gazdă şi unde-s acum? Trebuie să-l trezesc pe Nicu şi să explorăm casa, poate chiar şi
curtea, împrejurimile. Nu avem de gând să stăm toată ziua sechestraţi în casa mamei
cât ea este la muncă...

16 Mai. Azi, căutând în rucsac un stilou, mi-am regăsit jurnalul şi m-am

bucurat de parcă întâlnisem un vechi prieten. Am lăsat multe lucruri acasă, care
poate mi-ar fi prins bine, dar nu era loc nici în valiză, nici în micul meu rucsac. Şi
apoi m-am resemnat: „La ce-mi trebuie să-mi amintească de trecut? Nu mai am
nevoie! Aş fi lăsat şi jurnalul, dar frica ca cineva ar fi ajuns să-mi cunoască trecutul,
mă făcu să-l iau cu mine.
Mama lucrează toată ziua, vine grăbită la amiază să ne gătească prânzul.
Mănâncă din fugă, se ridică şi, dându-ne indicaţii să strângem masa şi să punem
totul la loc, pleacă la muncă până seara. Aş vrea s-o ajut, să gătesc eu, dar orice aş
face nu-i place... Nicu doarme până târziu ca să nu-i pară ziua prea mare, iar eu
chiar dacă mă trezesc dimineaţa, toată ziua nu fac nimic.

69
 Chiriaşii mamei, o femeie cu fiică-sa, au plecat. Bine au făcut, căci eram prea
mulţi pe metru pătrat. Deşi m-am bucurat că au eliberat camera, atmosfera de
familie nu prea s-a schimbat. Rămâne aceeaşi ca-n primele zile: stăm ca la gară. Am
impresia că acuși va intra mama şi ne va spune să ne facem valizele în grabă şi să
plecăm. Nu mă simt ca în casa noastră... Totul mi-i străin: obiectele din jur,
priveliştea de afară şi chiar Nicu nu mai e cel de acasă şi... nici mama. Pare că odată
cu venirea noastră în Italia am fost vaccinaţi contra maladiei „surplus de afecţiune”.
Nu cred că avem de dat cu împrumut nimănui din dragostea noastră, ba din contra
avem nevoie toţi trei de puţină dragoste în plus, de mai multă afecţiune reciprocă şi
de înţelegere, ca să ştergem din răceala care se cuibărise în anii de despărţire. Dar
am impresia că fiecare din noi s-a retras într-o intimitate aparentă, iar vieţuirea sub
acelaşi acoperiş nu însemna înlăturarea automată a vidului apărut între noi doi şi
mama. Curioasă ca de fiecare dată şi ca să nu mă plictisesc prea tare până se
trezeşte Nicu, încep să percheziţionez casa. Tentaţia e mare şi în pofida oricărei
mustrări de conștiință, deschid peste tot să văd ce păstrează mama. Nimic deosebit,
lucruri banale ca, de altfel, şi tot ce mi s-a părut necunoscut în ţara aceasta în care
am intrat. Am găsit doar o bluză pe placul meu. O îmbrac, mi-i un pic largă, dar îmi
stă bine și mă gândesc că o voi pune-o pe mine cu prima ocazie…
De câteva zile urmăresc starea mamei. A devenit prea alertată, nu-i cea pe
care o aveam acasă sau o avusesem pentru câteva zile sau săptămâni printre noi. A
devenit cicălitoare, deseori exagerată, atenţionându-ne mereu: nu face-ți așa, de
asta nu vă atingeţi, aşa să nu spuneţi! Ne dă indicaţii, de parcă am fi copii mici şi n-
am fi capabili să ne descurcăm singuri. Nu ştiu cum se simte Nicu, dar eu nu prea
sunt de acord cu ea. Tac şi nu zic nimic, văd că nici frate-meu nu comentează. Acasă
ne lamentam unul altuia, aici am încetat s-o facem. Acum stăm şi aşteptăm să fim
înscriși la şcoală. Am înţeles că am pierdut deja acest an. Nu-i posibil de recuperat,
am venit prea târziu pentru a termina anul de învăţământ şi prea devreme pentru a fi
înscrişi în anul următor. Voi pierde un an de studii, dar, oricum, mama zice ca-i mai
bine aşa. Mai complicat este cu Nicu, el nu va putea fi înscris în anul doi la colegiu.
Va pierde doi ani buni. S-a hotărât să devină chelner şi o sâcâie pe mama să-i
găsească ceva de muncă în timpul verii.
Dar cel mai important, dragul meu jurnal, este că i-am spus mamei...
Alaltăieri seara m-am culcat la ea în pat. I-am zis să mă maseze pe cap, aşa
cum o făcea când eram mică, când înainte de somn mă mângâia pe spate ori îmi
trecea încet mâna prin păr. În timp ce mama mă dezmierda, mi-am amintit de iarna
când a plecat şi dintr-o dată mi se făcu frig. M-am lipit strâns de ea, de teamă să n-o
pierd iarăşi. Ea a simţit ceva, probabil, că mi-a zis să fiu liniştită, pentru că nimic nu
ne mai poate despărţi. Vocea ei devenise plăpândă, rostind aceste vorbe încet, de
parcă îi era frică să nu fie auzită de cineva. Doream s-o mai întreb ceva ca să fiu
sigură că nu plânge.
70
 - El a găsit cumpărători pentru casă?
- De ce îi zici „el”, Lenuţo. E tată-l tău, te-a crescut...
- M-a crescut?! Mamă, tu nu ştii nimic…
Cuvintele mele o făcură să tresară, dezlipindu-se de mine ca muşcată de o
fiară veninoasă. Mă privi cu pupilele dilatate, cu muşchii feţei încordaţi. Chipul ei se
acoperi cu o mască de ceară care-i bloca expresia naturală. Părea o stafie, un chip
străin, o faţă stranie care încerca să mă interogheze: „Ce nu ştiu, ce-mi ascundeţi, ce
s-a întâmplat!?”
Întrebarea ei îmi tăie pofta să mai continuu, dar trebuia, era momentul,
ajunsesem la clipa adevărului şi nu mai puteam amâna.
- Promite-mi şi te implor, lasă-l în Moldova, nu-l aduce cu noi. Eu şi el nu mai
putem sta în aceeaşi casă...
Fraza rămase neterminată, căci fluxul de lacrimi mă învăluiră ca o cascadă
puternică, sugrumându-mi respiraţia. Cuvintele pieriseră, lăsând o tăcere scurtă,
întreruptă de întrebarea mamei.
- Te-a? ...
Alte cuvinte nu ieşeau din gura ei, doar privirile continuau insistent să afle ce
mi-a făcut.
- Da, m-a...
Nici eu nu puteam rosti cuvântul... Nu că-mi era frică, nu că-mi era ruşine să-l
pronunţ în faţa ei, dar doream şi încercam să las acel calvar acolo, în Moldova, în
casa unde a rămas el. Eu nu doream să vândă casa, vroiam să stea surghiunit în
singurătate acolo, între acei pereţi, ca să-i amintească în fiecare zi a vieţii sale de
păcatul comis. Nu-l blestemam şi nici nu credeam că i-aş putea trimite spirite rele să-
l bântuie, dar nu mai doream să apară în viaţa mea nici ocazional. Când ne-a condus
la gară şi m-a îmbrăţişat, l-am respins cu mâinile, căci din sufletul meu de mult timp
l-am aruncat ca pe-o neghină.
Am simţit îmbrăţişarea mâinilor ei fierbinţi, care trădau un tremur stăpânit,
dar evident. Căldura corpului mamei a trecut în mine, sufocându-mă. Cuvintele erau
de prisos, iar lacrimile şiroiau grăbite pe obraji de parcă ar fi dorit să şteargă
cicatricele ruşinii... Am adormit târziu, mângâiată de mâinile mamei şi legănată de
suspinele plânsului eliberator pentru moment...
Dimineaţa m-am trezit cu o senzaţie de descătuşare şi eliberare. Mă simţeam
uşoară ca după o baie care mi-a înlăturat jegul ruşinii şi m-am purificat ca după o
mare spovedanie. „Mama mă va ajuta să uit” - mi-am zis, uitându-mă în oglindă la
ochii mei, amintindu-mi-i pe ai mamei. Ai mei sunt mai vioi, mai limpezi, mai duioşi.
Ai mamei şi-au pierdut intensitatea şi luciul. Au devenit trişti chiar şi atunci când
vorbim de lucruri hazlii. Şi buzele, şi fruntea sunt asemănătoare... Cât de mult îi
seamăn! Oare, într-o zi, ea va fi bătrână ca bunica şi eu ca ea?

71
 ...Adevărul era prea greu şi grav pentru mama, încât nu putea crede că ar fi
fost posibil să se întâmple aşa ceva. Nu reuşea şi nici nu permitea minţii ei să creadă,
cu atât mai mult să accepte adevărul aşa cum era, oribil şi infam. Ea, probabil,
credea c-o mint şi voia să creadă că totul e minciună, că este fantezia mea. Când ne-
am întâlnit la amiază am simţit că mă evită şi păstrează o tăcere tulbură, cu priviri şi
mai triste ca ieri seara. Peste câteva zile, când eram doar noi două mi-a zis că
trebuie să merg cu ea la medic.
- Ce fel de medic, nu mă doare nimic? am întrebat-o speriată.
- La ginecolog, mi-a spus scurt.

24 Iunie. M-a dus la o clinică unde străinii plătesc puţin sau chiar nimic.
Pentru mine, fiind prima dată când mă controla un ginecolog, a fost egal cu
moartea... Senzaţia violului se trezi imediat ce a trebuit să las hainele până la
jumătate. Ştiam că mama era de partea cealaltă de perete, dar nu-i puteam cere
ajutor, ea era cea care mă adusese. N-am înţeles ce i-a spus mama ginecologul, dar
răspunsul medicului avea cuvântul ”privacy”. Când am ieşit, mama nu mi-a zis
nimic, tăcea. Tăceam şi eu, deşi coborând scările simţeam cum ceva invizibil mă
înţepa în porii corpului, şoptindu-mi ameninţător să evadez. Simțeam dorinţa s-o iau
la goană ca o nebună şi să fug unde mă vor duce ochii, oprindu-mă doar atunci când
nu voi mai avea aer să respir. Să cad la pământ, răpusă ca un animal hăituit, să mă
strâng ghem şi să mă las sfârtecată de toţi şi de toate. Dar n-am dezertat nici de data
aceasta, aveam picioarele prea slăbite, cugetul prea indecis şi am continuat să
pășesc pe caldarâm, alături de mama care-mi era aproape, dar străină ca niciodată.
Doream s-o întreb de ce m-a adus la acel control, ce a dorit să afle? Și, dacă a vorbit
cu el, ce ia îndrugat. Dar mersul ei alături de mine, mai încovoiat ca altă dată şi
privirile ei triste fixate în pământ, m-au blocat. Am simţit că toate părțile sufletului şi
inimii mele, care parcă încercau să se deschidă, s-au închis, încătuşându-se pentru
nu se ştie cât timp…
Acasă, mama a intrat în sufragerie, aşezându-se obosită în fotoliu. Îmi era
milă de ea, dar şi de mine. Tăcerea ne îndepărta, iar eu aveam o nevoie enormă să
mă apropii de ea, să mă arunc în braţele ei moi şi calde, să-i povestesc totul cu cele
mai mici amănunte (cum ne bătea, cum o aducea pe aşa zisa verişoara lui în casă,
cum bea, cum Nicu fugea de acasă ca să nu fie bătut). Eu aveam nevoie de dragostea
ei, dar n-o puteam cerşi şi nici ea nu se oferea să mi-o dea. Doream mult să-i spun
toate secretele mele, să-i deschid sufletul meu surghiunit, dar mi se părea imposibil.
Atitudinea ei, comportarea mereu nesatisfăcută, privirea care deseori mă evita,
alteori ochii care-i scăpărau de ură, felul de a-mi vorbi şi chiar modul de a-mi pune
farfuria pe masă, aproape aruncându-mi-o, ne distanța. Între mine şi ea creștea un
perete, care nu se vedea, dar se simțea. Iar scutul care se ivise din senin ca să mă
apere era sfidarea. Între noi începuse o luptă ascunsă. Poate era pentru o cucerire
72
reciprocă sau poate era pentru ceva care nici nu ne aparţinea. Ambele sufeream, dar
continuam să ne rănim prin cuvinte care dureau mai tare decât lama unui cuţit.
...Nu mai sunt copila de cândva, am crescut prea repede şi m-am călit contrar
voinţei mele. Nu vreau compasiune, voi înfrunta viaţa aşa cum este.

2 Iulie. Mama ne-a înscris la un curs intensiv de limba italiană. Suntem vreo
nouă adolescenţi, veniţi din diferite colţuri ale lumii. Dovadă este culoarea pielii şi
trăsăturile feţii. Ieri Nicu m-a avertizat să nu mă mai aşez lângă el.: ”Tu cu fetele, eu
cu băieţii! Nu te ţine scai de mine că nu eşti mică”. După avertizarea lui Nicu, am
intrat ambii în clasă. Ca să-i demonstrez că mă descurc şi fără frate-meu, m-am
aşezat în prima bancă, unde era un loc liber, alături de o fată din India. O examinasem
cu o zi înainte cum era imbricată. Îmi plăcea. Avea ceva deosebit. E simpatică,
seamănă cu o cântăreaţă pe care am văzut-o într-un film. În spatele meu stă o altă
domnişoară. Când s-a prezentat a spus ceva de Thailanda. Nu ştiu unde-i ţara aceasta,
trebuie s-o caut pe hartă, cred că-i undeva pe la sud... Ieri, la recreaţie, m-am apropiat
de ea și i-am spus în engleză că aş dori mult să-i vizitez ţara. Ea nu mi-a răspuns. A
zâmbit şi aici s-a terminat toată convorbirea noastră. M-am retras în bancă, neştiind
dacă am procedat bine sau rău, apropiindu-mă aşa din senin de o străină. Asta e! Cât
timp nu vom şti să dialogăm în italiană, vom sta aşa ca nişte manechine. Elvisa are
aceleaşi trăsături ca ale mele, stă în a treilea bancă, e unica care vorbeşte binişor
italiana. Mi s-a părut că-i moldoveancă sau româncă, dar am înţeles că-i din Albania.
Într-o zi m-a întrebat dacă în Moldova vara e tot aşa de călduroasă. M-am bucurat că-
mi dă şi mie cineva atenţie, răspunzându-i, pe unde în italiană, pe unde în engleză. Ca
să continuu dialogul, am întrebat-o dacă la ei (fără să pronunţ numele ţării pe care nu
l-am reținut), e tot aşa sufocant în acest anotimp?
- Verile sunt mai calde, îmi răspunse indiferentă, apoi adăugă: când eram pe
mare, în acele zile de căldură infernală, am simţit ce înseamnă canicula. E o nimica
toată în comparaţie cu arşiţa care-ţi usucă şi transpiraţia.
- Cum adică pe mare? am întrebat-o mirată.
- Pe mare, în barcă, când veneam în Italia, continuă ea pe același ton calm şi
indiferent, de parcă povestea despre o altă persoană şi nu despre ea. Devenisem
curioasă, punând în circuit toată fantezia şi străduinţa mea de a înţelege corect ce-mi
spune. Dar, probabil, ceva totuşi nu pricepeam și am întrebat-o din nou.
- Ai venit în Italia, traversând marea, cu barca?
- Da, am plutit, au vâslit-o bărbăţii care erau cu noi.
”O my, God!” M-am mirat, privind-o neîncrezătoare și întrebându-mă în gând:
„Unde, Doamne, o fi fiind țara ei de au venit cu barca. Credeam că mă minte, dar îmi
făcea plăcere oricum să fiu ascultătorul fanteziei ei.
- Am venit cu mama şi fratele mai mic, tata era deja în Italia. Iar noi am venit
clandestin, cu barca pe mare.
73
 - Da!?
În gând mi-am reproșat: cum puteam să mă gândesc că-i minciunoasă... Totuşi
ceva nu-mi era clar...
- Nouă mama ne-a făcut întregirea familiei, am venit cu avionul. I-am spus-o
cu un fel de superioritate.
Din Europa de Est mai este o ucraineancă. Pe caietul este scris „Tatyana”. Am
întrebat-o în rusă de ce şi-a schimonosit numele, doar în rusă se scrie TATIANA (ru),
iar cu grafie latină ar fi Tatiana. E un nume folosit şi în română.
- Aşa mi-au scris în permisul de şedere cei de la Prefectură.
- Şi tu nu ştiai cum se scrie corect numele tău? i-am replicat, de parcă era
obligatoriu să ştie.
Îmi este de folos la ceva cunoașterea mai multor limbi. Astfel am descoperit
cum o cheamă pe vecina noastră de casă. Când vine la noi şi povesteşte despre munca
ei, zice mereu ”Lucià, quarda cosa hai fatto!” Lucia aici, Lucia acolo! Mă deranjează
numele acesta, cum îl pronunţă ea, căci în Moldova numele ei are accentul pe „u” şi
nu pe „a” şi se pronunţă Lùcia.
- De ce Lucia, am întrebat-o într-o zi, prezentă şi eu la discuţia ei cu mama.
- Păi Svetlana sau Sveta e în rusă, în italiană însemnând Luce. Şi atunci în
română ar fi Luminiţa sau Lumină, mă lămuri, cu lux de amănunte cunoscuta mamei
care îşi dă mereu aere de mare lingvistă...
Acum am ajuns să-mi explic eu singură de ce-i Lucià şi nu Svetlana, cum au
botezat-o mamă-sa şi cum, la sigur, e scrisă în acte. Ce norocoasă! A venit aici şi
poate să-şi schimbe chiar şi numele, numai eu rămân Elena. Un pic accentul schimbat
- Élena, în rest râmăm ”neschimbată”. Atât de mult doream să-mi ascund identitatea!
Îmi pare rău, iarăși un eşec...
Ieri mama m-a întrebat cum mă simt la şcoală. I-am răspuns, ca de obicei,
prompt ”bine! În realitate eu ştiu cum este acest „bine”. Rău de tot mă simt! Parcă aş
fi picată din altă lume, adusă de o trombă de aer şi aruncată în vârtejul puternic al
unei lumi frenetice. Aici trebuie să ţii cadenţa ritmului în care se mişcă toată lumea,
că de nu, te pierzi, rămâi de cârd, te rătăceşti...
La școală stau în bancă, un loc pe care dacă aş putea l-aş fereca din toate părţile
ca să nu pătrundă privirile nici unuia din cei prezenţi. E imposibil. Privirea
învăţătoarei se oprește, din când în când, pe mine şi atunci mi se pare că mă despoaie
până la goliciunea sufletului. Ochii mei încearcă să fugă de privirile ei, aruncându-se
spre colegii care stau la fel de speriaţi ca şi mine. Excepție Elvisa, care ştie mai multă
italiană ca noi toţi.
Vreau să am o mască cu o haină lungă până în pământ, pe care îmbrăcând-o,
să-mi dea puteri fenomenale, forţă şi curaj pentru a depăşi toate calamităţile care se
abat peste mine, cu voie şi fără voie. Acel incest mi s-a infiltrat sub fiecare por al
pielii, provocându-mi o dermatită cronică, deranjându-mă şi amintindu-mi de acel
74
sigiliu, indiferent unde m-aş afla... Am încercat să-l camuflez, continuu s-o fac
mereu, dar rămâne ascuns doar în aparenţă, pentru că în profunzimea sufletului îl am
mereu prezent. Ca şi acum... Stau în clasă şi privesc pe furiş la colegii mei pe care îi
văd speriaţi ca şi mine, pierduţi în marea lume a Italiei. Timizi, cu feţele inocente şi
naive. În loc să fiu atentă la cele spuse de învăţătoare mă uit la fiecare pe furiş,
întrebându-mă dacă mai este cineva cu un destin ca al meu.
Venind în Italia speram să las acel secret uitat în ţara mea, dar el m-a urmărit
ca un călău, făcându-mă să tresar, să mă simt umilită, să mă retrag ruşinată când
vreun băiat vrea să se apropie de mine, amintindu-mi mereu de rana incestului.
Destăinuirea, care credeam că-mi va fi ca o eliberare nu a făcut altceva decât să
producă un adevărat cutremur zguduitor, care a abătut ceea ce am construit eu cu
mama: vise şi năzuinţe, dorinţe şi neîmpliniri. Totul s-a demolit, iar noi - istovite,
dezamăgite şi triste, adunăm cioburile în tăcere, încercând să le lipim, dar e imposibil,
sunt prea multe goluri... E un puzzle din care lipsesc piesele. Din nucleul familiei
noastre au dispărut nişte elemente şi totul s-a destrămat. Castelul casei noastre, fericit
în aparenţă, nu mai putea fi reparat. Într-o zi, oricum avea să cadă...
Mama a rămas singură, Nicu fără sprijin patern. Eu... Cum am fost aşa am şi
rămas: însingurată, cu aceeaşi povară în spate, care apăsa asupra solitudinii mele. Îmi
încovoaie coloana vertebral, îmi strânge conştiinţa ca într-un cleşte, blocându-mă şi
sigilându-mă cu stigmatul incestului. Dar, totuşi, optimismul din mine nu a murit,
continuu să caut balsamul miraculos care ar putea şterge din creierul meu acea
amintire. Am nevoie să-mi inoculez un antiseptic devenind fiinţa pe care o doresc eu,
modelată de mine şi nu de alţii...

1 August. Azi am ieşit cu Nicu să aducem apă potabilă, plată şi frizată, de la

robinetul oraşului de lângă cartierul nostru. La intrare în bloc era un băiat care ne-a
deschis uşa. „Ciao” ne-a salutat. Eu m-am făcut invizibilă şi mută, Nicu i-a răspuns
printre dinţi un „grazie” pentru gestu-i drăguţ. Am înţeles ce ne spunea. Locuia şi el
într-un bloc cu noi, dar Nicu nu mai ştia ce să-i răspundă. A zis un „si”, cam
strangulat, continuă în engleză „I”m not italian!” Băiatul i-a întins mâna,
prezentându-se: „Davide”. L-am auzit cum şi-a rostit numele, fiind deja cu patru
scări mai sus şi cu cheile în mână gata să deschid apartamentul nostru. A intrat
repede după mine şi Nicu, fălindu-se că a făcut cunoştinţă cu Davide, de parcă eu nu
văzusem. Cum să-l las să se laude de fapta lui fără să să-l iau peste picior?
- Şi în ce limbă aţi vorbit?
- N-ai auzit, răspunse Nicu mândru, un pic în italiană, un pic în engleză, cu
gesturi, dar ne-am înţeles. El locuieşte cu un etaj mai sus.
... Davide a fost la noi în ospeţie. Văzut mai de aproape, mi se păru un puşti de
vreo 11 ani, dar discutând, când în engleză, când în italiană, am înţeles că-i de
vârsta mea. E cam firav şi plăpând, abia de-mi ajunge la bărbie, dar e simpatic. Nu-i

75
înfumurat şi s-a lipit imediat de noi şi noi de el, chiar dacă nu prea înţelegem ce ne
spunem. El vorbeşte prea repede, apoi, când îşi dă seama că nu-l înţelegem, pune
verbele la infinitiv şi mă încurcă și mai rău... Deseori gesticulăm până râdem noi de
noi, dar ne-am făcut un prieten real.
Noi n-am îndrăznit să-l vizităm, el însă n-a aşteptat mult şi a ne-a venit iarăși
în ospeţie. Ca să înlătur incomoditatea, care oricum mi se părea prezentă, l-am
întrebat dacă-i place cântecele lui Lady Gaga? ”O! Si!” Fără a fi invitat de nimeni,
dezinvolt şi liber în mişcări, începu să danseze. Luă un fular de pe marginea
scaunului şi improviză o fustă, apoi, zâmbind, ne invită să-i ţinem companie. Nicu se
ridică de pe divan, iar eu, crezând că se prinde şi el în dans, mi-am dat drumul
fanteziei de a mă mişca în tactul muzicii. Dar Nicu ne păcălise, căci după vreo câteva
mişcări se apropie de calculator, mărind volumul sunetului, apoi se tufli pe divan,
încurajându-ne cu privirile să continuăm fără el. Eu dansam veselă, bucurându-mă
că dădeam casei o altă atmosferă decât cea care domnea de la sosirea noastră.
Intrând în tandem cu Davide ne distram nebuneşte. El mă imita în gesturi şi mişcări
asemeni unei domnişoare... Mă amuza, râdea şi Nicu de se prăpădea, dar pasiv, fără
să danseze cu noi...
Ne-am împrietenit de-a binelea cu Davide. E mereu bine dispus, cu un zâmbet
cald şi senin nu ca învăţătoarea noastră care zâmbeşte la comandă. Davide pare a fi
o domnişoară, are o faţă atât de fină încât îmi vine să-l netezesc ca pe un copil mic...
Ne-a invitat la el. Astfel am cunoscut-o pe sora lui, care-i cam de vârsta lui Nicu.
Când ne-am întors de la ei, Nicu mi-a spus că nu mai acceptă invitaţia lui Davide. I-
a fost ruşine. Va merge în ospeţie când va cunoaşte limba şi va şti ce să spună, nu să
stea ca un obiect în piaţă. Ei nu înţeleg bine engleza, noi italiana şi ne uităm unii la
alţii ca nişte păpuşi. I-am povestit mamei că ne-am împrietenit cu Davide și că
locuieşte într-un bloc cu noi. Ea a acceptat bucuroasă, zicându-ne că o cunoaşte pe
mama lor, se salută când se întâlnesc pe scări.
...Nu ştiu dacă am terminat sau nu cursul prevăzut pentru alfabetizarea
noastră, dar cred că-i punem cruce, căci în şcoală se simte miros de vacanţă. Afară-i
cald, iar băştinaşii în aceste zile toride se gândesc la odihnă şi nu la studii. Mama,
care nu-i mulţumită niciodată, ne-a spus că ar fi bine să găsească pentru noi un alt
curs, că să avem ocupaţie şi să nu scuipăm în tavan. Ea nu ştie că Nicu îşi caută de
muncă. El a vorbit cu Grazia, sora lui Davide, de care s-a lipit fără „atac”, ieşind
deseori cu ea să caute un loc de muncă pe timpul verii. Îmi place cum se comportă cu
noi Grazia. Ea ca şi Davide nu-şi dau aere că-s italieni, iar noi străini şi nu ştim bine
să închegăm două-trei fraze corecte. Grazia are 17 ani şi-i studentă la Liceul
ştiinţific din oraş. Vrea să devină pictoriţă, ne-a arătat desenele ei. În cameră la ea
are trei desene mari puse în ramă. N-aş fi crezut că-s făcut de ea, dacă nu-mi spunea.
Sunt cu adevărat frumoase. Pe unul, cel din mijloc, este imaginea unor copaci în
plină iarnă acoperiţi de zăpadă. Pomii pari a fi mesteceni şi, involuntar, am întrebat-

76
o de unde s-a inspirat? Ea m-a privit înduioşată, probabil nu crezuse că m-ar fi
interesat pictura.
- Am o mătuşă care locuieşte in Austria. Am fost anul trecut. Era o iarnă
deosebită. Îţi place?
- Da, am răspuns sincer. Îmi place tabloul. Iarna de pe pânza ta e blândă nu
ca cea...
Aş fi dorit să continuu: ”Nu-i ca iarna din anul când a plecat mama şi ne-a
lăsat singuri…” Dar nu ştiam bine cum să-i spun şi nici nu doream să ştie că pot fi
melancolică. Grazia ne vedea mereu veseli şi bine dispuşi şi-mi plăcea să creadă că
suntem aşa şi-n realitate, nu doar în aparenţă. Cu atât mai mult că ea se comporta cu
noi aşa cum ne-a cunoscut. Nu cred că tare o interesa trecutul nostru. Dar, trecând
cu ochii de la tablou spre ea, i-am zărit ochii înlăcrimaţi și mișcată am întrebat-o:
- S-a întâmplat ceva?
- E un tablou în memoria tatălui meu.
- Probabil, n-am înţeles eu bine, cum în memoria...
- Tata a avut cancer, iar în Austria a fost ultima vacanţă petrecută împreună...
Îmi părea rău pentru ea, dar în loc s-o consolez m-am gândit: „A avut un tată
bun, regretă, eu însă...”. Tocmai a intrat Davide cu spiritu-i jovial, schimbând
tristeţea de pe chipurile noastre. Ne îndemnă să ieşim în curtea casei.
...Grazia a găsit două locuri de muncă la o pizzărie nu departe de casa
noastră. L-a angajat pe Nicu și s-a angajat şi ea. Nicu a fost angajat chiar dacă încă
nu are 18 ani. L-au luat ”la negru”, aşa mi-a explicat el, apoi îi vor face contract de
muncă. Munceşte trei seri pe săptămână, dar e mulţumit şi încântat că a fost acceptat
şi poate fi de folos familiei. Nu pierde ocazia să se laude cum face pizza, ce pune în
ele. Într-o zi a găsit în Internet de unde provine numele pizzei „Margherita” şi mi-a
umflat capul mie şi mamei, povestindu-ne cu mult entuziasm cum bucătarul Rafaele
Esposito a pus pe blat ingredientele: roşii, „mozzarella” şi busuioc, formând
tricolorul Italiei. I-a oferit-o reginei Margherita di Savoia, când era în călătorie prin
sudul Italiei... Nicu când povestea părea că se incarnează în acel bucătar,
gesticulând cum i-a adus reginei pizza pe masă, arătând fâşiile tricolorului, ba a mai
făcut şi o plecăciune, când ”regina” l-a lăudat. Pe alocuri a povestit adevărul, pe
alocuri a improvizat, dar ne-a distrat în seara aceea, încât pizza congelată,
cumpărată de la „LIDL”, pe care pusese tot ce a găsit în frigider, inclusiv ornând-o
pe margini cu morcov dat prin răzătoare, ni sa părut acea pizza apreciată cu
adevărat de regină. Am râs de invenţiile lui, iar mama i-a zis că morcovul era cam
crud.

****
Nicu o anunţă pe mama că va pleca pentru trei zile la mare cu Davide şi alţi
prieteni pe care i-a cunoscut recent. Mama e de acord. E mulţumită de Nicu... O

77
privesc pieziş, dorind să zic ceva, dar nu ştiu ce. Am impresia că în mine se adună o
doză de ură faţă de ei doi, ceva care mă împinge să devin geloasă pe Nicu. Mama îl
iubeşte mai mult decât pe mine?! Este evident din comportările şi vorbele ei. Pe mine
mă ignoră, îmi planifică ce trebuie să fac şi cum, iar pe Nicu îl lasă să aleagă. Când
vorbeşte cu el este blajină şi duioasă, iar când mi se adresează, pare furioasă şi
nervoasă. Eu o văd din zi în zi tot mai neliniştită. Explodează mere și-mi reproșează
că nu-mi ţin în ordine hainele şi cărţile, că trebuie să-i dau mereu o mână de ajutor în
casă. Dar când vreau să fac ceva, zice că face ea. Nu-i mai intru niciodată în voie. În
ultimul timp, de când am început să mă fardez şi să-mi pun ojă pe unghii, când mă
vede, parcă o apucă ceva. „Iar te-ai vopsit, uită-te în oglindă cum îţi stă, ai nişte gene
parcă eşti o vacă”. Ceva nu-i bine, mama mea nu m-a numit niciodată urât, oare ce se
întâmplă cu ea?

8 August. De mâine mama e în concediu. Vom sta acasă, n-avem unde pleca şi
nici bani nu cred că are îndeajuns. Va veni în curând la noi o prietena de-a mamei şi
vom pleca duminică la lacul din apropiere.
Aseară era un pic mai veselă şi dorind să ne distreze şi pe noi ne-a zis: „Ies în
concediu şi ca să nu-mi uit deprinderile de moldoveancă, am să văruiesc casa”. Am
privit-o ambii, eu de data asta fără să comentez. L-am lăsat pe Nicu, care-i zise: „Te-
am anunţat din timp că vreau să plec la mare. Când mi-am găsit şi eu cu cine să ies,
tu te apuci de văruit”
- Am să împrospătez doar bucătăria, răspunse mama laconic, pierzându-şi
dintr-o dată orice brumă de glumă. Vine tanti Năstica la noi şi-mi va da o mână de
ajutor.
Tanti Năstica e o prietenă de-a mamei din copilărie, venită şi ea la muncă în
Italia. Am auzit pe mama vorbind cu ea la telefon, dar nicidecum nu mi-o puteam
aminti cum arată.

***
...A venit tanti Năstica. Mi-am amintit-o! Ne-am pupat şi mi-a zis că am
crescut mare şi eu şi Nicu. Fratele meu pleacă la pizzerie, iar eu m-am retras în
camera mea. Dar nu pot sta acolo, fără să ştiu despre ce discută. Deschid încet uşa de
la cameră, dar nu se aude bine. Mă furişez încet până la uşa lor, dar nici de aici n-o
aud pe tanti Năstica. Ea vorbeşte încet, mami are vocea mai tare, dar au pus pe aragaz
„moka” şi se aude doar cum fierbe cafeaua. În sfârșit a închis aragazul şi le aud ce
vorbesc.
- Cum să laşi tu o casă aşa mare, te-ai ostenit s-o termini şi ai amenajat-o din
banul tău făcut printre străini şi acum vrei să laşi totul baltă?! Trezeşte-te şi tu cum
fac italiencele, dă-l în judecată, nu-ţi fie ruşine. Pune-l să plătească pentru ticăloşenia

78
lui, trimite-l la răcoare... El mâine-poimâine se va însura, va aduce altă femeie în
casă şi tu cu ce rămâi?
- Cu nimic dragă, ai dreptate, dar cum să fac? o întrebă mama pe tanti Năstica,
de parcă era în faţa icoanei Maicii Domnului cerându-i iertare şi ajutor. Nu-i chiar
atât de uşor cum crezi tu. M-au sunat fraţii lui, soră-sa, toate neamurile s-au pus în
capul meu. Nu mai am cale de întoarcere acasă. Ce judecată, ce-mi trebuie mie de la
el? îi replică mama.
- Ascultă, caută un avocat bun care să-ţi reprezintă interesele tale şi fă procesul
la Chişinău, nu la voi în oraş.
- Aşa voi face, am să-l trag în judecată, cum a putut face una ca asta? Năstică,
ştii că uneori mă îndoiesc că ar fi adevărat ce-a făcut. Nu-mi pot imagina, un tată să
fie în stare să facă aşa ceva...
- Tu crezi că numai ţie ţi s-a întâmplat? Nu citeşti ziare, nu te uiţi pe Internet ce
se face în Moldova. Numai eu câte am auzit de la alte femei. Bărbatul uneia, femeia
căruia era la muncă în Grecia, după ce a violat-o pe fiică-sa, s-a spânzurat, lăsând un
bileţel în care a scris că din cauza lor, adică a soţiei şi a fiicei s-a sinucis... Beau până
nu mai ştiu ce-i cu ei ş-apoi ori violează, ori omoară, ori se omoară, parcă altceva nu
le trece prin cap. Doamne, ce se face pe lumea asta!
- Pe-al meu l-a înnebunit nu doar alcoolul, dar şi Afghanistanul. Când era mai
tânăr îmi povestea prin câte a trecut: a fost prins prizonier, a nimerit în ambuscade…
Li se dădea vodcă înainte de a merge în recunoaştere... Cei doi ani de armată în
Afghanistan l-au distrus psihologic, l-au făcut neom.
N-am mai stat mult să ascult discuţia lor, căci cuvintele: „Să-l dai în
judecată...” m-au făcut să mă retrag. Încet, cu paşi mărunţi, dar de data aceasta nu de
frică că voi fi auzită, ci de necaz. A fost un timp când şi eu mi-am dorit să răspundă
pentru cele comise, dar acum nu mai vreau nimic. Ceea ce-mi doresc este să uit...
Uitarea e unicul meu remediu. Mă deranjează că mama discută cu prietena ei şi nu cu
mine. Despre mine! Eu sunt cea care trebuie să fiu întrebată dacă sunt în stare să apar
într-o sala de judecată și dacă sunt sau nu capabilă să ascult sentinţa unei judecăţi.
Cât de mult aş încerca să trag o perdea a uitării peste conştiinţa mea, nu voi izbuti
atâta timp cât se va găsi cineva să-mi amintească, să-mi răscolească rana. Starea
aceasta este insuportabilă... Dacă mai continuă să discute la telefon cu tanti Năstica
sau cu altele despre mine, am să-i arunc celularul, de-o să-i sară toate numerele de
telefon.
18 august… Mama s-a hotărât, totuși, să-l denunţe pe tati. Cercul acelora
care au fost puşi la curent cu cazul meu se lărgeşte tot mai mult. Ştie şi Nicu. Când a
auzit, a ieşit din casă, trântind uşa. Mama a găsit un avocat prin amicii ei din
Chişinău. Am surprins-o din nou vorbind cu tanti Năstica la telefon. Am înţeles că
avocatul i-a cerut o sumă exagerată. Mama era nervoasă. Eu m-am bucurat.

79
 O înţeleg, am făcut-o de ruşine, dar nu-i vina mea. De ce trebuie să fiu din nou
pedepsită? De ce să nu dăm totul uitării? De ce vrea să mă expună în faţa mulţimii.
Și dacă ajunge până la urechile lui Vadim?…Nu vreau să fiu interogată, nu vreau să
fiu supusă linşajului... Vreau să fiu lăsată în pace, doar atât!
Într-o zi mă anunţă că a găsit un avocat şi în curând vom merge în Moldova. Îi
răspund sec, dar categoric: „Eu acolo nu mă duc, nu mă interesează!” Am strigat,
recunosc, dar nu ştiam cum să-i dau de înţeles mai bine că eu nu mă voi duce în
Moldova nici legată. Mă deranjează şi mă doare cel mai mult faptul că mama îmi
ordonă ceea ce trebuie să fac, dar nu se apropie de mine să vorbească aşa cum mi-
am imaginat eu atâţia ani că o va face când vom fi împreună. Ea mi-a devenit
străină şi continuă să fie rece, să comande, să strige, să dicteze. Cu Nicu nu pot
discuta. Nu ştiu ce i-aş putea spune şi ce sfaturi i-aş cere... Îl văd și pe el schimbat. A
devenit într-un fel taciturn, poate s-a maturizat prea repede. E drăguţ cu mine, dar
nu ne mai jucăm ca altă dată, nu mai împărtăşim secrete între noi. De când am venit
aici, ne-am schimbat, fiecare cu nevoile şi grijile sale.
...Mama e pornit-o serios cu judecata şi nu are de gând să-şi schimbe decizia.
Deseori aud ceea ce vorbeşte cu avocatul. Este nerăbdătoare să afle ziua procesului
şi, din când în când, îl sună. Azi am surprins-o vorbind iarăşi, dar înţeleg că nu-i
prea mulţumită. Intuiesc că ceva nu-i bine, că nu este de acord cu cele ce-i spune
avocatul... Consider momentul potrivit să discutăm. Eram doar noi două şi pereţii
casei care ne protejau de ochii şi urechile lumii.
- Mamă, am venit aici, el nu este cu noi, de ce să mai răscolim, de ce vrei să
mă dai în gura lumii? Nu mă crezi? De ce toată gâlceava aceasta, ce vei obţine?
- Nu ştiu dacă vreau să obţin ceva, zise ea cu glas sugrumat și, trăgând aer în
piept, continuă: nu eşti tu unica care a suportat incestul, dar de ce să lăsăm totul
baltă? Am plătit bani nebuni avocatului să nu fim prezente în sală şi acum îmi spune
că nu-i posibil. Că are nevoie de expertiza psihiatrică şi psihologică. De unde să le
luăm? Ştii ce mi-a zis avocatul? Că am inventat totul ca să vă pot lua în Italia. Îţi
imaginezi, după ce i-am plătit o mie de euro, salariul meu de o lună, mi-a zis că am
inventat. E nebun!
Ultimele cuvinte ieșiră din coşul pieptului ei ca un strigăt de disperare, de
necaz şi durere. Apoi, după o mică pauză, continuă:
- Mărturia ta este singurul indicator care poate demonstra vinovăţia lui. Iar
aceste certificate le putem obţine doar de la unicul spital de psihiatrie care exista la
Chişinău. Ca să nu fie depozitat la arhivă şi cazul nostru (ca multe alte cazuri) sau
să fie soldat doar cu o sancţiune simbolică, trebuie să demonstrăm şi să-l tragem să
răspundă pentru fapta lui. Trebuie să fim prezente acolo în timpul procesului, nu atât
eu, cât tu să fii convingătoare, să te aperi pe tine şi pe altele care nu au ştiut s-o facă.

80
 - Pe mine nu mă interesează altele, iar la Chişinău nu plec, i-am răspuns,
ridicând vocea.
Să plece ea la Chișinău dacă are chef, mie nu-mi poate impune. Eu am însoţit-o
în Italia, nu atât de dragul ei, cât din dorinţa de a evada din acea casă. Ca doar astfel
pot uita şi lăsa totul în urmă.
Of, Doamne, mamă, mă vrei flagelată a doua oară?! Preţul pe care-l voi plăti
eu pentru scoaterea în vileag a incestului, mă va costa dublu şi voi suferi a nu știu
câta oară. Nu mai doresc să răscolesc nimic, oricum nu va fi pedepsit. În Moldova
incestul nu este considerat viol, iar pedeapsa e atât de mică, încât deseori se rezumă la
o amendă. Nu are rost să tulburăm apele! Vor interveni fraţii lui de la Chişinău prin
cunoştinţe şi va scăpa basma curată. Mama ştie prea bine cât de uşor poţi corupe pe
oricine la Chişinău. Avocaţii i-au cerut bani nebuni, și, auzind că munceşte în Italia, o
storc de bani, îmbogățindu-se pe nenorocirea noastră. Crede ca o naivă că va
demonstra că tati e vinovat? Și ce folos din asta? Eu nu voi apărea la tribunal, pentru
că nu doresc să-l văd, nici să-l aud cum vorbeşte şi mă învinovăţeşte așa cum mi-a
spus-o cândva…

”…Lenuţo, deşteaptă-te şi nu mai fă atâta tragedie. Unde-i curajul tău, unde-i

copila care a învăţat să meargă înainte, indiferent de circumstanţe şi înfruntând
orice obstacol? Nu cumva eşti tu cea pe care viaţa a învăţat-o că trebuie să lupte ca
să te menţină? Ce-ai făcut cu tot curajul, cu perseverenţa, cu aspiraţiile, visele şi
chiar cu răzbunarea. Ai uitat şi de ea? Îţi aminteşti ce ţi-ai zis: „Mă voi ridica ca
pasărea Fenix”. N-am să-i pedepsesc pe răufăcătorii mei, n-am să-i condamn, dar
am să le demonstrez că sunt mai presus decât ei şi am să trec prin faţa lor cu
demnitate, astfel scuipându-le în suflet, aşa cum au făcut-o ei cu mine. Trezeşte-te, şi
schimbă macazul stării tale de victimă, fă ceva util, nu aştepta s-o facă cineva în
locul tău. E timpul să aduni cioburile trecutului, nu-i neapărat pe toate, doar cele
care îţi provoacă mai multă durere. Leagă-le cu mii de noduri, ferecându-le cu zeci
de lacăte, tăinuieşte acolo toate secretele, uită-le şi şterge-le din amintirile tale
pentru totdeauna” - aşa mă sfătuia cealaltă Elenă, care odată cu intrarea în Italia
părea că a adormit şi acum mă îndemna să reacţionez şi să nu mai stau în stare de
apatie.
Procesul a fost amânat, iar mama încăpăţinată nu se resemnează. Continuă să
ducă tratative cu un alt avocat care o stoarce de bani ca şi primul. Trebuie s-o
opresc, dar nu ştiu care ar fi argumentele adecvate care ar convinge-o. Evident că
doar adevărul, sincer şi golaş aşa cum este, destăinuit în liniştea unei nopţi
protectoare de secrete, ar putea s-o convingă că acest proces nu-i altceva decât o
farsă. Trebuie să mă apropii de ea, s-o conving să lase totul baltă. Nu înţeleg pentru
ce insistă să fie acest proces? Pentru onoarea mea, pentru adevăr, pentru
convingerea ei? Vrea să-l tragă pe el la răspundere, dar nu este oare şi ea vinovată?
81
Vrea să mă judece instanţa, dar oare nu e culpa sistemului şi a ţării de cele
întâmplate. Cine este vinovatul, că ea, mama, a fost nevoită să plece la muncă peste
hotare? Aceiași care poartă vina să mă judece? Eu sunt cea care trebuie să-i chem în
instanţă, să-i amendez, să le cer despăgubire şi să-i pedepsesc pentru afectarea vieţii
mele. Mă apucă furia când mă gândesc la toate acestea şi, involuntar, devin rigidă şi
rea, chiar insuportabilă. Mă iau la ceartă cu umanitatea, dar o sfidez pe mama,
unica fiinţă pe care mă pot răzbuna. Îmi place s-o tachinez, s-o înfrunt şi să-i
ripostez. Comportarea mea irascibilă îmi dă o mică satisfacţie, indiferent de starea
tensionată din casă.
Marea mea dorinţă de a mă arunca în braţele mamei, destăinuindu-i coşmarul
vieţii noastre în lipsa ei se micşorează pe zi ce trece. Se înţelege din comportările
noastre, din priviri, din cuvintele pe care le aruncăm pentru a lovi acolo unde ne
doare. Când ne aşezăm la masă, deseori nici nu mă priveşte, iar dacă îşi aruncă
privirea spre mine, e plină de ură. Când Nicu e acasă schimbă cu el două trei
cuvinte, pe mine mă ignorează.
Amânarea procesului intensifică şi mai mult dorinţa de a o sfida pe mama. Am
intrat în dans şi-mi place s-o fac ca să-mi atragă atenţia cuvenită şi mie nu doar lui
Nicu. Mi-a ascuns trusa de machiaj, care tot ea mi-o cumpărase, dar a plecat la
muncă şi am întors casa pe dos până am găsit-o.
… Peste o săptămână începe şcoală. M-am săturat de mine, îmi doresc să fiu
alta, nu numai interior dar si exterior. Am părul lung, dar nu-mi mai place. Vreau să-
l tund şi am rugat-o să mă ducă la coafor. Răspunsul mamei „Nu”. „Ba da” – am zis
eu în gândul meu. ”Nu vrei să mă tund, dar mi-ai zis vreodată că-ţi place cum îmi
îngrijesc părul? M-ai întrebat cine m-a pieptănat şi m-a împletit când eram fără tine
acasă? Ştii că am avut capul plin de păduchi şi el m-a tuns până la piele. Nu ştii
nimic şi nici nu ai dorit să afli! Eşti mereu ocupată cu răzbunarea ta. Ei bine, să ştii
că nu-ţi port ranchiună pentru ceea ce a fost în trecut, ba din contra nici nu doresc
măcar să mă gândesc. Eu am pus punct la toate, eşti tu cea care răscoleşte mereu
trecutul. Sunt supărată pe tine pentru prezent. Eu am sigilat trecutul, iar cheia am
aruncat-o ca să n-o găsească nimeni niciodată. Acum vreau să plonjezi într-o altă
lume, liberă, care să-mi aparţină şi mie. Să trăiesc viaţa din plin, să ridic capul sus şi
să merg mândră pe strada vieţii mele.

12 Iunie. A trecut un an... Am terminat şcoala medie în Italia. Sunt cea mai
mare dintre toţi colegii mei... Mama a avut grijă să mă înscrie la un institut tehnic.
Nicu continuă şcoala de bucătar. Nu ştiu ce l-a determinat... Munca în timpul verii
la pizzerie, dorinţa de a avea banul lui, dar vrea să termine cât mai repede şi să
muncească. La început mama nu prea era de acord cu el, dorea totuşi să facă şi el un
colegiu sau liceu, dar a înţeles că pentru Nicu, la 17 ani, nu era chiar aşa de uşor să

82
frecventeze aceeaşi şcoală cu cei de 14 ani. Astfel mama s-a resemnat, deşi cred că
regretă. Ea şi-ar fi dorit mult ca fiul ei să fi făcut o universitate şi să ajungă cineva,
nu doar un simplu bucătar. Și-a dat însă seama că era imposibil şi a acceptat ceea ce
a ales Nicu. Ce nu a reuşit să obţină de la Nicu va dori desigur de la mine. Continuă
să hotărască pentru mine şi asta mă înfurie la culme.
La şcoală îmi place, nu-i ca anul trecut, când elevii se cunoşteau de trei patru
ani sau chiar de la grădiniţă. Aici, la Liceu, fiecare a venit din şcoala sa, ba sunt şi
din satele din vecinătate, dar toţi par dezinvolţi, vorbăreţi, prietenoşi şi această stare
îmi dă încredere. Le zâmbesc la toți, aşa cum m-a tot tachinat mama s-o fac, să nu
stau cu fruntea încreţită de parcă mereu mi-a decedat o rudă apropiată. Îi fotografiez
cu privirea pe toţi cei 27 de elevi. Care mai de care îmbrăcat, dar fiecare să se
evidenţieze cât mai mult. Fetele machiate, deşi nu toate, într-o manieră mult mai
exagerată ca a mea. Toţi au rucsacuri la modă. Bine am făcut că am insistat să-mi
cumpere şi mie unul de firmă. O bună parte din fete sunt în ghete ”all-star”, eu în
„balerine” cumpărate de la chinezi, pantalonii la fel de la piaţă, doar bluza e un pic
mai modernă, dar nu ştiu dacă mă interesează tare să fiu îmbrăcată în pas cu moda.
Oricum, cred că nu arat cel mai rău dintre toate. Am crescut binişor, nu-s grasă, dar
nici schelet, n-am picioarele crăcănate şi nici ”aparat pentru îndreptarea dinţilor”
nu port, aşa că ar trebui să mă simt în apele mele. Cu atât mai mult că şi aici ca şi în
şcoala medie mai sunt străini: câteva din Ucraina, una din Moldova şi altele nu mai
ştiu de pe unde, dar voi afla.
Ieri, în prima zi de şcoală, lângă mine s-a aşezat o fată, Mirella. Nu ştiu dacă
vom sta mereu împreună. N-am invitat-o, dar nici nu-mi displace. E tunsă scurt, în
stânga cu mult mai lung decât în dreapta şi are părul de culoarea sfeclei roşii.
Poartă un cercel în nas şi când o privesc, fără să vreau îi văd ”belciugul”, apoi faţa.
Am stat patru ore aproape cot la cot, privindu-ne din când în când, ca să-mi dau
seama tocmai la sfârşitul lecţiilor că avea ochii de un albastru închis, acoperiţi de
genele încărcate de ”mascara”, care mă împiedicau să-i observ imediat frumuseţea.
În autobuz spre casă m-am trezit din nou cu Mirella. Locuieşte mai departe de
oprirea unde cobor eu. Mi-a zis că doar azi s-a întors cu autobuzul, în rest va veni
mama sau bunica s-o ia de la şcoală. M-am gândit: ”Dacă e mică şi nu ştie unde-i
casa!”
A doua zi Mirella veni din nou cu mine în bancă. Îmi zâmbi, mişcând un pic
scaunul mai spre geam de parcă dorea să-mi facă mai mult loc. Nu-mi displăcea s-o
am ca prietenă, dar nu eram sigură că-i plac şi eu.
Chiar din primele zile de şcoală am simţit o altă atmosferă decât cea care
domina în şcoala medie. Nu doar eu, care eram mai mare cu doi ani, dar şi ceilalţi
păreau mult mai maturi şi mai serioşi. Excepţie sunt pauzele când ieşim buluc afară
şi spre marea mea mirare se formează un cerc unde majoritatea fumează fără să se
jeneze de profesorii care pot să-i vadă de pe geam sau să treacă pe alături. Nici eu,

83
nici Irina, moldoveanca, nu fumăm. Mirella şi altele fumează. Când ne-am reîntors în
clasă, deşi nu eram sigură că fac bine, am întrebat-o: „De mult timp fumezi?”
- De vreo doi ani, îmi răspunse ea cu nonşalanţă.
- Şi părinţii tăi?
- Locuiesc numai cu mama, tatăl meu e plecat de mai mulţi ani în Brazilia, vine
rar de tot. Acasă nu fumez...
M-am bucurat, că nu-s singura care locuiesc doar cu mama...

****
Sunt tentată să mă tund şi să-mi schimb culoarea părului. I-am spus Mirellei şi
ea m-a îndemnat să întrăm pe la frizeria unde verişorul ei face practica. Să-i spun
mamei sau să nu-i spun? Am să-i mai zic odată că vreau să-mi tai părul să văd care va
fi reacţia ei. „Crezi că aşa nu-ţi stă bine, n-am bani pentru frizerie” - mi-a zis. Ok.
Asta am şi așteptat, s-o aud că n-are bani.
Mirella, probabil, că a înţeles tărăgănarea mea şi mi-a spune că a vorbit cu
verişorul şi, dacă vreau mă poate tunde fără bani. Fiind tentată şi de culoare, o întreb
pe Mirella cine a vopsit-o.
- Ei, tot verişorul meu, vrei şi tu?
- Da, am răspuns cu neîncredere, imaginându-mi cum voi arăta şi care va fi
reacția la ai mei
Planul mi s-a realizat… Când m-am privit mai bine în oglindă, m-am speriat.
Părul meu nu mai era blond, dar mov. Dorisem să-i schimb un pic culoarea, dar să-l
văd violet nu mă așteptam. Zâmbind fals a mulţumire, am luat-o spre casă.
- Ce-i cu tine? mă întrebă mama, întâmpinându-mă în pragul casei.
- Mi-am vopsit părul, ce poate fi?!
- Te-ai văzut în oglindă cum îți stă? mama ridică vocea, fapt care mă inervează,
deși ştiau prea bine că nu am o culoare tocmai potrivită.
- Știu bine cum arăt. Încetează să-mi dictezi ce să fac şi cum!
- Cum să mergi în halul acesta în Moldova, ce va crede lumea de tine?
- De asta ţi-i frică, ce va zice lumea? Tu nu poţi avea părerea ta?
- Uită-te la tine, pari o ...
Aici s-a oprit. Înţelesesem prea bine ce dorea să zică, dar nu mă aşteptasem şi
probabil nici ea... Cuvântul nerostit, dar subînţeles părea un fulger care a scăpărat
doar pe jumătate şi ne-a înspăimântat pe ambele. Mama intră în bucătărie, trântind
uşa după ea, eu în cameră. Ea continuă să mai zică ceva, iar eu n-o aud şi nici nu
doresc. Cuvântul, însă, se opreşte ca sabia lui Damocles. Nu tăie, dar stă agăţat
deasupra capului meu, îi simt greutatea şi mă doare...

84
 23 Noiembrie. Sfidarea continuă. Am făcut economie din banii pentru dejun şi
mi-am cumpărat un ”piercing”. Nu aveam răbdare să mi-l pun. Ajungând acasă mă
tot uitam la ceas, aşteptând să iasă mama cât mai repede şi să plece la muncă. N-a
ajuns bine să închidă poarta de la intrare, că eu eram deja în baie. Amintindu-mi
cum bunica mi-a făcut găurile în urechi, am luat dezinfectant, un ac și mi-am făcut
singură gaura mai jos de buză, în partea stângă. Ca să nu-şi dea seama mama ce am
acolo, până se cicatrizează am pus un plasture, pentru a motiva că am un furuncul.
Când a venit mama de la muncă, m-a observat, dar nu m-a întrebat, doar că s-a uitat
cam lung la mine. Peste câteva zile am înlăturat plasturele, rămânând cu ”piercing-
ul” ca un adevărat furuncul de culoare argintie care stătea exact aşa ca şi culoarea
părului. Eram bună de dus la circ. Îmi dorisem ceva deosebit, nou şi…iată –mă!
Când mama îşi dădu seama ce am mai sus de barbă, mă fixă, dar se lăsă bătută.
Aşteptam să înceapă cearta, dar nu zise nimic decât: „Îţi va rămânea semn pe viaţă”
- atât a zis.
...Făcându-mi un test de personalitate, am realizat că am o mare capacitate de
a fi leader. E o calitatea a mea pierdută. Dorinţa mea de a mă expune nu exclude
însă faptul că aş putea să mă fac actriță. Aceasta sunt de la naştere… Locul meu în
această viaţă nu e după culise, dar pe scena largă a vieţii. Eu întotdeauna am avut
nevoie și am nevoie de public, de prieteni, de aprecieri şi chiar de obstacole care să-
mi fie stimulente pentru a mă remarca. Aici, în Italia, îmi vine greu să-mi reiau rolul.
Concurenţa e prea mare, iar eu am avut o perioadă de stagnare. M-am retras ca
struţul, crezând că astfel lucrurile vor fi rezolvate de alţii pentru mine. Acum nu mai
pot bate în retragere, trebuie să înfrunt şi să-mi fac drumul meu în viaţa, aşa cum
procedează Nicu.
El este hotărât şi nu face atâta filozofie ca mine. Iar confruntarea cu mama
trebuie să rămână pe un plan secund. Să nu fac o tragedie din aceasta, dar o
distracţie: care pe care sfidează mai reușit, căci nici ea nu se lasă... Suntem bune
ambele!
Îmi vine greu să mă evidențiez printre colegii mei de aici. Ei sunt mai
inteligenţi ca mine, au o gândire fluidă, creativă. Iar eu, care sunt catapultată în
lumea lor, vreau să deţin întâietatea? Am încă multe cărţi de ros ca să pot ţine piept
acestui contigent de studenți. Vorbesc bine italiana, deşi ieri profesorul mi-a făcut
observaţie că nu am pronunţat corect. I-am răspuns: „Un accent incorect nu exclude
alte calităţi!” Nu prea i-a plăcut, în schimb colegii mei mi-au apreciat răspunsul.
Mirella mi-a luat mâna pe sub bancă și mi-a strâns-o în semn de admirație.

***
PUS LA Prrsent
Împreună cu Mirella facem planuri grandioase cum să ieşim din casă
invizibile şi să plecăm la discotecă fără a da de bănuit. Pe ea n-o lasă mamă-sa,
85
dar oare mie îmi dă voie? Nici n-am întrebat-o pe mama, nu are rost, ştiu răspunsul.
Nicu în timpul verii a fost de câteva ori la discotecă. El nu are probleme, mai rău de
mine că trebuie să găsesc bani sau să cer de la mama. Singure nu putem pleca,
autobuzele nu circulă după miezul nopţii, să luăm taxi nici atât: abia de pot aduna 10
euro pentru intrare la discotecă. Mirella a vorbit cu prietenii ei din cartier care pleacă
cu maşina şi au două locuri libere. Important este să ieşim din casă neobservate. Da?!
Cum să ies şi să nu mă vadă sau să mă audă mama? Mai e şi Nicu la mijloc, el dacă
pleacă la discotecă trece pe acasă după terminarea lucrului, asta înseamnă că trebuie
să fiu şi mai atentă. Planul trebuie bine chibzuit! Ideea genială cum să ieşim nevăzute
mi-a venit tot mie. Noi locuim la parter şi nu cred că ar fi o problemă de sărit geamul.
Mirella la fel. Iar partea cealaltă de geam ne aşteaptă o altă lume: plină de aventuri,
de lucruri noi şi interesante. Gândul acesta îmi dădu o senzaţie deosebită şi-mi
provocă o dorinţă necunoscută până acum. E imposibil de descris în cuvinte.
Interiorul meu începe să simtă preludiul unei stări de beatitudine. Sunt nerăbdătoare
să fiu liberă... Dacă băieţii ne însoțesc, atunci planul poate fi pus în acţiune fără nici
un impediment. Tot ei ne vor conduce acasă. Iar la întoarcere trebuie să-i rog să mă
aburce pentru a ajunge la geam, altfel rămân afară. Aş putea pune un scaun, dar cum
să-l las pe trotuar. Dacă mi-l fură cineva?
...În seara asta punem planul în acţiune. Am o plăcere deosebită să ţi-l destăinui
şi ţie, dragul meu jurnal. Pe la orele 11.00, ca orice copil educat, i-am strigat mamei
un „buona notte”, intrând liniştită în camera mea. Mai întâi, m-am machiat, apoi m-
am dezbrăcat de haine şi în loc să-mi pun pijamaua mi-am tras o pereche de ”leghis”,
o bluziţă şi, ca să nu pierd timpul când va fi momentul potrivit să ies, mi-am încălţat
şi ghetele. Apropo, am şi eu ghete ”all-star”... numai bune de dansat. După ce mi-am
examinat profilul în oglindă am intrat sub plapumă, învelindu-mă bine până la gât. Ca
să nu adorm am lăsat lampa de masă aprinsă cu pretext că citesc. Dar simţi şi tu,
dragă jurnalule, emoțiile mele, de aceea am ales să stau la taifas cu tine. Din când în
când mă uit la ceas, timpul trece încet... I-aş scrie un mesaj Mirellei, dar nu am
impulsuri pe celular. Îmi va scrie ea când va fi la colţul casei noastre. Mi-a venit şi
aici o ideea genială cum să fac să am bani pe celular. Cei 10 euro care mi-i dă mama
pe lună pentru celular, plus 200 de minute nu-mi ajung. Cum de nu mi-a venit în gând
mai devreme? Trebuie să activezi oferta cu „scata alla risposta” şi când nimeni nu-i
acasă să mă sun de la telefonul fix. Astfel, în dependenţă de câte minute voi ţine
„convorbirea” mi se vor adăuga impulsuri la creditul meu de celular. Sunt genială!
Răbdare până luni, că n-am să mă apuc de faţă cu toţi să mă chem de la telefonul fix
la celular. Iar cânt le va veni factura, să fie sănătoasă s-o achite mama, care sună
deseori în Moldova. Yes! Mă amuză ideile mele! Trebuie să mă apreciezi: sunt plină
de surprize şi invenţii. Chiar mă plac...
Se aude Nicu în bucătărie. Nu va zăbovi mult şi va pleca. I-a spus mamei de
ieri că pleacă la discotecă. E drăguţ cu mama... Eu, făcând-o pe curioasă l-am întrebat

86
cum se numeşte discoteca la care pleacă. Mă interesa ca să nu dăm nas în nas. Dar
dacă îi trebuie ceva şi intră la mine în cameră? Gândindu-mă că ar fi putut să intre,
mi-am aruncat ochii spre uşă, trecând cu privirea peste picioarele mele mi-am zărit
vârful unei ghete care ieşea aşa frumos de sub plapumă. Dacă intră şi mă vede? Râd
singură, mă distrez... Se aude uşa de la intrare. Iese Nicu, posibil că-l aşteaptă în
stradă Grazia. Nu mă ridic să-i spionez prin găurile jaluzelei cum îmi place deseori s-
o fac. Se aude motorul unei maşini. Nu înţeleg bine e cea care-l aşteaptă pe Nicu sau
a sosit Mirella. Ascult atentă, nu se aude nimic, posibil că a plecat. În casă e linişte, s-
a dus şi mama în camera ei. Ceasul indică miezul nopţii. E cam târziu, trebuie să fac
ceva să nu adorm. Nu sting veioza, nu cred să bată la ochi, nu-i prima dată când stau
până târziu. Încep să mă sucesc nerăbdătoare, tresărind la sunetul celularului. Am un
mesaj, e desigur de la Mirella, trebuie să mă grăbesc...
***
Mama nu are somn nici duminica... Nu ştiu când s-a trezit, dar de vreo 10
minute o tot aud cum strigă: „Lenuţo, trezeşte-te, îți ajunge atâta somn! Cât ai de
gând să dormi?” Deschid alene un ochi, mă uit la ceas. E trecut de zece, aş vrea să
mai dorm. Sunt frântă de oboseală, dar glasul mamei e ca o sirenă defectată care
repetă neîncetat să mă trezesc. Era patru jumătate când am intrat în casă. Intrat? Mai
bine zis când am sărit peste geam, aburcată de noii mei prieteni. Ce distracţie, Ce
cool!... După vre-o patru ore de discotecă, bere, dansuri, strigăte, am ajuns acasă cu
ecoul muzicii în urechi și frântă oboseală. Ce bine că au venit cu noi prietinii
Mirellei! Ne-au introdus în discotecă şi astfel am evitat prezentarea documentului de
identitate. Eram atât de fardate încât doar noi ştiam câţi ani avem sub stratul de fon de
ten întins pe faţă. Dar dacă ne cereau buletinul nu mai intram. Ne-am distrat de
minune. Da! Ștampila pusă pe mână la intrare în discotecă să nu uit s-o şterg...
Din nou glasul mamei piţigăiat se aude. Mă întorc pe partea cealaltă, dar va fi
imposibil să-mi continuu somnul. Iarăşi este fixată cu curăţenia şi-acum strigă să mă
trezesc şi să fac curat în cameră. Unde vede ea dezordine? Doar motiv să nu dorm
mai mult. Crede că dacă mă ridic acum din pat am să-i fac pe plac? Nu! Mi-i foame...
Acel şoricel din copilărie se mai trezeşte din când în când şi-mi dă târcoale cu codiţa
lui, producându-mi crampele care-mi amintesc de spital şi de Moldova. Aici nu le am
des, dar mama încercă să mă pună la dietă. Glumind zice că am mâncat prea multă
pizză. M-am îngrăşat cu vreo trei kilograme de când îi demonstrez că nu-mi pasă de
ceea ce zice şi nici de corpul meu, dar trebuie să mă opresc că nu ştiu cine pătimeşte
mai tare! Ştiu să şi slăbesc repede nu doar să mă îngraş...
Duminica este ziua când suntem toţi trei acasă. Mamei îi place să gătească, dar
deseori este nevoită să-i lase spaţiu în bucătărie şi lui Nicu pentru a-şi pune în
aplicaţie reţetele sale din bucătăria Mediteraniană. Eu mă abţin să-mi bag nasul, deşi
mi-ar plăcea să gătesc, dar fără prezenţa lor. După prânz ne facem lecţiile, iar spre
seară Nicu pleacă la muncă şi eu rămân cu mama acasă, muțind ambele. Aşi vrea să
87
ieşim împreună, să facem cumpărături, să ne plimbăm, dar ei nu-i trece prin cap
dorinţa mea. Am impresia că nici n-o interesează prea mult ce fac, important să stau
liniştită, ca şi atunci când eram mică şi mă lăsa în pătuc ore întregi, să mă joc cu
mânuţele mele.

10 Aprilie ... Luni ne-am lăudat la toată clasa că am fost la discotecă. Mă

simţeam superioară şi-mi plăcea să-mi dau aere şi să fiu ascultată. A intrat şi Mirella
în joc cu mine, gesticulând şi arătând cum dansa unul care a fumat marijuana. Irina,
moldoveanca, după ce mă fixă câteva clipe, mă întrebă mirată: „Şi mama ta ţi-a
permis?”
- Sigur, de ce crezi că nu? Mi-a deschis uşă înainte de ieşire. „Please!
Distrează-te, fata mama!” Celelalte fete au izbucnit în râs, iar Irina s-a înroşit la faţă.
Mirella îmi luă locul, povestind cum prietenii ei ne-au ajutat să intrăm, iar eu
aprobam, adăugând: „Ţi-aminteşti?” Când ne-am aşezat în bancă, i-am zic Mirellei:
„Ne invidiază! La sigur... Dar nu-s toate şmechere ca noi”.
Următoarele zile am încercat să fiu fată ascultătoare, cu atât mai mult că am
primit un cinci la istorie, iar aici nu pot semna în locul mamei cum făceam în
Moldova. Ea vine la adunările cu profesorii, se interesează ce note am şi nu cred că se
va bucura văzându-mi nota de cinci. Nota primită m-a trezit la realitate, provocând
bătălia dintre cele două Elene, poftindu-le la duel. Care pe care? Gemenii din mine se
biciuiesc prin cuvinte, se rănesc în tăişurile ascuţite de săbii dar nu cedează nici unul.
Se calmează pentru moment că să se revolte mai tare şi mai aprig, împiedicându-mi
să fiu acea Elenă adorabilă. Dar care este ea? Căci nici eu singură nu ştiu care-mi
convine mai bine. Cea drăguţă, smerită sau cealaltă: răzbunătoare, certăreaţă,
irascibilă!
Ar trebui să mă apuc de carte, în loc să mă gândesc la ziua de naştere a lui
Nicolas, logodnicul Mirellei. Oare de când îl are? Câţi ani avea când s-a sărutat prima
oară? E simpatic, aş vrea şi eu să am un prieten, dar nimeni nu-mi face curte, nu-mi
cere numărul de celular, nu-mi scrie niciun bileţel. De fapt, nici nu ştiu dacă îmi
trebuie logodnic.

***
Zilele trec repede, ne apropiem de sfârşitul anului şcolar. În fiecare sâmbătă
noaptea ieşim, chiar dacă nu plecăm de fiecare dată la discotecă. Azi e ziua lui
Nicolas. Nicu a venit la prânz, dar mănâncă din fugă. S-a înţeles cu Grazia să plece
la un centru comercial din oraş. Mi-a dat şi mie 20 de euro să-mi cumpăr ceva.
Venind în Italia, fratele meu s-a făcut dintr-odată bărbat. Acum mi-a dat 20 de euro
munciţi de el. Am întins mâna, luându-i, dar involuntar m-am jenat...
În seara aceasta trebuie să repet acelaşi rol de dezertor. Am intrat pe la 11.00
în cameră, dar din păcate am adormit. Sărmana Mirella a sunat de vreo şase ori la

88
celular până m-a trezit. Ascultat câteva secunde. E linişte. Mirella mă anunță că mă
aşteaptă deja la colţul cartierului şi nu timp de alte cercetări. Ca să-mi asigur lipsa,
improvizez din perne silueta mea. Deschizând încet geamul, trad firul de aţă pregătit
din timp de partea cealaltă pe pervaz, că să-l pot închide, dar şi deschide la
întoarcere, şi dintr-o săritură sunt pe trotuar. Când m-am uitat la ceas era aproape ora
unul de noapte. Speriată că sărbătoarea s-a terminat, am întrebat-o pe Mirella:
- Unde mergem, e târziu?
- Ce-ţi faci probleme, am venit cu un prieten de-al lui Nicolas. Grăbeşte-te, a
trebuit să las totul şi să vin după tine, nu mai pune întrebări... Ne aşteaptă maşina!
Nu reuşim să schimbăm bine câteva cuvinte că sunt deja acasă la Nicolas.
Frânturi de muzică dată la maxim ajung până la poartă. Intrăm într-un hău sem-
întunecos, într-un infern terestru cu muzică, dans, ţipete. Nicolas ne îmbrăţişează pe
ambele şi ne conduce la o masă, întinzându-ne câte un pahar de băutură. Întreb ce-i?
Dar nu are cine să-mi răspundă: unii se sărută, alții îşi spuneau ceva la ureche.
Pupilele ochilor mi se dilată, permiţându-mi, în sfârșit, să observ mai bine oaspeţii
din casă. Bau câteva înghiţituri, uitându-mă în jur unde să mă aşez. Este un divan, mă
așez și, sorb, din când în când, băutura din păhar. E dulce la gust, pare că are și
alcool, dar e ca o limonadă şi-mi place. Mirella mă observă şi se apropie de mine,
invitându-mă să mă ridic. Las păharul pe marginea masei, prinzându-mă în dans de
rând cu ceilalţi.
Niciodată nu m-am simţit atât de bine în compania unor tineri. Atenţia şi
atitudinea lui Nicolas, Paolo, prietenul său, şi a altora mă făce importantă şi matură.
Sunt acceptată de ei, eu care vin dintr-o altă lume, dintr-un alt mediu. Aproape un an
nu-mi făcusem nicio prietenă sau prieten şi acum... Iată câţi am în jurul meu. Ei mă
acceptă ca pe una de-a lor, fără prejudecăți, fără să mă întrebe de unde vin.
Atitudinea lor îmi insuflă încrede. Atmosfera mă exaltă şi mă încântă, trezind în mine
o senzaţie plăcută. Toată lumea este veselă: unii fumează, alţii dansează. Paolo trage
un fum din ţigara Mirellei şi mi-o transmite. Eu n-am fumat niciodată, dar iau ţigara
şi trag. Fumul îmi provoacă tuse sufocante de-mi iesă ochii din orbite. Paulo mă ajută
să ies la balcon. Aş fi dorit să-i spun că eu nu am mai fumat, dar nu vreau să par fără
experiență. Cu atât mai mult că gestul lui Paolo de a mă ajuta mă măgulește enorm.
Pe Paolo l-am cunoscut prima oară la discotecă, iar comportarea lui grijulie mă
flatează. Pentru un moment am impresia că luase locul lui Nicu. Mă simt ocrotită şi
protejată.
- Hai să ne aşezăm, unde-i paharul tău? mă întrebă afectuos.
- Uite-te, e acolo, îi arăt cu mâna unde-i paharul și el mi-l aduce. Beau câteva
înghiţituri care imediat îmi dau senzaţia de plăcere.
Am impresia că beau elixirul uitării de sine. Încep să planez lin, încet. Sunetele
muzicii ajung exagerat la urechile mele, dar nu mă deranjează, ba din contra mă

89
îndeamnă să mă ondulez în ritmul melodiei. Nu fac nici un efort ca să ies din acel
basm care aş fi vrut să continue la nesfârşit.
Tabloul seratei are un spectru mobil în care toţi suunt degajaţi, liberi şi veseli.
La un moment mă retrag să-mi i-au păharul rămas pe masă, iar Paolo mă urmează de
parcă îi era frică să nu plec. Ne oprim prea aproape unul de altul, încât mi se păre că
răsuflarea mea se contopește cu a lui. Involuntar, cu păharul în mână, îl îmbrăţişez cu
o mână, iar el parcă asta şi aştepta, strângându-mă cu ambele mâni mă atrage spre el.
Instinctiv corpurile noastre au intră din nou în tactul muzicii.
- Hai să zburăm sus, acolo unde-i linişte, unde-i uitare de sine, am șoptit
eu.
- Acuşi vom zbura, îmi răspunse Paulo, postându-se în faţa mea.
Ţinea în mână o ţigară care la un capăt era mai mototolită, mai subţire şi
neuniformă. Privindu-mă mă întrebă:
- Vrei să te învăţ a fuma?
- De ce nu…
Aprinse țigara și-mi arătă cum trebuie să trag fumul: încet şi lin să-i dau
drumul în plămâni, lăsând gura uşor întredeschisă.
Am luat ţigara, urmându-i sfatul. Fumul probabil ajunsese mai întâi la creier şi
apoi în plămâni. Mă simţeam din nou euforică. Planam, iar fiinţa mea părea că zboară
liberă și ușoară undeva departe.
- Cum te simți, mă întrebă Paulo.
- Mă simt bine, doar că mi-i tare sete și vreau acasă.
În salon muzica stereo continua să răsune în van, căci niciunul nu mai dansa.
Unde au dispărut toţi, cât timp a trecut cât am stat noi pe balcon? În acea confuziune
care mă domina am reuşit totuşi să mă întreb, bucurându-mă că sunt încă prezentă. Pe
divan sta Mirella cu Nicolas. Făceau dragoste sau nu vedeam eu bine. Visam sau era
fantezia imaginaţiei mele? Nu înţelegeam nimic. Obiectele din jurul meu păreau
văzute prin ochiul ciclopic a unui caleidoscop care apropiau imaginile şi le
îndepărtau. Paolo nu se dezlipea de mine, urmărindu-mă cu un zâmbet imprimat pe
faţă. L-am rugat: „Du-mă, te rog, acasă...” Probabil vocea mea sunase ca o implorare,
căci imediat am simţit cum Paolo mă trage spre ieşire. Briza de afară îmi mângâie cu
gingăşie faţa înfierbântată, trezindu-mă un pic din acea stare euforică. Involuntar m-
am gândit la mama. Era, probabil, pentru prima oară în ultimele luni când m-am
gândit la ea, simţindu-i lipsa. Un fior mai rece a vântului mă făcu să tresalt uşor...
***
Ca în fiecare zi de duminică deşteptătorul casei e vocea mamei.
- Lenuţo, e timpul să te trezeşti, se aude glasul ei printre zgomotele de cratiţe
din bucătărie. Ar fi bine să evit consecinţele şi să mă ridic din pat ca un copil
ascultător. Nu ştiu cum arăt, de aceea primul lucru e să intru în baie. Părul stă
ridicat în sus de parcă se desprinsese de la rădăcini şi era gata să-şi ia zborul ca un
90
cuib de cocostârc luat de vânt. Aş fi dorit să intru din nou în cameră mea, să încui
uşa, ascunzându-mă sub plapumă, dar era imposibil.
- Ileană, aud vocea de tenor a lui Nicu, ce ai de dormi până la ora asta? Când
Nicu mă strigă „Ileană” e semn că vrea să-mi spună ceva important.
- Vino jos să-ţi arăt ceva, strigă pentru a doua oara.
Tonalitatea vocii m-a făcut să sar ca la comandă din pat, ieşind în curte.
- De ce m-ai strigat?
- Să-mi vezi maşina.
- Care mașină?
- Iată, aceasta…
- Și ce-i cu ea.
Nicu îmi surâde satisfăcut, anunțându-mă că este mașina lui. E bucuros ca un copil
care a obţinut o jucărie nouă. Ieșim... Mă aşez şi eu la volan, învârt în stânga și în
dreapta, uitându-mă în retrovizor. Mama examinează orice colţişor al automobilului,
comentând în felul ei: „Bunişoară, bunişoară la acest preţ...”
Ambii sunt materialişti, totul compară în bani, totul pentru ei are un preţ, totul
se măsoară cu luni sau ani de muncă. Pe ei nu-i interesează cât costă o seară de
uitare de sine, nu-i interesează cât costă ”un spinello” ( ţigară cu marijuana). Ei
sunt materialişti determinaţi, merg cu picioarele pe pământ, nu zboară şi nu-s
”spirituali” ca mine. Mama ar mai dori din când în când să viseze vreun muzeu, dar
munceşte ca o nebună. Vrea să cumpărăm casa unde locuim, zice că patronul i-a
propus-o la un preţ convenabil. Se interesează pe la bănci, vorbeşte cu Nicu despre
taxă variabilă și nevariabilă de conturi, de ore plătite mai bine... Nicu la fel e un
realist, tot ce face analizează. El are și un plan pentru viitor: se va căsători cu
Grazia, vor face copii, își va cumpăra casă, va deschide un restaurant unde va lucra
cu toată familia... Pe mine nu mă interesează nimic din averea lor…

6 iunie... Se apropie ziua mea, să-i văd ce-mi vor cumpăra. Se lamentează
mereu că nu au bani... Am rugat-o pe mama într-o zi, când mi se părea mai blândă ca
de obicei, să-mi cumpere un căţeluş sau o pisică. „Nu, nu, nu,”! mi-a răspuns
categoric. Nu faci curat în camera ta, dar vei avea grijă de animale?! Scoateţi din cap
astfel de dorinţe... Şi lui Nicu îi plac animalele poate mai mult ca mie. Credeam că
mă va susţine, dar mi-a dat de înţeles că el îşi va cumpăra un câine când va fi la casa
lui. Mai sunt două săptămâni până la ”eveniment”. Trebuie să vorbesc cu mama cum
voi sărbători. Sunt mare, voi împlini 16 ani. Aş putea si eu să-mi fac ziua de naştere
undeva cu fetele la un bar, nu acasă. Nu ştiu cum să mă apropii de mama ca să să-i
spun, dar să n-o supăr. Nu-i prea în bună dispoziţie şi suntem din nou la cuţite... A
fost la şcoală, am trei insuficienţe, printre care una la franceza. Eu, fiica
”franțuzoaicei” - profesoarei emerite! Şi Mirella are două insuficienţe, dar pe mama
n-o interesează ce au alţi colegi şi nici că mai sunt ca mine. M-a întrebat când sunt
91
colocviile generale, dar eu i-am spus că au fost deja. Nu eram sigură, doar vroiam să
evit contactul ei cu profesorii. A venit singură la şcoală să vorbească în privat cu
profesorii, aici se practică aşa ceva. Nici n-am ştiut când, poate că nici nu eram... A
aflat de toate notele şi absenţele mele... De când s-a făcut cald afară am ”evadat” de
la multe ore. Uneori mă întâlneam cu Mirella în faţa şcolii şi nu mai ajungeam la
lecţii, cotind spre parcul din vecinătate, alteori veneam la lecţii stăteam două-trei şi
plictisindu-ne ieşeam... Deseori în parc ne întâlneam cu Paolo sau Nicolas. De obicei
Paolo era furnizorul nostru şi făceam tot posibilul să mă întâlnesc cu el din mai multe
motive. Îmi plăcea... Ca să am bani mai mulţi şi să nu aştept în fiecare zi cei doi euro
de la mama, l-am întrebat pe Paolo dacă aș putea vinde un inel (de-al mami,
desigur!). ” Poți” - a fost răspunsul lui, doar că mi-a dat puţin de tot. M-a minţit, la
sigur...

***
Azi am ieşit de la ultima lecţie, oprindu-ne la barul de la colţul Liceului.
Stăteam şi ne amuzam de trecători, apoi ni s-a alăturat „papi” (furnizorul principal).
M-a sunat și i-am spus că suntem la bar. E un băiat de încredere. Când l-am
cunoscut mi-a dat imediat numărul de celular, spunându-mi că-l pot chema când
doresc şi când am nevoie.
Dacă vreau să ies noaptea, trebuie să fac rost de alţi bani... Am mai găsit un
ceas pe care mama nu-l poartă (”Pier Gardan”). Vreo 30 de euro sper să-mi dea pe
el sau cât o fi... Chiar dacă am o situaţie incertă la şcoală nu prea mă deranjează,
mă simt bine. Am grupul meu de prieteni, ieşim din când în când noaptea, iar mama
nu-şi dă seama de nimic, nici chiar că-i lipseşte inelul şi un ceasul care-l punea doar
la sărbători. Eu mi-am făcut lumea mea liberă şi veselă, lipsită de orice probleme şi
neajunsuri. Important să am o ţigară plină de haşiş sau marijuana, și să contemplez
starea uitării de sine.
Am convins-o pe mama să-mi dea bani pentru ziua mea de naştere ca să pot
merge cu o parte din prietenele mei (bineînțeles, și cu prietenii de petreceri
nocturne) la un bar din apropiere. A fost de acord, dar va veni cu noi Nicu, Grazia şi
Davide – aşa a hotărât mama. Să fi ştiut, mai bine nu mă milogeam în faţa ei zile în
şir, făcând-o pe fata ascultătoare.

11 iunie. E ziua mea… Băieţii au ieşit afară, rând pe rând la fumat. Eu însă a
trebuit să mă abţin până în ultimul moment. Stăteam prea pasivă. Mirella m-a
observat și a insistat să ies. Am dat 10 euro pentru „coletă”. Aveam de unde! Nu cred
că Nicu a observat ceva şi nici Grazia lui. Ea nu fumează, dar stă la masă departe de
mine... M-am întors cu bună dispoziţie, bucurându-mă de cei 16 ani ai mei.
E ultima zi de şcoală din acest an. Am rămas cu studiul pe vară la două obiecte:
franceză şi drept. Suntem vreo şase din clasă care trebuie să dăm un fel de examen
92
sau test în august. Cine-l trece se duce mai departe, cine nu... De obicei, trec toţi, mi-a
explicat Paolo când m-a văzut cu moralul la pământ. M-a încurajat, zicând că nu-i
mare lucru să dai un testul. Mama nu ştie nimic. Ea a crezut că mi-am corectat
notele, de fapt, nici nu cunoaşte bine cum e învăţământul aici. Paolo ne-a asigurat cu
rezerve de țigări. Ne-am achitat şi am ascuns ”iarba” printre cărţi. Ai mei nu ştiu că
fumez. Totul e conspiraţie.
Acasă mama mă aşteaptă să mâncăm, dar nu mi-i foame, sunt fericită și
zâmbesc.
- Cum ai terminat anul de învăţământ? mă întreabă ea.
- Cred că bine! i-am surâs, gândindu-mă: „ De ce mă tot sâcâie atâta?! Ce vrea
de la mine? De ce nu pleacă mai repede la muncă?”
Dar în timp ce vreau să scap de ea, intră şi Nicu. Mă priveşte lung, apoi
întreabă:
- Ești eminentă?
- Nu chiar... Am terminat şcoala, tu nu eşti fericit?
- Cum să nu? Voi munci toată vara la restaurant, de luni încep munca...
- Da?! rosti mama bucuroasă. De ce nu-mi spui, măcar o ştire bună să intre în
casa asta... zise, privindu-mă pieziş.
- Cum ai terminat şcoala, ai vreo coadă? mă întreabă din nou Nicu pe un ton
părintesc.
- Nu ştiu, dar tu ştii cum ai terminat anul de învăţământ?
- În general, nu, dar aproximativ ştiu.
- Când voi avea rezultatele am să te anunţ şi pe tine, acum lasă-mă să respir...
Am chef de somn şi intru în cameră. Adorm, dar mă trezește Mirella.
- Ce faci, vino în părculeţul de lângă tine, te aştept.
Am ieşit repede din casă, spunându-i lui Nicu care era în garaj, că trag o fugă
să vorbesc ceva cu Mirella. O văd de departe că vorbeşte la telefon, dar nu înţeleg cu
cine. Când sunt aproape de ea, închide.
- Vine tată-l meu peste câteva zile. Plecăm la bunicii din Sardinia.
- Glumeşti? Mă laşi singură…
- Vei pleca şi tu la mare, la bunicii tăi din Moldova...
- Eu nu mai am bunici şi chiar dacă i-aş avea nu m-aş întoarce pentru nimic în
lume în Moldova, i-am răspuns răstit de parcă ea era vinovată de ceva...
Ca să mă îmbunătăţeze, îmi spuse:
- Sâmbătă trebuie să sărbătorim sfârşitul anului şcolar. Mergem toţi la
discotecă... Vine şi ”papi”, și Paolo.
- Ce bine că vine Paolo! am exclamat eu (simțeam tot mai mult că-l plac).
- Elena, nici nu ştiu cum să-ți spun o noutate proastă pentru tine... Paolo e
gay!...
Ştirea căzu ca o avalanșă peste mine
93
 - Imposibil!
Nu ştiam ce să zic, doar era atât de drăguţ cu mine. Se vede că lumea asta e
întoarsă pe dos. Când crezi că ai găsit ceva bun pentru tine, neapărat apare ceva care
distruge totul. Iată de ce Paolo nu mă sărutase niciodată.
Ca să mă convingă Mirella mai adăugă:
- Credeam că ţi-a spus, el nu ascunde. Acum i s-a întors prietenul din
”colonie”...
Nu mă interesa cine i-a venit şi de unde, eu mă gândeam la mine, la visul meu
spulberat. După ce am aflat că Paolo e de o altă orientare sexuală nu mai aveam
plăcere să ies seara, deși n-aș fi dorit să ratez discoteca.
La discotecă a venit şi Marco, prietenul lui Paolo. La început aveam un fel de
repulsie şi îl tratam cu dispreț, dar, intrând în iureșul distracției, mi-a trecut repede.
De odată se auzi soneria unui telefon. Mă uitat la Mirella, ea la mine. Îmi zise:
- E celularul tău!
Îl scot din buzunar şi, privind speriată în jur, zic: „ E mama mea! Ce mă fac?
- Răspunde! zice Paolo.
- Nu, nu răspund.
N-au trecut nici două minute că celularul începe a zbârnâi din nou…
- Unde eşti, îmi urlă glasul de sirenă al mamei. Vino imediat acasă!
- Ok, a fost răspunsul meu scurt.
Tot atunci sună și celularul Mirellei. Era mama ei. De data aceasta ea mă privi
speriată, întrebându-mă ce să facă.
- Nu ştiu, răspunde, suntem descoperite...
Trebuia urgent să ne întoarcem acasă, dar încă nu venise „papi” cu iarba.
Terminasem toate rezervele. Afară se lumina, era ora cinci dimineaţa, când am intrat
în oraş. Mirella se ţinea de gâtul lui Nicolas, repetând că nu vrea să se întoarcă acasă.
Nici eu nu doream, dar unde puteam pleca? Discoteca se terminase, iar odată cu
răsăritul soarelui simţeam că-s despuiată de toate hainele şi rămân golaşă şi
neajutorată.
Senzaţia de ființă a nimănui mă deranja. Era ca o patologie cronică şi atunci
când reveneam îmi aminteam sine sunt... Îi priveam pe toţi cu ochi imploratori, iar
din lăuntrul sufletului emanam undele unui strigăt disperat: „Luaţi-mă cu voi! Hai să
fugim, să plecăm în lumea mare!” Eram gata să las totul. Dar nimeni nu-mi
propundea nimic. Fiecare se gândea la pielea sa.
Când am pus mâna pe clampa uşii să deschid, mama o împinse de partea
cealaltă, apărând cât uşa de mare și întrebându-mă autoritar:
- Unde ai fost?
- La discotecă, i-am răspuns indiferentă, zâmbindu-i maliţios în faţă.
Am împins-o uşor ca să intru, dar mama închise uşa cu o mână, iar cu cealaltă mă
prinse de cot, și, oprindu-mă, mă întoarse cu faţa spre ea:
94
 - Până dimineaţă la discotecă? Unde bogdaprostea mătii ai fost?”
- Ţi-am spus că la discotecă, am ridicat şi eu vocea.
- Lenuţo, eşti normală, ce-i cu tine, cum poţi ieşi noaptea din casă, ca să te
întorci dimineaţa...
Cuvintele ei îmi răsunau ca o mitralieră ruginită. I-am întors spatele să plec...
Mă prinse de umeri și mă zgâlţâi cu furie, urlându-mi la ureche: „Neruşinato,
destrăbălato, la taică-tu în Moldova să pleci!” Auzind acest num,e am reacţionat ca
un câine care stătea liniştit în cuşca lui, dar când a fost deranjat s-a năpusti ca un
turbat.
- Tu eşti destrăbălată, nu eu. Uită-te la tine, te îmbraci să placi…
Fraza mea a fost frântă de Nicu care, auzind ţipetele din sufragerie, ieşi.
- Ai băut? se răsti și Nicu.
Iar mama fără să aştepte răspunsul meu se apropie, poruncindu-mi:
- Suflă!
Mă mirosi şi-i zise lui Nicu dezamăgită:
- Nu miroase a băutură, dar uită-te la ochii ei tulburi, ieşiţi din orbite…
„Nu înţelege o iotă” mi-am zis în gând, revenind la acel zâmbet maliţios și
vrând să intru in cameră. Mama mă blocă. Vârând mâna în buzunar, îmi scoase
celularul. Am opus rezistenţă şi în învălmăşeala noastră celularul căzu jos.
Ridicându-l Nicu, mă împinse cu forţa, zicându-mi să plec din faţa mamei. Am intrat
în cameră şi am încuiat uşa după mine.
M-am trezit spre seară mirată cum de m-au lăsat să dorm toată ziua.
Ridicându-mă din pat am intrat în bucătărie, dar acolo nu era nimeni. Nicu era la
muncă, dar mama, unde era? M-am amintit de celular. M-am avatat în sufragerie la
telefonul de casă cu gând s-o sun pe Mirella, dar am descoperit doar firele. Dau să
deschid calculatorul dar nu se pornește. Sunt blocată! Mă îmbrac repede să ies, dar nu
găsesc nicio cheie să deschid uşa. M-au încuiat în casă! Ce naivă este mama, nu ştie
că pot să sar pe geam. Încerc să ies, dar afară stau două doamne la sfat. Mi-i ruşine şi
închid geamul. Tot atunci observ cheia în uşa de la cameră mea. O iau şi... Yes! Se
deschide uşa de la intrare. În 10 minute sunt la poartă la Mirella. Sun. Tăcere.
Nimeni numi răspunde, deși insist. Pașii mă aduc din nou acasă.
Mama încă lipseşte. Casa e pustie şi singurătatea ei trece parțial și în corpul
meu. Simt un val de răcoare înfiltrându-mi-se în tot corpul care tremură. Mă aşez
zgribulită pe divanul din sufragerie, unde mama doarme uneori și simt mirosul
parfumului ei care a rămas neschimbat de când eram mică. Îl adulmec, trăgând adânc
aerul în plămâni, ţinându-l acolo pentru câteva frânturi de secundă de frică să nu-l
pierd şi să nu-i uit misterul. Închid ochii, imaginându-mi-o pe acea Elenă micuţă,
purtată în braţe de mama. Capul meu stă rezemat de umărul ei, ascunzându-mi
năsucul în părul ei blond, lăsat pe spate. Ţin mâinile încolăcite în jurul gâtului ei. Nu
ştiu dacă atunci când eram mică îmi era frică că aş putea s-o pierd într-o zi. Apoi…
95
gândurile mele întrezăresc o altă Elenă, cea care a rămas acasă când mama a plecat în
Italia: e singură şi tristă, e gospodină în casă şi-i este frică mereu că a pierdut-o pentru
totdeauna pe mama… Imaginile se perindă fugitiv în faţa ochilor. O văd, în sfârșit, pe
o Elena mai aproape de mine, cea de acum, plină de optimism şi încredere, când tot
răul a rămas acolo, în Moldova. Dar, probabil, greşeam, căci din fiecare imagine mi-a
rămas câte ceva care încolţeşte ca un grăunte în capul meu atunci când melancolia
pune stăpânire pe mine.

***
…Mama mă anunţă că plecăm în Moldova. Simt că mă clatin, iar cuvintele mi
se opresc în gât. Mă sufoc, nu pot scoate niciun cuvânt. Tac și privesc doar speriată
la ea. Nu ripostez, mi-i frică că mă va lăsa acolo. Gândul dezertării îmi apare pentru
a nu ştiu câta oară ca o supapă virtuală care m-ar salva de la toate. Dar nu văd nici
o fisură care mi-ar putea lumina evadarea. Poate să fug, îmi zic, dar unde? Unica
mea prietenă, Mirella, posibil a plecat la bunicii ei în Sardenia (cum e corec:
Sardenia sau sardinia – vezi, scrii deferit!!!). Irina, moldoveanca, nici nu ştiu
unde trăieşti, alţi prieteni nu am, celularul îmi este sechestrat.
La aeroport ne conduce Nicu. Eu am stat mută tot drumul, făcând planuri cum
totuşi să evadez, să mă ascund undeva până pleacă avionul, iar dacă mama pleacă
fără mine ar fi şi mai bine. Dar ambii stau cu ochii pe mine. Mamei aș fi putut să-i
fac scandal la aeroport, nu-mi era rușine. Dar cu Nicu nu era de glumă. I-aș fi
pierdut încrederea. El e unicul care mă iubește frăţeşte, mă protejează şi-mi face
mici cadouri când pleacă undeva, semn că se gândeşte mereu la mine chiar dacă o
are pe Grazia.
Mă simt escortată. Nu zic nimic, deși clocotesc de furie. Mama îmi face loc,
lăsându-mă să trec eu mai întâi. Nicu îşi ia rămas bun de la noi, îmi surâde şi-mi zice
blajin „Fai la brava!”

August 2009... Dragul meu jurnal, te-am ignorat prea mult timp, sorry. Te-am
lăsat uitat în camera mea, nici nu-mi aminteam unde te-am ascuns. Ultima oară am
stat la taifas cu tine înainte de a pleca în Moldova. La întoarcere eram extenuată, dar
mai mult dezamăgită de toţi şi de toate. Nu mai credeam în nimeni. Toţi m-au trădat.
În primul rând mama, care n-a crezut în mine. Apoi justiţia moldovenească care a
încercat prin toate metodele să mă supună linşării; mass media, care a dorit să facă
din cazul meu ştirea cea mai picantă a zilei. Tata... Doamne, care tată? El nu merită
acest nume. În loc să mă apere, să-şi recunoască vina, el a negat totul… A învinuit-o
şi pe mama că a înscenat totul, ca să ne poate lua cu ea în Italia, iar lui să-i ceară
divorţul. L-au crezut pe el. N-a fost un proces judiciar, dar un adevărat spectacol,
manipulat de avocatul lui, un bătrân ursuz, care ştia bine să-şi joace rolul său, atât în
96
cuvinte, gesturi, cât şi în mimicile feţii. L-am urmărit atentă, merita aplauze. A
mințit fără rușinare ca să-i facă pe cei prezenţi să-l creadă. Avocatul nostru și-a
pornit prelegerea cu un vocabular selectat de prin toate dicţionarele pe care le poseda,
probabil, în biblioteca lui de intelectual, stârnind rumoare în sală. În loc să asculte,
toți se șușoteau, inclusiv judecătorul avea ceva de discutat, exact în acel moment, cu
vecinul lui. Puţin din cei prezenţi în sală ascultau. Era exact ca la spectacol în care
actorul nu-şi juca bine rolul. Ca un ecou ajunse la urechile mele sfârşitul unei fraze -
întrebare adresată mie: „Cum ţi-a introdus penisul?”. Cineva îmi zise că trebuie să
răspund. M-am ridicat, sprijinindu-mă cu mâniile de pupitrul din faţă. În jur meu totul
se clătina, iar eu priveam buimăcită în jur. Mă simt decapitată, catapultată la fundul
unei prăpastii de unde nimeni nu-mi auzea răspunsul. Încercam să-mi recapăt
cumpătul și glasul, dar vuietul din urechi mă asurzea. Încercam din răsputeri să mă
țin pe picioare.
Procesul a fost pierdut din start, prezenţa mea a fost inutilă. Păcat că mama nu
m-a ascultat, să nu descoperim rahatul… Mai bine era să dăm totul uitării. El a ieşit
din sala judecății basma curată, iar noi defăimate.
Imediat la ieşire, un ziarist mă blocă, întrebându-mă: „Sunteţi satisfăcută de
decizia judecății!?” L-am privit cu ură, doream să-i zic să plece din faţa mea cu tot cu
”satisfacţie”, dar i-am șoptit doar: ”Dispari din ochii mei”! Doream să ies cât mai
repede în stradă. Dar în curtea judecătoriei mă aşteptau alţii cu întrebări tot atât de
tâmpite: „Ce cred despre legea violului?” ”…Despre pedeapsa care se aplică în
Moldova violatorilor?” ”Ai fi de acorda cu legea castrării chimice?”. Le-aș fi strigat
în gura mare: ”Halal de judecătorii și de țara în care furtul unei găini se pedepsește
mai aspru, decât abuzarea unui copil…” Dar în acel moment am zărit în stradă un
chip drag, care mă mângâia cu privirea și-mi dădea curaj să rezist și să ies cât mai
repede din acel calvar. Era Vadim… ”De unde aflase?” Deși n-aș fi dorit să afle
nimic despre cele întâmplate, prezența lui m-a bucurat, spulberându-mi din suflet
toată amărăciunea.
Din acest drum m-am întors cu o singură amintire plăcută - Vadim. Din vorbele
lui am înțeles că a venit din Franța, unde învață și lucrează, nu întâmplător… Venise
special să mă susțină!…
La aeroport am cumpărat câteva ziare. Nu căutam articolele în care s-ar fi scris
despre procesul meu. Nu mă mai interesa. Am cumpărat un ziar la întâmplare, mai
mult pentru a mă ascunde după pagini, asemeni struţului. Dar involuntar mi-a atras
atenţia o pagină consacrată evenimentelor din 6-7 aprilie 2009. M-a amuzat titlul:
”Revoluție anticomunistă în Moldova”. Pentru mine acest popor paşnic ştie doar să
rabde, nu și să lupte... Citesc…Îmi dispare tot sarcasmul când ajung să citesc despre
Valeriu Boboc, un tată tânăr, care a fost bătut cu cruzime de poliţişti până și-a dat
sufletul. Nici măcar nu ieşise să lupte. Stătea ca mulți alți tineri lângă Arcul de
Triumf... Doamne, chiar așa să fi fost? ”S-a tras cu gloanţe adevărate, au fost
97
maltratați sute de tineri în comisariatele de poliţie, a fost ars originalul „Declaraţiei
de independenţă a Moldovei”…Dacă aș fi fost acasă, în Moldova, aș fi ieșit oare și
eu în stradă să apăr democrația? … Care democraţie? Poate, că tinerii ieșiseră în
Piaţa Marii Adunării Naţionale să cerşească o parte de democraţie?! Dar oare în ţara
aceasta a fost vreodată democraţie? După jumătate de secol de regim totalitar, mai
poate fi vorba de democraţie? Doamne, e pusă la bătaie generaţia tânără! Dar parcă
numai în Moldova tinerii mor schingiuiți în bătăi în închisori? Şi-n Italia, şi-n Franţa,
şi-n SUA. Recent a murit în închisoarea italiană Stefano Cucchi, arestat pentru
droguri, decedat în urma torturilor; Carmelo Castro, decedat la 19 ani și care s-a
sinucis în închisoare din cauza legilor strâmbe ale ţării sale. E secolul XXI, dar tinerii
mai continuă să moară în „primăverile arabe”, de asemenea cerşind libertate şi
democraţie. În acest secol tinerii se mai aruncă de la etaje, nefiind înţeleşi de colegii
lor pentru că au o altă orientare sexuală. Femeile continuă să fie maltratate de iubiţi,
de soţi; fiicele să fie violate de taţi. În acest haos şi nedreptate, unde totul se cumpără
şi se vinde, unde dreptatea li se dă celor care au portofelul plin, adevărul meu nu a
fost recunoscut. Am apărut ridicolă şi mincinoasă... Închid ziarul şi mă uit
nerăbdătoare pe panou dacă n-a apărut ora zborului nostru. N-am răbdare să plec cât
mai repede din ţara în care m-am născut şi care ar trebui s-o consider şi a mea.
Urc în avion şi încerc să privesc liniştită prin hublou. Lângă mine stă mama
tăcută. Mă sprijin de speteaza scaunului şi încerc să adorm, gândindu-mă că am mai
avut o lecţie, un vaccin pentru imunitate, un tratament pentru călirea sufletului. Am
devenit mai sigură de mine şi unica care mă poate proteja de toate şi de toţi pot fi
doar eu.
... În Moldova am avut momente când mi-a fost frică că nu voi putea reveni în
Italia. M-am speriat chiar... Şi mi-am dat seama că îmi lipsesc acele lucrurile cărora
nu le dădeam importanţă. Involuntar îmi veni dorinţa să mă întorc acasă, dar unde era
această casa? Am înţeles un lucru, casa este acolo unde sufletul tău se simte în linişte,
unde eşti împăcată şi ai dorinţa să zbori. Aceasta era pentru mine Italia. Ştiam că mă
aştepta camera mea, jurnalul meu, Mirella, Nicu, colegii de Liceu... ... De Moldova
nu mă mai lega, decât o mare ruşine şi amintiri dureroase. Întâlnirea cu Vadim mi-a
dat mult curaj şi m-am bucurat pentru el că a plecat să studieze în Franţa.

Ne-a întâmpinat Nicu. Nu ne-a întrebat ce am făcut la Chişinău, nici mama nu

s-a grăbit să-i spună nimic. I-am transmis salutări de la Vadim. S-a bucurat. După
felul cum a reacţionat, mi-am dat seama că el l-a anunţat. Despre proces nu aveam
nici un chef să discut. M-am pitit pe banca din spate, mi-am aruncat ochii spre geam
şi mă uitam la priveliştea de afară.
Nu aveam răbdare să mă întâlnesc cu Mirella. Îmi era dor de şi de aventurile
noastre. Plecase la mare cu tată-l ei imediat după descoperirea noastră din noaptea cu
distracţia până la răsăritul soarelui. Trebuie să se fi întors de la mare. Nu puteam să-i
98
telefonez, pentru că mama nu-mi restituise celularul. Nici nu i l-am cerut. La ce-mi
trebuia în Moldova?
A doua zi stăteam ca pe jăratic, aşteptând să plece Nicu cât mai repede la
muncă. Când a plecat, imediat am ieşit şi eu. Până la Mirella am două opriri de mers
pe jos sau cu autobusul, dacă nu am de aşteptat prea mult. Am sunat la poartă,
nerăbdătoare să-mi răspundă Mirella. Dar a răspuns Marisa, mama ei, întrebând cine-
s. Auzindu-i vocea, m-am pierdut cu firea, răspunzându-i ruşinată că-s Elena şi vreau
să vorbesc cu Mirella.
- Aşteaptă! a fost răspunsul ei scurt...
Mă zgâiam printre arbuştii stufoşi, sărind fericită de pe un picior pe altul,
nerăbdătoare să apară Mirella. Dar văzând chipul mamei ei care păşea încet,
îmbătrânită şi istovită de parcă trecuseră 10 ani de când nu ne-am văzut, m-am
cutremurat. Mi se făcu frică dintr-odată. Ea cu glas înăbuşit rosti „Mirella...” Vocea
stinsă a Marisei m-a făcut să ridic ochii mirată, ca să mă conving că ea rostise numele
„Mirella nu mai este ... A avut un accident... Traversa strada... „
Credeam că visez, că nu am auzit bine, că am greşit adresa. În pieptul meu se
trezi un instinct nebun de fiară care dorea să urle, întrebând toţi dumnezeii: „De ce?”
Încet, abia perceptibil, cu teamă în glas şi totodată cu speranţă în cuget că ceva n-am
înţeles, am întrebat „Când?”. Mai întâi, îi ieşi un oftat adânc din piept, apoi, vlăguită
şi slăbită ca o fantomă, Marisa mă îmbrăţişă, şoptindu-mi „La 7 august, la o
săptămână de la întoarcerea de la mare...” Tăcu, căci lacrimile i-au înecat cuvintele,
iar pe obraji ofiliţi îi şiroiau lacrimile.
Debusolată mă îndreptam spre casă cu paşi incerţi, călcând ca o străină pe
trotuarul care mă însoţise atâtea ori spre casa ei. „7 August...7 august! Doamne, în
ziua procesului... ” Mă simţeam singură şi biciuită ca un animal care nu numai şi-a
pierdut tovarășul, dar şi pieptul îi fusese sfâșiat. În faţa ochilor mi se perindau
secvenţe din anul de învăţământ alături de Mirella. Continuam să merg cu capul
aplecat, cu privirea în pământ şi, de odată, am avut impresia că-i aud râsul zglobiu,
zgomotos şi molipsitor. Am zâmbit mai mult forţat, căci ridicând ochii mi-am dat
seama că eram în faţa casei noastre. Intrând în casă m-am bucurat că pot fi singură.
Doream să plâng nevăzută de nimeni, iar lacrimile îmi erau ferecate în adâncul
sufletului, clocoteau acolo, nedorind să iasă. Prea deseori le-am stopat, le-am
sugrumat şi le-am ţinut ascunse de văzul lumii, încât acum nu mai erau în stare să
iasă. Fără să vreau, încă o dată m-am întrebat: „De ce?” Însă nu găseam un răspuns.
În tot corpul mi se trezi aceeaşi durere incurabilă a suferinţei inalienabile.
Aveam câteva poze cu Mirella. În timp ce le căutam, mi-am amintit că ei îi
plăcea să scrie în agenda mea. În rucsac, printre cărţile din ultima zi de şcoală am
găsit agenda, răsfoind-o agitată pagină cu pagină. Citeam grăbită, căutând scrisul
Mirellei. Iată! „Non c’e una amica migliore di te”, „Un amica e quella che conosce il
tuo passato, vive con il tuo presente e ti sostegne nei proggeti futuri... ” „Saro sempre

99
con te.” Citeam şi reciteam frazele scrise de prietena mea, cântărindu-le pentru prima
dată cu sensibilitatea inimii. Încercam să le înţeleg profunzimea şi sensul cu raţiunea,
care atunci când Mirella le-a scris, eu nu le percepeam valoarea. Le credeam scrie de
dragul scrisului , din neavând ce face, din plictiseală. Doamne, cât de importante sunt
pentru mine acum. Mirella! Mi-a fost şi mi-a rămas cea mai bună, mai devotată, mai
înţelegătoare prietenă.
Am închis agenda de parcă îmi era frică să nu dispară acele rânduri, scrise de
mâna ei... Am încercat să-l caut pe Nicolas, intrând pe Facebook, dar părea că şi el a
dispărut.

Septembrie... Mirella devenise o parte din mine. Eu existam şi pentru ea:

studiam, respiram, dormeam, ieşeam noaptea din casă, fumam doar că aşa îmi plăcea
să mă vadă. Ea mă aprecia, mă asculta, mă aproba, mă încuraja. Uneori mi se părea
că o am alături. Ca şi înainte, era de ajuns s-o privesc că să mă înţeleagă. În ochii ei
găseam mereu acea alinare sinceră şi prietenoasă. Împreună am pătruns în viaţa
frenetică, aruncate ca două maimuţe în jungla adolescenței. Mirella m-a susţinut când
am primit primul patru, când am fost dată afară din clasă, când eram fericită şi când
ochii mei erau gata să lăcrimeze. Închipuindu-mi-o alături, o dojeneam: „Ce ai avut
cu lumea asta de-ai plecat? Oare eu am mai puţine...” Alteori mi se parea că, prezenţa
Mirellei în viaţa mea a fost doar un vis scurt, iar spre dimineaţă, trezindu-mă, s-a
spulberat totul, rămânând iarăşi singură în lumea mare şi haotică. Şi datorită acestei
aparenţe doream să fiu puternică, optimistă, să cred în viitorul care poate va fi mai
bun. „În viaţă trebuie să lupţi dacă vreai să te menţii. Să lupţi!” Părea că-mi şopteşte
prietena mea de dincolo de astă lume...

17 Noiembrie... Au trecut doi ani de când n-am mai scris nimic. N-am avut
timp, iar când îmi aminteam de tine nu te găseam. Mama are obiceiul să caute prin
cărţile mele şi trebuie să fiu atentă. Nu doresc să afle că te am. Dar nu cred că aceasta
a fost marele impediment. În principiu nu mai am chef să scriu. Pare-mi-se că am
devenit o adeptă a hedonismului. Nimic nu mă incită. Am mereu starea de apatie şi
zero interese. Şcoala a devenit o povară, nu mă stimulează prin nimic, ba din contra
unii profesori îmi taie orice poftă de studiu. Deşi am intrat în acest vârtej frenetic al
vieţii italiene, absorbită de societate şi tot ce mişuna în jurul meu, alergând grăbită
după evenimentele zilei, uneori mă împiedic, cad şi atunci îmi dau seama că ceva îmi
lipseşte... Mama insistă mereu să studiez şi prin tachinarea ei mă face să mă satur de
toate. Eu doresc să mă distrez. Îmi caut mereu prieteni, şi-i găsesc, dar relaţia
durează puţin. Trec de la o amică la alta, aşa cum terminând o carte de citit, trec la
alta. Dar, într-un fel nu mă afectează. Pentru distracţii am mereu cu cine ieşi. E de
ajuns să ne înţelegem între noi, fetele din clasă, la care discotecă ne întâlnim. Părinţii

100
unora ne duc și ne aduc de la discotecă. De mine Nicu are grijă. Mama s-a împotrivit
la început acestor evadări ale mele, dar a cedat, lăsându-mă să mă distrez şi crezând,
că astfel îmi voi face un prieten. Nu-l am, dar nu tânjesc. Mai puţin mă interesează
lipsa unui logodnic. Poate-s lesbiană? Nu am atracţii sexuale pentru bărbaţi?
Doamne păzește, nu-s nici lesbiană şi nici bisexuală. Mai mult decât pentru discoteci
nu-mi place nimeni dintre colegii mei. Mă deranjează atitudinea unora. Mai ales,
dacă-şi permit să mă pipăie. Îl consider un obicei de prost gust. „Stop! Nu puneţi
mâinile pe mine! Păstraţi distanţa când vorbiţi! Nu vă băgaţi în sufletul meu! Nu
permit, nu-mi place...” Am impresia că, unii, vor să se şteargă de mine, folosindu-mă
ca un şervet agăţat în baie. De aceea păstrez distanţa şi mă înfurii când cineva nu
respectă intimitatea mea. Poate din acest motiv nu-s acceptată de toţi, dar puţin îmi
pasă... Eu nu cerşesc nimănui un gram de afecţiune sau prietenie, nu i-am cerşit-o
mamei cu atât mai mult celor străini.
Nu fac complimente false, doar că sa mă linguşesc pe lângă cineva care-i mai
bun la învăţătură sau îl aduce tata la şcoală cu BMV. Nu mi-i frică să mă confrunt cu
colegii mei şi ei ştiu, o ştiu şi profesorii (nu toţi!)... Îmi bag capul acolo, unde alţii
dau bir cu fugiţii. Aşa sunt eu, îmi croiesc drum singură. Am învăţat să mă descurc în
orice situaţie de mică. Ştiu că cineva din clasă odată mi-a zis „oaia rătăcită”, atunci
m-am supărat, dar îmi dau seama că a avut dreptate. În afară de Nicu, cine poate să
mă protejeze. Mama? Cine-i ea? E o „badantă”, care abia zice un cuvânt în faţa unui
băştinaş că acesta îşi dă seama că nu este italiancă. Începe imediat să ghicească cine-
i: moldoveancă, ucraineancă, albaneză, poloneză, etc... Nimeni nu o confundă cu o
americancă sau nemțoaică. Nu! Aici străinii sunt împărțiți în mai multe categorii: cei
din Europa de est, indiferent de stat, de cultură şi apartenenţă socială. Femeile care au
fugit de sărăcie, de violenţă, de ... Sunt femeile robot, capabile să lucreze 24 din 24
ore, îmbrăcate simplu şi mereu triste. Una dintre acestea este şi mama mea (eu nu voi
fi ca ea!). Cei din Africa toţi sunt negri, indiferent din ce stat vin. Apoi, urmează
chinezii pe care nu-i confundă nimeni, dar au şi ei caracteristicile lor. Unde lucrează,
acolo mănâncă şi dorm. Cei care vin din America, Germania, Suedia au un alt statut
în faţa băştinaşilor. Unii chiar se căznesc să-i imite...
Ar fi bine să pun punct aici, căci nu prea am chef de teoria chibritului, tocmai
azi când te-am regăsit, drag și unic prieten. Recunosc că mi-ai lipsit şi voi reveni la
tine. Azi te-am răsfoit cu drag, trecând grijuliu cu privirea peste cele scrise. Ştiu bine
ce conţine orice pagină. Chiar şi caligrafierea literelor vorbeşte despre starea mea:
unde-i mai îngrijită, iar literele sunt rotunde şi frumoase şi lipsesc punctele de
suspensie totul a fost OK; unde sunt cu moralul la pământ scrisul meu e o
mâzgălitură... Deşi, recitind primele pagini, am devenit un pic melancolică,
imaginându-mi cum eram cu 7 - 9 ani în urmă. Mă văd departe, atât de departe, că
abia întrezăresc acea copilă pierdută la periferia unui oraş abandonat de mame.
Plăpândă şi slăbuţă, parcă alerg prin praful drumului cu „Buba” după mine, unica

101
mea jucărie. Suntem nedespărțite: cu ea adorm, ei îi spun poveşti inventate, cu ea mă
duc la grădiniţă, apoi la şcoală. Dar într-o zi, mi s-a interzis s-o mai iau cu mine. Mi
s-a spus că-s mare, ordonându-mi-se ce trebuie să fac şi, totodată, interzicându-mi-se
să mai fiu copil. Doream şi eu să fiu mare, dar nu eram... Rămăsesem mică, deşi mi s-
a impus să fac lucruri de-ale maturilor... „Buba” a rămas uitată într-o cutie, iar în
locul ei a venit „jurnalul meu” care a înlocuit-o pe mama, pe bunica şi toate fiinţele
dragi care-mi lipseau. Tu ai devenit caleidoscopul imaginaţiei mele. Cu tine zburam
la mama în nopţile triste, cu tine în gând pregăteam lecţiile, găteam, făceam ordine în
casă... Tu rămâneai acasă ascuns în sertar şi, totodată, mă însoţeai mereu, fiindcă ţie
îţi ceream sfaturi şi ţie îţi confesam secretele mele. Aşa zi de zi, pe fiecare filă şi-n
fiecare rând s-a incrustat anii copilăriei mele. Tu, jurnalul meu, erai şi acea Elena
înţeleaptă şi unicul martor fidel. Alte lucruri care ar demonstra existenţa copilăriei
mele nu am. Din acei ani nu am poze şi nici filmări. Nu că nu le-am luat cu mine în
Italia, pur şi simplu, nu le aveam. Nici Nicu nu are. Nu ştiu de ce, dar la serate şi
sărbători din cadrul şcolii, nimeni nu mă filma, nu mă fotografia. Sau, dacă ne
fotografia cineva în grup, la mine nu ajungea nicio poză. Dacă nu aş fi scris aceste
pagini, probabil, nu aş avea nimic să-mi demonstrez că am fost şi eu copil, că am fost
mică.
Cum arătam la 10 ani, la 13? Nimeni nu s-a încumetat să-mi facă o poză şi să-mi
scrie pe verso: Elena la X ani... Existam in registrul clasei şi a celor de la asistenţa
socială, dar altfel lipseam.

***
... Anul doi şi trei a trecut binişor, fără cozi, fără note rele. Anul acesta, însă, nu-i
prea bine. Iarăşi am restanţe. În comparaţie cu primul an, acum am doar la o
materie. Mama e nemulţumită, dar nu mă interesează starea ei. Rezultatele obţinute
la şcoală nu depind doar de mine. E şi vina lor, a profesorilor. Mai pretind că nu-s
xenofobi!? S-o creadă ei. În deosebi „Dante” – regret că i-am dat această poreclă.
N-o merită, (Dante cel adevărat ar fi fost altfel), trebuia să-i zic „Infernul”
liceenilor. La început de an şcolar îmi plăcea cum declama din „Divina Comedie”.
Cu câtă sârguință şi patos. Îl ascultam cu gura căscată, dar am trecut la alte teme şi
m-am dezamăgit. Nu-i sunt pe plac. Marianei, moldoveancă şi ea, care abia deschide
gura când povesteşte, atât la istorie cât şi la literatura italiană şi are un accent
evident de străină, îi măreşte mereu nota, pentru că o cerşeşte. Aşa iar plăcea lui să
mă vadă şi pe mine - cerşind.
La „matematică şi drept” nu am multe pretenţii pentru note mari, dar la
engleză, istorie şi literatură profesorii ar putea să fie mai indulgenţi cu mine.
Deocamdată trebuie să studiez şi să termin şcoala. Dacă analizezi mai bine,
nici eu nu prea am fost cheie de biserică.

102
 3 Iulie...
O ştire bună: părintele Michele ne-a dat cheile să ne odihnim o săptămână în
apartamentul lui de pe malul lacului Garda. Si! Nu ţi-am spus cine-i acest părinte.
Nici eu bine nu ştiu cum să ţi-l prezint. Preoţii catolici nu se căsătoresc şi nu înţeleg
de ce Papa nu le permite? Poate ar fi bine să-l întreb pe părinte care-i părerea lui? El
îi ajută pe mulţi străini. Şi de noi s-a lipit. Pe mama consideră vrednică şi
muncitoare. Deseori ne invită pe toţi la cină.
Ca să-i fac pe plac mamei mi-am luat cărţile să studiez.
...Din apartamentul părintelui Michele se vede o privelişte deosebită. Balconul
dă spre lac. Are o curte plină de oleandri. Iarba e retezată uniform, semn că trecut
peste ea mâna unui grădinar iscusit. E o linişte de basm. Nu suntem singure în bloc
sau vilă, nici nu ştiu cum s-o numesc. Cu noi, la parter, mai locuieşte cineva... Voi
afla! Mama s-a apucat de curăţenie. Îmi zice s-o ajut. Iau o cârpă în mână şi încep să
şterg rafturile de la şifonier. Mama pare mulţumită, surâde, se gândeşte la ceva. O
întreb la ce, dar nu răspunde. Nu-s maliţioasă de data aceasta, îi surâd şi eu. Munceşte
prea mult... Privesc prin geamul care dă spre lac şi-mi vine un chef nebun să fumez.
Simt libertatea aproape şi vreau s-o gust din plin. Vreau să ies şi să vagabondez pe
străzi, să privesc la vitrine, să mănânc o îngheţată, să fumez o ţigară aşezată pe
speteaza unei bănci, indiferentă de toţi şi de toate. Aş vrea să-i zic să ieşim împreună,
dar nu voi putea fuma.
- Vreau să ies un pic, îi zic fără preambul şi fără nici o minciună inventată la
moment.
- Numai ce am sosit, vom ieşi mai târziu.
- Mă întorc imediat.
Şi fără să mai pun în discuţie, arunc cârpa din mână şi ies. Încearcă să mă
ajungă din urmă, dar eu sunt deja cu jumătate de etaj mai jos. Nu ţipă ca de obicei, îi
este ruşine, îmi zice calm că la cină va veni şi Nicu cu Grazia. Când să ies mi-am dat
seama că nu voi şti la întoarcere unde să sun. Mă uit la lista locatarilor, dar nu văd
Michele scris, îmi pipăi buzunarul mulţumită că am celularul. Îl închid zâmbind
satisfăcută. Mă aşez cu fundul pe speteaza unei bănci şi-mi aprind liniştită o ţigară de
parcă nicotina era tot ce aşteptam mai mult. Nu stau mult în parc, mă plictisesc
singură şi revin în apartamentul de pe malul lacului.
Părintele Michele ne-a invitat la cină. Din moment în moment trebuie să apară
şi Nicu cu Grazia. Apropo, au luat în chirie un apartament şi locuiesc împreună.
Mama nu prea crede că va dura mult concubinajul lor, dar vom vedea... Ieşim să
cinăm. Ne aşezăm la masă şi vorbim despre lucruri mărunte. La un moment dat
mama, neavând ce face, îi spune lui don Michele că am rămas cu restanţă la
matematică şi drept. Imediat subiectul discuţiei şi-a schimbat direcţia. Fiecare începe
cu predicile sale. Doar Nicu nu zice nimic. Deşi am impresia că-i sătul de aceste
discuţii, oricum tace şi nici măcar nu mă apară. Eu izbesc furculiţa pe masă, mă ridic,

103
zicându-le: „Buon appetitto”. Ies fără să-mi piese de privirile celor de la masă. Afară,
mă uit în stânga, în dreapta – în care parte s-o apuc?! Niciunul nu vine să mă
poftească înapoi. Cui îi pasă? La nimeni... Pot face ce vreau... Ştiu că mă discută ...
Lasă-i să vorbească! Mă îndrept din nou spre parc. Am ţigări ascunse în sutien.
Privesc în jur dacă nu-i cineva care fumează să-mi dea şi mie un foc. Zăresc o
doamnă vorbind la celular, se ceartă, posibil cu soţul sau poate amantul. Mi-i
incomod să mă apropii, dar n-am timp să stau în faţa restaurantului, vreau să dizertez
, să mă ascund în bezna nopţii pentru totdeauna. Ştiu, sunt copilul dificil, sunt oaia
rătăcită a familiei, a clasei, a societăţii...
Simt crampe în stomac, îmi este foame. La amiază nu prea am mâncat, iar
ţigările fumate pe ascuns una după alta îmi trezeşte „şoricelul neastâmpărat”. Să mă
întorc la ei, nu se mai poate, să mă duc acasă nu am cheia. Ce să fac? Mai bine să mă
plimb pe malul lacului...

Septembrie 2013
Ultimul an de şcoală... Aceeaşi clasă, aceiaşi colegi, cu excepția că trei din
clasă au rămas corigenţi şi în locul lor au venit alţii. Probabil, din același motiv.
Majoritatea sunt bronzaţi, obsesia tuturor italienilor - să-şi schimbe culoarea pielii,
drept argument că au fost în vacanţă. O bună parte dintre colegi au frizurile
schimbate: chinezul s-a făcut blond, Luca a mai crescut cu vre-o 10 cm, rămânând pe
locul întâi la înălţime, nu şi la învăţătură. Raluca, românca, s-a făcut brunetă.
Analisa, italianca, a slăbit, parcă nici nu mai este ea (la sigur că a făcut vreo cură de
slăbire). Am să-i fac complemente, sper să n-o ofensez, dar merită să-i spun un
cuvânt de încurajare. A avut voinţă, demnă de laudă - non coment. Eu? Revin la
origini: mi-am lăsat părul lung, am slăbit puţin ca în fiecare vară sau, poate, am mai
crescut. Nu m-am măsurat că nu prea mă interesează. Îi salut pe toţi, astfel ca să fiu
auzită şi văzută. Ne „pupăcim” cu o parte din colegii pe care nu i-am văzut în timpul
verii. Mă apropii de banca mea, unde mă aştepta Francesca, colega de bancă, dar şi
prietenă, cel puţin aşa o consider eu. Cu ea ne-am văzut în timpul verii. Instinctiv mă
apropii de ea, o îmbrăţişez şi o pup de parcă nu ne-am văzut de-un an. Nu exagerez,
dar îmi era dor de şcoală... Mă aşez pe scaun, în pofida glasurilor răzleţe care
zumzăie mai rău ca un stup de albine. Maşinal mi-am astupat urechile, am închis
ochii strâns, împinsă de o frică invizibilă. Dar în loc să evadez, să mă eliberez din
rumoare cufundându-mă în beznă, îmi apăru ca prin ceaţă chipul Mirellei, draga mea
colegă din primul an de studii. Îi simţeam prezenţa, parfum ei delicat, respiraţia...
Cutremurată de imaginaţie, am deschis ochii şi am văzut-o pe Francesca. Nu era
prima dată când aveam impresia că simt prezenţa Mirellei, chiar dacă nu mai era
printre noi de trei ani. Chipul ei se cuibărise undeva în subconştientul meu şi, din
când în când, îmi apărea. Mă întreb: „Oare cum ar fi arătat Mirella acum? Ce culoare
a părului ar fi avut? Doamne, cât este de nedreapta viaţa!” Deseori m-am gândeam

104
să-i fac o vizită mamei ei, dar nu-mi ajungea curaj. Într-o seară am visat-o... O
aşteptam în cameră, cu geamul deschis să ne ducem la discotecă. Ea se opri în dreptul
geamului, zicându-mi că se grăbeşte şi va reveni altădată. I-am strigat din urmă:
„Aşteaptă-mă, vin şi eu, doar să-mi iau ghetele!” Dar când am ieşit în stradă nu mai
era. Dispăruse. M-am trezit din somn, privind spre geam. Era închis, iar eu în pat. Am
pus capul pe pernă, gândindu-mă că-i supărată pe mine. I-am promis mamei ei că voi
trece, dar n-o făcusem. Trebuie s-o vizitez. Să-i spun de vis...

5 Octombrie...
Acasă neînţelegerile frecvente ne epuizează reciproc. O vorbă nechibzuită
atrage alta, provocând un ping – pong al cuvintelor care dor şi pe care le lăsăm să
cadă cu nemiluita. Aceste cuvinte sunt mai grele decât gloanţele şi mai dure ca
palmele. Certurile noastre l-au îndepărtat şi pe Nicu. După fiecare supărare sufăr, dar
suferă şi ea. Mă tot întreb de ce ne certăm dacă ambelor ne pare rău? Într-o zi i-am
propus să mergem împreună la un psiholog. Când a auzit s-a înfuriat şi mai tare,
zicându-mi că mie îmi trebuie, ei, însă, nu. Nu i-am aruncat nicio replica. Poate că
are dreptate. Demult trebuia să consult un psiholog, să mă destăinui cuiva, care nu-i
mama, nu-i o prietenă, dar o persoană străină. Să mă asculte.
Ideea mi s-a fixat şi am început să caut un psiholog... Sunt în ultimul an de
şcoală, am mult de studiat, mă simt tensionată, iar căutarea unui psiholog este ca un
colac de salvare de care m-aş agăţa. Bani nu am să-mi plătesc măcar consultaţia, de la
Nicu nu pot împrumuta, de la mama nu doresc să cer. Cum se vede, continuu să port
din urma mea trena trecutului, deşi nimeni n-o vede. Eu o simt şi atâta timp cât nu voi
avea curajul s-o tai definitiv, s-o arunc ca pe haină învechită, voi pierde echilibrul şi
mă voi considera mereu o falită. Deci, ca să-mi scot pentru totdeauna din conştientul
şi subconştientul meu amintirile, am nevoie urgent de un cineva... Acest gând mă
convinge de necesitatea convorbirii cu un psiholog. Deocamdată, unicul sfetnic care
poate să-mi atenueze starea în care mă aflu este, în afară de jurnalul meu, internetul.
Seara mă închid în camera mea şi navighez în cătarea unui soluţii. De la bibliotecă
am luat cărţile lui Freud, Yung. Teoria lor, exemplele descrise îmi tulbură şi mai mult
starea mea de incertitudine. Le restitui la bibliotecă fără să le termin de citit. Nu am
timp, am mult de studiat. Decid ferm. Urgent trebuie să caut un psiholog. Îmi
amintesc de Lucreţia, una din colegiile mele, care, mi se pare frecventează un
psihologul. „Nu-s unica care are nevoie de ajutor!„ îmi zic.
***
Mă apropii de Lucreţia. Nu suntem mari prietene, dar nu cred să mă refuze.
Lucreţia mi se părea arogantă. Odată, îmi amintesc, mă uitam aşa, fără nici o noimă,
spre fundul clasei, unde era banca ei şi privirile noastre s-au intersectat ciocnindu-se
ca două lance, scânteind fulgerător. Din acel moment am evitat-o, dar, nici ea nu mă
simpatiza. O invidiam pentru simplul motiv că e italiancă, că e simpatică, blondă,

105
înaltă. Am schimbat câteva vorbe cu ea când eram în excursie la Praga, în rest între
noi era mereu o distanţă. Între timp Francesca devenise prietena mea. Lucreţia era şi
nu era în clasă, pentru mine. Acum am nevoie de ea, doar pentru o informaţie. Dacă
mă va ajuta bine, dacă nu...
- Lucreţia, scuză-mă te rog, am nevoie de ajutorul tău... Întâmplător am aflat
că cunoşti un psiholog...
Ea m-a privit cu suspiciune:
- Ai nevoie de o consultație psihologică?
- Da! aproape că am strigat.
- Tu? N-am crezut niciodată...
- Întruna sunt în conflict cu maică-mea! aproape că i-am şoptit.
- Doar asta? mă întrebă mirată Lucreţia. Eu am probleme mult mai mari! Ne
aflăm sub protecţie. Mai rău ca la închisoare! Nu putem ieşi din aşa zisul apartament
când dorim noi, nici să ne vină cineva nu ni se permit. Suntem mereu supravegheate:
eu, mama şi fratele meu.
- Dar tata tău, unde-i, ce s-a întâmplat?
- Cel care mi-a dat numele lui nu este tatăl meu. E doar a fratelui meu, iar
mama mea este moldoveancă ca şi a ta...
„Cum de n-am ştiut până acum?!” îmi veni s-o întreb, dar mi se făcu milă de
ea. Ea, fata arogantă, rece şi insensibilă, avea şi ea povara ei...

16 Noiembrie... Prima vizită la psiholog a fost o dezamăgire totală... Doamna

îmi strânse mâna oficial, cu o forţă bărbătoasă, de parcă îmi dădu de înţeles că-i mai
puternică decât mine. Îmi zâmbi fals şi-mi zice să iau loc. Nu am putut fi sinceră, nu
m-am putut descătuşa, nu m-am putut destăinui. Chiar dacă am 20 ani, în asemenea
situaţii, imediat mă transform în micuţa neajutorată care simte nevoia să cerşească
ajutor. Doamna nu mi-a plăcut, mă irita. Ea înţelese starea mea şi schimbă tactica.
Începu pe un ton blajin să-mi pună întrebări banale. Aceasta m-a inhibat şi mai tare.
Am înţeles că la acea întâlnire nu mă pot confesa, nu pot cere ajutor nimănui. Nu am
încredere în nimeni, mă blochez şi mă închid în carapacea mea. M-am ridicat încet, şi
bâlbâindu-mă mi-am cerut scuze: „Nu mă simt bine, voi veni altă dată.”
Ieşind în stradă îmi veni să strig, să scriu cu sângele propriu pe străzile
oraşului: SOS, ca să mă audă o lume întreagă. Dar se trezi cealaltă Elena din mine,
şoptindu-mi: „Tu, doar tu poţi să te ajuţi! Totul depinde de tine, inclusiv sfaturile
psihologului. Orice tratament depinde de pacient, nu uita... ”
Am luat-o printre clădiri, îndreptându-mă spre casă. „ A venit momentul să
scap de cicatricele trecutului, aşa precum șarpele îşi lasă pielea, regenerând, fără să-i
pase de nimic...” Când am ajuns la ultima treaptă, lângă uşa casei, am făcut ultimul
popas, zicându-mi (pentru ultima oară!) să nu-mi mai amintesc de trecut. Analizând
şi cumpănind am intrat în casă, apoi m-am îndreptat spre camera mea. Când am

106
deschis uşa mi s-a părut că intru pentru prima dată: camera îmi aparţinea şi tot odată
nu. Peste tot domnea dezordinea. Jos zăceau aruncate cărţi şi haine. Pe masă, între
foi, stilouri, creioane şi alte recuzite. Printre ele era şi o sticlă cu apă din care picura,
umezind colţurile unui caiet. Uşile de la dulap deschise vraişte, pe fotolii două genţi
aruncate la nimereală, rucsacul plin de cărţi. Nu aveam pe unde călca! Păşind peste o
gheată şi câteva cărţi deschise m-am aruncat în patul desfăcut. Am continuat să
privesc la haosul din jurul, de parcă îl vedeam pentru prima dată. El era motivul
cerţilor dintre mine şi mama! Un glas lăuntric îmi şopti, făcându-mă să roşesc: „Eşti
asemeni camerei tale. Dacă cineva ţi-ar aranja lucrurile, ai fi mulţumită?”. Trezindu-
mă parcă dintr-un somn letargic, mi-am răspuns: „Nu cred că voi fi! Sunt unica care
ar fi în stare să pună totul în ordine, atât în cameră, cât în creierul meu... De psiholog
poate că am nevoie să-mi indice pârghiile cele mai potrivite ca să-mi menţin mai bine
echilibru... În rest depinde de mine”.
Încet, aproape forţându-mă, am început să-mi fac ordine în cameră...

***
Primul exerciţiu pe care am încercat să-l facem cu psihologul a fost împăcarea
cu mama...
Încep să fiu drăguţă cu ea. Nu reuşesc mereu, dar atitudinea se schimbă
evident. În fiecare zi îmi impun, ca un ordin, să fiu agreabilă, deşi ea rămâne să fie
tristă. Nicu vine mai des pe la noi, dar e mereu ocupat de când a deschis restaurantul -
visul lui s-a împlinit. Eu, fiind în ultimul an, îmi dedic aproape tot timpul studiilor.
Vreau să termin bine şi sunt conştientă că rezultatele mele o vor bucura pe mama. Ea
mă iubeşte în felul ei (abia acum încep să înţeleg aceasta), chiar dacă-mi pare rece şi
distantă, severă şi exigentă. Nu-mi lipseşte nimic, logic nici eu nu exagerez cu
dorinţele, dar de câte ori am fost în excursii studenţeşti niciodată nu am stat acasă
cum a făcut altele că nu aveau bani. Când e vorba de studii, de cunoaşterea altor ţări,
altor locuri, ea nici nu discută, îmi achită cheltuielile. Trebuie s-o accept aşa cum
este, e materialistă, dar dă o mare atenţie şi valorilor spirituale, doar că o face în
maniera ei. Eu pun pe primul plan viaţa mea, dar a ei, ce a făcut din ea? A lăsat
munca ei de profesoară, la câţiva ani după ce i s-a decernat titlul de profesor emerit.
Iar în Italia a muncit mereu din greu: 10 - 12 ore, uneori şi mai mult. Atitudinea ei
faţă de mine posibil că are o explicaţie, poate că într-o zi ne vom destăinui şi vom
afla adevărul acestui comportament care mie nu-mi convine, dar nici ei nu-i place
multe din cele ce fac eu.
...Nu ştiu dacă mama a fost sau nu şi ea în taină la vreun psiholog, dar nu mai
ridică vocea la mine şi nu-mi mai ordonează ce trebuie să fac. Îmi spune cu calm, iar
dacă eu nu îndeplinesc, nu se inervează ca altădată. Face singură. A devenit tăcută,
am impresia că se gândeşte mereu la ceva. Mi-i frică să nu fie bolnavă. Niciodată nu
am auzit-o să facă vreun control medical, vreo analiză, deşi nu cred că nu o doare

107
nimic. O aud uneori cum se lamentează tanti Năsticăi, că, ba o doare un picior, ba
inima o mai supăra din când în când, ba capul o doare. Mă îngrijorează... Cu atât mai
mult după întâmplarea din seara trecută.
... Luni au venit la noi Nicu şi Grazia. Ne-am aşezat la masă şi discutam,
glumeam. Mama asculta. Dar am simţit o stare de tensiune în comportamentul ei,
după felul cum punea tacâmurile lăsându-le să cadă zgomotos pe masă. Nu
înţelegeam de ce o făcea în prezenţa Graziei şi a lui Nicu. De obicei era drăguţă cu
ea. Iar când Nicu s-a ridicat să schimbe programa la televizor, mama s-a răstit la el,
motivând că vrea să asculte ultimele ştiri, că nu ştie ce se face în lume... Nicu a privit-
o fără să comenteze, el nu avea obiceiul meu prost de a replica. Deşi nu părea nimic
ieşit din comun, în bucătărie se făcu linişte. Pe faţa mamei am observat o tresărire
nervoasă. În timp ce noi pălăvrăgeam, ea stătea tăcută, cu privirea absentă. I-am
observat fruntea plină de broboane de sudoare. Faţa i se înroşi şi mi se păru că se
sufocă. Am vrut să mă ridic s-o întreb ce i se întâmplă. Între timp ea lăsă să-i cadă
furculița pe masă şi, luând un şerveţel îşi şterse sudoarea umezind hârtia. Toţi trei am
observat, dar nimeni nu a comentat. Apoi, ca să spulbere tăcere,a ea ne spuse, că în
concediu, are de gând să plece la mare. Nicu s-a bucurat. Eu însă nu am zis nimic,
doar am privit-o.
După ce Nicu şi Grazia au plecat, eu m-am apropiat de mama şi cu voce
blândă, ca niciodată, am întrebat-o dacă nu are nevoie de un medic.
- N-am nimic, draga mea, pronunţă cu voce scăzută, ştergându-şi faţa de
sudoare şi de două lacrimi mari, neascultătoare. Intru in menopauză, am îmbătrânit
prea devreme...
Zicând aceste vorbe se ridică şi se retrase în bucătărie. Am ajuns-o din urmă şi
am îmbrăţişat-o, dar nu găseam cuvintele potrivite pentru a o consola. I-am spus doar
că totul va trece, iar ea mi-a răspuns că am dreptate şi că-i obosită de toate, că-i
chinuită de viaţa care i-a trecut prea repede pe alături. Apoi am stat îndelung de vorbă
şi ea a continuat să mi se mărturisească... N-a avut timp să se bucure de puţinele
momente fericite. Nu a acceptat un alt bărbat după ce s-a despărţit de tati. - Nimeni
nu a mai iubit-o, dar nici ea n-a mai iubit... A zis ea. Am discutat până după miezul
nopţii, ca o fiică şi o mamă, ca două prietene... Ca două femei! Iar lacrimile noastre
au topit acel drob de sare care ani de zile se adunase între noi.

***
Chiar dacă au trecut atâția ani de când mama locuieşte in Italia, ea continuă
să se simtă o imigrantă. Instabilitatea o deteriorează, o apleacă, îi încovoaie coloana
vertebrală şi ea nici măcar nu încearcă s-o îndrepte. Deşi pentru mine rămâne mereu
tânără, în ultimul timp o văd prea obosită. Când tanti Năstica îi spune că abia
aşteaptă să se întoarcă în Moldova, mama se schimbă imediat la faţă. Şi ea ar dori

108
să revină, dar unde? În acele două camere cu un mic hol? Doar atât i-a rămas după
divorţ din acea casă mare, pentru finisarea căreia a venit în Italia. Jumătate i-a
rămas lui..., spațiu unde şi-a adus o altă femeie, trăindu-şi liniştit zilele. Pentru
mama nu există cale de întoarcere, precum nici pentru mine. Sora ei a revenit din
Rusia. S-a pensionat la 53 de ani, iar cu cei 250 de euro în Moldova va trăi bine-
merci. Mama mai are mult până la 65 ca să iasă la pensie după legea italiană. Ce
nedreptate!...
Nu numai mama are o situaţie instabilă în Italia, dar şi noi. Poate doar la
Nicu pare mai stabilă situaţia, dar cine ştie... S-a căsătorit cu Graţia, are doi copii,
şi-a pus pe picioare o afacere. Mă bucur pentru el, dar şi mai mult pentru copiii lor
care nu vor avea probleme de naţionalitate, nici să aştepte 18 ani ca alţi emigranţi,
ca să li se dea cetăţenia acestei ţări. Dar pe copii mei ce-i aşteaptă? Dacă eu mă voi
căsători cu un băiat de altă origine, emigrat şi el în Italia, copiii noştri ce
naţionalitate vor avea? Cine vor fi ei? Metişi, jumătate moldoveni, altă jumătate...
altceva?! Vor purta stigmatul imigrantului? De ce unora le place să diferențieze
oamenii? Eu personal nu văd nici o deosebire între mine şi alte colege de-ale mele.
Studiem la acelaşi Liceu, mergem pe aceeaşi strada, respirăm acelaşi aer intoxicat şi
ne distrăm la acelaşi nivel la discotecă. De ce atunci ar trebui să mă consider străină
acestei ţări?! Care e diferenţa? Bunăoară, Francesca are 4 bunici, eu niciunul.
Părinţii ei au casă la munte, apartament pe malul râului. Noi închiriem o casă pe
care trebuie s-o eliberăm în cel mai apropiat timp. Francesca este bogată şi are un
viitor asigurat, eu trebuie să dau din coate. Ea, după terminarea instituţiei de
învăţământ, va munci la întreprinderea unde tatăl ei e director, eu trebuie să-mi caut
de muncă. Dar dacă mă gândesc mai bine această e doar o diferenţă materială care
pe mine nu mă interesează. Dacă mâine vine potopul și se năruie totul: sărăcia
noastră şi bogăţia lor...

3 Mai
Ieri mama mă întâmpină în curte cu o ştire trăsnet.
- Ne-au scos casa la mezat. Ce ne facem? mă informă ea pe mine, care nici nu
înţelegeam bine ce înseamnă să-ţi pună casa la licitaţie. Am privit-o mirată,
întrebând-o dacă Nicu e la curent.
- Da, îl aştept, a promis că trece pe la noi.
- Bine, am răspuns fără să-mi dau seama că nu era bine de loc.
Am intrat în bucătărie, unde pe masă mă aştepta prânzul. Cu toată foamea mea
de lup, aşezându-mă pe scaun am zăbovit un pic cu furculiţa în mână şi, uitându-mă
la obiectele din jur, m-am întrebat dacă mi-ar părea rău să mă despart de ele, dacă ţin
la casa aceasta sau vreau alta... Nu aveam un răspuns concret. Mă obişnuisem, totuşi,
aici. Îmi plăcea curtea cu florile mamei, scrânciobul în care deseori îmi legănam
gândurile, persicul care mă ademenea să-l urmăresc cum trece măiestos prin toate

109
cele patru anotimpuri. Îmi plăcea casa care mă primise când venisem pentru prima
oară în Italia şi la care, indiferent de circumstanţe şi situaţii, doream să revin mereu.
Acum e pusă la mezat! De ce? Acuşi apare Nicu şi voi afla totul. Iată-l că a sosit!
Trebuie să ies în curte, altfel voi pierde firul discuţiei.
Nicu îmi răspunde la salut, privindu-mă fugitiv și continuând să vorbească cu
mama.
- Atâtea case se dau cu chirie şi tu ţii morţiş la casa aceasta. Soacră-mea a
vândut-o pe a ei şi n-a făcut tragedie din asta. Tu, care plăteşti de 10 ani chiria, te
agăţi mai tare ca patronul casei căruia i s-a pus proprietatea la licitaţie. Care-i
problema, mamă?
- Sunt momente când vrei sau nu, dar trebuie să faci o trecere în revistă a celor
făcute şi nefăcute, îi răspunse mama. De fapt, ne răspunse! Ştiţi de ce regret cel mai
mult? Că n-am reuşit să obțin aici în Italia o casă a noastră, să fie ca cea părintească.
Casa părintească e un loc sfânt, aşa cum a fost şi pentru mine. Iar dacă familia noastră
n-a izbutit să păstreze acest loc la care voi să reveniţi şi să vă alimentaţi cu amintirile
copilăriei, de ce acum, când ne-am obişnuit în această casă, trebuie să-mi caut o alta?
Eu cred că aveţi multe momente de neuitat legate de această casă. Aminteşte-ţi,
Nicule, aici ai cunoscut-o pe Graţia. Casa aceasta pentru mine e o temelie care ne ţine
legaţi de acest pământ, de această ţară, iar eu sunt atât de obişnuită cu ea, încât s-o
schimb ar însemna un transplant.
- Mamă, ştii măcar cât costă, de unde vei lua bani? o întrebă Nicu.
- Ştiu, aproximativ, a răspuns ea. Am vorbit cu sora mea şi... Am cerut un sfat
şi de la padre Michele.
Nefiind sigură de vorbele ei, ne privi jalnic, de parcă vroia să accentueze cât
de mult îşi doreşte ca această casă să fie a noastră.
- Mamă, zise Nicu parcă trezit din somn. Ştii că ideea ta e fenomenală? Dacă
avem noroc, o putem cumpăra, dacă nu, măcar să nu regretăm că n-am încercat. Să
vedem mai întâi cum funcţionează licitaţiile imobiliare. Ne auzim la telefon sau voi
trece, mă grăbesc acum. Interesați-vă şi voi!
Apoi, privind spre mine, adăugă:
- Caută site-ul licitaţiei şi, dacă e posibil, controlează adresele şi vezi pe când
e pusă la licitaţie casa „noastă”. Ideea mamei mă intrigă şi pe mine.
Am intrat în casă şi am deschis calculatorul. Între timp, sună şi Nicu, anunțându-
ne că vineri va pleca să vadă cum e la o licitaţie imobiliară. L-am rugat să mă ia şi pe
mine. Eram nerăbdătoare să văd cum se desfăşoară o licitaţie, dar...
Abia intrată în clădirea tribunalului, m-am dezamăgit. Mă aşteptam să văd o sală
mare, cu o masă lungă, unde stau executorii, dar nu o aulă mică cu puţine scaune şi
majoritatea interesaţilor în picioare. Cu privirile mele iscoditoare am trecut unul câte
unul feţele tuturor celor prezenţi.

110
 Se începe licitaţia pentru un depozit. Nu sunt prea atentă. Nu mă interesează.
Trec mai aproape de câţiva tipi care mi se par interesaţi. Îi urmăresc cum reacţionează
la ridicarea preţurilor pe care tot ei, se pare, le și dirijează...
Cred că era inevitabilă prezenţa noastră aici! Pentru a cunoaşte regulile jocului
într-o licitaţie. Nicu aflase deja că, pentru a participa trebui să depui un bon de plată
cu 10 la sută din preţul iniţial (anunţat pe site-ul licitaţiei). Dacă nu cumperi, îţi este
restituit. Atât eu cât şi mama ne-am înarmat cu informaţie şi speranţă.
Am mai venit într-o zi, pentru a cercata procedura „târgului”, dar de data asta
am luat-o şi pe mama. Deşi eram în întârziere, ne-am strecurat în sala unde avea loc
licitaţia şi, apropiindu-mă de unul dintre bărbaţii, care mi s-a părut cel mai versat în
domeniu, i-am zâmbit salutându-l. Îmi răspunse la salut, dar nu-mi dădu mare atenţie.
Am insistat. M-am apropiat şi mai mult de el. Atunci bărbatul mă privi încruntându-şi
sprâncenele și, încercând, probabil, să-şi amintească cine sunt. M-am înălţat în vârful
degetelor şi i-am şoptit la ureche: „Vrem şi noi să cumpărăm o casă, ne ajutaţi?” Nu
l-am încântat, dar m-a privit lung. Când am ieşit în hol s-a apropiat de noi, a măsurat-
o pe mama din cap până-n picioare şi cu surâs binevoitor ne-a spus:
- Dacă într-adevăr intenționați să cumpăraţi o casă, s-ar putea să aveţi noroc.
Anul acesta sunt foarte multe obiecte puse în licitaţie.
- Care ar fi avantajul pentru noi? întrebă mama un pic jenată de privirea
scrutătoare a bărbatului.
Acesta, fără a o pierde din ochi, îi răspunse cu voce scăzută:
- Sunt mari posibilităţile şi la preţuri destul de convenabile, dar trebuie să fiţi
precaută când vă decideţi să procuraţi o casă. Nu cumva să fie cu chiriași în ea.
Altfel, poţi da banii fără a şti când va deveni a ta...
Bărbatul (destul de chipeş!) ne salută şi coborî sprinten treptele. Mama se
lumină la faţă, de parcă descoperise secretul veşnicii tinereţi. Chiar mi se păru că-l
urmări şi ea cu privirea pe bărbat. Apoi, mă luă de mână, şi îmi şopti:
- Ai înţeles? Noi suntem chiriaşi şi, în baza contractului mai putem sta trei
ani...
- Ei şi? am întrebat-o nedumerită.
- Cine va cumpăra o casă care nu-i liberă, doar noi?
- Yes! am strigat eu. Să-l anunțăm și pe Nicu.
După o lună de emoţii puteam zice că avem o casă A NOSTRĂ!...

25 Iulie...
Nu m-am aşteptat să termin Liceul doar cu notele cele mai înalte. În jumătate
de an am „ros” manualele pentru toţi anii trecuţi. Stăteam singură acasă, citeam,
făceam notiţe, conspectam, apoi închideam cărţile, povesteam, reveneam la unele
teme. Începu să-mi placă această perseverenţă a mea. La engleză am fost unica din

111
clasă apreciată cu notă maximă. De asemene,a printre primii am ieşit la geografie,
istorie şi altele. M-am ridicat la balul de 90 dintr-o sută. Pentru mine era mai mult
decât mă aşteptasem. Mi-a fost teamă de examenele externe, dar, iată, tocmai ele m-
au ajutat să ridic suma totală a notelor. Au fost corecţi şi profesorii, nu s-au uitat la
notele precedente (de pe când chiuleam). M-au apreciat după cunoştinţe şi n-au luat
în consideraţie numele meu de „stranieră”.
Dar n-am reuşit bine să mă relaxez că a trebuit să intru în perioada dificilă în
căutare a unui loc de muncă. Trimiteam CV la toate băncile şi la toate stabilimentele
posibile şi nu doar din oraşul nostru, dar și din întreaga regiune. Zadarnic! Într-o zi,
însă, trecând cu Nicu pe la periferia oraşului, am văzut un tir lung în faţa unei
întreprinderi care încărca și descărca utilaj. Nicu a oprit brusc maşina şi m-a
îndemnat să intru, să mă interesez dacă nu au nevoie de secretară sau contabilă. Era
un dute-vino în curtea acelei instituţii, dar la insistenţa lui, am intrat. Aveam mereu
câteva exemplare de CV cu mine şi m-am gândit să las unul şi acolo. Prima persoană
întâlnită - o doamna, după ce am întrebat-o mi-a luat CV şi, trecând fugitiv cu
privirea peste foaie, m-a întrebat unde-s născută.
- În Moldova, i-am răspund, privind-o ţintă în ochi şi adăugând că sunt în
Italia de 8 ani.
- Să ştii că tocmai de o asemenea persoană avem nevoie, îmi zise ea pe un ton
neașteptat de binevoitor.
- Cum!? E adevărat?
- Da, transferăm stabilimentul în Moldova şi avem nevoie de contabilă care să
cunoască româna, dar şi rusa.
- De ce plecaţi, am întrebat-o mirată?
- Ne impune situaţia... În Moldova vom plăti taxe mult mai mici. Dar avem
nevoie şi aici să menţinem măcar o parte din întreprindere.
Mi se făcuse milă de ea, era probabil chiar şefa stabilimentului, dar eu nu mai
doream să emigrez, nu mai doream să mă reîntorc în Moldova şi i-am răspuns
dezamăgită.
- Îmi pare rău, dar nu pot accepta. Suntem aici cu familia... Ne-am obişnuit.
Avem casă!... îi spuneam acestea, iar gândul mă ducea la mama, la situaţia ei, la
mine, la tot prin ce am trecut... Eu am studiat în Italia. De aceea uneori mi se pare că-
s mai mult italiancă decât moldoveancă...
Doamna m-a privit îndelung, parcă examinându-mă sau, poate, gândindu-se la
decizia familiei ei... I-am zis:
- N-o să vă dezamăgiţi, Moldova e frumoasă, sunt multe stabilimente italiene
acolo, probabil, că ştiţi.
Simţind că nu-i momentul să continuu discuţia, am salutat-o gata să plec.
- Stai, mă opri ea, îţi dau un număr de telefon, dar mai bine prezintă-te
personal...

112
 Avusesem noroc! Am fost angajată provizoriu, dar eram bucuroasă că, în
sfârşit, am găsit un loc de muncă. Nu era tocmai ce-mi doresc, dar conta să am un
salariu. Mama lăsase din ore, nu se prea simțea bine şi nici casa nu era achitată total.
...Muncesc de câteva luni. Fac facturi, discut cu clienții, răspund la telefon,
introduc preţurile mărfii în baza de date. E o muncă de rutină, dar mă simt utilă şi nu
stau acasă.

Deunăzi...
Fabio, unul dintre reprezentanţii întreprinderii m-a invitat la o cafea. L-am
cunoscut din primele zile de muncă. Mă suna des: ba întrebându-mă de preţuri, ba
cum mă simt, ba să-mi spună tot felul de fleacuri. Vine des şi în oficiu şi de fiecare
dată îmbrăcat la 4 ace, doar schimbând culorile hainelor. Corp de manechin, ţinută
de atlet, maniere de principe şi chip de actor. Dar şi fără aceste caracteristici oricum l-
aş recunoaşte şi cu ochii legaţi când intră în oficiu. Mirosul constant al parfumului îi
face strada înainte de a apărea, apoi lasă şi o dâră și după ce iese. I-am adulmecat acel
miros din prima zi când a intrat în birou. Atunci, l-am privit printre gene cum mă uit
la orice necunoscut. S-au îmbrăţişat şi pupăcit cu colega mea, Flavia, ca prieteni de
când lumea. Eu, care stăteam la calculator necăjindu-mă cu o factură, am ridicat
pentru a doua oară privirea. L-am scrutat din cap până-n picioare. În acel moment am
apărut şi eu în atenţia lui. S-a apropiat de masa mea şi mi-a zis cu zâmbet larg:
- Ce drăguţă secretară şi-a ales şeful nostru!
Nu cred că în acel moment, când eu mă căzneam cu o factură aveam chipul
atrăgător, dar obişnuită cu complimentele am schiţat un surâs. Mi-a întins mâna,
prezentându-se. Eu m-am ridicat de pe scaun mai mult să ascund ecranul
calculatorului decât din amabilitate.
- Elena, am răspuns scurt.
- Sei proprio carina, impossibile non notarlo.
- Davvero? Mulţumesc...
Iar în gând mi-am zis: „Complimente gratuite! Le pun în sacul lui moş Crăciun” . Am
luat loc la birou, dând de înţeles că sunt foarte ocupată. El, însă, nu se mişcă, privi
impertinent la ecranul calculatorului.
- Ce faci? Nu cred că e un secret al stabilimentului. E o factură...
- Da, am răspuns un pic jenată.
- Vrei să-ţi ajut? Uită-te aici...
Neaşteptând acceptul meu, se întinse peste umărul meu, punând mâna pe maus.
Senzaţia unei posesiuni masculine, dominante mă înfurie... Dar trebuia să fiu atentă la
explicaţiile lui.
- Vezi, e atât de simplu... Când mai ai dificultăţi nu ezita să mă întrebi. Îţi las
numărul meu de cel.
- Mulţumesc, gentil din partea ta.

113
 În gând, însă, am comentat: „Te-am ghicit! Eşti ca un păianjen, îţi întinzi plasa
să-ţi prinzi prada. Când îţi vei vedea ceafa! Cu mine nu-ţi merge...
N-am apelat la el niciodată, deşi de mai multe ori am avut nevoie de ajutor. El
continua să sune în birou şi, dacă răspundea Flavia, îmi transmitea salutări. Dacă
ridicam eu receptorul, mă anunţa că-i prin zonă sau un alt pretext, dându-mi de
înţeles că va trece neapărat şi pe la noi. Odată chiar l-am aşteptat. Flavia nu era în
birou. Făceam factura pentru un transfer cu o cantitate mare de metal. Când a intrat în
birou, m-am bucurat ca niciodată, cerându-i sfatul.
-E un client nou. Tu poate că-l cunoşti, ce să fac? Pot avea încredere că va
achita?
- Fii prudentă, Elena. Cu criza care s-a instalat nu putem avea încredere în
clienţii noi. Trebuie să anticipe achitarea!
Mi-a fost de mare ajutor. Clientul şi-a retras comanda, iar mai târziu am aflat
că prezentase comenzi şi altora, neachitându-se. Dacă o făceam eu, nu ştiu cum m-aş
fi descurcat. Fabio practic m-a salvat, iar aceasta m-a ajutat să-i inspir încredere
şefului.
Ieri m-a invitat la cafea. Am acceptat bucuroasă, probabil, aveam nevoie să
discut cu cineva despre subtilităţile stabilimentului. Cu atât mai mult că-mi plăcea
Fabio ca persoană, mi se părea etalonul bărbatului. Avea ceva nostim în privirea care
emana încredere şi-i inspira buna dispoziție. Luca, fostul meu coleg de liceu, nu avea
nici jumătate din calităţile lui Fabio. Era naiv şi monoton, încât evitam să rămân cu
el, ca nu cumva să mor de plictiseală. Luca, însă, îmi trimitea scrisori de dragoste,
încerca să fie manierat, să-mi spună ce cărţi citeşte, să mă invite la film. Dar nimic nu
mă incita. Când mă uitam la el şi vedeam urechile mari ca două antene parabolice,
agățate lateral, cu fruntea plină de acnee, pantaloni cu talia joasă și care-i arătau firma
chiloţilor... Nu mai aveam chef de altceva! I-am permis să mă curteze până când,
odată, la o discotecă a încercat să mă pipăie, declarându-mi cu voce tremurătoare că
mă iubeşte. Atunci l-am îndepărtat cu o ploaie de cuvinte urâte, ţipându-i la ureche să
nu-şi mai pună mâinile pe mine. N-a avut curajul să-mi mai scrie declaraţii de
dragoste. Şi-a mutat săgeata lui Cupidon în altă direcţie şi bine a făcut... Fabio nu
cred că mă curtează, dar îmi place comportarea lui.

****
La barul de peste drum e aglomeraţie, doar într-un colţ a rămas o masă liberă,
Pentru noi! Nu sunt o mare cafegiu, comand ca şi Fabio o cafea cu lapte. Simţindu-i
privirile focalizate spre jumătatea corpului, îmi îndrept ţinuta. Apoi îl sfidez cu
aceeaşi intensitate, împiedicându-i îndrăzneala din privire. Cedează doar când
întinde mâna să ia cafeaua. Discutăm:
- Îţi place munca?

114
 - Sigur! am răspuns sincer. Mă obişnuisem repede şi-mi plăcea, cu atât mai
mult că şi salariul era bunişor.
- Iniţial, am muncit şi eu ca secretar, apoi am acceptat funcţia de reprezentant.
Îmi place să fiu în contact cu persoanele, să-i privesc în faţă când vorbesc şi nu doar
la telefon, să mă deplasez, să închei contracte, să caut clienţi noi.
- Dacă ţie îţi place e important, doar că aici nu prea ai şanse să avansezi...
- Nu m-am gândit, deşi sunt angajată temporar. Poate nici n-o să mă reţin
mult timp. Depinde de şef...
- Să ştii că poţi conta mereu pe mine când ai probleme.
- Mulțumesc, gentil din partea ta!
Atitudinea lui frăţească îmi transmite un val protector, inspirându-mi
certitudine şi încredere în ceea ce fac.
- Sper să nu te ofensezi, postul tău nu-i rău, dar eşti tânără, poate că ar trebui
să-ţi trimiţi CVul la vreun trust internaţional. Presupun că cunoşti bine engleza.
- Yes! involuntar încep să mă laud. Am luat cea mai înaltă notă din toată clasa
la engleză. Vorbesc franceza, rusa, româna.
- Nu eşti italiancă?
Întrebarea lui atinse unul din punctele mele vulnerabile. Dar nu m-am şifonat
prea tare, căci nu aveam nevoie să mă ascund de Fabio. Întrebarea lui, deşi pe o
notă interogativă, nu mi se păru indiscretă. Văzând că ezit să-i răspund, continuă:
- Scuză, sper să nu fiu invaziv, dar aflând că ştii atâtea limbi, întrebarea mi-a
venit spontan.
- No problem! Sunt născută în Moldova. Când am venit în Italia cunoşteam
deja bine engleza, rusa româna şi un pic de franceză. Aici mi-am perfecţionat
engleza, am studiat bine franceza, iar acum italiana o vorbesc mai bine decât
celelalte.
- N-aş fi bănuit niciodată că nu eşti italiancă! Acum, când am aflat, îmi dau
seama că te trădează culoarea pielii. Nu în zădar te privesc mereu atent, ai ceva
deosebit...
- Culoarea pielii? La anul mă voi bronza mai bine şi voi retuşa acest defect.
- Nu-i un defect, ai o piele catifelată, nobilă. Armonizează perfect cu părul tău
blond.
Pauza era pe sfârşite... La uşa de la ieşire mă lăsă să ies prima şi, punându-mi
mâna pe umăr, mă conduse până la pietonală.
- Sună-mă când ai nevoie, dar şi când doreşti.
- Bine, i-am surâs, grăbindu-mă să ajun biroul unde mă aştepta munca mea.
Am intrat bine dispusă, surâzândă şi mulţumită. Flavia mă privi suspicioasă,
apoi îmi zise:
- Ai fost cu Fabio?
- Da, i-am răspuns.

115
 - Elena, Fabio are logodnică...
Mi-a căzut maxilarul, nu ştiam ce să răspund. Mi se părea că am alunecat de
pe un pisc înalt. Am privit-o mută, apoi trăgând aer în piept, respirând uşor, ca să nu
urlu de necaz, i-a răspuns aproape în şoaptă:
- Nu există nimic între noi. Pur şi simplu m-a invitat la o cafea, aşa cum o făce
şi cu tine. Dacă erai în birou, ne invita pe ambele.
- Posibil, doar că eu ştiu că are logodnică şi-l cunosc de10 ani. E de datoria
mea să-ţi spun.
O, may Good! mi-am zis în gând, şi eu naiva credeam că mă curtează. Bine că
am păstrat distanţa. La urma urmei n-a fost nimic între noi, atitudinea lui n-o pot
considera un flirt. E o relaţie de serviciu, nimic mai mult. Elena! Nu te lăsa dusă de
iluzii, concentrează-te, ai de lucrat, nu visa cu ochii deschişi. Nu te lăsa ademenită
de oricine. Ai uitat acum doi ani... Gabriele, băiatul pe care l-ai cunoscut la
discotecă, iar la o săptămână ai acceptat invitaţia să faceţi Crăciunul împreună. Îţi
aminteşti cât de inhibată şi blocată erai? Rigidă ca o păpuşă gonflabilă. Deşi
băusem o doză bună de bere, eram lucidă ca niciodată. Când îmi atinse pieptul,
îndemnându-mă să-mi scot sutienul, mă trecu un fior prin tot corpul. Încercam să nu
mă gândesc la nimic, să mă las purtată de pasiune, îmblânzită de dezmierdarea lui,
dar... şi mai tare mă încătușam. Respiraţia lui greoaie, impactul mâinilor cu pielea
corpului meu îmi dădea o senzaţie dezgustătoare. O tensiune anormală pusese
stăpânire pe toată fiinţa mea. Eram lipsită de flexibilitate, apatică şi inaccesibilă. Se
blocă şi Gabriele, ridicându-se nervos, dar calm pe situaţie. Aş fi dorit să-i povestesc
despre mine, să-i spun ce mă blochează, dar am acceptat invitaţia lui la o altă bere,
ca un refugiu mai bun decât destăinuirea adevărului... Ne-am îndepărtat ambii, eu
n-am mai dorit să revin la aceea scenă, îmi era ruşine şi totodată frică. El, probabil,
se simţea lipsit de experienţă. Drumurile noastre s-au bifurcat pentru totdeauna.
Vina îmi aparţine, sunt frigida... Să stea în pace Flavia, între mine şi Fabio nu poate
fi nimic...

15 Septembrie. Ieri la întoarcere de la muncă m-a sunat Fabio.

- Salut! se auzi vocea lui veselă.
- Salve... i-am răspuns cu voce sugrumată de supărare.
- Eşti obosită sau ţi-i moralul la pământ? zise şi fără să aştepte răspunsul meu
continuă: O fi fiind şi vina acestor ploi interminabile. Vor fi şi zile însorite, seară
bună.
- Ok! am răspuns eu, gândindu-mă că aşa-i mai bine. Nu-i pot reproşa nimic.
Ce-aş putea să-i zic? Să-i spun că am aflat că este logodit, dar ce treabă am eu, mi-a
făcut avansuri, a venit în pat la mine, m-a tras de mânecă să fac sex cu el?
Fabio continua să se comporte ca de obicei. Intra din când în când pe la noi,
deseori o invita şi pe Flavia la cafea, discutam, glumeam. Uneori mă suna pentru

116
chestiuni de serviciu, alteori să mă întrebe ce mai fac sau îmi scria mesaje
nevinovate. Mi se părea o relaţie cordială, deşi simţeam pentru el o atracţie
irezistibilă. Nici el nu părea indiferent. Îl trădau mesajele, care mă făceau să-i
răspund. Dacă în zilele de odihnă nu-i răspundeam imediat la mesaj mă suna sau
insista cu un alt mesaj. Era un joc frumos, îmi plăcea, dar în același timp mă simţeam
vulnerabilă în faţa tentaţiei. Nu mai puteam folosi rolurile mele anterioare, când
cunoscând un bărbat, lăsam spaţiu să mă cucerească, să creadă că-s îndrăgostită,
încurajându-i aluziile prin jocul de cuvinte. Apoi, când îmi făcea avansuri directe îl
lăsam cu buza umflată. Mă amuza jocul, mai ales când îl lăsam cu pantalonii pe vine.
Jocul cu Fabio era periculos. Mă seducea treptat, calm, cu abilitate şi tacticos. Îmi era
greu să-mi controlez sentimentele.

***
- Elena, sunt la 20 de minute de casa ta, trec să te iau.
- Cum adică?
- Îţi explic când vin.
- S-a întâmplat ceva?
- Nu! De ce te sperii, vin să te iau, pregăteşte-te, îmi răspunde, ca de obicei,
vesel.
Nu ştiu ce să fac. Intru agitată în baie, privindu-mă în oglindă cum arăt. E
sâmbătă seara, dar nu am reuşit încă să-mi fac duş. Sunt transpirată, dar... În câteva
minute sunt gata. Nu am timp să mă gândesc la nimic, decât cum să mă îmbrac ca să
arăt bine. Iau blugii în grabă, bluza neagră cu gulera ș alb, geanta, celularul şi ies în
stradă. Nu doream să mă vadă mama că mă urc în maşina unui străin. I-am zis din
fugă că ies cu Francesca, ne auzim la celular. În stradă îl sun alarmată, zicându-i:
- Cum vii să mă iei, dacă nu ştii unde locuiesc?
- Fii pe pace sunt la câţiva metri de la tine, treci strada.
Eram atât de zăpăcită încât nu ştiam nici cum să reacţionez, nici ce să zic,
dar totodată mă simţeam fericită, zburam spre maşina lui.
- Unde mergem? S-a întâmplat ceva?
- Nimic, răspunde, privindu-mă fericit, vreau să ies cu tine, mergem să cinăm
undeva, ştiu un loc de basm, nu departe de oraş, la poalele munţilor.
- Nu-i reproşez, doar îl privesc surâzând, mulţumită. Simt că universul ne
aparţine doar nouă.
Nu văd nimic în jur, nu observ nici ce ne punea chelnerul pe masă. Ne privim
întruna fericiţi. Terminăm de cinat târziu, deşi mi s-a părut că a durat doar câteva
minute. Afară stelele cerului păreau toate îndreptate spre noi, luminându-ne calea.
Iar Prealpii din vecinătatea noastră respirau profund şi greoi ca nişte monştri
adormiţi, purtând în cârcă anii seculari. Simt respiraţia lor anevoioasă, amestecată

117
cu adieri de vânt răcoros. O undă rece mă atinge făcându-mă să tresar uşor. Îmi
încrucişez mâinile, îmbrăţişându-mă şi strângând bluziţa aşa cum făceam când eram
mică şi neajutorată.
- Elena, ţi-i frig? întreabă și fără să aştepte răspunsul meu, mă îmbră țișează.
Îi simt căldura care mă învăluie, iar corpul meu ca un catalizator o absoarbe cu
lăcomie, răspunzându-i la îmbrăţişare. Îmi sprijin capul de pieptul lui şi închid ochii
strâns, lăsându-mă condusă de sentimente care răspund în locul rațiunii mele.
Ascunsă de corpul lui vânjos ca după un paravan şi protejată de braţele lui
musculoase, mă simt legănată de valurile uitării. Visez, deşi e realitate şi nu doresc
să se sfârşească. Continuu să stau cu ochii închişi, lăsând doar instinctul şi
sentimentele să reacţioneze, să decidă. Respiraţia munţilor cu miros de aer tomnatic
îmi desprinde o şuviţă de păr şi, fluturând-o rebel, tulbură amorul tăinuit al geloziei
masculine. Fabio mă strânge la piept şi mai aprig, protejându-mă şi alintându-mă în
mângâieri senzuale. Îmi netezi şuviţa de păr, aşezându-mi-o după ureche. Îmi sărută
fruntea, obrajii, apoi îmi atinse uşor buzele, trezind în tot corpul meu o dorinţă
pătimaşă.
- Am comandat o cameră în hotel. Urcăm? îmi şopti printre sărutări...
În locul meu răspunse corpul...
Mâinile lui cercetau cu voluptate orice milimetru al corpului meu dezgolit,
care se ondula în mişcări lente şi în același timp seducătoare, provocându-l. Era un
expert, eu irezistibilă, lăsându-mă invitată la acel dans senzual şi diabolic.
Continuam să dansăm lin, apoi mai aprig şi mai intens, mai sublim şi mai armonios,
până la extaz.
Dimineaţa mă trezesc căutându-l cu ochii închişi dacă mai este lângă mine.
Fabio mă simte și, îmbrățișându-mă, îmi şopteştei: „E timpul să plecăm.”
Cu cât ne apropiam de oraş cu atât Fabio devenea mai îngândurat. La câţiva
metri de casa mea opri...
-Elena, eu... cred că nu ne mai putem vedea, dar... nu voi uita această noapte
niciodată! rosti vorbele cu voce sugrumată.
Nu are curajul să mă privească. Eu, însă, îl privesc îndelung, în tăcere, căci
toate cuvintele dispăruseră din capul meu. Continuăm să stăm în tăcere, auzind doar
motorul maşinii. Am avut o noapte de dragoste, de pasiune... Datorită acestei nopți
am depăşit starea mea de închistare. Eram fericită să mă simt femeie, să pot iubi cu
pasiune chiar dacă dragostea se sfârşise în aceeaşi noapte când izbucni. Ies din
maşină cu capul sus, surâzând. Nu mă simt învinsă, ba din contra în fiinţa mea
domina senzaţia plăcerii.
Obloanele casei erau trase în jos. Mama nu era acasă, fapt care m-a mirat şi
m-a îngrijorat. Ieşind la balcon, am văzut pe măsuţă un buchet enorm de lalele.
Florile preferate ale mamei! Mi s-a înseninat sufletul...

118
 După acea noapte... parcă şi-a întors Fortuna cu faţa spre mine. La câteva zile
am fost invitată la un interviu pentru un nou serviciu. Am fost imediat acceptată. M-
am bucurat că astfel nu voi mai da ochii cu Fabio. Deşi gândurile mele erau numai la
el... Dar cea mai curioasă surpriză a casei noastre este noul prieten al mamei, care e și
binefăcătorul nostru de la licitaţie. Reîntâlnirea a fost surprinzătoare pentru mine...
Venind într-o zi de la serviciu i-am găsit bând cafea într-o ambianţă destul de
amiabilă. Se vedea de la o poştă că nu-s la prima întâlnire. Când am intrat, ambii au
roşit şi nu ştiau ce să spună. El, jenat, se ridică, îmi întinse mâna şi-mi zise:
-De fapt, ne cunoaştem. Roberto! Am vrut să văd, adică să...
Am zâmbit în sinea mea, zicându-mi: „Domnule, unde ți-e stăpânirea de sine
din sala de licitaţie?”. Părea şi mama un pic şifonată, dar o vedeam fericită. Pentru
prima dată m-am bucurat pentru ea... Pentru mama! Nu aveam răbdare să-i spun
noutatea lui Nicu. Când l-am anunţat, el foarte calm mi-a răspuns:
- Eu ştiu.
M-am mirat: cum adică el ştie şi eu nu? Dar nu m-am revoltat ca altă dată.

29 August...
„Sogna cio che ti va; vai dove vuoi; sii cio che vuoi essere, perche hai solo una
vita e una possibilità di fare le cose che vuoi fare” (Paulo Coelho)
Dragă jurnalule, sorry! Îţi scriu telegrafic, deşi nu ţi-am scris de mult timp.
Probabil, atunci când toate îţi merg strună te distanţezi de acei cărora le-ai făcut
mărturisiri în zilele negre. Oricum, te am alături ca şi în cântecul: „Prieten drag, ne
cunoaştem de-o viaţă,/ De ani şi ani eu alături te ştiu,/ Mi-ai dat mereu un surâs, o
povaţă...” Chiar dacă mi-ai răspuns prin gândurile mele! Acesta-mi eşti, prieten drag.
Îţi sunt recunoscătoare că mi-ai fost şi-mi eşti mereu alături, jurnalul meu credincios.
Lucrez mult, mă întorc obosită, dar împăcată. La noi e totul OK. Casa-mi-e
casă, masa mi-e masă, mama mi-e mamă, fratele – frate! Apropo, mama a fost cu
Roberto la mare. Lui Nicu îi merge bine afacerea. Mai aşteaptă un copil. Sperăm să
fie fetiţă, moştenitor are deja.
În zile de odihnă ies cu Francesca, care mi-a devenit cea mai aproape prietenă
(dar deseori îmi amintesc de Mirella. Îmi este dor de ea. În deosebi când mă duc la
discotecă, deşi acum tot mai rar...) Starea materială a Francescăi este foarte bună, dar
tot eu sunt cea care-i împrumut sfaturi. Asta mă face să cred că viaţa mi-a oferit nişte
lecţii pe cât de dure, pe atât de bune. Căci a fi bogat nu înseamnă a fi fericit.
Mai am un motiv pentru care nu ţi-am scris. Faptul că atât de mult m-am călit
(cu ajutorul tău!), încât acum nu mai am nevoie să-mi exteriorizez sentimentale şi
emoţiile. Am ajuns să am suficiente forţe în mine. Şi să nu te superi, mai e ceva...
Vadim! Aşa cum îţi spuneam ţie totul, acum îi spun lui prin mesaje. Ne leagă (oare
doar?) amintirile...

119
 22 Februarie...
...Sunt obosită, tristă şi confuză la maxim. Ieri seara mama a fost internată în
spital. Aşteptarea salvării mi se păru o veşnicie. Nu ştiam ce să fac, o rugam să
respire. La spital şi-a revenit. A încercat să-şi amintească cele întâmplate. Îmi zicea
că o doare capul, întrebându-mă dacă nu s-a lovit când a căzut? ”Nu, nu, am asigurat-
o, nu te-ai lovit, eram lângă tine...”
A venit şi Nicu, doar că nu puteam nici unul dintre noi să stăm mult lângă ea.
Am lăsat-o cu Roberto...
În primele zile eram sigură că a avut un simplu leşin, că e prea extenuată şi
obosită şi, în sfârşit, va face toate examenele pe care trebuia să le facă de ani de zile.
Dar nu a fost să fie... Mama are o tumoare pe creier. Trebuie să fie operată de
urgenţă, deşi şansele sunt minime. Ani la rând a avut dureri de cap, dar n-a dat
importanță. Ea, aflând de boală acum două luni, suferea în tăcere, fără să se
lamenteze şi fără să ne anunţe şi pe noi. Părea resemnată. Acceptase boala ca ceva
firesc, făcea glume în prezenţa noastră, zicându-ne că se simte mai bine ca niciodată
(şi noi îi dădeam crezare, ştiind-o alături de Roberto şi văzând atitudinea lui faţă de
ea). Chiar şi în spital continua să ne spună pe aceiaşi notă pozitivă că e bine şi că în
sfârşit e servită ca o doamnă.
Când o văd atât de optimistă şi răbdătoare mă mir, o admir şi tot odată mă
întreb ce a făcut rău de a fost pedepsită cu o boală atât de crâncenă.
...Nu doresc să mă gândesc la ziua de mâine, mi-i frică de noapte, de întuneric.
Adorm greu şi deseori ca să alung gândurile lugubre citesc până adorm.. În fiecare
dimineață controlez celularul, dacă nu m-a sunat nimeni de la spital. Mă deştept cu
gândul că mama trăieşte. Intru în bucătărie şi, sorbind cafea îmi inspira încredere că
începe pentru mine o zi bună, măcar în aparenţă, iar în gând îmi zic: „Moartea nu
umblă ziua! Ne vedem la prânz, mamă”...
Mai deunăzi nu aveam chef de muncă şi mi-am cerut voie să plec. Am trecut pe
la mama, dorind să-i fac o surpriză. Am intrat încet şi, când m-am apropiat de pat, am
tresărit. Ea avea o respiraţie înceată, abia perceptibilă. Am şoptit: „Mamă”, de frică să
nu încetinească cu totul acel du-te vino de aer care-i mai dădea putere să respire.
Peste câteva clipe a intrat şi Nicu. Mama ne-a zâmbit. S-a bucurat să ne vadă
împreună. Făcu un efort să se ridice, dar nu izbuti. Eu l-am privit pe Nicu disperată,
parcă dorind să-i zic: „Doamne, îi seacă şi ultimele puteri...” Mama ceru un pic de
apă, apoi privi la vecina ei de salon, parcă asigurându-se că nu-i ascultată, și ne
apropie de ea.
- Dragii mamei, rosti ea aşa cum o făcea de obicei, adresându-se ambilor. Să
vă ţineţi împreună şi să vă ajutaţi...
- Mamă! i se adresă Nicu oarecum dojenitor, dar negăsind un cuvânt potrivit de
consolare, tăcu...

120
 Şi mama a tăcut câteva secunde, pentru a-şi aduna noi puteri ca să continue:
- Casa e achitată, m-a ajutat don Michele şi ...Roberto. Vă rog să nu-i
îndepărtați. Sunt singuri şi ei... Am ceva bani pe cont, credeam că-mi vor fi de folos,
şi... vor fi! Nu ascultaţi pe nimeni. Să mă înmormântați aici, asta e dorinţa mea. Chiar
dacă e ţară străină, pământul ne primeşte pe toţi... răi sau buni, mai păcătoşi sau mai
puţin...
Morfina încetinea să-şi facă efectul, muşchii de pe faţa ei începeau a se
încrunta a suferinţă şi durere. Odată cu mama sufeream şi noi. Nicu suporta în felul
lui. Eu eram mai dură aşa cum am fost mereu, mai raţională, deşi de data aceasta îmi
era insuportabil de greu să rezist.
- Eşti cea mai frumoasă mamă din lume, îi zise Nicu, mângâind-o gingaș pe
frunte, ochii tăi nu au pierdut nimic din farmecul lor.
Mama, la spusele lui Nicu, ne privi cu un surâs chinuit. Se vede că durerea o
străpunse, căci se lăsă încet pe pernă, oftând adânc. Timbrul vocii ei părea o rugă, dar
continuă, totuşi, să ne vorbească:
- Astă noapte am visat-o pe mama mea. Ţinea în braţe primul meu copil... Voi
nu ştiţi... nu v-am vorbit niciodată. N-am ascuns şi nici n-am uitat. Înainte de a te
avea pe tine, Nicule, am mai avut un băiat. A murit la o săptămână şi l-am
înmormântat în satul bunicii. Acum l-am visat... Îmi spunea că mă aşteaptă...
- Mamă, ce vorbeşti, şi noi te aşteptăm să vii acasă.
Eu nu am zis nimic. Pentru prima dată nu eram geloasă pe relaţia tandră care
exista între mama şi Nicu. Tocmai acum mi-am dat seama care era motivul acestei
dragoste...
-Am să vin, rosti ea fără pic de vlagă în voce. Apoi, ne rugă să chemăm
infirmiera.
La ieşire din spital, i-am zis lui Nicu:
- Ştii, în viaţă sunt momente, când dacă nu uităm, trebuie să iertăm... Nu crezi
că ar trebui să-i telefonăm lui...
- Tu crezi, că eu nu l-am anunţat?! Are o altă familie, noi nu-l mai interesăm...

***
Simt tot mai ascuţită spada singurătăţii care atârnă deasupra capului meu
gata să cadă. Evit să intru în camera mamei. Patul ei gol, înfrumuseţat cu pernuţele
ei dragi îmi dă senzaţia de pustietate. Când intru în casă de la muncă, deschid
imediat televizor indiferent ce emisiunea este. Am nevoie să aud vocea cuiva. Detest
liniştea casei, această acalmie care apăsă anevoios, înfăşurându-mă în plapuma ei
mută.
***
Am avut un vis frumos. Închid imediat ochii să mi-l amintesc. În vis mama
stătea culcată. O vedeam aievea în pat. Avea părul răvăşit. Încerca să-mi spună
121
ceva, dar nu o auzeam. În curte era multă lume, iar de undeva departe venea ecoul
unui cântec bisericesc. Mama surâdea fericită. Dintr-odată patul se prefăcu într-un
nor deasupra căruia plana mama lin. Se ridica tot mai sus şi mai sus...
„E un vis frumos, îmi zic, se va întâmpla o minune”... Nu reuşesc bine să mă
bucur de vis, că telefonul începe să sune strident. E Roberto. Vocea lui îmi spulberă
visul: „Ely, vino la spital...” Nu reuşesc să-l întreb nimic... a închis.
În curtea spitalului mă aşteaptă Roberto, Nicu şi Graţia. Nu este nevoie de
cuvinte, înţeleg totul. Păşesc ca pe lună... Nicu îmi vine în întâmpinare. Mă
prăbuşesc în braţele lui izbucnind în hohote. Roberto şi Graţia se apropie de noi. Ne
îmbrăţişăm. Roberto ne priveşte lung, apoi cu voce înăbuşită zice: „A plecat de lângă
noi... dimineaţa, la şase ...”

10 Aprilie. În dimineața a zilei a noua după plecarea mamei m-am trezit

strigată de o voce venită din neant. Speriată am deschis larg ochii, dar n-am văzut
decât lumina slabă care pătrundea sfioasă prin fisurile oblonului de la geam. Părea
ecoul unei chemări. Când m-am dumerit mai bine, mi-am dat seama că la poartă suna
cineva. Am ieşit să văd cine-i. Era don Michele. Ne-am salutat şi ne-am îmbrăţişat
fără cuvinte. Apoi, îmi zice:
- Am trecut special mai devreme că să nu pleci undeva. Am ceva pentru tine.
Nu vrei să te includ în grupul de voluntari de la UNITALSI, care pleacă la Lourdes?
- La Lourdes?! Ce-aş putea face eu?
- Să însoţeşti şi să ajuţi bolnavii care au nevoie să viziteze acele locuri.
Am surâs mirată:
- Pot oare să refuz o asemenea propunere?!
- M-am gândit că acum mai mult ca oricând ai nevoie de un asemenea
pelerinaj. Mama ta şi-a dorit foarte mult să ajungă pe acele locuri...

4 iunie. Nu am fost niciodată în Franţa, nu ştiu care-i semnificaţia locului sfânt

de la Lourdes. Eu sunt ortodoxă ca şi mama... Am auzit că vizitează aceste locuri
mulţi enoriaşi, majoritatea catolici, mulţi bolnavi. Dar de ce pleacă, nu ştiu... Nu
înţeleg de ce trebuia să îmbrac o altă haină. Eu cu toate păcatele mele, să îmbrac o
vestimentaţie asemănătoarea cu a călugăriţelor... Dacă ar fi să las într-adevăr în aceste
haine tot trecutul meu zbuciumat, cât de liberă şi purificată m-aş simţi...
Deşi am mers multe ore cu trenul nu mă simţeam obosită, nici eu nici colegele
mele de călătorie. Eu eram pentru prima dată într-un astfel de pelerinaj, iar menirea
mea era să-i ajut pe cei cu handicap să participe la toate procesiunile, să-i însoţesc în
cărucioarele lor, să le fac companie, să-i întreb de ce au nevoie, să-i conduc la prânz
şi cină.
Seara târziu, întâmpinați de aerul răcoros a munţilor Pirinei, ne-am apropiat de
hotelul unde urma să fim cazaţi. Iar dimineaţa, după instrucţiunile primite, trebuia să

122
însoţim bolnavii în dependenţă de orarul şi procesiunile indicate. Pretutindeni se
simţea suflul unei mari speranţe, împletită în credinţă şi alimentată de un optimism
incomensurabil. Iar durerea, sigilată pe chipurile bolnavilor, era trădată de o mare
dorinţă de a trăi şi de o bucurie imensă de a fi ajuns în acest spaţiu mângâiat de
divinitate.
În prima zi m-am apropiat de o bătrânică care se ţinea agitată de căruciorul
vecin, să nu se depărteze de ea. Tânăra, care însoţea o bătrână de alături căuta
îngrijorată pe cineva s-o ajute. M-am apropiat imediat, întrebând-o ce s-a întâmplat.
-Eşti cumva liberă? Doamna nu doreşte să plecăm singure fără soţul ei, îmi
spuse încet domnişoara care trebuia s-o însoțească.
- Desigur.
I-am surâs bătrânei, apropiindu-mă de căruciorul soţului ei. M-am prezentat şi
zicând: „Vreţi sau nu, azi vom fi toţi împreună”. Nu înţelegeam ce-i spunea bătrâna
soţului ei, dar îl ţinea strâns de mână. Şi insista să-i lăsăm alături pe tot parcursul
traseului. În timp ce împingeam căruciorul bătrânului, m-am aplecat la ureche lui şi l-
am întrebat: „De câţi ani sunteţi împreună?” „De 75 de ani, zi de zi...”- îmi răspunse,
privind mulţumit spre bătrâna care, auzindu-i răspunsul, dădu afirmativ din cap.
Luând în consideraţie instrucţiunile de a nu ne ataşa prea mult de bolnavi şi ei
de noi, ne schimbam în permanenţă. Oricum, chiar dacă eram doar câte o zi
împreună, ne apropiam atât de mult, încât rămâneam prieteni. Atât noi, cât mai ales
bolnavii, aşteptam cu nerăbdare şi speranţă orice serviciu divin, orice ritual, orice
vizitare a locurilor pe unde a trecut sfânta Bernadette. Dar mai ales aşteptam seara
când ne adunam toţi pelerinii (sute, mii de oameni veniţi din toate colţurile lumii) şi
ne rugam la unison. Cred că niciodată în viaţă şi nicăieri n-am simţit o asemenea stare
de înălţare ca în acea seară.
Deşi era începutul lunii iunie, aici, în munţii Pirinei, vara mai zăbovea prin
oraşele din apropiere. Eram în drum spre biserica San Pio X. De sus începură să
picure încet primii stropi reci de ploaie. Mă uitam la cer, gândindu-mă: ce bine că am
luat pelerina! Picăturile se întețeau şi am mărit pasul, întrebându-l pe pacientul meu
dacă are haină de ploaie. Avea. Ploaia se înteţea, grăbind tot convoiul să intre în
biserică. Nu eram sigură că băiatului pe care-l însoţeam îi plăcea locul unde ne-am
oprit. Nu era tocmai în faţă, dar slujba se auzea bine cu atât mai mult că era
ecranizată pe panouri mari atârnate peste tot în sală şi, indiferent unde te aflai, se
vedea şi se auzea bine. Oprindu-mă, am privit uimită în jur la lumea adunată acolo.
Nu mai văzusem până atunci o biserică atât de încăpătoare şi spaţioasă. Posibil să fi
fost mai mult de 20 de mii de credincioşi, veniţi din toate colţurile lumii să se roage,
chemaţi de credinţă, de necaz şi de speranţă. Nu vedeam icoane, decoraţii ca în
bisericile ortodoxe, doar 52 de imagini - vitralii, executate într-o tehnică care implică
suprapunerea sticlei colorate pe care erau reprezentate cele 14 opririle de pe Via

123
Dolorosa, Misteriile Rozariului şi alte scene biblice. Iar în faţa noastră erau feţe
bisericeşti de rang diferit.
Slujba însoţită de sunetele divine ale orgii părea că te înalţă, te purifică. M-am
oprit ascultând muzica şi regretând în sinea mea că în bisericile ortodoxe nu se
foloseşte acest instrument. Dar nu aveam timp să mă gândesc prea mult la lucrurile
laice, căci muzica, cuvintele rostite, mă învăluiau într-o mantie dumnezeiască,
contopindu-mă cu toată mulţimea venită aici.
L-am întrebat pe Francesco, aşa îl chema pe băiat, dacă pot să mă retrag ca să
mă aşez.
- Bineînţeles, îmi răspunse.
M-am îndepărtat, privind în jur unde era un loc liber. M-am aşezat ca să ascult
slujba. Gândurile mele hoinăreau departe, împiedicându-mă să fiu prezentă. Ceva mă
sufoca, dar nu venea din exterior ci din interiorul meu. O voce din subconştient îmi
şoptea: „Du-te, acum e momentul...” M-am ridicat de pe scaun îndemnată de acea
voce şi am ieşit afară unde ploaia îşi continua dansul ceresc. Am privit spre ghetele
mele nu tocmai bune de mers prin apă şi, punându-mi mantia de ploaie m-am pornit
fără să ştiu unde voi ajunge. Şi am ajuns... La grotă mă aştepta Sfânta Fecioară,
singuratică ca niciodată, dar poate ca şi totdeauna. Cu aceeaşi haină albă pe care o
văzusem în imagini, cu mantia-i de un albastru siniliu, care o înfăşura până la glezne.
Mă privi cu un fel de bucurie de parcă pe mine m-ar fi aşteptat, îndemnându-mă cu
aceiaşi privire duioasă să mă apropii. Şi m-am apropiat.
„Maică Maria, eu niciodată nu am avut curajul să mă spovedesc şi nici să mă
pocăiesc în faţa nimănui... Dar cred că a sosit momentul. Tu eşti unica care mă poate
asculta. Multe sunt păcatele mele, unele făcute din slăbiciune, altele din curiozitate şi
naivitate tinerească, din neştiinţă şi din nesăbuinţă. Nu caut motivele care m-au
împins să le fac, nu mai caut vinovatul, nu mai doresc să acuz pe nimeni. Doar să mă
eliberez de povara acestor culpe. Ajută-mi mie, Sfântă Fecioară, care sunt aici, dar şi
fiinţelor dragi pe care le-am pierdut: Mama, Mirella, bunica... „ Atingând cu stânga
piatra grotei, cu dreapta mi-a făcut semnul crucii, ieşind din adăpost ca să mă întorc
spre biserica unde mă aştepta Francesco, unde lumea continua să se roage... Ploaia
continua să cadă cu stropi măşcaţi şi zgomotoşi, iar cerul coborâse jos de tot, formând
între pământ şi boltă o pânză densă, un desiş de semiîntuneric. Intrasem în acel
deluviu, înfruntând bătaia stropilor care se opreau cu bulbuci în calea mea, stropindu-
mi faţa înlăcrimată şi spălându-mi corpul vlăguit. Mergeam mai mult pe dibuite,
respirând adânc şi obositor. Suspinam ca un copil rătăcit şi disperat în căutarea
mamei, simţind-o că-i undeva aproape.
Chipul Ei... Chipul mamei... Doamne, cât de mult se asemănau! Maica
Domnului: sobră, veşnic tânără, dar atât de aproape şi departe de mine. Ca şi mama
mea. Care mi-a fost aproape... iar acum aş vrea să cred că e undeva Sus. Poate că mă
urmăreşte dintr-o altă lume, dar poate că e mereu alături de mine...

124
 Stropii reci de apă îmi săgetau fiinţa, iar eu continuam să merg prin ploaia
care-mi spăla povara amintirilor împovărătoare, făcându-mă să mă simt tot mai
uşoară şi mai uşoară...
După cină am trecut pe la casa Sfintei Bernadette, care a fost martora arătării
Maicii Domnului pe acele locuri. Am cumpărat suvenire cu chipul Sfintei Fecioare
pentru toţi care-mi sunt dragi şi vase pentru a le umple cu apă sfințită. La întoarcere
m-am tot gândit cum să fac ca să-l conving pe Nicu să vindem casa noastră...

11iunie 2015. Casa mă aştepta aşa cum o lăsasem, cu obloanele trase, tristă,
tăcută şi singuratică. Nimeni nu venise să-i deschidă uşa. Mă aştepta pe mine?! Dar în
loc să mă primească în braţele ei, ea mă respingea, îmi transmitea involuntar frica
singurătăţii. După decesul mamei venea deseori Nicu, uneori Francesca, apoi, încetul
cu încetul, mă obişnuisem să stau singură. Veneam obosită de la muncă şi când
ajungeam acasă eram atât de extenuată încât nu mai aveam timp să mă gândesc la
mine. Acum senzaţia singurătății care mă aştepta părea altfel. Afară ploua, iar stropii
păreau aceiaşi ca şi în ziua când am fost la grotă... Intrând în casă, treceam dintr-o
cameră în alta, parcă asigurându-mă că sunt doar eu si, totodată, căutând pe cineva,
dar nu era nimeni. În camera mamei am îngăduit doar câteva clipe şi, fără să-mi dau
seama, am început să vorbesc cu ea. Îi spuneam că m-am întors numai ce de la
Lourdes...
„Vezi cum am lăsat casa în ordine şi pozele le-am aşezat aşa cum îţi place ţie.
În faţă cele a nepoţilor dragi, apoi cea unde suntem noi trei în primul an în Italia. Nu
lipseşte, bineînţeles, nici Graţia cu copiii, nici Roberto, nici don Michele... Ştii, am
nevoie să-ţi cer un sfat şi de aprobarea ta am nevoie. E timpul, cred, să pun capăt
unui capitol din viaţa mea şi să încep un altul. M-am gândit mult... Să rămân aici?!
Şi, totuşi, ceva mă atrage în Franţa. Aş încerca... Acolo e Vadim! Întotdeauna am
simţit în el un sprijin. Apoi, din privirea, din gesturile lui şi din faptul că a venit să te
petreacă în ultimul drum, am înţeles că se gândeşte la mine şi nu-i sunt indiferentă. În
ultimul timp ne scriem zilnic. Mă surprind vorbind cu el. M-a invitat să-mi arate
„Parisul lui”, aşa a zis. Nu ştiu ce să fac... Şi încă ceva, mamă. Mă simt atât de
singură fără tine în casa asta, încât m-am hotărât s-o vând. Nicu se împotriveşte, dar
pentru mine e prea mare, e ca un pustiu...
„Iniziare un nuovo cammino spaventa. Ma dopo ogni passo che percoriamo ci
rendiamo conto di come era pericoloso rimanere fermi” (Roberto Benigni).
Azi am telefonat la o agenţia imobiliară. Nu am consultat pe nimeni, nici chiar
pe Roberto, care mi-ar fi sugerat la care agenţie să mă adresez. Seara am început să
fac ordine prin dulapuri, căutam cartea imobiliară. Mi-am amintit de geamantanul tău
veche în care păstrai cele mai importate documente. Cu atâta emoţii l-am deschis!
Şi... O scrisoare! Imposibil. Când ai scris-o? Cu mâini tremurânde am desfăcut cu
greu plicul. Cuvintele îmi dansau în faţa ochilor. Nu aveam putere să citesc...

125
 ***
„Draga mea copilă, comoara vieţii mele!Sunt sigură că într-o zi vei găsi
această scrisoare, dar aş vrea să cred că o vei citi cu aceeaşi emoţie cu care ţi-o
scriu eu acum.
Am scris şi am rescris de zeci de ori aceste rânduri. Cred că s-au incrustat şi
în sufletul meu. Le voi lua cu mine! Îţi vor părea cuvinte simple, banale pe alocuri,
fără sens, dar ar fi păcat dacă aş tăcea şi nu ţi-aş mărturisi cât de mult te-am iubit și
cât de mult te iubesc ...
…Trecuseră doar câteva zile din clipa conceperii tale, când am simţit o
dorință irezistibilă de a manca ceva dulce. Am deschis dulapul şi am găsit doar
zahăr. Am luat o lingură plină, cu vârf, şi am pus-o în gură ca o hoaţă. Mestecam
zahărul cu o plăcere nemaipomenită, întrebându-mă involuntar ce m-a apucat de am
această poftă exagerată. Și, ca o rază de soare care pătrunsese în cameră, dar şi în
corp meu, te-am simțit în interior. "Va fi fată!" mi-am zis fericită şi am zâmbit, în
timp ce bucuria îmi învălui trupul într-o mantie caldă şi plăcută. Realizând prezenţa
ta, toate fibrele fiinţei mele se pătrundeau de un sentiment inexplicabil. Eram fericită
să împart în taină totul cu tine. Astfel, din acea clipă, am creat un univers al nostru -
mic, ferit de ochii lumii. Tu și eu! În același timp acel univers deveni enorm, pentru
că puteam să mă dedau totalmente ţie. Erai atât de importantă pentru mine, încât îmi
era frică să spun cuiva secretul nostru. Îmi era teamă ca nu cumva cineva să-mi fure
din imensa bucurie şi prin dezvăluire să te pierd pe tine, mică creatură, înmugurită
în trupul meu. Îmi era frică de tot felul de sfaturi, de ochi indiscreţi, de atingerea
nesinceră a unei mâinii străine. Te păstram ascunsă sub haine largi, în interiorul
meu, ca să-ţi fie cald și confortabil în lumea ta miniaturală, unde era şi lumea mea.
Aşa am făcut până la nouă luni, când tu ai decis să apari. Păreai că te grăbeşti să
cunoști lumea nouă, necunoscută şi un viitor pe care ţi-l rezerva viaţa. Eu m-am
supus voinţei tale, cum am făcut-o mereu.
În dimineața când te-ai născut, te-am luat în braţe şi te-am strâns la piept,
încălzindu-mă de la căldura ta. Erai un îngeraş cu ochi închişi, pe care apoi i-ai
deschis pentru o secundă, parcă dorind să mă anunţi: "Iată-mă-s, am venit!". În timp
ce îmi zâmbeai ca o adevărată învingătoare, ai adormit, lăsându-mă să-ți admir
nesățioasă chipul angelic. Ţi-am mângâiat uşurel fruntea, apoi năsucul, bărbia. Nu-
mi venea a crede că ne-am întâlnit după atâta aşteptare. Ţi-am făcut semnul crucii şi
ți-am șoptit: "Bine ai venit, scumpa mea!" Apoi, când am luat în mâinile mele
mânuțele tale trandafirii, fragile şi delicate, tu ţi le-ai retras, dându-mi parcă de
înţeles că nu doreşti să fii atinsă. Continuam să te mângâi, admirându-ţi fiecare
părticică a corpului tău plăpând. Îţi promiteam în acele clipe că te voi proteja toată
viață ca pe lumina ochilor mei și că voi face totul să nu-ţi dispară niciodată zâmbetul
de pe chip. Îmi doream să te văd mare. Visul meu era să fac tot posibilul ca să ajungi
126
studentă la Sorbona! Dar nu m-am ţinut de cuvânt. Am plecat, a trebuit să plec, era
unica soluţie. Atunci, în lipsa mea, zâmbetul de pe faţa ta a dispărut. Ai fost rănită…
Din cauza mea! Ştiu, draga mea copilă, cicatricea acelei răni o vei avea pentru
totdeauna. Nu pot schimba nimic şi timpul înapoi nu-l pot întoarce. Am greșit și eu
recunosc. Iar ceea ce pot face e să-mi cer iertare. Iartă-mă, dacă poţi!
Şi pentru mine a fost dureroasă despărţirea de tine. Nici mie nu mi-a fost mai
uşor, de parcă aş fi fost aruncată dintr-un hău în altul. Dar mereu m-a însoţit şi mi-a
dat puteri speranţa că în curând vom fi împreună. Şi într-adevăr a venit acea zi.
Numai că, atunci când viața părea că ne surâde, promițându-ne să trăim în pace și
înţelegere, am aflat adevărul groaznic. Ceea ce am aflat m-a lovit ca un trăsnet care
despică muntele în două. Am fost demolată, iar rana a fost atât de adâncă, încât nu s-
a mai cicatrizat. Nu mi-am mai aflat liniştea, m-am măcinat întruna şi nu aveam
curajul să te privesc şi nici să-ţi cer iertare. Ştiu că mă urai şi aveai toate motivele,
numai că nu mi-ai spus-o niciodată în faţă. Dar, trebuie să-ţi spun, că indiferent de
toată neînţelegerea dintre noi, te-am iubit şi ai fost lumina ochilor mei. Pe ambii vă
iubesc la fel. De-ai şti ce spaimă am tras atunci când am descoperit, în toiul nopţii,
lipsa ta! Îmi era indiferent unde eşti, cu cine eşti, ce faci, un singur lucru îmi
doream, să-ţi aud vocea, să-mi răspunzi şi să fiu sigură că eşti… Chiar dacă n-au
fost toate în destinul meu şi al tău aşa cum mi-aş fi dorit, pentru un lucru rămân
împăcată: ţi-am oferit o altă viaţă. Uneori, urmărindu-ţi exploziile impulsive şi
evadările tale nocturne, mă consolam, numindu-te în glumă: „Este fata care a scăpat
de junglă”… Draga mea, nu ştiu cum ai interpretat relaţia mea cu Roberto. Pentru
mine a fost ceva unic, ceva care se întâmplă o dată în viaţă. Păcat că l-am întâlnit
târziu! El mi-a oferit dragostea necondiţionată… Scumpa mamei, aş vrea să cunoşti
marea iubire şi să te bucuri îndelung de ea…
Vă vreau binele din lume şi să fiţi fericiţi!
Ştiu că o să-ţi pară bizare spusele mele, dar ia-le ca pe o metaforă. Viaţa e
ca o cutie de viteză. Te aşezi la volan nerăbdătoare să porneşti maşina. Regula e să
începi de la prima viteză. Şi dacă drumul îţi e deschis, accelerezi incitat vitezele până
la maxim. Ai drumul deschis! Dar deodată coteşti, pentru că aşa a fost trasat de la
bun început, de soartă. Realizezi ca după o trezire că te afli într-un ambuteiaj haotic.
Momentan trebuie să cobori viteza, dar cu precauţie, sau poate chiar să stopezi. Însă,
dintr-o eroare sau confuzie poţi porni pe o stradă fără întoarcere sau care are
capătul în faţa ta. Se întâmplă ceva devastant … E nevoie să dai înapoi, dar atent.
Să cauţi o altă cale! Este momentul culminant al vieţii. Devii debusolat, alertat,
confuz, enervat şi rătăcit. Eşti pus în situaţia de a o lua de la început… Dar nu ştii
niciodată dacă vei mai putea reveni la viteza a cincea. Numai că pentru a-ţi atinge
scopul trebuie să fii perseverent. Asta e regula vieţii… E dură cu cei tari şi
distructivă cu cei slabi… Dar tu eşti „forte”, eu ştiu că vei izbuti. Am toată
încrederea în tine, Elena!”

127
128