Teologie VIII PDF

TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS
1
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
Coperta: Pavel Botezatu
ISSN 1843-8660
Nota redacţiei:
Responsabilitatea asupra paternităţii textelor, precum şi asupra
datelor şi afirmaţiilor din materialele incluse în acest volum revine
în exclusivitate autorilor.
2
ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS“
FACULTATEA DE ISTORIE, FILOZOFIE ŞI TEOLOGIE

DEPARTAMENTUL TEOLOGIE
TEOLOGIE
ŞI
EDUCAŢIE
LA DUNĂREA DE JOS
FASCICULA VIII
Volum tipărit cu binecuvântarea

ÎPS dr. CASIAN CRĂCIUN,
Arhiepiscopul Dunării de Jos
EDITURA ARHIEPISCOPIEI DUNĂRII DE JOS

GALAŢI, 2009
3
Redactori:
Pr. conf. dr. Ionel Ene
Pr. lect. dr. Cristian Gagu
Tehnoredactare computerizată:
Ing. Simona Mavromati
Corectură:
Olga Neprilescu
4
DASCĂLI
AI SFINŢENIEI ŞI AI MÂNTUIRII
Anul 2009 a stat bisericeşte, liturgic, spiritual-cultural, teologic-edu-

caţional şi social-filantropic sub semnul binecuvântat al Sfinţilor capado-
cieni, în frunte cu Sfântul Vasile cel Mare, dascăl al lumii şi ierarh.
Este firească şi iniţiativa Departamentului de teologie didactică din
cadrul Facultăţii de Istorie, Filozofie şi Teologie a Universităţii Dunărea
de Jos, atât în organizarea unui simpozion naţional, cât şi în publicarea
contribuţiilor teologice la temă, în această nouă şi necesară fasciculă din
cunoscuta colecţie „Teologie şi educaţie la Dunărea de Jos“.
Sfinţii Părinţi rămân pentru totdeauna educatorii şi formatorii creşti-
nilor şi dascălii neîntrecuţi ai unirii metodei de cercetare ştiinţifică şi ai
„ştiinţei mântuirii“, ca fapt real, comunicabil, împărtăşibil tuturor celor
ce sporesc nu doar intelectual, ci şi spiritual.
Sfântul Vasile cel Mare uneşte uimitor, în viaţa sa scurtă de numai 49
de ani, toate dimensiunile pedagogiei, artei şi metodei ştiinţifice în actul
cognitiv, încă de tânăr, ca un autentic savant. În acelaşi timp, el depăşeşte
cadrul demersului ştiinţific continuând cercetarea în perimetrul tainic şi
mai presus de raţiune, lăsându-se inundat de „apele“ harului Duhului Sfânt
şi deschizând larg perspectiva unirii cu Dumnezeu, în Preasfânta Treime
preamărită.
Teologia sa capătă astfel „aripi“ nebănuite ridicând omul, prin asceză
şi prin cunoaştere, la înţelesurile veşnice, iar lucrarea sa de zi cu zi ca
păstor şi dascăl al sfinţeniei îmbrăţişează pe toţi cei marginalizaţi, desco-
perind în filantropie ca fapt pecetea veşnică a iubirii tămăduitoare a tuturor
rănilor sociale din zbuciumata viaţă socială a timpului său, şi de atunci
pentru întreaga umanitate de-a lungul secolelor.
Teolog, om de ştiinţă, interpret al creaţiei în lumina ştiinţei şi a harului
lui Dumnezeu, ascet neîntrecut, misionar jertfelnic, apologet redutabil şi
5
păstor iubitor al turmei sale duhovniceşti, Sfântul Vasile rămâne un reper

pentru întreaga Biserică şi pentru creştinătatea universală; de fapt, pentru
umanitatea tot mai dornică de modele demne, binefăcătoare şi vindecătoare
de răni sociale.
Studiile părinţilor profesori din prezentul volum au darul de a exem-
plifica unele din dimensiunile vastei sale opere şi mai impresionantei sale
lucrări mântuitoare şi binefăcătoare.
Şi această mărturie se adaugă celor ce promovează dialogul atât de
benefic: Biserică-Şcoală, credinţă-educaţie-cultură şi viaţă la Dunărea de
Jos. Cadre didactice şi studenţi redescoperim astfel pe „uriaşii“ Duhului
Sfânt şi dascălii mântuirii, Sfinţii Părinţi, spre vindecarea noastră de au-
tosuficienţă, de individualism şi de izolare, chiar şi în această etapă a evo-
luţiei fără precedent a ştiinţei, a culturii şi tehnicii moderne.
Cu cât ne vom întâlni spre a aprofunda atât credinţa, cât şi ştiinţa şi cu
cât ne vom dărui modestele noastre oferte educaţionale creştine tinerilor,
cu atât vom realiza cât de aproape suntem unii de alţii în familia noastră
duhovnicească, din care nimeni nu trebuie să fie exclus.
Preţuire şi binecuvântare celor ce contribuie la menţinerea luminii
credinţei exprimate în frumuseţile iubirii de Dumnezeu şi de oameni.
† Casian,
Galaţi, 16 noiembrie 2009
6
ÎPS prof. dr. Casian Căciun,

CINSTIREA
SFÂNTULUI GRIGORIE PALAMA
ÎN ŢĂRILE ROMÂNE.
ISIHASMUL PE PĂMÂNT ROMÂNESC
1. Preliminarii. Sfântul Grigorie Palama,

teologul luminos al Ortodoxiei
Sfântul Grigorie Palama ne cheamă pe toţi ortodocşii, şi nu numai, la o
însemnată mărturie a lucrării sale sfinte în Biserică, atât ca sfânt luminător
şi învăţător în dobândirea bucuriei de a trăi în Hristos, cât şi ca ,,icoană“
strălucitoare în inimile noastre, la împlinirea a 650 de ani de la mutarea sa
la Altarul ceresc.
Mai întâi, se cuvine a ne bucura de oportunitatea cadrului istoric,
geografic şi duhovnicesc al patriei sale pământeşti, începând cu Cetatea
cea Mare, Constantinopolul, continuând cu Athosul, apoi cu Tesalonicul
slujirii arhiereşti şi, nu în ultimul rând, cu Veria - ,,patria“ experienţelor
mistice de negrăit, dar luminoase, în peşterile întunecoase din apropierea
Mănăstirii ,,Sfântului Ioan Botezătorul“, unde a vieţuit cinci ani, decisivi
pentru aducerea ,,luminii“ care i-a luminat, realmente, întunericul din
inimă, atunci când Îl căuta pe Hristos Domnul în viul vieţii sale pă-
mânteşti.
De aceea, Biserica Ortodoxă Română şi Preafericitul Părinte Patriarh
Daniel se bucură deopotrivă cu iniţiatorul acestei sinaxe palamite de la Mi-
tropolia Veriei, Înaltpreasfinţitul Mitropolit Pantelimon, cu toţi cei invitaţi
şi cu gazdele. Putem afirma, ca slujitor din Biserica Ortodoxă Română invitat
7
la acest colocviu despre Sfântul Grigorie Palama, bucuria unei întâlniri cu

sfântul, care dintr-un spaţiu local ne arată unul cu deschidere universală şi
dintr-o iniţiativă personală ne deschide perspectiva comunitară şi panor-
todoxă. Aceasta este şi semnificaţia profundă a vieţii şi a lucrării sfinte ale
Sfântului Grigorie Palama.
Despre începuturile vieţii sale la Constantinopol în familia sa rugătoare,
având un tată cult, inteligent şi isihast, devenit monahul Constantin, despre
fraţii şi surorile sale, despre experienţa în monahism la Atena şi Constanti-
nopol, precum şi despre dascălii săi sfinţi, Teolipt, ajuns mitropolit de Fi-
ladelfia, sau Nicodim athonitul şi, mai ales, despre experienţa sa duhov-
nicească la Veria se vor prezenta referate în cadrul acestui simpozion ştiinţific
şi duhovnicesc.
Reţinem totuşi faptul că Sfântul Grigorie, ca monah, atunci când se
ruga, strălucea în chip minunat, iar faţa lui era transfigurată de focul Duhului
şi aceasta mai ales în timpul Sfintei Liturghii1 .
Ceea ce trebuie reţinut în această introducere este contextul socio-po-
litic şi religios în care a trăit şi a făcut misiune Sfântul Grigorie Palama.
Sfârşitul secolului al XIII-lea şi începutul secolului al XIV-lea ne arată
slăbirea forţei de rezistenţă a Imperiului Bizantin în faţa presiunilor mu-
sulmane, evenimente care în secolul al XV-lea au condus la prăbuşirea
celei mai strălucite cetăţi a culturii şi a credinţei, Constantinopolul, cetatea
natală a sfântului. Pe plan religios se observă, de asemenea, aceeaşi
tensiune între Răsărit şi Apus, declanşată deodată cu „Marea Schismă“
din 1054.
Cunoscuta controversă isihastă sau palamită îl are în centru pe Sfântul
Grigorie, căruia i-a revenit sarcina grea de apărare a dreptei învăţături şi a
practicării credinţei ortodoxe prin experienţa rugăciunii neîncetate, aducă-
toarea luminării lăuntrice a harului Sfântului Duh, precum şi evidenţierea
binefacerii energiilor divine necreate, în faţa poziţiei scolastice a Apusului,
expusă şi prezentată agresiv şi orgolios de călugărul Varlaam din Calabria.
Nu insistăm asupra aspectelor acestei controverse, ele fiind evidenţiate în
alte contribuţii ale prezentului colocviu.
1. Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama, Ed.
IBMBOR, Bucureşti, 2006, p. 16.
8
Precizăm doar ca un fapt al Proniei dumnezeieşti, continuitatea suflului

duhovnicesc şi a vigorii teologiei bizantine din Imperiul creştin şi după
căderea acestuia. ,,Înainte de a cădea Imperiul creştin Bizantin, Dumnezeu
i-a pregătit pe ortodocşi arătându-le înălţimea duhovnicească în Împărăţia
Lui. De aceea, când Bizanţul cade din punct de vedere politic şi militar,
el rămâne totuşi prin Biserică, prin ceea ce a dat spiritualitatea monahilor
şi a teologilor lui. «Bizanţul după Bizanţ», în sens duhovnicesc, este spi-
ritualitatea legată de Împărăţia cerurilor, ceea ce nu cade niciodată:
sfinţenia. Sfinţenia Bizanţului şi cultura inspirată de ea rămân în
Împărăţia lui Dumnezeu, pentru că sunt purtate în inimi, în suflete
de sfinţi“2 .
2. Ţările române - ,,cetăţi“ ale experienţei isihaste

După cum nu putem vorbi despre Bizanţ astăzi decât prin experienţa
marilor teologi şi sfinţi, cât şi a operelor lor, tot astfel nu putem aborda
,,nimic scris şi concret despre ortodoxie, fără a ţine seama de învăţătura
acestui profund gânditor răsăritean, Sfântul Grigorie Palama“3 . El ne-a
luminat şi ne luminează, în cel mai curat duh patristic, pe calea anevoioasă
a căutării unei legături personale, directe cu Dumnezeu, prin punerea în
evidenţă, în propriile noastre persoane, a darului harului Sfântului Duh,
energiile divine necreate.
Tocmai acest aspect fundamental pentru întâlnirea tainică, duhovni-
cească, în noi înşine cu Dătătorul rugăciunii, atunci când ne rugăm, Duhul
Sfânt, prin prelungirea prezenţei Sale în chip energetic, luminător, cald şi
pătrunzător, a rămas exterior, de neînţeles şi respins de scolastica raţională
şi reducţionistă a apărătorilor lui Varlaam. ,,În controversa aceasta se în-
fruntă mistica răsăriteană, care afirmă o cunoaştere directă şi duhovni-
cească a lui Dumnezeu, cu raţionalismul scolastic, care nu crede din natură
decât în ceea ce descopă raţiunea deductiv din natură; mistica răsăriteană,
care aşteaptă «îndumnezeirea» omului sau unirea lui cu harul necreat,
izvorâtor din fiinţa dumnezeiască… Astfel, se reliefează spiritul cu adevărat
religios al Răsăritului, care, cu doctrina lui despre deosebirea dintre fiinţă
2. † Dr. Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Românii şi reînnoirea isihastă,

Ed. Trinitas, Iaşi, 1997, p. 14.
3. Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, op.cit, p. 5.
9
şi lucrările dumnezeieşti, nu transformă, prin cugetare, pe Dumnezeu într-o

entitate abstractă… Doctrina răsăriteană a Sfântului Grigorie Palama e o
concepţie teologică de mare profunzime. Dumnezeu în fiinţa Sa e un adânc
de nepătruns, necomunicabil, neschimbabil. Dar în acest adânc emană
puteri şi lucrări, în care nu se scurge însăşi fiinţa. Ele pot fi nenumărate,
precum abisul fiinţei este fără de sfârşit.“4
Am folosit acest text al exegetului prin excelenţă al Sfântului Grigorie
Palama, părintele Dumitru Stăniloae, care, tocmai prin descoperirea ,,vieţii
şi operei Sfântului Grigorie Palama“, a intrat înlăuntrul duhovnicesc al
teologiei răsăritene şi ne-a invitat la izvoarele autentice ale iubirii lui
Dumnezeu faţă de om şi faţă de creaţia Sa. Asupra valorii şi importanţei
acestei lucrări, Kallistos Ware, episcop de Diokleia, afirma: ,,Prima lucrare
de referinţă a părintelui Dumitru, scurtă, dar bine documentată, «Viaţa şi
învăţăturile Sfântului Grigorie Palama», a fost publicată în anul 1938. La
acel moment, teologia palamită ajunsese aproape necunoscută în lumea
ortodoxă, în timp ce studiile dedicate acestei teologii de învăţatul ro-
mano-catolic Martin Jugie erau scrise dintr-o perspectivă evident ostilă.
În renaşterea palamismului, care a transformat Ortodoxia în ultimele decenii,
părintele Dumitru poate fi considerat un pionier cu o influenţă decisivă…
El a rămas permanent un teolog în tradiţia palamită, atribuind o semnificaţie
centrală distincţiei pe care Sfântul Grigorie Palama a făcut-o între firea şi
energiile lui Dumnezeu.“
Putem afirma că, aşa cum Sfântul Grigorie Palama i-a redescoperit în
secolul al XIV-lea pe părinţii patristici şi, cu ei, experierea lui Dumnezeu,
tot astfel în secolul al XX-lea, secol al secularizării, al robotizării şi al glo-
balizării, părintele Stăniloae ni l-a arătat redescoperindu-l pe Sfântul Gri-
gorie Palama, teologul luminii necreate, din care ni se împărtăşesc razele
luminoase dumnezeieşti din preaplinul iubirii Preasfintei Treimi, revărsate
în umanitate prin Biserică.
Dar care este explicaţia acestei tainice descoperiri tocmai în Occident,
la Paris, printr-un manuscris de la Biblioteca Naţională, în timp ce părintele
Stăniloae îşi desăvârşea studiile? Mai presus de orice afirmaţie în acest
sens este descoperirea lucrărilor minunate ale sfinţilor în viaţa celor ce-i
4. Ibidem, p. 6.
10
iubesc, îi caută şi le urmează viaţa. Părintele Stăniloae, ca tânăr, avea mare

nevoie de mentori convingători în căutarea lui Dumnezeu. O spune răspicat:
,,Doar Sfinţii Părinţi m-au convins despre experienţa şi trăirea lui Dumnezeu,
ca Părinte şi în Preasfânta Treime!“. De aici, prin descoperirea manuscri-
sului vieţii şi lucrării Sfântului Grigorie Palama, spre marii mistici ai Filo-
caliei nu este decât un pas providenţial, nu doar pentru teologia românească,
ci pentru toată Ortodoxia, căci sfântul, precum arată părintele Stăniloae, nu
mai este local, ci universal, iar universalul, în lumina experienţei duhovni-
ceşti a sfântului, este în acelaşi timp şi local. În acest înţeles, secolul al
XV-lea pentru ţările române, Ţara Românească şi Moldova, reprezintă o
fericită etapă duhovnicească, asumată şi reflectată şi în organizarea admi-
nistrativă statală feudală şi în cea bisericească mitropolitană. Aşa cum etno-
geneza noastră presupune simbioza dintre cultura latină şi spiritualitatea
răsăriteană ortodoxă, tot astfel organizarea vieţii bisericeşti şi statale, în
plină expansiune duhovnicească a isihasmului spre Balcanii în curând ocu-
paţi de turci, a constituit un liant atât de profund, încât domnitorul şi ierarhul
au continuat, înţelept şi echilibrat, ,,simfonia“ de la Bizanţ dintre împărat şi
patriarh, evident la proporţiile şi în contextul nostru.
Anul 1359, al adormirii în Domnul a Sfântului Grigorie Palama, este
şi data creării statului feudal Moldova şi anul recunoaşterii Mitropoliei Ţării
Româneşti, cu sediul la Curtea de Argeş, de către Patriarhia de Constan-
tinopol, prin mutarea mitropolitului Iachint de la Vicina - Dunărea de Jos -
la Argeş, unde rezida şi domnitorul.
Din această fericită cooperare, spre mai buna slujire a oamenilor, sin-
cronic şi diacronic, s-a ivit o nouă mărturie pe pământ românesc, de in-
spiraţie isihastă şi monastică, prima de gen în Ortodoxie, menită a fi un
îndrumător pentru un domn cu adevărat ortodox, conducător al unui popor
credincios. ,,Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Teodosie“ 5 ,
operă scrisă la începutul secolului al XVI-lea, reprezintă o prelungire a
teologiei palamite, isihaste, receptată din mănăstire, din experienţa mo-
nahilor rugători şi luminaţi, către domnitor şi de la el către popor. Iată o
mărturie vie, care în anul 2009 s-a concretizat prin proclamarea canonizării
5. Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, versiune originală, transcriere
în limba română şi studiu introductiv de acad. prof. dr. G. Mihăilă, cu o prefaţă de Dan
Zamfirescu, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1996.
11
domnitorului Neagoe Basarab, ,,prinţ creştin al rugăciunii şi al păcii“,

ucenic al Sfântului Nifon, Patriarhul Constantinopolului şi Mitropolit al
Ţării Româneşti.
De asemenea, ca fruct al isihasmului pe pământ românesc, este de re-
marcat evenimentul cu deschidere panortodoxă, receptarea textelor greceşti
ale Filocaliei atonite şi tipărirea lor la Veneţia, în 1782, cu sprijinul esenţial
al familiei domnitoare Mavrocordat. Din acest curajos pas a urmat şi cel al
traducerii Filocaliei, la Mănăstirea Neamţ, în Moldova, pentru ortodocşii
slavi, ,,Dobrote liubie, carte care s-a publicat în timpul Sfântului Paisie, la
Sankt Petersburg, în 1793. Momentul acesta deschide o nouă perspectivă
duhovnicească şi culturală creştină în secolul luminilor raţiunii atot-
suficiente şi autonome. Filocalia dăruită creştinilor ruşi a deschis o nouă
etapă a culturii şi a filosofiei creştine, în jurul Mănăstirii Optina, oază a
formării intelectualilor creştini care au rezistat mai ales în Occident
revoluţiei anticreştine, la începutul secolului XX.“6
Dar cea mai concludentă mărturie a permanenţei isihasmului pe
pământ românesc, din secolul al XIV-lea până în contemporaneitate, o
aduce părintele Dumitru Stăniloae care, după traducerea vieţii şi învăţăturii
Sfântului Grigorie Palama, a iniţiat un vast şantier teologic şi mis-
tic-duhovnicesc: traducerea în limba română a Filocaliei, în 12 volume,
preluând versiunea de la Veneţia, însă dezvoltând-o şi, mai ales, îm-
bogăţind-o în cel mai curat spirit isihast palamit, cu note şi explicaţii
care, pe bună dreptate, au consacrat vasta lucrare panortodoxă a Părinţilor
îmbunătăţiţi, într-o monumentală sinaxă a sfinţilor şi a sfinţeniei, înveş-
mântată în purpură teologică românească şi dăruită cu generozitate Bisericii
lui Hristos din toate popoarele şi tuturor iubitorilor de sfinţenie din lumea
creştină7 .
6. Vezi acad. Virgil Cândea, Locul spiritualităţii româneşti în reînnoirea isihastă, în

vol ,,Românii în reînnoirea isihastă“, Editura Trinitas, Iaşi, 1997, p. 17-18.
7. Spre exemplu, teologul evanghelic Emil Bartoş a publicat lucrarea sa de doctorat
,,Conceptul de îndumnezeire în teologia lui Dumitru Stăniloae“, la Universitatea din Ţara
Galilor, având ca îndrumător un ortodox, mitropolitul Kallistos Ware, şi un catolic, dr. Olivier
Davies. Cartea este publicată în 1999 la Editura Institutului Biblic ,,Emanuel“ din Oradea.
12
3. ,,Un destin filocalic“8 la români

Folosim expresia Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, pentru a reliefa
adâncimea duhovnicească a lucrării isihaste în viaţa bisericească, de-a lungul
secolelor, pe pământ românesc, în beneficiul tuturor ortodocşilor.
S-a afirmat în nenumărate ocazii despre vocaţia ortodocşilor români
pentru lucrarea panortodoxă, în general, tocmai datorită aşezării lor între
lumea ortodoxă greacă şi cea slavă, reuşind să-şi păstreze identitatea culturală
latină exprimată însă din credinţa curată ortodoxă. Deodată cu înfiinţarea
mitropoliilor, în timpul Sfântului Grigorie Palama, prin continuitatea
preocupărilor isihaste în mănăstiri, unde au vieţuit monahi athoniţi, greci şi
slavi, s-a realizat o sinteză comunitară, panortodoxă, hrănită din rugăciunea
lui Iisus, din experienţa Părinţilor filocalici, fapt ce a determinat copierea
de manuscrise şi apoi, în secolele XVIII-XX, tipărirea celor mai reprezen-
tative cărţi sfinte de substanţă isihastă, în limbile greacă, slavonă şi apoi
română. Isihasmul a dat chiar un nume nou mănăstirilor: ,,sihăstrii“, adică
mănăstiri ale liniştii şi ale trăirii duhovniceşti, iar călugării isihaşti pe pământ
românesc s-au numit ,,sihaştri“, isihaşti. Mulţi patriarhi răsăriteni au rezidat,
în vremuri grele, la Bucureşti sau la Iaşi, la Târgovişte sau la Galaţi, şi au
putut publica texte sacre, necesare creştinilor prigoniţi, iar călugării în mă-
năstiri au dezvoltat o impresionată activitate culturală, unind astfel creşti-
nătatea prin rugăciune şi prin solidaritate panortodoxă. 9
Din lucrarea isihastă s-a desprins o interesantă direcţie culturală ortodoxă
prin traducerea şi tipărirea pe pământ românesc a celor mai semnificative
texte duhovniceşti pentru creştinii greci, arabi, georgieni ori slavi, arătân-
du-se prin aceasta binefacerea rugăciunii în dărnicia şi ajutorarea fraţilor,
ca semn concret al comuniunii şi al înduhovnicirii. Astfel, au apărut în
secolul al XIX-lea şi primele universităţi, la Bucureşti şi la Iaşi, conduse de
călugări ori de teologi.
Un ultim aspect ce dorim a-l evidenţia în preambulul studiului de faţă
este creşterea duhovnicească a Bisericii în inimile oamenilor, dintre care
unii au fost recunoscuţi, în timp, în rândul sfinţilor. Din lavrele isihaste de
8. † Dr. Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, op.cit, p. 15

9. Vezi pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Isihaştii sau sihaştrii şi rugăciunea lui Iisus în
tradiţia ortodoxiei româneşti, în Filocalia, vol. VIII, p. 555-622; † Dr. Antonie Plămădeală,
Mitropolitul Ardealului, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, Editura Arhi-
diecezană, Sibiu, 1983.
13
la Neamţ, Căldăruşani şi Cernica, Dumnezeu ne-a dăruit pe Sfinţii Ierarhi

Dosoftei10 , Varlaam11 , Antim12 , Grigorie Dascălu13 , Calinic de la Cernica14 ,
10. Sfântul Dosoftei a învăţat la Iaşi, probabil la Colegiul întemeiat în 1640 la Mănăstirea
,,Sf. Trei Ierarhi“, apoi la Şcoala Frăţiei din Lvov, unde a făcut studii umanistice şi de limbi.
Cunoştea limbile elenă, latină, slavonă şi poloneză. Datorită relaţiilor cu patriarhul Moscovei
şi cu Nicolae Milescu, aflat acolo, a adus din Rusia un teasc de tipografie cu litere, cu care a
tipărit la Mitropolia de la Iaşi, în româneşte, principalele cărţi liturgice, unele traduse de el
însuşi. A fost unul din cei mai mari cărturari români, fiind primul poet naţional, primul
versificator al Psaltirii în tot Răsăritul ortodox, primul traducător în româneşte din literatura
dramatică universală şi din cea istorică, primul traducător al cărţilor de slujbă în româneşte, în
Moldova, primul cărturar român care a copiat documente şi inscripţii, unul dintre primii
cunoscători şi traducători din literatura patristică şi postpatristică şi care a contribuit la formarea
limbii literare româneşti. A fost canonizat de Sfântul Sinod în şedinţa din 5-6 iulie 2005.
11. A fost unul din cei mai mari ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, din întreaga sa
istorie. S-a născut în anul 1580 şi, primind o educaţie aleasă, din copilărie a intrat în obştea
Mănăstirii Neamţ, apoi la Schitul lui Zosima, sub ucenicia egumenului Zosima. În toamna anului
1632, arhimandritul Varlaam este ales, hirotonit şi aşezat mitropolit al Moldovei. A întemeiat la
Mănăstirea ,,Sfinţii Trei Ierarhi“ din Iaşi prima tipografie din Moldova, unde a tipărit, printre
altele, Carte românească de învăţătură, cunoscută şi sub denumirea de Cazania lui Varlaam;
Şapte Taine ale Bisericii, tipărită la Iaşi în anul 1644; Răspunsul la Catehismul calvinesc, tipărită
tot la Iaşi, în anul 1647. A fost canonizat de Sfântul Sinod în şedinţa din 12 februarie 2007.
12. Sfântul Antim s-a născut în anul 1650, în Iviria. A fost un autor, tipograf, gravor,
teolog, episcop şi mitropolit român de origine georgiană. Mitropolit de Bucureşti, autor al
unor celebre Didahii ce reprezintă o colecţie de predici folosite la marile sărbători de peste
an, Antim Ivireanul a fost o personalitate culturală remarcabilă a literaturii române vechi. A
înfiinţat prima bibliotecă publică din Bucureşti. A tipărit 63 de titluri de cărţi de cult şi
literatură religioasă, în limbi diferite şi de o mare diversitate. A avut un rol însemnat în
introducerea completă şi definitivă a limbii române în slujbă. În acelaşi timp, deşi limba
română nu a fost limba sa maternă, a creat o limbă liturgică românească limpede, care a fost
înţeleasă şi folosită până azi. Prin activitatea sa tipografică, a sprijinit şi alte popoare ortodoxe,
imprimând cărţi pentru slavi, greci şi arabi (din Patriarhia Antiohiei). Este şi autorul unei
premiere mondiale tipografice: Liturghierul greco-arab din 1701 a fost prima carte din lume
tipărită cu litere mobile, având caractere arabe.
13. Născut la Bucureşti în 1765, Sfântul Ierarh Grigorie Dascălul a fost mitropolit al Ţării
Româneşti între anii 1823-1834. A fost ucenic al Sfântului Paisie Velicicovschi, fiind călugărit la
Mănăstirea Neamţ. A vieţuit o perioadă de timp la Sfântul Munte Athos. Revenind în ţară, se
aşază la Mănăstirea Căldăruşani. În anul 1823, Sf. Grigorie a fost ales mitropolit al Ţării Româneşti.
Ca arhipăstor, mitropolitul Grigorie Dascălul s-a îngrijit de restaurarea Catedralei Mitropolitane
din Bucureşti, precum şi de traducerea şi tipărirea în limba română a Vieţilor Sfinţilor, pe care
le consideră „atât de folositoare pentru formarea duhovnicească şi luminarea sufletelor
credincioşilor“. A fost canonizat de Sfântul Sinod în şedinţa din 20-21 octombrie 2005.
14. Sfântul Calinic, pe numele său de botez Constantin, s-a născut la 7 octombrie 1787,
la Bucureşti. A crescut într-o familie evlavioasă şi a învăţat carte la Bucureşti, iar în 1808 a fost
tuns în monahism. În 1817 a călătorit la Sfântul Munte Athos, iar în 1818 a fost numit stareţ al
14
Paisie15 , Vasile de la Poiana Mărului16 , Onufrie de la Vorona17 , Gheorghe

de la Cernica18 . De remarcat pentru experienţa isihastă continuă în mănăstiri
Mănăstirii Cernica, pe care o păstoreşte timp de 32 de ani. S-a îngrijit de înfiinţarea unei
biblioteci, care să cuprindă cele mai importante cărţi de cultură teologică şi, în mai puţin de doi
ani, a reuşit să ducă la bun sfârşit lucrările de restaurare şi de pictură ale bisericii cu hramul
„Sfântul Nicolae“ de la Cernica. În 1850, Sfântul Calinic a fost hirotonit arhiereu pentru scaunul
vacant al Episcopiei Râmnicului. Pe 24 mai 1867, s-a retras la Mănăstirea Cernica şi a murit pe
11 aprilie 1868. A fost canonizat de Sfântul Sinod în şedinţa din 20-21 octombrie 2005.
15. Sfântul Paisie s-a născut în oraşul Poltava din Ucraina, la 21 decembrie 1722, zi de
pomenire a morţii marelui mitropolit Petru Movilă al Kievului, fapt pentru care a primit din
botez numele acestuia. Era al 11-lea din cei 12 copii ai preotului Ioan, slujitor la Catedrala
Uspenia (Adormirea) şi ai prezbiterei Irina. A studiat la vestita Academie din Kiev, înfiinţată
de Sfântul Petru Movilă. În 1740 intră în Mănăstirea Liubieţchi, pe Nipru, şi apoi în Mănăstirea
Medvedovschi. A intrat în cinul monahal la începutul anului 1750, la Muntele Athos, fiind tuns
de stareţul Vasile de la Poiana Mărului şi primind numele de Paisie. A devenit stareţ al Mănăstirii
Neamţului, unde a întocmit un „aşezământ“ sau „îndreptar“, în 28 de puncte, cu felurite rânduieli
privitoare la viaţa monahală şi a introdus pravila de la Schitul athonit „Sf. Ilie“. În acelaşi timp,
stareţul a continuat traducerea unor scrieri ascetico-mistice din limba greacă în slavonă şi
română, ori a corectat traducerile vechi (din Antonie cel Mare, Macarie, Marcu Ascetul, Teodor
Studitul, Filotei Sinaitul, Grigorie Sinaitul, Simeon Noul Teolog şi alţii). El însuşi a întocmit
o lucrare despre Rugăciunea minţii, în şase capitole. În Lavra Neamţului a format o adevărată
„şcoală“ de traducători. O traducere a Filocaliei în slavo-rusă, întocmită de el, a apărut la Peters-
burg, în 1793. Prin strădaniile stareţului Paisie, Mănăstirea Neamţ a devenit cel mai însemnat
centru de cultură teologico-ascetică din ţările române. Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a
procedat, la canonizarea sa în 1988, iar în şedinţa din 20 iunie 1992, Sf. Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române a hotărât generalizarea cultului Cuv. Paisie de la Neamţ şi în Biserica noastră.
16. Sfântul Vasile este de origine slavă. S-a născut în anul 1700 şi s-a mutat la Domnul
la 25 aprilie 1767, la Schitul Poiana Mărului, jud. Buzău, unde a introdus rânduielile monahale
după Sfântul Vasile cel Mare şi ceilalţi Sfinţi Părinţi şi a promovat o înaltă viaţă duhovnicească.
A fost îndrumător al viitorului stareţ Paisie de la Neamţ, pe care l-a călugărit în anul 1750,
la Athos. A copiat o serie de manuscrise în limba slavonă şi a scris câteva Iucrări originale
în slavona bisericească, dintre care amintim: Cuvânt-înainte sau înainte-călătorie la cartea
Iui Grigorie Sinaitul, Înainte-cuvântare spre capetele fericitului Filotei Sinaitul ş.a. Opera
sa a fost de îndată tradusă în limba română şi copiată în zeci de manuscrise. A fost canonizat
de Sfântul Sinod în şedinţa din 10 martie 2003.
17. Sfântul Onufrie este cel mai mare sihastru al ţinuturilor botoşănene. S-a născut în
jurul anului 1700, devenind vieţuitor al schitului Sihăstria Voronei. A fost contemporan şi
ucenic al Sf. Paisie de la Neamţ, pe care l-a cunoscut la Mănăstirea Dragomirna, în anul 1749.
După o vreme, Cuv. Onufrie se retrage în părţile Voronei, unde a sihăstrit timp de 25 de ani.
Dumnezeu l-a preamărit încă de pe pământ cu darul facerii de minuni. A trecut la cele veşnice
la 29 martie 1789. A fost canonizat de Sf. Sinod în şedinţa din iulie 2005, iar proclamarea
oficială a canonizării a avut loc pe data de 8 septembrie 2005, la Mănăstirea Vorona.
18. S-a născut în 1730, în Săliştea Sibiului, într-o familie de binecredincioşi ardeleni.
Dorind mult viaţa călugărească, trece în Ţara Românească, la Bucureşti, unde intră în slujba
15
şi în viaţa bisericească la români este legătura dintre viaţa contemplativă,

exprimată atât de convingător în scrierile şi în experienţa palamită, şi cea
practică, adică lucrarea monahului în folosul ajutării aproapelui, care în
final este expresia dragostei nemărginite, rupte din iubirea lui Dumnezeu
pentru lume. În acest sens, Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, trăitor în
Bucureşti, apoi la Mănăstirea Cernica, în secolul al XIX-lea, al luminilor,
al ucenicilor Sfântului Paisie de la Neamţ, a dezvoltat în Ţara Românească,
în special la mănăstirile Cernica şi Căldăruşani, o viaţă sihăstrească, isihastă,
mult deschisă spre echilibrul dintre viaţa idioritmică şi cea de obşte. Stareţul
Gheorghe şi urmaşul său, Calinic de la Cernica, au accentuat mai mult decât
Sfântul Paisie de la Neamţ latura practică a vieţii duhovniceşti. ,,Aceasta
nu doar pentru a ajuta pe monahi să-şi dobândească în mod mai sigur
desăvârşirea nepătimirii, ci şi pentru a-i face folositori obştii mănăstireşti
şi chiar altor oameni care au nevoie de ajutor. Astfel, Sfântul Calinic,
«floarea» cea mai aleasă a spiritualităţii cernicane, uneşte în profilul său
duhovnicesc, în mod uimitor, rugăciunea şi înfrânarea cea mai severă, pe
de o parte, cu ascultarea cea mai deplină în obşte şi cu grija de săraci, iar
pe de altă parte, cu activitatea de ctitor şi ziditor de biserici. El spune:
«Rugăciunea lui Iisus s-o avem neîncetat în gură, în minte şi inimă»“.19
Acest important aspect deschide lucrarea isihastă spre dimensiunea
definitorie a creştinismului, iubirea milostivă faţă de tot omul, cum ne învaţă
părinţii filocalici, în realitate filantropia. Aceasta este treapta înaltă a rugă-
ciunii neîncetate şi a vieţuirii curate, iubirea filantropică, pasul decisiv spre
îndumnezeire şi trăirea cu anticipare a Împărăţiei lui Dumnezeu, încă din
lumea noastră.
unui mitropolit grec. În 1750 pleacă la Constantinopol, apoi la Sfântul Munte, unde vieţuieşte
în Mănăstirea Vatoped. Devine ucenic al Sfântului Paisie Velicicovschi, în Schitul „Sfântul
Ilie“; aici primeşte chipul îngeresc şi este hirotonit ieromonah. În anul 1763, împreună cu
stareţul său şi cu alţi 64 de ucenici, vine în Moldova la Mănăstirea Dragomirna, unde s-a
nevoit 12 ani; în 1775 se mută la Mănăstirea Secu, împreună cu Sfântul Paisie şi cu alţi 200
de părinţi, iar din 1779 vine în Lavra Neamţului. Dorind a se reîntoarce în Sfântul Munte,
porneşte spre atingerea acestui obiectiv, dar mitropolitul Grigorie al II-lea îl reţine pentru a
revigora viaţa duhovnicească din Schitul Cernica, părăsit de 30 de ani. În 1793 primeşte spre
îndrumare şi Mănăstirea Căldăruşani. În ambele obşti rânduieşte viaţa de chinovie, după
tradiţia paisiană. Trece la Domnul la 3 decembrie 1806. În şedinţa din 20-21 octombrie
2005, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea Cuviosului Stareţ
Gheorghe, proclamarea făcându-se la 3 decembrie 2005, la Mănăstirea Cernica.
19. Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, vol VIII, p. 582-583.
16
4. Pe calea sfinţilor.
De la Sfântul Grigorie Palama la Sfântul Atanasie,
Patriarhul Constantinopolului,
fost mitropolit al Tesalonicului
şi păstor al creştinilor de la Dunărea de Jos
Anul 2009 marchează 650 de ani de la mutarea la Domnul a Sfântului
Grigorie Palama. Totodată, serbăm în România, în Biserica Ortodoxă
Română, împlinirea tot a 650 de ani de la recunoaşterea oficială, de către
Patriarhia de Constantinopol, a Mitropoliei Ţării Româneşti.
Pentru a marca cele două evenimente în unitatea mărturiei lor spirituale
pe pământ românesc, în luna mai a.c. s-au organizat două ceremonii. Mai
întâi, invitarea, de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel şi de către
semnatarul acestei intervenţii în cadrul colocviului palamit, a Înaltpreasfin-
ţitului Mitropolit Pantelimon de Veria, Kampania şi Nausa purtând sfinte
moaşte ale Sfântului Grigorie Palama, prima dată la Bucureşti, la Catedrala
Patriarhală şi la biserica ,,Sfântul Grigorie Palama“ din campusul studenţesc
al Universităţii Politehnice, şi apoi la Galaţi, pentru ceremonia proclamării
canonizării Sfântului Atanasie, Patriarhul Constantinopolului şi păstor al
creştinilor de la Dunăre, în data de 3 mai a.c.
Nu se putea realiza o întâlnire mai bună ,,pe calea sfinţilor“ de la Veria
şi Tesalonic spre România, unde Sfântul Grigorie Palama este atât de cinstit
şi unde, de asemenea, se proceda la înscrierea în calendarul bisericesc a
unui continuator al slujirii sale în scaunul mitropolitan de Tesalonic, Sfântul
Atanasie al III-lea Patelarie20 .
Amintim doar faptul că renumitul teolog şi monah athonit, mitropolit
de Tesalonic şi patriarh ecumenic, Atanasie Patelarie, cretanul, a vieţuit 12
ani la Galaţi, între 1641-1653, şi de aici, în drumul spre Moscova, pentru
solicitarea de ajutoare adresate creştinilor din Tesalonic, Constantinopol şi
Sinai, rămânând spre veşnică odihnă în Poltava Sfântului Paisie Velicikov-
schi, isihastul. Iar acum, neputrezit, şezând pe tron până la obşteasca Înviere,
în Catedrala de la Harkov, în Ucraina, continuă opera unificatoare prin
rugăciunea neîncetată, ca şi Sfântul Grigorie Palama la Tesalonic, slujind
ortodocşilor greci, români şi slavi, într-o singură limbă a dumnezeieştii iubiri
20. † Dr. Casian, Episcopul Dunării de Jos, pr. Eugen Drăgoi, Un patriarh ecumenic la
Galaţi. Sfântul Atanasie Patelarie, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2009.
17
nemărginite. Plecând spre Moscova, purta cu sine sfinte moaşte ale Sfântului
Grigorie Palama, spre a le oferi ţarului Rusiei şi patriarhului Nikon.
Iată arc peste timp, la Galaţi, în ziua proclamării canonizării Sfântului
Atanasie pe pământ românesc, ortodocşi greci, români şi slavi măresc pe
Dumnezeu şi venerează sfintele moaşte ale celor doi mari păstori ai Orto-
doxiei ecumenice, Sfântul Grigorie Palama şi Sfântul Atanasie“21 .
Din cer, aceleaşi prezenţe au binecuvântat zecile de mii de pelerini care
s-au bucurat ,,pe calea sfinţilor“ de binefacerea şi de darul împreună-slujirii
noastre… Să-i urmăm nu doar prin cuvintele frumoase despre ei, ci mai
ales să le urmăm viaţa lor sfântă!
21. Viaţa, învăţătura şi acatistul Sfântului Grigorie Palama, Editura Episcopiei Dunării
de Jos, Galaţi, 2009.
18
Prof. univ. dr. Stylianos Papadopoulos
CINSTIRE SFÂNTULUI VASILE CEL MARE:

„NU M-AM NĂSCUT SĂ URĂSC,
CI SĂ IUBESC“*
Urmare a hotărârii Sfântului Sinod, cu binecuvântarea Preafericitului

Părinte Patriarh Daniel, anul comemorativ - omagial al Sfântului Vasile
cel Mare şi al celorlalţi Sfinţi capadocieni a fost marcat în Biserica Ortodoxă
Română prin programe complexe de cinstire a acestor luceferi ai Bisericii
lui Hristos. Unul dintre aceste programe a fost şi Congresul Internaţional
de Teologie organizat de Patriarhia Română, în parteneriat cu Academia
Română, Secretariatul de Stat pentru Culte şi Facultatea de Teologie „Pa-
triarhul Justinian“ din Bucureşti. Între invitaţii de peste hotare prezenţi la
congres, s-a numărat şi domnul profesor universitar dr. Stylianos Papado-
poulos de la Universitatea din Atena, cunoscut în România, mai ales, prin
două lucrări de referinţă: Viaţa Sfântului Vasile cel Mare şi Vulturul rănit.
Viaţa Sfântului Grigorie de Nazianz. În acest onorant context a fost lansată
şi lucrarea Patrologie, volumul II/1, apărută în Editura Bizantină, în cursul
acestui an. După cum arată editorii, lucarea reproduce prima parte a volu-
mului II din ediţia grecească şi cuprinde perioada patristică a secolului al
IV-lea, de la „ieşire din catacombe“ până la Sfântul Atanasie cel Mare
(† 373). Alături de relatările privind sinoadele bisericeşti din această
* Conferinţă susţinută, la Brăila şi la Galaţi, preoţilor, studenţilor teologi şi seminariştilor

de către dl prof. univ. dr. Stelian Papadopoulos, de la Universitatea din Atena, cu prilejul
anului comemorativ - omagial al Sfântului Vasile cel Mare şi al celorlalţi Sfinţi capadocieni.
Din mare respect pentru marele profesor de teologie şi patristică, unul dintre cei mai buni
cunoscători ai operelor şi vieţilor Sfinţilor Părinţi, păstrăm stilul oral al cuvântării, care în
stilul său atât de accesibil, ne provoacă la pasiunea de a cerceta şi studia mai profund aceste
inegalabile comori ale Ortodoxiei, sfinţii şi moştenirea lor spirituală.
19
perioadă, volumul prezintă pe toţii scriitorii şi părinţii bisericeşti, dintre care

amintim pe: Sfântul Petru al Alexandriei, Lactanţiu, Sfântul Alexandru al
Alexandriei, Sfântul Pahomie cel Mare, Sfântul Antonie cel Mare. Valoarea
lucrării este amplificată de bibliografia adiacentă fiecărui capitol, la zi.
În baza unei vechi prietenii duhovniceşti cu Înaltpreasfinţitul Arhiepis-
cop dr. Casian al Dunării de Jos, la invitaţia Înaltpreasfinţiei Sale, domnul
profesor Stylianos Papadopoulos a fost oaspetele Arhiepiscopiei Dunării de
Jos, în ziua de 5 noiembrie 2009. Prezenţa sa în Arhiepiscopia Dunării de Jos
a fost dorită şi pentru a întări mesajul creştin, teologic şi practic, cu prilejul
conferinţelor preoţeşti semestriale, desfăşurate pe tema „Familia preotului şi
rolul ei în educarea tinerilor din parohie“, cu aplicaţii din viaţa Sfinţilor
capadocieni. Cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Casian, domnul profesor
Papadopoulos a susţinut o disertaţie pe această temă la Teatrul „Maria Filotti“
din Brăila, în faţa preoţilor din protopopiatele Brăila, Făurei şi Însurăţei. În
aceeaşi seară, la Teatrul „Nae Leonard“ din Galaţi, domnul profesor a vorbit
despre viaţa şi opera Sfinţilor Vasile cel Mare şi Grigorie de Nazianz în faţa
studenţilor teologi, a elevilor seminarişti, a profesorilor de religie şi a elevilor
din mai multe licee. Redăm aici textele celor două conferinţe, în traducerea
pr. prof.dr. Constantin Coman, de la Facultatea de Teologie din Bucureşti.
I.
Astăzi, într-o zi mare a Bisericii noastre, cu binecuvântarea Înaltprea-
sfinţitului dr. Casian al Dunării de Jos, eu şi soţia mea vizităm Brăila. Am
spus Înaltpreasfinţiei Sale că de îndată ce am intrat în oraş, apoi în biserică,
am simţit mai multă căldură decât în oricare altă parte. În al doilea rând,
vreau să mărturisesc faptul că mă simt foarte bine aici, în locul acesta, pentru
că noi suntem greci ortodocşi şi, aşa cum ştiţi, locul acesta a fost un spaţiu
de întâlnire între greci şi români. Am aflat, de asemenea, că teatrul acesta,
ca aşezământ cultural are legătură, la începuturile lui, cu o familie de greci.
Iar eu mă rog acum lui Dumnezeu să rămân în ortodoxie, după cum şi
înaintaşii noştri au rămas drept-credincioşi, în vremuri mult mai grele. De
dumneavoastră ne leagă, aşadar, nu numai credinţa, ci şi sângele strămoşilor
noştri, vărsat pentru mărturisirea credinţei, în perioada stăpânirii turceşti.
Rămân două lucruri pe care nimeni, niciodată, nu le poate uita: credinţa şi
martiriul strămoşilor.
Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop s-a referit, cu durere, la problemele pe
care le întâmpinăm în lumea noastră, ca simpli creştini ai Bisericii noastre,
20
dar mai ales ca preoţi şi ca ierarhi – ca păstori ai Bisericii. M-a impresionat

modul în care Înaltpreasfinţitul vorbeşte despre problemele familiei creştine
de astăzi, felul în care ne cere să ne referim la familia Sfântului Vasile cel
Mare. Acesta a scris, a teologhisit, fără să uite niciodată problemele epocii
sale şi pregătind soluţii pentru problemele familiei creştine de mai târziu.
Motivul pentru care pornim tema de la Sfântul Vasile cel Mare este faptul
că, oricât ni s-ar părea de ciudat, problemele familiei de astăzi sunt aceleaşi
cu încercările familiei creştine din secolul al IV-lea, cu foarte mici di-
ferenţe. O să încep spunând că bunicul şi bunica Sfântului Vasile cel Mare
au suferit în timpul persecuţiilor împotriva creştinilor. Bunicul său s-a
jertfit martiric în timpul persecuţiilor împotriva creştinilor. Bunica lui,
Macrina, cu foarte multe greutăţi a reuşit, în cele din urmă, să susţină
familia sa cu mulţi copii şi nepoţi, care se hrăneau duhovniceşte din tainele
lui Hristos.
Ca un exemplu pentru problemele pe care le întâmpina o familie creştină
în acea epocă, mă voi referi la familia Sfântului Grigore Teologul. Tatăl
Sfântului Grigore Teologul era adeptul unei erezii foarte ciudate, care ames-
teca elemente iudaice cu elemente păgâne, idolatre. Trebuie remarcat faptul
că soţia lui s-a căsătorit cu el, dar noaptea se ruga mult pentru soţul ei.
Rezultatul acestor rugăciuni îndelungi a fost că, în anul 355, soţul ei s-a
botezat. Sfântul Grigorie a devenit mai apoi şi episcop în Nazianz. Iată cum
familia cunoştea uneori, atunci, dezbinare prin credinţele diferite ale mem-
brilor ei şi cum, în chip minunat, soţia credincioasă aducea şi pe soţ la
dreapta-credinţă.
Familia Sfântului Vasile cel Mare însă era, aşa cum spune şi Înaltprea-
sfinţitul Casian, un „laborator de sfinţi“. Toţi nepoţii erau îndrumaţi de bunica
Macrina. La vremea aceea, în Neocezareea, în Nyssa sau în Nazianz nu
existau şcoli teologice. Dar, pentru a vedea ce rol important joacă tradiţia
sănătoasă în familie, arăt că bunica Sfântului Vasile cel Mare, Sfânta Macrina,
transmitea în casă la ea, copiilor şi nepoţilor ei, învăţăturile sfinte pe care le
primise ea însăşi, încă din secolul al treilea, de la Grigorie al Neocezareii.
În tinereţile ei, în această cetate din Pont, Neocezareea, erau foarte puţini
creştini. Acolo a învăţat credinţa cea bună, bunica Sfântului Vasile cel Mare.
Acolo, mai târziu, s-a dezvoltat şi o mare comunitate creştină, mulţi dintre
locuitori devenind creştini. Sfânta Macrina a transmis toată această tradiţie
şi fervoare în familia sa. Aceasta înseamnă că, dacă în familie există un gol
21
foarte mare de cunoaştere, de conservare şi de transmitere a tradiţiei, nu se

pot aştepta rezultate foarte bune. Acest gol al conservării, cunoaşterii şi
transmiterii tradiţiei îl au bunicii, părinţii, preoţii, episcopii şi învăţătorii
creştini. Fără lucrarea aceasta a preoţilor, a episcopilor şi a dascălilor, nu se
poate vorbi de transmiterea tradiţiei şi de creşterea copiilor într-un potrivit
mediu creştin. Tocmai de aceea, Sfântul Vasile cel Mare a redactat mai
târziu una din primele sale lucrări adresate tinerilor.
În jurul anilor 361-362, aşadar, bărbatul inspirat de Dumnezeu, Vasile,
înţelegea cum trebuie însămânţată credinţa şi cum trebuie plantate sfintele
învăţăminte în sufletele tinerilor. Ca şi astăzi, şi în alte epoci, tinerii se
aflau sub influenţa unor factori de inspiraţie materialistă, foarte ispititori.
Unii foarte scrupuloşi ar putea să ne sfătuiască, după părerea lor, să nu
lăsăm tinerii să circule în medii care nu sunt foarte curate din punct de
vedere al credinţei creştine ortodoxe. Ca să fim foarte realişti, lucrul acesta
este, practic, imposibil! Ar fi bine dacă fiii noştri nu şi-ar petrece timpul
într-un mediu necreştin sau anticreştin! Dar constatăm că este imposibil să
excludem pe copiii noştri din mediul în care trăiesc. Nu putem să-i izolăm.
Lucrul acesta îl înţelegea, mai bine decât toţi, Sfântul Vasile cel Mare. El
cerea tuturor tinerilor să nu se îndepărteze de mediul Bisericii spre cel
„dinafară“ sau să nu citească, nepregătiţi, pe filosofii greci şi pe poeţii greci
antici. Ceea ce încerca sfântul, cu toată silinţa, era să le creeze tinerilor
sentimentul de responsabilitate aşa, încât să îşi asume răspunderea de
credincioşi ai Bisericii. Atât timp cât tinerii au conştiinţa lor ortodoxă, a
credinţei ortodoxe, numai atunci sunt în măsură să trăiască în orice fel de
mediu, să studieze şi să cerceteze orice, să cunoască tot ce se poate cunoaşte;
abia atunci vor fi capabili să discearnă ce este greşit şi ce este folositor
duhovniceşte, de ce este rău, otrăvitor. Cum am putea noi astăzi să-i izolăm
pe tinerii noştri de literatura contemporană?! Nu putem! Dar ca să-i pregătim
aşa cum trebuie pe tinerii noştri să discearnă binele de rău, atunci le oferim
cel mai bun lucru posibil.
Sfântul Vasile cel Mare a cultivat această temă foarte importantă, aş
putea spune, toată viaţa lui. Întâlnim în viaţa lui o anumită rânduială, un
canon personal, prin asumarea căruia a reuşit în toată existenţa sa a-i con-
vinge pe ascultătorii predicilor sale. Care este acest canon? Ca toţi capa-
docienii, ca toţi contemporanii săi creştini, Sfântul Vasile cel Mare trăia
într-un context păgân. La „modă“ erau filosofii neoplatonicieni. De aseme-
22
nea, sincretismul era o realitate frecventă la vremea aceea, promovată de

filosofi. În jurul creştinismului aflat încă la început, un mare număr de religii,
răspândite la vremea aceea în toată lumea cunoscută, fascinau şi atrăgeau
oamenii spre idolatrie. Chiar şi limba pe care o vorbeau şi o înţelegeau
oamenii din epoca sfântului era creată de filosofii la care ne-am referit, de
poeţii antici sau de adepţii diferitelor religii de atunci. Ce limbă avea să
folosească Sfântul Vasile cel Mare la vremea aceea, din moment ce toată
lumea vorbea limba aceea? Toţi oamenii, creştini sau necreştini, vorbeau
aceeaşi limbă. În această situaţie extrem de grea şi de ciudată, Sfântul Vasile
cel Mare găseşte o soluţie extraordinară, de o noutate absolută, iar opera lui
o reflectă din plin: legătura lui cu mediul extrabisericesc era una firească,
normală. Sfântul Vasile cel Mare folosea limba, structurile lingvistice, figu-
rile de stil ale lumii vremii sale. Dar făcea acest lucru cu mult discernământ.
Metoda lui, canonul amintit mai sus era următorul: relaţia naturală, normală
cu mediul, contextul în care trăia, era asumată cu atentă măsură, cu mult
discernământ.
Între lucrurile importante pe care Sfântul Vasile cel Mare le-a spus, a
fost şi acesta: „Nu m-am născut ca să urăsc, ci ca să iubesc“. Acest lucru l-a
zis ca să nu fie preluat de filosofii greci ai vremii, ci de tineri. În paralel însă,
Eschil şi ceilalţi filosofi antici aveau şi unele aspecte negative în gândirea
lor. De exemplu, cel mai simplu lucru de arătat, dar adânc înrădăcinat, este
că ei credeau în zei, erau idolatri; credeau în dumnezei inexistenţi. Şi aici
trebuie arătat interesul pe care Sfântul Vasile cel Mare însuşi îl arată pentru
dreapta-credinţă, căci cineva ar fi putut să zică atunci: „De ce să nu primim
şi câţiva zei în care credea Antichitatea din Grecia şi oamenii din celelalte
regiuni?“. Răspunsul este foarte simplu. Când ceri ajutorul de la o anumită
persoană care nu există, cum poţi fi ajutat? Deoarece tinerii aceia se rugau
la zei inexistenţi, se înţelege că acest fapt avea consecinţe directe, pragma-
tice: ei nu erau ajutaţi de Dumnezeu. De aceea, Sfântul Vasile le-a deschis
ochii asupra deşertăciunii credinţei lor, ca tinerii să lepede idolatria, dar să
fie ca albinele luând de la filosofi, de la dramaturgi, artişti, chiar şi din
unele religii, numai polenul acela din care fac albinele mierea. Celelalte
arome amăgitoare, să le lase.
Sunt sfaturi practice, pe care Sfântul Vasile cel Mare le dădea tinerilor.
Dar ne punem întrebarea: teologia lui ce sens avea, din moment ce punea
un atât de mare accent pe aceste sfaturi practice? De ce să mai consacre
23
toată viaţa lui pentru a teologhisi? Acelaşi lucru l-a făcut şi fratele său,
Grigorie de Nyssa. La fel şi bunul său prieten, Grigorie Teologul. Vom
înţelege raţiunea de a teologhisi, care stă la baza teologhisirii, plecând de la
aceeaşi problemă: cine este în imposibilitatea de a ne ajuta? Sfântul Vasile
avea numai 33 de ani când a scris cea mai adâncă operă teologică a sa,
pentru a combate pe ereticul Eunomie. De ce Eunomie era eretic? Pentru că
prezenta un Hristos Care nu exista, un Hristos Care nu putea să ajute pe
nimeni! Eunomie spunea că Hristos a fost Creatorul. Şi Sfântul Vasile cel
Mare şi-a consacrat întreaga sa fiinţă pentru ca să ajute pe creştini, să le
arate că pentru a fi ajutaţi în lupta pentru mântuire, trebuie să cunoască cine
este adevăratul Hristos şi să creadă în El. Încă un lucru nu trebuie să îl
uităm noi, ortodocşii. Cu Hristos avem legătură nu numai prin intermediul
credinţei, ci noi participăm la viaţa Lui. Dar cum putem să participăm la
viaţa lui Hristos, dacă El nu ar fi Dumnezeu şi Om, în acelaşi timp? Dacă
Hristos a fost doar una dintre creaturi, cum susţinea Eunomie, dacă este
numai un om între oameni, chiar şi cu multe calităţi şi virtuţi, chiar dacă ar
fi devenit şi sfânt, doar cu un om nu am fi putut să ne unim, deci nu am fi
putut să participăm la existenţa Lui. Aici este punctul central al mântuirii
noastre: întreaga iconomie dumnezeiască, întreaga operă, întreaga lucrare a
lui Hristos, de la Întruparea Lui până la Cincizecime, a fost ca noi să putem
să participăm la viaţa Lui.
Ca teologi, cunoaşteţi foarte bine că sunt creştini care vorbesc despre
Sfânta Euharistie de o manieră foarte diferită de noi. Dacă Dumnezeiasca
Euharistie nu ar însemna că noi participăm la Hristos Însuşi, că ne împărtăşim
cu Trupul şi Sângele Mântuitorului, atunci nu ar fi fost nicio raţiune ca Fiul
lui Dumnezeu să devină Om. Dacă ar fi fost vorba numai despre o învăţătură
anume, chiar despre o teologie foarte adâncă, nu ar fi fost necesar ca
Dumnezeu să trimită pe Fiul şi Cuvântul Său. Ce ar fi făcut? Ce ar putea
face într-o astfel de situaţie? În anii Vechiului Testament trimisese deja şi
profeţi mari şi mici. Ar fi putut în continuare să trimită 20, 50 de profeţi.
Dar prin învăţătura profeţilor nu avem legătură deplină cu Hristos. Prin
urmare, Întruparea lui Hristos s-a făcut ca să fie posibilă împărtăşirea noastră
euharistică. Cum s-a întâmplat? Şi de ce? Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu
Îşi asumă firea omenească. Cele două firi ale lui Hristos se unesc. În felul în
care se unesc cele două firi, firea omenească nu numai că este influenţată
de cea dumnezeiască, ci este hrănită de cea dumnezeiască, este potenţială
24
de ea. Aşa cum pământul când primeşte apă se uneşte total cu ea, tot aşa,
firea omenească s-a sfinţit în Hristos şi s-a îndumnezeit. Când spunem că s-a
îndumnezeit, ce înţelegem de fapt? Că firea omenească a ajuns la acea stare
în care era când ne-a creat Dumnezeu. Dumnezeu ne-a creat după chipul şi
asemănarea Sa, pentru ca să ajungem, aşadar, la sfinţire totală şi îndum-
nezeire. Noi ne-am îndepărtat şi trăim în păcate, departe de Dumnezeu.
Când Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu S-a întrupat, ce fire omenească a luat?
Este firea omenească pe care a creat-o, iniţial, Dumnezeu, dar firea ome-
nească alterată de păcat. Firea omenească pe care a luat-o Domnul Hristos
avea însă unele din funcţiile omeneşti nepăcătoase, adică îi era foame,
obosea, se întrista etc. Firea omenească pe care a luat-o Mântuitorul Hristos
şi care este sfinţită şi îndumnezeită, această fire omenească îndumnezeită o
avem în Sfânta Euharistie. Toată lucrarea şi iconomia dumnezeiască aveau
tocmai acest scop final, ca să ajungem la Euharistie, la împărtăşirea cu Hris-
tos euharistic. Pentru că prin Dumnezeiasca Euharistie, noi ne împărtăşim
cu firea omenească îndumnezeită a lui Hristos. Dacă nu primim această fire
omenească îndumnezeită a lui Hristos, nu putem avea comuniune cu
Dumnezeu. Numai dacă avem această împărtăşire, dacă avem înăuntrul
nostru firea îndumnezeită a lui Hristos, atunci avem şi relaţie desăvârşită
cu Dumnezeu şi participăm la viaţa Lui, în şi prin Hristos. Împărtăşindu-ne,
aşadar, cu Dumnezeiasca Euharistie şi luptându-ne duhovniceşte, dorim şi
noi să ajungem la starea aceea, la nivelul acela al existenţei umane, pentru
care ne-a creat Dumnezeu.
În felul acesta înaintăm cu siguranţă, fără temere, către Împărăţia lui
Dumnezeu. Domnul va veni, dar ca Împărat. Va avea stăpânirea deplină şi
va veni pentru noi. Doar că noi nu înţelegem aşa cum se cuvine şi nu trăim
Euharistia corect, adevărat. Atunci nu avem nici legătură cu Dumnezeu,
nici nu putem nădăjdui în Dumnezeu.
Înaltpreasfinţia Voastră, preacucernici părinţi, aici este măreţia Ortodo-
xiei, marea ei luptă pentru adevăr! Pentru Euharistie s-a luptat, se luptă şi
se va lupta Ortodoxia! Şi spunem acest lucru, pentru că ştim foarte bine că
atâtea milioane de creştini nu trăiesc Euharistia aşa cum a lăsat-o Dumnezeu.
Pentru că Dumnezeu S-a întrupat, a fost batjocorit, a fost pedepsit, a suportat
şi crucea şi a înviat pentru ni Se oferi prin Sfânta Împărtăşanie.
Să dăm slavă Domnului nostru Iisus Hristos, Care la Cincizecime a
trimis în Biserică de la Tatăl, prin Duhul, ca noi să avem bucuria prezenţei
25
Lui reale în Euharistie! Iar noi ne vom hrăni duhovniceşte cu Euharistia,

pentru ca să trăim în Hristos.
II.
Ştiţi cu toţii că, în lume, au fost scrise sute de lucrări despre Sfântul
Grigorie Dialogul, Sfântul Grigorie de Nyssa şi despre ceilalţi Părinţi capa-
docieni. Noi considerăm aceste lucrări ca pe nişte mari daruri de la
Dumnezeu. Nu numai că învăţăm despre Sfântul Grigorie Teologul, ci
încercăm să trăim ca aceşti mari Părinţi ai Bisericii. Poate că o să vi se
pară ciudat ceea ce vă spun, dar noi, toţi creştinii ortodocşi, suntem va-
silieni, gregorieni! Şi asta deoarece toţi, în Biserică, ne împărtăşim cu
Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos. Trăim, aşadar, ceea ce
ne-a învăţat Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul sau Sfântul
Ioan Gură de Aur. Cu cât ne adâncim în viaţa Bisericii noastre, cu atât ne
aflăm mai aproape de Părinţii Bisericii şi de Domnul nostru Iisus Hristos.
Acesta este motivul pentru care, uneori, avem nevoie să vorbim despre
un părinte ori despre alt părinte. Îngăduiţi-mi să spun câteva lucruri din
viaţa Sfântului Vasile cel Mare.
Sfântul Vasile cel Mare provine dintr-o familie de martiri şi mărturisitori
ai credinţei. Ce importanţă are acest lucru? Înţelegem aceasta atunci când
vom remarca faptul că pretutindeni în lumea creştină există numeroşi martiri.
Acolo unde astăzi noi, creştinii, trăim în libertate, acolo s-a vărsat sânge
pentru credinţă. De aceea în Sfânta Masă, când se sfinţeşte biserica, arhiereul
aşază moaşte ale Sfinţilor Martiri! Tradiţia pe care o moşteneşte Sfântul
Vasile cel Mare provine de la Sfântul Grigorie al Neocezareii. În secolul
al III-lea, când Sfântul Grigorie al Neocezareii a venit în această zonă, a
găsit puţini creştini. Prin predica sa, a adus în Biserică cea mai mare parte a
populaţiei, alcătuită din oameni păgâni, idolatri.
După ce a făcut cele mai bune studii din perioada aceea, după ce a
studiat în Cezareea Capadociei, mare centru educaţional, spiritual, după ce
a studiat în Constantinopol, Sfântul Vasile cel Mare a hotărât să meargă şi
la cel mai renumit centru universitar al timpului, Atena. Când a absolvit
studiile acolo, i-au cerut să rămână profesor de filosofie în Atena. Însă, acest
bărbat sfânt al Bisericii noastre avea mintea şi sufletul la ţara lui. Se înţelesese
cu prietenul lui de inimă, Sfântul Grigorie Teologul, să se nevoiască si-
hăstreşte împreună. Nu au reuşit, în prima etapă, să meargă împreună şi
Sfântul Vasile s-a nevoit singur. A mers să studieze monahismul în Egipt.
26
Când s-a întors, s-a retras lângă râul Iris şi acolo a dus viaţă ascetică. Dacă
Grigorie trebuia să atragă la creştinism păgânii, Sfântul Vasile cel Mare era
chemat să abordeze un pic diferit această realitate. Mediul în care trăia el
era unul creştin. În Cezareea, o mare parte din locuitori erau creştini. Ce ar
fi trebuit să facă în această situaţie Sfântul Vasile cel Mare? Avea în faţa lui
mulţime de creştini care trebuiau întăriţi în credinţă. Primele lucrări ale
Sfântului Vasile cel Mare sunt adresate monahilor, iar apoi tinerilor. Pentru
monahi a pus bazele pe care trebuie să se sprijine viaţa monahală. Noi acum
nu înţelegem, dar în acea epocă, monahismul era încă foarte tânăr, mai ales
în Capadocia; lipseau canoanele şi rânduielile monahale. Putem spune că
Sfântul Vasile cel Mare a gândit şi a întemeiat modul, scopul şi raţiunile de
la baza monahismului.
Apoi s-a adresat tinerilor, prin lucrări anume adresate lor. În această
lucrare avea de întâmpinat următoarea provocare: tinerii nu aveau o viaţă
normală, numai în familie şi acasă, ci şi prin diferite legături cu ceilalţi
tineri, petreceau în cetate, în locuri de pierzare. Şi era o problemă aceea
cum se raportau aceşti tineri la lumea păgână. Ei erau creştini, dar modul
lor de gândire era încă păgânesc. Cunoşteau elemente din diferite religii,
citeau literatura vremii, citeau filosofie, vorbeau limba pe care o foloseau
toţi, şi creştini, şi necreştini; era limba pe care o vorbea şi Sfântul Vasile
cel Mare. Era o provocare cum să folosească limba păgânilor pentru creştini,
ca nu cumva şi aceştia să devină idolatri. Sfântul Vasile a arătat cum putem
folosi limba şi structurile lumii acesteia, fără să împrumutăm ideile acestei
lumi. Ce a făcut Sfântul Vasile cel Mare? Şi în vremea aceea erau citaţi
poeţii. Aceştia împrumutau oamenilor modul lor de gândire. Sfântul Vasile
cel Mare ne-a învăţat că putem folosi limba, cu toate proprietăţile ei, fără
ideile păgânilor. La un moment dat, Sofocle a spus: „M-am născut nu ca să
urăsc, ci să iubesc!“. Acest lucru îl aprecia Sfântul Vasile cel Mare. Sofocle
era păgân şi credea în zei. Lucrurile acestea trebuiau respinse. Dar Sfântul
Vasile cel Mare arată tinerilor şi creştinilor cum pot trăi, cu o gândire corectă
din punct de vedere moral, într-o lume necreştină.
Trebuie să înţelegem că în epoca aceea existau confuzii printre creştini.
Nu erau seminare şi facultăţi de teologie, iar cei care propovăduiau erau
puţini. Sfântul Vasile oferă modelul, prototipul de creştin. Sigur că el aduce,
pentru aceasta, o mare contribuţie teologică. El a întocmit Omiliile la
Hexaimeron şi a scris Omilii către tineri. La vremea aceea, toată lumea
27
avea o anumită concepţie despre Facerea lumii, despre ce este cerul, ce sunt
corpurile cereşti. Sfântul Vasile cel Mare foloseşte datele ştiinţifice ale vremii
sale, din astronomie, medicină şi alte ştiinţe, edificând percepţia creştină
asupra acestor realităţi, arătând ce învăţături trebuie să refuze şi ce învăţături
trebuie să accepte creştinii, pentru a fi în armonie cu datele revelaţiei. Scopul
primordial al operelor sale este de a oferi creştinilor o învăţătură sănătoasă.
Sfântul Vasile a avut de înfăptuit şi o operă mult mai dificilă. E vorba
de confruntarea cu creştinii eretici. Aţi auzit de erezia lui Arie; când au fost
demontate argumentele lui Arie, ca urmare a Sinodului I Ecumenic, rezultatul
a fost că arianismul a cedat, iar creştinii au acceptat teologia Sfântului
Atanasie cel Mare. Nu după mult timp, a apărut însă un alt mare eretic,
Eunomie, care era şi episcop. Trebuie subliniat că toate ereziile erau în
interiorul Bisericii; creştinii trăiau în Biserică, dar aveau întrebări, ca şi
astăzi. Iar într-o epocă în care teologia nu era atât de dezvoltată, în mod
cert creştinii adresau mult mai multe întrebări ca acum. Aşa cum am spus,
fără seminare, fără facultăţi de teologie, confuzia era foarte uşor de făcut.
În felul acesta, Eunomie spunea că Iisus Hristos nu este deofiinţă cu Tatăl,
aşa cum hotărâse Biserica la Primul Sinod Ecumenic. Sfântul Vasile cel
Mare avea să răspundă acestui eretic, care era şi un foarte bun predicator.
Astfel, în anul 364, când avea doar 34 de ani, Sfântul Vasile îşi asuma
responsabilitatea de a-i răspunde lui Eunomie. A prezentat învăţătura creştină
ortodoxă atât de bine şi de coerent, încât argumentele ereticului au fost
respinse, iar creştinii care mai aveau unele îndoieli sau erau cuprinşi de
confuzii, au început să se îndepărteze de eretic. A fost nevoie ca Sfântul
Vasile cel Mare să-l combată vehement pe acest om, pentru că cine nu are
pe Hristos cel Adevărat nu poate să se mântuiască, întrucât este afară din
Biserică. Şi vedem acest lucru mai târziu, într-o altă problemă cu care s-a
confruntat Sfântul Vasile cel Mare, cu 5-6 ani înainte de a muri. Sfântul
Vasile cel Mare a murit în ultimele zile ale anului 378 şi în ziua de 1 ianuarie
379 a fost înmormântat printr-o impresionantă procesiune, deoarece lumea
îl recunoscuse ca mare teolog şi mare sfânt al Bisericii.
Despre partea filantropică nu cred că este nevoie să vă spun, pentru că
datele referitoare la această slujire a sfântului sunt foarte răspândite. Pentru
prima dată în lume, oamenii se bucurau de o lucrare socială, bogată şi
studiată. Cezareea, puţin mai mică decât Antiohia, avea între trei şi patru
sute de mii de locuitori; era o comunitate foarte mare. În afara oraşului,
28
Sfântul Vasile a construit Vasiliada, în care, pe lângă instituţiile sociale şi

medicale cunoscute, erau şi şcoli în care studiau asistenţii medicali. Lăsăm
această operă măreaţă şi ne întoarcem la ceva mai adânc pentru mântuirea
noastră.
Am spus că Sfântul Vasile a combătut argumentele lui Eunomie. Acesta
învăţa despre un Hristos ireal. Zece ani mai târziu, Sfântul Vasile este motivat
de grija sa pentru mântuirea sufletelor credincioşilor pe care îi păstorea, să
teologhisească despre Sfântul Duh. A fost nevoie, deoarece erau eretici
care capacitaseră o mare parte din credincioşi şi învăţau greşit că Duhul
Sfânt nu ar fi Dumnezeu; negau faptul că Duhul Sfânt este deofiinţă cu
Dumnezeu-Tatăl şi cu Dumnezeu-Fiul. Dacă Sfântul Duh nu ar fi fost
Dumnezeu, ci o lucrare simplă a lui Dumnezeu, nu ar fi putut să contribuie
la mântuirea omului, să edifice continuu Biserica, să lucreze continuu în
Tainele Bisericii, până la sfârşitul veacurilor. Sfântul Vasile cel Mare scrie
o lucrare foarte importantă, care a răsturnat argumentele ereticilor. Despre
aceeaşi temă a scris şi Sfântul Grigorie Teologul.
Noi suntem sfinţiţi prin har, numai pentru că Sfântul Duh e Dumnezeu.
El are stăpânire dumnezeiască, are toate atributele dumnezeirii. Să ne gândim
ce face Duhul Sfânt când preotul săvârşeşte Sfânta Liturghie: preface vinul
şi pâinea pe care le avem în faţă, în Trupul şi Sângele lui Hristos. Ce sunt
Trupul şi Sângele Domnului? Sunt firea omenească a lui Hristos, sfinţită,
îndumnezeită. Noi intrăm în comuniune cu Hristos, participăm plenar la
viaţa lui Hristos deoarece primim în noi, prin cuminecare, ceea ce a săvârşit
Duhul Sfânt: pâinea şi vinul prefăcute în Trupul şi Sângele Domnului.
Primim în noi firea omenească îndumnezeită a Domnului nostru Iisus
Hristos. Cuvântul şi Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, S-a răstignit şi a înviat
şi pentru acest scop: pentru ca Duhul Sfânt să transforme pâinea şi vinul în
Trupul şi Sângele Lui. Împărtăşindu-ne cu „Tainele cele dumnezeieşti şi
îndumnezeitoare“ ale lui Hristos, nu rămânem doar la credinţa în Hristos,
ci ne împărtăşim cu El şi aşteptăm Împărăţia Lui, pe care El o va instaura la
cea de-a Doua Venire.
29
Diac. prof. dr. Ioan Caraza
PREOCUPĂRI PATRISTICE
ÎN TEOLOGIA ORTODOXĂ ACTUALĂ
1. Revelaţia divină în Hristos şi teologia patristică ortodoxă

Patristica este „calea nouă şi vie“ a Sfintei Tradiţii (Evrei 10, 20), este
Legea duhului „scrisă pe tablele de carne ale inimii“ (II Cor. 3, 3), Legea
învierii duhovniceşti - precum cea a fiului risipitor, din moartea ţării înde-
părtate, străine şi vrăjmaşe cu Dumnezeu (Lc. 15,32); Legea „oilor“ lui
Dumnezeu care nu sunt din „staulul“ cel vechi (Ioan 10, 16), dar pe care
Păstorul cel Bun le adună, astfel încât „să audă glasul Lui“ (Ioan 10, 10).
Patristica are caracteristica plinirii Legii vechi a literei în Hristos prin Legea
nouă a harului desăvârşirii. „Calea nouă şi vie“ este însă mai profundă
decât cea a Legii vechi, care din cauza înfricoşării a fost numită „robie“,
ceea ce nu însemna lepădare de sine a omului celui vechi, singura cale a
dăruirii de sine şi a desăvârşirii în Hristos, în Care s-a împlinit profeţia:
„Rămăşiţa care va fi va prinde rădăcini în jos şi va aduce roade în sus“ (Is.
37, 31). Aceste „roade“ sunt comori ale Împărăţiei lui Dumnezeu (Mt. 6,
20). Acestea erau semnele venirii Împărăţiei lui Dumnezeu în Hristos. Ele
nu însemnau o bunăstare pămânească, precum a celor ce şi-au pierdut
sufletul, aşa cum s-a întâmplat la Sodoma în vremea lui Lot şi în vremea lui
Ahab din cauza comercianţilor fenicieni atraşi de Izabela. Într-adevăr,
cantitatea prin bunăstare nu devine niciodată calitate sufletească, ci doar
cale a pierzării. Ele arată, de asemenea, că a nu intra prin lepădare de sine
prin „Uşă“ (Ioan 10, 9), urmare a lepădării de sine ca asemănare baptismală
cu Hristos şi „ieşirea la păşunea darurilor Duhului Sfânt“, înseamnă „a
rămâne afară deşerţi“ (Lc. 1, 53) ca „dealuri“ mai presus de „calea
Domnului“ (Lc. 3, 5).
30
„Calea nouă şi vie“ are la temelie jertfa lui Hristos ca revelaţie a vieţii
Sale prin Înviere. Simbolurile liturgice ale jertfei învăluie şi dezvăluie rea-
litatea de dincolo de simţuri, percepută prin „catapeteasma Trupului Său“
(Evrei 10, 20). Astfel, patristica este tradiţia învierii duhovniceşti care are
la temelie sensul liturgic al Sfintelor Scripturi mai întâi, iar apoi al Legii
vechi, al literei, şi anume sub semnul îndulcirii „apelor amare“ (Ieş. 15,25)
prin lemnul crucii. Astfel, calea duhovnicească a harului şi a comuniunii
este în patristică mai profundă decât orice formă socială egalitaristă, de-
mocratică, deoarece este filocalică, iconodulă şi isihastă, aspecte care
reprezintă momente de zguduire în istoria bisericească răsăriteană. Patristica
este o teologie a revelaţiei prin jertfă, care arată şi sensul istoriei şi al
ştiinţelor, şi anume ca „adaosuri“ (Mt. 6, 33) în urma „ungerii de la Cel
Sfânt“ (Ioan 2, 20), ungere a Duhului Care „judecă toate, chiar şi adâncurile
lui Dumnezeu“ (I Cor. 2, 10). Este acel „adânc al mării“, care duce la izbăvire
după numele lui Hristos de „Iisus“ (Lc. 1, 31), „Izbăvitorul“ (Mt. 1, 21). Ea
înseamnă „casa cu temelii tari“ (Evrei 11,10) prin „săpare şi adâncire“
baptismală (Lc. 6, 48), care nu se clatină la „vânturile învăţăturilor omeneşti“
(Ef. 4, 14) pentru împrăştierea cu mintea ca „vifor al gândurilor“, nici la
tulburările inimii ca „împuţinare de cuget“ (Ps. 54, 8). Acest lucru se intuieşte
în lucrarea Mântuitorului de potolire a furtunii (Mt. 8, 26) şi cum El Însuşi
a dovedit la evenimentul umblării pe marea frământată de vânturi ca pe
uscat (Mt. 14, 24-25). Hristos este acel „susur lin“ (III Regi 19, 12) care a
liniştit tulburarea lui Ilie, dar care nu l-a împăcat pe Ioan Botezătorul, până
ce Hristos nu i-a arătat calea celor fericiţi care nu se smintesc întru El.
Acest lucru era ca şi cum i-ar fi spus lui Ioan la nedumerirea lui, ca oarecând
îngerul lui Iacob: „De ce întrebi de numele Meu? El este minunat“ (Fac. 32,
29). Tot astfel este mărturisit Hristos şi în Psalmi: „Minunat L-a făcut Dom-
nul pe Unsul Său“ (Ps. 4, 3). Aşa L-au simţit ucenicii pe Tabor la arătarea
„luminii line a Sfintei Slave“, mai înainte de a fi ei mutaţi acolo unde se
afla El în starea de a fi vii (Ioan 14, 19), prin arătările Sale după Înviere.
Datorită plinătăţii darului şi harului în Hristos, patristica este o teologie a
desăvârşirii până la „starea bărbatului desăvârşit ca măsură a vârstei de-
plinătăţii lui Hristos“ (Ef. 4, 13). Această desăvârşire ca Lumină sub Cruce
îi fereşte de sminteli pe cei ce nu rezistă la confruntări în urma provocărilor,
dar sunt chemaţi la luarea crucii pentru ,,evaluări“ (I Ioan 4,1), spre a nu da
astfel statut ontologic antitezelor, ca luptă pe fronturi false, în loc de „lupta
31
cea bună“ (II Tim. 4, 7). Patristica are acea conştiinţă că numai în desă-
vârşirea lui Hristos ca Lumină sub Cruce, „dreptatea şi pacea se vor săruta“
(Ps. 84,12). Tocmai de aceea îndemna Mântuitorul: „Aveţi sare în voi şi
trăiţi în pace unii cu alţii!“ (Mc. 9, 50). Acest îndemn însă poate fi împlinit
numai prin vindecarea dospirii pătimaşe în urma păcatului strămoşesc, prin
lucrarea lui Hristos: „Fiecare va fi sărat cu foc, aşa cum jertfa se presară
cu sare“ (Mc. 9, 47-49). Este vorba aici de acea „sare“, ca urmare a Botezului
lui Hristos prin jertfă, care este ca un „foc“ (Lc. 12, 49-50), prin care se
„lămureşte aurul“ (Apoc. 3, 18).
În această lucrare, Dumnezeu nu se mai arată ca „Atotputernicul“, ci
numai ca „Atotţiitorul“ Care înviază, aşa cum este El zugrăvit în icoana
„Pantocratorului“1 . Prin Întrupare, a avut loc trecerea de la atotputernicie
la puterea atotţiitoare a lui Dumnezeu ca ,,Imanuel“ (Isaia 7, 14), prin ,,în-
dreptarea în Duhul“ (I1Tim. 3, 16). Nici la a doua venire, judecata nu va
avea loc prin ,,atotputernicie“, ci numai prin Învierea lui Hristos, ca ,,ade-
văr“ al vieţii Sale (Ioan 14, 6) şi ,,dovadă că El este viu“ (Evr. 7, 8), că viaţa
Sa este ,,Calea nouă şi vie“ (Evr. 10, 20). În acest fel argumenta şi Sfântul
Apostol Pavel în Areopag: ,,Dumnezeu va judeca lumea printr-un bărbat
pe care L-a rânduit anume, asupra Căruia a dat tuturor dovadă că L-a
înviat din morţi“ (Fapte 17, 30), precum şi în Epistola către romani: ,,Care
a fost rânduit Fiu al lui Dumnezeu întru putere după Duhul sfinţeniei, prin
Învierea Lui din morţi“ (Rom. 1, 4). Nedesăvârşirea ar însemna pierderea
„vârstei deplinătăţii lui Hristos“ (Ef. 4, 13), a calităţii de fiu al bunătăţii
Duhului, în schimbul robiei faţă de răutate (Ioan 8, 35). Ar însemna, de
asemenea, pierderea calităţii de „planetă“ a Soarelui Hristos (Mal. 3, 20),
din cauza întoarcerii la starea de „satelit“ în jurul celui rău. Patristica prezintă
darul lui Dumnezeu cu bucurie, aşa cum îndemna Părintele Patriarh Daniel,
astfel că „darul“ nu poate fi prefăcut în „drepturi“ prin confruntări inutile şi
pierderea puterii crucii pentru scrierea în inimi şi a puterii rugăciunii. În
propovăduire, crucea este calea zguduitoare pentru inimi (Fapte 2, 36), aşa
cum Sfântul Pavel căuta să nu se laude „decât în Crucea lui Hristos prin
care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume“ (Gal. 6,14), plinind
astfel „cele de lipsă ale rănilor lui Hristos pentru trupul Său, Biserica“
1. C. Capizzi, Pantocrator, în „O.C.A.“, Roma, 1964; a se vedea recenzia pr. prof. D.

Stăniloae, din „Ortodoxia“, nr. 2, 1964.
32
(Col. 1, 24). Ca cei ce au ungerea cu untdelemnul bucuriei mai mult decât

oricine din lume, fiind asemănaţi cu „cetatea de pe vârf de munte, care nu
se poate ascunde“, întrucât „lumina“ se pune nu sub „obrocul“ minţii, ci în
„sfeşnicul“ inimii, „luminând tuturor celor din casă“ (Mt. 5, 14-15). Creştinii
au bucuria Duhului Sfânt ca „pâine a fiinţei“, pe care o invocă în fiecare zi
ca fii (Mt. 6, 11), deoarece, ca şi mana din cer, bucuria nu se poate programa
fără riscul umplerii de sine, simbolizată prin „viermii“ din mana adunată
pentru a doua zi (Ieş. 16, 19-20). Îndemnul paulin: „Stăruiţi în fiecare zi
până o puteţi numi astăzi!“ (Evr. 3, 13), se referă la ,,pâinea fiinţei“, ca şi
„mana“, care „celui ce aduna mult nu-i prisosea, celui ce aduna puţin nu-i
lipsea“ (Ieş. 16, 18).
Patristica înseamnă nu confruntări, ci „evaluări“ prin mărturisirea
credinţei ca „armă a lui Dumnezeu“ (Ef. 6, 11), care face ca „lupul să pască
cu mielul“ (Is. 11, 6). Calea scrierii în inimi prin darul slavei în trup date lui
Hristos pentru cei ce urmează Lui (Ioan 17, 22), împlinea profeţia care
arată că Întruparea nu era un scop în sine: „Cum nu se întoarce ploaia ce
cade în pământ până nu aduce rod, aşa nu se întoarce Cuvântul Meu gol la
Mine“ (Is. 55, 10-11). Jertfa prin cruce este calea desăvârşirii pentru scrierea
în inimi şi calea „biruinţei lui Dumnezeu“ (Ps. 109, 1) în urmarea lui Hristos,
întrucât sămânţa rea din lume nu se poate abţine să nu omoare pe Hristos
(Fac. 3, 15), deoarece „întunericul urăşte Lumina“ (Ioan 3, 20). Prin
mărturisirea Adevărului, Mântuitorul a zdrobit viclenia, ca „arma cea mai
puternică“ a celui rău (Lc. 11, 21; Mt. 12, 29), şi a răscolit întunericul a
cărui înverşunare L-a şi omorât inevitabil (Evrei 12,3). Însă, Jertfa Lui a
însemnat „sfărâmarea capului şarpelui“ (Fac. 3, 15) prin căderea aceluia
peste acea piatră, care în lume nu cade peste nimeni din cei care se „zdrobesc“
de ea (Mt. 21,44), decât peste cei de dincolo de moarte, ca „puteri ale
întunericului, care stăpânesc prin văzduhuri“ (Ef. 6, 12) şi au „stăpânirea
morţii“ (Evrei 2, 14). „Stăpânitorul lumii acesteia“ (Ioan 12, 31) este aruncat
afară tocmai prin căderea lui asupra „Mielului lui Dumnezeu“, Care astfel
„ridică păcatul lumii“ (Ioan 1, 29). Tocmai de aceea Mântuitorul a specificat:
„Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta“ (Ioan 18,36), ci este din lumea
care se seamănă pe pământ prin viaţa, lucrarea şi jertfa Lui, prin care mută
pascal pe cei ce Îi urmează Lui, acolo unde se află El (Ioan 14, 3), în starea
de a fi ,,vii“ (Ioan 14,19). În acest fel, Hristos a devenit „tăria celor slabe
care ruşinează pe cele tari din lume“ (I Cor. 1,27), întrucât în cele slabe
33
este „comoara în vase de lut“ (II Cor. 4,7) de care se sfărâmă „capul de aur
al statuii“ (Dan. 2, 31), simbol al trufiei lumii vrăjmaşe cu Dumnezeu şi
stăpânite de moarte (Evrei 2, 14).
În teologia ortodoxă actuală, patristica înseamnă nu o simplă întoarcere
la Sfinţii Părinţi, ci darul divin al revelaţiei în Hristos împărtăşit de-a lungul
istoriei bisericeşti prin mărturisitorii acesteia, care tocmai de aceea, după
Sfinţii Apostoli pe care îi continuă, se numesc Părinţi ai Bisericii. Prin ei,
darul divin al revelaţiei înseamnă Sfânta Tradiţie în sensul de „Calea nouă
şi vie“ (Evrei 10,20) faţă de litera Legii, fiind vorba de împlinirea celor din
Sfânta Sfintelor templului în Sfânta Fecioară Maria şi semănarea lor în
Biserică prin Hristos ca fiind „cele ale Tatălui“ (Lc. 2, 49; Ioan 17, 22). Ca
urmare, Maica Domnului a fost numită de către Mântuitorul pe cruce „Mai-
că“ (Ioan 19, 26-27). Sfânta Tradiţie cuprinde deci antropologia teologică
a celor ,,jefuiţi“ de averea fiinţei lor (Lc. 10, 30), adică de „înviere“, care
înseamnă starea permanentă de a fi vii. În Hristos se întregeşte, prin Duhul
Sfânt, Chipul lui Dumnezeu care fusese „mutilat“. Mormântul lui Hristos
s-a dovedit „purtător de viaţă“, deoarece a devenit „izvor al învierii“ oame-
nilor, din moartea necunoaşterii lui Dumnezeu, „Izvorul vieţii“ (Ps. 35, 9),
Învierea lui Hristos fiind o caracteristică fundamentală a Ortodoxiei, aşa
cum arată pr. prof. Dumitru Stăniloae2 . Învierea lui Hristos ca temelie a
Sfintei Tradiţii este subliniată de Sf. Pavel, care arată că pentru şederea cu
tărie neclătinată în Hristos sunt necesare „armele lui Dumnezeu“ (Ef. 6,
11), cea dintâi fiind „Adevărul“ (Ioan 14, 6), ca taină a vieţii lui Hristos,
care nu poate fi ţinută de moarte şi care „încinge mijlocul“ (Ef. 6, 14) cu
„putere“ (Ioan 1, 12), deoarece scoate din legături şi îmbracă cu „platoşa
dreptăţii“. De aceea, Sfântul Pavel putea spune: „Dacă Hristos este în voi,
atunci trupul este mort pentru păcat, iar duhul viaţă pentru dreptate“ (Rom.
8, 10), ca roade ale acestuia prin mângâierea înfierii. Concluzia sa este:
„Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră, cât şi propo-
văduirea noastră“ (I Cor. 15, 14).
2. Pr. prof. D. Stăniloae, Câteva trăsături caracteristice ale Ortodoxiei, în rev.

„Mitropolia Olteniei“, nr. 5-6, 1970, p. 737-738. Acest studiu a apărut şi în rev. „Theologie
und Glaube“, Paderborn, 1971, nr. 3, p. 93-94, cu titlul Vom Geist der Ostkirche.
Karakteristische Merkmale ihrer Theologie, retipărit după rev. „Kyrios“, 1970, nr. 10,
p. 8-24.
34
2. Tradiţia patristică în teologia ortodoxă actuală

Pentru creştinul ortodox, Sfânta Tradiţie nu înseamnă doar a trăi în
istoria bisericească şi a transmite integral şi intact credinţa iniţială. Din
punct de vedere teologic, Sfânta Tradiţie înseamnă a fi contemporan cu
realităţile vieţii în comuniune vie cu credinţa apostolică. Ea nu poate avea
continuitate, decât dacă Biserica se identifică şi o simte ca pe o putere vie şi
actuală, şi nu doar ca pe o colecţie de texte din trecut.
În 1974, pr. prof. Ioan G. Coman făcea o prezentare generală a „preo-
cupărilor patristice în literatura teologică românească“3 , vorbind despre
scrierile patristice în evlavia credincioşilor ortodocşi români, studiile pa-
tristice în teologia românească, contribuţia teologilor români la afirmarea
unor teme patristice actuale: Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie, teodiceea,
Sfânta Treime, hristologia, soteriologia, eshatologia, antropologia, eclezio-
logia, ecumenismul, umanismul, asistenţa socială, raportul dintre literatura
clasică şi cea creştină; dar şi a unor personalităţi patristice de actualitate
ecumenică: Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul An-
tonie cel Mare, Sfântul Ciprian, Sfântul Maxim Mărturisitorul. Pr. prof. Co-
man este autorul lucrării „Scriitori bisericeşti în epoca străromână“ (Bucureşti,
1979), în care pune în valoare universalitatea creştină a autorilor patristici
naţionali. Este cunoscut faptul că ereziile mari au zguduit, în secolul IV,
întreaga Biserică, ducând, treptat, la concentrarea vieţii bisericeşti şi
teologice în centrele mari ale creştinătăţii: Constantinopol şi Roma. În cele
din urmă, între aceste centre a avut loc o concurenţă, pe de o parte, din cauza
sinoadelor ecumenice din Răsărit, iar pe de altă parte, din cauza afirmării
pretenţiei primatului episcopului Romei în Apus. Frământările din Răsărit
au dus, pe parcurs, la o restrângere a misiunii, în timp ce în Apus avea loc o
expansiune misionară a Romei. Şi într-un sens, şi în altul a fost creştinismul
naţional pus în umbră, deşi el se întemeia pe teologia Sfântului Apostol
Pavel referitoare la neamuri. Lucrarea părintelui Coman a fost primită cu
entuziasm în rândurile teologilor 4 . Prin această lucrare, pr. prof. I. G. Coman
3. Pr. prof. I.G. Coman, Préoccupations patristiques dans la littérature théologique

roumaine, în vol. „De la théologie orthodoxe roumaine des origines à nos jours“, Bucureşti,
1974, p. 158-194.
4. Vezi recenzia magistrală a pr. Sebastian Chilea, preot prof. dr. Ioan G. Coman,
Scriitori bisericeşti din epoca străromână, în rev. ,,Ortodoxia“, nr. 4, 1980, p.620-625.
35
s-a dovedit un adevărat apostol al neamului geto-dacic creştinat de către Sfântul

Apostol Andrei. Tot pr. prof. Coman a propus şi înfiinţarea unui „Corpus
Scriptorum Dacorum-Romanorum“, fiind vorba de autori patristici care prin
operele lor sunt dovada unei adevărate spiritualităţi în Scythia Minor: Sfântul
Ioan Casian, Sfântul Dionisie Exiguul, Ioan Maxenţiu. Aceştia beneficia-
seră, la rândul lor, de luminile ecumenice ale marilor personalităţi creştine:
Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Hrisostom, Sfântul Chiril al Alexan-
driei, Papa Vigiliu. Dar, printre aceştia trebuie pomeniţi şi episcopii de Tomis:
Teotim I, Teotim II, Ioan, Paternus, Valentinian, care au adus împreună cu
ceilalţi servicii remarcabile spiritualităţii şi latinităţii Europei5 .
Părintele Patriarh Daniel a evidenţiat, în anul 2002, la aniversarea a
100 de ani de la naşterea pr. I. G. Coman, faptul că în viaţa şi opera sa,
propovăduirea apostolică şi cea patristică erau legate organic de viaţa şi
problemele concrete ale Bisericii, acest lucru constituind o caracteristică
principală a propovăduirii6 . Autorul studiului îl declară „cel mai mare pa-
trolog român, cu un zel misionar şi pastoral deosebit, care, studiind operele
Sfinţilor Părinţi, scoate în evidenţă dimensiunea pastorală şi misionară a
teologiei patristice“7 . Este subliniată, de asemenea, importanţa capitală a
patrologiei pentru viaţa Bisericii după „Testamentul olograf“ din 1978 al
pr. prof. Coman, care scria: „Puţine discipline teologice contribuie la for-
marea conştiinţei preoţeşti ca patrologia, căci literatura patristică transpune
pe cititor într-o adevărată atmosferă a sacrului, făcând din fiecare creştin
aproape un preot şi respirând sfinţenia aproape la fiecare pas“8 . În studiul
5. Pr. prof. I.G. Coman, Contribuţia scriitorilor patristici din Scythia Minor/ Dobrogea
la patrimoniul ecumenismului creştin în sec. IV-VI, în rev. „Ortodoxia“, nr. 1, 1968, art.
republicat în rev. „Contacts“, nr. 1, 1970, p. 61-85.
6. ÎPS Daniel, Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, Teologia patristică - o teologie
pastorală şi misionară, în „Anuarul Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti“, Bucureşti,
2002-2003, p. 83-87; vezi şi pr. prof. Dumitru Popescu, Alocuţie la Congresul consacrat pr.
prof. dr. I. G. Coman, în vol. cit., p. 75-78. În postfaţă, la vol. Scrierile Părinţilor apostolici,
Bucureşti, 1995, sub titlul Coordonate ale teologiei patristice, p. 427-434, pr. prof. D. Popescu
subliniază contribuţia deosebită a pr. prof. I.G. Coman la dialogul dintre teologie şi cultura
clasică; vezi şi diac. conf. dr. Ioan Caraza, Scriitori patristici străromâni în opera pr. prof.
dr. Ioan G. Coman, în ,,Anuar“, 2002-2003, p. 61-73.
7. ÎPS Daniel, Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, art. cit., loc. cit.
8. Pr. prof. I.G. Coman, Patrologie, vol. I, I.B.M. B.O.R., Bucureşti, 1984, p. 21-22,
apud. ÎPS Daniel, art. cit., loc. cit., p. 83.
36
aniversar este subliniat, de asemenea, faptul că teologia Sfinţilor Părinţi

este continuatoarea învăţăturii şi faptelor Sfinţilor Apostoli; este eclezială
deoarece se realizează în şi pentru Biserică. Teologia Sfinţilor Părinţi a
adaptat Evanghelia la contextul lor cultural. În activitatea lor, ei au unit
Liturghia cu filantropia. Părintele Patriarh Daniel a prezentat, într-un alt
studiu, observaţii pertinente cu privire la îndatoririle teologiei ortodoxe ac-
tuale9 . La întrebarea dacă teologia ortodoxă este astăzi în slujba Bisericii
pentru a reprezenta conştiinţa ei, autorul arată că Ortodoxia este păstrătoarea
şi ocrotitoarea Sf. Tradiţii. Pentru mulţi teologi însă, acest lucru a condus la
un exces de apologetică, în locul unei teologii critice şi creatoare. E ade-
vărat că ortodoxia a trecut prin încercări grele în ceea ce priveşte ereziile,
stăpânirea musulmană, prozelitismul occidental, motive istorice care au
silit-o să fie adesea apologetică sau defensivă. Dar, la Congresul de la Atena
din 1936, s-a lansat un apel pentru întoarcerea la Părinţii Bisericii, în scopul
eliberării de influenţele scolastice. Dar, şi acest apel avea să ducă în învă-
ţământul teologic ortodox la o teologie neopatristică în sensul reluării me-
canice a operelor patristice prin repetiţie. De aici şi îndemnul Preafericirii
Sale: „Nu e suficient doar să cităm Părinţii, ci trebuie să ne asumăm trăirea
lor în acelaşi duh, devenind pentru vremea noastră ceea ce au fost ei pentru
vremea lor!“ sau: „Tradiţia şi teologia sunt inseparabile, prima însemnând
trăirea evanghelică de-a lungul secolelor, iar a doua încercarea de a face
Evanghelia pertinentă şi roditoare în orice timp şi orice loc“ sau: „Teologia
nu poate fi cu adevărat păstrătoarea Tradiţiei sfinte şi vii, decât dacă se face
consubstanţială cu Tradiţia, inspirându-se şi hrănindu-se din acelaşi duh“10 .
Ca o autocritică a teologiei ortodoxe în lumina spiritului patristic în ceea ce
priveşte nevoile reale ale Bisericii, autorul subliniază necesitatea ca teologia
să fie biblică şi mistagogică, teologia presupunând o interpretare vie a Bibliei
din punct de vedere omiletic, dogmatic, pastoral şi liturgic; citirea Bibliei
înseamnă întâlnirea mistică cu Persoana Logosului întrupat, Hristos11 . Con-
cluzia pertinentă a Preafericirii Sale este aceea că, dacă teologia ortodoxă
nu este pastorală, ea nu se poate pretinde o teologie neopatristică12 .
9. Dan-Ilie Ciobotea, Les tâches de la théologie orthodoxe aujourd’hui, în rev. „Con-

tacts“, nr. 2, 1987, p. 90-101.
10. Ibidem, p. 91.
11. Ibidem, p. 93.
12. Ibidem, p. 97.
37
Un exemplu luminos de „consubstanţialitate“ cu Sfânta Tradiţie este

preotul profesor Dumitru Stăniloae, mult apreciat şi de teologi din alte con-
fesiuni13 . Spiritualitatea patristică transcende raportul dintre revelaţie şi
ştiinţă, deoarece la Sfinţii Părinţi, teologia are la temelie revelaţia. Sfântul
Pavel subliniază: „De-aş şti tainele toate şi toată ştiinţa, dar dragoste nu
am, nimic nu-mi foloseşte“ (I Cor. 13, 2). Este exact sensul în care Mân-
tuitorul spunea Martei: „Maria şi-a ales partea bună, care nu se va lua de
la ea“ (Lc. 10, 42). Credinţa însă, ca „ungere“ de la Duhul Sfânt, depăşeşte
ştiinţele: „Voi aveţi ungere de la Cel Sfânt şi ştiţi toate“ (Ioan 2, 20); „Duhul
toate le judecă, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu“ (I Cor. 2, 10). Biserica
nu a respins ştiinţa, dar a apărat revelaţia de tendinţa de acaparare a ştiinţei
şi filosofiei, în detrimentul revelaţiei. Acest lucru a însemnat pentru Sfinţii
Părinţi mărturisirea credinţei adevărate şi luarea crucii în perioada de
libertate, începând cu Sinodul I Ecumenic. În acelaşi sens, se spunea despre
Avraam că „alunga păsările răpitoare care năvăleau asupra jertfei sale“
(Fac. 15, 11). După apărarea credinţei, Biserica a făcut ştiinţa şi filosofia
roabe ale revelaţiei, mai ales în perioada a treia patristică, după profeţia
Mântuitorului: „În copacul crescut din grăuntele de muştar îşi vor face
cuib şi păsările cerului“ (Mt. 13, 31). Sfinţii Trei Ierarhi au prevăzut
tensiunile dintre şcolile alexandrină şi antiohiană şi nu au creat, nici nu au
cerut şcoli teologice, ci au inaugurat calea filocalică în Sfânta Tradiţie a
Bisericii pentru punerea în lumină a spiritualităţii Sfintei Scripturi14 , fapt
pentru care ortodoxia i-a luat drept călăuze pentru învăţământul ei teologic,
în care urmau să crească oameni duhovniceşti. Pr. prof. I. G. Coman a vorbit
despre ei ca despre adevăraţii ctitori ai Tradiţiei ortodoxe, în cuvântarea sa
rostită la hramul Institutului Teologic Universitar din Bucureşti, în anul
1950: ,,Lucrarea misionară a celor Trei Ierarhi, dusă cu cuvântul, cu fapta
şi cu scrisul, e unul din capitolele cele mai strălucite ale vieţii lor; prin
această lucrare, ei au scăpat Biserica de primejdia fărâmiţării şi a degenerării
ei într-un conglomerat de secte. E uşor de bănuit de ce arsenal ştiinţific, de
câtă pătrundere, de cât tact trebuiau să dea dovadă aceşti misionari pentru a
13. Maciej Bielawski, Părintele Stăniloae este un mare maestru care te învaţă cum să
citeşti patristica, cum să preţuieşti acest tezaur al Bisericii, interviu în „Vestitorul Ortodoxiei“,
1 dec. 1998, p. 3.
14. Vezi şi episcop Calinic Botoşăneanul, Biblia în Filocalie. Antologie de texte biblice
tâlcuite în Filocalia românească, Editura Trinitas, Iaşi, 1995.
38
răpune savanta maşină de luptă a ereticilor. Păgânismul, ale cărui poziţii

ideologice şi practice erau bine cunoscute, putea fi mai uşor combătut decât
erezia cea cameleonică, structurată cu elemente multiple şi variate şi în
continuă schimbare. Lectura atentă a celor cinci cuvântări teologice ale
Sfântului Grigorie Teologul descoperă o încleştare intelectuală excepţională
cu vicleniile şi perversităţile duşmanului Ortodoxiei... Opera pastorală a
Sfinţilor Trei Ierarhi este o comoară de învăţăminte pentru preotul şi creştinul
zilelor noastre... Mitropolitul Vasile şi patriarhii Grigorie şi Ioan au conceput
şi au trăit preoţia ca pe cea mai sfântă teamă şi cea mai înaltă încordare a
fiinţei lor, din chiar momentul hirotoniei lor întru diaconi şi preoţi... Cei
Trei Ierarhi au fost cu adevărat doctori de suflete. Ei au reorganizat în jurul
Bisericii educaţia creştină pentru copii şi tineret, în vederea cărora fiecare a
scris unul sau mai multe tratate pedagogice, ajunse normative pentru cate-
hetica ortodoxă... Lucrarea pastorală a patronilor noştri a creat forma clasică
a umanismului patristic... Dar filocalia celor trei părinţi ai Bisericii nu era
posibilă, fără curăţirea terenului social. De aceea, ei purced la o vastă lucrare
socială, în care şi-au cheltuit cea mai mare parte a puterilor lor şi prin care
ei se aşază în rândul marilor pionieri ai progresului, de-a lungul istoriei“15 .
În vremea noastră se pune în valoare comuniunea dintre părinţi şi fii
duhovniceşti, în Biserică, faţă de orice libertate democratică. Adesea, oamenii
folosesc drepturile omului, chiar dacă sunt nedrepţi. Comuniunea Bisericii
este specificul ei păstrat de la Sfinţii Părinţi cu fidelitate, în Ortodoxie.
Curentul filocalic pentru comuniune a însemnat „post“ (Mt. 9, 15) pentru
bucuria aflării Mirelui răpit. Aşa cum arăta părintele Stăniloae, teologia
trebuie să slujească acestui specific al Bisericii, anume comuniunii care
desăvârşeşte orice democraţie, dar pe care democraţia o poate nimici, deoa-
rece nu comuniunea prin iubire este la baza ei, ca în Biserică şi în familie
(Ef. 5, 32), ci doar principiul majorităţii. Într-adevăr, Hristos eliberează nu
pentru libertate, ci pentru „înfiere“ (Gal. 4, 6) şi unire treimică în Duhul
Sfânt (Ioan 17, 22), ca mângâiere şi plinătate. În acest sens, Sfântul Pavel
subliniază: „Toate sunt ale voastre..., voi sunteţi însă ai lui Hristos, iar
Hristos este al lui Dumnezeu“ (I Cor. 3, 21-23; 6, 19). Din cauza „comorii
ascunse în ţarină“ (Mt. 13, 44) pe care Hristos a împărtăşit-o în „vase de
15. Pr. prof. Ioan G. Coman, Idei misionare, pastorale şi sociale înnoitoare la Sfinţii
Trei Ierarhi, în ,,Glasul Bisericii“, nr. 1, 1951, p. 101-103, passim.
39
lut“ (II Cor. 4, 7), „capul de aur“ al înţelepciunii omeneşti va pierde „picioa-
rele de lut“ (Dan. 2, 31-35) şi nu va mai avea pe ce să stea. În acest sens,
„dealurile“ (Lc. 3, 5) „stăpânirilor lumeşti“, care nu se pogoară la Hristos
şi tocmai de aceea răstignesc pe „Domnul Slavei“ (I Cor. 2, 7-8), se vor
prăbuşi. Credinţa este lucrarea harului, ea neputând fi predată didactic, aşa
cum se predau cunoştinţele religioase. Ea înseamnă mai întâi „pacea lui
Dumnezeu, care covârşeşte toată mintea“, deoarece „domneşte în inimi“
(Filip. 4, 7) şi este mai profundă decât „ştiinţa celor înţelepţi şi pricepuţi“
(Mt. 11, 25). Oricât s-ar preda religia, ea nu poate duce la credinţă, aşa cum
cantitatea nu se poate transforma în calitate, după cum susţinea filosofia
materialistă. La Sfinţii Părinţi nu se căutau performanţele ştiinţifice sau
veleităţile literare, ci comuniunea treimică. Dezlegarea din legături, prin
Jertfa lui Hristos şi mutarea pascală în El ca „înviere“, nu a însemnat libertate,
nici democraţie, ci „înfiere“ prin Duhul Sfânt Mângâietorul, a Cărui lucrare
este temelia misiunii apostolice şi patristice (Fapte 9, 31). Disciplina
patrologiei a fost înţeleasă întotdeauna de către pr. prof. Coman şi succesorul
său, pr. prof. Ştefan Alexe, ca o lucrare părintească. În faţa raţionalismului
impus de marile erezii în detrimentul revelaţiei şi al credinţei, Biserica şi-a
adus aminte de profeţia Mântuitotului privitoare la lucrarea harului în istoria
bisericească, şi anume că după „greul zilei“, simbolizând persecuţiile, avea
să urmeze „arşiţa“ raţionalistă în vreme de libertate (Mt. 20, 12). Biserica
se putea asemăna cu eroul antic Ulise după Scilla şi Caribda, care însă la
ademenirea sirenelor s-a legat de catargul Bisericii, de Hristos, şi şi-a astupat
urechile cu ,,ceara“ mărturisirii credinţei adevărate, statornicite de sinoadele
ecumenice. După certurile hristologice din veacurile IV-VIII, Biserica
Ortodoxă a trecut din nou la teologia Duhului Sfânt prin isihasm, ca o
continuitate a filocaliei patristice. Sub aceste auspicii, Sfinţii Trei Ierarhi
au statornicit Tradiţia universală a Bisericii, care a rămas doar „ortodoxă“
numai după separarea Apusului de Răsărit sub auspiciile primatului petrin,
dar care şi-a luat în schimb drept călăuze pe făuritorii Tradiţiei ortodoxe, şi
anume pe Sfinţii Trei Ierarhi.
Abordarea strict ştiinţifică ar pune sub semnul întrebării anumite prin-
cipii ortodoxe şi distruge unitatea interioară a mărturiilor Sfinţilor Părinţi,
deoarece aceasta poate fi confruntată cu o metodă de natură ,,analitică“,
totalmente străină de ,,duhul“ lor. Un criteriu esenţial în folosirea învăţăturii
patristice este continuitatea ei intimă cu fundamentul istorico-spiritual strict
40
legat de datele istorice, care au făcut posibile dezvoltările corespunzătoare,

dar care nu modifică esenţa învăţăturii patristice16 . În lumina spiritualităţii
patristice, studiul Tradiţiei se referă nu doar la fenomenul ereziilor17 , ci
mai ales la cel al „şcolilor“ care includ şi acest fenomen. Cercetătorii apuseni
au constatat că, adesea, în şcolile teologice, raţionalismul a pătruns până în
măduva învăţământului teologic prin care, din cauza unei mentalităţi filo-
sofice ce se pretinde o cercetare dialectică, se mutilează sensul misterului18 .
În asemenea şcoli, spiritul scolastic, mai mult o parodie dialectică, depăşeşte
prin formalismul logic căutarea şi cercetarea. În asemenea şcoli, exegeţii,
istoricii şi dogmatiştii văd problemele în mod atât de diferit, încât se judecă
necruţător între ei, deoarece contextul polemic în legătură cu poziţia unui
fondator de şcoală, datorită tensiunii dintre generaţii, când cei tineri resping
cu uşurinţă convingeri din trecut şi caută alte orizonturi, joacă un rol capi-
tal19 : „Fenomenul şcolilor arată fenomenul pluralist, dependent de contextul
istoric şi cultural, nu doar în privinţa metodelor de analiză şi a domeniilor
de cercetare, ci şi a sistemelor de reprezentare, pe care nu le poate evita.
Limitele şi fragilitatea şcolilor se vădesc în neputinţa de a merge drept,
posibilă numai în adâncimea baptismală. Pierzând adâncul, şcolile cunosc
la suprafaţă doar perioade de mărire şi decădere“20 , ca semne ale de-
şertăciunii.
În şcolile teologice au loc astfel de încordări cu urmări grave, semn al
pierderii adâncimii baptismale şi al situării lor la suprafaţa lumii, cu su-
perficialitatea ei. Chiar dacă Biserica acestor şcoli ar fi separată de stat.
Acest fenomen poate avea loc şi acolo unde statul subvenţionează şcolile
teologice şi aşteaptă ca „performanţele ştiinţifice“ să prevaleze specificul
revelat al Bisericii şi anume „comuniunea“ prin Hristos, în Duhul Sfânt.
Acest specific al Bisericii reiese în mod deplin prin declararea lui ca „lucru
care este de trebuinţă“ (Lc. 10, 42), precum şi din îndemnul: „Căutaţi mai
16. Pr. Peter Huber, Importanţa Sfinţilor Părinţi pentru viaţa şi gândirea ortodoxă
actuală, în „Renaşterea“, nr. 3, 2005, p. 6
17. Pr. prof. Tache Sterea, „Portretul“ ereticului şi al schismaticului după Sfinţii Părinţi,
în ,,Glasul Bisericii“, nr. 1-3, 2003, p. 115-131.
18. M. D. Chenu, Une école de théologie, le Saulchoir, Paris, 1985, p. 156.
19. Gilles Pelland, Le phénomène des écoles en théologie, în rev. „Gregorianum“, nr.
3, 1994, p. 458.
20. Ibidem, p. 466.
41
întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor

adăuga!“ (Mt. 6, 33). Astfel, în privinţa conceptului de tradiţie se pot auzi,
mai nou, voci critice şi în teologia ortodoxă românească. Ca prim imperativ
în ceea ce priveşte Tradiţia patristică, ar fi revenirea la sursele patristice
autentice şi la o mai bună înţelegere a realităţilor trecutului, dar pentru aceasta
se are în vedere şi condiţia teologului. Ca intelectual şi om al rugăciunii,
teologul este exponent al Tradiţiei Bisericii, atât în plan duhovnicesc, cât şi
intelectual. Ar fi un caz fericit ca în persoana teologului de astăzi aceste
două realităţi să se întrepătrundă, deoarece lipsa interacţiunii ar avea
consecinţe dezastruoase pe planul formării teologice. A acţiona pe un singur
plan ar însemna fie un monofizitism eclezial, cum spunea Lossky, fie o
răsturnare de valori. La această situaţie se mai adaugă şi exigenţele sistemului
universitar cu care teologii cochetează de cele mai multe ori în mod nefericit,
deformând prin ştiinţă, în loc să zidească prin comuniune. În acest fel, din
interiorul structurii învăţământului teologic răzbate o carenţă de harismă,
ceea ce duce la crearea unui sistem funcţionăresc, incapabil să realizeze
misiunea pedagogică a Bisericii. Lipsa de educaţie poate fi un impediment
grav, dar educaţia deformată este un pericol şi mai mare, ce ameninţă şcolile
de teologie. Tradiţia patristică nu este totuna cu diferitele pseudotradiţii
locale. Adesea este preferată o teologie occidentală, deşi nu sunt cunoscute
originile Bisericii şi ale creştinismului. Tradiţia Bisericii este confundată
astăzi, adesea, cu diverse modele culturale sau teologice, pe când ea este o
realitate ontologică şi se transmite personal, de la părinte învăţător duhov-
nicesc, la ucenic. În sistemul dictatorial, cateheza din şcoli a fost înlăturată,
procesul de învăţământ teologic a fost diluat treptat, iar testele pentru
admiterea la studiu se făceau pe criterii neduhovniceşti, ca „merite“ nepre-
văzute. Se simţea lipsa operelor complete ale Sfinţilor Părinţi şi a studierii
lor efective21 .
Spiritualitatea patristică22 ajută Tradiţia ortodoxă să păstreze naşterea
din duh ca înviere baptismală în Hristos, faţă de „moartea“ umplerii de
sine în „ţara depărtată“, şi anume ca interiorizare, ieşire din „deşertăciunea
vieţii moştenite de la părinţi“ (I Petru 1, 18), mai exact „venirea în sine“
21. I. Biliuţă, Pentru o lectură critică a conceptului de tradiţie, în „Renaşterea“, nr. 5,

Cluj, 2004, p. 7.
22. Pr. prof. I. G. Coman, Sfinţii Părinţi şi spiritualitatea ortodoxă română, în rev.
„Ortodoxia“ , nr. 4, 1975.
42
(Lc. 15, 17). Numai pe această cale se poate evita pericolul unei rutini
tradiţionaliste, împotriva căreia pot fi auzite voci critice, adesea pertinente,
în ce priveşte teologia panortodoxă. Astfel, ortodoxia este greu de citat cu
opinii, analize sau viziuni care să puncteze orizontul de aşteptare actual,
preluându-se adesea greşeli ale altor confesiuni, în care ştiinţa s-a despărţit
de mărturie, ajungând să fie o preocupare suficientă sieşi. Este un scientism
teologic în care rezidă lipsa de consecvenţă metodologică, cu referinţe biblice
relativizate în urma unor interpretări exegetice improvizate, iar trimiterea
la teologia patristică este o simplă reverenţă faţă de un trecut spiritual şi
intelectual depăşit. Este vorba, pur şi simplu, de o criză a mesajului public
al ortodoxiei, care insistă asupra unor statistici privitoare la numărul conver-
tiţilor din Occident sau al locaşurilor de cult construite în Europa. Se simte
nevoia unei unităţi a Bisericilor Ortodoxe în privinţa unui mesaj comun,
deşi ortodoxia are o unitate profundă în credinţă. Altfel, ortodoxia nu s-ar
mai defini ca întreg, ci doar ca părţi constitutive, adesea concurente între
ele. Ortodoxia europeană are şanse reale să contureze o geografie spirituală.
Însăşi renaşterea patristică a fost urmarea renaşterii conştiinţei panortodoxe,
datorită faptului că Sfinţii Părinţi, prin originea lor etnică şi geografică
diversă, constituie cel mai bun exemplu în acest sens. Dacă urmările
egoismului eclezial se resimt în teologia şcolilor, astfel recompunerea coor-
donatelor panortodoxe începe tot în spaţiul lor. Lipsesc, în general, instru-
mentele de lucru specifice fiecărei discipline în parte, care să reflecte şi
eforturile la nivel panortodox. Este nevoie de o agenţie panortodoxă de
presă. În loc să ne preocupe disputele dintre Fanar şi Moscova, este mai
constructiv să ne axăm pe totalitatea ortodoxiei, singura garanţie a univer-
salităţii mesajului ei 23 .
Nevoia repunerii în valoare a Tradiţiei patristice s-a simţit tot mai mult,
nu doar la nivel naţional, ci şi în plan panortodox. Astfel, la Simpozionul
de Teologie Interortodoxă de la Tesalonic (12-16 septembrie 1972), la care
au participat pr. prof. D. Stăniloae şi pr. prof. I. Todoran, s-a dezbătut pro-
blema progresului uman, cu consecinţele lui, în sensul în care tehnica poate
abuza de cosmos, problema ecleziologiei euharistice după N. Afanasiev,
problema participării la mişcarea ecumenică, cu aspectele ei pozitive de
23. Radu Preda, Teologia panortodoxă, în rev. „Renaşterea“, nr. 12, Cluj, 2004, p. 3;
idem, Mărturia patristică, în „Studii teologice“, nr. 5-6, 1993, p. 85-88.
43
conştientizare a nevoii de unitate, dar şi negative, din cauza influenţelor din

partea altor confesiuni, cum a subliniat pr. prof. D. Stăniloae24 , Liturghia
ortodoxă. Anterior, la Conferinţa Internaţională Ortodoxă din America, se
vorbise despre sarcina teologiei ortodoxe, astăzi, în ceea ce priveşte propo-
văduirea şi misiunea didactică faţă de ceilalţi creştini. Au participat mari
personalităţi ortodoxe: Stăniloae, Voronov, Meyendorf, Agouridis şi Kon-
stantelos 25 . La Colocviul de la Paris, din februarie 1984, dedicat ortodoxiei
în lume, cu delegaţi aproape numai din Occident, Olivier Clément a vorbit
despre ortodoxie şi modernitate, iar C. Andronikov despre actualitatea
tradiţiei liturgice. În teologia patristică greacă, una din cele mai de seamă
lucrări referitoare la Tradiţie este cea a teologului prof. Stylianos Papado-
poulos26 . Este importantă nuanţa stipulată în titlu în ceea ce priveşte realitatea
„creşterii“ şi nu a dezvoltării Bisericii, aşa cum Biserica apostolică „se în-
mulţea prin mângâierea Duhului Sfânt“ (Fapte 9, 31). Temele tratate sunt:
Mângâietorul ca învăţător al adevărului după Sfânttul Evanghelist Ioan,
Revelaţia sau luminarea Duhului Sfânt, creşterea Bisericii. În concluzie,
autorul face constatarea pertinentă că „din arca harului, Biserica nu se poate
transforma în arcă a literei, deoarece Duhul Sfânt care a întemeiat-o a insuflat
în ea atât scrierea Sfintei Scripturi, cât şi crearea teologiei ortodoxe, prin
creşterea ei în Hristos şi Duhul Sfânt“ 27 .
Este cunoscută chemarea teologului ortodox rus, pr. George Florovsky,
aceea de întoarcere la Sfinţii Părinţi, lansată la Congresul Panortodox de
la Atena, din 1936. În acest sens, el a respins însă concepţia că Biserica
Ortodoxă ar fi doar o Biserică a „Părinţilor“ sau „Biserica celor şapte
sinoade ecumenice“. Astfel de concepţii susţineau că Duhul Sfânt a „vor-
bit“ într-adevăr în Ortodoxie, dar numai în primul mileniu, nemaiavând
apoi o lucrare creatoare, ci doar relevând şi comentând textele inspirate
din Sfinţii Părinţi şi hotărârile sinoadelor ecumenice. El a subliniat că
Biserica nu e doar ,,apostolică“, ci în aceeaşi măsură şi ,,patristică“, de-a
lungul întregii sale istorii, întrucât harul patristic se află în ea întotdeauna,
24. E. Lanne, La Tradition dans la vie de L’Église Orthodoxe d’aujourd’hui, în

„Irenikon“, nr. 4, 1972, şi nr. 1, 1973, p. 28.
25. The Greek Orthodox Theological Revue, 1972.
26. Prof. Stylianos Papadopoulos, Sfinţii Părinţi, creşterea Bisericii şi Duhul Sfânt,
Timişoara, 1981, extras din rev. „Mitropolia Banatului“, nr. 1-3 şi 4-6, 1981.
27. Ibidem, p. 53.
44
întocmai ca şi astăzi28 . În acest sens, pr. prof. Jean Meyendorf sublinia

necesitatea punerii în valoare a unor teze patristice fundamentale ca bază
a învăţământului teologic ortodox actual. El spunea că trebuie reluate
premisele teologice ale înţelegerii ortodoxe în ceea ce priveşte destinul
omului şi specificul Bisericii. Este necesară, mai mult decât în trecut, o
reorientare spre rădăcinile şi fundamentele speranţei creştine29 . Dacă
teologia din şcolile ortodoxe de azi a fost atât de influenţată de contextul
întâlnirii ortodoxiei cu Occidentul, astfel, ideile şi metodologia occi-
dentale au fost prea brutal introduse, ducând la comiterea unor mari
erori. Servitutea intelectuală şi supunerea faţă de ideile occidentale au
făcut necesară o reînnoire a Tradiţiei ortodoxe, deoarece Bisericile din
ţări ortodoxe balcanice (Greacă, Bulgară, Sârbă şi Română) au organizat
şcoli teologice după modele occidentale, după eliberarea naţională. Însă
şi în aceste şcoli, teologia a fost redusă la o disciplină ştiinţifică, după
nivelul celorlalte ştiinţe, ce aveau la bază logica aristotelică şi metodele
ei de cunoaştere raţională. Tradiţia patristică, însă, are o altă concepţie
despre om şi o altă viziune despre cunoaşterea lui Dumnezeu, prin co-
muniune ca angajare totală. Numai această comuniune poate restaura
umanitatea din om, fără de care omul îşi pierde integritatea30 . Pe de altă
parte, ar fi imposibilă o dezvoltare a teologiei ortodoxe, fără erudiţia şi
metodologia occidentale, scrie Meyendorf, dar teologii ortodocşi nu
trebuie să devină sclavii acestora, ci să fie capabili de discernământ, aşa
cum şi Sfinţii Părinţi din secolul IV au adaptat cultura antică la revelaţie.
Preluarea necritică a ştiinţelor din afara Bisericii, care au la bază un
determinism profan şi raţionalist, ar fi o catastrofă pentru teologia or-
todoxă. Şcolile teologice trebuie să rămână ortodoxe, chiar dacă recunosc
metodologia şi erudiţia occidentale, şi anume prin alegerea a ceea ce
28. George Florovsky, Gregoire Palamas et la Patristique, în rev. „Istina“, nr. 8,

1961-1962, p. 116-119; vezi şi arhid. Ioan I. Ică Jr., Sfinţii Părinţi sau noutatea veche.
Semnificaţia şi actualitatea unui program teologic, în ,,Renaşterea“, nr. 10, Cluj, 2002, p.
4-5, 7.
29. Jean Meyendorf, Aspects de la formation théologique, în rev. „Contacts“, nr. 1,
1986, p. 53.
30. În acest sens, Sfântul Irineu de Lyon şi Sfântul Vasile cel Mare arată că fără Duhul
Sfânt, omul este mutilat în ceea ce priveşte Chipul lui Dumnezeu din el, odată cu realitatea
că nici Dumnezeu nu mai poate fi pentru om „Imanuel“, „Atotţiitorul“ în viaţa veşnică.
45
este compatibil pentru doctrina ortodoxă privitoare la Dumnezeu, la om

şi la creaţie 31 .
În acelaşi sens scrie şi Arseni Cemâkin în legătură cu cerinţele patrologiei
ortodoxe astăzi în Rusia32 . Faţă de ştiinţele istorice exacte, autorul cere
chiar o „liturghizare a ştiinţei“. El remarcă în teologia rusă un fel de închircire
şi preluare necritică a schemelor apusene, când de fapt patrologia ortodoxă,
ca şi întreaga literatură patristică, este de sorginte liturgică. Începuturile
teologiei ortodoxe în legătură cu Sfinţii Părinţi constituie, cu mult înainte
de ştiinţele apusene, adevărata patrologie ortodoxă33 . De fapt, adevărata
patrologie ortodoxă rezidă în viaţa liturgică a Bisericii. În afară de Liturghie,
nu e posibil să se ocupe cineva cu patrologia, chiar dacă ar depune eforturi
imense pentru compararea scrierilor, studierea izvoarelor, a monografiilor
şi articolelor. Acest lucru ar însemna să fie ignorat esenţialul, şi anume
textele liturgice închinate sfinţilor. Patrologia ortodoxă începe acolo unde
s-a şi născut, adică în viaţa liturgică. În patrologia apuseană, chiar dacă este
tratată în lucrări interesante, literatura patristică este prezentată doar din
punct de vedere cronologic, ca o evoluţie de la simplu la complex, de
unde şi concluzia nedreaptă că autorii patristici s-au influenţat unii pe
alţii în mod cronologic. În esenţă, este vorba de o istoriografie pur apu-
seană, după care este alcătuită şi dogmatica în catolicism. Acest lucru
arată însă şi faptul că, în Apus, patrologia a devenit o disciplină laică,
comparabilă cu istoria filosofiei clasice. Neavând o origine bisericească,
prezentarea materialului printr-un fel de sistematizare a lui are ca urmare
o ştiinţă cu vederi înguste. Altfel ar fi considerate operele patristice, dacă
s-ar lua ca punct de plecare modelul liturgic. Aceasta este calea pe care
31. John Meyendorff, art. cit., p. 58. Punctele principale în care teologia ortodoxă
actuală ar avea de câştigat prin contactul cu Apusul sunt expuse de către pr. prof Meyendorf
în lucrarea La théologie orthodoxe aujourd’hui, în rev. „Contacts“ , nr. 4, 1974, p. 307-328.
32. Arseni Cemâkin, Liturgisierung der Wissenschaft. Anforderungen an die orthodoxe
Patrologie heute, în „Der christliche Osten“, nr. 2, 2007, p. 269.
33. Într-adevăr, patrologia ca ştiinţă a luat naştere în Apus, în sec. XVII, dar numai ca
argumentare confesională în tensiunea dintre catolici şi protestanţi, aşa cum remarca pr. prof
Coman în studiul său despre tradiţie, din 1956 (p.190), dar spiritul patristic este înrădăcinat
de la început şi păstrat în toate domeniile teologiei. Teologia ortodoxă a introdus o disciplină
specială referitoare la patrologie ca ştiinţă, aproape numai pentru a da răspunsuri apostolice
exagerărilor apusene, dar şi pentru a folosi ce este bine venit, cum sublinia profesorul J.
Meyendorff.
46
strategia ortodoxă poate opune rezistenţă secularizării şi înlăturării lui

Dumnezeu din viaţa zilnică34 .
Sensul profund al tradiţiei ca viaţă a Bisericii reiese şi din lucrarea pr.
prof. Atanasie Ieftici, Ecleziologia Sfântului Pavel după Sfântul Ioan
Hrisostom, prin care se face o introducere a cititorilor nu doar în elita uni-
versitară, ci mai ales în universul patristic, aşa cum reiese din dedicaţia
lucrării: „Iubirii Sfântului Pavel pentru Hristos, iubirii Sfântului Ioan pentru
Pavel şi pentru Hristos şi iubirii părintelui meu duhovnicesc, Iustin Popovici,
pentru aceşti doi sfinţi şi pentru Hristos“35 .
3. Teologia patristică ortodoxă

şi Istoria bisericească universală
Imaginea din Evanghelie a trecerii ucenicilor cu corabia pe mare, după
evenimentul „înmulţirii pâinilor“, simbol al întemeierii Bisericii, poate
semnifica lucrarea harului divin în istorie. De pe mal, unde se afla după ce
Se urcase pe munte, Mântuitorul îi vedea pe ucenici, la multe stadii departe
de ţărm, cum se chinuiau vâslind, deoarece „vânturile“ învăţăturilor omeneşti
(Ef. 4, 14) erau împotrivă. Dar la această imagine a corabiei s-a adăugat,
de-a lungul istoriei, separarea în mai multe Biserici, aproape după fiecare
ucenic în parte, ca urmare a dezbinării prin ponderi unilaterale asupra unuia
sau altuia din cele trei elemente fundamentale ale Bisericii apostolice:
Mântuitorul Hristos, Biserica Cincizecimii şi Sfânta Scriptură. Acest lucru
a dus în teologie la nevoia preponderenţei „Istoriei bisericeşti universale“
faţă de revelaţie, mai ales atunci când se are în vedere refacerea unităţii
Bisericii primare. Dar pentru specificul revelat al Bisericii, lucrarea harului
divin face ca istoria bisericească, mai mult decât orice ştiinţă istorică din
lume, să-şi aibă sensul ei adânc, pentru care există „repere“ şi în revelaţie,
34. Ibidem, p.269

35. Pr. prof. Atanasie Ieftici, Ecleziologia Sfântului Pavel după Sfântul Ioan Hrisostom,
Atena, 1967; vezi recenzie de Panagiotis Nellas, în „Contacts“, 1969, nr. 4, p. 329-333. P.
Nellas consideră opera lui Ieftici complementară la cartea lui J.Zizioulas, L’unité de l’ Église
dans l’Eucharistie et l’Évêque pendant les trois premières siècles, Atena, 1969. Astfel,
Nellas (ibidem, p. 337) consideră că Zizioulas dovedeşte în lucrarea sa tot ce scrie, dar nu
explică, acest demers fiind însă esenţial pentru intrarea în universul ortodox viu. Ieftici
explică tot, chiar dacă nu dovedeşte tot ceea ce spune.
47
ceea ce justifică numele ei de „istorie bisericească“, şi nu doar de „istorie a

Bisericii“, ca a oricărei instituţii din lume36 .
Sensul profund al istoriei bisericeşti străbate întreaga operă a prof.
Teodor M. Popescu, ca un adevărat fundament patristic al acesteia. Teologia
patristică a constituit o coordonată majoră în preocupările sale istori-
co-teologice. În viaţa şi în operele sale, preocupările patristice reprezintă
un real punct de plecare, nu doar unul tangenţial. Astfel, el a predat, până în
1928, patrologia la Facultatea de Teologie din Chişinău, şi istoria dogmelor
timp de zece ani (1928-1938). În anul 1940, el îşi exprima convingerea
profundă în legătură cu necesitatea studiilor istorice şi patristice în Biserica
Ortodoxă, deoarece pentru ortodocşi, tradiţia creştină are o însemnătate
hotărâtoare. Într-un studiu pe această temă37 , el arată că studiile patristice
au importanţa lor deosebită ca mijloc de identificare şi regenerare ortodoxă,
deoarece pe lângă valoarea istorică obişnuită, ele întrunesc condiţii de
utilitate maximă. Tradiţia patristică tălmăceşte Cuvântul lui Dumnezeu
interpretat din Sfânta Scriptură, iar literatura patristică este pentru ortodoxie
comentariul clasic al Sfintei Scripturi, astfel că întreaga Sfântă Tradiţie
constituie izvorul credinţei 38 . Ortodoxia vine direct din credinţa apostolică
şi din Tradiţia patristică a Bisericii ca o creaţie firească a istoriei creşti-
nismului, având un caracter „tradiţionalist“ numai în sensul lipsei oricărei
inovaţii sau alterări a fondului istoric. Ortodoxia are un interes istoric mai
mare decât celelalte Biserici, contrar impresiei că ea ar fi trăit în afara istoriei,
sau nu ar fi luat istoria în serios, dar ea se înţelege pe sine ca o instituţie
divină, pe când istoria este o ştiinţă omenească39 . Istoria bisericească nu
face decât să actualizeze tradiţia40 . Întrucât ortodoxia este, fie puţin, fie rău
cunoscută de către celelalte Biserici, identitatea ei trebuie stabilită prin
istorie, cu toate că nu istoria este cea de care se simte nevoie41 . Profesorul
36. Mihail Neamţu, Sfânta Scriptură în Trupul Bisericii. Despre reabilitarea

lecţionarului şi a exegezei patristice, în „Renaşterea“, nr. 12, Cluj, 2002, p. 9; continuare în
2003, nr. 1.
37. T.M. Popescu, Însemnătatea studiilor istorice şi patristice în Biserica Ortodoxă.
Însemnătatea tradiţiei creştine pentru ortodocşi, în ,,Studii teologice“, vol. II, 1940, p. 6-32.
38. Ibidem, p. 27.
39. Ibidem, p. 8-10.
40. Ibidem, p. 17.
41. Ibidem, p. 23.
48
Teodor M. Popescu se arăta îngrijorat de faptul că din lipsa mijloacelor de

lucru, mai ales de cunoaşterea limbilor popoarelor ortodoxe, se ignoră în
mare măsură şi trecutul religios al acestora cu aporturile lor interortodoxe
şi situaţia lor actuală42 . Ortodoxia s-a ferit de un monopol teologic prin
autorităţi scolastice, dar şi de individualismul Reformei, alegând şi asimilând
din filosofia greacă şi din cultura veche ceea ce era compatibil cu creşti-
nismul, alcătuind astfel o tradiţie teologică patristică largă şi cu atât mai
solidă, scrie profesorul Teodor M. Popescu. Astfel, citând pe Nichifor
Crainic, el spune că ortodoxia este ,,suprema înţelepciune a vieţii ecu-
menice“, Părinţii bisericeşti fiind, pentru conştiinţa bisericească, autoritatea
Bisericii Ecumenice, iar teologia ortodoxă, teologia Sfinţilor Părinţi. Din
acest punct de vedere, consensul patristic este un criteriu obiectiv, cu
valabilitate permanentă. Astăzi, teologia are de precizat învăţătura Bisericii
pe temei biblic, patristic şi logic, doar în sensul unui progres formal, iar nu
de substanţă 43
Încă din timpul studiilor sale de tinereţe în străinătate, ca bursier între
anii 1923-1925 la Facultatea de Teologie Protestantă din Paris, la Institutul
Catolic şi la Şcoala Practică de Înalte Studii de la Sorbona, profesorul Teodor
M. Popescu a fost preocupat de problema criticii şi metodei istorice, fiind
influenţat în acest sens de concepţia lui Maurice Blondel (1861-1949), aceea
că numai un răspuns extraistoric poate da istoriei valoarea ei reală, deoarece
evenimentele nu pot fi separate de sensul şi semnificaţia lor. Numai istoria
„reală“, iar nu istoria ca „ştiinţă“, poate evalua finalitatea acţiunilor omeneşti,
deoarece ştiinţa poate cunoaşte „atotputernicia“, dar nu şi harul dumnezeiesc
prin care Dumnezeu este „Atotţiitorul“. „Deficitul“ ştiinţific al teologiei
devine privilegiul ei supraştiinţific, deoarece este singurul care are dăinuire,
pe când „ştiinţa se va sfârşi“ (I Cor. 13, 8), cum spune Sfântul Apostol
Pavel. Ceea ce este închis pentru ştiinţă se deschide credinţei luminate şi
realităţii spirituale44 . Profesorul Teodor M. Popescu trebuie să-l fi cunoscut
pe Henri de Lubac (1896-1991), care spunea că istoria reală cu referire la
trecut descoperă în ea ceea este esenţial, existând o continuitate spirituală
42. Ibidem, p. 25.

43. Ibidem, p. 29.
44. Prof. T.M. Popescu, Teologia ca ştiinţă. Prelegere de deschidere a cursurilor, nov.
1936, extras, Bucureşti, 1937, p. 10-11.
49
între istoria reală şi viaţa Bisericii. De la istorie trebuie să se ajungă la

sensul spiritual al Sfintei Scripturi, ca o continuitate dintre Sfânta Scriptură
şi Tradiţia Bisericii. Pe temeiul acestei concepţii despre istoricitate a lui
Blondel, Henri de Lubac avea să redescopere hermeneutica patristică în
sensul unei istorii reale, spre deosebire de istoria ca ştiinţă: realităţile istorice
au o profunzime a lor şi trebuie înţelese duhovniceşte, spunea el în 1938,
iar pe de altă parte, realităţile spirituale în devenirea lor trebuie înţelese în
sens istoric. Este vorba de o exegeză spirituală prin care se caută sensul
interior al evenimentelor, situându-se în prelungirea exegezei patristice,
începând cu cea a lui Origen, care spunea că adevărul Sfintei Scripturi se
află în spatele literelor ei. Această direcţie este reprezentată de autori ca M.
Blondel, E. Levinas, H. Gadamer, Pareyson, Van Riet, Paul Ricoeur şi alţii,
dar concepţia biblică a lui Origen a fost aprofundată de Sfinţii Părinţi capa-
docieni, care au preluat şi adâncit în sens apostolic teologia Jertfei Mântui-
torului cu caracterul ei liturgic, ca temelie a Sfintei Scripturi.
Această direcţie a şcolilor amintite l-a inspirat pe profesorul Teodor M.
Popescu să elaboreze, în 1923, lucrarea Divin şi uman la vechii istorici
bisericeşti, publicată la Bucureşti în 1924. În ,,Cuvânt-înainte“ la această
lucrare, el spunea că între istoria profană şi cea bisericească există un con-
flict de principii; cu ajutorul filosofiei, istoria profană şi-a stabilit în mod
raţional normele pe baza cărora a ajuns să lucreze ştiinţific. Istoria
bisericească i-a urmat pe cât posibil, dar aparţinând teologiei, ea era legată
de concepţii care pot îngreuia obiectivitatea şi de care nu se poate desprinde
cu totul fără a-şi pierde caracterul. Deoarece lucrează cu evenimente de
natură religioasă, deci metafizică, de care nu are nevoie istoricul profan,
convingerile religioase ar fi pentru acesta doar secundare, ceea ce ar însemna
o istorie bisericească nu fără mari lipsuri; erudiţia poate face mult, dar, în
acest caz, ea nu asigură obiectivitatea tocmai căutând să combată ,,preju-
diţiile“ teologice, aşa cum a fost cazul cu concepţia lui Renan. Istoria
bisericească trebuie să opereze independent cu un principiu asupra căruia
filosofia istoriei tace sau spune prea puţin, fiind vorba de un factor supra-
natural al istoriei, vital pentru istoria bisericească. Dar, e nevoie să nu se
abuzeze de acel principiu şi să se corijeze unele vederi, precum şi să se
modereze un anumit zel în lumina filosofiei istoriei. Lucrarea de mai sus,
alcătuită la Leipzig în anul 1923, aduce o contribuţie deosebită în ceea ce
priveşte operele istoricilor bisericeşti, pentru a şti cum trebuie folosiţi.
50
Profesorul Teodor M. Popescu era convins că istoria trebuie să ţină

seamă de Revelaţia divină. În teologia patristică, revelaţia a fost preluată
de la Sfinţii Apostoli, la care evenimentele mântuirii prin Hristos erau
mişcate în inimi prin Duhul Sfânt în ipostaza duhovnicească de ,,înviere“,
în sensul întoarcerii Fiului risipitor, despre care Tatăl spunea: ,,Mort era şi
a înviat“ (Lc. 15, 31). De aceea, pentru Sfinţii Părinţi, istoria ca ştiinţă este
numai un „adaos“ al revelaţiei (Mt. 6, 33), care înseamnă în primul rând
răscumpărarea prin Jertfă, învierea duhovnicească şi urmarea lui Hristos în
Duhul Sfânt, Care este ,,dreptate, pace şi bucurie ale Împărăţiei lui
Dumnezeu“ (Rom. 14, 17). Cu această conştiinţă apostolică a desăvârşirii
în Hristos, autorii patristici sunt preţuiţi mai întâi ca „Părinţi“, în sensul de
„păstori şi învăţători“ (Efes. 4, 11), şi numai în al doilea rând, ca ,,cercetători
ştiinţifici“. În acest sens, în zidirea pe „temelia unică, Hristos“ (I Cor. 3,
11), ei fac deosebire între „aur, argint, pietre scumpe“, care zidesc, şi între
„lemn, fân, paie“ (I Cor. 3, 12), care nu rezistă la foc, deoarece: „Celui ce
nu are i se va lua şi ceea ce i se pare că are“ (Mt. 25, 29). De aceea, în
lumina revelaţiei, istoria are sensul ei simbolizat prin deschiderea adâncului
cu „toiagul“ lui Dumnezeu, Care este Hristos, şi numai acel adânc deschide
cerul: „Adevărul va răsări din pământ şi dreptatea va privi din cer“ (Ps.
84, 12). La rândul ei, însă, istoria ca ştiinţă înseamnă ceea ce rămâne la
suprafaţă, refractar la „lepădarea de sine“ ca tăiere-împrejur a inimii şi, în
acest sens, incapabilă să deschidă cerul. Înecarea oştilor lui Faraon la
suprafaţa apei ar însemna urmarea acelei opoziţii la chemarea lui Dumnezeu.
Istoria, ca ştiinţă, reperează ceea ce se manifestă la suprafaţa vieţii omeneşti,
având ca simbol mersul întotdeauna sinuos al „şarpelui“, sau muncile lui
„Sisif“, caracterizând zădărnicia vieţii şi deşertăciunea ei, aşa cum le repre-
zintă teoria antică a ciclurilor recurente45 . Însă, prof. T. M. Popescu arată că
în lumina revelaţiei, istoria îşi are sensul ei profund ca interacţiunea dintre
divin şi uman46 , căci în istoria Bisericii este vorba nu despre Biserică în
sensul unei instituţii din lume, ci despre „istoria bisericească“, deoarece ea
are specificul ei revelat ca „istorie lineară“, datorită profunzimii sensului
45. Mircea Eliade, Le mythe de l’étérnel retour, Paris, 1969, p. 17-41, apud Macsim
Nicolae, Timpul şi spaţiul sacru în spiritualitatea geto-dacică, în MMS, nr. 6-8,
1980, p. 524.
46. T. M. Popescu, Divin şi uman la vechii istorici bisericeşti, Bucureşti, 1924,
p. 3-4 şi 26.
51
ei. Ca şi în cazul „înţelepciunii omeneşti“, teologia patristică nu preia şi nu

respinge nimic „istoric“, ci doar îl reduce la justa lui valoare, arătând nu
„ştiinţa“, ci „sensul istoriei“. Patrologia este astfel viaţa Sfintei Tradiţii care
are la temelie harul scrierii în inimi, mărturisirea credinţei adevărate,
mustrarea abaterilor (Ps. 140, 5) şi „ferirea de orice înfăţişare a răului“
(I Tes. 5, 22). În comparaţie cu legea care s-a dat prin Moise, revelaţia prin
Hristos ca „har şi adevăr“ înseamnă o „cale nouă şi vie“ (Evrei 10, 20) prin
Duhul lui Hristos, Care iradiază şi atrage în mod relevant şi catalizator.
Prin această realitate revelată, Biserica a luat atitudine faţă de filosofie ca
rod al înţelepciunii omeneşti (I Cor. 1, 20-24), atunci când aceasta căuta
prin erezii, începând cu Arie, să aservească revelaţia. În Biserică, revelaţia
înseamnă „Viaţa“ lui Hristos (Fapte 5, 20) în Duhul Sfânt ca lumină, iar
lumina lui Hristos sub cruce (Mc. 8, 34-38; 9, 1). Acest lucru are o importanţă
hotărâtoare în teologia patristică.
În istoria bisericească, Sfânta Scriptură a fost considerată uneori singurul
criteriu al revelaţiei, dar nu pentru „scrierea în inimi“ (Ier. 31, 34) prin har,
ci pentru folosirea ei critică împotriva unor denaturări medievale, desigur,
nu cu scopul desfiinţării Bisericii. În acest fel însă, au rămas pe al doilea
plan „învierea duhovnicească“ prin revelaţia apostolică şi „scrierea în inimi“
prin invocarea Duhului Sfânt. Treptat, cercetarea ştiinţifică a trecut pe primul-
plan. Afinitatea cu ştiinţa legii şi suficienţa cunoaşterii (I Cor. 8,1) erau
inevitabile. Ştiinţa legii nu avea pentru cei din Vechiul Testament „harul şi
adevărul“ (Ioan 1, 17). Dar pentru cei din Biserică, suficienţa cunoaşterii
putea echivala cu pierderea harului şi a adevărului, deoarece cunoştinţa nu
ţine seamă de lucrarea harului în „inima curată şi bună“ (Lc. 8, 15), punând
preţ doar pe dibăcia minţii. În acest fel, Jertfa răscumpărătoare şi sensul ei
euharistic nu puteau fi decât ignorate şi neglijate, iar teologia patristică
putea fi cercetată, nu pentru mărturisirea vie a credinţei apostolice, ci doar
pentru valoarea ei argumentativ-ştiinţifică47 . Autorii patristici sunt studiaţi
nu după valoarea mărturisirii credinţei apostolice, după criteriile numirii
lor ca „Sfinţi Părinţi“: „sfinţenia vieţii“, „ortodoxia credinţei“, „consensul
Bisericii“ şi „vechimea“ lor, ci după influenţa pe care au exercitat-o unii
asupra altora în ordine cronologică, aşa cum se procedează în cadrul istoriei
47. Pr. prof. I.G.Coman, Sfânta Tradiţie în lumina Sfinţilor Părinţi, în rev. „Ortodoxia“,
nr. 2, 1956, p. 190.
52
profane, cum arăta A. Cemâkin48 . Astfel, aspectele istorico-ştiinţifice ar

risca să treacă oricând pe primul-plan în studiile patristice, Sfinţii Părinţi
fiind studiaţi doar pentru valoarea lor în cadrul ştiinţelor istorice. Valoarea
teologică revelaţională a patristicii ar fi astfel total ignorată până acolo,
încât unii cercetători să considere că refacerea unităţii Bisericii ar depinde
exclusiv de cercetările istorice.
În acest sens, teologul grec, prof. Christos Yannaras, arată că decalajul
dintre revelaţie şi ştiinţă se datorează faptului că adevărul teologiei este
transformat în concepte abstracte neconvingătoare, tocmai datorită unei
erudiţii profesionaliste incapabile de a schimba viaţa oamenilor49 . Este vorba
de un pozitivism ştiinţific, care separă Cuvântul de Persoană, eliminând
experienţa personală, când, de fapt, adevărurile teologice devin concepte
cu pretenţia de exactitate ştiinţifică, ignorând menirea teologiei de a prezenta
revelaţia prin Persoana Cuvântului. Dacă ar avea pretenţia unei autorităţi
ca „ştiinţă exactă“, atunci aşa-zisa obiectivitate istorică ar relativiza adevărul
teologic şi s-ar concentra asupra circumstanţelor istorice şi sociale. Tocmai
de aceea, teologia n-ar putea avea ca rezultat unitatea Bisericii, care nu
poate fi rezultatul unui demers raţional, deoarece Biserica se identifică cu
Adevărul revelaţiei ca fapt existenţial şi ca mod de existenţă. Biserica este
zidită prin comuniune ca mod concret al relaţiilor dintre oameni. Ea nu este
rezultatul unei ideologii. Adevărul ontologic al omului este şi puterea unităţii
Bisericii. Realitatea comuniunii în Biserică se deosebeşte de sistemele
politice şi ideologice ale unei organizări sociale, datorită conţinutului ontolo-
gic al unităţii, deoarece evenimentul fondator al Bisericii este Cuvântul
întrupat, şi anume prin Adevărul revelat ca urmare a Jertfei lui Hristos50 .
Istoria bisericească apare în teologia rusă, la Nikolai Berdiaev, ca „me-
taistorie“, în comparaţie cu istoria51 . Miezul acestei aşa-zise metaistorii
este taina Sfintei Treimi. Această devenire a metaistoriei este aplicată la
timpul istoric, după care Berdiaev ia în considerare posibilitatea omului de
a participa la revelaţie, care este de fapt o existenţă în Duhul Sfânt, aşa cum
48. Vezi nota 31.

49. Christos Yannaras, Vérité et unité de l’Église, Grez-Doiceau (Belgia), 1989, p.
3-7, passim.
50. Ibidem, p. 13-14.
51. Vezi Olivier Clément, Histoire et métahistoire dans la pénsee de Nicolas Berdiaev,
în rev. „Contacts“, nr. 205, p. 63-84.
53
a fost creat omul. Concluzia este aceea a necesităţii trecerii de la istorie la

metaistorie. Un alt autor rus care a fost preocupat de evoluţia şi opiniile de
astăzi în legătură cu filosofia istoriei ortodoxiei52 este T. Mikhailova. În
studiul său, autoarea arată că Biserica Ortodoxă a fost preocupată până azi
de o interpretare creştină a cauzelor, scopului şi a faptelor sociale, a misiunii
poporului şi persoanei umane, în istorie. Autoarea pleacă de la prima filosofie
creştină a istoriei, aceea a Fericitului Augustin, arătând apoi că în Rusia,
teologii ortodocşi au dat un conţinut nou vechii concepţii religioase istorice,
punând în prim-plan, fie ideea determinismului, fie aceea a liberului-arbitru.
Treptat, gândirea laică ortodoxă s-a distanţat de cea teologică, ideologii
ortodocşi insistând asupra laturii iraţionale a învăţământului lor împotriva
tendinţelor raţionaliste. În secolul XIX însă, Biserica a căutat să depăşească
această criză a teologiei apărută cu un secol înainte. Pentru a dovedi Provi-
denţa divină în istorie, teologii ortodocşi s-au bazat pe pshihologia populară.
Astăzi însă, la baza interpretării ortodoxe a filosofiei istoriei stă tot doctrina
Providenţei, cu toate contradicţiile sale, considerându-se că voia lui
Dumnezeu se află în orice mişcare socială. Chiar şi problema războiului şi
a păcii nu poate fi soluţionată exclusiv de oameni, ci doar cu ajutorul divin.
Biserica şi-a schimbat însă felul de a gândi, susţinând că nu trebuie preluaţi
inconştient strămoşii, ci viaţa trebuie abordată cu spirit creator conform
nevoilor timpului, prin descoperirea de noi orizonturi. Astăzi, Biserica nu
mai poate renunţa la convingeri religioase, cu bazele lor metafizice, pentru
a realiza o apropiere de mişcările sociale.
4. Tradiţia patristică ortodoxă şi ecumenismul actual

Pentru Sfinţii Părinţi, istoria Revelaţiei divine însemna viaţa în Hristos,
prin Duhul Sfânt (Fapte 5, 20) şi anume înaintea oricărei exegeze biblice,
dar nu înaintea Cincizecimii, deoarece în teologia patristică este vorba de
Sfânta Tradiţie vie, apostolică, revelată. De aceea, în sens haric, în teologia
patristică e mărturisită credinţa adevărată în legătură cu Biserica: „Cred în
Biserica una, sfântă, sobornicească şi apostolească“. Biserica nu este
mărturisită în mod direct şi ca „biblică“, deoarece forma ei „apostolică“
înseamnă mai întâi calea „vie“ prin lucrarea lui Hristos şi numai apoi calea
52. T. Mikhailova, La philosophie de l’histoire de l’Orthodoxie. Son evolution et

l’opinion contemporaine, în rev. „Istina“, nr. 1, 1978, p. 75-84.
54
„scrisă“, prin aducerea-aminte tot de la Duhul Sfânt (Ioan 14, 26). Pentru
Sfinţii Părinţi nu forma scrisă a Legii noi deschide forma scrisă a Legii
vechi, ci forma vie, apostolică, liturgică, formă „anterioară“ pe de o parte,
şi „temelie“ a celei scrise, pe de altă parte. Prin toată teologia sa, dar mai
ales prin opera Glafire, Sfântul Chiril al Alexandriei se dovedeşte unul dintre
cei mai însemnaţi tâlcuitori ai revelaţiei Vechiului Testament ca simboluri
ale revelaţiei prin Lumina lui Hristos 53 . În forma vie a revelaţiei apostolice,
evenimentele mântuirii sunt mişcate şi scrise în inimi prin Duhul Sfânt.
Astfel, teologia patristică înseamnă „conştiinţa“ Bisericii prin care este
înţeleasă şi Sfânta Scriptură. În Biserică, Sfânta Scriptură este precedată de
„naşterea din duh“, mărturisită în textele biblice ca repere ale Duhului,
Care nu poate fi cuprins altfel în litere. În acest sens, teologia patristică
scoate în evidenţă importanţa Sfintei Tradiţii în cadrul mişcării ecumenice.
Cel care s-a ocupat însă în modul cel mai profund cu problema tradiţiei
patristice în raport cu mişcarea ecumenică a fost pr. prof. I. G. Coman care,
vorbind despre unitatea Bisericii şi refacerea ei, sublinia sensul unităţii,
metodele de redobândire şi atmosfera specifică a acestei lucrări54 . În studiul
său se arată că, în tradiţia patristică, ponderea unităţii depindea în primul
rând, de elementele interne (doctrina ireproşabilă despre Treime, Euharistie,
sobornicitate, tradiţie, ierarhie şi laici); apoi, de elemente externe (facilităţile
imperiale pentru circulaţie, traducerile, dezbaterea problemelor controversate
şi monahismul). Unitatea de credinţă şi de învăţătură poate contribui la
refacerea unităţii în lumina tradiţiei patristice, un rol fundamental avându-l
rugăciunea. Într-un alt studiu privitor la Sfânta Tradiţie în lumina Sfinţilor
Părinţi 55 este subliniată veridicitatea Sfintei Tradiţii în definiţia lui Vincenţiu
de Lerin, în cadrul căreia progresul îşi poate avea numai un anumit sens,
Sfânta Tradiţie fiind văzută în Apus cu multe aspecte confesionale, în raport
cu cea a Sfinţilor Părinţi56 . În acest sens, autorul studiului s-a ocupat în
53. Sfântul Chiril al Alexandriei, Glafire, P.S.B., vol. 39, Bucureşti, 1992; vezi şi
Alexander Kerrigan, Saint Cyril of Alexandria, interpreter of the Old Testament, col. „Analecta
Biblica“ 2, Roma, 1952.
54. Pr. prof. I.G. Coman, Unitatea Bisericii şi problema refacerii ei în lumina Sfinţilor
Părinţi, „Ortodoxia“, nr. 2-3, 1954, p. 430-466.
55. Idem, Sfânta Tradiţie în lumina Sfinţilor Părinţi, „Ortodoxia“, nr. 2, 1956, p.
163-190.
56. Ibidem, p. 184-188.
55
mod deosebit de rolul Sfinţilor Părinţi în elaborarea ecumenismului creştin57 .

Cel mai profund simţ ecumenic pentru unitatea Bisericii apare însă în lucră-
rile în care autorul vorbeşte despre lucrarea Duhului Sfânt în Hristos58 .
Într-adevăr, în sens paulin, se arată: „Eu am sădit, Apollo a udat, dar
Dumnezeu face să crească“ (I Cor. 3, 6). Tot astfel spuneau şi profeţii: „El
va păstori turma Sa ca un Păstor şi cu braţul Său o va aduna“ (Is. 40, 11).
Dar cel mai direct arată Mântuitorul această putere a lui Dumnezeu: „Slava
pe care Mi-ai dat-o le-am dat-o lor, ca toţi să fie una, precum şi Noi una
suntem“ (Ioan 17, 22). Deci, condiţia unităţii treimice este Slava lui
Dumnezeu şi a niciunui alt principiu omenesc. În acest sens, autorul studiului
vorbeşte despre darurile Sfântului Duh şi despre ecumenismul patristic văzut
ca o încurajare pentru eforturile de astăzi de apropiere prin iubire, încredere
şi jertfelnicie. Acesta este sensul şi al angajării Bisericii Ortodoxe Române
din 1961 în C.E.B. şi al atitudinii sale faţă de dialogul ecumenic59 .
Înainte de înfiinţarea CEB în anul 1948 şi a aderării BOR la CEB în
anul 1961, prof. T. M. Popescu arăta că teologia ortodoxă a suferit unele
influenţe apusene de suprafaţă, dar acestea trebuie supuse controlului pa-
tristic, mai ales că superioritatea ştiinţifică a Apusului obligă pe teologii
ortodocşi să-şi completeze studiile în şcoli de altă confesiune. Ieşirea
Bisericii şi teologiei ortodoxe în largul lumii creştine prin congresele mişcării
ecumenice, prin conferinţele cu anglicanii, prin congresele de teologie
ortodoxă ne încredinţează şi mai mult, scrie profesorul Teodor M. Popescu,
că studiul teologiei patristice este de o primă necesitate ortodoxă, aşa cum
arăta şi profesorul G. Florovsky, în diferite scrieri şi la Congresul de Teologie
Ortodoxă de la Atena (1936), sub forma unui strigăt de alarmă: „Înapoi la
Sfinţii Părinţi! Înapoi la izvoare!“. Pe lângă motivul pur teologic de întoarcere
la Sfinţii Părinţi şi la Tradiţia Sfântă a Bisericii Ortodoxe, un motiv practic
face tot atât de necesară cunoaşterea şi folosirea literaturii patristice. Această
literatură este o mare comoară de înţelepciune creştină: păstori adevăraţi,
observatori fini, cunoscători ai sufletului omenesc, în luptă cu păgânismul,
57. Idem, Rolul Sfinţilor Părinţi în elaborarea ecumenismului creştin, în S.T., nr.
9-10, 1963, p. 511-536.
58. Idem, Sensul ecumenic al lucrării Sfântului Duh, „Ortodoxia“, nr. 2, 1964, p.
220-239.
59 Idem, Temeiurile atitudinii BOR faţă de dialogul ecumenic cu celelalte Biserici
creştine, „Ortodoxia“, nr. 1, 1970, p. 20-45.
56
cu relele societăţii, cu patimile omeneşti de totdeauna, meditând mult asupra

Sfintei Scripturi, cunoscând şi ştiinţa lumii, Sfinţii Părinţi au fost pedagogi,
îndrumători, moralişti cu mare experienţă. Doctrina lor morală şi spirituală,
în general, cuprinzând şi pe cea mistică, este unul din cele mai mari bunuri
creştine. Cunoaşterea ei ar fi o surpriză pentru foarte mulţi oameni moderni
şi o mustrare pentru cei care cred că vechea literatură creştină nu are cu ce
să intereseze pe omul modern60 . Elementul cel mai de preţ pe care ni-l
oferă epoca patristică, scrie profesorul Teodor M. Popescu, este însăşi viaţa
Sfinţilor Părinţi, deşi oamenii nu pot fi reeditaţi prin imitaţie, cum este şi
cea a sfinţilor, în general. Ei sunt creştini realizaţi, reuşiţi, oameni care au
năzuit şi au ajuns să înfăptuiască în viaţa lor învăţătura Mântuitorului, pe
cât este omeneşte cu putinţă. Unii din ei sunt eroi din cei mai mari ai
creştinismului şi chiar ai omenirii; cunoaşterea lor este o desfătare sufle-
tească, un câştig, o mângâiere, o întărire a gândului creştin. Elementul bio-
grafic de bună calitate este întotdeauna întăritor, mai mult poate decât cărţi
întregi de literatură, edificatoare61 . Patristica nu este o întoarcere în trecut,
ci ea înseamnă a lua din trecut duhul de totdeauna al ortodoxiei şi a-l păstra
cu sfinţenie, ca dreptar al credinţei şi al vieţii ei, ca remediu al suferinţelor
ei, ca împlinire a visurilor ei şi garanţie a existenţei ei. Cu toate încercările
de apropiere între Biserici şi cu toată acţiunea mişcării ecumenice, confesio-
nalismul se menţine şi chiar se întăreşte, observă profesorul Teodor M.
Popescu: în măsura în care el pare dispus să facă unele concesii, uneori
poate doar sentimentale sau diplomatice, se pregăteşte să-şi întărească poziţia
şi şi-o fortifică prin însuşi faptul că în urma cunoaşterii mai bine între ele,
Bisericile creştine învaţă a se cunoaşte mai bine pe sine, a-şi constata şi
îndrepta situaţia, a-şi preţui bunurile. Biserica Ortodoxă are în tradiţia ei pe
cel mai mare dintre ele: ea trebuie să-l poarte cu sine întreg şi nealterat la
toate întâlnirile şi confruntările şi, mai întâi, să-l pună în valoare în propria
sa casă. Va folosi nu puţin cu aceasta şi va merita cu atât mai mult respectul
celorlalte Biserici, cu cât va fi mai ortodoxă62 . La rândul său, pr. prof. Du-
mitru Belu a arătat că ecleziologia ortodoxă s-a concentrat asupra Bisericii
patristice cu unitatea ei de credinţă, de cult şi de organizare, ca model de
60. T. M. Popescu, Necesitatea studiilor istorice…, p. 30-31.

61. Ibidem, p.31.
62. Ibidem, p.31-32.
57
unitate, fără a căuta vreo extindere asupra altor confesiuni, ci numai din
responsabilitate faţă de adevărul lui Dumnezeu în Hristos şi din convingerea
că fiecare cult îşi are tezaurul său. Ortodoxia cultivă relaţiile ecumenice din
dorinţa de înviorare a conştiinţei creştine şi încurajare de noi eforturi pentru
adevărul apostolic în Hristos63 .
Cunoscutul ecumenist grec, prof. Nikos Nissiotis, sublinia faptul că
nu se acceptă dialogul coexistenţei pe temeiuri istorice cu o dogmatică mini-
mală, ci dialogul teologic cu analizarea problemelor fundamentale64 . Orto-
doxia este patristică în profilul ei ecumenic. Ea este doxologică şi nu caută
o unitate pierdută, căci această unitate este însăşi natura Bisericii de la Sfinţii
Părinţi, prin Sfinţii Apostoli, fără adaosuri sau eliminări. De aceea, ortodoxia
nu este doar o Biserică, ci „Biserica“ însăşi, iar ecumenismul ei nu este un
apel pentru întoarcerea celorlalte Biserici la structura istorică ortodoxă, ci
chemare la aflarea „ortodoxiei“ în ele însele, prin cercetarea continuă a
Tradiţiei apostolice, care nu le îngăduie să rămână separate 65 . La rândul
său, prof. Georgios I. Mantzaridis de la Universitatea din Tesalonic arată că
ecumenicitatea Bisericii îşi are temeiul la Sfinţii Părinţi în Hristos prin Duhul
Sfânt. Lucrarea Duhului are un caracter nu doar moral, ci şi ontologic.
Ecumenicitatea este din punct de vedere patristic atât harismă duhov-
nicească, cât şi trăire. Dialogurile ecumenice sunt necesare, dar numai pe
fondul universalităţii ca ecumenicitate patristică, cu temeiuri teologice. Ecu-
menismul de astăzi însă duce lipsă tocmai de universalitatea diacronică,
deci de ecleziologie. Aceasta înseamnă pierderea identităţii prin lipsa acor-
dului cu tradiţia şi cu Părinţii Bisericii. Deşi din punct de vedere ecumenic
s-au rezolvat astăzi unele probleme practice, totuşi nu s-a semnalat nicio
apropiere esenţială din punct de vedere teologic. Nu au niciun sens mini-
malizarea teologică şi căutarea unităţii Bisericii prin nedepăşirea despărţirii,
dar nu se pune problema unificării Bisericii, care prin firea ei este „ne-
despărţită“ 66 . Prof. T. Nikolaou de la Universitatea din München vorbeşte,
63. Pr. prof. D. Belu, Ecleziologia ortodoxă şi ecumenismul creştin, „Ortodoxia“, nr.
4, 1968, p. 514-518.
64. Prof. Nikos Nissiotis, Is the Vatican Council really oecumenical?, în „Easten
Churchies New Letters“, nr. 35, 1964, p. 9.
65. Ibidem, p. 23.
66. Prof. Georgios I. Mantzaridis, Ecumenicitatea Părinţilor Bisericii şi ecumenismul
contemporan, în „Anuarul Facultăţii“, 2002-2003, p. 107-113.
58
la rândul său, despre caracterul biblic al Tradiţiei patristice şi despre

însemnătatea ei pentru teologie şi unitatea Bisericii, astăzi67 . El arată că,
aşa cum Sfinţii Părinţi au adaptat mesajul creştin la categoriile culturii şi
filosofiei greceşti din vremea lor, tot astfel trebuie să realizăm şi noi acelaşi
lucru pentru vremea noastră, folosind chiar şi metoda istorico-critică68 .
Astăzi se are în vedere din punct de vedere ecumenic evaluarea comple-
mentară a diversităţii69 . Profesorul Christos Yannaras insistă asupra unui
nou ecumenism, care să ajute Bisericile la depăşirea morţii, nu doar să le
aducă la zi cu informaţii despre profilul fiecăreia dintre ele70 . Unitatea eu-
haristică a Bisericii devine unitate canonică a persoanei episcopului, deoarece
sobornicitatea este o unitate euharistică, afirmă Ioan Zizioulas, mitropolit
de Pergam 71 . Odată cu apariţia ereziilor, sobornicitatea a căpătat sensul de
ortodoxie. Pentru mişcarea ecumenică ortodoxă, această lucrare este mai
importantă decât ecleziologia euharistică a lui N. Afanasiev şi A. Schme-
mann 72 .
În teologia patristică ortodoxă din Rusia, prof. A. Vedernikov a tratat
într-un studiu istorico-sistematic în profunzime problema Tradiţiei patristice,
în raport cu tradiţia celorlalte confesiuni creştine 73 . El subliniază că pro-
blema raportului dintre Scriptură şi Tradiţie a fost tratată în teologia celor
două mari confesiuni apusene mult mai adânc, decât problema esenţei Tra-
diţiei înseşi şi a importanţei ei pentru viaţa Bisericii. Astfel, numai din secolul
al XVIII-lea, teologia catolică a început să arate că Tradiţia orală apostolică
67. Prof. T. Nikolaou, Die Bedeutung der patristischen Tradition für die Einheit der
Kirche, în vol. „Persoană şi comuniune“, Sibiu, 1993, p. 463-467.
68. Ibidem, p. 464. Vezi şi prof. Stylianos Papadopoulos, Teologie şi limbă, Craiova,
2003, p. 132: ,,Este vorba nu de elenizarea Evangheliei, ci de evanghelizarea elenismului“.
69. Prof. Anastasios Kallis, Orthodoxe Identität im oekumenischen Kontext.
Komunikationsprobleme des oekumenischen Dialogs, în vol. „Orthodoxe Theologie zwischen
Ost und West. Festschrift für Prof. Theodor Nikolaou“, Frankfurt am Main, 2002.
70. Christos Yannaras, Pour un nouvel oecumenisme, în rev. „Contacts“, nr. 3, 1997,
p. 202-206.
71. Ioan Zizioulas, episcop de Pergam, L’unité de l’Église dans l’Eucharistie et l’évêque
pendant les trois premiéres siècles, Atena, 1965.
72. Vezi P. Nellas, Recenzie la cartea lui Jean Zizioulas, în „Contacts“, nr. 4, 1969,
p. 334-338.
73. A. Vedernikov, Das Problem der Tradition in der orthodoxen Theologie, în „Stimme
der Orthodoxie“, Berlin, nr. 3-4, 1962 (p. 29-35; 41-50).
59
a fost fixată mai târziu în Scriptură. Tot astfel, în ultimele decenii, teologia
protestantă a venit cu o nouă evaluare a problemei Tradiţiei. Într-adevăr,
poziţiile anterioare îngreuiau în cele două confesiuni înţelegerea corectă a
textelor biblice şi patristice, fundamentale pentru Tradiţia bisericească
veritabilă. Ortodoxia a păstrat unitatea Tradiţiei apostolice în teologia pa-
tristică, fapt recunoscut azi şi de teologii apuseni. Tradiţia patristică are ca
singură autoritate pentru înţelegerea Scripturii Duhul Sfânt în Biserică, ale
Cărui daruri sunt exprimate în cultul ortodox ca putere a misiunii. Rolul
ierarhiei este, în primul rând, acela de a mijloci prin Sfintele Taine pentru
credincioşi plinătatea darurilor duhovniceşti pentru înţelegerea adevărului
revelat al Tradiţiei apostolice. În al doilea rând, rolul ei este de a propovădui
Evanghelia după dreapta învăţătură de credinţă, precum şi familiarizarea
credincioşilor cu tainele vieţii duhovniceşti74 .
5. Teologia patristică ortodoxă

în dialogurile ecumenice actuale
Mişcarea ecumenică a fost lansată în vederea asocierii Bisericilor pentru
colaborare practică şi consens teologic treptat. După înfiinţarea C.E.B., în
anul 1948, evenimentul cel mai important din punct de vedere doctrinar a
fost lansarea proiectului „Botez, Euharistie, Minister“. Deşi preocupările
teologice au rămas pe al doilea plan, totuşi ortodoxia participă la lucrările
C.E.B. pentru a aduce din nou în prim-plan problemele teologico-ecumenice.
În contextul celor arătate cu spirit critic de către teologii ortodocşi în legătură
cu mişcarea ecumenică, un cunoscut autor protestant, Paul Tillich (1886-1965),
a vorbit în lucrarea sa „Despre dimensiunea pierdută“ despre faptul că, în
sens istoric, existenţa este un adânc al dimensiunii realităţii ca temei şi sens
al acesteia, dar viaţa omului modern nu se mai desfăşoară după măsura
acestei dimensiuni, aşa cum o poate realiza numai religia, ci pe o dimensiune
orizontală şi de suprafaţă. Realităţile religiei se exprimă nu prin semne, ci
prin simboluri pentru redarea acelei dimensiuni fundamentale a existenţei
care are un sens sacru. Această dimensiune se află pe o altă treaptă decât
cea a constatărilor ştiinţifice, prin care, în urma pierderii dimensiunii adân-
cului existenţei, se ajunge la activităţi „orizontale“, culturale sau caritative.
În ceea ce priveşte existenţa adevărată, acest lucru înseamnă o înstrăinare
74. Ibidem.
60
care are nevoie de o ieşire din ea, pentru reorientarea spre trăirea autentică75 .
Tocmai în sensul acestei reorientări şi pentru o trăire autentică în Hristos,
Sfinţii Părinţi constituie o cale indispensabilă, aşa cum se poate constata şi
din apelul la teologia patristică în dialogurile ecumenice actuale.
Unitatea Bisericii a fost rodul lucrării Duhului Sfânt în Hristos, ca o
haină de „nuntă“ în lucrarea harului. Redescoperirea darului pentru a putea
fi dat în dar face pe primitori „fericiţi“, părtaşi ai plinătăţii apostolice ca
Rug Aprins, iar nu „proprietari“, ca unii care doar „au“ ceva, dar nu „sunt“
părtaşi, ceea ar însemna prefacerea „darurilor“ în simple „drepturi omeneşti“.
Aflarea Mirelui aduce bucurie, nu justificare. Lumina lui Hristos este şi
puterea luării crucii, întrucât fără cruce, prin dispute cu „armele întune-
ricului“, lumina s-ar pierde, tot astfel cum s-ar pierde şi harul şi puterea
rugăciunii, înlocuite de „pretenţii“ (Lc. 15, 29-30). Mântuitorul arată că a
cunoaşte pe Dumnezeu nu se poate altfel decât în ipostaza „hainei de nuntă“
a bucuriei (Ioan 17, 3). Sfântul Pavel căuta cu ardoare „plinirea celor de
lipsă ale Crucii lui Hristos“ (Col. 1, 24) datorită unui har atât de mare al
bucuriei, în numele căreia el nu pregeta să lase în umbră chiar şi acel eve-
niment unic al „răpirii până la al treilea cer“ (II Cor. 12, 4). În Bisericile
Reformei, iluminismul raţionalist din secolul al XVIII-lea, care a însemnat
o culme a criticismului biblic, avea să aducă o schimbare dinspre ,,sola Scrip-
tura“, spre hristologie. Teologia protestantă a trecut atunci la cercetarea
istorică a vieţii lui Iisus, prin aşa-zisa metodă istorico-critică. Printr-o
evoluţie sinuoasă, însemnaţi teologi protestanţi din secolele XIX şi XX s-au
confruntat apoi cu sintagmele ,,Hristos al istoriei“ şi ,,Hristos al credinţei“. În
cele din urmă se arată că, de fapt, Hristos înviat şi crezut pune în lumină pe
Hristos istoric, fără de care hristologia n-ar fi decât o speculaţie, după cum
arată un teolog luteran76 . Învierea i-a ajutat pe cei ce au urmat lui Hristos
să-L cunoască prin ,,catapeteasma trupului Său“ (Evrei 10, 20), ca o rupere
a vălului de pe ochii lor. În teologia protestantă este ignorat însă faptul că
„Hristos istoric“ i-a pregătit pe cei ce au urmat Lui să devină ,,asemenea
75. Paul Tillich, Die verlorene Dimension, Hamburg, 1964. Prezentare de Ion Ştruc,
în „Ortodoxia“, nr. 3, 1968, p. 453-458.
76. Peter Pokorny, Die Entstehung der Christologie. Voraussetzungen einer Theologie
des Neuen Testaments, Stuttgart, 1985, 180 p. Recenzie de Reiner Stuhlmann, Ein Impuls
mit unübersehbarer Wirkung, în rev. ,,Ev. Theologie“, 47, nr. 3, 1987, p.260-265, passim.
61
chipului Fiului lui Dumnezeu“ (Rom. 8, 29-30), scopul suprem al Întrupării

fiind naşterea din Dumnezeu a celor în care se întrupează Hristos (Ioan 1,
13), şi care devin „părtaşi firii divine“ (II Petru 1, 4). La concluzia acestei
realităţi istorico-spirituale au ajuns şi marii exegeţi romano-catolici M. J.
Lagrange (1855-1938) şi H. de Lubac (1896-1991). Evoluţia teologiei pro-
testante a găsit un ecou favorabil şi la mari teologi catolici actuali: K.
Rahner, W. Kasper, H. Küng şi Joseph Ratzinger, actualmente Sanctitatea
Sa, Papa Benedict al XVI-lea. Evoluţia dinspre Biblia ca „proprietate“ a
Bisericii în catolicism, spre spiritualitatea ei şi dinspre „sola Scriptura“ a
Reformei protestante, spre Biblia hristologică, este un fapt încurajator. Dar,
această evoluţie în hristologia Reformei este deosebit de interesantă şi pentru
Liturghia ortodoxă, deoarece sunt sesizate momentele fundamentale ale
lucrării lui Dumnezeu în Hristos prin Jertfă, mutare pascală şi Cincizecime.
Scriptura este înţeleasă, astfel, ca rod al Întrupării şi lucrării lui Dumnezeu
în Hristos prin prezenţă personală şi evenimente vii, istorice, ale mântuirii.
Ca cel dintâi „Mângâietor“ al ucenicilor (Ioan 14, 16) şi „Cale“ a păr-
tăşiei Duhului Sfânt (Ioan 14,6), Mântuitorul era „Mirele Bisericii“ (Mt. 9,
15), dar El a profeţit „luarea“ Sa ca bucurie şi taină de nuntă. La asaltul
„porţilor iadului“ (Mt. 16, 18), mai ales din secolul al IV-lea înainte, şi
anume ca „arşiţă“ în vreme de libertate după „greul zilei“ din vremea
prigoanelor (Mt. 20, 12), Biserica a rămas cu mărturisirea credinţei adevărate
ca temelie de piatră, adică neclintită, a ei, dar şi cu „postul“ pentru recupe-
rarea filocalică a Mirelui. Dacă „baterea Păstorului“ avea ca urmare „risipi-
rea oilor“, astfel, nici separarea în Biserică nu a putut fi evitată. Fenomenul
era acela că elementele fundamentale ale Bisericii apostolice: Hristos
proslăvit, Biserica Duhului Sfânt şi Biblia sacră pentru păstrarea tot prin
Duhul Sfânt a structurii apostolice întemeiate prin evenimente vii, au suferit
ponderi unilaterale în urma ereziilor, care au dus la separări, atât între
Bisericile Ortodoxe din Răsărit, ca urmare a disputelor hristologice, cât şi
între Apus şi Răsărit, ca urmare a ecleziologiei primaţiale apusene, dar şi
între Nord şi Sud în Apusul Europei, prin folosirea în protestantism a Bibliei
drept criteriu de corectare a ecleziologiei primaţiale. Dacă s-ar compara
cele trei elemente apostolice fundamentale cu un arbore, astfel, rădăcina
acestuia ar simboliza „persoana lui Hristos“, trunchiul, „Biserica“, iar co-
roana, „Biblia“. Ca urmare, ortodoxia răsăriteană patristică ar avea arborele
în poziţia sa naturală, deşi de proporţii mai mici. Dar în Apus, din cauza
62
trunchiului supradimensionat al Bisericii, poziţia „arborelui“ este „culcată“,

având „rădăcina“ şi „coroana“ numai ca instrumente misionare. De ase-
menea, în Bisericile Reformei „arborele“ are rădăcina în sus, deoarece stă
pe coroana sa. Deşi fiecare poziţie a arborelui se situează prin separare mai
presus de cea lăsată în urmă, totuşi legătura dintre cele trei elemente
fundamentale apostolice nu poate fi decât organică în toate cele trei tradiţii
apărute numai ca urmare a unor vicisitudini istorice. Pe de altă parte însă,
deosebirea poziţiilor între ele face ca ponderea ce se dă fiecărui element să
ducă la separare. Aceste consideraţii au fost auzite la un Simpozion de la
Regensburg, din anul 1981, dedicat ecleziologiei euharistice ca dialog
teologic dintre catolici şi ortodocşi. Delegaţia catolică a fost de acord cu
sublinierea însemnătăţii „Mirelui“ în această devenire, de-a lungul istoriei,
cum spunea prof. dr. Adler din Salzburg, dar delegaţia protestantă, prin
prof. Fairy von Lilienfeld, a propus un dialog al tuturor celor trei Biserici, şi
anume ca „trialog“. Astfel, s-ar putea găsi Hristos ca „Mirele“ Bisericii,
aşa cum El Însuşi s-a semnificat pe Sine în evenimentul umblării pe mare
ca pe uscat, pentru a cerceta şi îmbărbăta „corabia“ Bisericii în care ucenicii
se chinuiau vâslind, deoarece „vânturile“ învăţăturilor omeneşti se împotri-
veau cu înverşunare. Hristos li Se arată nu ca la Parusie, ci drept Cel ce este
viu în Biserică, după ce ereziile cele mari, ca „păsări ale cerului“ (Mt. 13,
19), I-au răpit Învierea şi prin aceasta Slava sfinţirii Numelui lui Dumnezeu,
aşa cum profeţise El Însuşi: „Unde va fi stârvul, acolo se vor aduna vulturii“
(Lc. 17, 37), deoarece „sămânţa Semănătorului“ (Mt. 13, 4) „a căzut la
margine de drum bătătorit“ (Mt. 13,19). Astfel, aflarea lui Hristos din nou
ca „Mire“ va face irelevante separările dintre cei ce „vâslesc“ în corabie77 .
Bisericile s-au separat nu în urma disputelor asupra „darului“ învierii
prin Hristos. În toată istoria bisericească, niciun sinod nu s-a ocupat cu
tema „Învierii“ 78 , arătată de Sfântul Pavel ca indispensabilă pentru lucrarea
soteriologică a Bisericii (I Cor. 15,14). Dar nu factori socio-culturali au
77. Doc. Ioan Caraza, Unterschiedliche Kirchenbilder in Ost und West als Geheimnis
der Kirchengeschichte, în vol. „Die Eucharistie der Einen Kirche. Eucharistische
Ekklesiologie - Perspektiven und Grenzen“, editori A, Rauch şi P. Imhof, München, 1983,
p. 42-50.
78. A. Gesché, La Resurrection de Jésus dans la théologie dogmatique, în ,,Revue
Théologique de Louvain“, nr. 3, 1971, p. 257.
63
dus la separarea dintre Apus şi Răsărit, aşa cum se crede uneori79 , ci „luarea
Mirelui“ (Mt. 9, 15) sub auspiciile ereziilor, care au zguduit „ecumenic“
Biserica, tocmai în vremea libertăţii ei de după perioada persecuţiilor. Ca şi
în cazul „risipirii oilor din cauza baterii Păstorului“ (Mt. 26, 31), tot astfel,
Bisericile au ajuns la atitudini diferite, din cauza „luării“ lui Hristos ca
„Mire“, iar nu din cauza „necesităţii“ ereziilor, cum se consideră uneori. În
Răsărit, Biserica a ţinut „post“ şi a inaugurat calea filocalică a teologiei
pentru mărturisirea lui Hristos ca „Mire“ şi scrierea în inimi, prin har, a voii
lui Dumnezeu. În aceeaşi perioadă, Apusul a insistat însă asupra „atot-
puterniciei“ divine, care conferea drepturi asupra darului de „har şi de
adevăr“ în Hristos (Ioan 1, 17). La rândul ei, Reforma protestantă a recurs
în mod paradoxal la „literă“ pentru corectarea „duhului“ din Tradiţia Bise-
ricii medievale prin „sola Scriptura“. Îndepărtarea de harul Betleemului s-a
datorat nu unei „pierderi“, ci „însuşirii“ darului ca „proprietate“ în sens
confesional. Dar şi în aceste condiţii, calea era mărturisirea credinţei în
Hristos ca „piatră“ la temelia Bisericii (Mt. 16, 18) şi nu de deasupra ei,
încât „porţile iadului“ să nu o poată birui. Revelaţia, însă, nu arată în acest
loc cum va rămâne unitatea Bisericii, iar teologia patristică nu se confrunta
cu această problemă. În acest sens, Mântuitorul vine cu simbolul parabolei
„aluatului pe care, luându-l o femeie, îl pune în trei măsuri de făină, până
se dospeşte toată“ (Mt. 13, 33). Sensul acestei parabole este înaintarea spre
Betleem nu printr-un „dialog“ între cei trei magi, ci prin acea interacţiune
în procesul de „dospire a aluatului“ 80 , pe cât de indispensabilă, pe atât de
inevitabilă în istoria bisericească, până când se vor redescoperi elementele
comune, apostolice, ale Bisericii celei una. Urmare a rafinamentului gândirii
ereziei care opera cu filosofia împotriva revelaţiei, ortodoxia a devenit în
mărturisirea credinţei mai ageră decât celelalte Biserici. La rândul său,
Biserica Apuseană a devenit cea mai puternică în contextul dreptului ro-
man pentru lucrarea misionară, iar Protestantismul cel mai critic în folosirea
Bibliei ca măsură pentru corectarea Bisericii medievale. Fiecare din cele
79. Wilhelm De Vries, Die Verschiedenheit der Kirchenbilder in Ost und West als
Hauptursache der Spaltung, în vol. ,,Die Eucharistie der Einen Kirche. Eucharistische
Ekklesiologie - Perspektiven und Grenzen“, München 1983, p.18.
80. Philipp Harnoncourt, Die Notwendigkeit von bleibenden Spannungen in der
Ökumene, în vol. „Anfänge der Theologie. Haristeion Johannes B. Bauer“ Graz, 1987, p.
337-338.
64
trei confesiuni are „tezaurul“ ei în drumul către harul Betleemului ca desă-

vârşire. Însă, dialogul nu este o cale pentru „recunoaşteri“ reciproce sau
pentru o „unire“ interconfesională, ci o cale pentru „a se căuta ce este bun,
după ce se cercetează totul“ (I Tes. 5, 21).
Încercările zguduitoare din secolul al IV-lea pentru întreaga Biserică
au dus la soluţii ecumenice pentru şederea în Hristos, în sensul comuniunii
treimice restaurate de Dumnezeu la „plinirea vremii“. Teologii apuseni susţin
însă că Roma avea în vedere, în primul rând, necesitatea păstrării unităţii
Bisericii, dar principiul era nu cel al comuniunii, pentru care unitatea
constituie un adaos şi care poate fi mai profundă decât orice unitate ome-
nească. Faţă de fenomenul zguduirilor ce au dus în Răsărit la dezbinare,
Roma avea convingerea că unitatea este posibilă numai printr-o puternică
autoritate centrală 81 , invocând ca motiv faptul că Răsăritul avea o altă con-
vingere, şi anume că trebuia păstrată cu orice preţ unitatea pe temeiul
comuniunii originare în credinţă şi iubire la nivelul Bisericii locale. Roma
obiecta că Răsăritul a neglijat faptul că această unitate nu se putea menţine
decât printr-o autoritate centrală. Răsăritul ar fi trecut cu vederea mărturiile
existente în Noul Testament cu privire la prerogativele Sfântului Petru,
precum şi necesitatea ca această autoritate să se continue până astăzi82 .
Negreşit, Apusul ignora contextul propovăduirii, şi anume dreptul roman
imperial prin care darul revelaţiei putea şi a fost prefăcut în mod irezistibil
în drepturi omeneşti. De asemenea, se ignora din punct de vedere exegetic
faptul că Sfântul Petru, prin mărturisirea sa, nu a fost aşezat deasupra, „pe
casă“ (Lc. 17, 31), în sens primaţial, ci la temelia casei, ca „piatră“ (Mt.
16, 18), pentru rezistenţă la zguduiri prin mărturisirea credinţei, prin desco-
perire de la Tatăl, adică de la Duhul Sfânt, nu din predestinare primaţială.
În ceea ce priveşte comuniunea, „koinonia“, teologia patristică răsăriteană
a subliniat neîntrerupt pecetea Sfintei Treimi în Biserică prin comuniune,
care s-a dovedit tărie neclintită, tărie „petrină“ prin lucrarea Duhului Sfânt
în mărturisirea credinţei adevărate, deoarece Răsăritul a fost silit să facă
faţă contextului cultural al „logosului“ antic filosofic, care tindea să înăbuşe
81. Wilhelm De Vries, Die Verschiedenheit der Kirchenbilder in Ost und West als
Hauptursache der Spaltung, în vol. ,,Die Eucharistie der Einen Kirche. Eucharistische
Ekklesiologie - Perspektiven und Grenzen“, München 1983, p.19.
82. Ibidem.
65
revelaţia. În acest fel, Răsăritul a fost silit să fie mai ager decât Apusul.
Tocmai de aceea, în Răsărit, Jertfa liturgică euharistică este adevăratul primat
ca putere a comuniunii care aduce apoi unitatea cugetelor în Hristos. Din
punct de vedere teologic, se remarcă în acest sens „personalismul“ treimic
în teologia trinitară ca izvor al comuniunii. Dimpotrivă, în Apus, accentul
s-a pus pe „esenţa“ Sfintei Treimi, nu pe Persoane pentru comuniune, şi de
aici tendinţa irezistibilă a primatului monarhic şi în Biserică83 .
În acest sens, căutările teologiei protestante în cadrul Bibliei hristologice
sunt memorabile, ajungându-se la noţiuni cheie: „Hristos istoric“ şi „Hristos
al credinţei“. Aceste noţiuni sunt înţelese de către dogmatiştii ortodocşi (D.
Stăniloae şi V. Lossky) ca „Hristos în faţa ochilor“ şi „Hristos în inimi“, în
sensul de „catafatic“ şi „apofatic“ 84 . Deosebirea este că teologii protestanţi
nu merg mai adânc cu „Hristos al credinţei“ după Biblie la „Hristos în inimi“,
„preamărit“ prin Duhul Sfânt (Ioan 16, 14) ca „Imanuel“, şi de aceea
„Atotţiitorul“85 . Astfel, teologul protestant R. Bultmann recunoaşte pe Hris-
tos numai „biblic“, nu şi „în Biserică“, pe când întreg sensul patristic al
Întrupării este acela de „scriere în inimi“ până la „îmbrăcarea în Hristos“
prin Botez86 . Acea concepţie este o moştenire a teologiei scolastice me-
dievale care nu concepea pe Dumnezeu decât ca „Ziditor“ a toate, „Atot-
puternic“ şi de aceea „transcendent“87 , iar nu ca „Imanuel“, la temelia crea-
ţiei, scris în inimi ca taină a Împărăţiei lui Dumnezeu (Lc. 17, 21), şi de
aceea cu o „Slavă“ mai mare decât aceea de „Creator“, deoarece ţine în
viaţă cele create, izvorând în ele „viaţa veşnică“ (Ioan 17,3). Pentru teologia
83. Miguel Juan Garrigues, Théologie et Monarchie. L’entrée dans le mystère du sein
du Père (Ioan 1,18), comme ligne directrice de la théologie apophatique dans la tradition
orientale, în „Istina“, nr. 4, 1970, p. 436.
84. Prof. Georg Galitis, Apophatismus als Prinzip der Schriftauslegung bei den
griechischen Kirchenvätern, în „Evangelische Theologie“, 1980, nr. 1, p. 25-40; vezi şi
Georgios Martzelos, Kataphatische und apofatische Theologie bei den Kirchenvätern, în
„Orthodoxes Forum“, 2004, nr. 1, p. 41-57.
85. În ultima vreme se întâlnesc lucrări remarcabile în teologia protestantă, cu referire
la părtăşia omului la cele dumnezeieşti: vezi Rolf Kempf, Damit der Mensch göttlich werde.
Auf ostkirchlichen Wegen zum geistlichen Leben, Metzingen/ Württemberg, 2000.
86. Georg Galitis, Die historisch-kritische Bibelwissenschaft und die orthodoxe
Theologie, în vol. „La théologie dans L’Église et dans le monde“ (Études théologiques 4),
Chambésy-Genęve, 1984, 16 p. Extras.
87. Vezi Roger Mehl, Vie interieure et transcendance de Dieu, Paris, 1980, p. 154-160.
66
scolastică, transcendenţa lui Dumnezeu însemna faptul că locul Său în lume

îl ia „Biserica“, lucru respins de către teologia Reformei care, la rândul ei
însă, aşeza numai ,,Biblia“ în locul lui Dumnezeu. Sf. Irineu de Lyon spune
că „Duhul se uneşte cu sufletul şi prin suflet se uneşte cu trupul, pentru ca
omul să fie desăvârşit“88 . Sf. Vasile cel Mare arăta că prin Hristos, Duhul
Sfânt este cel mai intim „ego“ al omului89 , iar Dumnezeu este nu doar
„Atotputernic“, ci mai ales „Atotţiitor“ al „fiilor lui Dumnezeu“ (Ioan 1,
12) şi nu doar „transcendent“, ci prezent apofatic în inimi ca templu al
Duhului Sfânt. Numai în acest fel, Biserica are harul divin şi părintesc, prin
adevărata „transcendenţă“ a lui Dumnezeu în Iisus Hristos90 . Datorită acestui
„adânc“ divin (Ps. 35, 6) în Duhul Sfânt prin Hristos, lumea este chemată
să se coboare prin lepădare de sine la „Uşa“ care este Hristos (Ioan 10, 9),
întocmai ca şi „capul de aur“, simbol al cunoştinţei binelui şi răului, care
după atingerea „picioarelor de lut“ nu mai are pe ce sta, întrucât Hristos a
arătat în „vase de lut“ comoara Sa (II Cor. 4, 7). În acest fel, „Hristos al
credinţei“ este „Domn al slavei“ (I Cor. 2, 8), Care a descoperit prin Jertfă
pe „Hristos istoric“, pentru a fi cunoscut prin „catapeteasma“ Trupului Său
şi deschiderea ochilor ucenicilor. Duhul Sfânt L-a descoperit apoi pe „Hristos
istoric“ semănat în inimi (Ier. 31, 33; Mt. 13, 3) de către Hristos Însuşi,
începând cu ,,arătarea“ (Ioan 1,31) prin Botez, până la ,,cunoaşterea“ prin
Jertfă (Ioan 17, 3; Fapte 1, 21-22). De la Cincizecime, Hristos a fost mişcat
în inimi prin Duhul Sfânt ca „Domn al slavei“ (1 Cor. 2,8), al plinătăţii prin
celebrare liturgică în sens mai profund decât „Hristos biblic“, dar, desigur,
după reperele celui biblic (Ioan 5, 39) ca mărturie ulterioară a evenimentelor
vii ale mântuirii. Hristologia patristică este pusă în valoare astăzi de teologii
protestanţi, care îşi dau seama de faptul că Tradiţia patristică nu este în sens
confesional „ortodoxă“, ci este apostolică şi tocmai de aceea, ortodoxă.
Chiar dacă dialogul ecumenic ar deveni „trialog“, astfel, nu acesta era scopul
urmărit de cei trei magi, ci călăuzirea ,,stelei“ ca mister al mărturisirii
credinţei, a cărei arătare i-a umplut de bucurie după părăsirea Ierusalimului
lui Irod şi ieşirea înspre Betleem (Mt. 2, 10). Steaua este simbolul mărturisirii
88. Sfântul Irineu de Lyon, Adversus Haereses V, 6,1, P.G. VII, col 1138 A.
89. Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, XXVI, P.G. 32, 180 BC.
90. Pr. prof. D. Stăniloae, Iisus Hristos, adevărata noastră transcendenţă, în „Gândirea“,
nr. 1, 1943.
67
credinţei pentru aflarea harului de la Betleem, ca „Rug Aprins“ (Ieşire 3, 2)

şi „pâine a fiinţei“ (Mt. 6, 11).
În dialogurile ecumenice, Răsăritul ortodox nu urmăreşte impunerea
Tradiţiei patristice, cum se afirmă uneori91 , ci doar trezirea conştiinţei că,
în plinătatea lui apostolică, darul nu lasă pe nimeni să afirme: „Sunt bogat
şi nu am nevoie de nimic“, ci să ţină seama de îndemnul „Mirelui“ Hristos:
„Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur lămurit în foc“ (Apoc. 3, 17-18).
Ortodoxia caută bucuria darului neumbrit de dispute. Prin cruce, ea păstrează
plinătatea desăvârşirii în sens paulin: „Uitând cele ce sunt în urma mea şi
tinzând către cele dinainte, alerg spre ţintă, spre răsplata chemării de sus a
lui Dumnezeu întru Hristos Iisus“ (Filip. 3, 14); „Pe toate le socotesc o
pagubă faţă de înălţimea cunoaşterii lui Hristos Iisus, Domnul meu, pentru
Care m-am lipsit de toate şi le privesc drept gunoaie, ca pe Hristos să-L
dobândesc şi să mă aflu întru El, nu având dreptatea mea cea din lege, ci
pe aceea care este prin credinţa în Hristos, dreptatea cea de la Dumnezeu
pe temeiul credinţei, ca să-L cunosc pe El şi puterea Învierii Lui şi să fiu
primit părtaş la Patimile Lui, făcându-mă asemenea cu El în moartea Lui“
(Filip. 3, 8-10); „Aşadar, câţi suntem desăvârşiţi aceasta să cugetăm; iar
dacă cugetaţi ceva în alt fel, Dumnezeu vă va descoperi şi aceea“ (Filip.
3, 15). Deci, în lumina revelaţiei, orice ,,fundamentalism“ nu apare decât
ca o siguranţă pe temelii omeneşti, în locul încrederii în Dumnezeu: „De
n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni lucrătorii“ (Ps. 126, 1); „Ne-
cunoscând dreptatea lui Dumnezeu şi căutându-şi dreptatea lor proprie,
dreptăţii lui Dumnezeu nu s-au supus“ (Rom. 10, 3). Pentru Sfântul Pavel
nu ,,unirea“, nici ,,recunoaşterea“ reciprocă sunt un scop în sine, ci şi una,
şi alta stau sub semnul chemării sale stăruitoare: „Dacă este vreun îndemn
în Hristos, dacă este vreo mângâiere a dragostei, dacă este vreo împărtăşire
a Duhului, dacă este vreo milostivire şi îndurare, faceţi-mi bucuria deplină
ca să gândiţi la fel, având aceeaşi iubire, aceleaşi simţiri, aceeaşi cugetare;
nu faceţi nimic din duh de ceartă, nici din slavă deşartă“ (Filip. 2, 1-3). El
ştia că urmările unor astfel de atitudini străine de Hristos duc la „dezbinare“,
aşa cum s-a întâmplat în Corint, tocmai pentru că erau contrare Duhului lui
Hristos (I Cor. 2, 16). Îndemnând pe cei din Corint: „Urmaţi-mi mie, precum
91. W. A. Bienert, Die Bedeutung der Kirchenväter im Dialog zwischen der EKD und
Orthodoxen Kirchen, în ,,Oekumenische Rundschau“, nr. 4, 1995, p. 451.
68
şi eu lui Hristos!“ (I Cor. 4, 16), Sfântul Pavel arată nevoia lepădării de sine
pentru asemănare şi luarea crucii în urmarea lui Hristos (I Cor. 4, 9-15),
deoarece bucuria deplină a Duhului a făcut ca el să lase toate (Fil. 3, 7); să
se laude numai în crucea lui Hristos (Gal. 6, 14), să plinească cele de lipsă
ale rănilor Lui (Col. 1, 24); să nu amintească nimic despre răpirea sa până
la al treilea cer, decât dacă nu se putea altfel (II Cor. 12, 6), ci să aibă pe
,,cele slabe din lume“, în crucea lui Hristos (I Cor. 1, 27), pentru ca dăruirea
de sine să devină acea iubire divină mai profundă decât cea maternă, întocmai
ca şi dragostea divină „care toate le suferă“ (1 Cor. 13, 7). Acest chip hristic
îl descrie Sfântul Pavel după relatarea deşertării chenotice a lui Dumnezeu,
pentru vădirea ,,smereniei“ (Fil. 2, 8) Chipului Său atât de slujitoare şi
jertfelnică prin Întrupare (Filip. 2, 7-8). În acest sens, el continuă îndemnul:
„Cu smerenie să socotească cineva pe altul mai de cinste decât el însuşi!
Acelaşi gând să fie în voi, care era şi în Hristos Iisus!“ (Filip. 2, 3-5). Orice
altă cale răstigneşte filantropia divină a lui Hristos (Rom. 4, 25). Mustrarea
de la Cincizecime: „Voi L-aţi răstignit!“ (Fapte 2, 36) a făcut ca ascultătorii
să se simtă ,,străpunşi la inimă“ (Fapte 2, 37), ceea ce arată că lepădarea de
sine pentru intrarea prin „Uşă“ (Ioan 10, 9) este tot un dar al lui Dumnezeu,
aşa cum a fost îndreptat şi Saul după ce a fost vădit ca prigonitor al Luminii
line în Hristos (Fapte 9, 4), căci Dumnezeu izbăveşte de vinovăţie ca să
călăuzească la plinătate. De aceea, Sfântul Pavel avea să spună ca apostol:
„Nimic nu putem împotriva Adevărului, ci pentru Adevăr“ (II Cor. 13, 8),
iar chemarea sa atât de apostolică este părtăşia la „vârsta staturii lui Hristos
a bărbatului desăvârşit“ (Ef. 4, 13-14). Calea este ,,aţintirea ochilor asupra
lui Hristos“ (Evrei 12, 2). Sfântul Pavel era conştient că numele lui
Dumnezeu de „Imanuel“ prin scriere în inimi ca „Atotţiitor“ este mult mai
important pentru Dumnezeu Însuşi, decât cel de „Atotputernic“. Plinătatea
oamenilor în Hristos este bucuria lui Dumnezeu, precum cea a tatălui Fiului
risipitor la întoarcerea acestuia (Lc. 15, 23).
Astfel, nici ,,unirea“ orizontală a Bisericilor, nici ,,recunoaşterea“ reci-
procă nu au repere în revelaţie. Numai comuniunea în profunzimea divină
arătată de Dumnezeu prin sfinţirea în Jertfa Fiului Său, Care pe cei pe care
,,i-a păstorit ca un Păstor“, ,,i-a adunat cu braţul Său“ (Isaia 40, 11) după
ce le-a dat lor ,,slava“ pe care o primise de la Tatăl prin trimiterea Sa în
lume (Ioan 17, 22), este calea apostolică şi patristică a Bisericii celei una.
Au fost dialoguri în care s-au depus eforturi imense pentru apropiere, datorită
69
unor organizatori care au lucrat cu atâta altruism în jertfa dăruirii lor de

sine, încât n-ar fi fost decât un merit canonizarea lor încă din viaţă. Aşa au
fost dialogurile organizate prin msgr. dr. Albert Rauch de către secţia din
Regensburg a Conferinţei Episcopilor Germani dedicate Sfintelor Taine în
doctrina patristică a Bisericilor din Răsărit şi din Apus în primul mileniu.
Un alt apostol al comuniunii prin evaluarea darului revelaţiei între Răsărit
şi Apus a fost msgr. Wilhelm Nyssen, profesor de artă creştină la Univer-
sitatea din Köln. Aportul său la aceste dialoguri erau prezentările atât de
intuitive prin ilustraţii ale artei creştine pe temeiuri patristice. Prezentările
sale erau străine de orice diplomaţie bisericească, fapt pentru care mărturiile
sale artistice erau de o rară profunzime şi foarte gustate. În studiul său:
,,Linişte în faţa misterului. Răsăritul creştin şi Sfinţii Părinţi“92 , autorul
pleacă de la observaţia că în Apus nu mai există astăzi acces către lumea
Sfinţilor Părinţi, în timp ce Orientul creştin trăieşte şi se roagă şi astăzi fără
nicio rezervă din gândirea Sfinţilor Părinţi. Cineva poate studia doctrina
patristică după toată acribia şi indicaţiile necesare în legătură cu viaţa şi
operele patristice, însă ,,duhul“ Sfinţilor Părinţi nu poate fi perceput decât
prin viaţa proprie. Din această cauză, în Apus sunt puţini cei ce ar putea trăi
acest „duh“, încât să-l poată şi împărtăşi altora. Au existat, în secolul trecut,
deschizători de drum pentru trezirea interesului faţă de doctrina patristică,
aşa cum au fost: Henry de Lubac, Hans Urs von Balthasar, Jean Daniélou,
Julius Tyciak şi alţii, care însă au rămas figuri singulare şi foarte izolate,
deoarece în înseşi rădăcinile ei doctrina organică a Sfinţilor Părinţi este
diferită de gândirea scolastică sistematizatoare, dominantă astăzi în Apus.
În Răsărit însă, temeiurile doctrinare propriu-zise nu sunt supuse chestio-
nărelor critice, deoarece prin critică nu se poate obţine credinţa. Se ştie din
cunoaşterea profundă a inimii omeneşti, că prin astfel de metode se rămâne
numai la critică şi numai prin multe punţi ajutătoare se realizează o biată
formulă de credinţă, care nu mai este în măsură să reţină ceva din credinţa
reală. Termenul-cheie în jurul căruia pendulează întreaga doctrină patristică
este cel de ,,mister“. Acest lucru înseamnă din partea lui Dumnezeu milosti-
virea, Care prin lucrarea Sa trezeşte în om o nebănuită capacitate de a crede,
iar din partea omului dăruirea totală de sine. Mărturisirea credinţei nu
92. Msgr. W. Nyssen, Still vor dem Mysterium. Der chrisliche Osten und die Kirchen-
väter, în ,,Deutsche Tagespost“, nr. 66, sâmbătă, 2 iunie 1990, p. 14.
70
înseamnă o enumerare de propoziţii doctrinare, ci încredinţarea de sine în

seama misterelor lucrării divine. Comuniunea are loc în misterul Liturghiei,
în care se actualizează nu numai evenimentul mântuirii în totalitatea lui, ci
prin acest eveniment, se reconstituie Biserica însăşi prin ,,auzirea Cuvân-
tului“ (Rom. 10, 17) şi ,,frângerea pâinii“ (Fapte 2, 42). În evenimentul
liturgic are loc prin ierarhie smerita încredinţare de sine a poporului lui
Dumnezeu, lucrării divine a Tatălui prin Fiul, în Duhul Sfânt. În locaşul de
cult, icoanele şi picturile murale unesc Biserica luptătoare cu cea biruitoare,
în cadrul cultului. Icoanele reprezintă realismul mântuirii divine faţă de
spiritualismul imaginilor omeneşti, iar mesajul icoanelor exprimă o trăire
mai mult decât mesajul cuvântului, dar ambele fac parte din mărturisirea
Bisericii93 . Lucrarea treimică de mântuire are caracter revelator şi cosmic.
Prin ea, în timpul rugăciunii se deschid pentru credincioşi contextele mari
ale Sfintei Scripturi şi sensul cosmic al creaţiei, aşa cum arată Sfântul Maxim
Mărturisitorul: ,,Taina Întrupării Cuvântului cuprinde însemnătatea tuturor
simbolurilor şi ghiciturilor Sfintei Scripturi, precum şi sensul ascuns al între-
gii creaţii perceptibile şi inteligibile. Dar cine cunoaşte misterul crucii şi al
mormântului cunoaşte şi adevăratul temei al tuturor lucrurilor, iar cine pă-
trunde şi mai departe şi se familiarizează cu misterul învierii află şi scopul
pentru care Dumnezeu a creat toate de la început (Capita theologica et
oeconomica, PG 90, 1108 AB). Autorul arată că, pentru Răsărit, Sfinţii
Părinţi sunt actuali prin viaţa lor şi prin ea învăţătura devine o treaptă a
trăirii lor duhovniceşti94 .
Profunzimea duhului patristic este perceput cu o rară sensibilitate şi de
către teologi protestanţi din vremea noastră. Astfel, într-un interviu 95 despre
raportul dintre ortodoxia răsăriteană şi protestantism, precum şi despre
eforturile ecumenice ale papei, prof. Reinhard Thöle a arătat că dialogurile
de până acum dintre EKD şi ortodoxie au dovedit o surprinzătoare apropiere
în probleme teologice centrale: Scriptură şi Tradiţie, doctrina îndumnezeirii
şi justificării, chiar dacă partenerii acestor dialoguri aşteaptă prea puţin astăzi
93. Msgr. W. Nyssen, Cu privire la teologia icoanelor, Köln, 1973; id., Die theologische
und liturgische Bedeutung der Ikone, Köln, 1997.
94. Ibidem.
95. Reinhard Thöle, Orthodoxie Interview, în rev. „Zeitzeichen, „Evangelische
Kommentare zu Religion und Gesellschaft“, sept. 2007.
71
de la acestea, iar documentele lor nu ajung la credincioşii simpli din parohii.

Teologia evanghelică poate descoperi însemnătatea Liturghiei ca părtăşie
interioară la lumea harului, deoarece până acum, cultul punea prea mult
accentul pe părtăşie prin înţelegere raţională. Ortodoxia, dimpotrivă, a păstrat
acea dimensiune teologică prin care se înlesneşte întâlnirea cu Hristos mistic.
Într-un studiu96 , prof. Thöle arată că bogăţia rituală a Liturghiei bizantine,
care înfăţişează slava lui Dumnezeu, frumuseţea mântuirii escatologice a
lumii şi depăşirea în cele din urmă a dezbinării Bisericilor pe calea lor prin
istorie, presupune din partea ascultătorilor şi a clerului o ţinută extrem de
simplă şi smerită. Se cere astfel ţinuta mâinilor goale îndreptate spre
Dumnezeu, pe care El le poate umple cu Sine Însuşi. Cultul trebuie să
mijlocească acea întâlnire mistică cu Dumnezeu, cu care merge în paralel şi
harul unirii dăruite de El. În Liturghia bizantină, numai modestia şi smerenia
absolută a comunităţii şi a clerului sunt calea de a se lăsa pătrunşi de slava
lipsită de orice intenţie, prin care se ajunge la dăruirea de sine cu trup şi
suflet lui Dumnezeu Celui atât de tainic. De acest lucru ţine şi faptul că din
partea lui Dumnezeu se aşteaptă ,,totul“ în cadrul cultului, primirea Ade-
vărului lui Hristos în Evanghelie, Care a ales calea jertfelniciei ca lipsă de
putere drept cale a Adevărului. Autorul arată mai departe că tradiţia rugă-
ciunii inimii în ortodoxie indică legătura mai multor nivele de trăire în viaţa
de rugăciune. Aceste nivele pot fi puse în strânsă legătură cu calea
duhovnicească a Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur: meditaţie, contem-
plaţie, trăire. Dar, charisma ecumenică a tradiţiei liturgice bizantine are şi o
schimbare pozitivă de ponderi: nu dezbinarea Bisericilor le asigură rămâ-
nerea în adevăr prin tradiţii parţiale, ci ieşirea din frânturile separării printr-un
ecumenism eshatologic mistic care conferă părţilor sentimentul apartenenţei
la întreg. Îndatorirea ce rămâne ecumeniştilor care nu se lasă prinşi în plasa
ideologizărilor este o muncă teologică autocritică sinceră, deoarece ecu-
menismul duhovnicesc are prioritate faţă de cel instituţionalizat. În acest
fel nu poate fi împiedicată apropierea Bisericilor care aşteaptă cu ardoare
taina unităţii în Hristos, aşa cum este ea trăită în Liturghia bizantină97 . În
96. Idem, Lehrmeisterin der Ökumene. Zum ökumenischen Charisma der

byzantinischen Liturgie, în vol. „Michael Schneider, Wachsam in der Liebe“, Kisstigg, 2008,
p. 413-420.
97. Ibidem.
72
acest sens, autorul evaluează pertinent şi dialogurile dintre EKD şi orto-

doxie98 .
Concluzii
Din cele expuse, reiese evoluţia Bisericilor până în vremea noastră, în
ceea ce priveşte perceperea apostolică a revelaţiei. Teologia ortodoxă actuală
s-a preocupat intens de cuprinsul Revelaţiei divine, concepând chiar şi o
filosofie a confesiunilor creştine99 . Dacă Sfântul Pavel era convins că:
,,Nimic nu putem împotriva adevărului, ci pentru adevăr“ (II Cor. 13, 8),
astfel este o dovadă de înţelepciune de la Duhul Sfânt în ortodoxie, anume
aceea că este mai bine să păstrezi un lucru decât să-l repari. Mântuitorul
arăta că nu poate exista o ,,unitate“, decât cea a comuniunii Sfintei Treimi,
care are la temelie slava bucuriei Chipului: ,,Slava pe care Mi-ai dat-o,
le-am dat-o lor, pentru ca toţi să fie una, precum şi Noi una suntem“ (Ioan
17, 22). Tocmai de aceea, lucrarea lui Dumnezeu în Hristos creează în
Biserică ,,familia“ părinţilor şi fiilor duhovniceşti, mai profundă decât orice
,,democraţie“, care se poate întrezări ca realitate apostolică în toată Sfânta
Tradiţie. Nici „monarhia“, nici „democraţia“ nu pot crea acea ,,comuniune“,
ca rod al Chipului. Dar, dacă în Hristos comuniunea din Biserică poate
întări democraţia în viaţa unei naţiuni, astfel impunerea democraţiei în
Biserică poate nimici comuniunea dintre părinţii duhovniceşti şi fiii duhov-
niceşti, prefăcând darurile Duhului Sfânt în drepturi ale omului, acestea
fiind ridicate pe primul-plan, proporţional cu dispariţia familiei duhovniceşti
a comuniunii. Evoluţia teologică prin antiteze este şi ea o „înaintare“, dar
în sensul că „părinţii mănâncă aguridă, iar fiilor li se strepezesc dinţii“
(Ier. 31, 29). „A da în dar ce s-a primit în dar“ (Mt. 10, 8) înseamnă, din
punct de vedere apostolic, mai întâi a avea darul, apoi a-l păstra prin cruce,
ca şi Mântuitorul, pentru a rămâne „pâine“, şi ferire de dispute, care pentru
cei nedesăvârşiţi, pot însemna ispita prefacerii darului în drepturi omeneşti,
prin cunoscuta justificare a ,,necesităţilor polemice“. Patrologia este, mai
98. Idem, Die Dialoge der EKD mit den Orthodoxen Kirchen. Eine vorläufige Bilanz,
în ,,Materialdienst des Konfessionskundlichen Instituts“ Bensheim, nr. 5, 2008, p.119-124.
99. Pr. prof. Petru Rezuş, Teologia creştină contemporană şi cuprinsul Revelaţiei di-
vine, în „Mitropolia Banatului“, nr. 10-12, 1965, p. 681-688; Idem, Filosofia confesiunilor
creştine, Caransebeş, 1944, 15 p.
73
ales, Taina Preoţiei, despre care Sfântul Grigorie de Nazianz a scris că este
mai profundă decât toate artele şi toată ştiinţa 100 . Păstrarea tezaurului ap-
ostolic are avantajul arătat de Mântuitorul, acela că „cel care va fi pe casă
şi lucrurile lui în casă să nu se coboare să le ia, iar cel care va fi la câmp şi
lucrurile lui în casă să nu se întoarcă să le ia“ (Lc. 17, 31). Aici este vorba
de avantajul celui care este în ,,casă“, tot aşa cum între cele trei daruri
aduse la picioarele Pruncului, la Betleem, cel mai de preţ este ,,aurul“
credinţei apostolice, care sfinţeşte Cuvântul prin Jertfă ca adevăr euharistic.
Tradiţia patristică nu înseamnă vreun ,,merit“ al ortodoxiei, nici vreo ,,vină“
a celor ce nu o au, deoarece darul este avantajul celor care îl au şi se primeşte
nu numai cu porunca de a-l da în dar (Mt. 10, 8), ci şi cu responsabilitatea,
ce reiese din atenţionarea Mântuitorului, că: ,,Celui ce i s-a dat mult, mult i
se va cere“ (Lc. 12, 48). Numai pe această cale, Mântuitorul garantează
liniştea conştiinţei (I Cor. 9, 16), având în vedere plinătatea darului: ,,Când
veţi face toate cele poruncite, să ziceţi: Slugi nevrednice suntem, pentru că
n-am făcut, decât ceea ce eram datori să facem“ (Lc. 17, 10).
100. Prof. T.M. Popescu, Sfinţenia şi răspunderile Preoţiei, în ,,Mitropolia Olteniei“,

nr. 3-4, 1952, p. 157-174.
74
CAPADOCIA ŞI CAPADOCIENII
Anul 2009 este închinat capadocienilor, în general, şi Sfântului Vasile

cel Mare, în mod special, de la a cărui naştere întru veşnicie se împlinesc
1630 de ani. Manifestările legate de acest moment au fost dintre cele mai
diferite, de la mese rotunde, simpozioane, pelerinaje, până la tipărirea, în
limba română, a operei integrale a marelui părinte bisericesc. Prinos de
recunoştinţă se doreşte a fi şi simpozionul nostru, în această frumoasă pri-
măvară, la malurile Dunării de Jos, acolo unde, odinioară, au vieţuit, au
făcut misiune şi chiar au pătimit fii şi urmaşi ai capadocienilor, aduşi captivi
de migratori. Despre aceste realităţi s-au scris nenumărate studii, de aceea,
în rândurile ce urmează vom încerca să facem o radiografie a Capadociei şi
capadocienilor, cu privire specială asupra martirilor ei, atât cât îngăduie o
astfel de manifestare academică.
Capadocia are farmecul şi particularităţile ei. Este cu neputinţă să înţelegi
din cuvinte, oricât de meşteşugite ar fi ele, ce înseamnă şi ce este acest
ţinut chiar astăzi, când a fost mutilat în ceea ce a avut mai curat şi mai
sfânt de Semiluna otomană. Geografic vorbind, Capadocia este zona
central-sudică a actualei Turcii, este un platou vulcanic format din erupţia
unor neastâmpăraţi clocotitori, cu o suprafaţă de aproximativ 20.000 kmp.
Lava vulcanică are grosimi diferite, ajungând uneori până la 150 m. Şi lucrul
minunat este dat de faptul că tuful vulcanic în contact cu aerul s-a întărit,
formându-se un strat destul de rezistent şi gros, pentru a oferi protecţia
substraturilor în aşa fel, încât oamenii să-şi poată scobi adăposturi care să
fie ocrotite de intemperii. Aşa s-au născut la început locuinţele băştinaşilor,
apoi, datorită condiţiilor istorice vitrege, au fost săpate adevărate oraşe
subterane, unde în vreme de restrişte se puteau adăposti până la 20.000 de
oameni. Odinioară, aici se întindea regatul hitiţilor, peste care au venit fri-
75
gienii, mari crescători de cai. A fost rândul mezilor să populeze zona timp
de câteva secole, pentru ca, începând din secolul al VI-lea, să devină stăpâni
perşii. Este demn de reţinut faptul că administraţia persană avea în zonă
mai mult de 20 de satrapi (guvernatori), care erau obligaţi să plătească,
anual, taxe în cai, argint şi aur. Acum, regiunea este numită Capadocia,
care în limba persană însemna – ţinutul sau ţara cailor frumoşi. Perioada
de stăpânire persană a fost relativ scurtă: 585-382 î.Hr. Nici stăpânirea greacă
nu a fost prea mare, deoarece la anul 17 î.Hr., Capadocia devine provincie
romană. Cele mai mari oraşe-cetăţi ale timpului erau Cezareea (actualul
Kayseri, ridicat în cinstea împăratului Caesar, oraş ce se află la poalele
muntelui Erciyes Dagi, vechiul munte Arge, creatorul acestor ireale şi
fantastice peisaje din Capadocia) şi Tyana (astăzi dispărută, dar în apro-
pierea sitului arheologic se află localitatea Kemerhisar şi la 5 km Bor,
localitate aşezată la jumătatea distanţei dintre Aksaray şi Nevşehir, cu o
mică abatere spre răsărit). Perioada elenistică nu a reuşit să ridice prea mult
nivelul cultural al capadocienilor, încât reputaţia lor, ce-i urmărea din
Antichitate, de a fi „mai ucigători decât şerpii şi tot atât de capabili să
spună o vorbă înţeleaptă, pe cât este capabilă o ţestoasă să zboare“, i-a
urmărit multă vreme. Creştinismul a pătruns destul de timpuriu aici şi Apos-
tolul neamurilor nu a trecut cu vederea ţinutul1 , deşi părintele istoriei bise-
riceşti, Eusebiu, spune textual: „Petru pare a fi predicat la început între
iudeii împrăştiaţi prin Pont, Galatia, Bitinia, Capadochia şi Asia…“2 . An-
tichitatea creştină din Capadocia şi-a pus amprenta asupra istoriei, cu toată
silinţa turcilor de a şterge orice urmă creştină din Imperiul Bizantin de
odinioară. Astfel, la Göreme, Ürgup şi pe valea Yldhara se păstrează cele
mai multe mărturii creştine. De altfel, acestea se află în provincia Nevşehir
(de la vechiul oraş Nyssa, unde se mai găsesc şi Nazianz-ul şi Arianz-ul).
Deşi au trecut secole de când au fost pictate în frescă, vechile locaşuri de
cult din parcurile în aer liber, cum sunt numite bisericile scobite în tuful
vulcanic din sus-menţionatele locuri, păstrează o deosebită prospeţime. Poate
de aceea, Parcul Naţional Goreme a fost luat sub protecţia UNESCO încă
din anul 1985.
1. Trebuie să menţionăm că, între 63-64, Sf. Ap. Pavel trimite o epistolă către creştinii
din Pont, Galatia, Capadocia, Asia şi Bitinia.
2. Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, în „Părinţi şi scriitori bisericeşti“ (se va
prescurta PSB), vol. 13, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 99.
76
Apariţia Sf. Părinţi capadocieni trebuie văzută ca o firească şi simplă

creştere şi înflorire a comunităţii, o maturizare a înţelegerii şi trăirii invitaţiei
lui Dumnezeu, făcute prin Fiul Său, Domnul nostru Iisus Hristos, de a reînvia
parteneriatul de dialog în iubire veşnică. Şi Părinţii capadocieni, luând în
serios invitaţia divină, au dovedit că punerea în practică a iubirii prin jertfă
a lui Dumnezeu este posibilă. Că aşa stau lucrurile o dovedesc şirul martirilor
capadocieni asupra cărora vom reveni, dar şi al ierarhilor pe care i-a avut
Capadocia. Astfel, cel mai vechi episcop capadocian, Alexandru, pentru
evlavia lui, mergând în pelerinaj la Ierusalim, a fost invitat de creştinii de
acolo să le fie păstor. În acest sens, Eusebiu de Cezareea ne spune: „Aşa se
explică de ce, ca şi cum aici ar fi fost vorba de o poruncă dumnezeiască
(întrucât el venea din pământul Capadochiei, unde fusese ridicat de mai
înainte la scaunul de episcop), Alexandru a pornit spre Ierusalim să se
roage şi să viziteze locurile sfinte; or, oamenii de aici l-au primit cu mare
bunăvoinţă şi nu i-au mai îngăduit să se întoarcă la ai lui…“3 . Ajuns
episcop la Ierusalim, Alexandru intră în legătură cu Biserica Alexandriei,
cunoscând îndeaproape pe Panten, Clement Alexandrinul şi Origen4 . Lui
Alexandru i-a urmat în scaun Firmilian (230-240)5 . Părintele Istoriei biseri-
ceşti ne spune că „pe vremea aceea6 era în floare Firmilian, episcopul
Cezareii Capadochiei, care avea faţă de Origen o admiraţie atât de mare,
încât l-a chemat chiar în patria sa spre a fi de folos Bisericilor din eparhia
lui; mai târziu s-a dus el însuşi până în Iudeea şi a petrecut cu el o bucată
de vreme ca să-şi îmbunătăţească pregătirea teologică“7 . Deosebit de
importantă este activitatea Sf. Grigorie Taumaturgul, ucenic al lui Origen8 ,
3. Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească…, p. 234.

4. Ibidem, p. 237-239.
5. A se vedea mai pe larg la Holweck, F.G., Biographical Dictionary of the Saints,
Londra, 1924, p. 383.
6. Din context aflăm că e vorba de timpul în care Origen pleacă din Alexandria, pentru
a se stabili la Cezareea Palestinei.
7. Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească…, p. 250.
8. Născut într-o familie păgână la Neocezareea Pontului, în anul 213, Sfântul Grigorie
s-a convertit la creştinism şi a studiat dreptul şi retorica. A mers la Cezareea Palestinei, unde
l-a întâlnit pe Origen, studiind timp de 5 ani cu el exegeza şi filozofia. Întors în Neocezareea,
a fost ales episcop, săvârşind minuni şi în special având darul vindecării bolilor, de unde
este şi supranumele de Taumaturgul. Cf. p. Walsh, M., Dictionary of christian biography,
Londra, 2001, p. 555.
77
dar şi părinte duhovnicesc al bunicii Sf. Vasile cel Mare şi nu numai. Cu

siguranţă, Biserica din Capadocia se prezenta, la începutul secolului al
IV-lea, cu mai multe eparhii, căci la 314 a fost capabilă să-şi întrunească
propriul sinod, la Ancyra, deşi adunarea a fost prezidată de episcopul Vital
de Antiohia9 . La vremea aceea, episcopul de Cezareea, anume Leontius, a
hirotonit pentru Armenia un episcop, nimeni altul decât Grigorie Lumină-
torul. Din secolul al IV-lea şi până în secolul al VII-lea, creştinismul a fost
înfloritor în Capadocia, construindu-se numeroase locaşuri de cult şi stând
sub înrâurirea scaunului de Constantinopol. Din nefericire, odată cu ajunge-
rea arabilor în zonă, influenţa islamică se face simţită, creştinii preferând
să-şi scobească locuinţe şi chiar biserici în tuful vulcanic, pentru a se retrage
din faţa cotropitorilor. După victoria de la Mantzikert (1071), aici se insta-
lează stăpânirea turcilor selgiucizi. Nu după mult timp, provincia intră în
stăpânirea otomanilor, care nu s-au amestecat prea mult în credinţa creşti-
nilor, dar lucrurile au luat o turnură cu totul neaşteptată, mai ales după
schimbul de populaţie din anul 1924 dintre Turcia şi Grecia, când urmele
creştinismului au fost aproape în întregime şterse: bisericile fie au fost dărâ-
mate, fie au fost transformate în geamii ori moschei. La Cezareea, de pildă,
mai este doar o biserică în funcţiune, ridicată la începutul secolului IV, care
de două secole este în posesia comunităţii armene.
Dar perioada de început a creştinismului a fost marcată în Capadocia
de un impresionant număr de martiri, asupra cărora vom insista puţin în
continuare, însă fără a trata problema exhaustiv. Pentru o mai uşoară iden-
tificare, vom prezenta martirii nu cronologic, ci alfabetic, folosindu-ne de o
lucrare mai veche, după cum urmează:
Absalon a fost martirizat în Cezareea, împreună cu episcopul Lucius,
probabil cu ceilalţi martiri din Cezareea, fiind serbat la 22 martie10 .
Acachie (Agathius), centurion în armata imperială, a pătimit în zilele
împăratului Maximian. Era de loc din Capadocia şi s-a dovedit neînfricat
propovăduitor al Evangheliei. A suferit mai întâi la Perinthus, în Tracia,
unde conducea un corp de armată. Pentru rezistenţa lui în faţa chinuitorilor,
9. A se vedea mai pe larg la pr. Ene Ionel, O cronologie a sinoadelor bisericeşti în

primul mileniu creştin, Ed. Zigotto, Galaţi, 2008, p. 19.
10. F.G. Holweck, Biographical Dictionary of the Saints, Herder Book, London,
1924, p. 7.
78
a fost dus la Bizantion şi decapitat împreună cu preotul Maximus, diaconul

Anthes şi 75 de însoţitori, sub împăratul Maximian, în anul 308. Este unul
dintre martirii antici ai Bizantionului. Peste mormântul său, împăratul
Constantin a ridicat o biserică ce se afla în Staurion, între două baraje la
Galata. Moaştele sale au fost duse la Squillace, în Calabria, unde a devenit
principalul ocrotitor, patron spiritual. Este serbat în Biserica Romană la 8
mai, la Squillace la 7 mai, iar în Biserica Ortodoxă tot la 7 mai11 .
Agathodor este un martir ce a pătimit împreună cu fiul său în cetatea
Tyana. A rezistat nenumăratelor torturi la care a fost supus de conducătorul
păgân al cetăţii, dându-şi sufletul în mâinile lui Hristos12 . Este serbat la 2
februarie.
Alexandru este un mucenic ce a pătimit în Cezareea împreună cu Ro-
mulus şi este cinstit la 27 martie, necunoscându-se alte date despre viaţa
lui; este doar menţionat în actul de pătimire al acestuia din urmă13 .
Amoniu este un alt mucenic al Capadociei, ce a pătimit împreună cu
Donatus la Cezareea şi este cinstit la 9 septembrie.14 Nu avem alte informaţii
despre viaţa lui.
Anectus sau Anicet a trăit pe vremea împăratului Diocleţian (284-305)
şi a lui Urban, guvernatorul Capadociei. Pentru că îi învăţa pe creştini şi-i
sfătuia să nu se înfricoşeze, nici să se teamă de chinuri, ci să lupte pentru
adevăr şi să moară pentru dreapta-credinţă, a fost pârât la guvernator şi prins.
A fost mai întâi întemniţat, după care a fost obligat să se închine idolilor, ceea
ce nu a făcut. Au urmat alte chinuri, şi mai grele, fiind bătut cu toiege, spânzurat
de lemn, degetele mâinilor şi ale picioarelor i-au fost tăiate, tot corpul fiind
strujit cu unghii de fier. Din toate încercările a ieşit biruitor. Drept aceea,
mulţi din cei ce-l văzură sănătos mergeau la el, se botezau şi se vindecau de
toate bolile pe care le aveau. Fiind iarăşi chinuit şi luptându-se cu vitejie, a
fost, în cele din urmă, decapitat. Este cinstit la 27 iunie15 .
Asclepiodot, mucenic în Cezareea Capadociei, pomenit în actul martiric
al Sf. Teodot, cu aceeaşi zi de cinstire: 3 iulie16 .
11. Ibidem, p. 10.

12. Ibidem, p. 30
13. Ibidem, p. 45.
14. Ibidem, p. 52.
15. Ibidem, p. 75.
16. Ibidem, p. 110.
79
Basil (Basilius - Vasile) de Ancira a fost un capadocian de vază la

jumătatea secolului al IV-lea şi a suferit mult la Constantinopol în timpul
lui Iulian Apostatul. A pătimit în Cezareea, probabil la sfârşitul anului 362
sau începutul celui următor. Nu poate fi identificat cu Sf. Basil de Ancira,
preotul, cinstit la 22 martie, deoarece este serbat la 2 ianuarie17 .
Basil de Ancira a fost preot în cetate şi înverşunat luptător împotriva
arienilor. În timpul lui Iulian Apostatul a fost închis; a fost schingiuit foarte
mult, în diverse forme, mai multe zile, pentru ca la 29 ianuarie 363 să fie
ucis. Este serbat pe 22 martie18
Blasius a fost un om bogat, crescător de vite, în Cezareea Capadociei,
în secolul al III-lea, care, după ce şi-a împărţit averea, a început să-L
propovăduiască pe Hristos. Pentru aceasta a fost torturat şi, la puţin timp, a
trecut la cele veşnice, fiind cinstit la 3 februarie. Nu poate fi confundat cu
Blasius de Sevasta19 .
Busirie este un martir al Ancirei, care a pătimit în timpul disputelor ariene,
fiind îndelung torturat şi ucis în anul 385. Este serbat la 21 septembrie20 .
Caesarius este un mucenic din Cezareea Capadociei, despre care nu
avem informaţii; singurul lucru cunoscut este menţionarea sa în Sinaxar ca
mucenic şi cinstit pe 3 noiembrie21 .
Capitolin şi Erothei sunt cunoscuţi pentru rezistenţa lor în vremea
persecuţiei lui Diocleţian, cel din urmă fiind servitorul lui Capitolin. Au
pătimit într-o zi de 27 octombrie, a anului 304, fiind serbaţi chiar în ziua
pătimirii22 .
Caian este menţionat în actul martiric al Sf. Gilus, fiind cinstit la 30
august, cu specificarea că a pătimit la Ancira, de unde era23 .
Caius (Gajus) este un alt mucenic din Ancira, care a pătimit la 23 iunie,
când este şi serbat, iar informaţia o datorăm actului martiric al Sf.
Eustochie24 .
17. Ibidem, p. 133.

18. Ibidem, p. 139.
19. Ibidem, p. 162.
20. Ibidem, p. 175.
21. Ibidem, p. 179.
22. Ibidem, p. 189.
23. Ibidem, p. 180.
24. Ibidem, p. 181.
80
Callista era sora Sfintei Christe din Cezareea Capadociei, mucenicia ei

fiind amintită în actul martiric al Sf. Dorotheea. Este cinstită la 6 februarie25 .
Carina, muceniţă la Ancira, serbată la 7 noiembrie, împreună cu Sf.
Melasippus26 .
Carponie, mucenic din Cezareea, cinstit pe 14 octombrie, împreună
cu Sf. Fortunat27 .
Carterie, născut în Cezareea Capadociei, a fost preot şi învăţător al
creştinilor pe vremea împăratului Diocleţian şi a cârmuitorului Urban, al
provinciei. El a început să-L propovăduiască pe Hristos înviat, atrăgând la
creştinism populaţia păgână. Fiind pârât cârmuitorului, pentru aceste învă-
ţături, s-a ascuns. Dar în vedenie i S-a arătat Dumnezeu, zicându-i: «Carterie,
du-te şi te arată la cei care te caută şi Eu voi fi cu tine, că trebuie să pătimeşti
mult pentru numele Meu şi mulţi au să creadă şi să se mântuiască
prin tine».
Într-adevăr, aşa a făcut, s-a întors la Cezareea propovăduind Evanghelia
cu şi mai mult curaj, dar fiind prins şi chinuit cu cruzime, i s-a poruncit să
jertfească zeului Serapis. Refuzând şi distrugând idolul, a fost supus la şi
mai mari cazne, după care a fost ucis. Minunându-se de tăria credinţei lui,
mulţi s-au lepădat de zei şi au început să se închine adevăratului Dumnezeu.
Este cinstit la 8 ianuarie în Apus şi la 6 aprilie în Răsărit28 .
Castulus este mucenic din Ancira, care a pătimit cu Sf. Donat, serbaţi
împreună pe 23 ianuarie29 .
Christe sau Christeta este sora Sf. Callista şi a pătimit la Cezareea
Capadociei, fiind menţionată în actul de pătimire al Sfintei Muceniţe
Dorotheea. Este cinstită la 6 februarie30 .
Clementie este un mucenic ce a pătimit la Ancira, fiind serbat la 23
ianuarie şi menţionat în actul de pătimire al Sf. Donat31 .
Clement este un martir cunoscut atât pentru fapte, cât şi pentru istoria
moaştelor sale. S-a născut într-o familie semipăgână, la Ancira, tatăl păgân,
25. Ibidem, p. 183.

26. Ibidem, p. 190.
27. Ibidem, p. 191.
28. Ibidem.
29. Ibidem, p. 195.
30. Ibidem, p. 208.
31. Ibidem, p. 217.
81
mama creştină. După moartea părinţilor, devine creştin şi ajunge de foarte

tânăr episcop al cetăţii. Cum persecuţia lui Diocleţian, în urma decretelor
imperiale succesive, s-a întins în tot imperiul, nici Ancira nu a făcut excepţie.
În anul 304, Clement este ucis. Moaştele sale au fost duse, după libertatea
oferită creştinismului de împăratul Constantin, la Constantinopol, pentru ca,
în anul 1204, când latinii cuceresc Bizanţul şi pun bazele Imperiului latin de
Răsărit, să fie duse în Apus, la Roma, unde sfântul devine patronul orfanilor32 .
Cyril a fost un copil care, având un frate în armată, a mărturisit pe
Hristos, ceea ce nu a fost pe plac comandantului fratelui său. De aceea,
refuzând să se lepede de Hristos şi să aducă jertfă zeilor, păgânul comandant
s-a umplut de mânie şi a torturat cu sălbăticie pe copil, apoi l-a ucis chiar în
Cezareea Capadociei. E cinstit la 28 mai, după vechiul Sinaxar sirian33 .
Cyril este un alt mucenic din Cezareea Capadociei, pe care Biserica îl
cinsteşte la 3 noiembrie, împreună cu Sf. Gherman34 .
Dasius, Severus (Severianus), Andronas, Theodotus şi Teodot sunt
mucenici din Ancira, care au pătimit împreună, fiind decapitaţi şi serbaţi în
ziua de 3 noiembrie35
Dius (Divus) a fost preot şi mucenic în Cezareea Capadociei, serbat pe
11 iulie36
Domninus dimpreună cu cei 12 tovarăşi ai săi, care au pătimit la
Cezareea Capadociei, fiind serbaţi pe 5 decembrie37 .
Donatus. Cu acest nume întâlnim doi mucenici: unul a pătimit la Ancira,
împreună cu Sf. Rufin, fiind serbat la 4 septembrie şi celălalt a pătimit la
Cezareea, împreună cu Sf. Polieuct şi este serbat la 21 mai38 .
Dorotheea fecioara a fost martirizată împreună cu Theophilus avocatul
şi alte femei: Christa şi Callista, chiar în Capadocia. Există îndoieli cu
privire la aceste nume, nefiind întâlnite în Martirologiul grec, însă ele sunt
menţionate în alte izvoare latine antice, iar detalii sunt oferite de către
călugărul Usuard, episcopul Ado şi Rabanus. Baronius, Bollandus şi
32. Ibidem.
33. Ibidem, p. 256.
34. Ibidem, p. 257.
35. Ibidem, p. 264.
36. Ibidem, p. 283.
37. Ibidem, p. 289.
38. Ibidem, p. 292-293.
82
Tillemont situează moartea Dorotheei în timpul persecuţiei lui Diocleţian

(284-305). Era o tânără fată din Cezarea Capadociei, a cărei faimă, pentru
cucernicia ei, se răspândise aşa de mult, încât guvernatorul Sapricius a
ordonat să fie adusă şi torturată, chiar în faţa lui. Neputând să o convingă să
se mărite, a trimis-o la două femei, Christa şi Callista, care renunţaseră la
creştinism de frica chinurilor şi trăiau în desfrâu, pentru ca acestea să o
determine să se lepede de credinţă. Însă, s-a întâmplat o minune, căci cele
două femei au revenit la credinţa adevărată, lepădându-se de păcat. În
momentul când Sapricius a aflat de convertirea celor două femei, aprins de
mânie, le-a condamnat la moarte, aruncându-le într-un cazan cu smoală
încinsă. Dorotheea a fost din nou torturată, însă ea şi-a exprimat bucuria
pentru martiriul Christei şi Callistei şi pentru propriile chinuri.
Guvernatorul, ofensat şi înfuriat, a ordonat să fie decapitată. Pe drumul
către locul de execuţie, un avocat pe nume Theophilus a rugat-o, râzând,
să-i trimită nişte mere şi nişte trandafiri din raiul Mirelui ei ceresc. După ce
Sf. Dorotheea a fost ucisă cu sabia, a împlinit şi cererea lui Theophilus,
încât acesta, înmărmurit la vederea celor cerute, s-a lepădat de păgânism şi
a trecut la creştinism, fiind şi el supus la torturi. În cele din urmă primind
cununa muceniciei. Se spune că trupul Dorotheei a fost dus la Roma şi
păstrat în biserica de lângă Tibru, care îi poartă numele. La sărbătorirea ei
are loc o slujbă de binecuvântare a merelor şi trandafirilor39 .
Eleassus a fost martirizat în Cezareea Capadocia. Date despre el aflăm
în martiriul Sf. Donatus. Este cinstit la 9 septembrie40 .
Eleutherie, mucenic în Cezareea Capadociei, menţionat în Martirologiul
Hyeronianum şi cinstit la 27 decembrie41 .
Elpidus este un mucenic din Ancira, menţionat în actul martiric al Sf.
Rufinus şi este cinstit în 4 septembrie42 . Nu se poate confunda cu alt Elpidus,
născut în Capadocia şi care a trăit în Ţara Sfântă, la Ierihon, unde a fondat
o mănăstire, adunând alţi mulţi ucenici43 .
39. Wace, Henry, D. D. William C. Piercy, M. A., A Dictionary of Christian Biogra-

phy and Literature to the End of the Sixth Century A.D., with an Account of the Principal
Sects and Heresies, Londra, 1911, p. 280.
40. Holweck, F.G., Biographical Dictionary of the Saints ,p. 307.
41. Ibidem, p. 309-310.
42. Ibidem, p. 317.
43. Ibidem.
83
Eleusippus, Melasippus (Meleusippus), Speusippus, Neonila, Neon,

Turbon şi Ionila. Aceşti trei mucenici, Eleusippus, Melasippus, Speu-
sippus, erau fraţi tripleţi, originari din Galia, ce au trăit în timpul împăratului
Marcus Aurelius (161-180). Au fost la început păgâni, dar prin purtarea de
grijă a lui Dumnezeu, au primit Botezul creştin de la câţiva preoţi misionari,
ucenici ai Sfântului Policarp al Smirnei. Bunica lor, Neonila (Leonila), ori-
ginară din Capadocia, era creştină contribuind şi ea la încreştinarea nepoţilor
săi, prin cuvinte pline de duh, prin sfaturi pline de blândeţe şi înţelepciune,
referitoare la vieţuirea creştină.
Ajunşi creştini, şi-au trimis slujitorii să sfărâme statuia zeiţei Nemesis,
la care până atunci se închinaseră, ei distrugând toţi idolii aflaţi în casa
lor. Acest fapt a mâniat cumplit poporul idolatru şi preoţii, care i-au
ameninţat cu moartea. Înainte de a fi judecaţi, a fost chemată bunica lor,
Neonila, care a fost îndemnată să spună nepoţilor săi că unica lor şansă de
a trăi este lepădarea de Hristos. Însă cei trei, având râvnă spre mărturisirea
lui Hristos, au suportat nenumărate chinuri. Întăriţi de puterea lui Hristos,
îşi băteau joc de judecătorii păgâni. Cei trei au fost aruncaţi în foc, dar ei,
rămânând nevătămaţi, cântau laude lui Dumnezeu. Cuprinşi de furie,
judecătorii au poruncit să se aprindă un foc şi mai mare, dar cu cât se
înălţa văpaia, cu atât era mai mare slava sfinţilor. După aceasta, cei trei
mărturisitori văzând înaintea lor cetele sfinţilor îngeri, care aşteptau
pregătiţi să le primească sufletele, şi-au plecat genunchii şi rugându-se
împreună şi-au dat duhul. Trupurile lor au fost îngropate în afara cetăţii, în
Urvat, iar mai târziu s-a ridicat o biserică în numele lor, unde multe minuni
şi tămăduiri se făceau.
În timp ce sfinţii pătimeau, o femeie pe nume Ionila, nepăsându-i de
soţul şi copilul ei, a mărturisit că şi ea este creştină, însă îndată poporul a
dus-o împreună cu Neonila la Urvat, tăindu-le capul. Iar un oarecare Neon,
care a privit la nevoinţele sfinţilor şi a scris pătimirea lor, a dat cartea unui
oarecare Turbon şi L-a mărturisit pe Hristos. Şi atât de mult l-au bătut, încât
sfântul şi-a dat sufletul în mâinile Domnului. Dar şi Turbon urmând exemplul
sfinţilor acestora, nu după multă vreme, prin cale mucenicească, a trecut la
viaţa veşnică.
Moaştele au fost duse la Langres în Burgundy de împăratul Zenon, iar
în secolul al VIII-lea, o parte din acestea au ajuns în Suedia. Tradiţia din
Langres susţine că cei trei au trăit şi pătimit la Langres. Moaştele au fost la
84
baza fondării abaţiei de Ellewangen în 1100 şi reconstruită în 1662. Toţi

sunt cinstiţi la 17 ianuarie, în ziua Sf. Antonie cel Mare44
Emanus este un martir ce a pătimit mai târziu. S-a născut în Capadocia
şi la maturitate a făcut un pelerinaj la Roma, unde l-a însoţit pe Sf. Nectarie
de la Milan la Autum, pentru a se închina la mormântul Sf. Simforian.
Pentru evlavia lui a fost hirotonit preot la Orléans, unde a construit o biserică
lângă Chartres. În anul 560 a fost ucis de cete de migratori ce devastau
Apusul la acea vreme. Este cinstit la 16 mai, ziua uciderii sale45 .
Emelynus a pătimit la Ancira, informaţii despre pătimirea lui având
din actul martiric al Sfântului Gaianus, cinstit pe data de 31 august46 .
Euelpistus (Evelpist) era de loc din părţile Capadociei şi a ajuns la
Roma, unde a pătimit, împreună cu Sfinţii Iustin, Hariton, Ierax, Peon, Vale-
rian şi Harita fecioara. Execuţia lor a avut loc în timpul eparhului Rustic,
care a poruncit să fie decapitaţi, fiind împreună cinstiţi la 14 aprilie
şi 1 iunie47 .
Eugen a fost mucenic în Capadocia şi este cinstit în ziua de 6 septembrie.
Informaţii despre martiriul său aflăm în actul martiric al Sf. Cottidus 48 .
Eugenie şi Marin sunt doi mucenici ce au pătimit în Capadocia şi sunt
cinstiţi la 11 decembrie49 .
Eugeniu, Mardonius, Musconius şi Metellus sunt capadocieni ce au
pătimit la Neocezareea, unde au fost arşi de vii, iar moaştele au fost aruncate
într-un râu. Sunt serbaţi la 24 ianuarie50
Evlampie, originar din Capadocia, a suferit moarte martirică în vremea
împăratului Traian, alături de Sfinţii Teodot şi Teodota, Meliton, Petru,
Asclipiodot şi Golinduh. Sunt pomeniţi împreună, în ziua de 3 iulie51 .
Eupsychie a fost un tânăr patrician din Cezareea Capadociei, ce a vieţuit
în secolul al IV-lea. Era lector al Bisericii din Cezareea. Cum împăratul
Iulian Apostatul a încercat să reînvie păgânismul, la Cezareea a fost ridicat
44. Ibidem, p. 308.

45. Ibidem, p. 317.
46. Ibidem.
47. Ibidem, p. 335.
48. Ibidem, p. 336.
49. Ibidem, p. 337.
50. Ibidem, p. 335.
51. Ibidem, p. 338.
85
un altar păgân închinat unui idol, numit „Tihis“, adică „noroc“. Era locul
unde împăratul aducea jertfă când venea în Cezareea şi păgânii aveau
sentimentul că gestul aducea noroc oricui. Eupsychie, văzând cum erau
ispitiţi şi înşelaţi oamenii, a plecat cu mai mulţi creştini şi a sfărâmat capiştea
idolească. Auzind împăratul de lucrul acesta, a poruncit ca Eupsychie să fie
pedepsit. La 9 aprilie 362, după ce a suferit nenumărate cazne, tânărul pa-
trician a fost decapitat52 în ziua de 9 aprilie.
Eupsychius s-a născut şi a crescut în Cezareea Capadociei, în timpul
împăratului Aurelian (270-275). După moartea tatălui său, botezându-se şi
împărţind toată averea săracilor, a fost prins de guvernatorul roman al
Capadociei şi întemniţat. A fost chinuit după ritualul roman, cunoscut şi
obişnuit atunci, după care i s-a tăiat capul. Evenimentul se petrecea în ziua
de 7 septembrie, când este şi cinstit sfântul. Uneori, sinaxarele îl confundă
cu Eupsyche de la 9 aprilie, dar între ei, deşi este asemănare de nume, e
diferenţă de aproape un secol53 .
Eusebiu, mucenic din Ancira. Cu acest nume sunt cunoscuţi doi muce-
nici, fiind însă cinstiţi la date diferite. Cel dintâi e serbat la 4 septembrie şi
informaţiile sunt date de actul martiric al Sfântului Rufin, iar cel de al doilea
este cinstit la 30 august, fiind menţionat în Sinaxarul siriac, cu menţiunea
că a pătimit împreună cu alţi creştini54 .
Eustathius din Ancira a trăit în timpul ultimilor împăraţi persecutori,
fiind torturat în diverse chipuri. Nerenunţând la credinţa sa, a fost aruncat
într-un râu, dar a scăpat în chip minunat, cu ajutorul unui înger. A trecut la
cele veşnice mai târziu, în anul 316, fiind cinstit la 28 iulie atât în Apus, cât
şi în Răsărit55 .
Eutihie preotul şi Domitian diaconul sunt pomeniţi în Martirologiul
roman, cu menţiunea că au pătimit la Ancira, în Galatia. Sunt serbaţi la 28
decembrie56 .
Eutropiu, Cleonic şi Vasilisc. Aceşti Sfinţi au trăit în timpul domniei
lui Diocleţian şi Maximian, fiind rude şi ostaşi, împreună cu Sfântul Teodor
Tiron. Ei erau din Pontul Capadociei. Eutropiu şi Cleonic erau fraţi între ei,
52 Ibidem, p. 343.
53. Ibidem.
54. Ibidem, p. 345.
55. Ibidem, p. 348.
56. Ibidem, p. 354.
86
iar Vasilisc era nepotul Sfântului Teodor. Dar, cum Diocleţian dăduse decre-
tele ce interziceau creştinismul şi în armată, ei s-au arătat pe faţă a fi creştini,
fapt pentru care au fost închişi şi aduşi în faţa conducătorului Capadociei,
Asclepiodot. Acesta era numit de curând în postul de guvernator şi a dorit
să-i cunoască, deoarece auzise de ei că sunt închişi de ceva timp. Spera să-i
convingă să se lepede de Hristos, dar rezultatul a fost altul, fapt pentru care
au fost supuşi la grele chinuri. Eutropiu şi Cleonic şi-au primit sfârşitul
prin răstignire pe cruce, asemenea Mântuitorului. Vasilisc se ruga şi el să
fie răstignit cu prietenii săi, însă Asclepiodot nevrând să-i dea această mân-
gâiere l-a aruncat în temniţă unde, la puţin timp, a fost decapitat.57
Felix. Cu acest nume sunt pomeniţi doi mucenici originari din Pontul
Capadociei, fiind menţionaţi de Martirologiul roman, alături de Sfântul
Martialis, la data de 16 aprilie când sunt serbaţi împreună58 .
Fortunat este menţionat în actul martiric al Sfântului Donat, că a pătimit
în Cezareea Capadociei, fiind serbat la 9 septembrie59 .
Gaianus a pătimit la Ancira, fiind menţionat în actul martiric al Sfân-
tului Rufin şi serbat la 4 septembrie60 .
George Lorgius este un mucenic cu un cult foarte răspândit odinioară
în Capadocia, cinstit pe 2 martie şi cunoscut sub numele de Gordius al
Cezareii Capadociei61 .
Sfântul Mucenic Gheorghe este diamantul ce a strălucit, la începutul
secolului al IV-lea, pe firmamentul cerului Bisericii Capadociei, cum spunea
Sfântul Vasile cel Mare despre Sfântul Sava Gothul, cu precizarea că acesta
din urmă era al Bisericii Gothiei. Sfântul Gheorghe era originar din Capa-
docia, iar viaţa lui este mult prea cunoscută şi de aceea ne vom mulţumi doar
cu precizarea că a pătimit sub Diocleţian, că în Cairo se află o biserică ce
păstrează obiectele cu care a fost torturat, iar în Lida, din Israel, se păstrează
mormântul sfântului, cu lanţurile ce l-au ferecat odinioară. De precizat şi
faptul că în anul 367, la Trachonitida a fost descoperită o tăbliţă ce menţiona
martiriul său, iar mormântul i-a fost descoperit abia în anul 1868, la Lida.62
57. Proloagele, vol. II, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 1991, p. 557-558.
58. Holweck, F.G. Biographical Dictionary of the Saints,p. 371.
59. Ibidem, p. 394.
60. Ibidem, p. 410.
61. Ibidem, p. 422.
62. Ibidem, p. 423.
87
Germanus, Teofil şi Cyrillus sunt mucenici din Cezareea Capadociei,

care au suferit martiriul sub împăratul Deciu (249-251), care a generalizat
persecuţiile în tot Imperiul Roman. Sunt serbaţi la data de 3 noiembrie63 .
Gordie este mucenic din Cezareea Capadociei, militar în armata romană,
ce a slujit sub Liciniu (307-324). Cum acesta a fost persecutor, Gordie a
părăsit oastea şi s-a retras în munţi, sperând să-şi găsească liniştea. Dar
văzând persecuţiile la care erau supuşi creştinii, a ieşit la luptă. Astfel, fo-
losindu-se de o sărbătoare vestită, pe care romanii o ţineau în cinstea zeului
Martie – zeul războiului, Gordie a venit în arenă şi L-a propovăduit pe
Hristos. Dar fiind prins şi adus în faţa împăratului, i s-a poruncit să se lepede
de Hristos şi nevoind el să împlinească porunca, i s-a tăiat capul, primind
cununa muceniciei în ziua de 3 ianuarie a anului 31464 .
Hermias a fost tot ostaş în armata romană şi a slujit pe timpul împă-
ratului Antoniu Piosul. Era din Comana, localitate din Capadocia. Deoarece
L-a mărturisit făţiş pe Hristos, a fost obligat să se lepede de El şi să se
închine zeilor romani. Nevoind să facă aceasta, a fost schingiuit şi ucis
într-o zi de 13 mai, când este şi cinstit65 .
Herulus este un alt mucenic din Cezareea Capadociei, menţionat în
actul martiric al Sfântului Lucius, fiind cinstit în ziua de 2 martie66 .
Hieron, Hesychius, Nicander şi 30 de mucenici au trăit în a doua
parte a secolului al III-lea şi începutul celui de al IV-lea, pe vremea împă-
raţilor persecutori Valerian, Aurelian, Diocleţian şi Maximian. Hieron era
din cunoscuta localitate Tiana, în Capadocia, într-o familie creştină, mama
lui numindu-se Stratonica şi fiind bine cunoscută pentru evlavia ei. Cum
Hieron a refuzat serviciul militar, a atras nu doar suspiciuni asupra sa, ci
suferinţe, chinuri şi, în cele din urmă, martirizarea. Actul martiric ne arată
că a pătimit împreună cu ceilalţi tovarăşi, tăindu-li-se capetele în cetatea
Melitina; sunt serbaţi în ziua de 7 noiembrie67 .
Un alt mucenic al lui Hristos a fost Iachint, care s-a născut în Cezareea
Capadociei şi a trăit pe vremea împăratului Traian (98-117). Ajunge de
tânăr, pentru calităţile sale, în garda imperială. Fiind pârât de un coleg al
63. Ibidem, p. 431.

64. Proloagele, vol. I, p. 402.
65 Holweck, F.G. Biographical Dictionary of the Saints, p. 477.
66. Ibidem, p. 479.
67. Ibidem, p. 481; Proloage, vol. I, p. 231-232.
88
său că este creştin, aceasta ce l-a făcut pe Traian să se mânie şi să verifice

informaţia. Convingându-se că supusul său era creştin, deoarece nu a voit
să jertfească idolilor, a fost decapitat în ziua de 3 iulie a anului 108, când
este şi cinstit68 .
Italica este pomenită în actul martiric al Sfântului Gilus, unde se arată că
este originară din Ancira unde a şi pătimit, fiind serbată în ziua de 30 august69 .
Januarius este un alt mucenic capadocian, despre care avem informaţii
în actul martiric al Sfântului Lucius, fiind serbat în ziua de 2 martie70 .
Julia este o altă mărturie a credinţei creştine din Capadocia, fiind din
Ancira, aşa cum se aminteşte în actul martiric al Sfântului Gaiasus, fiind
pomeniţi împreună în ziua de 31 august71 .
Julitta este născută şi a pătimit în Cezareea Capadociei în timpul îm-
păratului Diocleţian, în anul 304. Moartea sa a fost generată de furia pă-
gânilor care au prins-o şi au denunţat-o guvernatorului Capadociei, pentru
nesupunere faţă de legile statului. Recunoscând că e creştină, Julitta a fost
condamnată la moarte, fiind arsă de vie. Biserica o cinsteşte în ziua pătimirii
sale, la 30 iulie72 .
Junilla a pătimit în Cezareea Capadociei, viaţa şi pătimirea ei fiind amin-
tite în actul martiric al Sfintei Leonila. Ambele sunt cinstite la 15 martie73 .
Justa este menţionată în actul martiric al Sfântului Galanus, cu preci-
zarea că era din Ancira şi faptul că a pătimit la 31 august74 .
Lavrentius este mucenic din Cezareea Capadociei, fiind pomenit în
actul martiric ca însoţitor al Sfinţilor Divus şi Cornius, pomeniţi în ziua de
12 iulie75 .
Lupus este un alt martir originar din Cezareea Capadociei, menţionat
în actul martiric al Sfântului Saturninus, fiind serbaţi împreună la data de
14 octombrie76
68. Proloage, vol. II, p. 880.

69. Holweck, F.G. Biographical Dictionary of the Saints, p. 515.
70. Ibidem, p. 524.
71 Ibidem, p. 566.
72. Ibidem, p. 575
73. Ibidem, p. 576.
74. Ibidem, p. 577.
75. Ibidem, p. 598.
76. Ibidem, p. 628.
89
Magnus de Ancira, mucenic, pomenit în ziua de 4 septembrie, este

menţionat în actul martiric al Sfântului Rufin şi pomenit în ziua de 4 sep-
tembrie77 .
Malchus este menţionat în actul martiric al Sfântului Priscus, ca
fiind din Cezareea Capadociei şi serbat, împreună cu acesta, în ziua de 28
martie78 .
Mamas este un mucenic deosebit al Cezareii Capadociei, deoarece s-a
născut în închisoare, unde părinţii săi erau reţinuţi pentru că-L mărturiseau
pe Hristos. A pătimit sub Aurelian, în anul 274. A fost cinstit de Sfântul
Vasile şi Sfântul Grigorie de Nazianz. În secolul al IX-lea, moaştele sale au
fost transferate la Catedrala din Langres. Este cinstit în ziua de 17 august79 .
Marianus este mucenic din Cezareea Capadociei, menţionat de actul
Sfântului Eugeniu, cinstit în ziua de 11 decembrie80 .
Maximus a fost horepiscop sau episcop regional în Capadocia şi a
pătimit muceniceşte, bucurându-se de un cult aparte la Cezareea şi fiind
cinstit, împreună cu Sfântul Lucian din Antiohia şi preotul Carterius, în
ziua de 19 noiembrie81 .
Mercurius este unul din mucenicii militari ai Cezareii Capadociei. El
a trăit în prima jumătate a secolului al II-lea, fiind fiul unui ofiţer scitan
(greu de precizat dacă era din Scythia sau din Scythopolis), pe nume Gordian
şi făcea parte din ceata vitejilor, ce se numea „a Martionilor“. Remarcat
pentru faptele sale de arme, el a refuzat să aducă jertfă zeilor imperiali şi a
fost martirizat sub Deciu (249-251), în anul 250, la Cezareea Capadociei.
O tradiţie răsăriteană relatează, 113 ani mai târziu, că Mercurius a pătimit
sub Iulian Apostatul. Părţi din moaştele sale se găsesc în Catedrala din
Mayence. Este cinstit de Biserica Răsăritului la 25 noiembrie82 .
Metellus este pomenit alături de Sfântul Mardonius pentru curajul cu
care L-a mărturisit pe Hristos, ca mucenic în Neocezareea Capadociei. Este
serbat la 24 ianuarie83 . Tot acum, şi împreună cu ei, mai este pomenit şi
77. Ibidem, p. 640.

78. Ibidem, p. 648.
79. Ibidem, p. 648-649.
80. Ibidem, p. 659.
81. Ibidem, p. 696
82. Ibidem, p. 706; Proloagele, vol. I, p. 281-282.
83. Ibidem, p. 707.
90
mucenicul Mussconius84 . Nu se poate confunda cu Musonius, care a fost

episcop al Neocezareii Capadociei.
Nectarius şi Sevus sunt doi mucenici ce au pătimit în Neocezareea
Pontului, fiind cinstiţi la 22 august85 .
Neon a fost scrib la aşa-zisa curte de justiţie a Capadociei. Fiind creştin,
L-a mărturisit pe Hristos cu preţul propriei vieţi. Este redată pătimirea sa în
actul martiric al Sfântului Speusppus, cinstit la 16 ianuarie86 .
Nicephorus este mucenic ce a pătimit în Cezareea, despre care avem
informaţii în viaţa Sfântului Antoninus, cinstit la 13 noiembrie87 .
Orestes, fizician de profesie88 , din cetatea Tiana Capadociei, a trăit în
a doua jumătate a secolului al III-lea. Pe timpul persecuţiei lui Diocleţian, a
fost obligat să jertfească zeilor imperiali, dar refuzând, a avut de suferit
torturi şi închisoarea, iar în cele din urmă a fost ucis, precum Sfântul Ioan
cel Nou de la Suceava, fiind legat de un cal şi târându-l prin cetatea Tiana şi
împrejurimi. Astfel şi-a dat sufletul în mâinile Ziditorului. Este cinstit la 10
noiembrie.
Paisis este mucenic, serbat în ziua de 15 martie, odată cu Sfântul
Agabius, în viaţa căruia se spune că era din Cezareea unde a şi pătimit89 .
Papias era din Ancira. Este cinstit în aceeaşi zi cu Sfântul Donatus, în
ziua de 23 ianuarie şi a pătimit în Cezareea90 .
Paulus este mucenic din Cezareea, cinstit la 10 februarie, iar informaţiile
despre viaţa şi pătimirea lui le găsim în actul martiric al Sfintei Thea, cinstită
în aceeaşi zi.91
Pausis este menţionat în viaţa Sfântului Timolau, cu precizarea că era
din Cezareea Capadociei şi că a pătimit în ziua cinstirii sale, 24 martie92 .
Plato era un tânăr bogat din Ancira şi frate cu Sfântul Antioh. A fost
închis şi a pătimit înainte de 306. În secolul al V-lea, Sfântul Nil îl cinstea
84. Ibidem, p. 725.

85. Ibidem, p. 730.
86. Ibidem, p. 732.
87. Ibidem, p. 737.
88. În Proloage, vol. I, p. 242, se spune că era medic de profesie, iar Holweck, F.G.,
Biographical Dictionary of the Saints,p. 758, susţine că era fizician.
89. Holweck, F.G., Biographical Dictionary of the Saints,p. 764.
90. Ibidem, p. 770.
91. Ibidem, p. 779.
92. Ibidem, p. 787.
91
ca patron al captivilor, iar la Constantinopol s-a ridicat, în 510, o biserică în

cinstea lui. Ziua de 22 iulie era închinată serbării lui93 .
Poyeuctus, Victorius şi Donatus sunt mucenici din Cezareea Capa-
dociei, care au trăit la începutul secolului al IV-lea. Cei mai mulţi istorici
susţin că au pătimit sub Deciu (249-251), în anul 250. După alte surse, se
crede că au pătimit sub Galerius Maximus, în 311. Sunt cinstiţi împreună,
la 21 mai94 .
La începutul secolului al IV-lea a pătimit şi un alt mucenic în Cezareea
Capadociei, tot Poyeuctus, care a fost ars de viu. Este cinstit la 19 de-
cembrie95 .
La 2 martie era serbat un alt mucenic din Cezareea Capadociei, anume
Primitivus, fiind serbat împreună cu Sfântul Lucius96 .
Împreună cu Sfântul Capronius, la 14 octombrie era cinstit şi un mucenic
capadocian, anume Sfântul Priscianus97 .
Probus este un alt mucenic capadocian, ce a vieţuit şi pătimit la Ancira,
informaţii despre el având în viaţa Sfântului Eustochius, cu care era cinstit
în aceeaşi zi de 23 iunie98 .
Menţionăm aici şi pe Sfinţii Quartus şi Procopius, tot din Cezareea
Capadociei, cinstiţi la 7 iulie, cel din urmă fiind, uneori, identificat cu un
martir, cu acelaşi nume, din Scythopolis99 .
Cu numele de Saturninus, Capadocia a cunoscut doi mucenici, unul
serbat pe 4 septembrie, împreună cu Sfântul Rufin100 şi care era din Ancira,
iar cel de al doilea era serbat pe 14 octombrie, împreună cu Lupus, ce a
pătimit în Cezareea Capadociei. Alte surse mai adaugă cu aceştia din urmă
şi pe Modestus, Lucianus, Simplicius, Placidus, Ampodus şi Satur101 .
La Neocezareea Pontului din Capadocia, a pătimit Sfântul Sava, care
este cinstit în ziua de la 22 august102 .
93. Ibidem, p. 820

94. Ibidem, p. 823.
95. Ibidem, p. 823
96. Ibidem, p. 829.
97. Ibidem, p. 830.
98. Ibidem, p. 832.
99. Ibidem, p. 840.
100. Ibidem, p. 886.
101. Ibidem, p. 887.
102. Ibidem, p. 903.
92
Cu numele de Silvanus întâlnim doi mucenici în Capadocia şi anume,

un copil mucenic ucis la Ancira, cinstit la 30 aprilie împreună cu Sfântul
Gilus şi un adult serbat pe 4 septembrie, martirizat în aceeaşi localitate.
Informaţii despre acesta din urmă avem din viaţa Sfântului Rufin103 .
Simplicius este un alt mucenic din Capadocia, tovarăş de martiriu cu
Sfinţii Saturninus şi Lupus, cinstit la 14 octombrie, aşa cum este menţionat
şi mai sus104 .
Tecusa, Alexandra, Claudia, Phaine, Euphrasia, Matrona şi Julitta
sunt muceniţe ce au pătimit la Ancira, în Capadocia. Tecusa a fost mătuşa
Sfântului Teodotus de Ancira. Cele şapte tinere au fost trimise la o casă de
prostituţie, dar, intrând în comuniune cu Sfântul Teodotus, s-au pocăit şi,
lepădându-se de păcat, L-au mărturisit pe Hristos. Cum au fost obligate să
se lepede de Hristos, au pătimit şi în cele din urmă au fost înecate. Sunt
serbate la 18 mai105 .
Teodor a fost preot în Cezareea Capadociei şi a pătimit într-o zi de 19
martie, când este şi cinstit106 .
La 17 septembrie 230, la Niceea era decapitată Sfânta Theodosia
(Theodota), care era născută în Capadocia. Nevoind să aducă jertfă zeilor,
ca semn al lepădării de Hristos, a fost chinuită şi, în cele din urmă,
decapitată107 . Cu acelaşi nume a trăit şi pătimit la Ancyra o muceniţă, care
este serbată în ziua de 3 iulie108 . În acelaşi an, dar la 1 iunie, pătimea tot în
Capadocia Thespesius, care a trăit în zilele împăratului Alexandru Sever.
Deoarece mărturisea pe Hristos, a pătimit multe chinuri grele şi pentru că a
refuzat să aducă jertfă idolilor. Din toate torturile la care a fost supus, prin
darul lui Dumnezeu, a ieşit nevătămat. Cei necredincioşi care au asistat la
aceste minuni s-au întors la Hristos. Mai pe urmă a fost exilat şi i s-a tăiat
capul109 .
Theodotus, Theodota, Diomedes, Eukampius, Asclepiodotus şi Go-
linduch sunt alţi mucenici ce au fost convertiţi de Sfântul Iachint, care i-a
103. Ibidem, p. 913.

104. Ibidem, p. 922.
105. Ibidem, p. 947.
106. Ibidem, p. 960.
107. Ibidem, p. 964.
108. Ibidem.
109. Ibidem, p. 975.
93
întărit în credinţă pe când se aflau în închisoare. Au fost decapitaţi sub

Traian în Cezareea Capadociei şi sunt serbaţi la 3 iulie110 .
Theodotus, Rufina şi Mamant sunt alţi mucenici capadocieni. Teodot
şi Rufina au fost soţi creştini, din neam ales şi cu credinţă arzătoare. Au
pătimit pe timpul împăratului Valerian (253-260), fiind închişi şi sfârşindu-şi
viaţa în închisoare. Rufina a născut pe Sfântul Mamant, cu puţin înainte de
a-şi da obştescul sfârşit. Copilul a fost luat de o creştină şi crescut. Timp de
cinci ani copilul nu a vorbit, iar după aceea, multă vreme, zicea numai
mama în limba siriană, de unde i s-a pus şi numele Mamant.
În anul 272, pe când avea cincisprezece ani, Mamant a mărturisit credinţa
în Hristos, dar a scăpat de moarte numai cu ajutorul lui Dumnezeu, în schimb,
în anul 275 a fost din nou prins, chinuit şi străpuns cu suliţa111 .
Troadius s-a născut şi a trăit la Neocezareea Pontului din Capadocia.
El a pătimit în timpul împăratului Deciu (249-251), iar Sfântul Grigorie,
care a păstorit mai târziu în cetate, ne spune că martiriul Sfântului Troadius
a avut loc în ziua de Crăciun, a anului 250. Este cinstit în ziua de 28
decembrie112 .
La Ancira şi-a înscris numele în rândul martirilor şi Sfântul Urbanus
care este serbat în ziua de 23 iunie, împreună cu Sfântul Eustochius113 .
Valentina şi Valeria sunt alte două mucenice capadociene, cea dintâi
cinstită în ziua de 16 iulie, împreună cu un Sfânt Pavel, iar cealaltă, cinstită
pe 5 iunie, împreună cu Sfânta Ciria114 .
Ultimii martiri capadocieni pe care-i menţionăm sunt: Veronicus (Bero-
nicus, Veronicius), ce a pătimit în Cezareea Capadociei şi este cinstit la 24
noiembrie115 ,Victoris, ce a pătimit în Cezareea şi e serbat în ziua de 21
mai116 , Vitalica, serbată la 31 august117 , Vitalicus, cinstit la 4 septembrie118 ,
aceştia din urmă fiind din Ancira, Vitalis din Cezareea, cinstit la 3
110. Ibidem, p. 966.

111. Ibidem, p. 967.
112. Ibidem, p. 989.
113. Ibidem, p. 998.
114. Ibidem, p. 1002 şi 1004.
115. Ibidem, p. 1011.
116. Ibidem, p. 1019.
117. Ibidem, p. 1026.
118. Ibidem.
94
noiembrie119 şi Zophorus din Cezareea Capadociei, cinstit la 19 noiem-

brie120 .
Ceea ce trebuie să precizăm e legat de faptul că numărul martirilor
capadocieni este mult mai mare decât cel consemnat de noi în acest referat.
Nu l-am pomenit pe Sfântul Sava Gotul, care era tot din Capadocia, dar
suntem încredinţaţi că el va provoca discuţii, iar temele fiind complementare
vor întregi tabloul minunat al familiei capadocienilor.
119. Ibidem, p. 1027.

120. Ibidem, p. 1051.
95
Pr. conf. dr. Leontin Popescu
ÎNVĂŢĂTURA DESPRE PROVIDENŢĂ

LA SFÂNTUL VASILE CEL MARE
Sinodul I Ecumenic, convocat pentru a stabili învăţătura Bisericii cu

privire la persoana Mântuitorului Hristos, stabileşte printr-un singur cuvânt,
dar de o încărcătura teologică deosebită, şi relaţia Sfintei Treimi cu lumea:
„Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul,“ sau „Pantocrator“, aşa cum
a intrat în Erminia bizantină. Sfinţii Părinţi au desemnat prin cuvântul
„Atotţiitorul“ grija lui Dumnezeu pentru tot ceea ce a creat El din iubire:
lumea şi omul.
Tema providenţei nu era una necunoscută perioadei antice. Filosofia
presocratică, prin Heraclit, Anaxagora şi Diogene din Apollonia, învaţă că
totul în univers şi societate se supune unei ordini necesare, desemnate de
Heraclit cu numele logos. Socrate este cel care defineşte conceptul filosofic
de „providenţă“ ca reprezentând ceea ce este util şi necesar regnului ani-
mal, cât şi omului, punând în evidenţă faptul că regnul vegetal şi cel animal
se supun în mod necesar omului. Platon foloseşte deja acest concept ca un
termen tehnic filosofic, pentru a indica ordinea structurală a cosmosului.
Stoa, şcoală filosofică fondată în Atena de Zenon din Citium, aprofundează
aceste prime definiţii ale providenţei şi ajunge la convingerea că există o
puternică providenţă divină care are grijă de univers în modul în care un
tată de familie are grijă de familia sa, ca unitate, dar şi de fiecare membru
în parte.
Reflecţia filosofiei antice greceşti asupra providenţei cade totuşi în
panteism, neputând depăşi problema destinului, omul devenind sclavul
acestuia din cauza unei necesităţi, fie ea şi superioare.
Sfântul Vasile cel Mare cunoaşte aceste teorii ale filosofiei antice greceşti
şi dezbate acest concept chiar de la începutul experienţei sale culturale şi
96
religioase. Prima sa epistolă1 scrisă către Eustaţiu2 Filosoful pe la anul 356,

la vârsta de 27 de ani, nu încă botezat, vine să mărturisească încrederea sa
în puterea divină în guvernarea lumii. Epistola de care vorbim are o sem-
nificaţie particulară, deoarece pune în confruntare concepţia filosofică stoică
cu cea creştină pe care Sfântul Vasile o trăieşte. La începutul acestei prime
epistole, Sfântul Vasile zice: „Şi, într-adevăr, m-am întrebat eu însumi dacă
nu cumva e adevărat ceea ce spun toţi, că există o oarecare formă de
necesitate (αναγκη τισ) şi destin (ειµαρµενη) care conduce (αγουσα)
treburile noastre mai mari sau mai mici şi că noi, oamenii, nu suntem stăpâni
pe nimic; sau dacă nu aşa, că o oarecare formă de noroc (τυχη) mişcă
totdeauna viaţa umană“3 . Şi continuă să scrie spunând că el, Eustaţiu, va
înţelege şi-i va ierta asemenea gânduri, odată ce va cunoaşte şi cauza şi
anume renunţarea de a-l întâlni după o insistentă urmărire, reflectând: „Toate
acestea nu sunt oare opera destinului (ειµαρµενη) , cum ai zice tu? Oare
nu este opera necesităţii (αναγκη τισ)?“.
Alegerea termenilor de către Sfântul Vasile cel Mare nu este cazuală.
În prima frază citată mai sus, Sfântul Vasile redă concepţia stoică şi cea
populară cu privire la „Τυχη (Tihe)“ „fatalitate“ – , cea stoică fundamentată
pe necesitatea unei ordini, iar cea populară pe cauzalitatea evenimentelor
istorice. Sfântul Vasile vede aceste două perspective ca echivalente, pentru
că amândouă ascund întrebarea: „De ce?“, precum lipsa unei explicaţii
plauzibile4 . Din această cauză, el refuză tot ceea ce implică un discurs cu
privire la destin sau cauzalitate. De asemenea, refuză, pe de o parte, orbirea
stoică cu privire la destin, dar şi arbitrajul cauzalităţii, încheindu-şi scrisoarea
cu mărturisirea providenţei Dumnezeului creştin, chiar dacă termenii nu
1. Sfântul Vasile cel Mare, Epistole. Epistola I. Către Eustaţiu Filosoful, în Migne,
PG, vol. 32, col. 68-71.
2. Filosof păgân, admirat de Sfântul Vasile cel Mare şi care este identificat de unii cu
Eustaţiu de Sebasta, episcopul renumit al Bisericii Armeniei. În acest sens, a se vedea: J.
Gribomont, Eustahe le Philosophe et les voyages du jeune Basile de Cesaree, în «Revue
d’ Histoire Ecclesiastique», nr. 54 (1959) p. 120-121; Idem, la voce: San Basilio, în Dizionario
degli Istituti di Perfezione, diretto da G. Pelliccia e da G. Rocca, Roma, 1974, M. Forlin
Patrucco, Vocazione ascetica e paideia greca, în «Rivista di storia e Letteratura religiosa»,
nr. 15 (1979), p. 54.
3. Traducere proprie, după sursa citată la nota 1.
4. Basilio Petra, Providenza e vita morale nel pensiero di Basilio il grande, Roma,
1983, p. 25.
97
sunt diferiţi de cei ai filosofiei stoice. Concluzia Sfântului Vasile cel Mare
este aceea că omul este supus unei puteri care-l depăşeşte şi care nu poate fi
definită ca ceva impersonal şi capricios fără raţiune, ci este tocmai
Dumnezeul personal al credinţei creştine, Care totdeauna are grijă de lume
şi de oameni, potrivit unor principii coerente şi mântuitore. În mod contrar
stoicismului, Sfântul Vasile dă o mare importanţă aspectelor istorice şi umane
din această grijă divină faţă de om şi lume, afirmând primatul omului în
univers: omul nu este stăpânit şi drept decât de la Dumnezeu.
Imaginea lui Dumnezeu şi activitatea Sa providenţială sunt aşa de legate
la Sfântul Vasile cel Mare, încât a nega providenţa înseamnă negarea lui
Dumnezeu. Pentru Sfântul Vasile nu este nicio diferenţă între a nega existenţa
şi providenţa lui Dumnezeu şi a susţine că El este cauza răului5 . Pentru el,
ateismul echivalează cu imposibilitatea de a vedea lumea ca totalitate
organizată în mod raţional: „Dacă tu spui că toate bunurile tale vin din
întâmplare, eşti ateu pentru că tu nu cunoşti Creatorul“, îi spune Sfântul
Vasile bogatului, într-o omilie plină de elemente critice6 . Cuvântul „întâm-
plare“ anulează, de fapt, substanţa morală a cosmosului, aruncându-l în
iraţionalitate.
A nega providenţa divină este pentru Sfântul Vasile un păcat împotriva
lui Dumnezeu7 . Această afirmaţie hotărâtă a Sfântului Vasile se regăseşte
în Omilia sa la primul Psalm al lui David, într-un context foarte clar: „Pen-
tru că necredinţa, este ştiut, ca fiind păcat împotriva lui Dumnezeu, se poate
întâmpla ca prin necredinţă noi să dobândim o îndoială cu privire la
existenţa lui Dumnezeu. Şi acest lucru înseamnă a nu «umbla în sfatul
necredincioşilor» (Ps. 1, 1), care să zică inimii tale: este un Dumnezeu
Care orânduieşte lucrurile pentru fiecare? Adică este o judecată pentru
fiecare, potrivit faptelor sale?… Nu se mişcă, poate, lumea în mod spontan
(αυτοµατοσ) şi nu, oare, combinaţiile iraţionale (αλογοι) rânduiesc în chip
neregulat viaţa fiecăruia ?“8 .
5. Sfântul Vasile cel Mare, Quod Deus non est auctor malorum, în Migne, PG. vol. 31,
col. 330-354, aici col. 332.
6. Idem, Homilia in illud Destruam horrea mea, 7, în Migne, PG. 31, col. 238- 261,
aici col. 276; cf. Idem, Homilia in martyrem Iulitam, 5, în Migne, PG. vol. 31, col. 248-249.
7. Idem, Homilia in Psalmum I, 1, în Migne, PG., vol. 29, col. 211-228.
8. Ibidem, col. 219.
98
Hexaimeronul şi definirea basiliană a Providenţei

Sfântul Vasile cel Mare, ca de altfel toţi ceilalţi Sfinţii Părinţi, nu dă o
definiţie explicită a providenţei, ci această definiţie poate fi extrasă din
multitudinea termenilor folosiţi de Sfântul Părinte pentru a exprima acţiunea
divină cu privire la om şi la lume. Bogăţia gândirii basiliene cu privire la
providenţă se manifestă în aspecte numeroase, ce cuprind atât omul, ani-
malele, dar şi lumea. Providenţa poate fi identificată cu „înţeleapta şi buna
ordine a voinţei divine“ (τηειαν διαταξιν), care conduce pe fiecare la îm-
plinirea scopului pentru care a fost creat şi care ţine cont până şi de cele mai
mici lucruri (δια τον µικροτατον διεκουσαν) 9 . Providenţa este identificată
de Sfântul Vasile cu porunca lui Dumnezeu, care are aici valoarea cuvântului
divin creator (προσταγµα): „Să fie“. Această poruncă - cuvânt creator se
manifestă unitar faţă de toată creaţia, dar şi în mod specializat, potrivit
fiecărei făpturi. Faţă de animale ea se manifestă prin „legea firii“ (νοµοσ
τησ ϕισεωσ), în timp ce faţă de oameni, fiinţe raţionale, aceeaşi providenţă
divină se manifestă prin principiile morale, prin porunci morale în mod
conştient primite, în timp ce faţă de creaturile private de raţiune printr-o
lege irezistibilă10 . A crea şi a conserva sunt la Sfântul Vasile o realitate
divină, ca şi împlinire sau o actualizare perenă a Cuvântului creator în
univers11 .
În Cuvântul creator – προσταγµα – de fapt, toate, chiar şi lucrurile cele
mai mici, sunt cuprinse spre a exista: natura se arată în toată înţelepciunea,
frumuseţea şi perfecţiunea ei, încât Sfântul Vasile se poate întreba: cum se
poate conserva o asemenea lume minunată şi perfectă?
Tot el ne dă şi răspunsul, recurgând la două imagini foarte expresive:
titirezul şi sfera.
„«Să răsară pământul seminţe» (cf. Ieşire, I, 11). Această mică poruncă
(προσταγµα) s-a prefăcut îndată într-o puternică lege a naturii şi într-o
raţiune măiastră (λογοσ εντεγνοσ). Porunca aceasta a săvârşit miile şi
miile de însuşiri (ιδιοτετασ) ale plantelor şi ale arborilor, mai iute decât
un gând de-al nostru. Pământul are în el şi acum această poruncă şi-1
9. Sfântul Vasile cel Mare, Omilia VII, 3 la Hexaimeron, în Migne, PG., vol. 29,
147-164, aici col. 152.
10. Tomáš Špidlík, La sofiologie de Saint Basile, Roma, 1961, p. 18.
11. Ibidem, p. 23.
99
sileşte, în fiecare anotimp al anului, să dea la iveală puterea pe care o are

pentru răsărirea plantelor, seminţelor şi arborilor. După cum titirezul, după
ce a fost fixat în vârf, se învârteşte în continuare de la cea dintâi lovitură ce
i se dă, tot aşa şi succesiunea naturii (τοσ ϕισεοσ ακολουτια), luând început
de la cea dintâi poruncă, se continuă în tot timpul care urmează, până ce se
va ajunge la sfârşitul obştesc al universului“12 .
Imaginea sferei este prezentată însă în Omilia a IX-a: „Gândeşte-te la
cuvintele lui Dumnezeu, care străbat creaţia! Au început de atunci, de la
facerea lumii, şi lucrează (ενεργει) şi acum şi merg mai departe, până la
sfârşitul (διεξον εισ τελοσ) lumii. După cum sfera, dacă se împinge şi este
pe un loc înclinat, merge la vale datorită formei (Κατασκευε) sale şi a
însuşirii locului şi nu se opreşte înainte de a ajunge pe un loc şes, tot aşa şi
existenţele, mişcate de o singură poruncă, străbat în chip egal creaţia,
supusă naşterii şi pieirii, şi păstrează până la sfârşit continuarea speţelor,
prin asemănarea celor ce alcătuiesc speţa. Din cal se naşte un cal, din leu
un leu, din vultur un vultur şi fiecare din vieţuitoare îşi păstrează speţa,
prin continue naşteri, până la sfârşitul lumii. Timpul nu strică, nici nu pierde
însuşirile (διαδοκαισ) vieţuitoarelor, ci, ca şi cum acum ar fi fost făcute,
merg veşnic proaspete împreună cu timpul“13 .
Sensul propriu al imaginilor folosite de Sfântul Vasile cel Mare este
acela de a da o distincţie între Cuvântul creator şi autonomia naturii.
Prostagma pune în mişcare physis - firea, spunându-i ce să facă, învăţând-o
pentru ca apoi să se mişte şi să se conserve singură cu timpul. În Omilia a
V-a, Sfântul Vasile, comentând venirea la viaţă a lumii vegetale, observă că
Prostagma devine o Şcoală (διδασκαλιον) pentru natură, pentru devenirea
sa succesivă: „Dumnezeu n-a poruncit ca pământul să facă îndată şi sămânţă
şi rod, ci ca pământul să răsară, să înverzească şi să ajungă la desăvârşire
în seminţe, pentru ca acea primă poruncă să-i fie naturii o şcoală pentru
continuarea mai departe a poruncii“14 .
„Şcoala“ de care vorbeşte Sfântul Vasile cel Mare nu este alta decât
providenţa. În consecinţă, physis în acest fel prezentată nu este străină
12. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron, Omilia a V-a, X, în «Părinţi şi
scriitori bisericeşti» (PSB)., vol. 17, trad., intr., note şi indice de Dumitru Fecioru, Ed.
IBMBOR, Bucureşti,1986, p. 130.
13. Ibidem, Omilia a IX-a, II, p. 171.
14. Ibidem, Omilia a V-a, V, p. 123.
100
providenţei divine: aceasta, în perfecţiunea şi raţionalitatea sa, probează

providenţa divină. Şi este foarte frecvent afirmată în Hexaimeron această
temă a înţelepciunii divine, care se descoperă neîncetat în creaţie, pe care
Sfântul Vasile o leagă la o concluzie inevitabilă: „Nimic fără pricină, nimic
la întâmplare; toate făcute cu înţelepciune negrăită. Care cuvânt ar putea
să o explice? Ar putea, oare, mintea omenească să le cerceteze cu de-amă-
nuntul pe toate, încât să le vadă însuşirile, să deosebească bine diferenţele
dintre ele şi să înfăţişeze fără vreo lipsă cauzele ascunse ale lor?15 “. O
astfel de concluzie e, dintr-un anumit punct de vedere, extrasă din constatarea
că fiecare element al vieţii şi al structurii fizice a unei fiinţe are un scop
precis, aşa cum are fiecare specie. Pe de altă parte, însă concluzia Sfântului
Vasile este extrasă din capacitatea de mişcare prevăzută de Dumnezeu pentru
diferite specii de animale. Şi pentru aceasta, Sfântul Vasile poate comenta
simplu: „ Deci nimic din cele ce există nu este în afara proniei lui Dumne-
zeu şi nici lipsit de grija ce i se cuvine.
Dacă te uiţi chiar la mădularele animalelor, vei vedea că Ziditorul nici
n-a adăugat ceva de prisos, nici n-a luat ceva din cele ce erau de neapărată
trebuinţă. Animalelor mâncătoare de carne le-a dat dinţi ascuţiţi, că de
nişte dinţi ca aceia au nevoie pentru felul hranei lor; iar celor care sunt pe
jumătate înarmate cu dinţi, le-a dat diferite depozite pentru hrană. Pentru
că hrana pe care au luat-o întâi n-a fost fărâmiţată îndeajuns, li s-a dat să
o aducă iarăşi înapoi, pentru ca rumegând-o s-o facă proprie pentru hrană.
Stomacul întâi, stomacul al doilea, stomacul al treilea şi stomacul al patrulea
nu sunt de prisos animalelor care le au, ci fiecare din ele împlineşte o
funcţie de neapărată trebuinţă. Lung îi este gâtul cămilei; este lung ca să-i
fie deopotrivă cu picioarele şi să poată ajunge iarba cu care se hrăneşte.
Scurt şi vârât între umeri este gâtul ursului, al leului, al tigrului şi al tuturor
animalelor de acest fel, că nu se hrănesc cu iarbă, nici n-au nevoie să se
plece la pământ, că se hrănesc cu carne şi se îndestulează din vânatul
animalelor“16 . Totuşi, un astfel de echilibru al speciilor şi între ele nu este
chiar atât de surprinzător pentru Sfântul Vasile, cât mai ales ceea ce deja
Dumnezeu a prevăzut pentru fiecare specie, de exemplu, ariciul de mare. În
fapt, ariciul de mare atunci când simte că se apropie o furtună, se ascunde
15. Ibidem, Omilia a V-a, VIII, p. 128.

16. Ibidem, Omilia a IX-a, V, p. 176.
101
sub o piatră, prinzându-se ca de o ancoră, pentru a rezista violenţei valurilor

şi devine pentru navigatori un semn că se apropie furtuna. Sfântul Vasile
reia o astfel de explicaţie din ştiinţa timpului său şi spune cu deosebită
căldură: „Niciun astrolog, niciun haldeu, care cunoaşte turburările văz-
duhului după răsăritul stelelor, n-a învăţat acestea pe ariciul de mare, ci
Domnul mării şi al vânturilor a pus în mica vietate urma vădită a marii Lui
înţelepciuni. La Dumnezeu nimic nu-i neprevăzut, nimic nu-i neglijat. Pe
toate le priveşte cu ochiul cel neadormit. Este de faţă lângă toţi şi lângă
toate, dând mîntuire fiecăruia. Dacă Dumnezeu n-a lăsat pe ariciul de mare
în afara privirii Sale, nu va supraveghea oare pe cele ale tale“?17 .
Grija divină pentru creaturile sale, în cazul lumii subumane, are ca
expresie de existenţă legea naturală, lege imanentă de comportament pentru
toate animalele. Animalele nu sunt înzestrate cu raţiune, dar au puternic
întemeiată în ele legea naturii, care le arată ceea ce trebuie să facă. O astfel
de lege naturală este, potrivit Sfântului Vasile, Legea lui Dumnezeu, pusă
în firea tuturor: „Sunt însă şi unii peşti călători, trimişi ca de un senat
obştesc peste hotare, care la un semnal pleacă cu toţii. Când le vine vremea
rânduită de naştere, pleacă, deşteptaţi de o lege obştească a naturii, unii
dintr-un golf, alţii din altele şi se zoresc spre marea dinspre miazănoapte.
Şi pe aceşti peşti îi poţi vedea în timpul urcării, uniţi ca un puhoi, curgând
prin Propontida, spre Pontul Euxin. Cine îi porneşte? Ce poruncă îm-
părătească? Care ordonanţă afişată în piaţă arată timpul de plecare ? Cine
îi conduce în locul cel străin ?Vezi cum legea lui Dumnezeu împlineşte
totul şi ocârmuieşte chiar cele mai mici lucruri?18 “.
De foarte multe ori în Hexaimenron, Sfântul Vasile subliniază că această
lege nu este o lege ce vine dintr-o anumită cultură dobândită. „A şti“ pentru
animale nu este fructul niciunei ştiinţe, doar Dumnezeu poate fi luat drept
izvor al acestei „înţelepciuni“ înscrise în creaţie19 . O astfel de lege este
sinonimă cu grija lui Dumnezeu pentru creaţie.
Ceea ce Sfântul Vasile scoate însă magistral în evidenţă este faptul că
sensul întregului cosmos este omul. El a fost creat pentru a fi, înainte de
toate, „ca o şcoală şi ca un loc de învăţătură“20 şi numai în mod secundar
17. Ibidem, Omilia a VII-a, V, p. 153.

18. Ibidem, Omilia a VII-a, IV, p. 152.
19. Ibidem, Omilia a VII-a, V, p. 153.
20. Ibidem, Omilia I, V, p. 76.
102
ca loc pentru lucrurile coruptibile. Sufletele umane sunt substanţa cea

mai preţioasă a universului, pentru că sunt partea cea mai preţioasă a
omului, care este cea mai aleasă între toate creaturile. Această înţelepciune
pusă de Dumnezeu în toată creaţia şi în om ar trebui să-l deschidă pe om
spre cunoaşterea lui Dumnezeu, spre providenţa divină din învăţăturile
pe care i le pune la îndemână, grijă pe care Dumnezeu a pus-o pentru
fiecare făptură şi observând această lege, omul să ia aminte la mântuirea
sa. Şi acest lucru îl arată Sfântul Vasile în Omilia a VII-a la Hexaimeron,
unde pune în contradicţie omul cu peştele: „Am văzut lucrul acesta şi am
admirat înţelepciunea lui Dumnezeu cea întru toate. Dacă cele necuvân-
tătoare născocesc şi-şi găsesc mijloace pentru mântuirea lor, dacă peştele
ştie ce trebuie să aleagă şi de ce trebuie să se ferească, ce vom spune noi,
cei înzestraţi cu raţiune, cei instruiţi de lege, cei îndemnaţi de făgăduinţe
şi înţelepţiţi de Duhul, când rânduim viaţa noastră mai fără de minte
decât peştii? Ei ştiu să se îngrijească pentru viitor, iar noi, pentru că nu
nădăjduim în viitor, ne cheltuim dobitoceşte viaţa în plăceri. Peştii străbat
atâtea şi atâtea noianuri de ape, ca să găsească un oarecare folos, dar tu
ce poţi spune, tu, care trăieşti în trândăvie ? Că trândăvia este început al
facerii de rău. Nimeni să nu dea vina pe neştiinţă! Este sădită în noi o
lege naturală, care ne arată să ne apropiem de bine şi să ne depărtăm de
cele ce ne vatămă“21 . Această lege sădită şi în oameni este aceeaşi lege
pe care a pus-o Dumnezeu şi în animale. Pentru aceasta, nimeni dintre
oameni nu poate să se justifice că nu a ştiut de această lege, pentru că nu
a învăţat-o la şcoală: „Aşadar, nu ne putem apăra îndestulător că n-am
fost învăţaţi din cărţi cele ce ne sunt spre folos, când legea cea nescrisă a
naturii ne învaţă să alegem cele ce ne folosesc“22 . Cui obiectează cu
neştiinţa, Sfântul Vasile îi răspunde că din această lege a naturii pusă de
Dumnezeu în noi, ne vine şi regula de aur a moralei, fie ea şi necreştină:
„Ştii ce bine să faci aproapelui ? Acela pe care vrei să ţi-1 facă altul ţie !
Ştii ce este răul ? Ceea ce nu vrei să suferi de la altul! Nici arta care se
ocupă cu strângerea plantelor pentru studii, nici ştiinţa despre plante
n-au învăţat pe cele necuvântătoare la ce folosesc plantele. Şi totuşi, fiecare
vieţuitoare are în chip firesc priceperea de a-şi procura ce este spre folosul
21. Ibidem, Omilia a VII-a, V, p. 153

22. Ibidem, Omilia a IX-a, III, p. 174.
103
şi mântuirea ei; are în ea ceva tainic care îi spune ce se potriveşte cu

firea ei“23 .
Sf. Vasile atrage atenţia că în firea noastră sunt chiar anumite virtuţi pe
care le avem nu din educaţia noastră, ci potrivit firii (αι αρεαται κατα
ϕησισ)24 şi există în om prin fire (των κατα ϕυσισ ενεργειων)25 . Şi acest
lucru se vede – spune Sfântul Vasile – din faptul că niciun discurs sau lecţie
omenească nu ne învaţă să urâm suferinţa, dar în mod spontan, atunci când
suntem în situaţia de a o vedea sau o simţi, avem repulsie de tot ceea ce o
produce, tot aşa şi sufletul are o predispoziţie neînvăţată (αδιδακτοσ)26 de
a fugi de tot ce este rău (εκκλισισ του κακου)27 , pentru că orice rău este
boală pentru suflet, în timp ce virtutea ocupă rolul sănătăţii sufleteşti: „Pentru
că sufletul, în chip firesc şi fără să fie învăţat, doreşte ce îi este propriu, de
aceea toţi laudă castitatea, aprobă dreptatea, admiră curajul şi râvnesc
priceperea. Aceste virtuţi sunt mai proprii sufletului, decât trupului să-
nătatea“28 .
Legea naturală pusă de Dumnezeu în toată firea uneşte lumea trupească
cu cea sufletească sau lumea animală cu cea a omului, încât se poate trece
la o definire a unui comportament natural, firesc. Nu doar trupul uman
descoperă prezenţa unei astfel de legi a naturii la un nivel de spontaneitate,
instinctiv, ci şi sufletul deţine anumite tendinţe naturale, care sunt normă
pentru funcţionarea lui corectă sau sănătoasă. Virtuţile cardinale nu sunt
altceva decât sufletul în buna sa funcţionalitate, în plinătatea structurii sale.
Răul este ca şi păcatul, nenatural, necoerent cu buna funcţionalitate a
sufletului. Aşa după cum păcatul produce boala sufletului, tot aşa şi virtuţile
aduc sufletului corecta lui vieţuire. Omul trebuie să fie conştient de toată
această lege, adică de a săvârşi în mod conştient ceea ce un animal săvârşeşte
în mod spontan şi cu atenţie tot ceea ce un animal săvârşeşte, fără a reflecta
cu nimic. Tot ceea ce Dumnezeu a pus în lumea animală devine la om un
dat, dar şi dreaptă socoteală: „Peştele nu se împotriveşte legii lui Dumnezeu,
23. Ibidem.
24. Ibidem, Omilia a IX, IV, în Migne, vol. 29, col. 187-208, aici col. 195; vezi şi în
PSB, vol. 17, p. 174
25. Ibidem.
26. Ibidem.
27. Ibidem.
28. Ibidem.
104
iar noi, oamenii, nu suferim învăţăturile cele mântuitoare! Nu dispreţui pe

peşti, pentru că sunt fără de glas şi cu totul lipsiţi de raţiune, ci teme-te să
nu fii mai fără de raţiune decât peştii, împotrivindu-te rânduielii Ziditorului.
Ascultă pe peşti, că slobod aproape glas prin ceea ce fac, spunându-ne că
pentru continuarea neamului nostru suntem trimişi în această călătorie
într-o îndepărtată ţară străină. Peştii nu sunt înzestraţi cu raţiune, dar au
puternic întemeiată în ei legea naturii, care le arată ceea ce trebuie să
facă“29 . Din acest pasaj se vede clar convingerea Sfântului Vasile că legea
naturală este activă atât în om, cât şi la animal, dar în timp ce la animal
operează fără meditaţii raţionale, la om este supusă raţiunii, şi de aici se pot
deduce foarte bine rezistenţa şi opoziţia umană la legea naturală, deci se
poate deschide poarta pentru liberul-arbitru.
Rezumând toată această expunere, putem să afirmăm că pentru Sfântul
Vasile cel Mare, mişcarea potrivit firii (κατα ϕησισ), înţelepciunea internă
care vine din înţelepciunea creatoare şi care în cadrul naturii este Legea
naturală de supravieţuire pentru fiecare specie şi care se manifestă unitar în
funcţie de scopul pentru care a fost creat fiecare lucru, atinge şi omul.
Termenul κατα ϕησισ, în mod particular este folosit pentru a desemna
dispoziţii înnăscute ale creaturii pentru buna funcţionare, fie când vorbim
de lumea animală, cât şi de cea umană. Asemenea dispoziţii ale firii au în
mod unitar forma unei necesităţi, fie la animale pentru conservare şi
supravieţuirea speciilor, fie în necesitatea naturală din lumea animală, la
care se adaugă necesitatea raţională şi morală la oameni. Fie la una sau la
alta dintre cele două dimensiuni este aplicabil termenul de „providenţă“,
dar la una – cealaltă lume decât omul – este providenţa de guvernare,
conservare şi conducere a naturii, în schimb, când vorbim de om, este pro-
videnţa care are ca obiect principal omul liber.
29. Ibidem, Omilia a VII-a, IV, p. 152.
105
Pr. lect. dr. Dorin Gabriel Pandele
MISIUNEA SOCIALĂ A BISERICII,

ASTĂZI, ÎN ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS
Vorbind despre misiunea socială a Bisericii în societatea contemporană,

trebuie precizat un prim aspect de ordin structural, punând într-o relaţie
direct interdependentă ecleziologia ortodoxă cu misiologia creştină, ambele
privite din perspectivă eshatologică.
Abordarea misiunii creştine nu se poate face decât pornind de la o corectă
înţelegere a Bisericii ca manifestare plenară a Sfintei Treimi în istorie sau,
potrivit cuvintelor pr. D. Stăniloae: „Biserica este Hristos extins cu trupul
Lui îndumnezeit în umanitate1 “. Astfel, activitatea misionară a Bisericii
are ca izvor centru vital al său trimiterea Fiului lui Dumnezeu în lume pentru
a învăţa pe oameni calea mântuirii, zicând: ,,Pace vouă, precum M-a trimis
pe Mine Tatăl, vă trimit şi eu pe voi“ şi trimiterea apostolilor la propovăduire
(Ioan 20, 21-23, Matei 28, 18-20). Vocaţia misionară a Bisericii ţine, aşadar,
de caracterul său apostolic, fiind o dimensiune existenţială a ei şi nu poate
renunţa în nicio situaţie la această vocaţie2 .
Realizarea misiunii Bisericii comportă o triplă actualizare a sa, astfel:
1. liturgic sacramentală; 2. mistico-ascetică; 3. social-comunitară. Aceste
aspecte sunt corelative şi se întrepătrund reciproc, păstrându-şi fiecare dintre
ele specificul său propriu şi utilitatea sa.
Dat fiind specificul acestei sintagme, „Misiunea socială a Bisericii“,
trebuie spus că resortul intern cel mai important al misiunii şi modelul
misionar este unul paulin, exprimat magistral în Epistola către efeseni, astfel:
1. Pr. prof. dr. D. Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă,Editura Institutului Biblic şi

de Misiune al BOR, Bucureşti, 1997, p. 138.
2. Pr. prof. dr. Valer Bel, Misiune, parohie, pastoraţie, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca,
2002, p. 7.
106
„Cel ce S-a pogorât, Acela este Cel ce S-a suit mai presus decât toate
cerurile, ca pe toate să le umple. Şi El a dat pe unii apostoli, pe alţii proroci,
pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători, spre desăvârşirea sfinţilor,
la lucrul slujirii, la zidirea Trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la
unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului
desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos“ (Efes. 4, 10-13).
Din punct de vedere formal, se poate vorbi despre o misiune „ad extra“
şi de o misiune „ad intra“ a Bisericii. Misiunea „ad extra“ a Bisericii se
referă la predicarea modelului de viaţă creştin printre popoarele sau per-
soane necreştine. Istoria Imperiului Bizantin dă mărturie despre o serie de
succese admirabile în lupta misionară dusă printre populaţiile barbare:
convertirea goţilor, a bulgarilor şi a ruşilor în secolul al IX-lea, ori primele
misiuni bizantine din rândul populaţiei maghiare, pentru a nu aminti decât
de cele mai semnificative. Această misiune externă a Bisericii nu a încetat
niciodată, deşi, cel puţin din partea Bisericilor Ortodoxe, această activitate
s-a diminuat foarte mult. Cu toate acestea, se pot remarca o serie de succese
ale misiunilor ortodoxe greceşti în Kenya sau în alte spaţii africane, precum
şi în diaspora europeană din secolul al XX-lea. Este un fenomen de foarte
mare importanţă şi activitatea misionară şi catihetică din jurul Institutului
„Sfântul Serghie“ din Paris. O mare parte a intelectualităţii refugiate din
fostul lagăr socialist a găsit răspunsuri la frământările sale; o serie de nativi
francezi sau francofili au fost convertiţi la ortodoxie, dar, fapt cu totul
remarcabil, facultăţile de teologie catolică şi protestantă au fost obligate să
ţină cont de istoria şi tradiţia Bisericilor Ortodoxe atunci când propuneau
cursuri sau întâlniri. Urmare a acestor contacte, teologia catolică şi cea
protestantă au trebuit să reformuleze bazele dialogului interconfesional,
formulând o nouă percepţie asupra Bisericilor Orientale. De exemplu, de la
etichetarea Bisericii Ortodoxe ca Biserică rănită, s-a trecut la formularea
Papei Ioan Paul al II-lea, conform căreia Bisericile Catolică şi Ortodoxă
reprezintă cei doi plămâni ai creştinismului, chiar dacă această formulare
făcea abstracţie de Bisericile Protestante. Dincolo de aceste exemple, trebuie
afirmată concomitent şi o anumită lipsă de preocupare a comunităţilor
ortodoxe pentru ceea ce se numeşte misiune printre necreştini.
Misiunea Bisericii comportă o serie de aspecte, după cum urmează:
1. Evanghelizarea trebuie înţeleasă ca proclamare a Evangheliei mântui-
rii în sânul poporului. Evanghelizarea nu priveşte doar popoarele necreştine,
107
ci un anumit model de evanghelizare este potrivit chiar şi în sânul Bisericilor

tradiţionale, model văzut ca o împrospătare a mesajului evanghelic, ca
primenire a vieţii celei noi a credincioşilor în Hristos3 . Cu privire la acest
aspect, se poate menţiona acel concept numit inculturaţie, care face referire
la faptul că fiecare popor şi fiecare cultură locală receptează fermentul
evanghelic într-un mod propriu şi în timp creează o cultură creştină, vie,
dinamică. Astfel se explică bogăţia culturilor naţionale din ţările ortodoxe
sau eterodoxe, din epoci şi secole diferite. Între aceste perioade istorice,
culturile locale au fost fertilizate de sămânţa Evangheliei lui Hristos,
rezultând de aici o spiritualitate, un folclor local, o tradiţie şi o mentalitate
specifice creştine, dar şi cu un specific naţional sau comunitar evident. Din
punctul de vedere al limbajului evanghelizării, sunt importante de precizat
şi limitele sale: pe de o parte, evanghelizarea trebuie să folosească un limbaj
înţeles şi acceptat de cei cărora li se adresează, evitând limbajul teologic de
lemn, iar pe de altă parte, să evite limbajul pietist, edulcorat.
2. Mărturia creştină convingătoare (martyria) constituie, de cele mai
multe ori, suportul intern cel mai important al misiunii creştine, materializat
într-o vieţuire şi o reflexie teologică ce pot forma caractere creştine puternice,
pot convinge, pot schimba destine în sensul sfinţirii omului şi a lumii în
care el trăieşte. „Crezut-am, pentru aceea am şi grăit – şi noi credem, pentru
aceea grăim... neprivind la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd, fiindcă
cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veşnice“ (II Cor. 4,
13, 18). Transmiterea mesajului lui Hristos către lume înseamnă mult mai
mult decât simpla vorbire despre Împărăţia Sa, înseamnă trăirea, aici şi
acum, a vieţii veşnice. De aceea, nu mulţimea cuvintelor sau a mass-media
este esenţială, ci duhul de dincolo de cuvinte, de dincolo de oamenii care
transmit acest mesaj. Nu este mai puţin adevărat şi faptul că, uneori, se
poate ajunge la o contramărturie creştină, prin show-uri de televiziune, cu
pretinse vindecări şi explozii de prosperitate promise de pseudoapostoli
agitând mesaje îndoielnice. Din această perspectivă apostolică, cei care nu
cred deplin în mesajul evanghelic aduc mai multe deservicii misiunii creştine
prin cuvintele lor, dar mai ales prin viaţa lor care nu este conformă cu acesta.
Mărturia creştină face apel la toate segmentele vieţii şi se manifestă prin
3. Pr. dr. Ion Bria, Mărturie creştină în Biserica Ortodoxă, în „Glasul Bisericii“, nr.1-3,
1982, p.70-109.
108
participarea activă la Tainele Bisericii, la transmiterea Tradiţiei, la spiritua-

litatea şi filantropia Bisericii, fără a neglija însă reflecţia teologică de bună
calitate, ca manifestare a dialogului.
3. Diaconia Bisericii are fundamente biblice, apostolice şi vine ca o
împlinire a mesajului Sfintei Evanghelii. Între predicare şi misiunea dia-
conală există o legătură indisolubilă, reciproc sustenabilă şi de aceea orice
autonomizare a acestor două dimensiuni este contraproductivă, în spaţiul
misiunii. Diaconia s-a născut firesc în secolul I, la iniţiativa apostolilor,
care au ales „şapte bărbaţi cu nume bun, plini de Duhul Sfânt şi de
înţelepciune, pe care noi să-i rânduim la această slujire“ (Fapte 6, 3). Primii
creştini se împărtăşeau des, participând apoi la o masă comună, o masă a
dragostei. Istoria Bisericii primare a făcut chiar experienţa unei vieţi co-
munitare depline, fapt care ulterior a fost abandonat. Separarea care se mai
face uneori între evanghelizare şi activitatea socială, între teologia orizontală
şi cea verticală, este o separaţie artificială şi nebiblică4 . Biserica nu are
resursele de a eradica problema sărăciei sau a bolilor care bântuie lumea, dar
are datoria de a fi solidară cu cei loviţi de nenorociri. Filantropia Bisericii,
legată fundamental de cultul său euharistic, porneşte din dragoste de Dumnezeu
şi îmbrăţişează firesc pe fiecare om şi lumea toată. Fiind trupul mistic al lui
Hristos, Biserica este datoare să iubească pe toţi cei marginalizaţi, pe cei
abandonaţi, pe cei excluşi sau aflaţi la periferia societăţii, la fel de mult cum
are datoria de a iubi pe cei care sunt în centrul societăţii. Biserica este chemată
să dea de mâncare celui flămând, de băut celui însetat, să îmbrace pe cel gol,
să viziteze pe cel bolnav sau întemniţat, potrivit cuvintelor Evangheliei
răsplătirii finale (Matei 25, 35-36). În acelaşi timp, misiunea diaconală a
Bisericii are în vedere nevoia de a spune „nu“ acelor lucruri sau situaţii care
se opun Împărăţiei lui Dumnezeu şi rănesc omul sau lumea, precum şi datoria
de a spune „da“ acelor situaţii care sunt în conformitate cu aceasta. Dincolo
de acest principiu general, care porneşte de la vocaţia profetică a Bisericii şi
se manifestă prin curajul slujitorilor ei, trebuie amintită şi datoria permanentă
a slujitorilor Bisericii de a reflecta la provocările şi problemele noi cu care
societatea se confruntă, pentru a putea da un răspuns elocvent.
4. Pastoraţia trebuie văzută în relaţie strânsă cu misiunea Bisericii.
Aceasta este acţiunea de hrănire a credincioşilor cu hrana care aparţine
4. Ibidem, p. 12.
109
Împărăţiei lui Dumnezeu. Iisus Se numeşte pe Sine Însuşi „Păstorul cel

Bun“, Care Îşi pune viaţa pentru oile Sale (Ioan 10, 11). Relaţia pastorală
comportă un dublu aspect: de devotament al păstorului pentru oile sale şi
respectiv de sacrificare a propriei sale vieţi pentru ele. După acest tipar,
trebuie modelat permanent chipul păstorului creştin astfel, încât misiunea
lui Hristos în lume să continue pe aceleaşi coordonate. Pastoraţia este legată
direct de structura ierarhică a Bisericii, în spaţiul istoric concret şi încearcă
să traducă în faptă modelul de viaţă dumnezeiască pe care Hristos l-a adus
lumii. Rolul fundamental în pastoraţie revine preotului, înţeles în sensul
cel mai autentic de părinte al comunităţii, plin de iubire pentru fiii săi,
preocupat de nevoile duhovniceşti sau pământeşti ale turmei sale. Un preot
instabil, nesigur, aflat în trecere prin parohia sa este o abatere de la sarcina
şi misiunea preoţească fundamentală.
Este la fel de important ca misiunea sa pastorală să se acorde cu misiunea
specifică a mănăstirilor pe care credincioşii săi le frecventează, pentru a se
evita o serie de confuzii şi practici misionare incerte. În niciun caz, mănăstirile
şi monahii nu trebuie să depăşească limitele propriei lor vocaţii, aceea de a se
sfinţi pe ei înşişi în comunitatea monahală în care au ales să vieţuiască.
5. Biserica are ca rol social şi educaţia oamenilor, culturalizarea lor.
Evident, cel mai important lucru este ca oamenii să cunoască pe Dumnezeu,
prin predicarea Evangheliei mântuirii, dar este foarte important ca credin-
cioşii să se civilizeze continuu, să înveţe să coabiteze în pace cu ceilalţi
oameni din jur, fie creştini practicanţi sau nepracticanţi, construind astfel
un climat de încredere, de respect şi de armonie în parohia unde comunitatea
creştină este răspândită. O exigenţă a timpului nostru este educaţia ecologică,
ce porneşte de la creaţie, ca dar al lui Dumnezeu oferit omului. Biserica are
şi această misiune de a apăra cosmosul de degradare prin lăcomie şi ego-
ism, printr-o predică energică şi constantă. Fiind angrenată în mişcarea
ecumenică încă din 1961, devine de la sine înţeles că este nevoie şi de o
doză ecumenică a misiunii Bisericii noastre, evident, prin prezervarea
valorilor ortodoxe şi a culturii locale în care Biserica vieţuieşte.
Misiunea socială a Bisericii

în Biserica Ortodoxă Română
România de după 1989 a cunoscut o multiplicare şocantă a fenomenului
sărăciei, precum şi o accentuare fără precedent a discrepanţelor sociale, a
110
diferenţelor dintre cei foarte bogaţi şi cei foarte săraci. Toate acestea în-
seamnă că românii au nevoie de iubire creştinească, de ajutor pentru cele
ale trupului şi de zidire întru cele ale sufletului.
A discuta despre sărăcie presupune, inevitabil în timpurile noastre, a
face apel la date statistice.Aproximativ jumătate din populaţia ţării era
afectată de sărăcie în anul 2000. Acest 44 % înseamnă aproximativ 10
milioane de români aflaţi în stare de sărăcie – o cifră pe care nu o poate
asimila nici sistemul de asistenţă socială al statului, nici sistemul, încă firav
şi în formare, de filantropie al Bisericii. Sărăcia loveşte, în primul rând,
fundamentele familiei, astfel că ideea de familie creştină rămâne pentru
mulţi dintre români doar pură teorie. Dacă în anul 1995, aproximativ 70 %
dintre familiile româneşti cu patru copii erau afectate de sărăcie, în anul
1998, procentul a crescut la peste 80 % din numărul acestora.
Biserica Ortodoxă Română este organizată ca patriarhie şi cuprinde5 ,
în ţară: 6 mitropolii, împărţite în arhiepiscopii şi episcopii, cu un total de
13.527 parohii şi filii, deservite de 14.513 preoţi şi diaconi, ce slujesc în
15.218 lăcaşuri de cult. Pentru românii ortodocşi din diasporă există 3
mitropolii (constituite din 3 arhiepiscopii şi 6 episcopii) în Europa, o arhi-
episcopie pe continentul american şi o Episcopie a Australiei şi Noii Zeelande.
Biserica Ortodoxă Română are 637 de mănăstiri şi schituri, cu peste
8.000 de monahi şi monahii.
În sistemul său de învăţământ teologic, Biserica Ortodoxă Română
dispune de: 33 de seminare teologice liceale; 11 facultăţi de teologie şi 4
departamente de teologie, incluse în cadrul altor facultăţi, care fac parte din
învăţământul superior de stat, având înscrişi 9.365 de studenţi, la mai multe
specializări. Peste 12.000 de cadre didactice predau religia în şcolile publice.
Pe lângă activitatea curentă din parohii, asistenţa religioasă este asigurată
şi în armată, jandarmerie şi penitenciare, de către 143 de preoţi, iar în spitale,
centre sociale şi unităţi de învăţământ, de către 364 de preoţi. Biserica
Ortodoxă Română are mai multe instituţii sociale aflate sub directa sa
îndrumare: 121 de centre pentru copii, 35 de centre pentru vârstnici, 106
cantine sociale şi brutării, 52 de centre de diagnostic şi tratament, cabinete
medicale şi farmacii sociale, 23 de centre de consiliere şi asistenţă a familiilor
în dificultate, 2 centre pentru victimele traficului de fiinţe umane.
5. www.patriarhia.ro
111
Biserica Ortodoxă Română asigură asistenţă socială permanentă pentru

aproximativ 270.000 de persoane.
În situaţii de calamităţi naturale, Biserica Ortodoxă Română desfăşoară
campanii umanitare la nivel naţional, pentru sprijinul imediat al celor afectaţi.
De asemenea, în parteneriat cu autorităţile centrale şi locale şi cu organizaţii
non-guvernamentale, atât interne, cât şi internaţionale, Biserica Ortodoxă Ro-
mână este implicată în derularea unor programe naţionale privind: combaterea
violenţei domestice, prevenirea traficului de persoane, prevenirea consumului
de droguri, prevenirea răspândirii HIV-SIDA, integrarea şi incluziunea socială
a categoriilor defavorizate (persoane cu dizabilităţi, şomeri ş.a.).
În Biserica Ortodoxă Română funcţionează mai multe instituţii bise-
riceşti cu scop misionar: Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, instituţii media la nivelul Patriarhiei Române şi al eparhiilor.
Din iniţiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, la data de 27
octombrie 2007 a luat fiinţă „Centrul de Presă Basilica“ al Patriarhiei
Române, din care fac parte: postul de radio Trinitas, postul de televiziune
Trinitas TV, publicaţiile: Ziarul Lumina, Lumina de duminică şi Vestitorul
Ortodoxiei, Agenţia de ştiri Basilica şi Biroul de presă şi comunicaţii al
Patriarhiei Române.
În cadrul Bisericii Ortodoxe Române funcţionează 275 de muzee şi
colecţii muzeale, precum şi 42 de centre zonale de depozitare.
Misiunea socială a Bisericii

în Arhiepiscopia Dunării de Jos
Asistenţa socială, cu toate noţiunile teoretice şi cerinţele sale practice,
poate fi înnobilată, asimilată de către filantropie. În acest spirit, Arhiepiscopia
Dunării de Jos este implicată în programe de protecţie şi ajutor social,
programe cu caracter permanent.6
Pe teritoriul ei canonic funcţionează instituţii pentru asistentă medicală:
Centrul de asistenţă medicală „Sf. Doctori fără de arginţi“, Galaţi, Centrul
medical creştin ortodox „Sfântul Nicolae“, Brăila, Cabinetul medical
„Adormirea Maicii Domnului“, Brăila, Cabinetul parohial „Sfinţii Împă-
raţi“, Aşezământul socio-medical „Sfântul Mucenic Pantelimon“, Brăila.
6. Vezi vol. „Biserică. Misiune. Slujire“, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi,
2009.
112
Centrul medical „Sfinţii Doctori fără de arginţi Cosma şi Damian“

Scopul declarat al acestui proiect este acordarea de asistenţă medicală
gratuită persoanelor aflate în situaţii de risc social. Centrul este situat în
clădirea Asociaţiei filantropice creştin-ortodoxe „Sfântul Vasile cel Mare“
din municipiul Galaţi. Centrul medical cuprinde: cabinet de medicină
generală, cabinet de explorari funcţionale, cabinet stomatologic, laborator
de analize.
Asistenţă medicală este acordată persoanelor în dificultate, recomandate
de către preoţii şi comitetele filantropice parohiale, în urma anchetelor sociale
efectuate de către asistenţii sociali din cadrul birourilor de asistenţă socială
de la protopopiate şi de la primării (familii a căror sărăcie este accentuată
de dezorganizare socială, familiile cu mulţi copii, pensionari, persoane fără
loc de muncă, persoane fără locuinţă, femei însărcinate/mame/nou-născuţi,
copii din familii sărace, rromi).
Arhiepiscopia Dunării de Jos are şi alte instituţii pentru ocrotirea co-
pilului: Asociaţia filantropică creştin-ortodoxă „Sfântul Vasile cel Mare“ –
Galaţi, Grădiniţa parohială „Familia“ – Brăila, Grădiniţa parohială „Sf.
Împăraţi“ – sat Ireasca, jud. Galaţi, Centrul de prevenire şi combatere a
violenţei în familie „Sf. Stelian“ - Galaţi.
Asociaţia filantropică creştin-ortodoxă „Sfântul Vasile cel Mare“
– Galaţi
Instituţie reprezentativă a Arhiepiscopiei noastre, dar cunoscută şi în
întreaga Biserică Ortodoxă Română, Aşezământul „Sfântul Vasile cel Mare“
a devenit reper al instituţiilor filantropice de acest gen din întreaga ţară,
prin eleganţa clădirii, calitatea condiţiilor oferite copiilor şi seriozitatea pro-
gramului educaţional. A fost inaugurată, la initiaţiva chiriarhului locului,
ÎPS Arhiepiscop dr. Casian Crăciun al Dunării de Jos (atunci episcop), la
12 octombrie 2000, cu ocazia vizitei la Galaţi a Sanctităţii Sale Bartolomeu
I, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, şi a patriarhului Teoctist.
Strategia eparhială privind protecţia copilului aflat în dificultate, în consens
cu legile statului în vigoare în domeniul protecţiei copilului, a dezvoltat un
set de măsuri şi mecanisme destinate tinerilor care până la vârsta de 18 ani
beneficiază de una dintre măsurile de protecţie prevăzute de lege: plasa-
mentul familial, încredinţarea, adopţia, asistenţa maternală. Însă, foarte pu-
ţine sunt soluţiile ce privesc viitorul copilului ocrotit într-una din instituţiile
statului, după ce a împlinit vârsta de 18 ani. Venind în sprijinul initiaţivelor
113
de stat sau particulare, Eparhia Dunării de Jos, prin aşezământul de fete

orfane, pune la dispoziţia locatarelor condiţiile optime unei dezvoltări
normale şi armonioase şi după vârsta de 18 ani, până la croirea unui rost în
viaţă (continuarea studiilor, ocuparea unui loc de muncă, întemeierea unei
familii), fiind deocamdată singura instituţie sub auspiciile Bisericii, repre-
zentând o alternativă la formele de ocrotire oferite de către stat. Aşezământul
ocroteşte un număr de 25 de copile orfane, cu vârste cuprinse între 7-19
ani, care beneficiază de cazare, hrană, îmbrăcăminte, materiale sanitare şi
rechizite gratuite. Serviciile de asistenţă religioasă, socială şi educaţională
a copiilor sunt asigurate de către 17 angajaţi (un preot, un pedagog, un
educator, un asistent social, un instructor de educaţie, 12 angajaţi ca per-
sonal administrativ şi de serviciu).
În clădirea în care se află aşezământul funcţionează şi Mănăstirea „Sfân-
tul Vasile cel Mare“, monahiile susţinând diverse programe de activitatea
edificiului filantropic menţionat.
Arhiepiscopia Dunării de Jos are şi cantine sociale parohiale: Cantina
socială „Sf. Nicolae“, Galaţi, Cantina socială parohială „Samarineanul
milostiv“, Galaţi, Cantina socială parohială „Cuvioasa Parascheva“, Galaţi,
Cantina socială parohială „Sfânta Ecaterina“, Galaţi, Cantina socială
parohială „Sfântul Ioan Casian“, Brăila, Cantina socială parohială „Sfinţii
Arhangheli“, Brăila, Cantina socială parohială „Cuvioasa Parascheva“,
Brăila, Cantina socială parohială „Naşterea Domnului“ - Brăila, Cantina
socială parohială „Sfânta Filofteia“, Brăila, Cantina socială parohială
„Înălţarea Domnului“, Brăila, Cantina socială parohială „Sfinţii Ap. Petru
si Pavel“, Brăila, Cantina socială parohială „Sfânta Cruce“, Brăila, Cantina
socială parohială „Sfântul Fanurie“, Brăila, Cantina socială parohială
„Sfântul Stelian“, Dudescu – Brăila, Cantina socială parohială „Sfânta
Filofteia“, Tudor Vladimirescu – Galaţi, Cantina socială parohială Cudalbi
I – jud. Galaţi, Cantina socială din parohia „Sfinţii Trei Ierarhi“, Suţeşti –
jud. Brăila, Cantina socială parohială „Sfântul Ap. Andrei“, Ianca II – Brăila,
Cantina socială din parohia Mircea-Vodă, Prot. Făurei – Brăila7 .
Spiritualitatea creştină este o componentă esenţială în căutarea unei
etici sociale comune. De la începutul ei, Biserica a intervenit activ, iar astăzi,
mai mult ca oricând, ea protejează victimele oprimării economice şi sociale,
7. www. edj.ro, Activitate social-misionară, 11.11.2008.
114
susţinând instituţiile care contribuie la dispariţia sărăciei şi nedreptăţii ma-

teriale şi spirituale.
Diaconia socială arătată în persoana

şi lucrarea lui Iisus Hristos
Sărăcia a fost una dintre problemele sociale cu care a trebuit să se confrunte
şi Biserica primară. După cum se vede în cartea Faptele Apostolilor, răspunsul
nu a fost găsit într-o teorie politico-economică8 , ci în generozitatea voluntară9 ,
dictată de credinţa în Iisus Hristos şi de experienţa Pogorârii Duhului Sfânt
(Fapte 2). Comunitatea primară din Ierusalim a avut un puternic caracter
social. Sfânta Scriptură ne spune, în legătură cu această comunitate pe care
Sfântul Ioan Gură de Aur o califică drept ,,republică îngerească“10 , că: „O
singură şi un singur suflet era în mulţimea celor care credeau şi niciunul
nu zicea că din averea sa este ceva al său, ci totul era de obşte. Şi nimeni nu
era între ei lipsit, fiindcă toţi care stăpâneau ţarini şi case le vindeau şi
aduceau preţul celor vândute şi-l puneau la picioarele Apostolilor. Şi se
împărţea fiecăruia după cum avea fiecare trebuinţă“ (Fapte 4, 32- 34- 35)
sau: „Iar toţi cei care credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte. Şi vindeau
bunurile şi averile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare“
(Fapte 2, 44-45). Prima comunitate creştină din Ierusalim, formată din aproape
o mie de credincioşi, ducea o viaţă de obşte11. Era vorba de o comunitate
8. Mântuitorul nu a venit cu un program pentru soluţionarea problemelor economice şi

sociale specifice timpului Său, ci El ne-a adus revelaţia care să fie izvorul nesecat pentru
conduita morală a credincioşilor din toate timpurile. Mântuitorul a adus o concepţie nouă
despre Dumnezeu, învăţătură care s-a dovedit deosebit de fecundă pe teren social, concepţia
unui Dumnezeu care nu mai este individual, ci treimic, adică Îl descoperă pe Dumnezeu ca
Tată şi Fiu în iubirea negrăită a Duhului. De aceea, legea fundamentală a Împărăţiei, proclamată
de Mântuitorul ca ideal al vieţii creştine, este iubirea. Iubirea trebuie să fie la baza raportului
dintre om şi Dumnezeu şi tot iubirea trebuie să fundamenteze şi raportul reciproc dintre oameni,
vezi pr. prof. dr. Dumitru Popescu, Hristos, Biserică, Societate, Editura Institutului Biblic şi
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998, p. 22.
9. I Tesaloniceni 4, 9: „Despre iubirea frăţească nu aveţi trebuinţă să vă scriu, pentru
că voi înşivă sunteţi învăţaţi de Dumnezeu ca să vă iubiţi unul pe altul“.
10. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia VII-a la Faptele Apostolilor, P.G. XXXI, col.325,
apud. pr. prof. dr. Dumitru Popescu, op.cit., p. 25.
11. Comunitatea din Ierusalim a introdus acest stil de viaţă în cadrul comunităţii
ecleziale, dar nu a reuşit să perpetueze la nesfârşit acest lucru, astfel a fost obligată să-şi
115
bazată nu numai pe bunuri spirituale comune, ci şi pe cele materiale din

depozitul comun.12
Asistenţa acordată celor săraci a constituit pentru comunitatea creştină
din Ierusalim unul din momentele în care s-a exprimat intensa viaţă co-
munitară a celor care au crezut în evenimentele mântuitoare ale pătimi-
rii-morţii-învierii lui Iisus. Biserica primară în lumina acestor evenimente
mântuitoare a găsit răspunsuri concrete la problema sărăciei în cadrul co-
munităţii sale. În acest sens trebuie înţelese expresiile „comuniunea bunu-
rilor“ şi „slujirea la mese“, despre care ne încunoştinţează cartea Faptelor.
Potrivit relatării din Faptele Apostolilor, cap. 613 , pentru a se ocupa de
asistenţa materială, au fost instituiţi şapte diaconi. Diaconia se referea la
slujirea la mese, dar şi la slujirea zilnică de asistenţă socială (cf. Fapte 11,
29: „Iar ucenicii au hotărât ca fiecare dintre ei, după putere, să trimită
ajutoare fraţilor care locuiau în Iudeea“).
Sfinţii Părinţi ai Bisericii au continuat practica apostolică a filantropiei
sau a diaconiei sociale, inspirată din Scriptură şi Liturghie, apoi au extins
opera filantropică şi au organizat-o în structuri sau instituţii permanente.
Un exemplu grăitor în acest sens este în secolul al IV-lea Sfântul Vasile
cel Mare14 .
Filantropia Bisericii prelungeşte

în social comuniunea liturgică
Filantropia este mărturie misionară adusă iubirii lui Dumnezeu faţă de
oameni, iubire manifestată în Iisus Hristos, Cel răstignit şi înviat, iubire
mai tare decât păcatul şi moartea: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea,
schimbe stilul iniţial al vieţii de obşte. Odată cu dărâmarea Ierusalimului de către romani, la
anul 70, a fost sever afectată şi prima comunitate creştină din Cetatea Sfântă.
12. Pr. prof. dr. Dumitru Popescu, op.cit., p. 27.
13. În Fapte 6, 1-6, Sfântul Luca prezintă instituirea grupului celor şapte diaconi, apoi
activitatea a doi dintre ei: Ştefan (Fapte 6, 8 - 8, 2) şi Filip (Fapte 8, 5-40).
14. În toată istoria filantropiei creştine, nu se cunoaşte o instituţie de binefacere care să
poată sta alături de realizările Sfântului Vasile cel Mare. Acesta a ridicat, la marginea oraşului
său de reşedintă, o adevărată cetate a caritătii creştine, care cuprindea azil pentru bătrâni,
spitale, leprozerie – prima instituţie de acest fel din istorie – case pentru primirea călătorilor
şi un orfelinat cu şcoală de meserii pentru copiii nimănui. Tot ceea ce lumea creştină a
izbutit să înfăptuiască mai târziu în domeniul carităţii şi asistenţei sociale a avut ca punct de
plecare şi model desăvârşit de organizare opera filantropică a Sfântului Vasile.
116
încât a dat pe Fiul Său, Cel Unul-Născut, ca oricine crede în El să nu

piară, ci să aibă viaţă veşnică“ (Ioan 3, 16).
Filantropia divină (iubirea de oameni a lui Dumnezeu) este centrul
Sfintei Liturghii a Bisericii, dar iubirea divină celebrată devine iubire divină
comunicată, împărtăşită celor care o celebrează. Memorialul persoanei şi
iubirii lui Hristos, Cel răstignit şi înviat: „Aceasta să o faceţi spre pomenirea
Mea“ (Luca 22, 19) devine celebrare a prezenţei Sale în mijlocul poporului
credincios: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor“
(Matei 28, 20).
De aceea, salutul liturgic sacerdotal, după aducerea Darurilor euharistice
în altar, confirmă această promisiune din Evanghelie: „Hristos în mijlocul
nostru! Este şi va fi!“ Însă, prezenţa spirituală nevăzută a lui Hristos devine,
prin invocarea Sfântului Duh asupra darurilor de pâine şi vin, aduse de
Biserica lui Dumnezeu, prezenţă sacramentală sensibilă, Trupul şi Sângele
Său euharistic, pentru ca Viaţa Lui să devină viaţa noastră, pentru ca fi-
lantropia Lui să devină filantropia noastră: „Poruncă nouă vă dau vouă, să
vă iubiţi unul pe altul, precum Eu v-am iubit pe voi“ (Ioan 15, 12). Ca să
putem iubi pe aproapele nostru aşa cum îl iubeşte Hristos, trebuie să avem
pe Hristos în noi, prin rugăciune şi Euharistie.
Prezenţa iubitoare a lui Hristos prin Sfântul Duh, în creştinii care se
împărtăşesc euharistic cu El, face legătura între filantropia divină a Sfintei
Treimi şi filantropia eclezială a creştinilor. O înţelegere atentă şi profundă
a faptelor lui Iisus Hristos ne duce la concluzia că dimensiunea liturgică a
legăturii omului cu Dumnezeu trebuie să devină izvor al iubirii omului
faţă de semenii săi. În lucrarea Mântuitorului Iisus Hristos, cuvintele
Evangheliei Sale sunt seminţe pentru a rodi fapte bune. Credinţa şi iubirea
se manifestă prin compasiune, iar compasiunea se manifestă în comuniune
de viaţă.
Celebrarea filantropiei divine cere practica filantropiei sociale, pentru
că binecuvântarea de a intra în Împărăţia cerurilor se dă celor ce au hrănit şi
îmbrăcat săracii, au cercetat bolnavii şi prizonierii: „Atunci va zice Împăratul
celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi
Împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am
fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin
am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi
M-aţi cercetat…“ (Matei 25, 34-46).
117
Pe de altă parte, ajutorul dat aproapelui nu se poate realiza doar prin

intenţii bune, ci pentru a ajuta aproapele în situaţii dificile, trebuie să cerem
şi noi ajutorul lui Dumnezeu. De pildă, vindecarea demonizaţilor nu se
poate face decât dacă slujitorii lui Hristos practică postul şi rugăciunea (cf.
Matei 17, 21; Marcu 9, 29), pentru că numai Domnul Hristos, prezent
duhovniceşte în ucenicii Săi, poate alunga demonii.
De asemenea, exemplul celor două surori, Marta şi Maria (Luca 10,
38-42), una simbol al ospitalităţii şi alta simbol al spiritualităţii, arată
complementaritatea dintre social şi spiritual. Totuşi, Hristos Domnul nu
acceptă ca socialul să se substituie spiritualului, ci trebuie ca dimensiunea
spirituală a vieţii să fie baza activităţii noastre frăţeşti, sociale: „Marto,
Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti, dar un lucru trebuie: căci
Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea“ (Luca
10, 41-42).
Cu alte cuvinte, toată viaţa sau activitatea noastră trebuie construită pe
legătura sau comuniunea noastră cu Dumnezeu. Prin aceasta, adunăm în
sufletul nostru daruri spirituale, netrecătoare, iar nu lucruri materiale
trecătoare.
Minunea înmulţirii celor cinci pâini şi a celor doi peşti, pe când hrana
binecuvântată de Hristos era dăruită de ucenicii Lui celor flămânzi, este o
icoană sau o paradigmă a legăturii dintre spiritualitate şi social. Hrana
spirituală pentru suflet este primordială, dar ea trebuie completată cu hrană
pentru trup: „Daţi-le voi să mănânce!“ (Luca 9, 13). Domnul Iisus Hristos
a dat această poruncă ucenicilor Săi, după ce El Însuşi a hrănit spiritual
mulţimile de oameni cu hrana Evangheliei Vieţii şi a vindecat bolnavii aduşi
la El (Ioan 6, 1-13). De aceea, activitatea sacramentală a Bisericii ca Trup
tainic al lui Hristos trebuie să se reverse sau să se prelungească în misiunea
ei socială, iar misiunea socială a Bisericii primeşte putere din viaţa ei
spirituală. Domnul nu opune niciodată vieţii sociale viaţa liturgică. El
apreciază şi bănuţul văduvei oferit Templului din Ierusalim (Luca 21, 2-4)
şi mirul preţios al femeii păcătoase oferit Lui împreună cu lacrimile pocăinţei
ei (Luca 7, 36-50), pentru că El nu desparte iubirea de Dumnezeu de iubirea
de oameni şi nici iubirea de oameni de iubirea de Dumnezeu. În plus,
instituirea Cinei sau a Jertfei mistice a lui Hristos, adică a Sfintei Euharistii,
este urmată de pilda Diaconiei, a iubirii smerite, simbolizată de spălarea
picioarelor discipolilor (Ioan 13, 4-15). Astfel, Hristos Domnul a arătat că,
118
prin Euharistie, ne împărtăşim de iubirea Lui smerită şi jertfelnică, ce

lucrează comuniune între oameni, confirmă şi afirmă valoarea şi demnitatea
unică a fiecărei persoane umane, indiferent de rangul ei, într-o comunitate
sau în societatea umană, deoarece fiecare om este creat după chipul lui
Dumnezeu.
În toată istoria filantropiei creştine, nu se cunoaşte o instituţie de bine-
facere care să poată sta alături de realizările Sfântului Vasile cel Mare,
arhiepiscop în Cezareea Capadociei. Acesta a ridicat, la marginea oraşului
său de reşedinţă, o adevărată cetate a carităţii creştine, care cuprindea azil
pentru bătrâni, spitale, leprozerie – prima instituţie de acest fel din istorie –
case pentru primirea călătorilor, orfelinat cu şcoală de meserii pentru copiii
nimănui şi, în mijlocul acestora, „instituţia sfântă, care crea şi ocrotea pe
toate celelalte în numele lui Iisus Hristos“, o biserică. Tot ceea ce lumea
creştină a izbutit să înfăptuiască mai târziu în domeniul carităţii şi asistenţei
sociale a avut ca punct de plecare şi model desăvârşit de organizare opera
filantropică a Sfântului Vasile.
În acest context putem spune, fără niciun fel de rezervă, că acţiunea
filantropică, social-misionară a Bisericii este o lucrare duhovnicească, iar
viaţa duhovnicească este un izvor de iubire sfântă pentru această lucrare
evanghelică a Bisericii.
119
VIAŢA BISERICEASCĂ
DIN IMPERIUL ROMAN DE RĂSĂRIT
REFLECTATĂ DE CORESPONDENŢA
SFÂNTULUI IERARH VASILE CEL MARE
Corespondenţa Sfântului Ierarh Vasile cel Mare, în mod special cea din
timpul episcopatului, reprezintă o importantă sursă de informaţii privitoare
la diferitele aspecte ale vieţii bisericeşti din cea de-a doua jumătate a secolului
al IV-lea. Ea este cu atât mai importantă, cu cât provine de la una din marile
personalităţi ale vieţii bisericeşti din acea epocă, precum Sfântul Vasile.
Aceste informaţii vizează relaţiile dintre Bisericile locale şi întâistătătorii
acestora, dintre Biserică şi puterea imperială, starea social-morală a clerului,
viaţa liturgică, ajutând la creionarea unui tablou destul de bine conturat
asupra vieţii bisericeşti din epoca Sfântului Vasile atât din Arhiepiscopia
Cezareii Capadociei, cât şi din întreg Răsăritul creştin. Desigur că, pentru
ca tabloul acestei vieţi bisericeşti să fie prezentat în toată complexitatea sa,
este nevoie ca informaţiile din epistolele marelui ierarh capadocian să fie
coroborate cu „multe alte mărturii contemporane începând de la acte sino-
dale, de la memorii, scrieri istorice sau polemice şi până la cele mai variate
note şi comentarii din întreg spaţiul creştinătăţii de atunci“1 .
Spre deosebire de celelalte izvoare din acea perioadă, epistolele Sfântului
Vasile au însă meritul de a transmite în plus, precum observa pr.Teodor
Bodogae, „acel inedit de valoare nepreţuită, care ne oferă posibilitatea de a
1. Pr.Ene Branişte, Sfântul Vasile cel Mare în cultul creştin, în vol. Sfântul Vasile cel
Mare, închinare la 1630 de ani, ed.a II-a revăzută, adăugită şi îngrijită de acad. Emilian
Popescu şi conf. dr. Adrian Marinescu, col. „Basiliana“, vol. I, Ed. Basilica a Patriarhiei
Române, Bucureşti, 2009, p.460.
120
cunoaşte, în toată intimitatea lor, pe de o parte, pe ierarhii de atunci, cu

preoţii, călugării şi credincioşii lor din toate straturile sociale, cu toate în-
doielile ori scrupulele lor de conştiinţă ori cu lipsa lor de statornicie morală,
cu slugărnicia ori cu pofta lor după putere, iar pe de altă parte, să vedem
exemple de eroism moral, de abnegaţie, de înălţătoare dăruire pentru Hristos
şi Biserica Lui…“2 .
1. Problema unităţii Bisericii, în contextul crizei

provocate de erezia ariană
O notă constantă şi generală, în acelaşi timp, a epistolelor Sfântului
Vasile cel Mare, pentru că face referire atât la Arhiepiscopia Cezareii Capa-
dociei, cât şi la întregul Răsărit creştin, o reprezintă problema dezbinărilor
din sânul Bisericii, dezbinări a căror cauză generală a fost, potrivit ierarhului
capadocian, „răcirea dragostei“3 . Dincolo de această cauză generală, ruperea
unităţii Bisericii a fost pricinuită, pe de o parte, de „abuzurile“4 şi de perse-
cuţiile ereticilor arieni, sprijiniţi de împăratul Valens şi de înalţii funcţionari
imperiali de la curte şi din teritoriu, şi, pe de alta, de neînţelegerile dintre
episcopii niceeni.
1.1. Problema unităţii interne a Bisericii din Capadocia

Deşi condamnată la Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325,
erezia ariană s-a întins „cam de la graniţele Iliriei şi până la Tebaida Egip-
tului“ 5 , scindând Biserica în două partide, niceenii sau mărturisitorii Crezului
de la Niceea şi ereticii arieni. Având sprijinul puterii imperiale, al împăraţilor
Constanţiu al II-lea şi Valens în mod deosebit, în Răsărit, arienii au provocat
mari suferinţe niceenilor, apelând la toate mijloacele posibile, de la ame-
ninţări şi intimidări, până la folosirea forţei şi chiar ucideri, pentru a se
impune şi a-şi impune credinţa eretică în Biserică. Starea de ruinare în care
2. Pr.Teodor Bodogae, Corespondenţa Sf.Vasile cel Mare şi strădania sa pentru unitatea

Bisericii creştine în vol. Sfântul Vasile cel Mare, închinare la 1630 de ani…, p.290.
3. Sfântul Vasile cel Mare, Epistola 119, în Scrieri, partea a treia, Despre Sfântul Duh.
Corespondenţă (Epistole), traducere, introducere, note şi indici de pr. prof. dr. Constantin
Corniţescu şi pr. prof. dr. Teodor Bodogae, col. Părinţi şi scriitori bisericeşti, vol.12, Ed.
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988, p. 299.
4. Idem, Epist.248, p.516
5. Idem, Epist. 92, II, p. 267.
121
ajunsese Biserica în timpul păstoririi Sfântului Vasile cel Mare din cauza
arianismului este descrisă de acesta într-una din epistolele adresate episco-
pilor apuseni, cărora le scria: „Învăţătura dreaptă e răstălmăcită, aşezămintele
Bisericii călcate în picioare. Trufia oamenilor, care nu mai au frică de
Dumnezeu, urcă în primele rânduri, afişându-şi întâietatea în chip simţit cu
preţul multor nelegiuiri, încât cel ce se defaimă mai tare e socotit drept cel
mai vrednic de a ajunge păstor. Demnitatea preoţească a dispărut, lipsesc
păstorii care să îndrume cu înţelepciune turma lui Hristos, în vreme ce
vânătorii de măriri folosesc banii bolnavilor numai pentru interesul lor
propriu şi pentru cadouri. A slăbit asprimea canoanelor, în locul ei a crescut
libertatea de a păcătui. Căci cei ce au ajuns la conducere prin strădanii prea
pământeşti îşi arată mulţumirea faţă de ei prin aceea că îngăduie celor
păcătoşi tot ceea ce ştiu că le face plăcere. Nu mai există o dreaptă judecată,
fiecare umblă după poftele inimii, răutatea nu mai are măsură, poporul nu
mai cunoaşte lege, mai-marii Bisericii nu mai au curajul să vorbească. Cei
ce şi-au dobândit scaunul episcopal prin intervenţii sunt sclavii celor ce
i-au ajutat să parvină. Pentru unii chiar şi apărarea ortodoxiei e născocită ca
armă de războire reciprocă, căci sub masca luptei pentru ortodoxie ei îşi
ascund duşmăniile personale…
Am ajuns de râsul păgânilor, cei slabi în credinţă şovăie, credinţa e
îndoielnică. Ignoranţa pune stăpânire pe suflete, pentru că cei ce schi-
monosesc credinţa din răutate dau a se înţelege că ei spun adevărul. Gurile
celor drepţi au amuţit, limba clevetitorilor nu mai cunoaşte frâu, cele sfinte
sunt profanate, cei mai sănătoşi la cap dintre mireni fug de biserici, văzând
în ele tot atâtea şcoli ale nelegiuirii şi, în pustietăţi, printre suspine şi lacrimi,
înalţă spre ceruri inimile lor întrebătoare către Dumnezeu“6 .
Acest tablou, zugrăvit cu aceleaşi cuvinte şi la fel de elocvent, îl regăsim
şi în alte epistole7 . Grozăvia suferinţelor pe care le îndurau niceenii era atât
de mare, încât Sfântul Vasile mărturisea că a evitat să o descrie „amănunţit
pe fiecare, pentru ca nu cumva sărăcia cuvintelor noastre să minimalizeze
mărimea relelor“8 , căci „în comparaţie cu realitatea adevărată, cuvintele
6. Ibidem, II, p. 267-268.

7. Idem, Epist. 90, II, p. 264; Epist. 164, II, p. 357; Epist. 242, II, p. 501; Epist. 243, II,
p. 503-504.
8. Idem, Epist. 242, II, p. 501.
122
sunt prea slabe“9 . Informaţiile cu privire la diversele metode şi mijloace

prin care arienii i-au persecutat pe niceeni, presărate în cuprinsul celorlalte
epistole, confirmă aceste cuvinte ale Sfântului Vasile.
Aflăm astfel că, prin intimidare sau prin forţă, arienii au reuşit, cu
sprijinul unor reprezentanţi ai autorităţii imperiale, să-i alunge din scaune
pe unii episcopi niceeni şi să-i înlocuiască cu eretici arieni. Astfel s-au
întâmplat lucrurile la Parnasos, localitate în care episcopul niceean Ipsis a
fost înlocuit prin forţă cu ereticul arian Ecdicios, şi la Nyssa, Sfântul Grigorie
fiind arestat din porunca vicarului imperial Demostene10 sub nişte acuzaţii
mincinoase, calomnioase, şi înlocuit cu un arian, „un om sau mai bine zis
un sclav, care nu valorează doi bani, dar care se poate lua la întrecere, pentru
pustiirea Bisericii, cu cei care l-au aşezat“11 , după cum îl caracteriza Sfântul
Vasile pe succesorul fratelui său. Acelaşi lucru se întâmpla cu preoţii şi cu
diaconii, în locul celor legiuiţi fiind instituiţi prin forţă alţii, partizani ai
ereziei ariene12 . „Surghiunirea preoţilor, alungarea diaconilor şi nimicirea
clerului întreg“13 a fost soluţia cea mai la îndemână şi mai eficace la care au
recurs arienii pentru răspândirea ereziei lor. În alte situaţii, în urma vacantării
unui scaun episcopal ce fusese ocupat de un episcop niceean, arienii încercau
să-l impună prin orice mijloc pe candidatul lor. Este relevantă în acest sens
situaţia apărută în anul 375, în localitatea Nicopole, când, după moartea
episcopului Teodot, cu concursul aceluiaşi vicar Demostene, episcopul
Eustaţiu de Sebasta a încercat să-l impună ca episcop în scaunul vacantat,
pe arianul Fronton14 .
Atunci când ameninţările şi intimidările nu şi-au atins scopul urmărit,
arienii au recurs chiar la distrugerea sfintelor altare ale niceenilor, „înlo-
cuindu-le cu altele, de-ale lor“15 , niceenii fiind nevoiţi să părăsească oraşele
sau cetăţile unde se întâmplau astfel de samavolnicii şi să săvârşească sluj-
bele în câmp, sub cerul liber, fie iarnă, fie vară. „Iată, pe scurt, în ce constă
nenorocirea Bisericilor noastre, scria Sfântul Vasile apusenilor: trebuind
9. Idem, Epist. 90, II, p. 264.

10. Idem, Epist. 237, II, p. 493.
11. Idem, Epist. 239, I, p. 496.
12. Idem, Epist. 226, II, p. 469-470.
13. Idem, Epist. 243, II, p. 503.
14. Idem, Epist. 237, II, p. 494; Epist. 239, I, p. 496.
15. Idem, Epist. 226, II, p. 469.
123
să-şi părăsească locaşurile de rugăciuni, mulţimile se adună prin locuri pustii.

Să vedeţi ce privelişte de plâns: femei, copii, bătrâni şi alţi vieţuitori cu
sănătatea şubredă sunt puşi să îndure sub cerul liber uraganul cumplit al
ploilor, al ninsorilor, al vânturilor, al îngheţurilor iernii sau arşiţa fierbinte a
verii. Şi toată pătimirea aceasta din pricină că nu vor să primească dospitura
stricată a învăţăturii lui Arie“16 .
Prigoana împotriva niceenilor a mers până la violenţe fizice. Episcopul
Asclepios a murit după ce „a fost crunt bătut de arieni“ pentru că a refuzat
să intre în comuniune cu unii episcopi arieni17 . Acelaşi lucru s-a întâmplat
şi cu episcopul Eusebiu de Samosata, care a ajutat la alegerea Sfântului
Vasile ca arhiepiscop al Cezareei. După întoarcerea din exilul din Tracia,
acesta a fost ucis cu pietre de fanatici arieni, în anul 37818 .
Nu au scăpat de persecuţiile violente ale arienilor nici obştile monahale
ce mărturiseau Crezul niceean. Sfântul Vasile a adresat o epistolă de mân-
gâiere şi de încurajare în acelaşi timp, monahilor din Bereea Siriei, ale
căror sălaşuri au fost incendiate de arieni în prigoana începută după Paştile
anului 37619 . Într-o alta, adresată tot unei obşti monahale, el asemăna
prigoanele suferite de niceeni din partea arienilor cu cele suferite de creştini
din partea păgânilor, pe acestea socotindu-le însă „mai de temut“ pentru
că veneau din partea unora ce „se dau drept purtători ai numelui lui
Hristos“20 .
Tabloul vieţii bisericeşti din Capadocia, valabil de altfel, în linii mari,
pentru întreg Răsăritul creştin, este completat de Sfântul Vasile prin prezen-
tarea consecinţelor prigoanei ariene împotriva mărturisitorilor Crezului
niceean în planul vieţii duhovniceşti. „Au dispărut de tot bucuria şi buna
dispoziţie, scria ierarhul capadocian, s-au cernit sărbătorile noastre în doliu.
Au fost închise locaşurile de rugăciune, la altare abia am mai auzit câte o
sfântă slujbă. Nu se mai adună creştinii, nu mai există dascăli în fruntea
lor, nu se mai ţin şcoli ziditoare de suflet, nici serbări de hram, nu se mai
aud laude de noapte, nu mai întâlneşti acele fericite tresăltări sufleteşti
16. Idem, Epist. 242, II, p. 503; a se vedea şi Epist. 195, 228, 229, 230, 240, 246, 247.
17. Idem, Epist. 248, p. 516.
18. Idem, Epist. 27, p. 164, nota 1; Pr. Teodor Bodogae, Corespondenţa Sf.Vasile cel
Mare şi strădania sa…, p. 296.
19. Sfântul Vasile cel Mare, Epist. 256, p. 524.
20. Idem, Epist. 257, p. 525-526.
124
prilejuite de participarea la slujbele bisericeşti şi de împărtăşirea din da-

rurile duhovniceşti ale tainelor, care înalţă atât de mult sufletele credin-
cioşilor“21 .
Răul provocat de arieni în sânul Bisericii nu ar fi fost posibil însă, fără
concursul unor episcopi de o calitate morală îndoielnică. Aceştia, în loc să
lupte pentru apărarea ortodoxiei niceene şi a unităţii Bisericii, din interese
personale meschine, din invidie sau din răutate, i-au atacat tocmai pe cei
care apărau învăţătura de credinţă stabilită la Niceea şi care luptau pentru
refacerea unităţii Bisericii. Sfântul Vasile însuşi a avut foarte mult de suferit
de pe urma intrigilor, a calomniilor şi a răutăţilor venite din partea unor
astfel de episcopi, parte însemnată din epistolele sale fiind scrise tocmai
pentru a se apăra de acuzele ce îi erau aduse de către aceştia.
Încă de la începutul păstoririi sale ca arhiepiscop al Cezareii, Sfântul
Vasile a fost calomniat de unii adversari ai săi, fiind învinuit că, pe vremea
când era doar preot, l-a ponegrit pe episcopul său, Dianios22 . Apărându-se,
Sfântul Vasile recunoaştea că spre sfârşitul vieţii episcopului Dianios a rupt,
pentru o scurtă vreme, comuniunea cu acesta, din cauza faptului că episcopul
semnase mărturisirea de credinţă semiariană de la Rimini, dar că, în urma
mărturisirii sincere a venerabilului ierarh că „nicicum nu m-am gândit să
aduc vreo ştirbire credinţei expuse de Sfinţii Părinţi de la Niceea şi că nici
acum n-am pe inimă altceva decât ceea ce s-a statornicit de la început“, au
refăcut comuniunea23 .
Cel mai înverşunat adversar al ierarhului capadocian a fost episcopul
Eustaţiu de Sebasta, un caracter nestatornic şi duplicitar, fost ucenic al lui
Arie24 , un adevărat cal troian al arienilor în rândul niceenilor din Ca-
padocia. Suspectat fiind de simpatii şi înclinaţii ariene, în ciuda demer-
surilor împăciuitoare ale arhiepiscopului Cezareii, care, din dragoste fră-
ţească şi din dorinţa de a păstra unitatea Bisericii, a încercat să-l deter-
mine să aleagă calea dreptei-credinţe propovăduite la Niceea, Eustaţiu a
refuzat comuniunea cu Sfântul Vasile şi semnarea unei mărturisiri de cre-
dinţă niceene25 , preferând să meargă la Roma, de unde a obţinut un docu-
21. Idem, Epist. 243, II, p. 503-504.

22. Idem, Epist. 51, p. 214-215.
23. Ibidem.
24. Idem, Epist. 244, p. 509.
25. Idem, Epist. 99, II-III, p.278-280; Epist. 130, p. 314.
125
ment care-i atesta ortodoxia. Odată reîntors de la Roma, episcopul Sebastei

nu a putut uita trecutul său arian şi a reluat legăturile cu cei din partida
semiarienilor26 , provocând multă tulburare Bisericii de aici. Din această
postură, pentru a-l discredita pe Sfântul Vasile, cu care de altfel a şi rupt
comuniunea în cele din urmă27 , Eustaţiu l-a acuzat că a primit ideile eretice
apolinariste, singurul argument invocat în acest sens fiind faptul că în
tinereţe, pe când nu era decât un simplu mirean, acesta i-a adresat o epistolă
lui Apolinarie.
Alături de Eustaţiu de Sebasta, un alt episcop care l-a calomniat pe
Sfântul Vasile a fost ruda sa, Atarvios, episcopul Neocezareii28 , pe care-l
mustra că răspândeşte inovaţii în domeniul credinţei, reînviind vechea rătă-
cire a ereziei lui Sabelie29 . Despre Atarvios, care în cele din urmă se pare că
a şi căzut în erezia sabeliană, Sfântul Vasile afirma că răutatea îl caracte-
rizează cel mai mult30 .
Intrigile şi calomniile, răspândite prin scrieri şi în „întruniri publice“31
sau în sinoade locale la care cei calomniaţi nu erau de faţă spre a se putea
disculpa şi a-şi apăra cu dovezi nevinovăţia, au creat în Biserica din Capa-
docia un climat de neîncredere şi suspiciune, ceea ce a condus la ruperea
comuniunii chiar între episcopii aceleiaşi arhiepiscopii, sau între aceştia şi
arhiepiscopul lor. Aşa s-a întâmplat, bunăoară, cu Teodot al Nicopolei,
episcop sufragan al Sfântului Vasile, care a evitat pentru o vreme comuniunea
cu ierarhul său, din cauza lui Eustaţiu de Sebasta32 .
Sfântul Vasile era dezamăgit nu doar de atacurile şi denigrările interesate
ale detractorilor săi, ci, în egală măsură, şi de dezinteresul unora din episcopii
săi sufragani faţă de problemele grave cu care se confunta Biserica din
Capadocia în acea vreme.
De exemplu, într-una din epistolele sale, ierarhul capadocian deplângea
faptul că „fie din lene, fie în urma unei atitudini încă îndoielnice şi lipsite
de loialitate faţă de mine, sau chiar din cauza împotrivirii pe care sinodul
26. Idem, Epist. 244, VII, p. 512.

27. Idem, Epist. 130, I, p. 314.
28. Idem, Epist. 65, 126, 204, 207, 210.
29. Idem, Epist. 126, p. 308.
30. Idem, Epist. 204, II, p. 417.
31. Idem, Epist. 130, I, p. 314.
32. Idem, Epist. 99, p. 277-278.
126
o face faptelor bune, episcopii cu care stau în comuniune nu vor să mă

ajute“33 , „nu-mi dau niciun ajutor în problemele de cea mai stringentă
necesitate“34 .
Potrivit pr. I. G. Coman, această atitudine ar fi fost urmarea faptului că
Sfântul Vasile „nu era prea iubit de episcopii săi sufragani, probabil, din
cauza superiorităţii sale morale şi intelectuale“35 .
1.2. Problema ierarhiei bisericeşti

În condiţiile presiunilor exercitate de partida ariană prin intermediul
reprezentanţilor puterii imperiale, alegerea episcopilor pe scaunele rămase
vacante reprezenta o adevărată provocare pentru niceeni, căci arienii,
profitând şi de lipsa de unitate a niceenilor, reuşeau uneori să-i impună pe
episcopii lor în scaunele pe care anterior le ocupaseră episcopi niceeni36 . În
această situaţie, având în vedere şi faptul că, din cauza şantajului, a prigo-
nirilor sau a presiunilor exercitate de puterea imperială pro-ariană, apăruseră
„trădători printre clerici“37 , pe de o parte, şi, pe de alta, întrucât zduncinătura
din viaţa Bisericii a fost provocată de unii episcopi cărora „li se încredinţase
totul pe urma evlaviei lor prefăcute“38 , candidaţii la primirea Sfintei Taine
a Hirotonirii în arhiereu trebuiau, potrivit Sfântului Vasile cel Mare, să aibă
anumite calităţi. Regăsim aceste calităţi în portretul creionat de Sfântul Vasile
bărbatului pe care-l propunea episcopului Inochentie, spre a-i fi mai întâi
vicar şi apoi, după mutarea la cele veşnice, succesor. Iată ce scria Sfântul
Vasile despre acela: „El e de mulţi ani preot al Bisericii, statornic în credinţă,
cunoscător al rânduielilor canonice, corect în ale credinţei, trăieşte până
acum în cumpătare şi asceză şi, cu toate că râvna pentru o vieţuire aspră i-a
măcinat de-a binelea trupul, este totuşi sărac şi n-are niciun venit pe lumea
aceasta, încât n-are bani nici pentru pâine, ci-şi asigură cele ale trupului
33. Idem, Epist. 141, II, p. 329.

34. Ibidem .
35. Pr. Ioan G. Coman, Sf. Vasile cel Mare şi Atarbios, sau între calomnie şi onestitate,
ignoranţă şi discernământ, izolare şi ecumenicitate, în vol. Sfântul Vasile cel Mare, închinare
la 1630 de ani …, p. 636.
36. Aşa s-a întâmplat în Tarsul Ciliciei, după moartea episcopului Silvan, cf. Sfântul
Vasile cel Mare, Epist. 34, p. 174.
38. Idem, Epist. 244, VIII, p. 512.
127
prin lucrări manuale, pe care le face laolaltă cu fraţii cu care trăieşte îm-
preună“39 .
Observăm din textul de mai sus că principalele calităţi pe care trebuiau
să le posede cei desemnaţi spre a fi hirotoniţi episcopi erau fidelitatea faţă
de credinţa niceeană, sinceritatea şi tăria credinţei şi, nu în ultimul rând,
încrederea pe care şi-o câştigaseră în rândul niceenilor prin vieţuirea lor de
până în momentul alegerii. De altfel, aceste considerente au fost avute în
vedere şi de membrii sinodului întrunit pentru a desemna noul arhiepiscop
al Cezareii Capadociei şi au contribuit hotărâtor în alegerea Sfântului Vasile
în această treaptă a ierarhiei bisericeşti. În acest sens, episcopul Grigorie de
Nazianz cel Bătrân, tatăl Sfântului Grigorie Teologul, cunoscându-l foarte
bine pe Sfântul Vasile, cel mai bun prieten al fiului său, i-a cerut episcopului
Eusebiu de Samosata să sprijine candidatura acestuia, socotind că astfel
„vom fi câştigat o mare siguranţă în faţa lui Dumnezeu şi vom săvârşi cea
mai mare binefacere pentru poporul care ne-a chemat“40 . Astfel de epistole
vor fi fost trimise de bătrânul episcop de Nazianz şi altor episcopi niceeni,
pentru a asigura alegerea Sfântului Vasile, ţelul vizat fiind, aşadar, binele
obştesc al Bisericii şi apărarea unităţii acesteia în faţa încercărilor arienilor de
a-şi impuse propriul candidat41 , nicidecum alte mărunte interese personale.
Urmând această strategie, Sfântul Vasile a promovat la treapta de episcop
fie rude, fie prieteni apropiaţi, pe care-i cunoştea foarte bine şi care ofereau
garanţia sincerităţii şi a tăriei credinţei, precum şi pe cea a respectării Crezului
niceean. Astfel se explică alegerea şi hirotonirea ca episcopi a fraţilor săi:
Grigorie, pentru scaunul din localitatea Nyssa şi Petru, pentru cel din Sebasta,
a bunului său prieten Grigorie, fiul episcopului Grigorie de Nazianz cel
Bătrân, pentru scaunul episcopal din Sasima şi a lui Pimenios, o altă rudă a
sa, în scaunul Satalei, din Armenia Mică42 . În baza acestui principiu, Sfântul
Vasile recomanda „pe odrasla43 fericitului Hermoghen, care a transcris ma-
rele şi inatacabilul Simbol al credinţei, la acel mare sinod“44 pentru a-i
succeda în scaun episcopului Inochentie.
39. Idem, Epist. 81, p. 254.

40. Idem, Epist. 47, p. 211-212; vezi şi notele 1 şi 4.
41. Ibidem.
42. Idem, Epist. 102, p. 283-284; Epist. 103, p. 284.
43. Cel propus era nepot al episcopului Hermoghen, participant la Sinodul I Ecumenic
de la Niceea, din anul 325; vezi Idem, Epist. 81, nota 1, p. 253.
44. Idem, Epist. 81, p. 254.
128
Rezultatele favorabile ale acestei politici s-au văzut, spre exemplu, în

cazul sus-amintitei situaţii din Nicopole, de la anul 375, când episcopul
Pimenios al Satalei, ruda Sfântului Vasile, a intervenit rapid şi a contracarat
acţiunea arienilor, instalând în scaunul episcopal al Nicopolei pe episcopul
Eufroniu din Coloneea, acţiune pe care Sfântul Vasile a aprobat-o şi pentru
a cărei susţinere a adresat creştinilor din cele două localităţi o serie de
epistole45 .
Această practică nu le era străină nici arienilor. După cum reiese din
epistola Sfântului Vasile către episcopul Patrofil al Egeii, căpetenia ariană
Evipios s-a folosit de această strategie pentru a pune stăpânire pe altarele
din Sebasta. „Fiii lui Evipios şi nepoţii lui Evipios, chemaţi la Sebasta tocmai
din străinătate printr-o solie demnă de încredere, au început acum să câştige
încrederea poporului. Aşa au ajuns ei să se facă stăpâni pe altare şi să devină
plămădeala cea rea, care dospeşte acum în Biserică“46 , scria Sfântul Vasile.
O altă chestiune, destul de importantă, ce greva uneori asupra alegerii
candidaţilor pentru una din cele trei trepte ale ierarhiei bisericeşti, şi în mod
deosebit pentru cea de episcop, o reprezenta pregătirea teologică a acestora,
în acea perioadă neexistând şcoli speciale în acest sens. Unii episcopi, ase-
menea Sfântului Vasile sau Sfântului Grigorie de Nazianz, au fost ridicaţi
în scaune după ce profesaseră ca retori şi avocaţi47 , baza culturii lor consti-
tuind-o cultura „din afară“, dobândită în şcolile profane din Cezareea, Con-
stantinopol sau Atena, sub îndrumarea unor celebri profesori păgâni. Cali-
tăţile care îi recomandau pentru a ocupa aceste demnităţi bisericeşti erau
viaţa morală ireproşabilă, ataşamentul faţă de Crezul niceean, tăria credinţei,
respectarea canoanelor şi a tradiţiilor bisericeşti. În astfel de cazuri era absolut
necesară o temeinică pregătire teologică şi practică a celor aleşi, pentru a fi
ridicaţi la treapta sacerdotală a arhieriei. Despre o astfel de pregătire vorbeşte
Sfântul Vasile în epistola adresată episcopului Amfilohiu de Iconiu, căruia
îi scria, sugerându-i desemnarea unui candidat dintre „cei de curând încreşti-
naţi“ pentru ocuparea vreunui scaun episcopal vacantat: „Pregăteşte-l tu,
pentru a-l avea unde ne va fi nevoie“48 . De o astfel de pregătire va fi beneficiat
şi Sfântul Vasile cât timp a stat pe lângă episcopul său, şcoala teologică a
45. Idem, Epist. 227, 228, 229, 230, 238, 239, 240.
46. Idem, Epist. 244, p. 511, VII.
47. Idem, Epist. 150, I, p. 336.
48. Idem, Epist. 217, p. 444.
129
vremii fiind ucenicia pe lângă episcopul în funcţie. Pregătirea consta,

probabil, în cunoaşterea şi mărturisirea Crezului niceean şi în cunoaşterea
canoanelor şi a rânduielilor bisericeşti, fiind atât teoretică, cât şi practică.
Necesitatea alegerii, în mod deosebit în treapta episcopală, a unor oameni
având calităţile enumerate mai sus reprezintă probabil principalul motiv
pentru care, începând din acea periodă, au început a fi preferaţi monahii
spre a fi ridicaţi la rangul de episcop. Aceştia, prin vieţuirea în cadrul obştilor
monahale, ofereau garanţia unei mai bune cunoaşteri a rânduielilor sluj-
belor bisericeşti, a canoanelor, a Sfintei Scripturi şi a învăţăturii de credinţă
a Bisericii, precum şi a statorniciei în mărturisirea credinţei celei drepte a
Bisericii. Aceasta poate fi şi una dintre cauzele pentru care obştile mona-
hale, precum am arătat mai sus, au avut de suferit foarte mult de pe urma
prigoanei ariene.
Alături de prigoana ariană, o altă cauză foarte importantă ce a condus,
precum reiese din epistolele Sfântului Vasile cel Mare, la înrăutăţirea situaţiei
vieţii bisericeşti din Capadocia a reprezentat-o calitatea morală îndoielnică
a unora din cei ce au fost înălţaţi la treapta arhieriei, de aici decurgând o
serie de nereguli în observarea canoanelor bisericeşti, atât în alegerea şi
hirotonirea episcopilor, cât şi a preoţilor.
Neregulile care-l nemulţumeau în chip vădit pe Sfântul Vasile cel Mare
erau încălcările grosolane ale canoanelor Bisericii, atât în cazul desemnării
candidaţilor şi al hirotonirii acestora în treapta de arhiereu ori în cea de
preot, cât şi în cel al respectării jurisdicţiei canonice, probleme pentru care
ierarhul capadocian avea, precum însuşi mărturiseşte, o „atentă purtare de
grijă“49 . Este adevărat însă faptul că nerespectarea şi încălcarea canoanelor
erau cel mai adesea opera episcopilor arieni, care se foloseau de orice
mijloace pentru a atrage noi aderenţi spre a-i hirotoni şi a-i impune în locul
celor ce respectau Crezul niceean. Astfel a procedat, spre exemplu, episcopul
semiarian Antim de Tiana, care a hirotonit în mod necanonic pentru scaunul
Satalelor, în care Sfântul Vasile îl instalase ca episcop pe ruda sa Pimenios,
pe Faust. Pentru că Sfântul Vasile a refuzat să-l hirotonească în baza
scrisorilor de recomandare pe care le adusese doar de la Eustaţiu de Sebasta,
care încă se ascundea în spatele unei „ortodoxii discutabile“50 , şi a cerut
49. Idem, Epist. 122, p. 302.

50. Idem, Epist. 263, III, p. 543.
130
scrisori de recomandare de la mai mulţi episcopi, acesta a rupt comuniunea

cu ierarhul său şi a trecut la Antim de Tiana, care l-a hirotonit episcop
„(prin abuz) numai cu mâinile lui“, călcând astfel „o veche rânduială“51 .
Acelaşi Eustaţiu încălca încă şi mai grosolan canoanele bisericeşti cu privire
la hirotonia preoţilor, îndrăznind „să hirotonească a doua oară pe unii
clerici“52 .
Sfântul Vasile era nemulţumit şi de faptul că unii dintre horepiscopii
săi nu mai respectau canoanele la hirotonia preoţilor din mediul rural,
eludând autoritatea canonică a episcopului eparhiot, căruia nu-i mai aduceau
la cunoştinţă nicio informaţie despre candidaţii la preoţie, aceştia fiind
hirotoniţi fără a le mai fi cercetată viaţa53 şi, ceea ce era şi mai grav, uneori
în schimbul unor sume de bani54 .
Văzând că „răul a ajuns de nevindecat“ în această privinţă, ameninţând
că „orice bună rânduială şi disciplină să fie alungate din biserică“55 , pentru
a îndrepta aceste grave încălcări ale canoanelor Sfinţilor Părinţi, Sfântul
Vasile a scris horepiscopilor săi două epistole pe care le-a voit a fi „ca un
leac pentru cel care-şi dă seama că a greşit, ca o măsură preventivă pentru
cel care n-a greşit şi ca un protest pentru cel nepăsător“56 .
Cât priveşte cauzele care au condus la această situaţie, Sfântul Vasile
indica drept rădăcină a răului faptul că mulţi bărbaţi se înghesuiau la preoţie
de „teama de a nu fi înrolaţi ca soldaţi“57 , fără a fi vrednici de Sfânta Taină
a Hirotoniei, desemnarea candidaţilor la preoţie de către diaconii şi preoţii
în funcţie făcându-se în virtutea unui „sentiment pe care-l explică înrudirea
sau alt motiv de simpatie“58, şi nu a unei cercetări amănunţite, aşa cum
cerea o tradiţie încetăţenită de mult. Urmarea acestor practici necanonice
este sintetizată foarte sincer de ierarhul capadocian, care le reproşa ho-
repiscopilor că, deşi „poţi număra în fiecare târg mulţi slujitori, totuşi nu-i
niciunul din ei vrednic să se apropie de altar, după cum recunoaşteţi voi
51. Idem, Epist. 122, p. 301-302.

52. Idem, Epist. 130, II, p. 314.
53. Idem, Epist. 54, p. 221-222.
54. Idem, Epist. 53, p. 219-220.
55. Idem, Epist. 54, p. 221.
56. Idem, Epist. 53, p. 219.
57. Idem, Epist. 54, p. 221.
58. Ibidem.
131
înşivă, aşa încât vă lipsesc şi oamenii din care să puteţi alege pe cei mai
buni“59 .
Singurul avantaj de care beneficiau cei ce primeau hirotonia întru preot
era, după cum rezultă din epistolele părintelui capadocian, scutirea de
serviciul militar, preoţii de mir ducând o viaţă destul de grea. Privilegiile
fiscale acordate clerului de către împăratul Constantin cel Mare nu mai
erau respectate sub împăratul Valens, ierarhul capadocian fiind nevoit să
intervină la reprezentanţii autorităţii imperiale pentru revenirea la starea de
fapt prevăzută de „vechea legiuire fiscală“ prin scutirea de dări a preoţilor
şi a diaconilor60 . Pentru a-şi putea asigura cele necesare traiului zilnic, cei
mai mulţi dintre preoţi se îndeletniceau, potrivit mărturiei Sfântului Vasile,
cu „câte-o meserie sedentară“61 .
1.3. Problema unităţii bisericeşti în Antiohia

Sfântul Vasile cel Mare a fost preocupat nu doar de starea de ruinare a
Bisericii din Capadocia, ci şi de cea a Bisericii din Antiohia, „dezbinată nu
numai din pricina ereticilor, ci e măcinată şi de alte grupări creştine“62 .
Începută în anul 330, prin depunerea de către arieni a episcopului niceean
Eustatie şi înlocuirea acestuia cu un arian, schisma din Antiohia a continuat
şi după anul 360, chiar dacă noul candidat al partidei ariene, Meletie, a
trecut în tabăra niceenilor. În locul acestuia, arienii l-au ales episcop al Antio-
hiei pe arianul Euzoios63 . Meletie a fost exilat în trei rânduri de împăraţii
arieni Constanţiu al II-lea şi Valens, în 361, 365 şi 370, fiind nevoit să se
retragă în localitatea Gitasa64 , unde schisma antiohiană a fost agravată de o
nouă ruptură, survenită de această dată în sânul partidei niceene, între
eustaţieni, vechii susţinători ai lui Eustatie, şi meletieni, susţinătorii lui
Meletie, din cauza înţelegerii diferite a termenului „ipostas“(ιvπο,στασις),
pentru cei dintâi acesta desemnând fiinţa divină, în timp ce pentru ceilalţi
desemna persoana, individualul. Ruptura din sânul partidei niceene din
Antiohia a fost adâncită în anul 362, prin hirotonirea ca episcop pentru
59. Ibidem.
60. Idem, Epist. 104, p. 285.
61. Idem, Epist. 198, I, p. 399.
62. Idem, Epist. 66, II, p. 236.
63. Idem, Epist. 226, III, p. 470, nota 10.
64. Idem, Epist. 99, III, p. 279.
132
facţiunea eustaţienilor a preotului Paulin, de către episcopul Lucifer al Cala-

briei din Sicilia65 , în timp ce Meletie se afla în exil.
În viziunea Sfântului Vasile cel Mare, situaţia din Antiohia era extrem
de gravă şi o considera cu atât mai gravă, cu cât socotea Biserica antiohiană
drept cea mai însemnată dintre Bisericile lumii şi capul Bisericii universale,
pacificarea grupărilor creştine de acolo reprezentând, în opinia sa, începutul
pacificării întregii Biserici: „Or, dintre Bisericile lumii, care alta ar fi mai
însemnată decât cea a Antiohiei? – întreba Sfântul Vasile. Îndată ce în această
Biserică se va fi reintrodus buna înţelegere, nimic nu va mai putea împiedica
Biserica, odată ce capul ei s-a însănătoşit, să ajungă la însănătoşirea întregului
ei trup“66 .
Conştient fiind de faptul că „acum, între noi, tot ce înseamnă credinţă
sănătoasă e sincer înclinat şi legat de credinţa în unitate şi pace cu toţi cei
de aceeaşi credinţă cu noi“, după cum mărturisea într-una din epistolele
sale, Sfântul Vasile a ales, „din dragoste pentru pace şi pentru unire fră-
ţească“, să se implice în rezolvarea schismei antiohiene, încă de la începutul
activităţii sale ca arhiepiscop al Cezareii Capadociei, aceasta devenind una
din cele mai importante preocupări ale sale. Stă mărturie în acest sens bogata
corespondenţă purtată pe această temă cu personalităţile ecleziastice ale
vremii, precum Sfântul Atanasie cel Mare67 , papa Damasus68 , Sfântul
Epifanie al Salaminei69 , episcopul Eusebiu de Samosata70 , arhiepiscopul
Meletie al Antiohiei71 , arhiepiscopul Petru al Alexandriei, succesorul Sfân-
tului Atanasie72 , precum şi cu episcopii apuseni din Galia, Italia şi Iliria73
şi cu comunitatea din Antiohia74 . Sfântul Vasile a căutat să pună de acord
toţi factorii implicaţi, încercând să-i convingă să susţină cauza episcopului
Meletie, principalele argumente invocate în favoarea acestuia fiind canoni-
citatea alegerii sale, ortodoxia credinţei şi conduita morală ireproşabilă,
65. Pr.Teodor Bodogae, Corespondenţa Sf. Vasile…., p. 293, nota 22.

66. Idem, Epist. 66, II, p. 236.
67. Idem, Epist. 66; 67; 69; 80; 82.
68. Idem, Epist. 70; 242.
69. Idem, Epist. 258.
70. Idem, Epist. 48; 138; 145; 239.
71. Idem, Epist. 57; 68; 89; 120; 129; 216.
73. Idem, Epist. 90; 91; 92; 243; 263.
133
„este ireproşabil în credinţă, iar în conduita lui morală, nimeni nu i se poate

asemăna“, confirmate prin aceea că „în întreg Răsăritul, Meletie este per-
soana cea mai bine văzută…“75 .
Cunoscând implicarea Romei în perpetuarea schismei din sânul
niceenilor antiohieni prin susţinerea lui Paulin, Sfântul Vasile a înţeles că
pentru pacificarea Antiohiei prin recunoaşterea lui Meletie „singura scăpare
ar fi dacă şi episcopii apuseni ar fi de aceeaşi părere cu noi“76 . În ciuda
acestei convingeri exprimate şi cu alte prilejuri, Sfântul Vasile nu a abordat
subiectul schismei antiohiene în epistolele adresate papei sau episcopilor
apuseni, decât în două rânduri. Prima referire la situaţia din Antiohia a fost
una indirectă, în epistola adresată în numele mai multor ierarhi răsăriteni,
către episcopii din Italia şi Galia: „Şi partea care se pare că a mai rămas
sănătoasă e dezbinată în sânul ei“77 . Cea de-a doua referire a constat în
amintirea numelui lui Paulin şi a modului necanonic în care a fost hirotonit
acesta în epistola către episcopii din Apus: „Cât despre Paulin, merită şi el
câteva reproşuri, mai ales în legătură cu hirotonirea lui, lucru pe care-l ştiţi
şi voi“78 . În toate celelalte epistole adresate papei şi episcopilor din Apus,
Sfântul Vasile a abordat mai degrabă problema generală a suferinţelor
îndurate de creştini şi a primejdiilor care ameninţau Bisericile din Răsărit,
ca urmare a persecuţiilor din partea arienilor. Prin urmare, nici solicitările
Sfântului Vasile nu au vizat în mod expres chestiunea antiohiană, părintele
capadocian cerând Apusului ajutor în lupta împotriva ereziei ariene, prin
„rugăciune fierbinte şi stăruitoare către Dumnezeu“79 , prin aducerea la
cunoştinţa împăratului Graţian (375-383), care cârmuia peste Apus, a stării
Bisericilor din Răsărit80 şi prin „prezenţa a cât mai multor fraţi, încât numărul
celor care vor veni aici să formeze un sinod la care nu numai vrednicia
celor trimişi, ci şi numărul lor să creeze încrederea necesară că se vor restabili
iară treburile“81 . Evident că întrunirea sinodului vizat de Sfântul Vasile ar
fi trebuit să pună capăt şi schismei din Antiohia.
75. Idem, Epist. 67, p. 236-237.

76. Idem, Epist. 66, I, p. 235.
77. Idem, Epist. 92, III, p. 268.
78. Idem, Epist. 263, V, p. 545.
79. Idem, Epist. 90, I, p. 263.
80. Idem, Epist. 243, I, p. 502-503.
81. Idem, Epist. 92, III, p. 268.
134
O posibilă explicaţie a motivului pentru care Sfântul Vasile nu a abordat

în mod direct problema schismei antiohiene în corespondenţa cu reprezen-
tanţii Bisericilor din Apus, deşi, ca urmare a faptului că era direct implicat
în schismă prin susţinerea lui Paulin, Apusul reprezenta cheia rezolvării
problemei antiohiene, în acest sens fiind suficientă retragerea sprijinului
acordat lui Paulin şi recunoaşterea lui Meletie, ar fi aceea că a preferat să
trateze această chestiune delicată, şi complexă în acelaşi timp, prin ipodia-
conii Dorotei şi Sanctissim, trimişi în Apus cu scrisori, şi prin diaconul
Sabin, delegatul Apusului în Răsărit. În plus, a considerat că este mai util
ca Meletie însuşi să redacteze şi să trimită în Apus prin ipodiaconul Dorotei
o expunere de credinţă din care să rezulte ortodoxia credinţei sale82 , având
în vedere că cei din Apus îi imputau în continuare trecutul proarian.
O altă posibilă explicaţie ar fi aceea că Sfântul Vasile a considerat mai
potrivit, având în vedere „fudulia Occidentului“83 , ca acest subiect şi soluţia
pe care el o susţinea împreună cu ierarhii cu care se afla în comuniune să fie
prezentate papei şi episcopilor apuseni de o personalitate a vieţii bisericeşti
a vremii, un argument solid în favoarea acestei ipoteze fiind cuvintele
adresate Sfântului Atanasie cel Mare, căruia îi scria: „Cine-i mai respectat
în întreg Apusul, decât cărunteţile Preasfinţiei Tale? … Trimite la episcopii
apuseni câţiva delegaţi încercaţi din Biserica Preasfinţiei Tale, descrie-le
stările apăsătoare de la noi, propune-le vreo cale de scăpare…“84 .
Autoritatea teologică şi duhovnicească de care se bucura în întreaga
lume creştină, câştigată prin suferinţele îndurate pentru fidelitatea sa faţă
de Crezul niceean, îl recomanda pe Sfântul Atanasie cel Mare a fi cel mai
potrivit să mijlocească în Apus recunoaşterea lui Meletie, ca arhiepiscop al
Antiohiei. Sfântul Vasile a purtat o corespondenţă intensă cu părintele
alexandrin, căruia i-a scris cinci epistole, între anii 371-372, un număr mare
raportat la perioada scurtă de timp, la distanţele mari dintre Cezareea şi
Alexandria şi la dificultatea trimiterii corespondenţei, pe care Sfântul Vasile
a deplâns-o în repetate rânduri.
Spre deosebire de epistolele destinate Apusului, cele adresate Sfântului
Atanasie comportă o abordare directă a problemei schismei antiohiene.
82. Idem, Epist. 89, p. 262.

83. Idem, Epist. 239, II, p. 497.
84. Idem, Epist. 66, I, p. 235.
135
Într-una din aceste epistole, Sfântul Vasile îi scria deschis ierarhului alexan-
drin „că în întreg Răsăritul, Meletie este persoana cea mai bine văzută, cu
care mă aflu în comuniune şi doresc în tot chipul să-l văd conducând treburile
Bisericii lui Dumnezeu din Antiohia“85 .
Demersurile pe lângă Sfântul Atanasie au vizat, aşadar, câştigarea
acestuia pentru susţinerea lui Meletie, Sfântul Vasile solicitându-i ca, pentru
rezolvarea în acest sens a schismei, să se implice atât prin mijlocirea acestei
soluţii în Apus şi confirmarea ei într-un sinod, cât şi prin pacificarea celor
două tabere antiohiene, prin prezenţa nemijlocită între ei. Prin urmare, pe
de o parte, îl ruga, precum am văzut, să trimită o delegaţie în Apus, prin
care să-l înştiinţeze pe episcopul Romei86 asupra stărilor de fapt din Răsărit,
nădăjduind ca papa să trimită în schimb „o delegaţie cu o hotărâre generală
sinodală“ a Apusului, după care, „când, cu vrerea lui Dumnezeu, vor veni
delegaţii din Apus, să nu îngădui să se mai continue dezbinarea Bisericii, ci
să aduni laolaltă, pe toate căile, pe toţi cei de o credinţă“87 . Pe de alta, apela la
„înţelepciunea“ şi „genialitatea“ episcopului Alexandriei ca, „alungând dihonia
dezbinării dintre ei prin aducerea tuturor la dragoste frăţească şi prin
reîntronarea disciplinei bisericeşti“88 , „toată acea parte din poporul Alexan-
driei, care a păstrat încă învăţătura ortodoxă…, să se unească laolaltă şi să
recunoască drept singur conducător pe preaiubitul nostru episcop Meletie“89 .
Deşi iniţial se părea că şi apusenii înclină să accepte planul propus de
Sfântul Vasile90 , în cele din urmă, atitudinea papei şi a episcopilor apuseni
faţă de arhiepiscopul Meletie al Antiohiei nu s-a schimbat, în pofida co-
respondenţei purtate pe această temă între Cezareea, Alexandria şi Roma şi
a delegaţilor trimişi de o parte şi de cealaltă. „Din pricina unor sfetnici
răi“91 , cel mai probabil susţinători ai lui Paulin, nici Sfântul Atanasie nu a
reuşit să intre în comuniune cu Meletie, deşi, „se spune, el s-a străduit mult
ca să se unească cu noi şi a făcut tot ce a fost cu putinţă din partea lui“ 92 ,
precum scria Sfântul Vasile.
85. Idem, Epist. 67, p. 236-237.

86. Idem, Epist. 69, p. 239.
87. Ibidem, II, p. 240.
88. Idem, Epist. 66, p. 236.
89. Idem, Epist. 67, p. 236.
90. Ibidem, p. 237.
91. Idem, Epist. 258, III, p. 528.
92. Idem, Epist. 89, II, p. 262.
136
Prin mutarea la cele veşnice a Sfântului Atanasie cel Mare, în luna mai
a anului 373, Sfântul Vasile a pierdut pe cel mai important colaborator în
lucrarea de pacificare a Bisericii Antiohiei. A continuat însă să trimită
scrisori şi delegaţi la Roma, nădăjduind că va reuşi să-i convingă pe papă
şi pe episcopii apuseni de dreptatea cauzei lui Meletie. Avea să constate
cu amărăciune că „oamenii aceştia nu cunosc adevărul, nu au răbdare să-i
lămureşti… nu cunosc adevărul în legătură cu cele ce se petrec la noi…“93 ,
despre episcopul Romei afirmând că era „un om mândru şi îngâmfat, aşezat
pe un tron înalt, şi din pricina aceasta neascultător de cei care-i spun de
jos adevărul“ 94 . Roma nu doar că nu a lepădat cauza lui Paulin, ci,
dimpotrivă, a pus în circulaţie o epistolă „care reclamă pentru ei supra-
vegherea peste episcopia Bisericii Antiohiei, prezentând în lumină falsă
pe preaminunatul Meletie, episcopul adevăratei Biserici a lui Dumne-
zeu“95 , pe care continua să-l acuze, alături de Eusebiu de Samosata, de
arianism96 .
Fidel respectării principiului canonic, care-i dădea câştig de cauză lui
Meletie, Sfântul Vasile cel Mare a rămas până la final susţinătorul recu-
noaşterii acestuia ca arhiepiscop canonic al Antiohiei, refuzând comuniunea
cu cel ales prin încălcarea canoanelor şi cu susţinătorii săi. În epistola către
Sfântul Epifanie al Salaminei, care îi adresase arhiepiscopului capadocian
rugămintea de a-l recunoaşte pe Paulin, pe care episcopul cipriot, în urma
unei vizite făcute în Antiohia, alesese să-l susţină datorită ataşamentului
aceluia faţă de Sfântul Atanasie, Sfântul Vasile arăta că refuză comuniunea
cu oponenţii lui Meletie, deci cu Paulin, „nu pentru că i-am fi socotit ne-
vrednici, ci pentru că nu am avut niciun motiv să-l osândim pe acesta (pe
Meletie)“97 . Din nefericire, Sfântul Vasile nu a trăit să vadă încheiată schisma
antiohiană, aceasta întâmplându-se abia în anul 381, prin recunoaşterea lui
Meletie ca arhiepiscop al Antiohiei de către participanţii la cel de-al Doilea
Sinod Ecumenic de la Constantinopol.
93. Idem, Epist. 239, p. 497.

94. Idem, Epist. 215, p. 442.
95. Idem, Epist. 214, II, p. 439.
96. Idem, Epist. 266, II, p. 552.
97. Idem, Epist.258, III, p.528.
137
2. Relaţia Bisericii cu puterea imperială în Răsărit

Un rol hotărâtor în ruinarea vieţii bisericeşti din Capadocia şi din întregul
Orient creştin l-a avut împăratul arian Valens şi unii din reprezentanţii săi
în provinciile imperiului. Împăratul Valens însuşi a intervenit împotriva
celor ce apărau Crezul niceean, apelând la cele mai variate mijloace pentru
a suprima opoziţia acestora faţă de politica sa proariană, de la surghiunul
episcopilor şi până la suprimarea fizică a oponenţilor. Contestatarii alegerii
episcopului arian Demofil în Scaunul de Constantinopol au fost îmbarcaţi
pe un vas care, odată ajuns în larg, a fost incendiat din ordinul împăratului,
fiind ucişi astfel 80 de creştini mărturisitori ai Crezului niceean, atât episcopi,
cât şi mireni98 . Acţiunea împăratului nu putea fi pentru arieni decât un
exemplu şi un îndemn întru aplicarea aceleiaşi soluţii extreme în vederea
atingerii scopului lor şi, aşa cum am arătat mai sus, aceştia nu s-au sfiit să
ucidă în bătaie sau cu pietre episcopii niceeni, să incendieze mănăstirile şi
să distrugă altarele bisericilor în care slujeau niceenii. Cel mai adesea însă,
episcopii fideli învăţăturii de credinţă stabilite la Niceea erau scoşi din
scaune, fiind nevoiţi să ia calea exilului, precum episcopii Eusebiu de Sa-
mosata şi Meletie al Antiohiei, corespondenţii Sfântului Vasile, şi alţii99 .
Arestarea şi exilarea episcopilor niceeni se făceau în baza unor simple
denunţuri, fără a fi cercetată veridicitatea acuzelor ce li se aduceau şi fără a
fi judecaţi, cel mai adesea fiind trataţi mai rău decât răufăcătorii, care nu
erau condamnaţi fără dovezi. „În viaţa de toate zilele, scria Sfântul Vasile,
niciun răufăcător nu-i condamnat fără dovezi, pe când episcopii sunt arestaţi
pentru simple denunţuri şi pedepsiţi fără să se fi adus nicio mărturie despre
vina lor. Există şi din aceia care n-au cunoscut nici pe acuzatori, nici n-au
fost duşi la vreun tribunal, ba nici măcar nu li s-a făcut vreun denunţ for-
mal, au fost luaţi cu forţa în miez de noapte, alungaţi peste graniţă şi lăsaţi
în prada sorţii şi a morţii, prin suferinţele pustiei“100 .
98. Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântare funebră în onoarea lui Vasile cel Mare,
episcopul Cezareii Capadociei, P.G., 36, 493-608, în Apologia sau cuvântarea în care arată
motivele ce l-au îndemnat să fugă de preoţie şi Elogiul Sfântului Vasile, traducere de pr. N.
Donos, Huşi, 1931, p.164; Pr. Teodor Bodogae, Corespondenţa Sf.Vasile …, p. 291.
99. În surghiun se aflau, între alţii, şi ep. Barsas al Edessei, cf. Sfântul Vasile cel Mare,
Epist. 264, p. 546, episcopii egipteni Evloghios, Alexandru şi Adelfocration, cf. Idem, Epist.
265, p. 546-550.
100. Sfântul Vasile cel Mare, Epist. 243, II, p. 503.
138
Ierarhul capadocian însuşi s-a aflat în situaţia de a fi scos din scaun şi

exilat de către prefectul pretoriului, Modestos. Prestigiul de care se bucura
în rândul păstoriţilor săi, câştigat prin viaţa sa morală impecabilă, prin im-
plicarea în rezolvarea problemelor sociale din Cezareea, cauzate de foa-
metea ce a atins apogeul în anul 368, dar mai ales prin statornicia sa în
mărturisirea credinţei celor 318 Părinţi întruniţi la Niceea, a făcut ca încer-
cările reprezentantului puterii imperiale de a-l scoate din scaun să eşueze.
Mai mult, dând dovadă de o înaltă înţelepciune şi de un remarcabil tact
diplomatic în raporturile cu reprezentanţii puterii imperiale, Sfântul Vasile
a reuşit să stabilească relaţii bune cu aceşti demnitari, câştigându-i pentru
cauza Bisericii pe care o păstorea.
Încă din primii ani ai păstoririi sale ca arhiepiscop al Cezareii, Sfântul
Vasile a cultivat bunele relaţii cu înalţii demnitari de la curte şi din Capadocia,
prin intermediul epistolelor de curtoazie101 . Nu a ezitat însă, atunci când a
fost nevoie, să le adreseze şi epistole prin care le solicita intervenţia în
rezolvarea unor chestiuni publice, care priveau interesul Bisericii, sau pri-
vate. Bunăoară, pentru a împiedica scindarea arhiepiscopiei sale în două,
Sfântul Vasile s-a adresat unor înalţi dregători imperiali, precum magistrul
Sofronie102 şi comitele Aburgios103 , sau unor reprezentanţi ai autorităţii
imperiale din Capadocia, asemenea lui Elpidios104 , guvernatorul adjunct al
acestei provincii, solicitându-le să intervină la împărat pentru a renunţa la
intenţia sa.
Interesele politicii religioase proariene promovate de împăratul Valens,
coroborate cu cele ale unor episcopi locali, precum Eustaţiu de Sebasta, au
zădărnicit demersurile ierarhului capadocian, conducând în cele din urmă
la împărţirea Capadociei în două unităţi administrative, prin crearea
provinciei Capadocia Secunda. Urmarea, în plan bisericesc, a acestei acţiuni
a fost ruperea legăturilor episcopilor noii eparhii cu Sfântul Vasile, fapt
deplâns de acesta într-una din epistolele sale105 .
101. Sfântul Vasile a adresat epistole de curtoazie guvernatorului Neocezareii, cf. Idem,
Epist. 63, p. 231-232, lui Hesihios, fost coleg de şcoală, ajuns mare dregător imperial, cf.
Idem, Epist. 64, p. 232-233.
102. Idem, Epist. 76, p. 250-251.
103. Idem, Epist. 75, p. 249-250.
104. Idem, Epist. 77, p. 251-252.
105. Idem, Epist. 98, II, p. 276.
139
Atunci când starea de lucruri a impus-o, Sfântul Vasile a protestat la

prefectul Modestos şi la guvernatorul Ilie împotriva abuzurilor săvârşite de
organele financiare împotriva clerului106 , solicitând respectarea privilegiilor
fiscale acordate de împăratul Constantin cel Mare şi revenirea la starea de
fapt prevăzută de „vechea legiuire fiscală“, prin scutirea de dări a preoţilor
şi a diaconilor107 . A intervenit, de asemenea, pentru scutirea de dări a azilu-
rilor de săraci din eparhia sa108 şi pentru uşurarea poverilor fiscale pentru
unele zone foarte sărace din regiunile de graniţă ale eparhiei109 .
Intervenţiile Sfântului Vasile cel Mare pe lângă înalţii reprezentanţi ai
autorităţii imperiale, fie ei de la curte, fie din Capadocia, au vizat nu doar
interesul general al Bisericii sau al unor comunităţi, ci şi al unor persoane
particulare, de care era legat prin relaţii de rudenie sau de prietenie, precum
şi reabilitarea unor foşti înalţi demnitari care activaseră în Capadocia şi
căzuseră în dizgraţie.
Demersurile Sfântului Vasile nu au fost întotdeauna încununate cu
succes. Nu a reuşit să împiedice împărţirea în două a Capadociei, după cum
nu a reuşit să obţină eliberarea episcopilor niceeni aflaţi în exil, pentru că
„cei puternici de pe lângă curte nu vor şi nu pot să câştige interesul împă-
ratului pentru cei exilaţi“110 . Nici pe Demostene, vicarul Pontului, nu a
reuşit să-l câştige de partea sa, acesta rămânând „prietenul ereticilor“ şi, în
mod deosebit, al episcopului Eustaţiu de Sebasta, căruia i-a acordat tot spri-
jinul pentru a-i înlocui pe episcopii niceeni cu eretici arieni111 . Acestuia îi
adresa o epistolă spre sfârşitul anului 375, protestând împotriva scoaterii
din scaun şi a arestării fratelui său, Grigorie de Nyssa112 , pe care, iată, nu a
reuşit s-o împiedice.
Raporturile Bisericii cu împăratul şi cu reprezentanţii acestuia din
provincii nu au fost, aşadar, favorabile Bisericii. Dimpotrivă, Biserica a
suferit persecuţii socotite de Sfântul Vasile „mai de temut“ decât cele de
106. Idem, Epist. 86, p. 259-260; Epist .87, p. 260.

107. Idem, Epist. 104, p. 285.
108. Idem, Epist. 94, p. 270-271; Epist. 142, p. 330; Epist. 143, p. 330-331; Epist.
144, p. 331.
109. Idem, Epist. 88, p. 261; Epist. 110, p. 290.
110. Idem, Epist. 68, p. 237-238.
111. Idem, Epist. 237, p. 493-494.
112. Idem, Epist. 225, p. 467.
140
pe vremea păgânilor, pentru că veneau din partea unora ce „se dau drept
purtători ai numelui lui Hristos“ 113 . În aceste circumstanţe, raporturile pe
care a înţeles şi a ştiut să le cultive Sfântul Vasile cu dregătorii imperiali
din provincia Pontului pentru binele Bisericii, tactul cu care a reuşit să
şi-i apropie chiar şi pe aceia dintre ei care, iniţial, i-au fost adversari şi au
încercat să-l exileze, precum prefectul Modestos, demnitatea şi decenţa
cu care l-a primit pe împăratul Valens însuşi, care în iarna anilor 371-372
s-a aflat în Capadocia, sunt dovada extraordinarei personalităţi bisericeşti
care a fost ierarhul capadocian al Cezareii Capadociei, a prestigiului şi a
respectului de care se bucura, chiar şi din partea adversarilor Bisericii şi
ai săi, personali.
3. Viaţa liturgică
Corespondenţa Sfântului Vasile surprinde prea puţine informaţii despre
viaţa liturgică din epoca sa, acestea având cel mai adesea un caracter general.
Un tablou sumar al vieţii liturgice din vremea sa l-a schiţat Sfântul Vasile în
epistola adresată episcopilor Italiei şi Galiei, în care scria că „…s-au cernit
sărbătorile noastre în doliu. Au fost închise locaşurile de rugăciune, la altare
abia am mai auzit câte o sfântă slujbă. Nu se mai adună creştinii, nu mai
există dascăli în fruntea lor, nu se mai ţin şcoli ziditoare de suflet, nici
serbări de hram, nu se mai aud laude de noapte, nu mai întâlneşti acele
fericite tresăltări sufleteşti prilejuite de participarea la slujbele bisericeşti şi
de împărtăşirea din darurile duhovniceşti ale Tainelor, care înalţă atât de
mult sufletele credincioşilor“114 . Potrivit acestei descrieri, s-ar părea că în
Răsărit, viaţa liturgică a Bisericii a fost atât de grav afectată de persecuţiile
arienilor, încât niceenii au ajuns în situaţia de a nu-şi mai putea desfăşura
cultul. Este adevărat că, din cauza persecuţiilor ariene, preoţii şi cre-
dincioşii mărturisitori ai Crezului de la Niceea erau nevoiţi să-şi părăsească
bisericile şi cetăţile şi să săvârşească slujbele în condiţii improprii, „prin
locuri pustii“115 . Mult mai probabil este însă ca Sfântul Vasile, din dorinţa
de a-i determina pe cei din Apus să intervină şi să sprijine Bisericile răsăritene
ce luptau pentru apărarea Crezului niceean împotriva atacurilor arienilor,
113. Idem, Epist. 257, p. 525-526.

114. Idem, Epist. 243, II, p. 503-504.
115. Idem, Epist. 242, II, p. 501.
141
să fi prezentat în culori mult mai sumbre decât în realitate viaţa liturgică

din Răsărit, exagerând într-o oarecare măsură consecinţele prigoanei ariene
în această privinţă.
Că astfel stau lucrurile şi că, chiar dacă uneori s-a desfăşurat în condiţii
grele, viaţă liturgică a Bisericii nu doar că nu a încetat să se manifeste cu
toată vigoarea, ci s-a şi dezvoltat, îmbogăţindu-se cu rugăciuni şi rânduieli
liturgice noi, graţie chiar Sfântului Vasile cel Mare116 , ne încredinţăm din
epistolele către patriciana Chesaria şi către clerul din Neocezareea.
În epistola adresată patricianei Chesaria, Sfântul Vasile mărturisea că
se împărtăşeşte „numai de patru ori pe săptămână: duminica, miercurea,
vinerea şi sâmbăta, precum şi în alte zile când se face pomenirea vreunui
sfânt deosebit“117 . Rezultă de aici că Sfântul Vasile săvârşea Sfânta Liturghie
de cel puţin patru ori pe săptămână, dacă nu „adeseori, ba chiar în fiecare
zi“118 , după cum consemna Sfântul Grigorie de Nazianz, aceasta fiind o
importantă dovadă despre intensitatea vieţii liturgice din acea epocă, cel
puţin în Capadocia, şi despre importanţa Sfintei Liturghii în viaţa Bisericii.
Rolul Sfintei Liturghii în apărarea credinţei şi păstrarea unităţii Bisericii
este foarte bine evidenţiat de episodul intrării împăratului Valens în biserica
chiriarhală din Cezareea, în timpul Sfintei Liturghii, acesta fiind profund
impresionat de solemnitatea şi măreţia cu care slujea Sfântul Vasile119 . Acest
episod ne ajută să înţelegem mai bine, având în vedere şi contextul prigoa-
nelor ariene susţinute chiar de împăratul Valens, importanţa acordată de
Sfântul Vasile cultului Bisericii, în general şi Sfintei Liturghii, în mod spe-
cial. Suntem lămuriţi astfel şi asupra rostului rugăciunilor cu cereri speciale
pentru unitatea Bisericii din cadrul anaforalei al cărei creator este Sfântul
Vasile şi care ne-a rămas moştenire de mare preţ, sub numele Liturghiei
care îi poartă numele.
Despre pomenirea sfinţilor, la care făcea referire în epistola către Che-
saria, găsim menţiuni în celelalte epistole ale Sfântului Vasile, din care aflăm
că erau pomeniţi în mod deosebit sfinţii mucenici capadocieni, între aceştia
116. A se vedea, în acest sens, studiul pr.Ene Branişte, Sfântul Vasile cel Mare în cultul
creştin, în vol. Sfântul Vasile cel Mare, închinare la 1630 de ani …, p. 459-480.
118. Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântare funebră în onoarea lui Vasile cel Mare…,
p. 194.
119. Ibidem, p. 169.
142
Sfântul Mucenic Eupsihie bucurându-se de o atenţie deosebită din partea

credincioşilor din Capadocia, în cinstea sa fiind închinată, probabil, şi o
biserică. Pentru a spori „şi mai mult măreţia praznicului de hram, care se
ţine în fiecare an în Biserica noastră, în cinstea martirilor“120 , Sfântul Vasile
invita la Cezareea episcopi recunoscuţi şi preţuiţi de poporul credincios
pentru statornicia lor în mărturisirea şi apărarea Crezului niceean. Prăznuirea
Sfântului Mucenic Eupsihie era cu atât mai strălucită, cu cât era precedată
cu trei zile de aniversarea anuală a azilului pentru săraci121 .
Strălucirea şi măreţia cu care Sfântul Vasile celebra cultul sfinţilor
mucenici aveau rostul, pe de o parte, de a aduce „cât mai multă slavă lui
Dumnezeu, iar popoarele să se bucure şi martirii să-şi primească şi pe această
cale cinstea cuvenită“122 , iar pe de alta, de a-i întări în credinţă şi în comu-
niune pe mărturisitorii dreptei-credinţe.
Dezvoltarea extraordinară pe care a cunoscut-o cultul sfinţilor mucenici
în acea epocă s-a întemeiat pe „tradiţia moaştelor“, despre care face amintire
Sfântul Vasile cel Mare în epistola către Sfântul Ambrozie al Mediolanului.
Referindu-se la moaştele „fericitului Dionisie“, predecesorul Sfântului
Ambrozie în scaunul Mediolanului, pe care împăratul Constanţiu îl exilase
după anul 355 în Capadocia în urma tulburărilor provocate de arieni, unde
a şi murit, probabil, înainte de anii 370-371123 , Sfântul Vasile consemna în
anul 375 că acestea erau străjuite cu „credincioşie“ de creştinii din Capa-
docia, că „mormântul lui era vestit, cinstea care i se acorda era pe potriva
mărturiilor“ şi că greu „a îmblânzit pornirea neşovăielnică a unora din cre-
dincioşii de acolo“ să accepte strămutarea lor la Mediolanum124 . Râvnă
pentru a descoperi moaşte ale martirilor a dovedit şi un oarecare episcop
Arcadie125 , care scrisese Sfântului Vasile pe această temă.

121. Ibidem.
122. Ibidem.
123. Pr. Ioan G.Coman, Sf. Vasile cel Mare adresează elogii Sf.Ambrozie al Milanului.
Transferul moaştelor Sf.Dionisie din Capadocia, în vol. Sfântul Vasile cel Mare, închinare
la 1630 de ani …, p 624.
124. Sfântul Vasile cel Mare, Epist. 197, p. 397-398; pentru acest subiect a se vedea
mai pe larg studiul pr. Ioan G. Coman, Sf. Vasile cel Mare adresează elogii Sf. Ambrozie…,
p. 635-641.
125. Sfântul Vasile cel Mare, Epist .49, p. 213; nu se cunoaşte unde a păstorit acest
episcop Arcadie.
143
Cinstirea unor mucenici precum Eupsihie, care a pătimit în Capadocia

sub Iulian Apostatul (361-362), sau Sava Gotul, care a pătimit în zona
Buzăului din Dacia Traiana, în timpul persecuţiei regelui got Atanaric, la
372, sau a unui mărturisitor, precum Dionisie al Mediolanului, care fuseseră,
aşadar, contemporani cu cei care-i prăznuiau, a avut darul de a fi „întărit un
mare număr de creştini în lupta pentru dreapta-credinţă“126 . Pentru aceasta
a şi dorit Sfântul Vasile să aducă în Capadocia moaştele Sfântului Sava
Gotul127 , capadocian prin origine.
Din epistola către patriciana Chesaria aflăm şi despre practica, existentă
încă în acea vreme în Alexandria şi Egipt, ca laicii să păstreze „în mod
obişnuit“ la ei acasă Sfânta Împărtăşanie primită de la preot în biserică şi să
se împărtăşească singuri, zilnic128 .
Epistola către clerul din Neocezareea oferă informaţii despre existenţa
altor practici liturgice care au îmbogăţit cultul Bisericii în acea perioadă. În
această epistolă, pentru a justifica practica „cântării în psalmi“, incriminată
de defăimătorii săi din Neocezareea ca fiind o inovaţie a sa, aceasta neexis-
tând pe vremea Sfântului Grigorie Taumaturgul, Sfântul Vasile a descris
rânduiala privegherilor de noapte, din care aflăm că „de cu noapte poporul
se scoală să meargă la locaşul de rugăciune, unde cu oboseală, cu mâhnire
şi cu lacrimi stăruitoare, se mărturiseşte Domnului, apoi se ridică să treacă
de la rugăciuni la cântarea de psalmi. Aici, împărţiţi în două cete, credincioşii
cântă pe rând psalmi… Apoi, se schimbă: se încredinţează unuia grija de a
începe cântarea şi ceilalţi îi răspundem. Astfel, după ce am petrecut noaptea
prin alternarea cântării cu rugăciunea, când lumina zilei începe să lucească,
tot poporul într-o gură şi o inimă înălţăm spre Dumnezeu psalmul de măr-
turisire…“129 . Aceste rânduieli, menţionate pentru prima dată de Sfântul
Vasile, erau comune întregului Răsărit creştin, fiind cunoscute „de egipteni,
de locuitorii celor două Libii, apoi de tebani, de palestinieni, de arabi, de
fenicieni, de sirieni şi de cei ce locuiesc pe ţărmurile Eufratului…“130 . Pr.
126. Idem, Epist. 164, I, p. 356.

127. Idem, Epist. 155; 164; 165; pentru acest subiect, a se vedea mai pe larg studiul pr.
Ioan Rămureanu, Sf. Vasile cel Mare şi creştinii din Scythia Minor şi Dacia nord-dunăreană,
în vol. Sfântul Vasile cel Mare, închinare la 1630 de ani …, p. 659-672.
128. Sfântul Vasile cel Mare, Epist.93, p.27.
129. Idem, Epist. 207, III, p. 42.
130. Ibidem.
144
Ene Branişte131 consideră că privegherile de noapte despre care face amintire

Sfântul Vasile au stat la baza dezvoltării ulterioare a Pavecerniţei, Miezo-
nopticii şi Ceasului I.
Concluzii
După cum am văzut, corespondenţa Sfântului Ierarh Vasile cel Mare
oferă celor interesaţi un bogat material documentar cu privire la cele mai
importante aspecte ale vieţii bisericeşti din acea epocă, chiar şi numai acesta
suficient pentru formarea unei imagini de ansamblu corecte asupra vieţii
bisericeşti din Imperiul Roman de Răsărit din cea de-a doua jumătate a
secolului al IV-lea, precum şi asupra unor ierarhi însemnaţi ai Bisericii.
Dincolo de toate acestea, epistolele Sfântului Vasile cel Mare reliefează
marea personalitate bisericească a autorului lor şi rolul hotărâtor al acestuia
în păstrarea şi apărarea dreptei-credinţe stabilite la Sinodul I Ecumenic de
la Niceea.
Fiind expresii ale preocupărilor şi ale luptei pentru unitatea Bisericii
ale unui ierarh adânc implicat în realităţile vieţii bisericeşti nu doar din
eparhia sa, ci şi din cele învecinate Cezareii, pe care ajunsese să le cunoască
prin scrisoare sau în urma unor vizite personale, epistolele Sfântului Vasile
au surprins, în toată complexitatea lor, urmările dezbinărilor provocate de
ereticii arieni, cu tot cortegiul de consecinţe nefaste pentru Biserică, perse-
cuţiile la care a fost supusă Biserică Răsăriteană din partea arienilor, atitu-
dinea ostilă a puterii imperiale şi a reprezentanţilor săi faţă de niceeni, dar
şi lupta Bisericii pentru apărarea dreptei-credinţe, statornicia celor mai mulţi
dintre ierarhi şi a credincioşilor de rând, în mărturisirea Crezului niceean.
Informaţiile despre viaţa liturgică, presărate sporadic în epistolele ce
descriu viaţa Bisericii sub teroarea persecuţiilor ariene, nu doar că întregesc
tabloul vieţii bisericeşti din acea perioadă, dar ne lămuresc asupra faptului
că în rugăciune, în general, şi în Sfânta Liturghie, în mod special, au găsit
niceenii tăria de a rezista în faţa persecuţiilor şi de a-şi apăra credinţa
niceeană, chiar cu preţul vieţii.
Relatările Sfântului Vasile despre membrii ierarhiei din vremea sa, fie
ei niceeni, sau eretici arieni, pun în lumină deodată înălţimile şi adâncimile
până la care au înălţat sau au coborât slujitorii altarelor acelei epoci Sfânta
131. Pr. Ene Branişte, Sf. Vasile cel Mare în cultul creştin…, p. 460.
145
Taină a Preoţiei şi misiunea de păstori ai Bisericii, precum şi consecinţele

actelor acelora, binele sau răul săvârşit Bisericii. Dacă autorul lor nu ar fi
fost o personalitate a vieţii bisericeşti a epocii, a cărui autoritate morală,
duhovnicească şi teologică este dincolo de orice bănuială, foarte probabil,
am fi fost tentaţi să privim cu rezervă astfel de informaţii, care aruncă un
con de umbră asupra unei perioade numite „secolul de aur al teologiei“.
Fiind confirmate şi de alţi autori de încredere, precum Sfântul Grigorie
Teologul132 , aceste informaţii trebuie să constituie însă prilejul de a medita
la modul în care înţelegem să-L mărturisim, astăzi, prin teologia vieţii, nu
doar prin cuvânt, pe Mântuitorul Iisus Hristos.
132. Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvântare funebră în onoarea lui Vasile cel Mare…,
p.175-177; Idem, Cuvânt de apărare pentru fuga în Pont sau Despre preoţie, în vol. Sfântul
Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Efrem Sirul, Despre preoţie, traducere,
introducere şi note de pr. Dumitru Fecioru, Ed. Sophia, Bucureşti, 2004, VIII, p. 216.
146
Pr. lect. dr. Sorin Marinescu
SFÂNTUL VASILE CEL MARE,

APOLOGET AL TIMPURILOR
VECHI ŞI NOI
Manifestarea recurentă a unor forme perene de erezii care propun o

nouă viziune asupra lumii, dar şi soluţii „salvatoare“ reprezintă o carac-
teristică a istoriei ultimelor decenii, pe fondul unei tot mai accentuate crize
globale – materială, dar şi spirituală. Se încearcă, în acest context, promo-
varea unui militantism social-politic-soteriologic, care, deşi sub o aparenţă
pacifistă, caută să declanşeze o luptă făţişă împotriva „establishment“-ului,
a stării de fapt, ce ar reprezenta efectul unei gândiri depăşite, lăsând să se
întrevadă doar perspectiva sumbră a unui dezastru global (ecologic, social,
economic). „Establishment“-ul trebuie desfiinţat, cu toate componentele
sale, inclusiv cea religioasă, reprezentată de creştinism. Astfel se explică
cele mai multe dintre atacurile directe din ultimii ani, împotriva funda-
mentelor creştine ale civilizaţiei contemporane, atacuri ce nu mai sunt acum
disimulate şi beneficiază de suportul unor importante edituri şi canale me-
dia, lansând producţii de o calitate îndoielnică, din punct de vedere literar
sau istoric, care au însă mare succes la public, mai ales la cel tânăr.
Producţii bine cunoscute, cum ar fi: Codul lui Da Vinci, Evanghelia
după Iuda, ori, în ultimul timp, documentarele Secretul sau Zeitgeist, difuzate
prin internet, anunţă dezvăluirea unor „adevăruri“ revelatoare, ţinute până
acum secrete pentru a nu se clătina edificiul coruptei societăţi actuale, lansând
de fapt cu vehemenţă acuzaţii denigratoare şi atacuri directe la adresa creşti-
nismului. Contemporanii noştri sunt încurajaţi să considere religia creştină
ca fiind una expirată, perimată şi în mare parte vinovată de eşecul civilizaţiei
noastre, iar Întemeietorul ei, Hristos, un simplu om, şi nu Dumnezeu ade-
vărat, asupra existenţei reale a Căruia există de fapt mari dubii istorice.
147
Este interesant de observat, pe de o parte, virulenţa acestor atacuri în

ultimii ani, pe de altă parte, discreţia celor care le promovează în a-şi declina
adevărata identitate religioasă. Există însă destul de multe repere în pro-
ducţiile cu conţinut blasfemiator de care am amintit, care ne îndreptăţesc să
credem că, în acord cu sintagma „nimic nou sub soare“, se încearcă propa-
garea vechilor erezii ale gnosticismului antic, într-un amestec de ştiinţă şi
nonştiinţă, cu toate caracteristicile sale (ezoterism, posibilitatea automân-
tuirii, sesizarea eului transcendental, metempsihoza etc.). Forma sub care
se prezintă acest amestec de erezii este astăzi cunoscută sub numele mişcării
New Age, având şi alte denumiri – Mişcarea Vărsătorului, Aquarius, „a
soarelui“, „holonomică“ ş.a. Este vorba, de fapt, de o alternativă anticreştină,
la momentul sfârşitului şi al înfricoşătoarei judecăţi, o „arcă a noului
început“1 pentru cei care acceptă o aşa-zisă naştere din nou, înţeleasă ca
iluminare,transformare, în fapt, revenirea la nesfârşita ciclicitate păgână a
vieţii şi a morţii.Câteva caracteristici importante ale acestei mişcări sunt:
concepţia identificării divinităţii cu materia, divinizarea panteistă a omului,
posibilitatea automântuirii prin psihotehnici speciale şi iluminare.2
Marele succes al mişcării New Age îl constituie faptul că se prezintă ca
o sinteză între ştiinţa occidentală şi religiile orientale (hinduism, budism,
taoism ş.a.), eliminând orice polemici şi controverse, promovând un „spirit
integrator“ al unirii fizicii cu metafizica, al misticii cu ezoterica, al ştiinţei
cu superstiţia, al terapiilor medicale ştiinţifice cu terapia ocultă, într-o „po-
litică vizionară globală“, de fapt, un sincretism păgubitor pentru suflet3 .
Dar, având în vedere miza extraordinară pe care o reprezintă salvarea
(mântuirea) sufletului (Mc. 8, 36-37), am considerat oportună demonstrarea
faptului că răspunsurile lămuritoare la multe dintre provocările mişcării
New Age le putem afla în opera unui mare dascăl al lumii, Sfântul Ierarh
Vasile cel Mare. Redescoperirea lucrărilor sale teologice înseamnă astfel, o
dată mai mult, un demers necesar şi de mare folos, mai cu seamă pentru
tinerii creştini, între care Sfântul Vasile a desfăşurat o intensă misiune, care
acum sunt cei mai afectaţi de ofensiva neopăgânismului. Astfel, o comparaţie
1. Bruno Würz, New Age. Paradigma holistă sau revrăjirea Vărsătorului , Ed. de
Vest, Timişoara,1994, p. 9-10.
2. Ibidem , p. 12.
3. Pr. prof. dr. Nicolae Achimescu, Noile mişcări religioase, Ed.Limes, Cluj-Napoca,
2002, p. 253.
148
între „noile“ adevăruri promovate de adepţii New Age şi învăţăturile Sfân-

tului Vasile cel Mare este edificatoare şi suficientă, iar aceste învăţături vor
aduce un plus de adevărată cunoaştere ajutătoare în dobândirea mântuirii
(Ioan 17, 3).
Mişcarea New Age este inseparabil legată de astrologie4 , definind
unilateral fiinţa religiei ca rezultat al observării aştrilor şi al influenţei lor
deosebite asupra vieţii pe Pământ, de către oamenii din cele mai vechi
timpuri. Religia primordială ar fi fost una solară, a divinizării astrului zilei
şi a observării ciclului zodiacal, multe religii, inclusiv creştinismul, fiind
,,plagiate“ ale acestei religii străvechi.
Reperul principal este constituit de succesiunea erelor cosmice; prelun-
girea imaginară a axei Pământului parcurge întregul ciclu zodiacal în 26.000
de ani – „marele an cosmic“ – iar translaţia punctului vernal – poziţia
Soarelui în momentul echinocţiului de primăvară dintr-o constelaţie zodia-
cală în alta – are loc cam în 2.160 de ani. În aceste vremuri, noi am fi
martori ai trecerii lente, dar inexorabile, din Era Peştilor în Era Vărsătorului,
cu implicaţii deosebite pentru viitorul planetei şi al omenirii.
Era Peştilor, căreia îi corespund cei peste 2.000 de ani de creştinism, a
însemnat diversificare, dualism, dedublare, iar Era Vărsătorului semnifică
solidaritate, coeziune, cooperare, detaşare de materialitate. Apa care curge
din vasul înclinat – simbolul zodiei – sugerează comuniunea universală,
descătuşarea forţelor spirituale5 , integrarea în marele Tot. Trecerea în
Era Vărsătorului înseamnă o schimbare de paradigmă6 , cea carteziană fiind
înlocuită de noua paradigmă holistă, universal integratoare, care va exclude
divizarea spirit-materie, existentă de la Descartes încoace7 .
Începând de la Alice A. Bailey, a treia preşedintă a Societăţii Teozofice8 ,
în anii 1920-1930 se încearcă inclusiv interpretarea Bibliei în cheie astro-
logică. Idolatrizarea în pustiu a viţelului de aur de către evrei, în vremea lui
Moise (care ar fi propovăduit noua învăţătură a Erei Berbecului), însemna
de fapt revenirea la vechiul cult al lui Mithra, specific epocii în care Soarele
se afla în constelaţia Taurus. De asemenea, dacă Moise era Mesia al Erei
4. Bruno Würz, op.cit., p. 110.

5. Ibidem, p. 112-113.
6. Ibidem, p.116.
7. Fritjof Capra, Taofizica, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1995, p. 19.
8. Pr. prof. dr. Nicolae Achimescu, op.cit., p. 232.
149
Berbecului, odată cu trecerea Soarelui în constelaţia Peştilor, apare noul

Mesia – Iisus Hristos. Se accentuează foarte mult şi frecvenţa simbolului
Peştilor în Sfintele Evanghelii, iar Hristos face deja referire la viitoarea Eră
a Vărsătorului, prin indicarea omului ce purta un vas cu apă, care avea să-i
călăuzească pe apostoli spre locul Cinei celei de Taină9 . La această Cină
deosebită, Masa euharistică închipuie echilibrul, pacea cosmică şi bucuria
comuniunii specifice noii Ere aquariene. Frângerea pâinii şi împărţirea
echitabilă către ucenici anunţă deja, profetic, înlocuirea competiţiei şi
concurenţei din Era Peştilor cu pacea şi distribuirea bunurilor după criteriul
moral, în noul Ev al Vărsătorului10 .
Apariţia stelei care i-a condus pe cei trei magi către Betleem, locul
Naşterii lui Hristos, este legată de importante evenimente astronomice din
acea vreme – conjuncţia a trei mari planete (Marte, Jupiter, Saturn) şi apariţia
unor comete şi stele noi, mari şi luminoase.
Este identificată o cosmogeneză în termeni astrologici în Apocalipsă,
iar cele douăsprezece simboluri zodiacale ar face o trimitere clară spre
numărul celor douăsprezece seminţii ale lui Israel sau spre cel al celor doi-
sprezece Apostoli. Se merge până acolo, încât se afirmă că Hristos a schiţat
de fapt un horoscop atunci când a scris cu degetul în nisip (cf. In 8, 6-8).
Iosif ar fi fost astrolog, ca de altfel toţi ceilalţi patriarhi şi profeţi ai Vechiului
Testament, căsătorindu-se cu fiica unui preot din On (Heliopolis)11 .
Adevărata Evanghelie ar fi cea redactată de medicul, profesorul de religie
şi predicatorul Levi Dowling, la începutul secolului al XX-lea – „Evanghelia
aquariană despre Iisus, Hristosul Erei Peştilor“12 , în fapt, o scriere cu
caracter gnostic şi teozofic, ce prezintă nu pe Hristos - Persoana, ci un
„Hristos“ sinteză, ce încearcă să se ridice la cer prin instruire, iniţiere şi
integrare holistă.
Toate aceste interpretări neopăgâne au, din nefericire, un mare succes
la publicul larg din vremea noastră, pentru care astrologia a ajuns, din „ştiinţă
ezoterică“, o preocupare pseudointelectuală la modă, un fel de sport popu-
lar, tot mai mulţi oameni începând mai întâi din simplă curiozitate con-
sultarea horoscoapelor, transformând-o apoi într-o vicioasă dependenţă. Se
9. Bruno Würz, op.cit., p.129.

10. Ibidem, p.130.
11. Ibidem, p.132.
12. Ibidem, p.134.
150
dovedesc extrem de folositoare şi actuale consideraţiile pe care le face Sfântul

Vasile cel Mare în această direcţie, mai ales în lucrarea sa Omilii la Hexai-
meron. În primul rând, el identifică o cauză a alunecării spre deşertăciunea
observării aştrilor şi ciclului zodiacal, în neputinţa de a-L înţelege pe
Dumnezeu-Creatorul şi Judecătorul şi ideea despre sfârşitul lumii.
Lumea nu este veşnică: tot ceea ce există, Universul creat, are un început
şi un sfârşit, chiar dacă nu putem sesiza acest lucru cu ajutorul simţurilor,
după cum nu putem sesiza prin simpla observare începutul şi sfârşitul unui
cerc, deşi ele există13 .
Referitor la identificarea unor mari religii ale lumii, inclusiv a creşti-
nismului cu o religie primordială având ca principală zeitate Soarele, aflat
în centrul zodiacului, Sfântul Vasile face o observaţie logică revelatoare:
Soarele a fost adus la existenţă în a patra zi a creării lumii de către Dumnezeu,
tocmai pentru ca nu cumva oamenii să creadă în mod eronat că el este
creatorul celor răsărite din pământ. De altfel, luminătorii cereşti sunt simple
vehicule ale luminii, aşa cum lampa este doar un vehicul al focului şi nu ea
luminează, ci focul are această putere14 .
Cei ce sunt adepţi ai studierii horoscoapelor „sar peste şanţuri“, ne-
înţelegând că stelele ne comunică nu semne ale viitorului, ale destinului
nostru, ci doar ale schimbării vremii şi anotimpurilor; nu au vreo putere sau
influenţă majoră asupra oamenilor, ci au fost create de Dumnezeu spre a le
fi de folos, spre a le sluji. Dacă pentru întocmirea „corectă“ a unui horoscop
este necesară cunoaşterea clipei exacte a naşterii copilului, întrucât această
clipă nu poate fi determinată cu exactitate, fiind vorba de fapt de un interval
de timp, cei ce practică „această ştiinţă care nu este o ştiinţă“ se fac de râs15 .
Sfântul Vasile cel Mare aduce în discuţie problema răului. În primul
rând, răul nu are existenţă reală16 , este de fapt absenţa binelui; în al doilea
rând, nu poate avea drept cauză stelele, căci ar însemna că de fapt Creatorul
aştrilor este cauza răului, ceea ce este imposibil. După cum este „mai
mult decât nebunie“ a crede că stelele au voinţă, sunt fiinţe însufleţite
care determină răul. O astfel de concepţie nu denotă decât „prostie şi
13. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron, în PSB, vol.17, Ed. I.B.M.B.O.R,
Bucureşti, 1986, p.74-75.
14. Ibidem, p. 133.
15. Ibidem, p. 137-138.
16. Ibidem, p. 91.
151
necredinţă“, după cum denotă o atitudine fatalistă care nu are nicio legătură
cu concepţia creştină despre libertate. Dumnezeu ne-a creat după chipul
Său, adică liberi la modul absolut, căci El Însuşi are acest atribut, fără de
care ar putea fi considerat o fiinţă limitată, deci imperfectă. Libertatea
înseamnă însă, în primul rând, pentru adevăratul creştin, responsabilitate,
asumarea faptelor bune sau rele săvârşite. Or, cei care cred în influenţa
stelelor şi precizia horoscoapelor ar putea aprecia că nu noi suntem autori
ai faptelor noastre, astfel încât nu putem fi responsabilizaţi sau judecaţi
pentru ele; aceasta ar însemna că nu există merite, ci doar necesitate şi
destin, şi toate nădejdile creştinului legate de moştenirea vieţii veşnice
prin săvârşirea celor bineplăcute lui Dumnezeu, ar fi de prisos17 . Sf.Vasile
subliniază în schimb că lumea, dincolo de a fi un loc destinat aşteptării
resemnate a celor viitoare, este de fapt o şcoală a sufletelor, la care învăţăm
cunoaşterea lui Dumnezeu prin ridicarea de la observarea celor ce cad
sub simţuri, la contemplarea celor nevăzute18 , după cum arată şi Sfântul
Apostol Pavel (Rom. 1,20).
Perspectiva dinspre care priveşte Sfântul Vasile problema astrologiei
este strâns legată de credinţa sa şi a adevăraţilor creştini într-un Dumnezeu
Creator a toate, Proniator, personal, transcendent faţă de creaţie după Fiinţa
Sa, imanent şi lucrător totodată, prin energiile Sale necreate, adică prin
harul Său. Cu sute de ani înainte de Sfântul Grigorie Palama, care va for-
mula magistral învăţătura despre prezenţa lui Dumnezeu în lume prin
energiile Sale necreate, Sfântul Vasile cel Mare conturează această învăţătură
în tratatele sale teologice. Importanţa acestui fapt este dată de echilibrul pe
care îl aduce în gândirea umană, care altfel este confruntată cu două ex-
treme: izolarea lui Dumnezeu în transcendent şi crearea unui vid spiritual,
resimţit ca o adevărată criză sufletească, sau coborârea lui Dumnezeu în
imanent până la confundarea Lui cu creaţia, în logica gândirii panteiste,
specifică misticii orientale. Ambele extreme definesc tiparul de gândire al
lumii occidentale a ultimelor decenii19 . Astfel, pe de o parte, absenţa unei
imagini realiste asupra rolului pe care îl are harul dumnezeiesc, a dus la
concluzia eronată a absenţei lui Dumnezeu din creaţie. Pe de altă parte,
17. Ibidem, p. 139-140.

18. Ibidem, p. 77.
19. Dumitru Popescu, Ortodoxie şi contemporaneitate, Ed. Diogene, Bucureşti,
1996, p.17.
152
creându-se vidul spiritual de care am amintit, s-a făcut cu uşurinţă trecerea

la concepţia panteistă a unui Dumnezeu impersonal care se confundă cu
creaţia. Această imagine distorsionată a relaţiei lui Dumnezeu cu lumea
este în ultima vreme tot mai mult argumentată cu descoperirile ştiinţei, în
special ale fizicii subatomice, des invocate de adepţii New Age. Prin studiu
şi experiment ştiinţific, se conturează treptat imaginea unui cosmos ca o
„realitate unică, inseparabilă, în mişcare veşnică, o realitate vie, organică,
spirituală şi materială în acelaşi timp“20 , o concepţie similară cu cea propusă
de hinduism în imaginea dansului cosmic al lui Shiva21 .
Faptul că fundamentul ultim al materiei este de natură energetică se
consideră deja demonstrat prin teoria relativităţii a lui Einstein, iar prin
experimentele fizicii moderne se constată o proprietate stranie a materiei la
nivel subatomic, particulele sunt în acelaşi timp şi unde, şi nu există cu
certitudine într-un anume loc, ci au mai degrabă „tendinţa de a exista“22 ,
nu însă ca entităţi izolate, ci interconectate. Această perspectivă este corelată
de către unii fizicieni cu descrierea esenţei lucrurilor în filosofia budistă
Mahayana, prin folosirea termenului „Dharmakaya“ (Trupul Fiinţei) sau
„Brahman“ (în hinduism) care se află în toate lucrurile23 . Materia este
veşnică, asemenea spiritului, cu care se întrepătrunde, o concepţie similară
desprinzându-se din descrierea lui Tao, în gândirea chineză, care ar
reprezenta realitatea ultimă, având ca atribut esenţial „ciclicitatea devenirii
şi a transformării“, exprimată în complementaritatea yin-yang24 . Această
realitate ultimă, definită ca „ceea ce este“, existând deci de la sine şi prin
sine, are caracter impersonal. Divizarea ei reprezintă o ruptură cauzată de
ignoranţa (avydia) oamenilor, ce-şi are rădăcinile în influenţa răului (maya).
Numai prin meditaţie se poate depăşi acest rău, care este adevărata cauză a
crizei existenţiale a omului modern, ce altfel nu poate experimenta unitatea
universului25 . Există, de asemenea, o coincidenţă între modelele propuse
de ecuaţiile fizicii moderne, care descriu un univers veşnic şi pulsatoriu şi
cosmologia Indiei antice, care susţine existenţa unor cicluri nesfârşite ale
20. Fritjof Capra, op.cit., p.21.

21. Ibidem, p.38.
22. Ibidem, p.58.
23. Ibidem, p.83.
24. Idem, Momentul adevărului, Ed. Tehnică, Bucureşti, 2004, p.79.
25. Idem, Taofizica, p.106.
153
expansiunii şi concentrării universului, într-un joc ritmic prin care Unicul

devine multiplu, iar multiplul devine Unic26 .
Se conturează, prin punerea în acord a fizicii cuantice cu mistica
orientală, un monism cosmologic în care, din perspectiva filosofiei New
Age, realitatea primordială reprezintă totalitatea (holonul), în care orice
existenţă se află în conexiune şi unitate27 . Divinitatea este identică, în final,
cu universul, care este trupul ei, iar omul însuşi este de origine divină, o
părticică din divinitate; pentru el, doar meditaţiile şi psihotehnicile îi scot
la iveală adevăratul potenţial, pus în evidenţă în Noua Eră28 . Spiritul şi
materia reprezintă, de fapt, aspecte ale aceluiaşi proces universal. Asumarea
acestei viziuni panteiste poate determina schimbarea spectaculoasă a
comportamentului omului contemporan, care ar putea salva planeta de la
distrugere.
În lumina Revelaţiei dumnezeieşti şi a învăţăturii creştin-ortodoxe despre
harul Duhului Sfânt, nu este greu să ne dăm seama că, din păcate, importanţi
oameni de ştiinţă ajung să eşueze într-un neopăgânism care promovează o
imagine falsă a relaţiei lui Dumnezeu cu lumea. Ei Îl identifică pe Creatorul
a toate cu lumina creată în prima zi a facerii lumii, pe care încep să o întrevadă
prin experiment ştiinţific, dar o confundă cu Cel Care a adus-o la existenţă.
În tratatul său teologic Despre Duhul Sfânt, Sfântul Vasile cel Mare
face câteva afirmaţii care aduc lumină asupra adevăratei relaţii dintre om şi
Dumnezeu, Care l-a creat şi cu care omul nu se confundă. Omniprezenţa
lui Dumnezeu, Cel Care „umple toate“29 , nu trebuie confundată cu identitatea
dintre Fiinţa Sa şi creaţie. Dumnezeu este transcendent în fiinţa Lui, la modul
absolut, este necreat şi neschimbabil în raport cu lumea pe care a adus-o la
existenţă. În acelaşi timp, El nu rămâne izolat în transcendent, ci devine
prezent în noi şi în lume prin harul Său30 .
Harul divin, lucrarea sau energia dumnezeiască necreată, reprezenta
înainte de căderea în păcat a lui Adam şi a Evei, haina de lumină care îl
îmbrăca pe om, lumină în care Îl putea vedea pe Dumnezeu şi comunica cu
26. Ibidem, p.169.

27. Bruno Würz, op.cit, p.27.
28. Ibidem, p.36.
29. Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, în col. PSB, vol.12, Ed. I.B.M.B.O.R,
Bucureşti, 1988, p.29.
30. Ibidem, p.32.
154
El31 . Cea mai grea consecinţă a păcatului primordial a fost tocmai pierderea
harului. Omul I-a întors spatele lui Dumnezeu, care „este lumină“ (Ioan
1, 9) şi s-a scufundat în întuneric, nemaiputând să-L vadă pe Creator prin
ceaţa păcatului decât în imagini neclare şi insuficiente, pe care le-a confundat
cu realitatea. Prin Întruparea, Patimile, Jertfa şi Învierea Mântuitorului, a
redevenit posibilă pentru om primirea harului dumnezeiesc. Acest har al
reînfierii omului de către Dumnezeu şi redobândirii stării paradiziace vine
prin Duhul Sfânt32 , a treia Persoană a Sfintei Treimi, despre care Sfântul
Vasile scrie că este mai presus de orice creatură, dătător al vieţii, „inaccesibil
după natură (transcendent) şi, în acelaşi timp, perceput după bunătate
(imanent, lucrător), izvor al harului, prin care este prezent în fiecare şi în
toţi deodată“33 .
Momentul reprimirii harului de către om, după Învierea, Înălţarea Mân-
tuitorului şi Pogorârea Sfântului Duh la Cincizecime, îl reprezintă Taina
Sfântului Botez, care înseamnă începutul unei noi vieţi34 , cu precizarea
că harul nu izvorăşte din firea apei, ci din Persoana Duhului Sfânt, care
este viu şi prezent35 . Prin har se reface chipul lui Dumnezeu din noi, după
cum prin har toate au fost aduse la existenţă, cele văzute, dar şi cele
nevăzute36 .
„Lumina lină“ a harului ni-L descoperă pe Dumnezeu37 , fără a cărui
cunoaştere nu putem dobândi viaţa veşnică, o cunoaştere ce presupune
comuniunea cu Dumnezeu, imposibil de realizat fără ajutorul harului38 .
Împotriva gândirii de tip panteist, Sfântul Vasile afirmă, în lumina
Duhului, existenţa unui Dumnezeu Creator, transcendent şi personal, pe
care Îl putem cunoaşte numai prin lucrările (energiile) divine care coboară
la noi, căci fiinţa Lui ne rămâne inaccesibilă39 . Dumnezeu Creatorul nu
este o esenţă impersonală, ci este Fiinţa veşnică cea Una, care Se manifestă
31. Dumitru Stăniloae, Teologie dogmatică ortodoxă, Ed.I.B.M.B.O.R., Bucureşti,

2003, p.315.
32. Sfântul Vasile cel Mare, op.cit., p.50.
33. Ibidem, p.39.
34. Ibidem, p.41.
35. Ibidem, p.50.
36. Ibidem, p.54.
37. Ibidem, p.62.
38. Sfântul Vasile cel Mare, Epistola 38, în P.S.B., vol.12, p. 179.
39. Idem, Epistola 234, p. 483.
155
în cele trei Persoane (ipostasuri)40 – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh – şi nu Se

confundă cu lumea pe care a adus-o la existenţă (cf. Sf. Ap. Pavel – Rom. 11,
36). Deşi hotărârea creării lumii Îi aparţine Tatălui, frumuseţea, ordinea,
echilibrul universului există prin Fiul, care este astfel, în virtutea identităţii
de fiinţă cu Tatăl, creator şi proniator41 . Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt, aduce
la existenţă lumea materială: „Socoteşte drept cauză primordială a existenţei
acestora pe Tatăl, cauza creatoare pe Fiul şi desăvârşitoare pe Duhul“42 .
„Nesăbuiţi“ sunt consideraţi de Sfântul Vasile cel Mare cei care cred
că Dumnezeu este doar o noţiune generală, un principiu abstract, fără
existenţă personală. Sfântul Vasile distinge clar Fiinţa divină, simplă şi
necreată a lui Dumnezeu de universul creat 43 şi afirmă categoric eroarea în
care se află cei ce confundă creatura cu Creatorul. A crede că „lemnul nu-i
lemn, ci Dumnezeu“ reprezintă o închipuire nebunească, ce este cauzată de
pierderea puterii de judecată a minţii, care se lasă pe mâna „seducătorilor“,
ce ne atrag spre cădere cu puterea lor demonică44 . Fiinţa lui Dumnezeu nu
se confundă cu lumea creată; doar prin lucrările Lui, El coboară la noi şi
îngăduie ca noi să deducem atribute specifice ale Sale, cum ar fi cel de
ziditor al lumii şi, prin urmare, Creator al nostru45 . Cunoscând acestea cu
ajutorul raţiunii, nu mai avem nicio scuză, încât credinţa în preexistenţa
materiei sau confundarea lui Dumnezeu cu materia reprezintă „rătăcire şi
nebunie“46 .
La fel de categoric, Sfântul Vasile îi condamnă pe „proştii manihei“,
care susţineau că pământul are suflet, arătând că nu pământul, ci „Cuvântul
dumnezeiesc creează cele ce se fac“47 . Aceste învăţături ale marelui ierarh
sunt extrem de actuale şi necesare, în contextual în care filosofia New Age
promovează aşa-numita „ipoteză Gaia“ – conceperea Pământului ca un or-
ganism viu, un creier global în curs de trezire la sine, de fapt un suprasine,
o conştiinţă planetară transpersonală, cosmică; oamenii sunt, după analogia
cu creierul uman, un fel de neuroni între care se realizează tot mai multe
40. Idem, Despre Sfântul Duh, p. 23.

41. Ibidem, p. 35.
42. Ibidem, p. 52.
45. Ibidem, p. 484-485.
46. Idem, Omilii la Hexaimeron, p. 74.
47. Ibidem, p. 157.
156
sinapse, prin reţelele de comunicare modernă, mai ales internet, până la

inevitabila trezire la existenţă a conştiinţei planetare, în Noua Eră a Vărsă-
torului48 . Este vorba, de fapt, de un alt demers de factură neopăgână, prin
renaşterea mitului antic al Zeiţei Pământului, ca imagine descriptivă a
ecosistemului terestru, conceput ca o fiinţă planetară vie49 .
O altă teorie panteistă, specifică mişcării New Age, este aşa-numita
„paradigmă vibratorie“, emisă de unii fizicieni contemporani care consideră
universul ca fiind un complex de vibraţii, tot ceea ce este perceput de sim-
ţurile noastre reprezentând interpretarea matematică dată de creier unor
frecvenţe fără spaţiu, timp sau consistenţă palpabilă, iar lumea este, de fapt,
o iluzie (maya)50 . Ar părea, astfel, complet justificată doctrina oriental -
occidentală a structurii vibratorii a universului Nada Brahma („Nada“ =
„sunet“, „Brahma“ = „Creatorul“): Dumnezeu Creatorul este sunet, cosmosul
întreg este sunet, sunetul este lume51 .
Sfântul Vasile cel Mare, cu peste 1600 de ani în urmă, afirmă despre
Cuvântul Domnului: „Cuvântul nu trebuie înţeles ca o anume vibrare a aerului,
emis prin organele vocale, nici Duhul ca o suflare a gurii, provenită din căile
respiratorii, ci Cuvântul trebuie înţeles ca existând de la început cu Dumnezeu
Tatăl, El Însuşi fiind Dumnezeu, iar Duhul gurii lui Dumnezeu trebuie înţeles
ca fiind «Duhul adevărului, care de la Tatăl purcede»“52 . Cuvântul este, aşadar,
Persoană, Logos divin creator, Raţiune supremă care izvorăşte raţiunile
lucrurilor53 . Sfântul Vasile consideră lumea văzută, după cum am arătat ante-
rior, o „şcoală a sufletelor“ creaţia fiind ceva real, sensibil, care cade sub
simţuri, prin intermediul ei omul ridicându-se la contemplarea celor nevăzute.
Perceperea lumii nu este o iluzie cauzată de disocierea facută între per-
soana umană şi restul realităţii, care ar provoca drama înlănţuirii noastre de
„karma“54 ; cunoaşterea lucrărilor lui Dumnezeu prin contemplarea lor în lume
este temeiul credinţei în Creator şi al închinării la El, al comunicării cu El55 .
48. Bruno Würz, op.cit., p. 122.

49. Pr. Dan Bădulescu, Împărăţia răului:New Age. Originile, istoricul, doctrina şi
consecinţele sale din perspectivă ortodoxă, Ed. Christiana, Bucureşti, 2001, p. 167.
50. Bruno Würz, op.cit., p. 181-182.
51. Ibidem, p.183.
52. Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, p. 53.
53. Ibidem, p. 37.
54. Fritjof Capra, op.cit., p. 76.
55. Sfântul Vasile cel Mare, Epistola 234, p. 484.
157
Împotriva concepţiei păgâne asupra universului veşnic şi a ciclicităţii

vieţii şi morţii, regăsită azi în filosofia New Age, Sfântul Vasile cel Mare
afirmă, pe temeiul Revelaţiei dumnezeieşti, („Cerul şi pământul vor trece…“
- Mt. 24, 35), ca tot ceea ce există, universul creat, are un început şi un sfârşit56 ;
sfârşitul va însemna „ziua judecăţii“, în care drepţii îşi vor primi cununa, prin
har. De altfel, criteriul deosebirii celor buni de cei răi va fi constituit de
conlucrarea (sau nu) cu harul divin, iar cei buni vor trăi în Împărăţia lui
Dumnezeu, în „ziua a opta“ cea fără de sfârşit, veacul netrecător57 .
În doctrina New Age, neexistând concepţia despre har ca energie ne-
creată divină, legătura dintre Creator şi creatură, omul nu are nevoie de
ajutorul divin pentru mântuire. Se consideră posibilă autorealizarea omului
prin sesizarea unui pan-divin imanent sinelui58 . Existenţa personală înseam-
nă „trăire în afară“ (exsistenţă), rupere de realitatea ultimă, suferinţă; mân-
tuirea înseamnă „lărgirea conştiinţei“ până la identificarea cu universul, cu
energia cosmică59 . Soluţia o constituie recursul la psihotehnici care scontează
pe „modelarea lăuntrică de lumi exterioare“, ce ţin adesea de domeniul
parapsihologiei60 şi se realizează printr-o schimbare de paradigmă, o „schim-
bare a minţii“ care este o falsă metanoia61 , în fapt, o paralelă mimetică luci-
ferică a creştinismului. Singura cale posibilă spre cunoaşterea absolută se
consideră a fi starea de meditaţie a conştiinţei, ca experienţă non-intelectuală
a realităţii62 , la care se ajunge prin psihotehnici depersonalizante şi inducerea
de experienţe transpersonale. Acest tip de experienţe interferează cu credinţa
în reîncarnare (preluată şi ea din mistica orientală), considerată ca o per-
petuare succesivă în numeroase cicluri ale vieţii, urmărind perfecţionarea
şi având ca ultim ţel „odihna veşnică“, de fapt, aneantizarea în Nirvana63 ,
depersonalizarea, întoarcerea în neantul din care am fost aduşi la existenţă.
Sfântul Vasile cel Mare combate vehement credinţa în reîncarnare
exprimată în „vorbăria prostească a falnicilor filosofi care nu se ruşinează
56. Idem,Omilii la Hexaimeron, p. 74.

57. Idem, Despre Sfântul Duh, p. 55-56.
58. Bruno Wurz, op.cit., p. 27.
59. Ibidem, p. 113.
60. Ibidem, p. 117.
61. Ibidem, p. 175.
62. Fritjof Capra, op.cit., p. 26.
63. Pr. prof. dr. Nicolae Achimescu, Budism şi creştinism, Ed. Junimea Tehnopress,
Iaşi, 1999, p. 151.
158
să spună că sufletele lor şi sufletele câinilor sunt la fel unele cu altele, care
spun că ei au fost cândva femei, arbuşti, peşti din mare. Dacă filosofii aceia
au fost vreodată peşti, n-aş putea-o spune; dar, pentru că au scris acestea,
sunt mai fără minte decât peştii.“64 Iar a avea drept ultim scop accesul în
Nirvana, adică nefiinţa, înseamnă a-L sfida pe Dumnezeu, prin a Cărui
poruncă toate au fost aduse din nefiinţă la fiinţă65 .
Nu ne putem mântui singuri, nici măcar prin meditaţie sau exerciţii de
lărgire a conştiinţei, căci firea întreagă a celor văzute şi nevăzute are nevoie
de ajutor divin66 ; mântuirea omului înstrăinat de Dumnezeu vine de la Tatăl
prin Fiul care S-a întrupat şi, pe calea smereniei, a ajuns prin moarte pe
cruce, la Înviere. Pentru a învia împreună cu El, trebuie să murim şi să ne
îngropăm cu El în Taina Sfântului Botez67 , în care primim harul Sfântului
Duh, fără de care nu ar exista mântuire68 , pentru că ar fi imposibilă cunoaş-
terea lui Dumnezeu. Or, această cunoaştere a Creatorului în lumina harului
Sfântului Duh, a Tatălui prin Fiul69 , este principala prioritate a creştinului:
„...pentru că am fost chemaţi să ne asemănăm lui Dumnezeu pe cât este cu
putinţă firii umane. Asemănarea însă nu se realizează fără cunoaştere, iar
cunoaşterea este imposibilă fără învăţătură“70 .
Ignoranţa poate deveni cauza principală a pierderii sufletului; în primul
rând, prin pierderea reperelor credinţei curate, din Sfânta Scriptură şi Sfânta
Tradiţie. În al doilea rând, prin transformarea sufletului într-un ogor pregătit
să primească neghina învăţăturilor eretice cu pretenţii de adevăruri mântui-
toare. Expunerea învăţăturilor autentic creştine ale Sfântului Vasile cel Mare
în prezentul studiu are rolul de a atrage atenţia că adevărata credinţă trebuie
să fie nu doar puternică şi nezdruncinată, ci şi dreaptă şi neabătută de la
adevărurile descoperite de Mântuitorul Hristos şi propovăduite mai departe
prin Sfinţii Apostoli. În acelaşi timp, aceste învăţături au darul de a fi sub-
stanţa de contrast care evidenţiază netemeinicia ereziilor vechi în haine
noi, care prea adesea sunt seducătoare, mai ales pentru cei tineri, aflaţi în
64. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron, p. 159.

65. Ibidem, p.165.
66. Idem, Despre Sfântul Duh, p. 35.
67. Ibidem, p. 49.
68. Ibidem, p. 55.
69. Ibidem, p. 78.
70. Ibidem, p. 18.
159
căutarea Adevărului. Iată de ce este important să reţinem, ca o concluzie,

îndemnul Sfântului Vasile cel Mare, atât de util, cu deosebire pentru tineri,
către care adesea şi-a îndreptat atenţia, îndemn cu valoare de simbol de
credinţă, care rămâne actual peste veacuri: „Credeţi în Tatăl, în Fiul, în
Duhul Sfânt. Nu trădaţi această comoară! În Tatăl, care este începutul a
toate; în Fiul, Cel Unul-Născut, născut din Tatăl, Dumnezeu adevărat,
desăvârşit din cel desăvârşit; icoană vie, care reflectă în El pe Tatăl întreg;
în Duhul Sfânt, care-Şi are existenţa din Tatăl, fiind izvorul sfinţeniei, Putere
dătătoare de viaţă, Har care desăvârşeşte, prin care omul este înfiat şi
ceea ce era muritor devine nemuritor, unit cu Tatăl şi cu Fiul în toate…“71 .
160
Pr. asist. dr. Ovidiu Soare
DESPRE SĂRĂCIE ŞI FOAMETE

ÎN OMILIILE MORALE
ALE SFÂNTULUI VASILE CEL MARE
Opera filantropică a Sfântului Vasile cel Mare se regăseşte în activitatea

pe care acesta a desfăşurat-o în Capadocia, unde, ca ierarh, a reuşit să aducă
alinare suferinţelor prezente în rândul celor pe care-i păstorea, dintre care
cele mai frecvente erau foametea şi sărăcia.
Foametea şi sărăcia nu au dispărut; ele sunt prezente în societatea noastră
la fel de puternic ca în Antichitate, ceea ce înseamnă că, la situaţii similare,
întrebările sunt similare. Care este soluţia pentru a scăpa de foamete şi
sărăcie? Ce putem face? Sunt întrebări la care Sfântul Vasile cel Mare ne
poate da răspunsul.
Opera omiletică a Sfântului Vasile cel Mare cuprinde nouă omilii la
Hexaemeron, treisprezece omilii la Psalmi şi douăzeci şi patru de omilii şi
cuvântări1 . Acestea din urmă tratează probleme morale şi dogmatice, la
care se adaugă cuvântări panegirice şi o cuvântare către tineri, în care aceştia
sunt învăţaţi cum să folosească scrierile filosofilor păgâni.
În lucrarea Saint Basile, Évêque de Cesarée, Jean Rivière, referitor la
cele 24 de omilii, arată că cele mai multe dintre ele tratează probleme mo-
rale sau de actualitate, în afară de Omilia 22, adresată tinerilor şi de cele
cinci cuvântări panegirice, consacrate sfinţilor locali: Iulia, Varlaam, Gordie,
Mamant şi Sfinţilor Patruzeci de Mucenici din Sevastia2 .
1. Pr. D. Fecioru, Introducere, la Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron, Omilii
la Psalmi, Omilii şi cuvântări, trad. de D. Fecioru, în P.S.B., vol 17, Ed. I.B.M.B.O.R.,
Bucureşti, 1986, p. 35-40.
2. Jean Rivière, Saint Basile, évêque de Cesarée, Paris, 1925, p. 13.
161
Preotul profesor Ioan G. Coman menţionează, din cele 24 de omilii, ca

fiind morale următoarele: Omilia a VI-a, La cuvântul: „Strica-voi jitniţele
mele şi mai mari le voi zidi“ (Luca 12, 18); Omilia a VII-a, Către bogaţi;
Omilia a VIII-a Rostită în timp de foamete şi secetă; Omilia a XI-a, Despre
invidie; Omilia a XIV-a, Împotriva celor care se îmbată 3 .
În studiul preotului profesor Dumitru Belu, Activitatea omiletică a
Sfântului Vasile cel Mare, sunt menţionate, din cele 24 de omilii4 , ca având
un caracter moral, următoarele: I, II, IV, V, VI, VIII, IX, X, XI, XII, XV şi
XVI5 .
Nu se poate face o împărţire riguroasă a celor 24 de omilii, pentru că
elementele dogmatice sunt îmbinate cu cele morale şi invers, cele morale
sunt asociate cu cele dogmatice6 .
Dintre omiliile morale, cele care ating cel mai acut problema sărăciei şi
a foametei sunt trei: Omilia a VI-a, La cuvintele Evangheliei după Luca:
„Strica-voi jitniţele mele şi mai mari le voi zidi“ (Luca 12, 18) şi despre
lăcomie; Omilia a VII-a, Către bogaţi şi Omilia a VIII-a, Rostită în timp de
foamete şi secetă.
3. Pr. prof. Ioan G. Coman, Patrologie, Bucureşti, 1956, p. 165.

4. Prezentăm mai jos lista celor 24 de omilii: Omilia I, Despre post;Omilia a II-a,
Despre post; Omilia a III-a, La cuvintele „Ia aminte de tine însuţi“; Omilia a IV-a, Despre
mulţumire;Omilia a V-a, La muceniţa Iulita; Omilia a VI-a, La cuvintele Evangheliei după
Luca: „Strica-voi jitniţele mele şi mai mari le voi zidi“ şi despre lăcomie; Omilia a VII-a,
Către bogaţi; Omilia a VIII-a, Rostită în timp de foamete şi secetă; Omilia a IX-a,Că
Dumnezeu nu este autorul relelor; Omilia a X-a, Împotriva celor ce se mânie; Omilia a
XI-a, Despre invidie; Omilia a XII-a, La începutul Proverbelor; Omilia a XIII-a,
Îndemnătoare la Sfântul Botez; Omilia a XIV-a, Împotriva celor care se îmbată;Omilia a
XV-a, Despre credinţă; Omilia a XVI-a, La cuvintele: „La început era Cuvântul“; Omilia a
XVII-a, La mucenicul Varlaam; Omilia a XVIII-a, La mucenicul Gordie; Omilia a XIX-a,
La Sfinţii Patruzeci de Mucenici; Omilia a XX-a, Despre smerenie; Omilia a XXI-a, Despre
a nu ne lipsi de cele lumeşti şi despre focul din afara Bisericii;Omilia a XXII-a, Către tineri,
cum pot întrebuinţa cu folos literatura scriitorilor eleni; Omilia a XXIII-a, La Sfântul Mucenic
Mamant; Omilia a XXIV-a, Împotriva sabelienilor, a lui Arie şi a anomeilor în Sfântul
Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron, Omilii la Psalmi, Omilii şi cuvântări, trad. de D.
Fecioru, în P.S.B., vol 17, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1986, p. 347-599.
5. Pr. Dumitru Belu, Activitatea omiletică a Sfântului Vasile cel Mare, în vol. Sfântul
Vasile cel Mare, închinare la 1630 de ani, Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti,
2009, p. 378.
6. Ibidem.
162
*
Studiul de faţă are ca punct central Omilia a VIII-a, Rostită în timp de
foamete şi secetă. Omilia este legată de foametea din Cezareea din anul
3687 şi ne descoperă o societate cu tensiuni şi frământări, multe dintre ele
fiind prezente şi în zilele noastre.
Aducerea ei în atenţia noastră în aceste vremuri se doreşte a fi şi un
balsam pentru criza economică din aceşti ani şi pentru previziunile cli-
materice actuale8 . Vrednicul de pomenire, mitropolitul Antonie Plămădeală
al Ardealului, mărturisea: „Problemele de azi se clarifică şi se luminează şi
prin soluţiile de ieri“9 .
Societatea are nevoie de valori şi criterii după care să se conducă, după
care să-şi formeze direcţiile de orientare. Opera Sfinţilor Părinţi este un izvor
nesecat de valori şi atunci când suntem în impas, mergem la izvor. Atunci
când avem nevoie de criterii de orientare, consultăm opera Sfinţilor Părinţi.
Sfântul Vasile cel Mare scoate în evidenţă, cu exemple din Sfânta
Scriptură, bunătatea lui Dumnezeu şi facerea Lui de bine atunci când evreii,
păgânii sau creştinii se îndreptau cu faţa către El. Astfel, putem spune că
omilia se adresează atât creştinilor, cât şi celor de altă religie decât cea
creştină, care erau prezenţi în Capadocia.
Nenorocirile vin din cauza păcatelor noastre. Prorocul Amos a atras
atenţia poporului evreu să se întoarcă de la rătăcirile idoleşti, ameninţându-l
cu pedepse; Sfântul Vasile cel Mare doreşte ca sufletul şi trupul omului să
fie curate şi supuse, primind sfaturile cu dragoste, îndepărtându-se de păcate,
scăpând astfel de nenorociri.
În partea a treia a omiliei este înfăţişat tabloul deprimant al secetei:
pământ uscat şi crăpat, lipsa apei, poporul care plânge şi se tânguieşte.
7. În Epistola 27, Către Eusebiu, episcopul Samosatelor, scrisă în anul 368, Sfântul
Vasile aminteşte de foametea din Capadocia: „Dacă vremea ne-ar lăsa, dacă viaţa ne-ar
hărăzi încă puţin timp liber şi foametea nu m-ar împiedica să plec la drum...“ în Sfântul
Vasile cel Mare, Epistola 27, Către Eusebiu, episcopul Samosatelor, trad. de C. Corniţescu
şi T. Bodogae, în P.S.B., vol 12, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1988, p. 165.
8. Anul 2009 a debutat în societatea românească sub semnul unei crize economice
mondiale. La aceasta se mai adaugă neliniştile referitoare la schimbările climatice, prezente
în societatea contemporană de câteva decenii.
9 † Dr. Antonie Plămădeală, Idei sociale în opera Sfântului Vasile cel Mare, în vol.
Sfântul Vasile cel Mare, închinare la 1630 de ani, Editura Basilica a Patriarhiei Române,
Bucureşti, 2009, p. 387.
163
Dumnezeu îngăduie aceste nenorociri pentru că ne-am îndepărtat de El, dar

face acest lucru ca un pedagog, spre îndreptarea noastră.
„Să cunoaştem, dar, că Dumnezeu ne trimite aceste nenorociri, pentru
că ne-am îndepărtat de El şi ne-am lenevit; nu caută să ne zdrobească, ci
Se sileşte să ne îndrepte, aşa cum fac părinţii cu copiii lor neascultători: se
mânie şi se supără pe copii, nu ca să le facă rău, ci ca să-i abată de la
copilăriile şi păcatele tinereţii, spre o purtare bună“10 .
În această parte a omiliei, Sfântul Vasile cel Mare ne lămureşte, ne
luminează pe noi, oamenii din toate timpurile, dar mai ales pe cei din zilele
noastre, care căutăm în primul rând explicaţii materiale la schimbările
climatice cu care ne confruntăm, de ce s-a schimbat rânduiala anotimpurilor,
prezentă şi în vremea sfântului.
„Uitaţi-vă, dar, că mulţimea păcatelor noastre a scos şi anotimpurile
din propriile lor hotare şi a schimbat vremurile în altele, cu totul neobişnuite.
Iarna nu a mai avut umezeala obişnuită unită cu uscăciunea, ci a îngheţat
toată umezeala, a uscat-o şi a trecut fără de nori şi fără de zăpadă. Tot aşa
şi primăvara: ne-a arătat numai o parte din însuşirile ei, adică numai
căldura, fără să fie însoţită şi de umezeală. Arşiţa şi gerul, depăşind într-un
chip nou hotarele firii şi unindu-se rău spre paguba noastră, izgonesc pe
oameni din trai şi din viaţă“11 .
Despre asprimea iernii din anul foametei şi secetei vorbeşte Sfântul
Vasile cel Mare şi în una din epistolele către Eusebiu, episcopul Samo-
satelor: „Dar chiar dacă iarna ar fi fost mai uşoară de îndurat decât de
obicei, totuşi a fost destulă ca să-mi ia orice posibilitate nu numai de a
călători pe toată durata ei, ci şi de a risca să scot măcar nasul afară din
cameră“12 .
Aceste lucruri s-au întâmplat şi se întâmplă nu pentru că Dumnezeu „a
uitat să mai poarte de grijă de lume“ sau pentru că „a pierdut stăpânirea“,
ci din cauza noastră, pentru că atunci „când primim de la Dumnezeu, nu
dăm şi altora..., lipsim de binefacere pe cei nevoiaşi..., nu avem milă de
tovarăşii noştri de robie..., trecem cu vederea pe cel lipsit..., suntem zgârciţi
10. Sfântul Vasile cel Mare, Omilia a VIII-a, Rostită în timp de foamete şi secetă, trad.
de D. Fecioru, în P.S.B., vol 17, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1986, p. 423.
11. Ibidem, p. 424.
12. Idem, Epistola 27, Către Eusebiu..., p. 164-165.
164
şi nu facem părtaşi pe cei săraci la cele ale noastre..., pe cel strâmtorat de

nevoie nu-l miluim..., pentru că s-a răcit dragostea“13 .
Atitudini critice faţă de lipsa de milostenie a celor bogaţi găsim şi în
Omilia a VI-a şi a VII-a. Astfel în Omilia a VI-a, la sfârşitul părţii a VII-a,
Sfântul Vasile cel Mare spune: „Pâinea, pe care o ţii tu, este a celui flămând;
haina, pe care o păstrezi în lăzile tale, este a celui dezbrăcat; încălţămintea,
care se strică în casele tale, este a celui desculţ; argintul, pe care-l ţii
îngropat, este al celui nevoiaş. Deci, pe atâţia oameni nedreptăţeşti câtor
ai putea să le dai din avuţiile tale“14 .
În Omilia a VII-a arată falsitatea credinţei multor oameni bogaţi care le
îndeplinesc pe toate, dar omit milostenia: „Cunosc mulţi oameni care postesc,
se roagă, suspină, arată evlavie fără sfârşit, dar nu scot din pungă un bănuţ
pentru cei nevoiaşi... Ce vei răspunde Judecătorului, tu, care-ţi îmbraci
pereţii caselor, dar nu îmbraci pe om, tu, care împodobeşti caii, dar treci
cu vederea pe fratele îmbrăcat în zdrenţe, tu, care laşi grâul de putrezeşte,
dar nu hrăneşti flămândul, tu, care îngropi aurul, dar dispreţuieşti pe cel
sugrumat de sărăcie?“15 .
Sfântul Grigorie de Nyssa îi mustră pe cei bogaţi care sunt lacomi şi nu
dau o parte din averea lor săracilor: „Dacă însă cineva vrea să fie numai el
singur stăpân al întregii moşteniri, îndepărtând pe ceilalţi fraţi, chiar şi de
la a patra sau a cincea moştenire, unul ca acesta este într-adevăr tiran
amarnic, păgân neîmpăcat, fiară nesătulă, muşcând cu plăcere numai el
din pradă. Ba, mai mult, acela e mai crud şi decât fiarele sălbatice, căci
lupul primeşte lângă sine şi pe alt lup la pradă, iar câinii se năpustesc
deopotrivă mai mulţi deodată asupra unui trup, sfâşiindu-l. În schimb, omul
nesătul nu primeşte pe nimeni din cei de un neam cu el ca părtaş la bogăţia
lui. Pentru tine e deajuns o masă mai modestă. Vezi, să nu cazi în oceanul
fără fund al îmbuibării! Naufragiul care te ameninţă este şi aşa destul de
greu: nu vei fi numai sfâşiat de stâncile de sub apă, ci te vei rostogoli în
13. Idem, Omilia a VIII-a…, p. 424.

14. Idem, Omilia a VI-a, La cuvintele Evangheliei după Luca: „Strica-voi jitniţele
mele şi mai mari le voi zidi“ şi despre lăcomie, trad. de D. Fecioru, în P.S.B., vol 17, Ed.
I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1986, p. 407.
15. Idem, Omilia a VII-a, Către bogaţi, trad. de D. Fecioru, în P.S.B., vol 17, Ed.
I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1986, p. 413.
165
întunericul cel mai adânc, de unde niciodată nu se mai poate ridica cel
care a căzut“16 .
O comparaţie de acest gen folosind imaginea naufragiului face şi Sfântul
Vasile cel Mare, în Omilia I, Despre post, pentru cei care se ghiftuiesc în
toate zilele şi sunt striviţi sub greutatea mâncărurilor: „...o mică înălţare a
valurilor dă la fund o corabie încărcată cu multe poveri, pe când o corabie
cu o încărcătură potrivită trece uşor prin furtună, că n-o împiedică nimic
să plutească pe deasupra valurilor. Tot aşa se întâmplă şi cu trupurile
oamenilor. Împovărate necontenit cu prea multă mâncare, trupurile se
îmbolnăvesc cu uşurinţă; dar dacă folosesc mâncare puţină şi uşoară, scapă
şi de suferinţa pe care o aşteaptă de pe urma bolii, ca de o furtună ce se
porneşte împotriva lor, dar se depărtează şi de suferinţa care începe a se
ivi, ca de o ciocnire cu o stâncă din mijlocul mării“17 .
Sfântul Vasile cel Mare ne arată că lipsa de dragoste faţă de aproapele a
făcut ca Dumnezeu să nu-şi deschidă mâna Sa către noi.
O altă cauză a sărăciei şi a foametei este superficialitatea în rugăciune
şi plictiseala. Sfântul Vasile cel Mare mustră mulţimea bărbaţilor în puterea
vârstei, pentru lipsa credinţei şi indiferenţa faţă de suferinţa poporului şi
care se plimbă în voie şi vesel prin oraş. Capadocienii obişnuiţi aveau în
perioada antică o reputaţie destul de proastă, fiind consideraţi persoane
foarte crude şi incapabile să spună o vorbă înţeleaptă. „Omiliile elegante,
tratatele şi epistolele elaborate şi pline de erudiţie ale Părinţilor capado-
cieni nu erau pe înţelesul capadocienilor de rând“18 . Cei din provincia
Capadocia care învăţaseră limba Atenei, limba greacă, erau dojeniţi de
conaţionali pentru preţiozitatea lor. „Numele de capadocian câştigă însă
în reputaţie în timpurile creştine prin Sfântul Vasile cel Mare şi Grigorie
Teologul“19 .
Sfântul Vasile cel Mare îi îndeamnă pe cei în puterea vârstei să vină la
rugăciune în biserică, asemenea copiilor nevinovaţi: „Vino în biserică, tu,
16. Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre iubirea faţă de săraci şi despre facerea de bine,
trad. de T. Bodogae, în P.S.B., vol. 30, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1998, p. 451-452.
17. Idem, Omilia I, Despre post, trad. de D. Fecioru, în P.S.B., vol 17, Ed. I.B.M.B.O.R.,
18. Anthony Meredith, Capadocienii, Editura Sophia, Bucureşti, 2008, p. 20.
19. Theodor Mommsen, Istoria romană, vol. IV, Editura Enciclopedică, Bucureşti,
1991, p. 157.
166
bărbat în puterea vârstei, tu, care eşti plin de păcate! Cazi tu cu faţa la
pământ! Plângi şi suspină... că şi ninivitenii au îmblânzit pe Dumnezeu
prin pocăinţă şi prin jelirea păcatelor, pe care le-a strigat lor Iona, după ce
a ieşit din chit“20 .
Pentru că cei mai mulţi dintre cetăţenii capadocieni nu erau creştini,
este amintit, probabil, prorocul Iona care se adresa ninivitenilor de altă
credinţă şi care au fost absolviţi de pedeapsă, datorită pocăinţei lor. Foarte
sugestivă este descrierea pocăinţei ninivitenilor din vremea prorocului Iona,
pentru a îndupleca sufletele capadocienilor spre pocăinţă. Iona nu a dorit să
facă cunoscută voia Domnului ninivitenilor şi chiar i-a părut rău pentru
faptul că cetatea Ninive nu a mai fost pedepsită; cu toate acestea, voia lui
Dumnezeu a fost îndeplinită. Pocăinţa duce la iertare şi salvare. Cartea
profetului Iona învaţă că Dumnezeu arată iubire şi solicitudine faţă de toate
creaturile Sale, fără excepţie; accentuează valoarea pocăinţei; „trimisul lui
Dumnezeu trebuie să îndeplinească misiunea sa“21 .
Sfântul Vasile cel Mare scoate în evidenţă inutilitatea bogăţiei în vreme
de secetă: „Să ne arate deci cei ce pun preţ pe lăcomie şi cei ce adună averi
cu memiluita, ce putere au avuţiile adunate sau care-i folosul lor, dacă
Dumnezeu, mâniindu-Se, prelungeşte mai multă vreme pedeapsa?...la ce
vor mai servi pungile pline de galbeni, de nu va mai fi grâu în jitniţe şi nici
negustori care să vândă grâul?“22 .
O condamnare a lăcomiei, „prima cauză a relelor“23 şi a pericolului
pe care aceasta îl are în viaţa noastră, o face Sfântul Vasile cel Mare şi în
Cuvânt ascetic (I). El afirmă că „patima lăcomiei nu-şi arată puterea ei de
la natură în abundenţa alimentelor, ci în dorinţa şi gustarea lor câte puţin“24 .
Tot aurul strâns cu lăcomie de către bogat nu poate să facă să vină ploaia şi,
pentru ca să scape de nenorociri, bogatul trebuie să roage pe un om „un om
sărac, galben la faţă, desculţ, fără casă, fără masă, sărman, îmbrăcat cu o
20. Sfântul Vasile cel Mare, Omilia a VIII-a…, p. 425.

21. Pr. prof. Vladimir Prelipcean şi colaboratorii, Studiul Vechiului Testament, Ed.
I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1985, p. 280-281.
22. Sfântul Vasile cel Mare, Omilia a VIII-a…, p. 426.
23. Idem, Cuvânt ascetic (I) şi sfătuire pentru renunţarea la viaţa(lumească) şi pentru
desăvârşirea duhovnicească, trad. de I. D. Ivan, în P.S.B., vol 18, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti,
1986, p. 67.
24. Ibidem.
167
singură haină, ca Ilie cu cojocul, având tovarăş de viaţă şi de masă rugă-

ciunea şi înfrânarea“25 ... „Să lăsăm bogăţia să se reverse, aşa cum voieşte
ea, spre cei ce au nevoie de ea. Să nu trecem cu vederea pe Lazării care
încă şi acum zac în faţa ochilor noştri, nici să le pizmuim fărâmiturile
mesei noastre îndestulătoare, spre a-i sătura“26 .
În Epistola 94, Către Ilie, guvernatorul provinciei Capadocia, găsim
informaţii despre activitatea filantropică şi marile construcţii ale Vasiliadei,
iniţiate de Sfântul Vasile cel Mare. Epistola descrie şi greutăţile pe care le
întâmpina Sfântul Vasile cel Mare în desfăşurarea misiunii sale filantropice.
„Pe cine nedreptăţim noi când construim hotele şi aziluri pentru străinii
care vin pe la noi, în trecere, şi care au vreo suferinţă de tămăduit? Sau, în
sfârşit, când facem aşezăminte trebuincioase uşurării lor, cu infirmieri,
doctori, animale pentru povară, cu personal auxiliar?“27 .
Trebuie să ne cercetăm viaţa. Seceta este un dascăl care ne aduce aminte
de păcate. Să recunoaştem, ca dreptul Iov: ...mâna lui Dumnezeu m-a lovit!
(Iov 19, 21). Seceta este urmarea păcatelor, dar nenorocirile sunt şi încercări
de la Dumnezeu. Mulţi oameni rostesc hule şi plâng împotriva lui Dumnezeu
atunci când ajung săraci, bolnavi sau acoperiţi de necinste. „Departe de
mintea voastră un gând ca acesta“28 . „Tu, cel sărac, împrumută pe
Dumnezeu cel bogat!“29 .
Foamea este chin şi jale. Moartea prin foamete este cea mai nemiloasă...
foamea este un chin prelungit. Sfântul Vasile descrie un tablou sumbru al
trupului chinuit de foame, ceea ce demonstrează faptul că el a fost prezent
la astfel de scene, în care oamenii erau chinuiţi de foame: „Carnea se înfă-
şoară împrejurul oaselor ca o pânză de păianjen. Faţa îşi pierde culoarea.
Roşeaţa din obraji dispare, că se topeşte sângele. Albeaţa feţei piere, că
slăbiciunea o înnegreşte. Trupul se învineţeşte..., genunchii tremură şi se
mişcă greu. Glasul este subţire şi slab..., stomacul gol, stors şi fără formă,
25. Idem, Omilia a VIII-a…, p. 426-427.

26. Idem, Omilia a XXI-a, Despre a nu ne lipsi de cele lumeşti şi despre focul din
afara Bisericii, trad. de D. Fecioru, în P.S.B., vol 17, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1986,
p. 559.
27. Idem, Epistola 94, Către Ilie, guvernatorul provinciei Capadochia, trad. de C.
Corniţescu şi T. Bodogae, în P.S.B., vol 12, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1988, p. 271.
29. Ibidem, p. 430.
168
nu mai are volum, măruntaiele nu mai stau în starea lor firească, ci lipite
de oasele spatelui“30 .
Tot acest tablou sumbru al foametei îl face pe Sfântul Vasile cel Mare
să nu fie indiferent faţă de această nenorocire. „Foametea încă nu s-a sfârşit
şi de aceea rămânerea mea în oraş este necesară, atât pentru împărţirea
proviziilor, cât şi pentru mângâierea celor sinistraţi“31 . Pentru a fi în ajutorul
celor flămânzi, Sfântul Vasile cel Mare a mai făcut o nouă împărţire averii
sale la săraci32 , avere pe care o moştenise de la mama sa, „luptându-se
pentru alinarea suferinţelor celor în nevoi“33 .
Mărturii despre dragostea sfântului pentru sărăcie, înfrânare de la cele
trebuincioase trupului şi împărţirea averilor găsim şi în Epistola 4, Către
Olimpiu, din anii 360-368, precum şi în Epistola 223, Către Eustaţiu, din
anul 375: „Ce ai de gând, minunate prietene? De ce-mi alungi din casă pe
iubita-mi sărăcie, mama supremei filosofii?“34 . „Citind mai adânc
Evanghelia şi înţelegând că pentru a trăi cu adevărat o viaţă desăvârşită e
cu totul de dorit să-ţi vinzi averile şi să împarţi venitul cu fraţii aflaţi în
lipsuri, iar în viaţa pământeană să nu te îngrijorezi deloc şi să nu te laşi
robit de lucrurile din lumea aceasta, mi-am dorit să găsesc pe cineva dintre
fraţii care apucaseră de timpuriu pe acest drum, pentru ca împreună cu el
să pot trece mai uşor peste frământările acestei vieţi scurte“35 .
Foametea duce la un comportament uman iraţional. Sunt de condamnat
cei care au puterea să alunge foamea, dar nu o fac. Timpul foametei şi al
30. Ibidem.
31. Idem, Epistola 31, Către Episcopul Evsevona, trad. de C. Corniţescu şi T. Bodogae,
în P.S.B., vol 12, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1988, p. 171.
32. Sfântul Vasile cel Mare împarte averea sa în mai multe rânduri celor săraci. După
anii petrecuţi la Atena, revine în patria sa în anul 356, unde, după o perioadă de căutări şi
frământări, face o primă împărţire a averii sale săracilor. Se botează, după care, către anul
357, cercetează pe atleţii pustiei din Egipt, Palestina, Siria şi Mesopotamia. Se întoarce din
călătorie şi face o a doua împărţire a averii, după care se retrage în Pont. O nouă împărţire a
averii sale o face în timpul foametei din 368. Pr. D. Fecioru, Introducere, în vol. „Sfântul
Vasile cel Mare...“, p. 14-19.
33. Pr. D. Fecioru, Introducere, în vol. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexai-
meron..., p. 19.
34. Sfântul Vasile cel Mare, Epistola 4, Către Olimpiu, trad. de C. Corniţescu şi T.
Bodogae, în P.S.B., vol 12, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1988, p. 124.
35. Idem, Epistola 223, Către Eustatiu, episcop de Sebasta, trad. de C. Corniţescu şi
T. Bodogae, în P.S.B., vol 12, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1988, p. 458.
169
secetei ne cheamă la milostenie. „Dă puţin, să capeţi mult!“36 Aşa cum

Adam mâncând rău a lăsat moştenire păcatul, noi potolind foamea fratelui
nostru „nimicim mâncarea cea aducătoare de moarte“37 . Să nu fim mai
cruzi decât animalele. Acestea folosesc la comun hrana lor. „Noi, oamenii,
ne însuşim bunurile comune tuturora şi ne facem singurii stăpâni pe cele
ce sunt ale celor mulţi“38 .
Viziunea egalitaristă în faţa tuturor bogăţiilor pământului o găsim şi în
Omilia a VI-a: „Bogaţii consideră averile, care sunt comune tuturor oa-
menilor, ca ale lor, pentru că ei au pus mâna mai întâi pe ele. Dacă fiecare
om şi-ar opri pentru sine atât cât îi trebuie pentru satisfacerea nevoilor
sale şi dacă ar da ce-i prisoseşte celui nevoiaş, atunci nimeni nu ar mai fi
bogat, nici sărac“39 .
Discursul Sfântului Vasile cel Mare despre bogăţie a fost interpretat în
secolul XX ca fiind unul care ar justifica socialismul40 , însă Jean Rivière
consideră că nu este criticat regimul privat al proprietăţii, ci datoria celor
bogaţi de a-i ajuta pe cei săraci41 .
Dacă toate sunt de la Dumnezeu, Părintele nostru, al tuturor, atunci
noi, oamenii, care suntem ca nişte fraţi trebuie să ne împărtăşim cu toţii din
„moştenirea Tatălui“42 .
Sfântul Vasile cel Mare este poruncitor aici. Doreşte solidaritate, coe-
ziune între cei aflaţi în suferinţă şi cei bogaţi. Câştigurile necinstite ne duc
în focul gheenei. Câştigurile ruşinoase, la arătarea Judecătorului aşteptat,
vor închide cinstea şi slava cerească şi vor deschide „veacuri amare de
dureri, în locul unei vieţi fericite îndelungate“43 . Dacă omul va arăta „rod
de binefacere“44 , acest rod i se va întoarce cu adaos, pentru că „lucrarea
noastră din viaţa de aici este merinde pentru viaţa viitoare“45 .

37. Ibidem.
38. Ibidem, p. 432.
39. Idem, Omilia a VI-a..., p. 407.
40. † Dr. Antonie Plămădeală, op. cit., p. 392-395.
41. Jean Rivière, op. cit., p. 237.
42. Sfântul Grigorie de Nyssa, op. cit., p. 451.
43. Sfântul Vasile cel Mare, Omilia a VIII-a, Rostită în timp de foamete şi secetă, trad.
de D. Fecioru, în P.S.B., vol 17, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1986, p. 433.
44. Idem, Omilia a VI-a..., p. 403.
45. Idem, Omilie la Psalmul XXVIII, Psalmul lui David. La ieşirea din cort, trad. de
D. Fecioru, în P.S.B., vol 17, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1986, p. 233.
170
Conf. dr. ing. Lucia Balint
TEOLOGIE ŞI ŞTIINŢĂ.
EXEGEZA SFINŢILOR PĂRINŢI CAPADOCIENI
LA TEXTUL DIN CARTEA FACERII 1, 1-5
1. Introducere
Această lucrare este o analiză a exegezei textului la Facere (1,1-5) din
Omilii la Hexaimeron ale Sfântului Vasile cel Mare, la care am adăugat
câteva completări din Cuvânt apologetic la Hexaimeron al Sfântului Grigorie
de Nyssa, A doua cuvântare teologică şi Cuvântări la sărbători creştine
ale Sfântului Grigorie de Nazianz.
Omiliile la Hexaimeron ale Sfântului Vasile cel Mare sunt presărate, pe
tot parcursul, cu recomandări făcute credincioşilor pentru citirea simplă a
Sfintei Scripturi, pentru a se obişnui cu textul Scripturii, intrând astfel în
contact direct cu voia şi cuvântul lui Dumnezeu. Mai târziu, când credincioşii
înţeleg bine textul, poate fi de folos prin învăţăturile pe care le-au aflat1 . De
asemenea, Sfântul Vasile recomandă împodobirea cinstitelor mese, în jurul
cărora se adună familiile la cină, cu pomenirea învăţăturilor evanghelice auzite2
şi cu grija pentru îmbunătăţirea stării morale a sufletelor lor, prin contactul
direct cu cuvântul revelat al lui Dumnezeu: „Cât de pregătit se cade să fie
oare sufletul care are de întâmpinat auzirea unor astfel de măreţii? Trebuie
să fie curăţit de patimile trupului, să nu fie întunecat de grijile lumeşti, să-i
placă să muncească, să-i fie dragă cercetarea şi să se uite pretutindeni în
jurul lui, de unde ar putea căpăta un gând vrednic de Dumnezeu“3 .
1. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron, Editura Σοϕι,α, Bucureşti, 2004,
p. 124.
2. Ibidem, p. 219.
3. Ibidem, p. 12.
171
În Omilii la Hexaimeron, Sfântul Vasile nu abordează sensul alegoric,

deşi era obişnuit în timpul său, fiind preocupat mai mult de redarea exactă
a sensului din vorbirea curentă, a sensului literal propriu. Dar ceea ce se
poate observa este că Sfântul Vasile foloseşte din abundenţă argumentarea
ştiinţifică a textelor biblice. Sfinţii Grigorie de Nazianz şi Grigorie de Nyssa
îi urmează, credincioşi în acest sens, ca prieten bun, respectiv frate mai
mic. Ei dezaprobă interpretarea alegorică, pe care o consideră mai potrivită
tâlcuitorilor de vise, specificul lor fiind căutarea unor sensuri profunde ale
cuvintelor, arătând principiile lucrării divine, în care Îl prezintă pe Dumnezeu
ca pe Gânditorul, Cauzatorul şi Proniatorul lumii.
2. „Credinţa rămâne mai presus decât ştiinţa,

dar nu o exclude şi nu are faţă de ea
prejudecata lipsei de încredere“.
Tinerii Vasile şi Grigorie de Nazianz au studiat la Atena cu profesori
păgâni, la o şcoală renumită în acele vremuri. Ei mărturisesc că nu ştiau
decât două drumuri: unul care ducea la profesori, iar altul la biserică, ceea
ce i-a ajutat să pună temeiuri raţionale şi filosofice învăţăturii şi trăirii în
Hristos, fiind exemple pentru tinerii din toate timpurile, care primesc în
şcoli atât învăţături creştine, cât şi laice, ajutându-i să discearnă la maturitate
între bine şi rău4 .
Sfinţii capadocieni folosesc foarte des în explicaţii ştiinţa, pe care Sfântul
Grigorie de Nazianz o defineşte ca pe o „observare întărită de un exerciţiu
mai îndelungat şi adunând la un loc cunoştinţele dobândite mai înainte de
mai mulţi oameni, apoi dându-le o interpretare“5 . De asemenea, Sfântul
Vasile face uz în Hexaimeron de cunoştinţele ştiinţifice ale vremii, fără să
prezinte ca pe o lucrare de neînţeles atotputernicia lui Dumnezeu şi alu-
necând spre domeniul misterelor, ci arătând cum „credinţa rămâne mai
presus decât ştiinţa, dar nu o exclude şi nu are faţă de ea prejudecata lipsei
de încredere “6 .
4. Arhim. dr. Ioasaf Popa, «Glasul Bisericii» nr. 1-2/2000, pag. 76-84.
5. Sfântul Grigorie de Nazianz, Taina M-a uns (cuvântări), Editura Herald, Bucureşti,
2004, p. 66.
6. A. Puech, Histoire de la littérature grecque chrétienne depuis les origines, jusqu’á
la fin du IV-e siécle, apud arhid. prof. dr. Constantin Voicu, Sfântul Vasile cel Mare închinare
la 1600 de ani de la săvârşirea sa, BT 3, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1980, p. 73.
172
De-a lungul timpului, oamenii de ştiinţă şi-au orientat cercetarea funda-

mentală spre cunoaşterea marginilor universului şi a lumii microscopice,
până la cele mai mici elemente, însă n-au studiat sau au neglijat „ştiinţa de a
înţelege pe Dumnezeu, Creatorul universului, pe dreptul Judecător, Care
răsplăteşte după vrednicie pe cei ce vieţuiesc în lume, şi n-au descoperit nici
ştiinţa de a avea despre înţelegerea lumii o idee potrivită cu sfârşitul ei“7 .
Motivul pentru care Dumnezeu a lăsat ştiinţa în lume, ne spun Sfinţii
Părinţi, a fost ca să-i scoată pe oameni de sub puterea idolatriei, dar nici aşa
ei n-au respectat legile divine şi s-au abătut de la calea mântuirii, iar Dumnezeu
respectându-le libertatea de alegere „a lăsat ca toate neamurile să meargă
în căile lor“ (Fapte 14,16).
Sfinţii Părinţi s-au confruntat în propovăduirea credinţei creştine cu
urmaşii marilor gânditori antici, ale căror concepţii erau încă suporturi ale
idolatriei şi ale căror ecouri peste timp nu s-au stins, schimbându-şi
denumirea ca şi lupul părul, păstrând însă năravul.
Experienţa anilor trecuţi ne confirmă acest adevăr incontestabil, prin
faptul că singura creatură inteligentă pe care o cunoaştem, omul, nu a reuşit
să ajungă la perfecţiunea pe care şi-a dorit s-o atingă, chiar dacă a realizat
tehnologii avansate greu de închipuit cu câtva timp în urmă. Astăzi vedem
pretutindeni rezultatele: distrugerea naturii, deşi oamenii păreau că se
îngrijesc de natură, aducerea în pragul colapsului a echilibrului climatic al
pământului, deşi oamenii au controlat poluanţii, boli necunoscute până astăzi,
care seceră vieţi, deşi ştiinţele medicale au avansat foarte mult etc. Toate
acestea pentru că s-au rupt de întregul din care făceau parte, care era un dat
prin creaţie.
3. „Necredinţa în Dumnezeu,
care locuia în ei, i-a înşelat“
Sfântul Vasile cel Mare se confrunta cu tensiuni în Biserică din cauza
ereziilor, ceea ce reiese din modul de abordare a scrierii sale. În timpul său,
creştinismul era o religie permisă, deci nu mai era nevoie să fie apărată
Biserica, după cum procedaseră înaintaşii săi; acum erau interpretări eretice
ale unor contemporani şi sfântul a luptat pentru apărarea dreptei-credinţe.
Sfântul Vasile era un bun cunoscător al filosofiei elinilor, care nu puneau la
7. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron..., p.19.
173
temelia creaţiei o cauză raţională, ci doar propriile lor imagini despre

Dumnezeu: „Pânză de păianjen ţes cei ce au scris acestea, punând la facerea
cerului, a pământului şi a mării nişte cauze atât de slabe şi lipsite de
trăinicie“8 .
Ereziile filosofilor elini au fost anulate de adevăruri incontestabile şi
totuşi, mai târziu, filosofia lor a fost reconsiderată. Astfel, în secolul al
XIX-lea apare filosofia evoluţionistă care, deşi a fost infirmată din punct de
vedere ştiinţific, totuşi, pe motiv că este mai logică, ea continuă să fie
susţinută şi astăzi. Adepţii evoluţionismului au căutat multe dovezi pentru
susţinerea filosofiei lor, dar ştiinţa de azi a contestat aceste dovezi, demon-
strând prin evidenţă creaţionismul. Cercetătorii au mai arătat că evoluţio-
nismul nu poate fi de competenţă ştiinţifică, ci, fiind o filozofie atee, face
mai degrabă obiectul unor dispute teologice9 . Faptul că filosofia evoluţio-
nistă îşi are rădăcinile în ereziile filosofilor elini face ca Sfântul Vasile să
intre într-o confruntare directă cu prima, fiindu-ne povăţuitor contemporan.
El ne spune că învăţătura elinilor îi identifică drept oameni care nu-L cunosc
pe Dumnezeu, care dau o interpretare materială şi domestică lucrurilor,
negăsind soluţii spre înţelegerea adevărului după logica divină şi toate
acestea din cauza necredinţei lor în Dumnezeu. Aceşti filosofi „au alergat
la ipoteze materiale, atribuind elementelor lumii cauza creării univer-
sului.[…] Necredinţa în Dumnezeu, care locuia în ei, i-a înşelat şi au spus
că universul este fără cârmuire şi fără rânduire şi că este purtat la
întâmplare“10 . Elinii afirmau că lumea nu este importantă, întâietate având
materia care este veşnică, asemenea lui Dumnezeu, de unde se înţelegea că
ar fi şi de natură divină. În creştinism, importantă este înţelegerea faptului
că universul, deşi a fost creat din nimic, este chemat la veşnicie de iubirea
divină: „Cele ce ni s-au dat acum de învăţătura cea de Dumnezeu insuflată
sunt, în puţine cuvinte, vestire anticipată a învăţăturilor despre sfârşitul/
desăvârşirea şi transformarea lumii“11 . Sfântul continuă analiza nepriceperii
şi neînţelegerii fenomenelor de către cei care nu-i atribuie lui Dumnezeu
această taină, arătând că doar aceia a căror raţiune se uneşte cu Cel al cărui
8. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron, p. 15.

9. Dr. Russell Humphreys, Dovezi în favoarea unui univers tânăr, http://thetruth.uv.ro/
_articole/14ev_young_wrld.html, 4 .03.2009.
10. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron..., p. 15.
11. Ibidem, p 17.
174
chip L-au luat, pot să vadă „o mică emanaţie a Dumnezeirii şi un fel de

mică licărire a unei mari lumini“12 .
Pentru zilele Facerii, Revelaţia divină nu are menirea îmbogăţirii cu-
noştinţelor despre natura înconjurătoare, ci ne împărtăşeşte adevăruri reli-
gios-morale necesare cunoaşterii lui Dumnezeu13 : „Nu trebuie să vorbeşti
de facerea cerului şi a pământului ca de o întocmire făcută de la sine, aşa
cum şi-au închipuit unii, ci ca de o lucrare ce-şi are pricina de la
Dumnezeu“14 . În lume, nimic nu a apărut la întâmplare, toate au fost create
într-o ordine firească, logică şi cu un scop bine definit, ne mărturiseşte şi
Sfântul Grigorie de Nyssa: „În puterea şi înţelepciunea cu care a ştiut să se
dăruiască pentru desăvârşirea fiecărei făpturi create s-a urmat o oarecare
rânduială şi o ordine logică aşa încât, din întreaga mulţime a acestor făpturi,
una s-a desprins – focul – şi a apărut ea cea dintâi. Apoi, după ea, a
apărut a doua, apoi a treia şi a patra şi a cincea şi aşa mai departe, desigur,
nu apărând la noroc şi la întâmplare, fără rânduială şi pe fugă, ci precum
cerea să se urmeze – rânduiala necesară a firii“15 . O interpretare şi mai
profundă o face Sfântul Grigorie Teologul în „Cuvântarea a doua despre
Dumnezeu“. El pune pe seama dreptei raţiuni a credincioşilor concepţia
existenţei unui Conducător Suprem. Aceştia nu-şi limitează gândurile la
lucruri supuse simţurilor, pentru motivul logic că nu pot fi capabile să con-
ducă universul, existând o cauză mai înaltă, o fiinţă inteligentă care a creat
toate cele care sunt în mişcare continuă şi care a dat fiecărei creaturi legi pe
care le respectă cu stricteţe. Sfântul Grigorie de Nazianz foloseşte în
dovedirea existenţei unei raţiuni superioare, teorema „reducerii la absurd“
din domeniul logicii matematice, prin care aduce o ipoteză falsă pentru a
demonstra adevărul: „Căci, evident, nu trebuie să punem pe seama întâm-
plării o atât de mare putere. Căci să admitem că existenţa lor se datorează
întâmplării. Cui se datorează însă orânduirea lor? Dar, de vreţi s-o atribuim
şi pe aceasta tot întâmplării, cui se datorează păstrarea şi păzirea acestor
lucruri după legile după care şi-au luat fiinţă mai întâi? Se datorează ea
12. Sfântul Grigorie de Nazianz, Taina m-a uns (cuvântări., p. 54.

13. Newmann, Vortrdge und Reden, Kaln, 1860, p. 276, apud, I. Caraza, Revelaţia
divină în Hexaimeronul Sfântului Vasile cel Mare, rev. „Ortodoxia“, nr. 1/1979.
15. Sfântul Grigorie de Nyssa, Scrieri – Partea a doua, Cuvânt apologetic la
Hexaimeron, PSB 30, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1980, p. 98.
175
cuiva, sau întâmplării? Cuiva, desigur, nu întâmplării. Dar ce altceva este

acest «Cineva», dacă nu Dumnezeu?“16 .
4. „Numai cele relatate de Moise

se bazează pe adevăr“
În comentariul la Facere al Sfântului Vasile cel Mare descoperim o
învăţătură solidă despre creaţie, relatată foarte clar, în care nu este loc pentru
confuzii: „Numai cele relatate de Moise se bazează pe adevăr, în timp ce
celelalte sunt născociri iraţionale“17 .
Omilia I prezintă caracterul inspirat al cărţii scrise de Moise: „Aşadar,
Moise care a fost învrednicit, la fel cu îngerii, să vadă pe Dumnezeu faţă
către faţă, el ne istoriseşte cele pe care le-a auzit de la Dumnezeu (…), care
nu au scopul să aducă laudă de la cei ce le ascultă, ci mântuire celor ce
sunt instruiţi de ele18 . Această specificaţie este necesară, deoarece încă mai
circulă multe păreri care spun că Moise a scris Cartea Facerii adunând din
tradiţia orală poveşti supuse speculaţiei omeneşti, pe care el le-a compilat
şi simplificat.
De ce Moise era alesul lui Dumnezeu este lesne de înţeles, pentru că
s-a bucurat de pronia divină: când toţi copiii evreicelor de parte bărbătească
erau înecaţi în Nil, a fost găsit şi înfiat de fiica lui Faraon, a crescut împără-
teşte, a învăţat cu cei mai renumiţi şi înţelepţi dascăli ai Egiptului şi, pe
lângă aceste binefaceri lumeşti, avea din fire dragoste de adevăr şi ură pentru
rău, a părăsit viaţa zgomotoasă de la curtea faraonului şi s-a retras în
contemplare timp de patruzeci de ani în Etiopia şi abia la optzeci de ani L-a
cunoscut în mod real pe Dumnezeu: „Cu El grăiesc gură către gură, la
arătare şi aievea, iar nu în ghicituri“19 .
16. Sfântul Grigorie de Nazianz, Taina m-a uns (cuvântări), p. 53.

17. Von dr. Valentin Gröne, Ausgewählte Schriften des hl. Basilius des Grossen Bischofs
von Cäsarea und Kirchenlehrers, nach dem Urtext übersetzt, în: BT 3, «Sfântul Vasile cel
Mare, închinare la 1600 de ani de la săvârşirea sa, Învăţătura despre creaţie la Sfântul
Vasile cel Mare», Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1980, p. 70.
18. Sfântul Vasile cel Mare, Hexaimeron, PSB 17, trad. pr. D. Fecioru, Ed. I.B.M.B.O.R.,
19. Idem, Omilii la Hexaimeron..., p. 13.
176
5. Ziua Una
5.1. Dumnezeu în Sfânta Treime
Primele versete ale Sfântei Scripturi, arătate până acum, Îl prezintă pe
Dumnezeu în Sfânta Treime, Tatăl cu cele două mâini ale Sale: Fiul şi Duhul
Sfânt20 , care împreună au făcut şi permanent lucrează la Facerea lumii. În
Sfânta Scriptură, Moise Îl prezintă pe Dumnezeu potrivit cu puterea de
înţelegere a omului, să-L cunoaştem din lucrările Lui, să orientăm gândirea
umană din plan orizontal-pământesc, în plan vertical-ceresc, în sensul stră-
pungerii infinite a spaţiului cu ochii minţii, spre a-L vedea pe Creator.
Am văzut în aceste versete teorii ştiinţifice interpretate teologic de Sfân-
tul Vasile cel Mare, dar sunt şi subiecte teologice, care sunt interpretate
ştiinţific în versurile Sfântului Grigorie de Nazianz, care ne dă o lecţie de
ecologie sfântă, cuprinzând întreaga creaţie în relaţie cu Sfânta Treime, o
cale de urmat pentru contemporani şi de îndreptare a aspiraţiilor spre menirea
la care am fost chemaţi:
„Alcătuirea Ta cântă imn de tăcere.
În Tine rămân toate. La Tine aleargă împreună-n toate
Şi eşti Sfârşitul a toate şi Unul şi Toate şi Niciunul,
Nefiind ceva din acestea, nefiind toate21 .“
Este un imn închinat Creatorului, care în numai patru versuri cuprinde
tot atâtea rugăciuni dogmatico-morale folositoare celor care s-au îndepărtat
de El, care să-şi acutizeze văzul şi auzul spre cele necesare mântuirii. Astfel,
cei puţin credincioşi ar putea să asculte cum toată creaţia cântă imn de
laudă Creatorului, deiştii să-L accepte aproape şi nu izolat în transcendent,
cei ce s-au îngreuiat cu lenea păcatului să schimbe pasul domol care i-a dus
spre erezii şi să alerge spre Dumnezeu, egoiştii să nu mai caute la sine, că
numai împreună ne putem înfăţişa Lui.
5.2. „La început“

Cuvântul „început“ nu a fost spus la întâmplare; el anunţă cea de-a
patra dimensiune în care suntem ancoraţi în această lume: „timpul“, astfel
20. Pr. Stăniloae foloseşte acest antropomorfism în colecţia: Lumina din inimi – Spiri-
tualitate isihastă în traducerea şi tâlcuirea părintelui Stăniloae, Ed. Trinitas, Iaşi, 2003, p. 39.
21. Sfântul Grigorie de Nazianz, Imn de tăcere, apud pr. Stăniloae, Lumina
din inimi, p. 13.
177
încât aici este locul unde totul are un început şi un sfârşit de care va avea
parte atât creatura ca parte componentă, cât şi creaţia, ca întreg. Lumea se
va schimba pentru că şi viaţa noastră şi starea sufletului se vor schimba22 .
Schimbarea este o proprietate comună tuturor elementelor creaţiei pecetluite
de „început“, care se transferă în mod logic şi întregului creaţiei. Lumea
este o şcoală pentru creatura înzestrată cu raţiune, unde prin lucrurile văzute
şi simţite învăţăm cunoaşterea lui Dumnezeu, după cum mărturiseşte
apostolul: „Cele nevăzute ale lui Dumnezeu de la facerea lumii se văd,
înţelegându-se din făpturi“ (Rom. 1, 20). Când Dumnezeu a creat lumea
„ca o locuinţă potrivită tuturor celor supuşi naşterii şi stricăciunii“23 , a
fost adusă la existenţă şi scurgerea timpului definită de Sfântul Vasile ca
fiind trecutul care a şi dispărut, viitorul pe care încă nu-l cunoaştem şi
prezentul care fuge fără să-l cunoaştem. Instabilitatea fiind natura tuturor
creaturilor, ele rămân dependente „în chip necesar de curgere şi stăpânite
de mişcarea care le duce spre naştere şi stricăciune“24 .
„Începutul“ este tainic şi Sfântul Vasile îl vede ca neaparţinând timpului
lumii; el este „indivizibil şi fără dimensiune“. Cerul şi pământul au apărut
instantaneu sau „fără curgere de timp“, dar în Hristos, şi mărturia lui Moise
este clară şi convingătoare în primele cuvinte ale Sfintei Scripturi: „La
început a făcut Dumnezeu“, ca să nu atribuim unor creaturi o operă atât de
grandioasă şi „bună foarte“ (Fac. 1, 31), pentru că lumea a luat fiinţă din
voinţa lui Dumnezeu în afara curgerii timpului, lumea a avut începutul în
eternitate şi abia după aceea a evoluat în timp.
Ca un păstor desăvârşit, Sfântul Vasile explică în termeni ştiinţifici de
ce „începutul“ lumii nu poate fi perceput prin simţuri. El compară trecerea
anilor unei vieţi cu o rază care baleiază suprafaţa unui cerc, descriindu-l în
întregime şi având un început şi un sfârşit ce scapă observaţiei celui care îl
priveşte, pentru că „începutul“ are importanţă secundară şi cel care inte-
resează este cercul. Suprafaţa circulară este trasată de această rază, care are
un capăt ancorat în Centru, acesta fiind locul de pornire sau punctul fix,
22. ÎPS dr. Casian Crăciun, Curs „Spiritualitate vasiliană“, la Departamentul de teologie
ortodoxă didactică, disciplina „Spiritualitate ortodoxă“, Universitatea „Dunărea de Jos“,
anul academic 2008-2009, manuscriptum, p 26.
24. Ibidem, p. 21.
178
asemenea lui Dumnezeu, Care nu Se confundă cu lucrarea realizată, cercul

sau creaţia. Divinitatea este Centrul spre care creatura tinde conştient şi
inconştient. Mişcarea circulară se face pe o anumită distanţă de la centru
dată de celălalt capăt al razei care este liber în mişcare, dar nu în sensul
depărtării, căci n-ar mai avea sens lucrarea, ci al roluirii în jurul punctului
fix pe o distanţă limită, asemenea înţelegerii umane, care pentru fiecare
cerc creat are o valoare proprie conformă cu scopul lucrării. Mişcarea
circulară realizându-se neîncetat se pierde perceperea începutului şi a
sfârşitului, dar ele se justifică prin faptul că cercul există. Nu mişcarea la
punct fix este cea mai importantă, ci punctul fix, nemişcat şi etern. Materia
având „început“ e în continuă mişcare şi veşnică schimbare, de aceea nu se
poate explica materia prin materie, creatura prin creatură, sau ştiinţa prin
ştiinţă, decât într-un mod relativ. Trebuie o raportare la Punctul Fix, la Cel
Neschimbabil, la fiinţa şi lucrările lui Dumnezeu, fiinţă care nu se descoperă
omului pentru că nu e cauzată de o altă existenţă, dar cu care avem
împărtăşire prin lucrări, după cum afirmă părintele Stăniloae: „Numai
Dumnezeu poate vorbi cu competenţă despre Sine. Noi cunoaştem numai
ce ne descoperă El“25 . Prin contemplarea lui Dumnezeu, ne îndreptăm spre
Punctul Fix şi „singura dependenţă bună este dependenţa de Dumnezeu“,
care este şi o mişcare spre noi înşine, spre echilibrul interior, liniştire şi
împăcare cu sine, care se răsfrânge asupra celor din jur şi a întregii creaţii.
Dumnezeu este energie ce ne cheamă la depăşirea condiţiei umane, să con-
templăm lumea materială, pentru a extinde cercul cunoaşterii cu un scop
precis, acela de a ne ridica la asemănare cu Creatorul, de a-L afla şi de a ne
uni cu El. Căderea morală a umanităţii a început cu primul păcat al Proto-
părinţilor: au vrut să fie singuri posesori şi stăpâni ai Raiului, au comunicat
cu diavolul făcând loc îndoielii în gând, au dat vina pe aproapele şi le-a
dispărut sinceritatea26 .
S-au rupt de el, s-au înstrăinat şi dacă nu ar fi primit ajutor divin, nu
s-ar mai fi ridicat la cinstea avută la început. De aceea Talăl îi promite lui
Adam, imediat după căderea în păcat, un Mântuitor, introducând astfel
speranţa în sânul umanităţii.
25. Părintele Stăniloae, op.cit., p. 39.

26. ÎPS dr. Casian Crăciun, mms. cit., p 26.
179
5.3. „A făcut Dumnezeu“

Acest cuvânt folosit de Moise este cel mai potrivit, pentru că el
putea fi „ a lucrat“ sau „a adus la existenţă“, dar prin acestea din urmă se
înţelegea limitarea puterii divine, dar „a făcut“ desemnează o acţiune
dintr-un şir lung de acţiuni, ca să înţelegem marea putere creatoare a lui
Dumnezeu, căci lumea văzută este doar o mică parte: după cum olarul are
numeroase şi felurite lucrări, tot aşa şi Creatorul poate aduce multe lumi la
existenţă, numai prin voinţa Sa. În vremea sa, Sfântul Vasile se confrunta
cu teologi care aveau orientări materialiste, dar prin aceste cuvinte, Moise
fixează ideea cosmogonică revelată de Dumnezeu.
5.4. „Cerul şi pământul“

Dumnezeu a văzut că bunătatea Sa era neîmpărtăşită şi cum era bine ca
tot mai multe creaturi să primească binefacerile Sale, îndată a gândit să
facă cerul sau lumea nevăzută şi toate celelalte făpturi, prin „Voinţa, Înţe-
lepciunea şi Puterea“27 Sa. Despre acestea, istoria nu a consemnat nimic,
oamenii nu aveau încă puterea de înţelegere necesară a acestor fenomene,
motivează Sfinţii Părinţi, dar şi aşa ereziile nu au contenit să apară.
Sfântul Grigorie de Nazianz oscilează în definirea acestor puteri spi-
rituale şi afirmă: „Fie că trebuie să le înţelegem ca duhuri cugetătoare, fie
ca foc nematerial şi netrupesc, fie o oarecare altă natură, cât mai aproape
de cele spuse“28 . Aceste fiinţe „sunt mişcate numai către bine“, stau în
preajma lui Dumnezeu, de la Care îşi iau şi lumina. Ele au voinţa liberă,
ceea ce explică căderea lui Lucifer şi a puterilor răzvrătite din mândrie,
care „săvârşesc răutatea prin fuga lor de la bine, răutate pe care ne-au
mijlocit-o şi nouă“29 .
Prin faptul că Dumnezeu a făcut lumea materială ca un „amestec de cer
şi pământ“30 , arată Sfântul Grigorie de Nazianz, se remarcă puterea Crea-
torului de a aduce la existenţă o natură diferită de a Sa, o lume sensibilă,
aflată într-o stare de mijloc între lumea spirituală şi cea a materiei lipsite de
27. Sfântul Grigorie de Nyssa, op.cit., p.96.

28. Sfântul Grigorie de Nazianz, Taina m-a uns (cuvântări)..., p. 181.
29. Ibidem, p. 235.
30. Ibidem, p. 182.
180
viaţă. Prin acestea se pregătea facerea omului, care urma să aibă trup mate-
rial, spirit raţional şi chip al lui Dumnezeu.
Sfântul Vasile vorbeşte şi el despre acest cer, care este mai vechi decât
lumea materială, în care au fost aduse la existenţă fiinţele nevăzute, spirituale
şi raţionale.
Deşi cerul a fost creat întâi, Tatăl Se pleacă cu îngrijire spre pământul
„netocmit şi gol“, care aştepta în întuneric şi acoperit de ape menirea la
care va fi chemat ca lucrător pentru via Domnului (Mat. 20, 1). Dar era
nevoie de lumină şi la porunca Tatălui, Cel ce este Lumina lumii a făcut
îndată lumină.
De ce Dumnezeu a pus cerul înaintea pământului? Sfinţii Părinţi ne
îndeamnă să ne îndreptăm gândul şi privirea spre Dumnezeu şi abia apoi să
ne întoarcem spre pământ, să nu separăm lumea spirituală de lumea
materială. Este sugerată interacţiunea intimă a celor două lumi, ceea ce
ducea la existenţa unei realităţi superioare calitativ, una văzută cu ochii
minţii şi alta văzută cu ochi trupeşti.
Când vorbeşte despre cerul fizic, al lumii sensibile, Sfântul Vasile îl
citează pe prorocul Isaia, care spunea că cerul este ca fumul, adică are „o
natură subţire, nu tare, nici groasă“31 .
Tot despre acest cer vorbind şi Sfântul Grigorie de Nyssa, ca un fin
observator ce pătrunde în esenţa lucrurilor, vede că Moise nu ne-a spus
nimic despre facerea aerului, ceea ce nu îl împiedică să-l caracterizeze după
simţuri: „Având o structură moale şi docilă faţă de orice alt obiect, aerul
nu dovedeşte că ar avea nici culoare proprie, nici formă, nici înfăţişare, ci
ascunzându-se sub culori şi forme: strălucitor sub influenţa luminii, dar
dacă-i umbrit el se întunecă“32 . Sfântul a aflat proprietăţile aerului: inodor,
incolor şi insipid, este „mlădios şi cedează uşor“ umplând toate spaţiile
goale. Aerul este o „stihie înrudită şi unită cu noi“33 , în el stăm, prin aer
vedem, auzim, cu el ne hrănim, „aerul e ca şi înnăscut şi sădit în firea
noastră“34 .

32. Sfântul Grigorie de Nyssa, op. cit., p.107.
33. Ibidem, p. 107.
34. Ibidem, p. 107.
181
5.5. „Pământul era netocmit şi gol“

Aceste cuvinte nu trebuie interpretate ca nedesăvârşire a pământului,
că nu s-ar afla în aceeaşi cinste cu cerul, care a fost făcut desăvârşit, iar
pământul ar fi fost lăsat neterminat. De fapt şi despre cer se poate spune că
era „netocmit“, pentru că nu era luminat de soare, lună şi stele. Nefiind
acestea, cerul era nevăzut, ca şi pământul care era acoperit de ape.
Aici, Sfântul Vasile face deosebirea între cuvintele „facere“, prin care
Dumnezeu a adus lumea la existenţă, şi „zămislire“ sau „naştere“, care
este acţiunea pământului.
Materia era neformată, dar avea în sine raţiunea de a fi rodnică. Aceasta
însă nu se activa de la sine, ci era necesară porunca divină şi mai trebuia
aşteptat timpul cuvenit acestei activări, care nu se referă la vreo capacitate
a materiei de a se pregăti în sine pentru zămislire, că nu era capabilă de aşa
ceva, ci la o ordine logică a înfăptuirii lucrărilor.
Prin analogie cu lucrătorii viei (Matei 20), am putea spune că pământului
nu i se dăduse încă rostul existenţei sale. Era o materie diformă, neorganizată,
nevăzută – fiind acoperită de ape; dar este chemat la învoială, este tocmit
ca lucrător pentru via Domnului. De îndată primeşte şi ajutorul de care
avea nevoie pentru împlinirea misiunii, căci Duhul Sfânt Se purta pe deasu-
pra apelor, pregătind natura să zămislească viaţa.
Sfântul Grigorie de Nyssa observă că pământul era lipsit de puterea de
a conlucra cu Dumnezeu şi de aceea era „nevăzut“. Privind din perspectiva
ordinii fizice, sfântul afirmă că nevăzute şi netocmite sunt şi lucrurile trans-
parente, care nu au nicio înfăţişare consistentă, solidă. În completarea afir-
maţiilor sale aduce trei exegeze: a lui Simah („pământul era gol şi neprecis“
– era un pământ fără însuşiri proprii, tot universul era „o masă informă,
fără calităţi deosebite, fără culoare, fără formă, fără tărie, fără greutate,
fără mărime, cu un cuvânt, fără ca să se fi putut deosebi în el vreo calitate
oarecare“35 ); a lui Teodotion („Era deşert şi nu se vedea nimic pe el“); şi a
lui de Aquila, a cărui exegeză Sfântul o compară cu filosofia lui Epicur, o
interpretare greşită referitoare la structura atomică, o realitate a materiei de
sine stătătoare, care este un „nimic sau asemănător cu nimicul“36 .
35. Ibidem, p.102.

36. Ibidem, p.103.
182
5.6. „Şi întuneric era deasupra adâncului“

Sfântul Vasile contrazice o erezie a vremii sale37 , că “pământul“, numit
de asemenea abis şi întuneric, este răul. Sfântul urmează atât viziunea biblică
a bunătăţii, cât şi linia clasică a filosofiei, făcând distincţia între fizic şi
etic, astfel: „Materia nu este răul, după cum nici spiritul nu este binele.
Judecăţile etice nu sunt posibile decât în planul conştiinţei şi al libertăţii,
plan în care binele este virtutea, comuniunea cu Dumnezeu, iar răul este
păcatul, separarea lui Dumnezeu. În aceste condiţii, «pământul netocmit»
– pe care Scriptura îl numeşte şi abis învăluit de întuneric – nu poate fi
răul, pentru că este condiţionat interior de Logos, iar exterior de învăluirea
Duhului, care «Se purta peste ape»“38 . Ereticii contemporani Sfântului
Vasile cel Mare interpretau întunericul potrivit raţiunii omeneşti, ca fiind
opus luminii, şi cum Dumnezeu este lumină, înseamnă că întunericul este
„o putere“ rea, potrivnică bunătăţii lui Dumnezeu. Dar această contradicţie
este o falsă problemă, pentru că întunericul nu este o putere a răutăţii care
să se poată măsura în valoare absolută cu puterea lui Dumnezeu. Dacă ar fi
aşa, atunci răul ar fi trebuit să fie făcut de Dumnezeu, ceea ce este fals
„pentru că nimic din cele contrarii nu vine de la contrariul său“39 . Răul nu
este o fiinţă vie, ci „o stare sufletească potrivnică virtuţii, din pricină că cei
care nu sunt cu luare-aminte asupra vieţii lor se depărtează de bine“40 .
Întunericul nu a existat înainte de Facere, el a apărut datorită confluenţei
unor factori fizici, că „întunericul nu are existenţă în sine însuşi, ci este aer
lipsit de lumină“41 . Nu trebuie căutate răutăţilor alte înţelesuri decât cele
pe care le au în mod firesc, pentru că ne îndepărtează de adevăr şi sfântul ne
dă recomandarea: „Nu căuta începuturile lor în afară de tine, ci cunoaşte
că răul ia început din căderile cele din voia ta“42 . Răutăţile au diferite
cauze, unele sunt aduse de firea omenească, altele de întâmplările vieţii şi
cele mai multe depind de noi înşine, dar nu trebuie să confundăm răutăţile
37. Erezia maniheilor, a valentinienilor şi-a marcioniţilor.

38. Doru Costache, Apologetic, moral şi mistic: trei moduri ale viziunii ecleziale asupra
creaţiei, publicat în Noua reprezentare a lumii. Studii interdisciplinare 1, Buletinul
programului CCIDST, Editura XXI: Eonul dogmatic, 2002, p. 38-59.
39. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron, Omilia 2. 4.
40. Ibidem, p. 47.
41. Ibidem, p.48.
42. Ibidem, p.47.
183
cu motivele întristărilor noastre: sărăcia, boala, moartea, căci contrariile lor

nu ne sunt cele mai mari bunuri.
Sfântul Grigorie de Nyssa preia această idee şi afirmă că întunericul de
deasupra adâncului nu se referă la „stăpânitorul întunericului“ (Facere 1,
31), ar însemna o nebunie şi blasfemie să credem că Dumnezeu săvârşeşte
nelegiuiri, iar afirmaţia lui Moise, că „a văzut Dumnezeu toate câte a făcut
şi, iată, erau bune foarte“43 , întăreşte această afirmaţie. Adâncul este şi el
tot creaţia lui Dumnezeu, cuprinsă între cele bune, şi se referă la „noianul
apelor“44 , unde din ce în ce mai greu pătrunde lumina spre adâncime, datorită
consistenţei apei, după cum lumina nu poate trece nici prin piatră. În Sfânta
Scriptură, ne spune psalmistul, se foloseşte des acest cuvânt şi ca dovadă
adâncurile sunt nu numai supuse lui Dumnezeu, dar au şi virtutea smereniei:
„Văzutu-Te-au apele, Dumnezeule, văzutu-Te-au şi s-au spăimântat şi s-au
tulburat adâncurile“(Ps. 76, 15).
5.7. „Şi Duhul lui Dumnezeu

Se purta pe deasupra apelor“
Icoana Duhului lui Dumnezeu peste ape, a cooperării energiei divine
cu materia, a devenit pentru Sfântul Vasile cheia înţelegerii organizării lumii.
La Facere, Creatorul a făcut lumea din nimic, dar de atunci şi până astăzi
Dumnezeu o conservă şi o guvernează spre desăvârşire, până la sfârşit:
„Gândeşte-te la cuvintele lui Dumnezeu, care străbat creaţia! Au un început
de atunci, de la facerea lumii, şi lucrează şi acum mergând mai departe,
până la sfârşitul lumii“45 . Apa este un factor important pentru viaţă, care
lucrează împreună cu adâncul, întunericul şi pământul, este un rezervor
minunat de posibilităţi pentru fiinţele care se vor naşte.
La interpretarea cuvântului „Se purta“, Sfântul Vasile îl citează pe siria-
nul Diodor al Tarsului, pe care îl aprecia ca pe unul care se depărtase de
înţelepciunea lumii şi era apropiat de „ştiinţa cea adevărată“ a lui Dumnezeu.
Limba siriană este înrudită cu ebraica, iar sensul cuvântului „se purta“,
fiind mai bogat decât sinonimul în limba greacă, l-a tradus prin „încălzea şi
dădea viaţă apelor“, asemenea găinii care cloceşte ouăle, aducând la viaţă
43. Sfântul Grigorie de Nyssa, op.cit., p.103.

44. Ibidem, pag.105.
184
puii. Astfel, apele erau pregătite să zămislească viaţa prin mijlocirea

„Duhului Sfânt, Care nu era lipsit de putere creatoare“46 .
Sfântul Grigorie de Nyssa face o interpretare a naturii apei în secolul
IV, care pare în acord cu descoperirile ştiinţifice ale secolului XXI şi care ar
putea să schimbe umanitatea din punct de vedere religios-moral în viitor.
Sfântul afirmă că apa peste care Se purta Duhul lui Dumnezeu nu era o apă
oarecare „pentru că lui Dumnezeu nu-i place să Se amestece cu cele tre-
cătoare şi nestatornice“47 . Apa nu are calităţi care cad sub simţuri, este mai
presus de tot ce s-ar putea cunoaşte prin simţuri, „chiar dacă firea ei nu
este deosebită, de aceea natura ei nu se lasă pradă simţurilor, ci se poate
crede că poate fi înţeleasă numai cu sufletul şi cu mintea“48 .
Cele mai recente descoperiri ale ştiinţei prezintă proprietăţile fizi-
co-chimice ale apei, ca deosebite faţă de alte lichide. Niciun savant nu a
explicat până azi de ce volumul ei creşte în stare solidă când celelalte lichide
se contractă. Este singura substanţă care există la suprafaţa pământului în
cele trei forme de agregare. Apa creează presiuni enorme; astfel, într-o
sămânţă, presiunea poate ajunge până la 400 de atmosfere în momentul
germinării, putând să străpungă şi asfaltul. Apa este cel mai puternic sol-
vent de pe pământ, apa se ridică în trunchiurile copacilor prin canale sfidând
legea gravitaţiei şi opunându-se la presiuni de zeci de atmosfere. Nimeni
nu poate învinge puterea apei, deşi oricine crede că o poate cuceri; fiecare
proprietate a apei este unică. Nicio altă substanţă nu are la un loc toate
aceste proprietăţi contradictorii şi dacă una din ele ar lipsi, viaţa pe planetă
nu ar mai exista.
Savanţii consideră că au făcut un mare pas înainte, descoperind că nu
ştiu aproape nimic despre apă, pentru că această constatare îi va motiva să
intensifice cercetările. Cea mai mare noutate este faptul că apa are memorie,
fiecare moleculă înmagazinând .440 000 de unităţi informaţionale şi pe
măsură ce înregistrează o informaţie, îşi schimbă proprietăţile, orice gând
al nostru o poate modifica structural. Toate schimbările proprietăţilor apei
au în vedere, nu compoziţia chimică, ci aranjamentul structural al mo-
leculelor, care pot face din apă viaţă, cum este, de exemplu: agheasma, dar
46. Ibidem, p. 51.

47. Sfântul Grigorie de Nyssa, op. cit., p.104.
48. Ibidem, p.105.
185
şi o toxină asemănătoare cu otrava, dacă, în timp ce consumăm apa, suntem

ancoraţi în gândurile răutăţii49 .
5.8. „Şi a zis Dumnezeu: «Să fie lumină!»“

Aici, Dumnezeu nu exprimă cuvinte pentru a fi auzite sau pentru a I se
cunoaşte proiectele, ci „Scriptura Îl arată pe Dumnezeu poruncind şi vor-
bind; şi, fără să o spună, arată pe cel căruia îi porunceşte şi-i vorbeşte“50 .
Aceasta este prima poruncă a Facerii, prin care Dumnezeu a făcut lu-
mina şi toată creaţia s-a bucurat, inundându-se de strălucirea ei, reflectând
la rândul ei lumină, risipindu-se întunericul, alungând tristeţea şi aducând
în cer şi pe pământ veselia.
Sfântul Vasile surprinde din nou cu intuiţia sa ştiinţifică, afirmând că
lumina este substanţă: „S-a făcut o substanţă decât care mai plăcută spre
desfătare“51 . Savantul Louis de Broglie a luat Premiul Nobel abia în anul
1929, când a demonstrat experimental natura corpusculară a luminii.
O completare importantă aduce Sfântul Grigorie de Nyssa afirmând că
atunci când Dumnezeu a zis „să se facă lumină“, lumea era deja pregătită şi
la apariţia ei a început să zămislească, şi încă un fapt interesant, că dintre
făpturi doar întunericul a existat înaintea luminii: „Aşadar, cele presupuse
de noi în legătură cu prima creare a lumii şi cum, potrivit puterii dum-
nezeieşti, lumina nu putea fi ulterioară celorlalte făpturi, cu toate că
Scriptura ne istoriseşte că întunericul exista înainte să fi fost creată lu-
mina“52 .
5.9. „Şi a văzut Dumnezeu că lumina este frumoasă“

Este greu de apreciat frumuseţea luminii după modul omenesc de a
vedea lucrurile, căci ochiul caută frumuseţea în culoare, în proporţie şi sime-
trie, pe când lumina, chiar substanţă fiind, nu are nimic din acestea, ea este
„simplă“, „plăcută“ şi „nesupărătoare“, dar nu sunt calităţi care să redea
frumuseţea ei. Sfântul Vasile afirmă despre modul complex al lui Dumnezeu
49. PS Kiril al Rusiei, Vladimir Voeikov, Rustum Roy, Kurt Wuthrich, Martin Chaplin
ş.a., http://video.google.com/videoplay?docid=-2933349021550318008, 03 martie 2009.
50. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron..., Omilia 3. 2.
51. Ibidem, p. 53.
52. Sfântul Grigorie de Nyssa, op.cit., p. 106.
186
de a aprecia lumina: „N-a privit numai aspectul ei plăcut, pe care îl oferă

ochilor, ci a avut în vedere şi folosul ei de mai târziu“53 .
Despre versetul „Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina“, Sfântul
Grigorie de Nyssa este încredinţat că numai Dumnezeu putea şti că lumina,
aşa cum a creat-o, era bună pentru că „sărăcia firii noastre îşi îndreaptă
gândurile numai spre cele create (…) omul nu-i nici în stare să priceapă şi
nici de ce laudă şi el tocmai astfel de lucruri: aceasta pentru că, de fapt,
noi lăudăm ceea ce cunoaştem, iar nu ceea ce nu cunoaştem “54 .
5.10. „Şi a fost seară şi a fost dimineaţă. Zi Una“

Ineditul acestei zile constă în faptul că era o altfel de lumină decât cea
pe care o cunoaştem astăzi, deşi fusese seară şi venise dimineaţa, luminătorii
nu erau pe cer.
Ziua a fost cinstită de Dumnezeu pentru că Dumnezeu vorbeşte mai
întâi de sfârşitul zilei şi apoi de cel al nopţii şi începutul zilei se face de
seara, iar perioada care cuprinde ziua şi noaptea a fost numită zi după
„numele părţii principale“, aşa cum vom găsi în Sfânta Scriptură: „Zilele
anilor mei“ (Ps. 89, 10), „Toate zilele vieţii mele“ (Ps. 22, 8) etc. Noaptea nu
trebuie confundată însă cu întunericul, făcut de Dumnezeu înaintea luminii.
După ce a făcut ziua, perioada următoare de timp fără lumină a numit-o
„noapte“. Acum, Dumnezeu dă creaţiei legea timpului, căci după ce a făcut
timpul şi lumina, imediat a dat măsura lor, pe care a numit-o „Zi Una“. Prin
emisii alternative de lumină, repetate trei zile şi trei nopţi, acomodează
lumea materială cu energia Sa, pentru ca în ziua a patra să facă şi instru-
mentele măsurării, luminătorii cerului, care vor purta de grijă timpului până
la sfârşitul veacurilor. Nu mişcarea de rotaţie este principiul şi cauza luminii,
ci lumina este şi principiu şi cauză55 .
„Zi Una“ este măsura celor douăzeci şi patru de ore, care prin repetare
va da săptămâna, luna, anul şi veacul. Nu a numit-o ziua întâi pentru că
importanţa ei este unică, ea este măsura timpului, perioada unei zile în care
pământul execută o rotaţie. Sfântul Vasile cel Mare îi mai face o interpretare
„Zilei Una“ în sens anagogic, mai rar întâlnit la el, prefigurând ziua Învierii

55. ÎPS dr. Casian Crăciun, mms. cit., p 27.
187
Domnului şi anume: „Scriptura, ca să ducă mintea noastră spre viaţa ce va

să fie, a numit «una» icoana veacului, pârga zilelor, pe cea de o vârstă cu
lumina, sfânta duminică, cea cinstită cu Învierea Domnului“56 .
În Zi Una s-a făcut totul din nimic, şi nu cum speculau ereticii despre
creaţie că ar fi dintr-o materie preexistentă şi astăzi, evoluţioniştii care
vorbesc de evoluţii de la forme inferioare spre forme superioare. Începutul
are un caracter absolut. Nu trebuie să facem analogie cu ceea ce urma să se
creeze în zilele următoare când toate se ivesc din ceea ce era deja creat, dar
nici confundat cu un proces evolutiv de milioane de ani. În secolului XXI
au apărut dovezi din ce în ce mai convingătoare că universul este mai tânăr
de 10.000 de ani57 , altfel nu s-ar putea explica existenţa cosmosului.
Sfântul Grigorie de Nyssa afirmă că din acest moment s-a declanşat în
istoria creaţiei „ordinea numerică sau cronologică“ a lucrurilor şi a fost
aleasă ca măsură Zi Una pentru că o zi şi o noapte fac o rotaţie completă
asemenea cu cercul care e „desăvârşit în sine“ şi „firea lucrurilor înaintează
ordonat adăugând noi paşi faţă de cei dinainte“ 58 , şi toate lucrările au
începutul în porunca lui Dumnezeu „întărind în noi convingerea lui Moise,
ca să credem că nimic nu se întâmplă fără purtarea Lui de grijă“59 .
6. Concluzii
În Omilii la Hexaimeron se dau soluţii împotriva ereziilor vremii, care
s-au propagat în timp. Aceste soluţii ne sunt astăzi îndrumătoare spre adevăr,
făcându-l pe Sfântul Vasile contemporan confruntărilor noastre.
Pe tot parcursul scrierii sale, Sfântul Vasile se coboară cu iubire spre
ascultător, simţindu-se efortul de a se face bine înţeles de oamenii cei mai
simpli, fără să se bănuiască discrepanţa dintre vasta sa cultură şi cea a
credincioşilor.
S-a scurs „Zi Una“ a Facerii, cea mai importantă pentru creaţia din
următoarele Cinci Zile şi observăm că nu au avut loc fenomenele naturale
pe care ştiinţa ni le-a pus în lumină şi care au existat de atunci şi până în
56. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron.., p. 58.

57. Dr. Russell Humphreys, Ph.D., ICR associate professor of physics, http://
thetruth.uv.ro/_articole/14ev_young_wrld.html, 28 februarie 2009.
59. Ibidem, p. 106.
188
prezent, ci au loc lucrări de origine divină, care depăşesc puterea de înţelegere

a minţii umane.
„Facerea“ nu este obiectul ştiinţei, fiind o perioadă în care ştiinţa este
paradoxal neştiutoare, dar multe fenomene pot fi interpretate corect din
punct de vedere ştiinţific, dacă studiem comentariile la Facere ale Sfinţilor
Părinţi. Multe au afirmat ereticii despre acest început care nu poate fi probat
de ştiinţă, decât numai de Sfinţii care prin viaţa lor virtuoasă şi-au curăţat şi
luminat mintea, înălţând-o spre Raţiunea Supremă şi au putut vedea adevărul
lucrărilor lui Dumnezeu. Avem ca exemple aici faptul că Sfântul Vasile cel
Mare ne descoperă substanţialitatea luminii. Sfântul Grigorie de Nazianz
demonstrează, prin „reducere la absurd“, existenţa unei raţiuni superioare,
iar Sfântul Grigorie de Nyssa surprinde comunitatea ştiinţifică a secolului
XXI, arătând natura duhovnicească a apei, pentru că Duhul lui Dumnezeu
nu Se amestecă cu cele trecătoare şi nestatornice.
În relatarea primelor Şase Zile ale Facerii, în continuarea Zilei Una,
Sfântul Vasile nu face compromisuri în redarea adevărului, care trebuie să
rămână întreg ca să nu se risipească şansa mântuirii, acesta este şi motivul
pentru care comentariul vasilian se deschide, punând în lumină caracterul
teologic al Hexaimeronului, căci lumea nu este de la sine, ci de la Dumnezeu.
Lumea şi Divinitatea sunt într-o legătură harică, iar interacţiunile şi cone-
xiunile care se manifestă între organismele vii şi mediul înconjurător urmează
modelul comuniunii şi unităţii dumnezeirii în Sfânta Treime. Exemplul
trinitar aduce lumea multilateral diversificată la un ansamblu unitar, ma-
nifestat prin comuniune şi armonie, în care liantul este Însuşi Dumnezeu,
prin harul Său, după cum mărturiseşte apostolul: „În El s-au făcut toate
cele din ceruri şi de pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie tronuri, fie
domnii, fie începătorii, fie stăpânii, toate prin El şi în El s-au făcut“
(Col. 1, 16).
Zi Una a creaţiei este ziua când Dumnezeu aduce materia din nefiinţă
la existenţă. Este o zi sfântă, pe care Biserica Ortodoxă, la iniţiativa
Patriarhiei de Constantinopol, o serbează în fiecare an la întâi septembrie,
cu o slujbă specială, invitând întreaga lume creştină să preţuim împreună
cum se cuvine darul creaţiei, să aducem mulţumire lui Dumnezeu pentru
marea Sa iubire de oameni, dar şi pentru ajutor în protecţia şi salvarea
mediului şi, implicit, a noastră. Începutul anului bisericesc desemnează
hotărârea Bisericii Ortodoxe de a veni în întâmpinarea ecologiei, ca să în-
189
drepte o greşeală făcută cu câteva secole în urmă în Apus, prin care ştiinţa
a ieşit din dialogul cu teologia şi a fost lipsită de apărare în faţa erorilor de
interpretare, ajungându-se astăzi la o situaţie grea pentru umanitate, din
care vrea să iasă căutând cauze efemere, fără să privească şi să îndrepte
propriile greşeli. Ecologia trebuie să orienteze relaţia dintre organismele
vii şi mediul lor de viaţă spre relaţia cu Dumnezeu şi energiile Sale necreate
şi astfel, nu ne vom mai confrunta cu anomaliile declanşate de un concept
ireal. Ortodoxia a ieşit în întâmpinarea ecologiei; acum e rândul ecologiei
să răspundă îmbrăţişării Bisericii şi să revină în tandemul din care a ieşit
asemenea „Fiului rătăcitor“.
Teologia şi ştiinţa sunt două domenii întrepătrunse, inseparabile şi dacă
există neconcordanţe sau lacune în interpretarea unor fenomene, aceasta se
datorează faptului că cercetarea ştiinţifică nu a abordat decât factorul mate-
rial, creând un gol în cunoaştere prin eliminarea efectelor inseparabilităţii
creaţiei de Creator. Concepţia ateistă asupra lumii a dus la formularea unor
ipoteze false, cu urmări imprevizibile, ale căror consecinţe le trăim astăzi.
190
Conf. dr. Mihaela Denisia Liuşnea
STUDIU COMPARATIV ÎNTRE EPOCA

SFÂNTULUI VASILE CEL MARE
ŞI SOCIETATEA DE ASTĂZI.
ACTUALITATEA UNUI MODEL CREŞTIN
DIN SECOLUL AL IV-LEA
În lucrarea de faţă ne-am propus să găsim repere care să ne ajute să

înţelegem lumea în care trăim, cu ierarhia de valori pe care o propune, ca să
ştim spre ce putem aspira, unde putem ajunge şi cum. Privind în jur şi
descoperind degringolada lumii în care trăim, am putea fi tentaţi să cădem
în pesimismul cel mai profund, căci poate părea, acum, imposibil orice
efort de ieşire din criză.
Privind în urmă cu şaptesprezece secole însă, putem constata că istoria
se repetă. Secolul al IV-lea a fost perioada unor mari evenimente, care a
debutat cu realizările unui împărat, Constantin cel Mare (306-337), cel care
fonda o nouă Romă1 , acorda libertate de manifestare religioasă locuitorilor
imperiului, prin Edictul de la Mediolanum2 , încercând să pună capăt mar-
tirizării creştinilor. Putem vorbi de o translatio imperii3 .
1. Constatinopolul. Şt. Brezeanu, O istorie a Imperiului Bizantin, Editura Albatros,

Bucureşti, 1981, p. 6 sqq.
2. Din anul 313, creştinismul era recunoscut ca religie licită. Eusebiu din Cezareea,
Istoria bisericească, VIII-X, în Scrieri, I, Studiu introductiv, traducere, note şi comentarii
de pr. prof. Teodor Bodogae, «Părinţi şi scriitori bisericeşti» (PSB), 13, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987.
3. Vezi M. Pavan, Introduzione a Constantino il Grande dall’Antichittá all’Umanesimo,
în Colloquio sul cristianesimo nel mondo antico, Macerata, 18-20 dicembre 1990, t. I, coord.
G. Bonamente şi F. Fusco, Macerata, 1992, p. 1.
191
A fost o epocă prosperă pentru creaţia teologică, apologetico-dogmatică,

cu reprezentanţi străluciţi: Sfântul Atanasie cel Mare (295-373), Sfântul
Grigore de Nazianz (329-389), Sfântul Ioan Gură de Aur (347-407). În plan
religios, a fost şi timpul unor dispute doctrinare, astfel că se organizau
sinoade pentru a oferi ocazia liderilor spirituali creştini să se pronunţe
împotriva a ceea ce era definită ca abatere de la dreapta-credinţă – erezia şi
ne gândim acum la arianism4 . Acesta punea sub semnul întrebării Dumne-
zeirea Fiului, astfel că Sfinţii Părinţi întruniţi în 325 la Niceea5 au făcut
prima mărturisire de credinţă comună întregii Bisericii, Crezul.
Sozomen ne informează că toţi fiii lui Constantin şi-au păstrat aceeaşi
credinţă cu cea a tatălui lor, dar că mai târziu, Constanţiu a devenit arian6 .
Cât despre persecuţii, acestea nu au încetat, ele continuând şi sub domnia
împăratului Valens (364-378), adept al arienilor, când au fost prigoniţi cu o
deosebită cruzime creştinii care ţineau credinţa exprimată la Sinodul I
Ecumenic de la Niceea.7
În această perioadă bulversată de evenimente, se năştea în Cezareea
Capadociei8 , Asia Mică, în anul 329, Vasile, cel care avea să fie cunoscut
apoi ca „cel Mare“ (în gr. Βασι,λεις ο` Με,γας).
4. I. Rămureanu, Lupta ortodoxiei contra arianismului, în „Studii teologice“, nr. 1-2,

1961, p. 13-31. Idem, Istoria Bisericii universale, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al B.O.R., Bucureşti, 1992, p. 121 sqq. Arianismul a fost combătut de Sfântul Atanasie şi
Sfinţii Părinţi capadocieni, care au impus principiul hristologic. Pentru doctrina ariană, vezi
Sf. Atanasie, Contra arienilor, I., 5, 6, 9, De synodis, 15.
5. I. Rămureanu, Sinodul I Ecumenic de la Niceea. Condamnarea ereziei lui Arie.
Sinodul niceean, în „Studii teologice“, nr. 1-2, 1977, p. 15-60.
6. Sozomen, Istoria bisericească, Cartea a IV-a, I, trad. I. Gheorghian, Tipografia
Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1897, p.115.
7. St. Papadopoulos, Πατρολογι,α, Το,µος Β´ (Patrologia, vol 2), Atena , 1999, p. 357.
8. În anul 17 d.Hr. a devenit provincie imperială de rang procuratorian. Ocupă regiunea
din estul podişului microasiatic, graniţa de sud formând-o Munţii Taurus. Numele este de
origine persană. Împăratul Vespasian (69-79) a unit mai multe provincii (Galenos, Paflagonia,
Pontul şi Armenia Minor), sub comanda unui legat imperial şi a dislocat două legiuni. În
urma reformelor lui Diocleţian, Capadocia a fost împărţită în patru, prin refacerea Armeniei
Minor şi apariţia de noi provincii: Pontus Polemoniacus şi Diospontus, care va fi transformat
ulterior în Hellespontus. Capadocia propriu-zisă a fost divizată în anul 371 în Cappadocia
Prima şi Cappadocia Secunda. Capitala celei dintâi era la Caesarea (Kayseri) şi a celei de-a
doua la Tyana. Capadocia, în Enciclopedia civilizaţiei romane, coord. D. Tudor, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 158.
192
În Antichitate, Capadocia cuprindea regiunile care se întind între râurile

Eufrat şi Alyos, de la est spre vest, şi Pontul Euxin şi Tavru, de la nord spre
sud9 . Geografic, ea se împarte în Capadocia sudică şi nordică. În perioada
elenistică, aici s-au format două state-regat şi anume Capadocia Mare (cea
dinspre Tavru) şi Capadocia Pontului – cea dinspre Pont10 . În secolul I d.Hr.,
când întreaga regiune a devenit colonie romană, cele două regate au fost
înlocuite de două eparhii romane: Capadocia şi Pont. În cadrul acestora,
romanii au întemeiat patru oraşe importante, cărora le-au dat noi nume şi
pe care le-au organizat cu regim de autonomie: în Capadocia Mare, Cezareea
şi Tiana, iar în Pont, Neocezareea şi Sebastia11 . Acestea au jucat un rol
important în viaţa Sfântului Vasile.
În Capadocia, în timpul persecuţiei împăraţilor Diocleţian (284-305) şi
Maximilian (286-305), mulţi creştini au murit ca martiri. Astfel, în anul
303, a suferit moartea martirică dispreţuind bogăţiile pământeşti şi Iulita
(30/31 iulie), o femeie bogată din Cezareea, pentru care Sfântul Vasile cel
Mare avea o mare evlavie, după cum o dovedeşte un cuvânt rostit in cinstea
acesteia12 . Tot atunci au fost martirizaţi Marele Mucenic Gheorghe (23 apri-
lie), mucenicii Evstratie, Avxenţie, Evghenie, Mardarie şi Orestis (13 de-
cembrie), Iulita şi Chiric (13 iulie), Atinoghen cu ucenicii săi (16 iulie),
Vlasie (3 februarie), 33 de mucenici, care au mărturisit în Melitina (17 noiem-
brie) şi alţii13 .
Acesta este contextul istoric în care s-a născut Sfântul Vasile, ca fiu al
unui avocat bogat şi posesor de întinse proprietăţi funciare. A avut şansa să
9. Ch. Krikonis, „Καππαδοκι,α. Καππαδο,κες πατε,ρες και, η` συµβολη, τους στη,ν

εvπικρα,τηση τουÕ χριστιανικουÕ πνευ,µατος“, în Πρακτικα, τουÕ Α´ εvπιστηµονικουÕ συνεδρι,ου
µε, θε,µα: Καππαδοκι,α. ~Ιστορι,α − Θεολογι,α − Παιδει,α − Πολιτισµο,ς, Θεολογικη, Σχολη, τουÕ
Α.Π.Θ., 22-24 Σεπτεµβρι,ου 2000 (ΠΕΣΘΚ), Tesalonic, 2002, p. 229.
10. A. Karathanasis, Καππαδοκι,α. Συµβολη, στη,ν ι`στορι,α και, το,ν πολιτισµο, τουÕ
ε`λληνισµουÕ τηÕς ΜικραÕς VΑσι,ας (Capadocia. Contribuţie la istoria şi civilizaţia elenismului
din Asia Mica), Tesalonic, 2001, p. 27-28.
11. P. Christou, ~Ο Με,γας Βασι,λειος: Βι,ος και, πολιτει,α, συγγρα,µµατα, θεολογικη, εκε,ψις
(Vasile cel Mare: Viaţa şi petrecerea, scrieri, concepţie teologică), [AB 27], în :Εκδ.
ΠατριαρχικουÕ ~Ιδρυ,µατος ΠατερικωÕν ΜελετωÕν, ~Ιερα, Πατριαρχικη, και, Σταυροπηγιακη,
Μονη, Βλατα,δων, Θεσσαλονι,κη, (ΠΙΠΜ), Tesalonic, 1978, p. 13, Ch. Krikonis, op.cit., p. 231.
12. A. Karathanasis, op.cit. p. 39.
13. A. Karamanidou, Μα,ρτυρες στη,ν Καππαδοκι,α κατα, τη,ν εvποχη, τωÕν διωγµωÕν
(Martiri în Capadocia în perioada persecuţiilor), în ΠΕΣΘΚ, p. 243-259.
193
fie educat într-o familie cu înalte principii morale şi creştine în acelaşi timp,
cultivate de bunica sa, Macrina cea Bătrână14 , mama Emilia (†370), tatăl
Vasile (†345)15 , alături de patru fraţi Vasile (n. 530), Navcratie (332-359)16 ,
Grigore17 , Petru (n. 345)18 , şi sora Macrina cea Tânără (326-379), toţi ve-
neraţi ca sfinţi de Biserică19 . Încă de copilandru, Vasile a fost trimis de
bunica sa în Neocezareea Pontului, pentru a învăţa principiile creştine. Din
păcate, va trece şi prin durerea pierderii bunicilor, în timpul persecuţiilor
lui Diocleţian.
După studii la Constantinopol (346-347) şi Atena (351-356), ultima,
capitală culturală a lumii elenice şi păgâne, unde îi întâlnise pe Sfântul
Grigorie de Nazianz (330-390)20 , cu care a fost prieten foarte bun în timpul
vieţii şi pe viitorul împărat Iulian Apostatul (361-363), care la timpul său
va întreprinde o puternică reformă religioasă încercând reînvierea religiei
păgâne şi neutralizarea influenţei creştinismului21 . Sfântul Vasile cel Mare
s-a întors în Capadocia ca profesor de retorică. Nu după mult timp, a fost
atras de ascetism. Vizitează mai mulţi anahoreţi din Egipt, Siria, Palestina
şi Mesopotamia, în încercarea de a înţelege mai bine stilul lor de viaţă. În
anul 357 s-a botezat şi s-a retras apoi într-un loc în apropiere de Neoceza-
reea, pe marginile Irisului, nu departe de Annesi.
14. Ucenica Sfântului Grigorie Taumaturgul (212-270/275).

15. Pe care Sfântul Grigore Teologul îl numeşte „învăţător obştesc al virtuţii“, în
Cuvântul 43, 12, PG 36, 509 A. Ειv ς το. ν µε, γαν Βασι, λειον, εv πι, σκοπον Καισαρει, ας
Καππαδοκι,ας, εvπιτα,ϕιος, PG 36, 493-605 (Cuvânt funebru al Sfântului Grigorie Teologul,
arhiepiscopul Constantinopolei, în lauda Sfântului Vasile cel Mare), trad. pr. Nicolae Donos,
în Apologia sau cuvântarea în care se arată motivele ce l-au îndemnat să fugă de preoţie şi
elogiul Sfântului Vasile, precedată de o biografie a Sfântului Grigorie, alcătuită de preotul
Grigorie, Huşi, 1931, p. 47-117.
16. A fost ascet în Pont şi a murit la 27 de ani.
17. A ajuns episcop de Nyssa.
18. A devenit episcop de Sebastia.
19. P. Christou, op.cit., p. 18.
20. Mitropolit N. Corneanu, Pregătirea şcolară a Sfinţilor Trei Ierarhi, în vol. „Patristica
Mirabilia. Pagini din literatura primelor veacuri creştine“, Editura Mitropoliei Banatului,
Timişoara, 1987, p.126-132; J. Bernardi, Grigorie din Nazianz. Teologul şi epoca sa
(330-390), trad. Cr. Pop, Editura Deisis, Sibiu, 2002, p.110.
21. Iovian (363-364), succesorul la tron al lui Iulian, a abolit legile acestuia şi a repus
în vigoare legislaţia lui Constantin, proclamând din nou aplicarea principiului toleranţei
religioase.
194
De ce ne-am oprit la Sfântul Vasile cel Mare, unul dintre Părinţii capa-
docieni? Pentru că el poate fi modelul de care avem nevoie, într-o lume ce
stă azi sub zodia unei degringolade morale asemănătoare, dacă nu mai acută
parcă decât în secolul IV d. Hr., cu provocări mai violente decât atunci, în
care oamenii sunt îndemnaţi cum nu erau atunci poate, să se calce în picioare
pentru a obţine nu un colţ de pâine pentru a-şi astâmpăra foamea, ci pentru
a se simţi pentru o secundă altceva decât sunt, permiţându-şi, e adevărat, la
reduceri sau la second hand, lucruri scumpe, ce le oferă iluzia că şi-au depăşit
condiţia materială. Sfântul Vasile cel Mare a pus pe primul-plan credinţa sa
în Fiul lui Dumnezeu. Ca urmare, în teologia sa a arătat că omul nu trebuie
hrănit cu lut, ci cu iubire, în comuniune autentică cu Creatorul, Dumnezeu,
Care iubire fiind e Treime: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh.
Din această perspectivă, Sfântul Vasile cel Mare s-a raportat de-a lungul
vieţii sale la lumea care porneşte de la Dumnezeu şi se întoarce la Dumnezeu
prin opera de mântuire săvârşită de Fiul Întrupat. Calea împărtăşirii de iubirea
lui Dumnezeu porneşte de la Duhul, era convins sfântul, trece prin Fiul şi
ajunge la Tatăl, în timp ce bunătatea, sfinţenia şi demnitatea împărătească
pornesc de la Tatăl, trec prin Fiul şi ajung la Duhul.22 Ca urmare, viaţa
cotidiană cu nevoile şi exigenţele ei e abordată folosind alte coordonate
decât cele obişnuite. Pseudovalorile lumii contemporane nu l-au atras şi, ca
urmare, nu le-a promovat. Dimpotrivă, a reacţionat şi acţionat mereu altfel,
exact opus faţă de majoritatea oamenilor. Dacă ei se risipeau să dobândească
faimă prin magistraturile obţinute, avere, trai luxos şi plăceri, Sfântul Vasile
cel Mare încerca să-L înţeleagă pe Dumnezeu şi să ajute şi pe alţii, prin
opera sa. S-a retras din lume, a intrat în comuniune cu Dumnezeu şi I-a
rămas total devotat până la moarte. Cum Dumnezeu creează din dragoste,
şi el a încercat să săvârşească fapte ale credinţei lucrătoare prin iubire, aşa
au apărut Vasiliadele23 .
Este cunoscut faptul că toată viaţa sa, Sfântul Vasile a avut de suferit de
pe urma unei stări de slăbiciune trupească, de care se plânge foarte devreme
22. Sfântul Vasile cel Mare, Despre Duhul Sfânt, XVIII, în Scrieri III. Studiu introductiv,
traducere, note şi indici de pr. prof. dr. C. Corniţescu şi pr. prof. dr. T. Bodogae, (PSB), 12,
1988, p. 62.
23. Pr. I. Coman, Rolul social al milei creştine la Părinţii capadocieni, Tipografia
Diecezană, Beiuş, 1945. Sfântul Vasile cel Mare, Epistola 94, PG 32, 485-489, în PSB, 12,
1988, p. 271.
195
în multe epistole şi de dinainte şi de după hirotonia întru episcop24 . Pe la 46

de ani, îi scria lui Amfilohie de Iconiu că şi-a pierdut dinţii şi că se simţea
bătrân25 , iar din epistolele sale aflăm că de multe ori boala îl împiedica să
întreprindă călătorii şi când le întreprindea, îi înmulţeau şi îi amplificau şi
mai mult pătimirile26 . Adesea, slăbiciunea îl împiedica să predice timp înde-
lungat, iar alteori, febra şi boala îl ţintuiau la pat şi îi paralizau orice
activitate27 . Cu toate acestea, nu a renunţat şi nu s-a retras din activitate
supărat pe Dumnezeu şi pe lume, cum sunt tentaţi şi o fac mulţi dintre cei
atinşi de boală astăzi. Unii merg atât de departe, încât optează pentru
eutanasie, pretextând că au nevoie de demnitate şi nu vor să sufere până la
sfârşitul vieţii. Ce poate fi însă mai demn decât să accepţi provocările pe
care le pune în faţa noastră viaţa şi să lupţi până la final, aşa cum a făcut
Sfântul Vasile cel Mare, care a trecut la Domnul la puţin timp peste 50 de
ani? Aşa, bolnav, organizase viaţa monahală, influenţat de călătoriile în est,
subordonând pentru prima dată viaţa monahală de Biserică. A fost preot,
apoi episcop al Cezareii28 , mitropolit şi exarh al Pontului, luptând împotriva
arianismului, care devenise chiar religie oficială. Iar când trupul epuizat îl
trăda, el se ruga şi mai arzător: „Vezi-mă, Hristoase al meu!... Ajută-mi...,
ţine-mă drept, neplecat!“29 La toate acestea se adaugă o vastă operă, inclu-
zând Omilii, cu teme exegetice, pastorale şi morale, La Hexaimeron, Către
tineri, 55 de Reguli mari şi 313 Reguli mici, numeroasele epistole şi Sfânta
Liturghie.
Sfântul Vasile cel Mare a stăpânit şi a dus la desăvârşire comunicarea.
Din păcate, astăzi, extrem de rar este adusă în discuţie problema discer-
nământului personal pe principiul dreptăţii înţeleasă ca virtute sufletească.
Departe de agresivitatea cotidiană cu care ne susţinem punctele de vedere,
24. Sfântul Vasile, Arhiepiscopul Cezareii Capadociei (329-379), trad. I. Gheorghian,

Bucureşti, 1898, passim.
25. Sf. Vasile cel Mare, Epistola 323, PG 32, 8884AB, în PSB, 12, 1988, p. 479.
26. Idem, Epistola 112, 1 PG 32, 521B, în PSB, 12, 1988, p. 291; Epistola 216, PG 32,
792C, în PSB, 12, 1988, p. 443.
27. Idem, Epistola 100, PG 32, 504C, în PSB, 12, 1988, p. 281.
28. În 360, episcopul Eusebiu de Cezareea l-a chemat pentru a-l face preot, iar după
moartea acestuia, în 370, a fost ales episcop.
29. St. Papadopoulos, Viaţa Sfântului Vasile cel Mare, Editura Bizantină, Bucureşti,
2003, p. 221.
196
făcând abstracţie, voit sau nu, dacă avem sau nu de partea noastră adevărul,
Părinţii Bisericii promovează arta dialogului, chiar cu oponenţi ce gândesc
cu totul diferit. Astfel, într-una dintre scrisorile considerate cele mai
frumoase, către Eunomie30 , Sfântul Vasile cel Mare ne dă o lecţie extraor-
dinară de demnitate şi modalitate de răspuns la reproşuri privind ipostasurile
şi distincţia pe care o face între natură şi lucrări: explicaţii clare, concise şi
pe un ton cald părintesc. Nu dă o replică, ci un răspuns edificator! Nu
răspunde cu un reproş la rândul său, ci cu argumente raţionale. De altfel,
a dovedit în numeroase cazuri o incredibilă tărie de caracter, detestând
poziţiile extreme, reducţioniste, reuşind să stabilească o relaţie corectă
între învăţătura creştină, teologie, cultură şi ştiinţa lumii în care trăia. În
acest context, Sfântul Vasile cel Mare reprezintă un model demn de urmat
astăzi, mai cu seamă în condiţiile în care traiul nostru este dominat de puterea
informaţiei pe care o primim prin mass-media şi internet, când există riscul
adoptării unui sincretism între religie şi cultură, pe de o parte, şi lipsa
unei conştiinţe a nevoii de dialog şi a discernământului31 , pe de altă parte,
este tot mai mare.
În altă ordine de idei, constatăm că există un paradox palpabil între
politicile comunitare gândite pentru educaţie, pentru promovarea culturii şi
pentru încurajarea filantropiei şi lipsa de preocupare pentru adevăr şi drep-
tate, astăzi. Suntem în aceeaşi situaţie dramatică a lumii contemporane
Sfântului Vasile, intrate sub autoritatea Romei atunci, sub influenţa prea
marii libertăţi prost asumate, astăzi, când valorile tradiţionale, locale nu
mai contează în faţa dorinţei nestăvilite de a obţine orice, prin orice mijloc,
cu orice preţ. Binele individual este părăsit în numele binelui comun.
Sfântul Vasile cel Mare era convins că dragostea pentru dreptate e fi-
rească.32 Astăzi s-a renunţat la o ierarhie de valori autentică. Principiile
30. Sfântul Vasile cel Mare, Scrisoarea 189, Împotriva lui Eunomie, III, 385, în PSB
12, 1988.
31. Discernământul i-a permis Sfântului Vasile cel Mare să stabilească un echilibru
perfect între cuvânt şi slujire, credinţă şi raţiune. Pentru el, discernământul presupune prudenţă,
iar „prudenţa adevărată, ... este însuşirea de a cunoaşte cele ce trebuie făcute şi cele ce nu
trebuie făcute“. Sfântul Vasile cel Mare, Omilia a XII-a, La începutul proverbelor, în Scrieri
I, Studiu introductiv, traducere, note şi indici de pr. prof. D. Fecioru, PSB, 17, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1986, p. 473-474.
32. Sfântul Vasile cel Mare, Homiliae in Hehaimeron, 1.1.21-25, , PSB, 17, 1986.
197
educaţiei creştine33 enunţate de Sfântul Vasile cel Mare pentru urmaşii săi
ar putea să ne ajute să recuperăm şi să înţelegem, de exemplu, de ce e
necesară prezenţa unei sfinte icoane în şcoală!
În fapt, trăim în aceeaşi lume intelectualizată şi sărăcită, refuzând o
lume extrem de bogată, inepuizabilă pentru gândire, pe care încerca să o
facă cunoscută Sfântul Vasile cel Mare. În afara Întrupării Logosului divin,
toate prolegomenele pe care le strânge laolaltă societatea noastră, de la
prietenie, la solidaritate, de la libertate la dreptate şi nevoia de a trăi în
pace, ne îndepărtează şi nu ne apropie de Împărăţia lui Dumnezeu! Ne aruncă,
în realitate, în domeniul blazării spirituale şi al relativismului moral. Avem
nevoie de sfaturile Sfântului Vasile cel Mare, de modelul lui de viaţă!
Trecerea sa la Domnul în ziua de 1 ianuarie, când este pomenit, nu s-a
petrecut întâmplător. E prima zi a anului, începutul unei noi etape pentru
fiecare dintre noi, moment de bilanţ între ce am fost şi ce ne dorim să
devenim. Modelul îl avem, rămâne să discernem.
33. Munca, răbdarea, virtutea, înţelepciunea, domnia sufletului asupra trupului, viaţa
trăită în perspectiva nemuririi. Sf. Vasile cel Mare. Din omilii şi cuvântări, Editura Institutului
Biblic, Bucureşti, 2004, passim.
198
Pr. asist. drd. Ionel Ostache
TEOLOGIA CÂNTĂRII
ÎN OPERA SFÂNTULUI VASILE CEL MARE
Pe lângă preocupările teologice, liturgice, morale, filantropice şi ale

vieţii monahale, Sfântul Vasile cel Mare s-a preocupat îndelung de rugăciune
şi cântare. Mai întâi de toate, s-a dat exemplu pe el însuşi, rugându-se,
cântând sau psalmodiind atât în chilie, cât şi la biserică sau la Cezareea
Capadociei şi în Pont, la mănăstirea de pe malul râului Iris. El a fost un
teolog profund, un trăitor şi un practicant fervent al rugăciunii şi al cântării.
Sfântul Grigorie Teologul a fost influenţat şi îndemnat continuu de prie-
tenul său, spre rugăciune, spre cântare, spre un anumit program, spre reguli
şi timpi de rugăciune şi cântare. „Au început citirea Psalmilor lui David.
Amândoi, cu faţa spre răsărit, pe rând, când şi când, în această rânduială,
psalmodiau. În timpul acesta, duhul lui se deştepta puţin câte puţin, fă-
cându-se treaz şi veghetor. Şi când inima şi mintea se încălzeau prin dumne-
zeiescul har şi prin strădania celor doi, lăsau Psaltirea. Începeau rugăciunile,
cererile, doxologia. La început, în comun, apoi fiecare în parte. Până când
răsărea soarele bine. Atunci schimbau decorul. Lucrarea devine rucodelie“1 .
Sfântul Vasile cel Mare îşi făcuse din rugăciune şi cântare un mod de
viaţă curată şi asceză, un program pe care niciodată nu l-a trecut cu vederea.
„Cămăruţa de rugăciune este aproape goală de lucruri. În mijloc stă ana-
logul şi pe el două-trei manuscrise, cu cărţi ale Vechiului şi Noului Testa-
ment. Şi, întâi de toate, Psalmii cu care începea rugăciunea. Psalmodiază
îndelung, cu glas scăzut, cu tristeţe, cu bucurie liniştită, astfel încât simţurile
să nu fie lovite cu putere, ci doar să se facă poarta prin care trec dumne-
1. Stelianos Papadopoulos, Viaţa Sfântului Vasile cel Mare, trad. de diac. Cornel Coman,
Editura Bizantină, Bucureşti, 2003, p. 121.
199
zeieştile cuvinte către minte şi către inimă. Psalmodia este preludiul care
să încălzească inima, să întoarcă mintea spre Dumnezeu. Urmează imnurile
şi rugăciunile“2 .
În multe dintre scrierile sale, Sfântul Vasile cel Mare se referă la cântare,
adesea cu trimitere directă, mai ales atunci când vorbeşte despre psalmi,
care se cântau în cult şi ale căror caracteristici pot fi uşor extinse, în general,
la toate cântările de laudă aduse lui Dumnezeu.
Adunate toate la un loc, aceste fragmente alături şi de altele, biblice sau
patristice, pot constitui un mic tratat despre locul şi importanţa harului
Duhului Sfânt în cântarea bisericească3 . Sfântul Vasile cel Mare scoate în
evidenţă glasul omului şi glasul Domnului, în cartea sa intitulată Omilii la
Psalmi: „În multe locuri din Scripturi vei găsi cuvântul «glas». În noi, glasul
este sau aerul lovit sau felul acela de aer pe care vrea să-l întipărească cel
ce exprimă ceva. Ce este dar «Glasul Domnului»? Care din două: se în-
ţelege, lovirea aerului sau aerul lovit, care ajunge până la auzul celui către
care se îndreaptă glasul, sau niciuna din acestea, ci «Glasul Domnului»
este ceva de alt gen, o închipuire a părţii conducătoare a sufletelor
oamenilor, cărora Dumnezeu vrea să le facă cunoscut propriul său glas, în
aşa fel, încât molipsirea aceasta are analogie cu molipsirile pe care adeseori
le avem în vise. După cum, din lovirea aerului în închipuirile din somn
luăm cunoştinţă de unele cuvinte şi sunete şi nici nu primim glasul din vis
cu auzul, ci este prins de însăşi inima noastră, tot aşa trebuie să socotim şi
glasul care vine de la Dumnezeu, la profeţi“4 .
Sfântul Vasile cel Mare spune că psalmul „este lucrul îngerilor“5 . De aici
rezultă că aceia care cântă aceste cântări în biserică fac şi ei lucrul îngerilor.
Tot timpul vieţii sale, Sfântul Vasile cel Mare a respectat reguli, atât la
muncă, dar şi la rugăciune şi cântare. Din această cauză a şi scris Reguli
mari şi mici. În „Regula 37“ (Întrebarea) din Regulile mari, lămureşte: „Dacă
trebuie să se neglijeze lucrul sub pretextul rugăciunilor şi psalmodiei şi ce
timpuri sunt potrivite pentru rugăciuni şi mai întâi dacă trebuie să se
2. Ibidem, p. 125
3 Pr. prof. dr.Vasile Grăjdian, Teologia cântării liturgice, în „Biserica Ortodoxă“, Editura
Universităţii „Lucian Blaga“, Sibiu, 2000, p. 97-98.
4. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi (Psalmul XXVIII), traducere, introducere
şi note de pr. D. Fecioru, colecţia PSB, vol. 17, Ed.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1986, p. 226.
5. Ibidem, p. 184.
200
lucreze“6 , iar în Regula (Întrebarea) 307 din Regulile mici, răspunde: „Dacă
se cuvine să se înceapă cântarea de psalmi sau rugăciunea cu rândul“,
arătând cum „aceasta să se păzească cu bună rânduială în mulţimea ches-
tiunilor importante, pentru ca niciunul să nu fie socotit de mică importanţă
şi de neglijat, nici regularitatea (urmarea) a uneia şi a două persoane să
nu dea bănuială de mândrie egumenului şi de dispreţ celorlalţi“7 .
Sfântul Vasile cel Mare, „deşi n-a dezbătut probleme muzicale de strictă
specialitate, totuşi ne-a lăsat indicaţii foarte interesante despre modul cum
trebuie să se cânte în sfântul locaş, atunci şi întotdeauna. Ne dă ştiri despre
cântare responsorială şi despre cea antifonică sau alternativă, moduri de
cântare în primele patru-cinci secole. În omiliile la unii psalmi, care sunt de
o rară frumuseţe, adesea revine asupra importanţei pe care o are cântarea în
comun a credincioşilor, combătând cu toată fermitatea cântările nepotrivite,
teatrale. Merge, în sfârşit, până la probleme de filozofie muzicală, atunci
când în Hexaimeron abordează teoria muzicii sferelor, cu care nu este de
acord“8 .
În scrisoarea CCVII către clericii din Neocezareea, Sfântul Vasile cel
Mare pledează pentru extinderea cântării antifonice în eparhia sa, fără a
elimina modul de cântare responsorial: „Poporul se scoală noaptea şi merge
la locaşul de rugăciune şi cu întristare, mâhnire şi cu lacrimi neîntrerupte
se mărturiseşte lui Dumnezeu, apoi se ridică după ce s-a rugat şi trece la
psalmodiere. Atunci, împărţiţi în două coruri, credincioşii cântă psalmi,
răspunzând unii altora. Ei dau astfel mai multă soliditate meditaţiei lor
asupra sentinţelor Scripturii, asigurându-şi, în acelaşi timp, şi lor înşile
atenţia şi statornicia în credinţă. Apoi se schimbă, se încredinţează unuia
singur grija de a începe cântarea şi ceilalţi îi răspund. Deci, după ce au
petrecut astfel noaptea cu diferite psalmodii întretăiate de rugăciuni, din
momentul când începe să se crape de ziuă, ei intonează cu toţii, ca dintr-o
singură gură şi cu o singură inimă, psalmul de pocăinţă… la fel ca şi cei ce
locuiesc în Egipt, în cele două Libii, în Tebaida, în Palestina, în Arabia, în
6. Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, partea a II-a (Asceticile), col. PSB, vol. 18, Ed.
I.B.M.B.O.R., trad. Iorgu D. Ivan, Bucureşti, 1989, p. 122-124.
7. Ibidem, p. 276-280.
8. Diac. prof. dr. Nicu Moldoveanu, Sfântul Vasile cel Mare şi muzica bisericească, în
vol. „Sfântul Vasile cel Mare“, seria Biblioteca teologică, vol. 3, Închinare la 1600 de ani,
Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1980, p. 412.
201
Fenicia şi în Siria, care săvârşesc privegheri şi ţin în mare cinste psal-

modierea în comun“9 .
Adresându-se tinerilor, Sfântul Vasile cel Mare îi îndeamnă: „Să închi-
dem urechile la cântecele care pervertesc sufletul, căci prin acest fel de
cântare, se nasc, în general, pasiunile servile şi josnice. Să cântăm, mai
degrabă, celălalt fel de cântări ce conduce la bine şi de care se folosea
David, poetul cântărilor sfinte“10 .
Un imn religios sau un psalm poate fi memorat mai uşor, dacă este
însoţit de o melodie, care de multe ori are şi rol educativ, relaxant. Astfel,
Sfântul Vasile cel Mare, conştient de acest lucru, preciza: „…aceasta este
cauza care a făcut ca să se ajungă şi pentru noi la cântecele acestea pline
de evlavie ale psalmilor, pentru cei care sunt copii încă în ceea ce priveşte
vârsta, ca şi cei care sunt prea tineri în ceea ce priveşte bunele moravuri să
creadă că fac cântări, iar în realitate să-şi cultive sufletele. Căci adevărul
este că niciodată cineva nu a ieşit dintr-o adunare, păstrând cu uşurinţă în
minte cuvintele apostolice sau profetice, fie ele oricât de simple, pe când
cei care cântă cuvintele psalmilor acasă la ei, le fac să circule prin târguri
şi nu numai. S-a întâmplat ca cei care din cauza mâniei arătau întocmai ca
dobitoacele, de îndată ce au început să cânte vreun psalm la un loc cu alţii,
să pornească de acolo cu sălbăticia din suflet îmblânzită datorită cân-
tecului“11 .
În viziunea Sfântului Vasile cel Mare, rugăciunea trebuie să fie perma-
nentă, dar există şi un timp propice pentru aşa ceva. „Fiindcă unii, sub
pretextul rugăciunilor şi psalmodiei, părăsesc muncile, trebuie să se ştie
că pentru fiecare dintre oricare de lucruri există timp propriu. Pentru rugă-
ciune însă şi pentru psalmodie, ca şi pentru multe altele, este potrivit tot
timpul, aşa încât putem să lăudăm pe Dumnezeu în momentul când mişcăm
mâinile noastre spre lucru, câteodată şi cu limba, când aceasta ar fi cu
putinţă, dar mai ales, este folositoare pentru edificarea credinţei, iar dacă
astfel cu limba nu se poate, atunci să lăudăm pe Dumnezeu, cum spune
9. Ibidem, p. 413.
10. Sfântul Vasile cel Mare, Cuvânt către tineri care ar putea trage foloase din citirea
cărţilor, traducere, introducere şi note de pr. D. Fecioru, col. PSB, vol. 17, Ed. I.B.M.B.O.R.,
11. Sfântul Vasile cel Mare, Comentarii la psalmi, traducere în limba română de pr.
Olimp Căciulă, colecţia „Izvoarele ortodoxiei“, Bucureşti, 1939, p. 24-25.
202
Scriptura, cu psalmi, cu laude şi cu cântări duhovniceşti din inima noastră

şi să ne împlinim rugăciunea în timpul lucrului“12 .
În ce priveşte ascultările în mănăstiri, slujbele în societatea civilă, în
Întrebarea 147 din Regulile mici, Sfântul Vasile cel Mare lămureşte în felul
următor pe cei care nu pot ajunge la slujbele mănăstirii la cântările de psalmi
sau rugăciuni sau pe cei care nu pot veni la Biserică. „Cu cugetul lui să
împlinească ceea ce s-a scris, lăudând şi cântând în inimile voastre lui
Dumnezeu. Iar dacă n-ar reuşi să fie şi trupeşte împreună cu ceilalţi, să se
facă distincţie, aplicându-se ceea ce s-a spus: Fiecare să se roage în locul
în care a fost chemat“13 .
La Întrebarea 238 din Regulile mici, „dacă este cu putinţă aceasta, adică
să se cânte neîncetat sau să citească sau să se vorbească cu râvnă despre
cuvintele lui Dumnezeu şi să nu se facă deloc pauză pentru nevoia ce se
întâmplă unora pentru trebuinţele sufletului“, Sfântul Vasile cel Mare răs-
punde: „Toate cu cuviinţă şi după rânduială să se facă. Drept aceea se
cuvine mai mult să putem griji de buna-cuviinţă şi de buna rânduială, după
vreme şi după loc“14 .
Sfântul Vasile cel Mare nu este adeptul muzicii monotone şi stereotipe,
ci al diversităţii şi varietăţii. „Eu însă cred că o diversitate şi varietate în
rugăciuni şi psalmodieri la orele hotărâte ar fi folositoare şi pentru faptul
că atunci când este monotonie, sufletul devine adesea neatent şi oamenii
distraşi. Des schimbându-se şi variind psalmodia şi lecturile la strană, se
înnoieşte darul sufletului şi se împrospătează atenţia“15 .
La Întrebarea 279 din Regulile mici: „Ce însemnează cântări cu mintea“,
Sfântul Vasile cel Mare răspunde: „Ceea ce este la mâncăruri gustul calităţii
fiecărui fel de mâncare, aceasta este înţelegerea cuvintelor Sfintei Scripturi.
Pentru că spunem: cerul gurii gustă bucatele, iar mintea înţelege cuvintele.
Deci, dacă cumva îşi deschide sufletul din puterea fiecărui cuvânt, cum îşi
rânduieşte gustul din calitatea fiecărui fel de mâncare, unul ca acesta a
împlinit porunca care spune «Cântaţi cu înţelegere»“16 .
12. Sfântul Vasile cel Mare, Regulile mari, Întrebarea 37, Răspuns II, Scrieri, partea
a II-a, Asceticile..., col. P.S.B., vol. 18, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1989, p. 278.
13. Idem, Regulile mici, p. 379.
14. Ibidem, p. 419.
15. Vasile cel Mare, Scrieri, partea a II-a (Asceticile), p. 122-124.
16. Idem, Întrebarea 279, p. 442.
203
Întrebarea 281 pune problema dacă se cuvine să silim pe cineva să

cânte când nu vrea. Sfântul Vasile cel Mare lămureşte: „Dacă nu vine să
cânte cu râvnă şi dacă nu se vede bună dispoziţie pentru cel care a spus cât
sunt de dulci gâtlejului meu cuvintele Tale, mai dulci decât mierea în gura
mea şi dacă nu socoteşte pagubă mare lenea (nelucrarea), atunci să se
îndrepteze sau să se dea afară, pentru ca puţin aluat să nu strice toată
frământătura“17 .
Fiind întrebat dacă se cuvine să se înceapă cântarea de psalmi sau
rugăciunea cu monahii în mănăstiri, Sfântul Vasile cel Mare spune: „Acesta
să se păzească cu bună rânduială“18 .
În Omiliile la Hexaimeron, Sfântul Vasile cel Mare spune că toată creaţia
este datoare să laude şi să cânte lui Dumnezeu: „Că nu numai apele de
deasupra cerurilor împlinesc lauda lui Dumnezeu, pentru că sunt întâile în
cinste din pricina calităţii lor superioare, dar şi altele“, că spune Scrip-
tura: „Lăudaţi pe El adâncurile. Deci, chiar adâncul, pe care cei ce inter-
pretează alegoric Scriptura l-au aruncat în partea cea mai rea a lumii, n-a
fost socotit de psalmist vrednic de aruncat, ci l-a cuprins pe el în corul
obştesc al creaţiei şi, potrivit glasurilor puse în el, împlineşte în chip
armonios cântarea de laudă în cinstea Creatorului“19 .
În Omila a IX-a la Hexaimeron, Sfântul Vasile cel Mare critică muzica
şi spectacolele imorale din vremea sa. Această critică este valabilă şi pentru
vremea noastră, când tineretul obişnuieşte să meargă la locuri de distracţie
pierzătoare de suflet: „Sunt oraşe care de dis-de-dimineaţă până seara
ospătează privirile oamenilor cu spectacole, unde se cântă cântece
desfrânate şi de ruşine, care nasc în sufletele oamenilor mari desfrânări şi
oamenii le ascultă vreme îndelungată, de nu se mai satură de ele. Mulţumesc
pe cei care-şi părăsesc tarabele în piaţă şi lucrul din atelier, de pe urma
căruia trăiesc şi de dragul trândăviei şi plăcerii îşi irosesc acolo viaţa ce
le este rânduită; nu-şi dau seama că aceste spectacole desfrânate sunt o
şcoală obştească de desfrâu pentru cei care stau şi le privesc, iar melodiile
armonioase ale flautelor şi cântecelor de ruşine se înscăunează în sufletele
17. Ibidem, p. 443.

18. Ibidem, p. 457.
19. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaimeron, Omilia III, IX, partea I, traducere
de pr. D. Fecioru, col. P.S.B., vol. 17, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1986, p. 108.
204
ascultătorilor şi nu fac altceva decât să-i convingă ca să se desfrâneze şi

să joace după ritmul chitarelor şi al flautelor“20 .
În Omilia a VIII-a la Hexaimeron, Sfântul Vasile cel Mare ne oferă şi
un model îndemnându-ne să luăm aminte la cântecul insectei numite greier:
„Cum cântă greierul? Să te gândeşti că la amiază cântecul lui e mai dulce;
atunci scoate sunete prin tragerea aerului, care-i dilată pieptul“21 .
Sfântul Vasile cel Mare implică lucrarea Duhului Sfânt în muzică şi, în
acest sens, ne învaţă: „Duhul Sfânt a văzut că neamul omenesc este greu de
îndrumat spre virtute şi că noi, din pricina înclinării spre plăcere, neglijăm
cu totul vieţuirea cea dreaptă. De aceea, ce face? A unit dogmele cu plăcerea
cântecului, ca odată cu dulceaţa melodiei, să primim, pe nesimţite, şi folosul
cuvintelor de învăţătură. Pentru aceasta, dar, ni s-au alcătuit aceste melodii
armonioase ale Psalmilor, pentru ca a celor care sunt copii cu vârsta sau
cei care sunt cu totul tineri cu purtarea să li se pară că ei cântă, dar de fapt
îşi instruiesc sufletul. Că n-a plecat de la biserică cineva din cei mulţi şi
trândavi, păstrând cu uşurinţă în minte vreo poruncă apostolică sau pro-
fetică; dar cuvintele psalmilor le cântă şi acasă şi le fredonează şi în piaţă.
Dacă unul din cei care se sălbăticesc cumplit din pricina mâniei intră în
biserică, ei bine, când începe să se cânte psalmul, atunci datorită melodiei,
pleacă din biserică cu sălbăticia sufletului potolită. Cine se mai poate socoti
vrăjmaş cu cel care a înălţat acelaşi glas către Dumnezeu? Cântatul Psal-
milor aduce cel mai mare bun, dragostea. Cântatul împreună este ca un
lanţ care duce la inimi, uneşte poporul în simfonia unui singur cor. Psalmul
scoate lacrimă şi din inimă şi din piatră, psalmul este lucrul îngerilor,
trăire cerească, parfum duhovnicesc. Ce meşteşugire înţeleaptă a Învă-
ţătorului care a meşteşugit ca odată cu cântarea, să învăţăm şi cele ce ne
folosesc!
De aceea se şi întipăresc mai bine în suflete învăţăturile. După părerea
mea, profetul a armonizat cântarea Psalmilor cu instrumentul muzical numit
«psaltire», deşi sunt multe instrumente muzicale. Profetul, inspirat de Duhul,
a arătat harul cel de sus, care răsună în psaltire pentru că dintre toate
instrumentele muzicale, numai psaltirea îşi are cauza sunetelor în părţile
de sus ale ei.
20. Ibidem, p. 111.

21. Idem, Omilia a VIII la Hexaimeron..., p. 166.
205
Psaltirea însă are cauzele ritmurilor armonioase în partea de sus, ca şi

noi să cântăm cele de sus şi să nu pogorâm la patimile trupului, din pricina
dulceţii melodiei.
Socot însă că profetul, prin construcţia acestui instrument muzical, ne-a
arătat în chip adânc şi înţelept şi aceea că oamenii care au sufletele bine
constituite şi armonioase se urcă uşor la cele de sus“22 .
La rugăciune şi la cântare, implicarea omului trebuie să fie totală. De
aceea, Sfântul Vasile cel Mare precizează: „Limba ta să cânte psalmi, mintea
ta să caute să afle înţelesul celor spuse în cântări, ca să cânţi şi cu gura,
dar să cânţi şi cu mintea. Să nu socoteşti că Dumnezeu are nevoie de slavă!
Vrea însă să fii vrednic de a-L slăvi“23 .
În Omilii la Psalmul XXIX, Sfântul Vasile cel Mare abordează teologic
şi muzical constituţia omului, făcând analize profunde: „Alcătuirea
trupului omenesc este în chip figurat psaltire şi instrument armonic
muzical pentru înălţarea de imnuri Dumnezeului nostru. Faptele trupului
nostru conduc la slăvirea lui Dumnezeu, sunt psalmi atunci când trupul
în armonie cu raţiunea ne face să nu săvârşim nimic distonant în mişcările
noastre. Iar cântare este tot ce ţine de contemplaţia înaltă şi de teologie.
Deci, psalmul este un text muzical când este cântat cu frumos glas dintr-un
instrument muzical, aşa cum cer regulile armoniei. Cântarea este însă un
text cântat melodios cu vocea, fără amestecul vreunui instrument muzical.
Aşadar, aici, pentru că psalmul este intitulat «Psalmul cântării», socotim
că psalmul acesta face aluzie la fapte care trebuie să urmeze contemplaţiei.
Iar prin inaugurarea Bisericii trebuie să se înţeleagă reînnoirea minţii,
care se face prin Sfântul Duh, în fiecare din cei care alcătuiesc trupul
Bisericii lui Hristos. Este însă şi o armonie dumnezeiască şi muzicală, nu
aceea care o au unele cuvinte ce înveselesc auzul, ci aceea care potoleşte
şi îmblânzeşte duhurile cele rele, care supără sufletele cele uşor de
ispitit“24 .
Tot în tâlcuirea la Psalmul XXIX, versetul 4: „Cântaţi Domnului cei
cuvioşi ai Lui“, Sfântul Vasile cel Mare îi îndeamnă pe credincioşi ca, atunci
când vin la biserică, să cânte lui Dumnezeu şi să se roage să aibă o pregătire
22. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi..., p. 183-185.

23. Ibidem, p. 234.
24. Ibidem, p. 236.
206
şi trupească şi duhovnicească: „Nu tot cel ce are în gură cuvintele psalmului

cântă Domnului, ci cei care înalţă din inimă cuvioasă cântările de psalmi.
Toţi câţi sunt cuvioşi şi păstrează dreptatea cea către Dumnezeu, toţi aceia
pot să cânte lui Dumnezeu psalmi în chip armonios, urmând ritmurile cele
duhovniceşti. Dar câţi nu stau aici, în biserică, venind de la desfrânare!
Câţi nu vin de la hoţii! Câţi nu ascund în inimile lor viclenii şi minciună!
Se pare că au în gura lor cântarea de psalmi, dar nu cântă cu adevărat
psalmi. Că psalmul acesta pe care îl tâlcuim cheamă pe cel cuvios să cânte
psalmi. Curăţiţi-vă inimile, ca să rodiţi cuvântul, pentru ca ajungând cuvioşi,
să puteţi cânta cu pricepere psalmi Domnului“25 .
La tâlcuirea cuvintelor: „Am plâns cu voi şi nu v-aţi jeluit, V-am cântat
din fluier şi n-aţi jucat“, Sfântul Vasile cel Mare comentează şi interpretează:
„Fluierul este un instrument muzical care are nevoie de suflare ca să poată
scoate melodia. De aceea, socot că orice profet se numeşte în chip figurat
«fluier», din pricină că este pus în mişcare cu Duhul Sfânt. Pentru aceasta
a spus Domnul: «V-am cântat din fluier şi n-aţi jucat»“26 .
În Omilia la Psalmul 32, la versetul 2: „Lăudaţi pe Domnul în alăută,
în psaltire cu zece strune cântaţi-I Lui“, Sfântul Vasile cel Mare face urmă-
toarele interpretări: „Mai întâi, trebuie să lăudăm pe Domnul în chitară,
adică să facem să fie armonioase lucrările pe care le facem cu trupul. Şi
pentru că am păcătuit cu trupul, când am făcut mădularele noastre roabe
păcatului, spre fărădelege, tot cu trupul vom şi lăuda, folosindu-ne de el ca
de un instrument muzical, spre iertarea păcatului. Aşadar, cel ce are ochii
aţintiţi la toate poruncile şi face din ele un fel de concert şi simfonie, acela
cântă lui Dumnezeu dintr-o psaltire cu zece strune, pentru că zece sunt şi
poruncile cele generale, scrise la cea dintâi dare a Legii. La cuvintele:
«Cântaţi Domnului cântare nouă», adică slujiţi lui Dumnezeu nu întru ve-
chimea literei, ci întru înnoirea Duhului, cel care nu înţelege legea în chip
trupesc, ci cunoaşte spiritualitatea ei, acela cântă cântare nouă. Deşi
vechimea şi bătrâneţea Testamentului au trecut, pentru noi a urmat cântarea
cea nouă şi înnoitoare a învăţăturii Domnului, care înnoieşte tinereţea
noastră. Deci, dacă povesteşti chipul minunat care depăşeşte toată firea,
al Întrupării Domnului, cânţi cântare nouă şi străină, iar dacă istoriseşti
25. Ibidem, p. 240.

26. Ibidem, p. 244.
207
renaşterea şi reînnoirea întregii lumi, învechită de păcat, dacă citeşti tainele

învierii şi aşa cânţi cântare nouă şi ivită de curând“27 .
Asupra comunicării cuvântului sau cântării de către o persoană ascultă-
torilor, în Omilia a III-a, la cuvintele „Ia aminte de tine însuţi!“, Sfântul
Vasile cel Mare face o adevărată teologie a comunicării şi învaţă: „Dumnezeu,
Creatorul nostru, ne-a dat uzul vorbirii, ca să descoperim unii altora
simţămintele inimilor şi datorită naturii noastre comune, să facem cunoscute
celorlalţi oameni gândurile noastre, dându-le la iveală ca din nişte cămări
ascunse ale inimii. Dacă am fi alcătuiţi numai din suflet, ne-am înţelege
unii cu alţii numai prin gândire, dar pentru că sufletul nostru îşi zămisleşte
gândurile în ascuns în trup, ca sub o perdea, este nevoie de cuvinte şi de
nume ca să facem cunoscute cele aflate în adâncul nostru. Când gândirea
noastră e rostită, atunci este purtată de cuvânt ca de o luntre, străbate
aerul şi trece de la cel ce grăieşte, la cel ce aude. Dacă e tăcere adică şi
linişte, cuvântul poposeşte în urechile ascultătorilor ca într-un port liniştit
şi nebântuit de valuri şi vânturi. Dacă însă zgomotul făcut de ascultători
suflă împotriva lui, ca o furtună cumplită, atunci cuvântul naufragiază
risipindu-se în aer“28 .
În Omilia a XIII-a Îndrumătaore la Sfântul Botez, Sfântul Vasile cel
Mare pune accent pe vistieria virtuţii celui ce vine de la Botez, care trebuie
păzită: „Vistieria virtuţii e greu de păzit! Pentru asta priveghează, frate!
Dacă vrei, ai ajutoare: rugăciunea care te păzeşte, psalmii care-ţi desfătează
sufletul. Ia-le pe acestea în ajutorul tău! Ele să stea de veghe cu tine noaptea,
ca să păzească odoarele vistieriei tale!“29 .
În Omilia a XXXII-a se scoate în evidenţă competiţia tinerilor de a
exersa muzica sau instrumentele muzicale: „Trebuie să facem ca şi cei care
se iau la întrecere în luptele corp la corp, dacă vreţi şi în întrecerile muzicale;
aceştia fac exerciţii în vederea întrecerilor şi a concursurilor care le stau
în faţă şi nimeni din cei care se exercitează în lupta corp la corp sau în
lupta cu pumnii nu face şi exerciţii de cântat la chitară sau la flaut“30 .
Tot în aceste omilii către tineri, Sfântul Vasile cel Mare îi îndeamnă pe
tinerii din vremea sa, ca şi astăzi pe cei din vremea noastră, să-şi curăţească
27. Ibidem, p. 248-249.

28. Ibidem, p. 365.
29. Ibidem, p. 497.
30. Ibidem, p. 575.
208
sufletele, să asculte muzica bună, sfântă şi nu deformată: „...iar curăţirea

sufletului, ca să spun pe scurt şi potrivit puterii voastre de înţelegere, se
face prin dispreţuirea plăcerilor simţurilor: ochii să nu se desfete cu
spectacolele prosteşti ale scamatorilor sau cu privirea chipurilor care bagă
în suflet ghimpele plăcerii, iar urechile să nu primească în suflet cântece
de ruşine. Din nişte cântece ca acestea se nasc, de obicei, patimile, odrasle
ale josniciei şi ale umilirii. Noi însă trebuie să urmărim alte cântece, care
sunt mai bune şi ne fac mai buni. De acestea folosindu-se şi David, poetul
sfintelor cântări, a slobozit pe împăratul Saul, după cum se spune, de duhul
cel rău.
Se zice că şi Pitagora întâlnind nişte oameni beţi, care fuseseră la un
ospăţ, a poruncit cântăreţului din flaut, care mergea în fruntea lor, să
schimbe cântecul şi să cânte un cântec dorian. Aceia, datorită cântecului,
şi-au revenit, au aruncat coroanele şi s-au dus acasă ruşinaţi.
Alţii, la auzul cântecului din flaut, îşi ies din minţi ca şi coribantele şi
bacantele. Atât de mult poate să schimbe sufletul un cântec sănătos sau un
cântec desfrânat! De aceea, trebuie să luaţi parte la această muzică la
modă acum, tot atât de puţin ca şi la orice altă faptă ruşinoasă.“31
În Sfânta Liturghie pe care a întocmit-o, Sfântul Vasile utilizează din
plin teologia cântării. De exemplu, în timp ce strana cântă trisaghionul „Sfin-
te Dumnezeule…“, arhiereul sau preotul se roagă în taină şi zice: „Dumne-
zeule cel Sfânt, Care între sfinţi te odihneşti, Cel ce cu glas întreit sfânt eşti
lăudat de serafimi şi slăvit de heruvimi şi de toată puterea închinat; ... Însuţi
Stăpâne, primeşte şi din gurile noastre, ale păcătoşilor, întreit sfântă cântare
şi ne cercetează pe noi întru bunătatea Ta“32.
În ectenia cererii stăruitoare găsim formularea: „Pentru cei care se oste-
nesc, pentru cei care cântă şi pentru poporul care stă înaintea şi aşteaptă
de la Tine mare şi multă milă“ 33. În timpul cântării heruvimice de la strană,
arhiereul şi preotul se roagă şi apoi rostesc şi ei cântarea heruvimică în
taină, de trei ori, făcând câte o închinăciune şi zicând: „Noi care pe heruvimi
cu taină închipuim şi făcătoarei de viaţă Treimi întreit sfântă cântare aducem,
toată grija cea lumească acum să o lepădăm“34.
31. Ibidem, p. 578-579.

32. Sfânta Liturghie, în „Liturghier“, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti 2000, p. 200.
33. Ibidem, p. 206.
34. Ibidem, p. 215.
209
În timp ce la strană se cântă: „Cu vrednicie şi cu dreptate este a ne

închina...“, preotul rosteşte în taină o rugăciune specială către Sfânta Treime,
în special către Sfântul Duh Care: „Este puterea cea făcătoare de viaţă,
izvorul sfinţeniei de care toată făptura cea cuvântătoare şi înţelegătoare
întărită fiind, Ţie slujeşte şi Ţie pururea îţi înalţă cântare de slăvire, că toate
împreună slujesc Ţie. Că pe Tine te laudă îngerii, arhanghelii... heruvimii
cei cu ochi mulţi. Ţie îţi stau împrejur serafimii cei cu câte şase aripi şi
strigă unul către altul cu neîncetate graiuri, cu laude fără tăcere“35
După această rugăciune spusă în taină în Sfântul Altar, preotul, lovind
cu steluţa în formă de cruce în cele patru laturi ale sfântului disc, spune cu
glas tare ecfonisul: „Cântarea de biruinţă cântând, strigând, glas înălţând şi
grăind“36.
După pomenirea arhiereului de după axion, preotul pomeneşte la prosco-
midiar, în taină, pomelnicul bisericii pentru cei vii, apoi spune ecfonisul cu
glas tare: „Şi ne dă nouă cu o gură şi o inimă a slăvi şi a cânta preacinstitul
şi de mare cuviinţă numele tău, al Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.“37
În rugăciunea I după Sfânta Împărtăşanie, Sfântul Vasile cel Mare
mulţumeşte lui Dumnezeu şi zice: „Şi aşa ieşind din această viaţă, în nădejdea
vieţii celei veşnice, să ajung la odihna cea de-a pururea, unde este glasul cel
neîncetat al celor ce Te laudă şi dulceaţa cea fără de sfârşit a celor ce văd
frumuseţea cea nespusă a feţei Tale.“38
Toată Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare este rugăciune şi
cântare. Termeni ca: „întreit sfântă cântare“, „glas“, „cântare“, „cântare de
slăvire“, „cântare de biruinţă“, „glasul cel neîncetat“ îi găsim de zece ori
pomeniţi în Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare, care se săvârşeşte
de 10 ori pe an în Bisericile Ortodoxe.
Din cele prezentate până acum, reiese cu prisosinţă că Sfântul Vasile
cel Mare a fost un iubitor şi un practicant al muzicii, un teolog profund,
mare dascăl şi filantrop al Bisericii creştine.
35. Ibidem, p. 227.

36. Ibidem, p. 239.
37. Ibidem.
38. Sfânul Vasile cel Mare, Rugăciunea I de mulţumire, după Dumnezeiasca Împăr-
tăşanie, în „Liturghier“, ed. cit., p. 338.
210
Pr. asist. drd. Constantin I. Oancea
LECTURA ŞI INTERPRETAREA
SFINTEI SCRIPTURI
ŞI FOLOASELE ACESTORA, ÎN TEOLOGIA
SFÂNTULUI VASILE CEL MARE
Între marii Sfinţi Părinţi capadocieni ai secolului al IV-lea creştin, se

remarcă personalitatea uriaşă a Sfântului Vasile, supranumit pe drept „cel
Mare“, ierarh, teolog, apologet, exeget, liturgist, ascet şi filantrop, aşa cum
rezultă din viaţa şi opera sa.1 Activitatea sa literară este marcată şi de inte-
resul deosebit pentru citirea şi tâlcuirea Sfintei Scripturi, după cum se con-
stată în scrierile sale: 9 omilii la „Hexaimeron,“ 14 omilii la 13 psalmi „şi
10 omilii, în care explică diferite texte biblice“; însă se poate afirma că
întreaga sa opera literară nu este decât un vast comentariu al Sfintei Scripturi.“2
De asemenea, în lucrările: „Despre Sfântul Duh,“ „Epistole,“ „Asceticile,“
„Regulile morale,“ „Regulile mari,“ „Regulile mici,“ „Constituţiile ascetice“
etc., prezintă învăţăturile dogmatice şi morale ale Bisericii creştine funda-
mentate scripturistic. Toate acestea demonstrează că Sfântul Vasile cel Mare
era foarte preocupat de studiul Sfântei Scripturi, pe care o numeşte: „Sfânta
sau Sfintele Scripturi,“ „Dumnezeiasca Scriptură, „Scriptura cea insuflată
de Duhul Sfânt,“ „Scriptura,“ „Cuvintele dumnezeieşti“ etc., sintagme prin
care introduce în scrierile sale texte biblice. De pildă, profesorul de drept
bisericesc, Iorgu D. Ivan, cel care a tradus volumul cuprinzând lucrările as-
1. Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri – Partea I, traducere, introducere, note şi indici de
pr. D. Fecioru, col. P.S.B., vol. 17, Ed. IBMBOR, Bucureşti 1986, p. 35-46.
2. Pr. prof. dr. C. Corniţescu, Sfântul Vasile cel Mare, interpret al Sfintei Scripturi, în
„Ortodoxia“, 2, 1980, p. 308.
211
cetice ale Sfântului Vasile, în Studiul său introductiv, afirmă: „Urmărind

ordinea în care sunt expuse «Regulile morale» şi diferitele aspecte care pot
fi luate în considerare pentru fiecare regulă, cu numărul mare de texte din
Sfânta Scriptură, care ajută la lămurirea lor, se desprind clar extraordinarul
său tact pedagogic, profunda cunoaştere a Sfintei Scripturi şi tehnica inter-
pretării corecte a textelor, dovedind că în întreaga Sfântă Scriptură a Noului
şi Vechiului Testament există deplină armonie.“3 El însuşi mărturiseşte că
a fost „educat de la început de părinţi creştini, de la care“ – spune – „am
învăţat din copilărie Sfintele Scripturi, care mă conduc la cunoaşterea
adevărului.“4 Lectura şi interpretarea profundă a Scripturii l-au ajutat să-şi
conformeze viaţa cu adevărul dumnezeiesc.
1. Lectura Sfintei Scripturi

în viziunea Sfântului Vasile cel Mare
Lectura Sfintei Scripturi este „prima şi cea mai simplă interpretare,“care
îl ajută pe om să cunoască direct „voia şi cuvântul lui Dumnezeu,“5 fiind
primul pas spre aflarea adevărului mântuitor. De aceea, Sfântul Vasile re-
comandă „cercetarea Sfintelor Scripturi“ deoarece este „calea de căpetenie
pentru descoperirea adevărului mântuitor, pentru că în ele ni s-au transmis
atât poruncile privitoare la faptele noastre, cât şi vieţile fericiţilor bărbaţi
care stau în faţa noastră, vrednice de a fi imitate ca nişte icoane vii ale
vieţuirii în Dumnezeu.“6 De asemenea, apreciază în mod cu totul deosebit
la episcopul Optim din Antiohia Pisidiei, „întreaga purtare de grijă faţă de
Biserică, precum şi interesul pentru lectura Sfintelor Scripturi“ şi de aceea
spune: „Am dat slavă lui Dumnezeu, rugându-L să reverse din bunătăţile
Sale peste cei care-mi aduceau o astfel de scrisoare, precum şi celui care
mi-a scris-o.“7 Acest ierarh îi cere să-i explice anumite cuvinte din Scriptură,
motiv de mare bucurie pentru Sfântul Vasile, care nu întârzie a-i da răspunsul.
3. Sfântul Vasile cel Mare, op.cit., Partea a II-a, traducere, introducere, indici şi note
de prof. Iorgu D. Ivan, col. P.S.B., Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1989, p. 29.
4. Ibidem, p.74.
5. Pr. prof. dr. C. Corniţescu, op.cit., p. 312.
6. Sfântul Vasile cel Mare, op.cit., Partea a III-a, traducere, introducere, note şi indici
de pr. prof. dr. Constantin Corniţescu şi pr. prof. dr. Teodor Bodogae, col. PSB, Ed. IBMBOR,
Bucureşti,1988, p. 119-120.
7. Ibidem, p. 530.
212
De asemenea, ucenicului său, Hilon, îi recomandă, printre altele: „Nu uita

nici citirile, în primul rând cele din Noul Testament, pentru că din Vechiul
Testament adeseori ne putem vătăma, nu pentru că s-ar afla acolo scrieri
vătămătoare, ci pentru că judecata celor care s-ar putea rătăci este neputin-
cioasă. Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură
(II Timotei 3, 16). Toate pâinile sunt hrănitoare, dar pentru bolnavi, ele pot
fi păgubitoare, de aceea nici în Vechiul Testament nu se cuprinde nimic
spurcat, dar dacă totuşi cineva crede că acolo s-ar găsi ceva necurat, acela
să nu uite că doar după mintea lui se poate vorbi de necurăţie acolo. Toate
să le încercaţi, ţineţi ce este bun. Feriţi-vă de orice înfăţişare a răului
(I Tes. 5, 21-22), căci toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de
folos“ (I Cor. 6, 12)8 . Prin aceste cuvinte, atrage atenţia novicilor să lectureze
părţile mai uşor accesibile ale Sfintei Scripturi, celelalte urmând să fie
citite după maturizarea duhovnicească. Tot în acest sens, adresându-se
tinerilor şi vorbindu-le despre superioritatea vieţii veşnice, le face cunoscut
că „spre viaţa veşnică ne conduc Sfintele Scripturi, care ne instruiesc cu
cuvintele lor pline de taină. Dar pentru că nu-i cu putinţă, din pricina vârstei
voastre, să înţelegeţi adâncimea cuvintelor Sfintei Scripturi, deocamdată să
ne exercităm mai dinainte ochiul sufletului, ca în umbră şi în oglindă, cu
alte învăţături, care nu se deosebesc cu totul de ale noastre... trebuie să stăm
de vorbă cu poeţii, cu scriitorii, cu oratorii şi cu toţi oamenii, de la care am
putea avea vreun folos oarecare pentru cultivarea sufletului.... Să ascultăm
învăţăturile sfinte după ce am fost iniţiaţi mai întâi în literatura profană.
După ce ne-am obişnuit să privim soarele în apă, putem să ne îndreptăm
privirile şi spre lumina lui.“9 Prin urmare, accesul la Sfânta Scriptură se
face treptat, printr-o pregătire prealabilă, pornind de la acea înţelepciune
profană, care nu vine în contradicţie cu adevărul divin, dar îi poate facilita
înţelesul. Ca exemple, sunt prezentaţi Moise şi Daniil. Primul „s-a apropiat
de contemplarea Celui ce este, numai după ce şi-a exercitat mai întâi mintea
cu învăţăturile egiptenilor, al doilea, pe când era în Babilon, numai după ce
a învăţat bine înţelepciunea haldeilor, s-a apropiat de învăţăturile dumne-
zeieşti.“10 Aşadar, lectura biblică este necesară pentru aflarea adevărului
8. Ibidem, p. 193.
9. Ibidem, Partea I, p. 567-568.
10. Ibidem, p. 568.
213
divin mântuitor, însă presupune anumite calităţi, pe care trebuie să le posede

interpretul.
2. Calităţile interpretului Sfintei Scripturi

Sfântul Vasile cel Mare arată că adevărul exprimat de Sfânta Scriptură
nu poate fi primit de oricine şi oricum, ci numai printr-o pregătire sufletească
deosebită. Astfel, cel care voieşte să audă cuvintele Sfintei Scripturi „trebuie
să fie curăţit de patimile trupului, să nu fie întunecat de grijile lumeşti, să-i
placă să muncească, să-i fie dragă cercetarea şi să se uite pretutindeni de jur
în jurul lui, de unde ar putea căpăta vreun gând vrednic de Dumnezeu.“11
,,Cel care nu-i apropiat, prin fapte, de Dumnezeu nu poate vedea lucrurile
lui Dumnezeu cu ochii curaţi ai minţii“12 . Cercetarea Scripturii presupune
din partea interpretului, în primul rând, o viaţă religios-morală aparte, de-
taşată de patimile şi grijile lumeşti, dacă doreşte să-L cunoască pe Dumnezeu.
„Atâta vreme cât ne îndeletnicim cu lucrurile din afara lui Dumnezeu, nu
putem cuprinde cunoaşterea lui Dumnezeu. Care om, îngrijindu-se de cele
ale lumii şi afundându-se în ispitele trupului, poate să fie cu luare-aminte la
cuvintele despre Dumnezeu şi să fie îndestulător de pregătit pentru con-
templarea unor lucruri atât de mari?... Cel ce simte nevoia cunoaşterii lui
Dumnezeu va trebui să fie în afară de toate acestea, să se scape de patimi şi
aşa să primească cunoaşterea lui Dumnezeu.“13 Pentru primirea şi păstrarea
adevărului revelat, interpretul trebuie să aibă gândurile curate: „Iar dacă
vrem ca sfatul lui Dumnezeu să rămână statornic şi tare în inimile noastre,
trebuie neapărat să fie risipite mai întâi din noi gândurile omeneşti. După
cum cel ce vrea să scrie pe o tăbliţă de ceară trebuie, mai întâi, să şteargă
ce-a fost scris mai înainte, întinzând bine ceara şi aşa să scrie literele pe
care le vrea, tot aşa şi inima care voieşte să primească în chip lămurit cu-
vintele dumnezeieşti trebuie să fie curăţită de gândurile cele potrivnice.“14
Sfântul Vasile atrage atenţia asupra modului receptării cuvântului biblic:
„Să ai urechile deschise spre ascultare şi mâinile pregătite spre împlinirea
celor pe care le auzi. Să ai gura tăcută şi inima atentă. Să nu participi la
11. Ibidem, p. 71.

12. Ibidem, p. 306.
13. Ibidem, p. 306-307.
14. Ibidem, p. 256.
214
glume, dar să fii prudent şi înţelept pentru ascultările salvatoare ale Dumne-
zeieştilor Scripturi.“15
Cel care citeşte sau interpretează Sfânta Scriptură, cu scopul de a
descoperi adevărul mântuitor, trebuie să fie călăuzit de acelaşi Duh Care i-a
inspirat pe agiografi şi va fi călăuzit în acest sens, în măsura în care are o
credinţă puternică şi o viaţă morală ireproşabilă. Ca exemplu de credinţă şi
trăire morală demn de urmat este profetul Moise, la care este invitat să ia
aminte interpretul. Aşadar: „Înainte de a cerceta înţelesul cel adevărat al
cuvintelor Scripturii, înainte de a afla cât de adânc este sensul lor“, să-şi
amintească de personalitatea religios-morală a lui Moise. Aceasta îl va ajuta
în vederea descoperirii sensului adevărat al cuvintelor sfinte, pe care Moise
le-a auzit de la Dumnezeu. Fără aceste calităţi morale şi intelectuale, pe
care le-au avut Moise şi toţi ceilalţi agiografi ai Vechiului şi ai Noului
Testament, nu este posibilă interpretarea corectă a Sfintei Scripturi. Cer-
cetarea cuvintelor scripturistice constă în descoperirea sensului lor adevărat,
anume sensul voit de autor, deoarece scopul acestei cunoaşteri este „mân-
tuirea“ omului16 .
Sfântul Vasile întemeiază calităţile interpretului Sfintei Scripturi pe
însuşirile morale şi intelectuale întrunite de Moise, pe care-l caracterizează
astfel: „Moise, acel bărbat vestit, despre care Scriptura a dat mărturie că era
plăcut lui Dumnezeu încă de pe când era copil de sân. Pe acesta l-a înfiat
fiica lui Faraon, l-a crescut împărăteşte şi i-a dat pentru instruirea lui dascălii
înţelepţi ai egiptenilor. Moise a urât tirania şi s-a reîntors la smerenia celor
de un neam cu el, alegând mai bine să pătimească împreună cu poporul lui
Dumnezeu, decât să aibă desfătarea cea trecătoare a păcatului (Evrei 11,
25).“ El era iubitor de adevăr, „avea o ură firească faţă de rău, a luptat
împotriva celor răi cu preţul vieţii sale“ şi „fiind izgonit de cei cărora le
făcuse bine, a părăsit cu bucurie viaţa zgomotoasă egipteană“, de aceea
pleacă în Etiopia unde, timp de patruzeci de ani, „s-a ocupat cu contemplarea
existenţelor. Când era de optzeci de ani, a văzut pe Dumnezeu, atât cât este
cu putinţă unui om să-L vadă; dar, mai bine spus, atât cât nimeni nu L-a
putut vedea, după cum dă mărturie Însuşi Dumnezeu: „Dacă va fi între voi
un profet al Domnului, în vedenie Mă voi face cunoscut lui şi în somn voi
15. Ibidem, Partea a II-a, p. 65.

16. Ibidem, Partea I, p. 84.
215
grăi cu el; tot aşa am grăit şi cu slujitorul Meu, Moise, care este credincios
în toată casa Mea. Cu el grăiesc gură către gură, la arătare şi aievea, iar
nu în ghicituri.“(Numeri 12,6-8). Deducem de aici, că Moise poseda şi o
cultură profană solidă, deoarece a beneficiat de o instruire din partea celor
mai învăţaţi dascăli de la curtea lui Faraon, instruire de care se bucurau
doar moştenitorii tronului. Educaţia moral-religioasă o dobândise, presu-
punem, de la mama sa, care i-a fost aproape, fiindu-i încredinţată ca doică.
De la aceasta află că este fiul ei şi, prin urmare, aparţine poporului evreu.
Mama sa l-a crescut şi educat în spiritul dragostei faţă de credinţă şi de
neam, şi de respect faţă de adevăr şi dreptate. O confirmă atitudinea pe care
o manifestă faţă de adevăr şi faţă de rău: iubeşte adevărul şi respinge răul,
luptând împotriva celor răi, până la sacrificiu. Numai un astfel de om ,,des-
părţit de desfătarea cea trecătoare a păcatului“ (Evr. 11, 25) putea, în
linişte, să se ocupe de „contemplarea existenţelor“ şi să aibă parte de cel
mai fericit dar posibil – darul vederii lui Dumnezeu. Moise porneşte de la
creaţie prin intermediul Revelaţiei naturale şi ajunge la Creator. Dumnezeu
Creatorul îi face cunoscut pe calea Revelaţiei supranaturale cum a adus
lumea din nefiinţă la fiinţă. Cele auzite de la Dumnezeu sunt istorisite de
Moise în cărţile sale.
Sfântul Vasile invită auditoriul să ia aminte la „cuvintele adevărului,
grăite nu în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti (I Cor. 2, 4),
ci în cuvinte de învăţătură ale Duhului (I Cor. 2, 15), care nu au scopul să
aducă laudă de la cel ce le ascultă, ci mântuire celor ce sunt instruiţi de
ele.“17 Prin această afirmaţie, se subliniază superioritatea mesajului biblic
faţă de orice învăţătură omenească, atât ca mod de transmitere, cât şi ca
scop. Deducem de aici că, pe lângă pregătirea duhovnicească, interpretului
Sfintei Scripturi îi este necesară şi o vastă cultură profană, pentru a-şi atinge
scopul în demersul său exegetic.
3. Scopul interpretării Sfintei Scripturi

Referitor la interpret, susţine că acela trebuie să ţină cont de scopul
urmărit de Sfânta Scriptură. Respectând acest principiu, Sfântul Vasile spune:
„Dacă, cu ajutorul Duhului, nu mă voi depărta de scopurile urmărite de
17. Ibidem, p. 72.
216
Scriptură, atunci n-am să fiu socotit vrednic de respins. Şi, cu ajutorul

harului lui Dumnezeu, voi zidi şi eu, cât de cât, Biserica lui Dumnezeu.“18
Sfântul Vasile mărturiseşte că interpretarea Scripturii o face „cu ajutorul
Duhului“ sau „cu ajutorul harului lui Dumnezeu,“ ceea ce înseamnă că şi
hermeneutul trebuie călăuzit de acelaşi Duh Care i-a inspirat pe agiografi,
ca o condiţie esenţială pentru zidirea Bisericii lui Dumnezeu. Prin „zidirea
Bisericii,“ vrea să spună instruirea credincioşilor prin expunerea corectă a
adevărului revelat, în vederea însuşirii, trăirii lui şi mântuirii. Interpretul
descoperă că Dumnezeu „a rânduit să fie scris în Scriptură toate acelea
care duc la zidirea şi desăvârşirea sufletelor noastre“.
4. Sfânta Scriptură şi adevărul de credinţă

Într-o scrisoare adresată episcopului Amfilohiu de Iconium, despre
canoane, Sfântul Vasile subliniază că, în formularea dogmelor dreptei-
credinţe, „pentru noi, arbitru este Scriptura cea insuflată de Duhul Sfânt, de
aceea, cei la care dogmele sunt de acord cu cuvintele Scripturii vor câştiga
de partea lor votul adevărului.“19 „Învăţătura întreagă“ (de credinţă), spune
marele ierarh în Epistola „Către Eupaterios şi către fiica sa,“ „o întărim
prin citate din Sfânta Scriptură ca să lămurim pe cât se poate orice neclarităţi,
să dăm cât mai multe dovezi şi să întărim orice exprimare corectă a
credinţei.“20 Răspunzându-i unei întrebări, îl îndeamnă pe episcopul de
Iconium să „cerceteze cu amănunţime Sfânta Scriptură şi atunci dezlegarea
problemei va veni de la sine.“21 Aşadar, o simplă citire a Bibliei nu este
suficientă pentru descoperirea sensului adevărat al cuvântului dumnezeiesc;
poate crea confuzii. Dar există şi riscul falsificării înţelesului cuvântului
scripturistic, atunci când interpretul ia ca reper propria cugetare, când îl
adaptează la mintea sa. Consecinţa unei astfel de tâlcuiri este erezia. Vorbind
despre erezia lui Arie, Sfântul Vasile spune: „Cuvintele Dumnezeieştii Scrip-
turi, pe care duşmanii le mânuiesc deformându-le după cugetul lor propriu
şi pe care ni le pun în cârcă spre pierderea măririi Fiului Cel Unul-Născut,
să le examinăm în acelaşi fel şi, după putinţele noastre, să le explicăm
18. Ibidem, p. 84.

19. Ibidem, Partea a III-a, p. 385.
20. Ibidem, p. 346.
21. Ibidem, p. 382.
217
înţelesul.“22 Sfântul Vasile a arătat în scrierile sale, „că acolo unde nu se

propovăduieşte şi nu se aplică învăţătura Sfintei Scripturi, aşa cum au pro-
povăduit-o şi au aplicat-o Sfinţii Apostoli şi au interpretat-o Sfinţii Părinţi,
nu se poate realiza ceva vrednic de lăudat“23 .
5. Interpretarea Sfintei Scripturi şi rugăciunea

În interpretarea Scripturii, o importanţă capitală o are rugăciunea. De
aceea recomandă ca lecturile din Sfânta Scriptură să fie însoţite de rugăciuni,
fiindcă „fac sufletul mai întinerit şi mai îmbunătăţit, pe măsură ce acesta se
simte mai plin de dorul după Dumnezeu.“24 Sfântul Părinte capadocian
spune mai departe care este efectul adevăratei rugăciuni, anume: „Înfi-
riparea în suflet a unei concepţii clare despre Dumnezeu“, care echiva-
lează „cu sălăşluirea lui Dumnezeu în noi,“ ceea ce înseamnă că „Îl avem
pe Dumnezeu temeinicit în gând.“25
În acest fel „ devenim temple ale Duhului, când gândirea statornică la
El nu se mai lasă întreruptă de grijile pământeşti şi când cugetul nu se lasă
tulburat de patimi trecătoare. Cel ce iubeşte pe Dumnezeu lasă totul deoparte
şi se retrage în el, alungând orice patimă care îl aţâţă spre necumpătare şi
săvârşind fapte care duc la virtute.“26
Iată de ce, la citirea şi interpretarea Sfintei Scripturi este asociată şi
rugăciunea, prin care se solicită ajutorul lui Dumnezeu, esenţial în înţe-
legerea şi interpretarea textului inspirat.
6. Foloasele citirii şi interpretării Sfintei Scripturi

Vorbind despre importanţa şi folosul cercetării Sfintelor Scripturi,
într-una din epistolele sale, adresată Sfântului Grigorie de Nazianz, afirmă
că „cercetarea Sfintelor Scripturi este calea de căpetenie pentru descoperirea
adevărului mântuitor, pentru că în ele ni s-au transmis atât poruncile pri-
vitoare la faptele noastre, cât şi vieţile fericiţilor bărbaţi care stau în faţa
noastră, vrednice de a fi imitate ca nişte icoane vii ale vieţuirii în Dumnezeu.
22. Ibidem, p. 134.

23. Ibidem, Partea a II-a, p. 29.
25. Ibidem.
26. Ibidem.
218
Şi astfel, în orice parte simte fiecare creştin că-i lipseşte ceva, aici îşi află,
ca într-o farmacie de obşte, leacul potrivit pentru boala lui, bineînţeles,
dacă va fi hotărât să-şi urmeze modelul.“27
Sfântul Vasile arată modul în care creştinul se poate folosi cercetând
Sfânta Scriptură: „De pildă, dacă îndrăgeşte cineva fecioria, citeşte adeseori
istoria lui Iosif, învăţând din faptele lui cum să se păstreze curat, şi anume
nu numai să se înfrâneze de la plăcerile trupeşti, ci şi cum să stăruiască mai
mult în virtute. Bărbăţia o poate învăţa de la Iov“, care, deşi a pierdut averea,
copiii, sănătatea, „a rămas neclintit, păstrându-şi tot timpul neîncovoiată
credinţa sufletului său, ci n-a cârtit de mânie nici atunci când prietenii veniţi
să-l mângâie l-au luat în râs şi i-au sporit prin aceasta şi mai mult, durerea.“
Alte exemple enumerate, demne de urmat, sunt: David, care s-a remarcat
prin blândeţe, mărinimie şi curaj în războaie, Moise, care s-a distins „prin
mânie împotriva tuturor celor care au păcătuit împotriva lui Dumnezeu“, şi
prin răbdare, când a fost învinuit, „a răbdat toate cu seninătate sufletească.“
Mai departe, subliniind seriozitatea lucrării interpretului, compară atenţia
acestuia în ce priveşte cercetarea Scripturii pentru realizarea desăvârşirii
cu atenţia pictorilor care zugrăvesc icoanele după model: „Şi peste tot, aşa
cum pictorii care zugrăvesc icoanele după model îşi îndreaptă încontinuu
privirile spre original, ca să-i poată prinde aidoma trăsăturile, tot aşa şi cel
ce vrea să se desăvârşească în toate felurile trebuie să privească la vieţile
acestor sfinţi ca la nişte icoane vii şi lucrătoare şi să-şi însuşească bunătăţile
lor, urmându-le întocmai.“28 În Omilie la Psalmul 1, Sfântul Vasile, reluând
cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Toată Scriptura este insuflată de
Dumnezeu şi folositoare“ (I Tim. 3, 16), explică: „De aceea a fost scrisă
de Duhul pentru toţi oamenii, ca fiecare să luăm din ea, ca dintr-un spital
obştesc al sufletelor, tămăduirea pentru propria noastră boală...“. Arată că
fiecare carte cuprinde învăţături specifice: „Altele ne învaţă Profeţii, altele
Cărţile istorice, altele Legea şi altele felul de sfătuire al Proverbelor“, subli-
niind diversitatea învăţăturilor ce se desprind din Cartea Psalmilor. Aceasta,
„însă, cuprinde ce este folositor din toate: profeţeşte cele viitoare, ne aduce
aminte de faptele istorice, dă legi pentru viaţă, ne învaţă cele pe care trebuie
să le facem... Cartea Psalmilor este o vistierie obştească de învăţături bune,
27. Ibidem, p. 119-120.

28. Ibidem, p. 120.
219
dând fiecăruia după sârguinţa lui, ce i se potriveşte. Tămăduieşte rănile

vechi ale sufletelor şi aduce grabnică însănătoşire celui de curând rănit;
îngrijeşte pe cel bolnav şi păstrează sănătos pe cel care nu-i atins de boală;
într-un cuvânt, îndepărtează, pe cât este cu putinţă, patimile care se
încuibaseră în multe chipuri în viaţa oamenilor şi face aceasta cu seducţie
măsurată şi cu dulceaţă, sădind în suflet gând plin de înţelepciune“29 .
Referitor la Cartea Proverbelor, spune că „prin sfaturi, urmăreşte formarea
unui gust duhovnicesc al sufletului, despre care s-a zis: «Gustaţi şi vedeţi
că bun este Domnul» (Ps. 33, 8).“ Dacă citeşte această carte, omul iubitor
de înţelepciune devine mai înţelept deoarece, „pe de o parte, dobândeşte
multe cunoştinţe despre dogmele dumnezeieşti, iar pe de altă parte, pentru
că este instruit cu privire la natura lucrurilor omeneşti... Proverbele izgonesc
în multe feluri viciul şi aduc în multe chipuri în locul lui iarăşi virtutea;
înfrânează limba nedreaptă, instruiesc ochiul cu căutătură vicleană şi stricată,
nu îngăduie ca mâini nedrepte să aibă stăpânirea în puterea lor, alungă lenea,
osândesc poftele ruşinoase, dau învăţături cu privire la prudenţă şi bărbăţie,
laudă castitatea.“ Ca rezultat al acestor învăţături, omul devine mai înţelept
şi manifestă „repulsie faţă de faptele rele, iar prin înclinarea spre mai bine,
ca prin o chemare interioară, capătă dorinţa binelui.“30 Scriindu-i unei
fecioare care a păcătuit, o sfătuieşte: „Desigur că în Sfînta Scriptură vei
mai găsi mult ajutor împotriva răului tău, multe leacuri care să ducă de la
pieire la mulţumire: tainele care înconjoară moartea şi învierea, cuvintele
despre Judecata cea înfricoşătoare şi pedepsele veşnice, învăţăturile despre
pocăinţă şi despre iertarea păcatelor, tot atâtea pilde despre îndreptare –
drahma, oaia, fiul care şi-a mîncat averile cu femeile desfrânate, care era
pierdut şi s-a aflat, mort şi a înviat (Luca 15, 4-7; 9-10; 11-32)“31 Sfântul
Vasile evidenţiază rolul Sfintei Scripturi în rezolvarea tuturor problemelor
duhovniceşti ale credincioşilor, cu condiţia de a urma întocmai învăţăturile
ei, să-ţi conformezi viaţa după cuvîntul dumnezeiesc, ceea ce nu este prea
uşor. În acest sens, îi scrie canonicei Teodora, una dintre colaboratoarele
Bisericii: „Oricine poate alege o cale de vieţuire potrivit Evangheliei, dar
ca să urmăreşti împlinirea legii până în cele mai mici amănunte şi să nu
29. Ibidem, Partea I, p. 183.

30. Ibidem, p. 483-484.
220
treci peste nimic din ce-i scris acolo, iată ceva ce n-a fost împlinit decât de
un număr foarte mic din cei de care am luat cunoştinţă. Pentru aşa ceva îţi
trebuie o limbă formată şi un ochi îndrumat după dorinţa Evangheliei, să
munceşti cu mâinile tale, spre a fi bineplăcut lui Dumnezeu, să-ţi mişti
picioarele şi să te slujeşti de fiecare dintre mădulare aşa cum a rânduit de la
început Creatorul. Mai trebuie modestie în îmbrăcăminte, grijă în felul cum
vorbeşti cu oamenii, simplitate în hrană, lipsă a tot ce-i de prisos în avere.“32
Trăirea după Evanghelie constituie semnul comun al celor care mărturisesc
aceeaşi credinţă şi o dovadă a adevăratei pocăinţe. Acest lucru se observă
în Scrisoarea „Despre canoane“, adresată episcopului Amfilohiu: „Dacă
păcătoşii nu vor să se despartă de năravurile lor, dacă vor să fie mai curând
robii plăcerilor trupeşti, decât robi ai lui Dumnezeu şi dacă nu se învoiesc
să trăiască după Evanghelie, atunci nu mai există niciun semn comun între
noi şi ei.“33 Pentru Sfântul Vasile, „poruncile evanghelice, pe care nici vre-
mea, nici lucrurile omeneşti şi nici chiar loviturile vieţii nu pot să le schimbe,
ci rămîn aceleaşi şi se perpetuează veşnic în forma în care au fost propovă-
duite de gura cea nemincinoasă şi fericită“ a Domnului,34 sunt întremare a
„puterilor sale sufleteşti.“ Lectura şi exegeza textului inspirat descoperă
adevăratul sens al mesajului divin, de care luând cunoştinţă credinciosul şi
trăindu-l, obţine mântuirea.
7. Concluzii
Dacă analizăm textele scripturistice comentate de Sfântul Vasile cel Ma-
re, constatăm că el întruneşte întru totul calităţile unui exeget desăvârşit.
În primul rând, viaţa lui ascetică, sfântă, dragostea faţă de Dumnezeu şi
faţă de semeni, cultura teologică vastă, o bogată cultură profană a vremii,
cuprinzând cunoştinţe de filosofie, retorică, matematică, astronomie, geo-
grafie, biologie, botanică etc., toate se întâlnesc în lucrările sale exegetice
şi nu numai. Utilizând cunoştinţele sale teologice şi profane în „Omilii la
Hexaimeron“, de exemplu, demontează, rând pe rând, atât teoriile filosofice,
cât şi ereziile vremii, care circulau cu privire la originea lumii, la Creator,
dar şi superstiţiile, aducând argumente scripturistice, dar şi raţionale,
32. Ibidem, p. 364.

33. Ibidem, p. 450.
34. Ibidem, p. 512.
221
pertinente.35 Ca şi agiografii Sfintei Scripturi, care împlineau întru totul

cuvântul lui Dumnezeu în viaţa lor, şi Sfântul Vasile a demonstrat din plin
acest fapt şi prin opera sa filantropică. Prin urmare, a citi Sfânta Scriptură
este necesar celui interesat de mântuire să se apropie cu credinţă, având o
trăire morală curată, să fie activ în viaţa Bisericii şi dacă se doreşte interpretarea,
atunci mai trebuie adăugate cunoştinţele teologice şi profane şi odată adevărul
descoperit, trebuie aplicat în practică şi împărtăşit mai departe semenilor,
spre a le folosi în vederea desăvârşirii. Aşadar, cercetarea Sfintei Scripturi are
o importanţă capitală în aflarea adevărului necesar pentru mântuire.
Cel care citeşte şi interpretează Sfânta Scriptură are nevoie de o te-
meinică pregătire intelectuală, dublată de o credinţă puternică şi de o viaţă
morală ireproşabilă, după cum s-a arătat mai sus, pentru a putea fi călăuzit
de acelaşi Duh Care i-a inspirat pe agiografi. Se recomandă celor începători
ca, mai întâi, să citească din Noul Testament şi apoi să treacă la Vechiul
Testament, după o maturizare intelectuală şi duhovnicească.
Ca pregătire pentru cercetarea Sfintei Scripturi, tinerii sunt sfătuiţi să
studieze scrierile profane, ale căror precepte nu contravin adevărului dum-
nezeiesc, după exemplul lui Moise şi al lui Daniil.
Mesajul biblic este superior oricărei învăţături omeneşti din punct de
vedere al autorului, al felului de transmitere şi al scopului.
Interpretul trebuie să ţină cont de scopul urmărit de Sfânta Scriptură
pentru a contribui la „zidirea Bisericii lui Dumnezeu.“
Sfântul Vasile spune că „Dumnezeu a rânduit ca în Sfânta Scriptură să
fie cuprins tot ceea ce duce la zidirea şi desăvârşirea sufletelor“. În formularea
dogmelor, Biserica are ca „arbitru“ Sfânta Scriptură, pe care îşi întemeiază
„toată învăţătura de credinţă“. Sfânta Scriptură trebuie studiată temeinic,
fiindcă o simplă citire nu-i suficientă pentru a fi înţeleasă. Pentru a se evita
falsificarea adevărului de credinţă, care conduce la erezie, cercetarea Scrip-
turii nu trebuie făcută după „cugetul propriu.“ Interpretarea Scripturii se va
face în concordanţă cu felul cum au propovăduit-o şi au aplicat-o Sfinţii
Apostoli şi au tălmăcit-o Sfinţii Părinţi.
Sfântul Vasile acordă o importanţă deosebită rugăciunii, prin care inter-
pretul solicită ajutorul dumnezeiesc în descoperirea şi înţelegerea adevărului
scripturistic.
35. Ibidem, p. 72-180.
222
Foloasele cercetării Sfintei Scripturi, după opinia Sfântului Părinte

capadocian, sunt: descoperirea adevărului necesar pentru mântuire, urmarea
exemplelor unor personalităţi religios-morale (Iosif, Moise, Iov, David,
Daniel etc.) în lupta cu ispitele şi necazurile vieţii, posibilitatea trăirii „după
Evanghelie“, cu respectarea ei „în cele mai mici amănunte“, vieţuirea după
Evanghelie, ca semn al unităţii de credinţă, aflarea leacului pocăinţei („înţe-
leptul devine mai înţelept“), îndreptarea şi sporirea în virtuţi, prezentarea
învăţăturilor religios-morale, care pot fi pentru cel care voieşte soluţii pentru
rezolvarea diverselor probleme de ordin dohovnicesc şi trupesc, întremarea
puterilor sufleteşti pentru cel credincios, dobândirea în suflet a unui continuu
„gând de înţelepciune,“ îndepărtarea de patimi şi fortificarea omului virtuos.
Din cele expuse până acum, se desprinde ideea că Sfântul Vasile cel
Mare, însumând calităţile unui exeget desăvârşit, a ajuns un profund cunos-
cător şi trăitor al Sfintei Scripturi.
De aceea, el aflând această „comoară dumnezeiască“ consideră de
maximă importanţă, pentru cei care vor să se desăvârşească, studierea Sfintei
Scripturi.
Acest studiu presupune din partea interpretului o vastă pregătire intelec-
tuală, o viaţă religioasă şi o ţinută morală ireproşabile. Adevărul mântuitor
descoperit trebuie trăit, apoi împărtăşit şi altora spre „zidirea Bisericii lui
Dumnezeu“, dar şi apărat cu preţul vieţii, model în acest sens fiind însuşi
Sfântul Vasile cel Mare.
De altfel, înţelegerea şi trăirea Cuvântului dumnezeiesc de către Sfântul
Vasile cel Mare s-au concretizat în toate lucrările sale, dar în mod deosebit,
în opera sa filantropică, operă de referinţă în istoria Bisericii creştine.
223
Prep. dr. Gina Luminiţa Scarlat
SFINŢII PĂRINŢI CAPADOCIENI

ÎN „BIBLIOTECA“ PATRIARHULUI FOTIE
Părinţii capadocieni sunt, pentru gândirea şi trăirea creştină, ceea ce

reprezintă pentru literatură marii poeţi şi prozatori ai lumii, figuri fascinante
şi surse de inspiraţie pentru cei pasionaţi de temele fundamentale ale uma-
nităţii. Perspectiva face diferenţa între diferitele abordări ale problematicii
umane, cugetările acestor părinţi sfinţi nefiind mai prejos de cele ale marilor
gânditori ai lumii.
Încă din timpul vieţii lor, Părinţii capadocieni au fost receptaţi ca
adevărate repere ale învăţăturii ortodoxe a Bisericii creştine, datorită forţei
exemplului şi cuvântului lor în dezbaterile pentru apărarea dreptei-credinţe.
Apologeţi desăvârşiţi, conştienţi de misiunea lor teologică într-o lume răvă-
şită de polemici întreţinute de partidele heterodoxe, exegeţi de mare talent
ai Sfintei Scripturi, Părinţii capadocieni s-au remarcat şi în planul vieţii
contemplative, reunind trăirea spirituală cu reflecţia pe marginea revelaţiei
divine, dând o notă unică scrisului lor. Din acest motiv, niciun teolog im-
portant răsăritean sau apusean n-a putut rămâne indiferent faţă de ei şi de
opera lor. Dincolo de personalităţile lor fascinante, măreţia acestor Părinţi
capadocieni constă în enorma lor capacitate de lepădare de sine şi de dăruire,
lăsând totul Mântuitorului Iisus Hristos şi Bisericii Lui: viaţa, scrisul şi
trupurile lor, devenite sfinte moaşte.
Sfinţii Grigorie Teologul, Vasile cel Mare şi fratele său, Grigorie al
Nyssei, şi-au depăşit epoca, mesajul lor fiind dezvoltat şi continuat până
astăzi în cele mai importante direcţii ale teologiei: dogmatică, spiritualitate,
liturgică şi drept canonic. Mulţi teologi sfinţi ai Bisericii au dus mai departe
diferite teme ale gândirii lor teologice, contribuind la aprofundarea lor. Însă,
realizarea unei sinteze culturale majore pornind de la intuiţia acesteia la
224
Părinţii capadocieni, nu a fost împlinită mai strălucit în Bizanţ, decât de o

personalitate de talia patriarhului de Constantinopol, Fotie (n. 820 - † 6 fe-
bruarie 891). Eruditul patriarh Fotie a lăsat o lucrare de referinţă literaturii
bizantine a secolului al IX-lea, cuprinzând importante comentarii la câteva
cărţi aparţinând Părinţilor capadocieni, dar şi trimiteri la gândirea lor
teologică. Este vorba de „Biblioteca“ / „Myriobiblon“1 [J.P. Migne, PG
103-104], prin care Fotie continuă proiectul paideic2 al Sfinţilor Părinţi
capadocieni, ce viza o formare multiplă prin valorificarea celor mai im-
portante surse ale Antichităţii clasice greceşti şi creştine. Dacă ideea alăturării
critice a celor două culturi, antică şi creştină, pentru educaţia tinerilor nu
s-a impus uşor în timpul vieţii capadocienilor, aceasta s-a concretizat mai
târziu, când „lupta culturală“ se mai atenuase în Bizanţ3 .
Autorul faimoasei Biblioteca provenea dintr-o familie de rang înalt din
Constantinopol4 . A fost un mare iubitor de cultură, om de stat, profesor al
Şcolii Superioare5 şi patriarh ecumenic, cinstit în Răsărit ca sfânt şi aspru
criticat în Apus, pentru vina de a fi fost „descoperitorul“, la Constantinopol,
şi contestatarul inovaţiei doctrinare „Filioque“6 , dar şi pentru refuzul de a
1. În lipsa volumelor necesare din colecţia Patrologia greacă a abatelui francez J.P.
Migne şi a textului critic stabilit de R. Henry (nouă volume), am folosit ediţia bilingvă, text
grec-francez, a Bibliotecii lui Fotie, ediţie stabilită de Marc Szwajcer, preluată de pe site-ul
Antiquité grecque et latine, http://remacle.org.
2. Paul Lemerle, „Bizanţul şi originile civilizaţiei noastre“, în Literatura Bizanţului,
antologare, traduceri şi prezentare de Nicolae-Şerban Tanaşoca, Editura Univers, Bucureşti,
1971, p. 41.
3. Herbert Hunger, „Umanismul bizantin“, în Literatura Bizanţului..., p. 123.
4. Detalii despre familia patriarhului, în Viaţa şi nevoinţele celui între sfinţi Părintelui
nostru Fotie cel Mare, Patriarhul Constantinopolului, trad. Constantin Făgeţan, Editura
Cartea Ortodoxă/Egumeniţa, Galaţi, f.a., p. 17.
5. Şcoala Superioară din Constantinopol a fost reactivată de cezarul Bardas şi funcţiona
în Palatul Magnaura.
6. Adaos la Simbolul credinţei făcut, după opiniile teologilor catolici, din raţiuni prac-
tice, de convertire la dreapta-credinţă mărturisită la Sinodul Ecumenic de la Niceea (325), a
vizigoţilor arieni din Spania. Ar fi fost convingător acest argument dacă, după dispariţia
condiţiilor istorice care au dus la adoptarea acestei formule, ar fi fost exclus şi el. Menţinerea
şi oficializarea lui în teologia catolică după discutarea sa la Bizanţ (edificatoare este Enciclica
lui Fotie din 867, trad. rom. Teodor M. Popescu, în rev. Studii teologice [2], 1930) şi la
Roma, în sec. IX, reflectă dorinţa de asimilare a lui Filioque ca „marcă“ a Apusului în
domeniul doctrinar, pe lângă altele în ceea ce priveşte liturgica, spiritualitatea sau dreptul
canonic, cu titlul de „particularităţi“ ale „aceleiaşi“ credinţe creştine. Însă „aceeaşi credinţă“
225
fi acceptat conceptul de „primat papal“7 . Fotie a crezut că discuţiile referi-

toare la adaosul de la Simbolul credinţei, văzut de el ca o inovaţie dogmatică
periculoasă menită să introducă două principii în Sfânta Treime, şi prin
urmare, să relativizeze monarhia Tatălui, se vor clarifica rapid. N-a avut
şansa să-l aibă ca interlocutor pe papa Leon al III-lea (795-816), care dat
dispoziţii ca pe două table de argint să se scrie Crezul curat, fără adaos, în
greacă şi latină, pentru a le pune la intrarea în Bazilica Sfântul Petru din
Roma. I s-a reproşat, încă din timpul vieţii, că a comis gravul delict moral
de a accepta demnitatea patriarhală, ştiind că Sfintele Canoane interzic
ridicarea unui neofit într-o astfel de funcţie bisericească şi că a fost obedi-
ent faţă de politica imperială8 . Criticii9 au ignorat voit trecutul familiei lui,
care a suportat exilul în timpul iconoclaştilor. N-a contat că a fost nepotul
patriarhului mărturisitor Tarasie (784-806) şi că a beneficiat de educaţie
creştină sau că a vieţuit ca un monah, dorindu-şi de timpuriu să îmbrăţişeze
viaţa îngerească. Adversarii coreligionari, partizanii patriarhului depus,
Ignatie (care mai târziu s-a împăcat cu Fotie), nu i-au iertat politica moderată
pe care o ducea. Îl voiau ori zelotist, ori exclus din demnitatea patriarhală.
Din omiliile şi scrisorile lui, se desprinde ideea că s-a opus chemării făcute
de Bardas, din considerente de ordin interior, dar s-a supus pentru că Biserica
nu poate produce divergenţe de opinie în domenii atât de largi, cum sunt cel dogmatic,
liturgic sau canonic, care să-i afecteze propria unitate prin schisme. În spatele acestor
„diversităţi“ „nevinovate“ ar trebui să vedem temperamente diferite, interese politice şi mai
ales orgolii, care doresc promovarea şi impunerea propriilor „particularităţi“ doctrinare.
7. O viziune mai echilibrată despre Fotie întâlnim la É. Amann, în „Dictionnaire de
Théologie Catholique“, t. 12, p. a II-a, Paris, 1935, Photius, col. 1536-1604. Extrem de
virulent este teologul catolic Martin Jugie atunci când vorbeşte despre atitudinea lui Fotie
faţă de Filioque şi primatul papal, cf. Le schisme Byzantin. Aperçu historique et doctrinal,
Paris (VI), 1941, p. 143-147.
8. Au existat mai mulţi patriarhi ridicaţi pe Scaunul constantinopolitan din starea de
neofit şi care au rămas în istoria Bisericii ca păstori remarcabili: Nectarie (381-397), Pavel
al III-lea (686-693), Nichifor (806-815). Pentru aplanarea discuţiilor pe această temă, Sinodul
din anul 861, ţinut din iniţiativa lui Fotie, a întărit, prin canonul 17, menţinerea rânduielii
privitoare la ridicarea în treptele preoţeşti, cf. Arhid. prof.dr. Ioan N. Floca, Canoanele
Bisericii Ortodoxe, Sibiu, 1993, p. 315.
9. Printre criticii acerbi se numărau nu doar papa Nicolae I, ci şi adepţii patriarhului
depus Ignatie († 877), cel ce a şi luat legătura cu Roma în ceea ce priveşte depunerea sa şi
ridicarea lui Fotie în locul său, din starea de laic. Cei doi patriarhi s-au împăcat mai târziu,
datorită eforturilor lui Fotie de a-şi convinge duşmanii că nu a avut intenţia să-i facă rău
înaintaşului său, urmărind doar binele Bisericii.
226
avea nevoie de pace. Iubea prea mult studiul şi liniştea vieţii duhovniceşti.
Ca patriarh, s-a integrat admirabil în demnitatea slujirii, fiind scos din scaun
de două ori, tocmai pentru „stricarea“ simfoniei bizantine în timpul lui Vasile
I Macedoneanul (867) şi a presupusului său fiu, Leon al VI-lea Filosoful
(886), al cărui preceptor a fost după chemarea din primul exil10 .
Deşi a trăit într-un mediu politic extrem de agitat, nefiind scutit de
adversităţi din interior şi exterior, măsura patriarhului se vede în trei mari
direcţii: în cultură, în grija faţă de Biserică (de mare importanţă sunt si-
noadele convocate la iniţiativa sa) şi în activitatea misionară (doi dintre
discipolii săi au devenit faimoşii misionari ai slavilor, Sfinţii Chiril şi
Metodie).
Ca savant, Fotie a scris lucrări de mare importanţă, precum: Biblioteca11 ,
Lexiconul, Amfilohiana, Mystagogia Duhului Sfânt. Omiliile şi epistolele,
necunoscute decât fragmentar în limba română, ne dezvăluie omul sensibil
şi dedicat vieţii creştine, orientat spre scopuri înalte şi dornic de pacificare
a oricărui conflict politic sau religios12 .
Biblioteca reprezintă un moment de vârf al culturii bizantine, putând fi
considerată, pentru teologie, o importantă sursă de hermeneutică a textelor
patristice şi biblice, iar pentru istorie, geografie şi filosofie, o manieră elevată
de recenzare a marilor cărţi ale Antichităţii. Alcătuită din 280 de exegeze,
recenzii şi simple semnalări ale unor cărţi pe care le-a citit în contextul
îndeplinirii unei misiuni diplomatice în Orient sau, după altă ipoteză, în
timpul exercitării funcţiei de magistru la Şcoala Superioară constantinopo-
10. S.B. Daşcov, Împăraţi bizantini, trad. Viorica şi Dorin Onofrei, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 1999, p. 211; 219.
11. Pentru istoria textului, a se vedea cartea pr. conf. dr. Ionel Ene, Patriarhul Fotie al
Constantinopolului, Editura Episcopiei Buzăului şi Vrancei, 2003.
12. Din punct de vedere politic, Fotie a contribuit la salvarea lui Leon al VI-lea, pe
care Vasile I voia să-l orbească, pentru că i s-a raportat că ar fi complotat împotriva sa. Din
perspectivă relaţiilor cu Roma, Fotie a fost pentru recunoaşterea şi condamnarea, din partea
Romei, a unor erori doctrinare, care în viziunea sa nu erau împărtăşite de toţi latinii şi,
bineînţeles, pentru continuarea colaborării. Ceea ce Fotie numea „erori“ a fost interpretat ca
afront faţă de autoritatea Romei, neexistând din partea ei deschiderea spre dialog sincer.
Apusenii care au acceptat opiniile patriarhului au fost excomunicaţi.
Regretabilă a fost cearta pentru misionarizarea Bulgariei şi a celorlalţi slavi, provocată
de Roma, deoarece considera că se află „în sfera ei de influenţă“. Era o concepţie prea
lumească despre misiune, în care pe primul loc stă Biserica Romei şi pe locul doi, Hristos.
227
litană. Grandioasa lucrare este demnă de multipla personalitate a savantului

şi iubitorului de Hristos patriarh Fotie şi, datorită valorii ei, a fost privită cu
admiraţie şi acceptată chiar şi de cei ce nu l-au respectat ca om şi păstor al
Bisericii.
Structural, Biblioteca lui Fotie ne vorbeşte indirect despre caracterul
drept şi conciliant al autorului ei. Este singura lucrare monumentală unde
se regăsesc împreună filosofi păgâni şi creştini, laici şi clerici, oameni de
cultură profani, eretici şi sfinţi, dându-i aspectul unei „sinteze“ culturale
unice. Se poate citi aici dorinţa savantului de valorificare, în spiritul Evan-
gheliei, a două mari direcţii ale culturii greceşti, umanist-profană şi creş-
tin-bisericească, date fiind divergenţele de opinie ce animau Bizanţul acelor
vremuri, referitor la formarea deplină a omului. Fotie dă astfel două subtile
replici, atât creştinilor zelotişti, care nu acceptau pentru formarea spirituală
decât cărţile duhovniceşti, respingând tot ce însemna scriere profană, dar şi
intelectualilor aroganţi, care respingeau cultura bisericească, afirmând că
omul complet se poate realiza doar prin lectura şi asimilarea clasicilor. Ca
veritabil grec, ce şi-a trăit plenar cultura înţelegându-şi istoria şi menirea,
Fotie considera că soluţia optimă de edificare spirituală a omului este dubla
formare, clasică şi creştină (gândeşte aici profesorul din el), dar ca patriarh
şi om al Bisericii a dorit să arate, prin comparaţie, strălucirea Luminii creştine
faţă de luminile dinainte de Hristos. Se observă şi aici discreţia omului
profund, care încearcă să facă anumite corective unor concepţii extremiste,
dându-ne o soluţie paşnică, cea a culturii, contrară pornirii de a distruge
ceea ce este inacceptabil. Prin această concepţie deschisă, ce promovează
discernământul dublei culturi, vedem în Fotie omul echilibrat şi tolerant,
nu însă indiferent la ceea ce unanim era acceptat ca eroare doctrinară. În
ciuda deschiderii sale faţă de orice formă de scriere, Fotie a fost un foarte
aspru critic al erorii de orice fel, de la inadecvarea stilistică, până la cea
doctrinară, creştină. Critica sa are însă un scop înalt: de a oferi cititorului
creştin un ghid de interpretare a literaturii creştine şi profane, în lumina
celei creştine, ortodoxe. De aici rezultă beneficiul pe care îl au cei care îi
citesc această capodoperă, în ciuda unor scăpări sau inexactităţi ale ei,
deschizându-le gustul pentru cultură şi cultivându-le un fin simţ al deosebirii
adevărului de minciună. Se poate spune, păstrând proporţiile, că Biblioteca
lui Fotie este o extindere grandioasă a demersului Sfântului Vasile cel Mare
din Cuvântarea XXII Către tineri, care urmărea: „Cum pot întrebuinţa cu
228
folos literatura scriitorilor eleni“13 , cu precizarea că patriarhul bizantin a

dorit să dea două lecţii în lucrarea sa, una de hermeneutică antică şi alta
creştină, în spiritul tradiţiei bisericeşti.
Biblioteca lui Fotie poate fi văzută din multe perspective. Ea este şi o
enciclopedie a Antichităţii eline şi creştine, care are meritul de a fi salvat
sau consemnat amintirea unor cărţi care n-au mai supravieţuit timpului.
Pentru ideea de receptare a Sfintei Tradiţii, această lucrare ar trebui consi-
derată ca o suită de comentarii făcute cărţilor creştine, faţă de care autorul
şi-a exprimat opinia făcând judecăţi de valoare. Accentul insistă pe ideea
de interpretare a lucrărilor patristice, pentru a observa cum au fost înţeleşi
şi asimilaţi Sfinţii Părinţi ai Bisericii, la sfârşitul primului mileniu creştin.
Referitor la relaţia lui Fotie cu Sfinţii Părinţi capadocieni, se poate
spune că cei trei teologi, Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz şi Grigorie al
Nyssei, sunt, alături de Sfinţii Atanasie cel Mare, Ioan Gură de Aur şi Chiril
al Alexandriei, cei mai de seamă luminători ai Bisericii drept-măritoare.
În Biblioteca patriarhului Fotie, Sfântul Vasile cel Mare este cel mai
comentat părinte, urmat de Sfântul Grigorie al Nyssei şi, surpriză! – de
Cezar din Nazianz14 , fratele Sfântului Grigorie Teologul. Nu înseamnă că,
dacă nu i-a comentat nicio operă, Sfântul Grigorie Teologul este absent din
Biblioteca sa. Există multe referinţe la personalitatea şi gândirea Sfântului
Grigorie Teologul, când analizează cărţile altor teologi, precum Sfântul
Maxim Mărturisitorul15 . La Amfilohie al Iconiumului există o singură
referinţă atunci când vorbeşte despre Actele Sinodului de la Side (383), al
cărui preşedinte a fost, pentru a condamna mesalianismul, cunoscut în
ereziologie ca doctrină a adelfienilor sau a euhiţilor16 .
1. Sfântul Vasile cel Mare. Despre Sfântul Vasile cel Mare, Fotie
vorbeşte direct atunci când efectiv îi comentează scrierile şi, indirect, atunci
când analizează alte scrieri, referindu-se la el. Faţă de acest Sfânt Părinte,
patriarhul are o adâncă veneraţie, vorbind cu multă căldură despre el. Îi
13. Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, partea întâi, trad. Pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR,
Bucureşti, 1986, p. 566-582.
14. Codex 210, Césaire de Nazianze, Questions et réponses. Are opt capitole, în care
autorul discută diferite probleme bisericeşti, din care Fotie nu exemplifică. Îl laudă pentru
erudiţie şi stil, fără alte referinţe la fratele său, profesia sau mediul bisericesc în care a trăit.
15. Codex 194, Maxime le Confesseur, Divers lettres et centuries théologiques.
16. Codex 52, Actes du Synode de Side contre les Messaliens.
229
apreciază unanim opera teologică şi îl vede atât de mare, încât nu-şi permite
să-i critice nici măcar anumite imperfecţiuni (rare) stilistice, pe care le
observă, dar pe care le lasă în grija cititorului17 . Fotie îi analizează cinci
scrieri: Hexaimeronul (Codex 141), Discursuri morale (Codex 142),
Scrisorile (Codex 143), Asceticile (Codex 144), Asceticile (Codex 191).
Analizând Hexaemeronul, Fotie îl numeşte pe Sfântul Vasile „admirabil/
cel mai bun“ - α;ριστος18 , recomandându-i cartea ca stil şi conţinut, dar şi
ca model pentru limbajul politic, încât cine o va citi „va fi scutit să-l citească
pe Platon şi Demostene“19 . Comparativ cu alte lucrări cu acelaşi subiect, ca
aceea a lui Ioan Filopon20 sau a lui Teodor de Mopsuestia, Fotie consideră
că cea mai bună exegeză a zilelor Creaţiei aparţine Sfântului Vasile cel
Mare. La Discursurile morale apreciază stilul pur al limbajului21 , neintrând
în analiza conţinutului. La fel procedează şi când vorbeşte despre Scrisori,
pe care le recomandă ca model al genului epistolar, arătând natura admirabilă
a caracterului omului22 . Scurte observaţii despre conţinut întâlnim în analiza
Asceticilor, acestea conducându-l pe cel ce le va urma în Împărăţia ceru-
rilor23 . Cel mai extins comentariu al lui Fotie la Sfântul Vasile este o altă
scriere, intitulată Asceticile. Îi apreciază claritatea stilului, conţinutul as-
cetic şi utilitatea pentru mântuire. Nu îndrăzneşte să critice caracterul la-
conic al unor exprimări, deşi le semnalează, conchizând că şi aşa, măreţia
gândirii sale nu este cu nimic ştirbită24 .
Referinţele indirecte la gândirea Sfântului Vasile cel Mare sunt la fel
de importante ca şi cele directe. Sfântul Vasile este receptat în câteva ipostaze
esenţiale: de apărător al credinţei ortodoxe, contra arianismului extremist
de tip eunomian, de exponent al Sfintei Tradiţii a Bisericii creştine şi ca
prieten al altui mare Sfânt Părinte al Bisericii, Sfântul Ioan Gură de Aur.
17. Codex 191, Saint Basile de Césarée, Les Ascétiques.

18. Codex 141, Hexaimeron.
19. Ibidem.
20. Ioan Filopon, eretic al sec. V-VI; accepta, în exegeza lui, concepţia Sfântului Vasile
cel Mare în totalitate, opunând-se în schimb lui Teodor de Mopsuestia, deoarece nu-i acceptă
metoda de interpretare istorico-gramaticală, cf. Codex 43; Codex 240.
21. Codex 142, Basile, Discours moraux.
22. Codex 143, Basile, Lettres.
23. Codex 144, Basile, Ascétiques.
24. Codex 191, Saint Basile de Césarée, Les Ascétiques.
230
Ca apologet şi luptător pentru gândirea adevărată despre Hristos, Fotie

se referă la Sfântul Vasile cel Mare atunci când critică lucrările fostului
episcop arian al Cizicului, Eunomie25 , în care vede mai mult ură la adresa
marelui arhipăstor capadocian, decât argumente convingătoare în sprijinul
propriei concepţii. Cu această ocazie, Fotie laudă strălucita critică făcută
de Sfântul Vasile cărţilor lui Eumonie, pe care acesta şi le ţinea ascunse, de
teama de a nu fi descoperite şi respinse public26 . Cu atât mai odios e prezentat
Eunomie, cu cât acesta a aşteptat sfârşitul pământesc al Sfântului Vasile,
pentru a-l ataca, neavând curajul unei lupte cinstite27 . Fotie îi laudă pe cei
care au respins lucrarea lui Eunomie după moartea marelui Părinte,
apărându-l în semn de omagiu şi de continuare a luptei împotriva ereziei
stricătoare de suflete: Teodor al Mopsuestiei28 , Grigorie al Nyssei29 şi So-
fronie30 . Deşi îi apreciază pentru merituosul semn de preţuire arătat Sfântului
Vasile, patriarhul Fotie nu renunţă la aprecieri critice referitoare la stil. Con-
form ierarhiei lui, primul loc este deţinut de Sfântul Grigorie al Nyssei31 ,
urmat de Sofronie32 şi de Teodor al Mopsuestiei33 .
O altă lucrare apologetică, de această dată la adresa arianismului, în
care este amintit Sfântul Vasile este Istoria bisericească a lui Filostorgiu.
Aici, Sfântul Vasile este denigrat în mod josnic, însă, după Fotie, efectul
defăimării lui este contrar aşteptărilor autorului arian, nereuşind să-i
micşoreze reputaţia. Înfrângerea sa se vede din recunoaşterea cu greu a
frumuseţii predicilor Sfântului Vasile, neiertându-i totuşi îndrăzneala de a
fi ripostat faţă de scrierile liderului său spiritual, Eunomie34 .
Ca reprezentant al Sfintei Tradiţii a Bisericii creştine, Sfântul Vasile
cel Mare este invocat şi de autori bisericeşti, dar şi de unii excluşi din
25. Codex 137, Eunome…; Codex 138, Eunomius, Contre Basile et Lettres.
26. Codex 137.
27. Codex 138.
28. Codex 4, Théodore de Mopsueste, Contre Eunomius.
29. Codex 6, Grégoire de Nysse; Codex 7, Grégoire de Nysse.
30. Codex 5, Sophronius.
31. Stil strălucitor, plăcut la ascultat, cf. Codex 6.
32. Stil mai clar şi concis ca al lui Teodor, cf. Codex 5.
33. Stil puţin obscur, cf. Codex 4. În Codex 177, Fotie afirmă că Teodor a scris cu
succes o polemică, în 28 de cărţi, contra lui Eumonie, pentru a apăra învăţătura Sfântului
Vasile, fără a mai face observaţii critice despre stil.
34. Codex 40, Philostorge, Histoire ecclésiastique.
231
Biserică. În primul caz, apelul la autoritatea marilor Părinţi avea ca scop

confirmarea fidelităţii faţă de Tradiţia Sfântă a Bisericii şi, prin urmare, ga-
ranţia că opera în care erau amintiţi exprimă adevărul mântuitor. În cel de-al
doilea caz, citatele Sfinţilor Părinţi nu mai semnificau aceeaşi fidelitate faţă
de toată Tradiţia Bisericii, ci erau un artificiu de construcţie a unor argumentări
eretice, care doreau să se impună opiniei publice doar prin simpla alăturare la
ele a scrierilor personalităţilor bisericeşti. Era o manieră şubredă prin
contradicţia intrinsecă de impunere a unor erezii, prin invocarea unor autorităţi
incontestabile în materie de credinţă, faţă de care, în sine, nutreau dispreţ,
aspect ce dovedeşte din partea celor ce uzau de asemenea metode, irespon-
sabilitate faţă de adevăr, tocmai prin dorinţa de a-l relativiza şi a-l „şantaja“ şi
cu alte „formule“, „cuvinte“ sau „idei“ mult mai „expresive“ decât cele ale
mărturisitorilor reali ai lui. Pericolul imediat al acestui tip duplicitar de gândire
era de a „discredita“ adevărul revelat prin simulacre de adevăr, impuse ca
adevăr absolut. Inconsistenţa acestei pseudogândiri şi pseudocredinţe a fost
uşor respinsă, prin demontarea construcţiei ei. Este meritul Părinţilor capa-
docieni de a fi explicat clar că erezia nu este doar o „altă opinie“ despre
aceeaşi credinţă, ci este chiar o pseudocredinţă, clădită pe erori de înţelegere
a revelaţiei dumnezeieşti. Din acest motiv s-au zbătut până în ultima clipă a
vieţii să lumineze minţile oamenilor, conştienţi fiind de raportul dintre dreapta-
credinţă şi mântuire. Dreapta-credinţă presupune dreapta gândire şi mărturisire
a adevărului revelat mântuitor. Un exemplu de abuz faţă de autoritatea
bisericească este scrierea Despre Treime, contra lui Ioan Scolasticul, aparţinând
autorului arian Ioan Filopon35 . Analizând în acea lucrare citatele patristice,
printre care se aflau şi câteva din opera Sfântului Vasile cel Mare, Fotie ajunge
la concluzia că „nu pot ajuta scopului său neevlavios“ [ουvδV αυ<ται ειvς το.ν
προκει,µενον και. ηvσεβηµε,νον σκοπο,ν]36 . Sfântul Vasile cel Mare a fost
selectiv cu scriitorii bisericeşti, neurmându-i decât pe cei remarcabili prin
exprimare. Evită scriitorii cu fraze neclare, care ar putea sugera şi alte sensuri,
pe lângă cele ortodoxe. Îi displac, prin urmare, ambiguităţile de limbaj. Este
cazul lui Dionisie al Alexandriei, pe care nu l-a urmat în multe puncte, „mai
ales în cele unde erezia ariană se sprijină pe ele“37 . Această apreciere este
35. Codex 75, Jean Philopon(us), Sur la Trinité, contre Jean le Scholastique.
36. Ibidem.
37. Codex 232, Étienne Gobar, Florilège.
232
făcută de Fotie în analiza Florilegiului unui autor triteist şi monofizit, Ştefan

Gobar (sec. VI), care avea opinii incorecte şi despre Sfântul Duh, despre
care Sfântul Vasile a scris un tratat celebru.
Un exemplu de întrebuinţare corectă a citatelor patristice ni-l oferă
Eusebiu al Tesalonicului (. 600) în cartea sa, Contra Aftartodocheţilor (1)38 ,
străduindu-se să respingă o concepţie derivată din monofizitism despre trupul
Mântuitorului Iisus Hristos. De asemenea, Sofronie, patriarhul Ierusalimului
(† 638), în Scrisoarea sinodală către Serghie al Constantinopolului, îl
enumeră printre vocile Tradiţiei bisericeşti pe Sfântul Vasile cel Mare, ca
„podoabă a Bisericii“ [τηÕς εvκκλησι,ας ο` κο,σµος]39 .
Alte aprecieri despre Sfântul Vasile sunt legate de prietenia sa cu Sfântul
Ioan Gură de Aur, subliniată de patriarhul George al Alexandriei (616-130),
în cartea sa, Viaţa Sfântului Hrisostom40 ; după opinia lui Fotie, ne-am înşela
puţin dacă am crede că Sfântul Vasile cel Mare s-ar fi inspirat din cartea
Sfântului Atanasie, Contra lui Arie şi a doctrinelor lui41 – deşi nu-i imposibil
ca Sfântul Vasile să fi cunoscut scrierea Sfântului Atanasie, dată fiind cola-
borarea lor şi stima reciprocă, iar în privinţa predicilor atribuite lui Vasile
al Seleuciei42 , consideră că acea identitate e mult mai sigură decât cea a
Sfântului Vasile cel Mare.
2. Sfântul Grigorie al Nyssei. Fotie comentează succint două scrieri
polemice, antieunomiene, ale fratelui mai mic al Sfântului Vasile cel Mare43 .
Îi apreciază în mod deosebit strălucirea stilulului său şi bogăţia argu-
mentelor, care sunt o podoabă a superiorităţii faţă de Teodor al Mopsuestiei,
logica cu care respinge entimemele eunomiene, de care se plânge adesea
şi modul de a anula absurdităţile ariene. Nu este singurul părinte care
observă că silogismele sunt forma cea mai simplistă de convingere a
adepţilor, folosită de arieni în lipsa trăirii evlavioase a credinţei creştine
predicate de Biserică.
38. Codex 162, Eusèbe de Thessalonique, Contre les Aphtartodocètes (1).

39. Codex 231, Sophronius de Jérusalem, Lettre synodale à Sergius de Constantinople.
40. Codex 96, Georges d’ Alexandrie, Vie de Saint Chrysostome. Tot despre prietenia
dintre aceşti doi sfinţi, Fotie aminteşte şi în Codex 168, când analizează predicile lui Vasile
al Seleuciei.
41. Codex 140, Athanase, Contre Arius et ses doctrines.
42. Codex 168, Basile de Séleucie, Sermons.
43. Codex 6 şi Codex 7.
233
Ca şi Sfântul Vasile, Grigorie al Nyssei este considerat un reprezentant

de seamă al Sfintei Tradiţii, un luptător pentru adevărul credinţei şi
promovarea sa în scop mântuitor. În acest sens este numit de Sfântul Sofronie
al Ierusalimului un „fluviu de elocvenţă“ [ο` ποταµο.ς τωÕν λο,γων]44 .
Un alt context în care e amintit Sfântul Grigorie al Nyssei este cel al
relaţiei cu scrierile lui Origen († 255). Fără a face distincţia dintre origenia-
nism şi origenism, Fotie are totuşi intuiţia existenţei ei. El prezintă în câteva
remarci asupra a două opere teologice aparţinând Sfântului Grigorie al
Nyssei, opinia sa despre ataşamentul lui faţă învăţăturile lui Origen. Scriind
despre Florilegiul lui Ştefan Gobar (sec. VI), Fotie vorbeşte de atitudinea
favorabilă a lui Grigorie referitoare la Origen, dar nu şi faţă de curentul
derivat din unele ipoteze de-ale lui, denumit ulterior origenism. Aminteşte
de atitudinea de dezaprobare a lui Gobar faţă de concepţia despre restaurarea
omului [τα. ειvρηµε,να περι. αvποκαταστα,σεως]45 , observată la Sfântul Grigorie
al Nysei, unde autorul Florilegiului a văzut de fapt un criptoorigenism.
Apărarea fermă a Sfântului Grigorie al Nyssei vine din partea Sfântului
Gherman al Constantinopolului (638-733), care a scris o lucrare intitulată:
Despre adevărata şi dreapta răsplată46 , unde autorul a vrut să demonstreze
că atât Sfântul Grigorie al Nyssei, cât şi scrierile sale sunt ferite de orice
eroare origenistă. Condamnând origenismul, Gherman sprijină ideile Pă-
rintelui capadocian cu citate din alte scrieri ce-i aparţin şi care reprezintă,
în viziunea sa, „marca ortodoxiei“ [το. οvρθο.ν διασω|ζο,ντων και. αvνο,θευτον]47
credinţei şi gândirii lui. Sfântul Gherman condamnă şi de această dată abuzul
comis de origenişti, de a desprinde pasaje patristice din context şi a le
interpreta conform grilei lor hermeneutice. Cărţile Sfântului Grigorie
al Nyssei folosite de origenişti şi pe care Sfântul Gherman le apără la fel de
bine cum a apărat învăţătura despre sfintele icoane, sunt: Dialog despre
suflet, către sora sa Macrina, Discursul catihetic şi Despre viaţa desă-
vârşită48 .
3. Sfântul Grigorie Teologul. Fotie nu a comentat nicio lucrare
scrisă de autorul cel mai citat după Sfânta Scriptură, din literatura bizan-
44. Codex 231.

45. Codex 232, Étienne Gobar, Florilège.
46. Codex 233, Germain de Constantinople, Sur la véritable et légitime rétribution.
47. Ibidem.
48. Ibidem.
234
tină49 . Deşi nu comentează nicio scriere aparţinând Sfântului Grigorie de

Nazianz (Teologul), Fotie se simte foarte legat de acest mare Sfânt Părinte,
fiind atent să consemneze opiniile scriitorilor investigaţi cu privire la el.
Numele său apare adesea alături de cel al Sfântului Vasile cel Mare şi al
Sfântului Grigorie al Nyssei, când este vorba de stabilirea adevărului în
disputele cu diferite tipuri de erezii. Scrierile lui, alături de cele ale altor
mari Sfinţi Părinţi, constituie o parte fundamentală a Tradiţiei dogmatice a
Bisericii, ce trebuie urmată. În această ipostază de reprezentant marcant al
Sfintei Tradiţii este amintit de Eusebiu al Tesalonicului (.600)50 , în scrierea
sa, Contra aftartodocheţilor, de Sfântul Sofronie al Ierusalimului (†638),
în Epistola sinodală către Serghie al Constantinopolului, unde este numit
„iniţiatorul / mistagogul teologiei“ [ο` τηÕς θεολογι,ας µυσταγωγο,ς]51 , dar şi
de istoricul arian Filostorgiu (sec. IV), care nu a îndrăznit să-l atace, probabil
pentru că nu a scris un tratat împotriva maestrului său în pseudologie
creştină52 , Eunomie. Istoricul arian a recunoscut că a acceptat cu neplăcere
învăţăturile teologului din Nazianz53 .
Ca şi în cazul celorlalţi doi mari capadocieni, citate din opera Sfântului
Grigorie Teologul sunt folosite abuziv în sprijinul unor opinii contrare
credinţei lui54 . Printre sursele fomării gândirii lui nu pare a se fi numărat
lucrarea Sfântului Atanasie cel Mare, Contra lui Arie şi a doctrinelor lui55 .
Un subiect sensibil legat de Sfântul Grigorie Teologul, ca şi în cazul
Sfântului Grigorie al Nyssei, este simpatia sa faţă de gândirea lui Origen,
despre care Ştefan Gobar (sec. VI), în Florilegiul lui, spunea că Titus de
Bostra (sec. IV)56 şi teologul capadocian îl numesc în scrisorile lor „prietenul
49. Jaques Noret, Grégoire de Nazianze, l’auteur le plus cité, après la Bible, dans la
littérature ecclésiastique byzantine, Sympozium Nazianzeum, Louvain la Neuve, 25-28 août
1981, édité par Justin Mossay, 1983, p. 259.
50. Codex 162, Eusèbe de Thessalonique, Contre les Aphtartodocètes.
51. Codex 231, Sophronius de Jérusalem, Lettre synodale à Sergius de Constantinople.
52. Prin această expresie se înţelege falsa vorbire creştină, echivalentă semantic cu
termenul „erezie“.
53. Codex 40, Philostorge, Histoire ecclésiastique.
54. Codex 75, Jean Philopon(us), Sur la Trinité contre Jean le Scholastique.
55. Codex 140, Athanase, Contre Arius et ses doctrines.
56. Titus de Bostra a trăit în sec. IV († înainte de 378), fiind episcop în Arabia. A fost
adept al credinţei niceene, dar a fost suspectat de subordinaţianism şi arianism moderat.
După anul 360 a luptat pentru pacificarea creştinilor, sub semnul mărturisirii niceene. A
235
virtuţii“ [ϕιλο,καλον αυvτο.ν λε,γει]57 . Grigorie Teologul a iubit frumuseţea

gândirii spirituale a marelui scriitor al secolului al III-lea, nedezvoltându-i
niciuna din ipotezele doctrinare, aşa cum au făcut monofoziţii origenişti
palestinieni din secolul al VI-lea, a căror doctrină a fost condamnată la al
V-lea Sinod Ecumenic din 553.
O altă referinţă la Grigorie Teologul şi la atitudinea lui faţă de doctrinele
lui Origen apare în comentariul scrierii Despre înviere, a episcopului martir
Metodiu de Olimp († 311). Fotie se întreabă cum ar trebui să înţeleagă
opinia lui Grigorie şi a altora despre relaţia dintre suflet şi trup, având în
vedere concepţia împotriva lui Origen (considera că trupul este o piedică în
calea aspiraţiilor spirituale ale sufletului) a lui Metodie. Prin interogaţia sa,
Fotie a vrut să pună în discuţie opiniile despre relaţia suflet-trup a unui
antiorigenist convins cu acelea ale proorigenianiştilor de după el. Corecti-
tudinea ideilor lui Grigorie Teologul faţă de acea problemă este însă in-
discutabilă.
O trimitere importantă la opera Sfântului Grigorie este menţionarea sa
în Diverse scrieri şi centurii teologice ale Sfântului Maxim Mărturisitorul58 .
Fotie aminteşte de scrisoarea Sfântului Maxim, prin care acesta îi dădea
explicaţii lui Thoma câteva aporii dogmatice din opera Sfinţilor Grigorie
Teologul şi Dionisie Areopagitul, pe care i le ceruse într-o scrisoare anteri-
oară. Este vorba de un text controversat al Sfântului Grigorie, suspectat de
origenism, pe care Sfântul Maxim reuşeşte în mod admirabil să-l explice în
lumina convingerilor teologice ale Sfântului Grigorie Teologul, desprinse
clar din ansamblul operei lui. La fel procedează şi cu textul dionisian, bănuit
a fi unul de factură monofizită.
Reflecţiile lui Fotie despre Părinţii capadocieni şi locul lor în magistrala
sa operă Biblioteca sunt importante ca mărturii concrete ale modului re-
ceptării lor de către teologii de după ei. Faptul că au primit rapida recu-
noaştere ca Sfinţi Părinţi ai Bisericii, dar şi anumite temeri legate de sim-
patiile faţă de Origen ale Sfântului Grigorie de Nazianz şi ale Sfântului
lăsat mai multe scrieri, printre care un tratat împotriva maniheilor şi omilii la Evanghelia
după Matei, de o înaltă spiritualitate, cf. Aimé Solignac, Titus de Bostra, „Dictionnaire de
Spiritualité“ (fondé par M. Viller, F. Cavallera...) 15, Beauchesne, Paris, 1991, col.
999-1006.
57. Codex 232, Etienne Gobar, Florilège.
58. Codex 194, Maxime le Confesseur, Divers lettres et centuries théologique.
236
Grigorie al Nyssei, în particular, ne ajută să vedem, ca într-o oglindă a istoriei

literaturii creştine a primului mileniu, atitudinile faţă de ei atât ale orto-
docşilor, cât şi ale ereticilor, prezentate prin prisma patriarhului constanti-
nopolitan. Se observă aici preocuparea lui Fotie pentru istoria ideilor, temă
de care modernii s-au ocupat cu mult interes. Cei trei mari capadocieni
apar, din perspectiva mărturiilor înregistrate în Biblioteca lui Fotie, ca
personalităţi multiple şi caractere tari, ale căror scrieri au fost pe măsura
sufletului lor dedicat total cauzei Bisericii şi apărării dreptei-credinţe. În
lucrarea patriarhului Fotie, Sfinţii capadocieni sunt percepuţi ca spirite vii
şi pline de forţă. Autorul le-a continuat demersul cultural de realizare a
unei simbioze paşnice între cultura profană şi cea creştină, intelectualul
putându-se hrăni spiritual din ambele surse. Din acest motiv, Biblioteca sa
este un model cultural actual, care fascinează prin măreţia concepţiei
moderne despre asimilarea critică a literaturii profane şi creştine.
237
NOUTĂŢI EDITORIALE
Colecţia „Studia Basiliana“, volumele I-III,

Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2009.
Pr. conf. dr. Leontin Popescu
Sfinţii capadocieni au reprezen- cel Mare, Arhiepiscopul Cezareii
tat, pentru veacul în care au trăit, ade- Capadociei († 379 – de la a cărui tre-
vărate comori spirituale ale vieţii cere la cele veşnice se împlinesc
creştine. Din modelul lor de viaţă, 1.630 de ani), şi al celorlalţi Sfinţi
din activitatea lor pastorală, liturgică capadocieni, în Patriarhia Română.
şi misionară şi mai ales din scrierile Programul manifestărilor ce s-au
lor s-a adăpat în urmarea lui Hristos, desfăşurat atât la nivelul Patriarhiei
veacuri de-a rândul, ca de la o fân- Române, cât şi în toate eparhiile din
tână cu apă vie, întreaga viaţă biseri- Biserica Ortodoxă Română s-a con-
cească. Nu puţine sunt referirile de-a cretizat prin numeroase conferinţe
lungul timpului făcute de numeroşi teologice şi pastoral-misionare, sim-
teologi, oameni de cultură, dar şi de pozioane ştiinţifice, seri duhovni-
simpli credincioşi, la duhovnicia, ceşti, întâlniri cu renumiţi duhovnici
evlavia, înţelepciunea şi slujirea Sfân- români, publicaţii etc.
tului Vasile cel Mare, ale Sfântului În acest demers teologic, pasto-
Grigore de Nyssa sau ale Sfântului ral-misionar şi ştiinţific se înscrie şi
Grigore Teologul, pentru a numi doar lucrarea „Studia Basiliana“, volu-
trei dintre Sfinţii capadocieni. mele I, II şi III, dedicată Sfântului
În şedinţa de lucru din 29 oc- Vasile cel Mare, închinare la 1.630
tombrie 2008, la iniţiativa Preaferi- de ani, absolut necesară vieţii bise-
citului Părinte Patriarh Daniel, Pa- riceşti, tipărită cu binecuvântarea
triarhul Bisericii Române, Sfântul Preafericitului Părinte Daniel, Pa-
Sinod al Bisericii Ortodoxe Române triarhul Bisericii Ortodoxe Române,
a proclamat anul 2009 ca An come- la Editura Basilica a Patriarhiei Ro-
morativ-omagial al Sfântului Vasile mâne, Bucureşti, 2009.
238
Lucrarea, impresionantă din contribuţiile ştiinţifice ale diferitelor

punct de vedere al abundenţei de in- personalităţi teologice au fost împăr-
formaţii (toate trei volumele cuprind ţite în trei secţiuni: I. Studii de teo-
92 de studii, însumând 1.877 de logie dogmatică; II. Scriptură, cul-
pagini), este îngrijită de domnul aca- tură şi Biserică; III. Sfântul Vasile cel
demician Emilian Popescu şi domnul Mare pe teritoriul României, toate
lector dr. Adrian Marinescu pentru studiile beneficiind la sfârşitul fiecă-
primele două volume şi de domnul ruia de un mic rezumat în limba en-
academician Emilian Popescu şi gleză.
diac. drd. Mihai Ovidiu Căţoi pentru Dintre autorii acestui volum amin-
cel de al treilea volum. Fiecare dintre tim, în mod special, pe: ÎPS dr.
cele trei volume beneficiază de un Antonie Plămădeală; PS dr. Timotei
Cuvânt-înainte al Preafericirii Sale, Seviciu; pr. prof. dr. Dumitru Stăni-
Preafericitul Părinte Patriah Daniel; loae, cu două studii despre Sfînta
volumul I are şi Cuvântul-înainte de Treime în opera Sf. Vasile cel Mare;
la prima ediţie din 1979 al vrednicului prof. dr. Nicolae Chiţescu; pr. prof.
de pomenire patriarh Iustin Moisescu, dr. Ioan G. Coman, cu şapte studii
precum şi o Notă asupra acestei ediţii. despre personalitatea şi opera Sfân-
La sfârşitul fiecărui volum se regăsesc tului Vasile cel Mare; pr. prof. dr. Ene
scurte informaţii despre Autorii co- Branişte; pr. prof. dr. Teodor Bodo-
laboratori ai volumului respectiv, iar gae; pr. prof. dr. Dumitru Belu; pr.
pentru volumele al II-lea şi al III-lea prof. dr. Ştefan Alexe; pr. prof. dr.
se adaugă un Index nominum person- Constantin Pavel; pr. prof. dr. Ilie
arum et locorum. Moldovan, pr. prof. dr. Nicu Mol-
Volumul I este deschis de Cu- doveanu.
vântul-înainte al Preafericirii Sale, Volumul al II-lea. Asemenea ce-
Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe lui dintâi volum, şi volumul al II-lea
Române, urmat de Cuvântul-înainte din „Studia Basiliana“ este deschis
de la prima ediţie, din 1979, şi se de Cuvântul-înainte al Preafericitului
continuă cu studiul vrednicului de Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii
pomenire patriarh Teoctist – Opera Ortodoxe Române, urmat de studii
Sf. Vasile cel Mare în evlavia credin- şi contribuţii teologice, pe patru sec-
cioşilor români – şi al preotului ţiuni: I. Sfântul Vasile cel Mare pe
profesor dr. Ioan G. Coman – Perso- teritoriul României; II. Scriptură,
nalitatea Sfântului Vasile cel Mare spiritualitate, cultură; III. Sfântul
(profil istoric şi spiritual). Apoi, Vasile cel Mare şi monahismul;
239
IV. Sfinţii Vasile, Grigorie şi Ioan – româneşti. Acest fapt dă lucrării ma-
mari dascăli şi ierarhi. re valoare ştiinţifică şi, totodată, pre-
Dintre autorii acestui volum, amin- supune şi invitaţia necesară lecturării
tim pe: ÎPS dr. Nestor Vornicescu, pr. şi consultării ei pentru cercetarea teo-
prof. dr. Constantin Galeriu, pr. prof. logică şi pentru cunoaşterea expe-
dr. Nicolae Neaga, prof. dr. Teodor rienţei vieţii Bisericii.
M. Popescu, prof. dr. Emilian Po- Studiile ÎPS dr. Antonie Plămă-
pescu, pr. prof. dr. Ioan Bria, pr. prof. deală, ale pr. prof. Dumitru Stăniloae,
dr. Constantin Coman. ale părintelui prof. I. G. Coman, ale
Volumul al III-lea cuprinde Ac- pr. prof. Nicolae Neaga, ale prof. dr.
tele Simpozionului Comisiei române Nicolae Chiţescu, ale prof. dr. Teodor
de istorie ecleziastică, Bucureşti – M. Popescu, ale pr. prof. dr. Ene
Cernica, 2-3 octombrie 2008. Branişte, ale pr. prof. dr. Teodor
Cuvântul-înainte al Preaferici- Bodogae, ale pr. prof. dr. Dumitru
tului Părinte Daniel, Patriarhul Bise- Belu, ale pr. prof. dr. Ştefan Alexe –
ricii Ortodoxe Române, deschide şi personalităţi teologice vii şi astăzi şi
acest volum de studii şi contribuţii de care mulţi dintre cercetătorii şi
teologice. teologii mai tineri au auzit doar din
Dintre autorii volumului al III-lea, relatările celor care le-au fost ucenici
amintim pe: prof. dr. Emilian Po- sau din diferite dicţionare – în forma
pescu, pr. prof. dr. Ioan Vasile Leb, deosebită a ediţiei „Studia basiliana“,
pr. prof. dr. Vasile Muntean, pr. prof. ne invită să le fim ucenici în cele ale
dr. Ion Vicovan, pr. prof. dr. Ioan vieţii în Hristos pe „calea Sfinţilor“
Chirilă, pr. prof. dr. Alexandru şi, în mod special, ne propun un model
Moraru, pr. prof. dr. Nicolae Chifăr, de creştin, preot, dascăl şi ierarh în
pr. conf. dr. Ioan Moldoveanu, pr. persoana Sfântului Vasile cel Mare.
lector. dr. Cristian Gagu, lect. dr. Prin conţinutul valoros ştiinţific,
Maria Alexandru, pr. Mihăiţă Bratu. prin excelenta formă editorială, „Stu-
Contribuţiile şi studiile teolo- dia Basiliana“ dă un exemplu deo-
gice, liturgice, biblice şi istorice dedi- sebit pentru cercetarea contempo-
cate Sfântului Vasile cel Mare – mare rană, ridicându-se la valoarea şi ni-
ierarh, teolog şi apărător al credinţei, velul publicaţiilor de prestigiu de
mare ascet şi organizator al monahis- oriunde în lume, totodată reluând cu
mului – în aceste trei volume ale edi- o deosebită vigoare o mai veche tra-
ţiei „Studia Basiliana“ aparţin unor diţie a Bisericii, aceea a tiparului ce
eminente personalităţi ale teologiei are conştiinţa istoriei.
240
Sfântul Vasile cel Mare, Comentariu la Cartea profetului Isaia,

Omilii şi Cuvântări, Editura Basilica a Patriarhiei Române,
Bucureşti, 2009.
Pr. lect. dr. Dorin Gabriel Pandele
Semnalăm cu bucurie apariţia de nia, bogăţia şi folosul ei, mulţumirea,
noi traduceri în limba română a unor mânia, beţia etc.
texte aparţinând Sfântului Vasile cel Trebuie amintit, de asemenea, şi
Mare, ori revizuirea unor mai vechi stilul bisericesc al acestor traduceri,
traduceri, evenimente editoriale care cititorii beneficiind de o traducere
se doresc a fi un omagiu adus marelui care păstrează mireasma vechilor
Părinte, în chiar anul consacrat de Bi- cazanii ale Sfinţilor Mitropoliţi Var-
serica Ortodoxă Română tuturor Pă- laam sau Antim Ivireanul. Colectivul
rinţilor capadocieni. care s-a ocupat de această re-tra-
Omiliile şi Cuvântările Sfântului ducere a omiliilor vasiliene, Constan-
Vasile cel Mare au beneficiat de o tin Georgescu şi Alexandru Mihăilă,
apreciere cu totul deosebită în rândul pornind de la traducerea pr. D. Fecioru
credincioşilor ortodocşi români, fapt a reorganizat notele bio-bibliografice,
datorat traducerilor succesive, dar a revăzut textul şi referinţele biblice
parţiale ale acestor omilii şi care au într-o nouă lucrare, evident mai
fost editate ulterior, la un nivel ştiin- bogată, actualizată, deplină.
ţific superior, în colecţia „Părinţi şi Tot în Editura Basilica a Pa-
scriitori bisericeşti“, volumul 17, triarhiei Române, cu binecuvântarea
prin traducerea pr. dr. Dumitru Fecio- Preafericitului Patriarh Daniel, a
ru, în anul 1986. Textul traducerilor apărut un volum inedit în literatura
acestor omilii a fost revăzut şi com- patristică de la noi: Comentariu la
pletat în 2009, cu note bogate şi refe- Cartea profetului Isaia, aparţinând
rinţe biblice, ca urmare a noilor Sfântului Vasile cel Mare şi tradusă
cercetări în domeniul istoriei textului în limba română de Alexandru Mi-
şi traducerilor din ultimele două de- hăilă. Volumul beneficiază de o
cenii. Valoarea acestor omilii este introducere generoasă, în care sunt
una cu totul deosebită, prin temele tratate toate problemele legate de
lor, care sunt actuale: postul, smere- autenticitatea textului vasilian, me-
241
toda exegetică folosită, stilul comen- chiul Testament. Merită o apreciere

tariului, autorul, data scrierii, refe- deosebită şi limba română utilizată,
rinţele biblice folosite de Sfântul Va- una care se înscrie în modelul ling-
sile şi cele folosite de traducător etc. vistic al primilor traducători din
Cartea se desfăşoară pe par- cadrul colecţiei „Părinţi şi scriitori
cursul a 16 capitole, pe 365 de pagini, bisericeşti“, colecţie iniţiată cu bi-
urmate de un indice scripturistic. necuvântarea patriarhului Iustin
Sfântul Vasile cel Mare foloseşte în (1977-1986). Această limbă, uşor
interpretarea textului profetic două arhaică, însă mustind de o încărcă-
metode: cea alexandrină şi cea antio- tură duhovnicească adunată ca mie-
hiană, evitând exagerările alegorice pe rea în decursul secolelor în fagurele
care le-a promovat, cu prilejul unui spiritualităţii ortodoxe a poporului
comentariu la aceeaşi carte, Origen. român, constituie rodul unui efort
Sfântul Vasile afirmă multitudinea de admirabil al traducătorului de a pune
sensuri ale unui text biblic: isto- în operă un text profetic dificil, cu
rico-literar, dar şi pe cel ,,după ade- un stil elegant şi profund, purtând
văr“; uneori vorbeşte despre sensul marca Sfântului Vasile cel Mare. Va-
literal, dar alteori despre cel care loarea literară a acestui volum este
transcende sensul istoric, prin con- dublată de cea ştiinţifică şi duhov-
templaţie, credinciosul ajungând ast- nicească, publicul român având ast-
fel la adevărul celor scrise în Scripturi. fel la îndemână o lucrare a marelui
Hristocentrismul este o carac- Părinte capadocian, mult timp inacce-
teristică fundamentală a interpretării sibilă credincioşilor români.
vasiliene; este, de fapt, cheia inter- Recomandând cu căldură lectura
pretării corecte a textelor biblice acestor două volume, felicităm au-
vechi-testamentare. Poate tocmai din torii şi ostenitorii care au şlefuit aceste
această perspectivă, traducerea dlui bijuterii ale literaturii patristice, acce-
dr.Alexandru Mihăilă abundă în sibile astăzi oricărui iubitor al Sfin-
referinţe biblice din Noul şi din Ve- ţilor Părinţi.
242
Sfântul Vasile cel Mare, Despre post,

Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 2009, 52 p.
Anul care se apropie de sfârşit, cească, lucrarea este de mare actua-
prin hotărârea Sfântului Sinod al litate, fie şi numai pentru faptul că
Bisericii Ortodoxe Române, a fost ar fi o soluţie în atenuarea crizei ce
declarat drept An omagial al Sfân- bântuie omenirea. De altfel, Preafe-
tului Vasile cel Mare şi al celorlalţi ricitul Părinte Patriarh Daniel sur-
Sfinţi Părinţi capadocieni. Motivele prinde importanţa postului, accen-
acestei alegeri au fost multiple, deşi tuând faptul că este „o practică bise-
ar fi fost destul şi numai faptul că se ricească pe care Sfinţii Părinţi au
împlinesc 1.630 de ani de la trecerea preţuit-o, făcând din ea un mod de
la cele veşnice a Sfântului Vasile cel viaţă care trebuie împărtăşit tuturor“
Mare. Prin cinstirea lui, s-a dorit, în (p. 3). Lucrarea Sfântului Vasile este
acelaşi timp, cinstirea tuturor Părin- deosebit de bogată în explicaţii şi
ţilor capadocieni, deoarece viaţa, nuanţe. Astfel, după ce face istoria
slujirea, învăţătura, activitatea lor fi- postului precizând că este o moşte-
lantropică şi nu numai şi-au pus am- nire strămoşească, marele capado-
prenta peste întreaga Biserică, până cian precizează că „în rai nu era vin,
astăzi. Cu acest prilej, Sfântul Sinod nu se tăiau vite şi nici nu se mânca
a hotărât să publice opera integrală a carne. După potop a apărut vânatul“
Sfântului Vasile, dar şi a celorlalţi (p. 9), vinul şi toate celelalte, pentru
Părinţi capadocieni. Semnalăm acum că „n-a mai fost nădejde de desă-
apariţia lucrării Despre post, format vârşire“ (p. 10). Şi cu toate acestea,
de buzunar (12 x 16,5 cm), cu un importanţa postului s-a putut vedea
Cuvânt-înainte semnat de chiar Întâi- atunci când s-a dat Legea Vechiului
stătătorul Bisericii noastre. Lucrarea Testament, căci „ştim că Moise, prin
cuprinde două omilii Despre post post, s-a urcat în munte. Că n-ar fi
(p. 5-35) şi un cuvânt Împotriva celor îndrăznit să se apropie de vârful
ce se îmbată (p. 36-51). muntelui care fumega, nici n-ar fi
Deşi, pentru omul modern, pos- cutezat să intre în nor, dacă n-ar fi
tul şi-a pierdut semnificaţia duhovni- fost înarmat cu postul. Prin post, a
243
primit poruncile scrise pe plăci de omul pentru orice efort şi jertfelnicie,

degetul lui Dumnezeu. Sus, pe mun- Sfântul Vasile conchide: „Cu aceas-
te, postul a prilejuit darea Legii; iar tă hrană săturându-ne din destul, să
jos, la poalele lui, lăcomia la mân- dea Dumnezeu să fim găsiţi vrednici
care a înnebunit pe oameni să se a lua parte la veselia ospăţului Mi-
închine idolilor…o singură îmbă- relui Hristos Iisus, Domnul nostru,
tare cu vin a zădărnicit cele patru- Căruia I se cuvin slava şi puterea în
zeci de zile de post şi de rugăciune veci. Amin.“
ale lui Moise“ (p. 10). Dar, analiza Cuvântul Împotriva celor care se
binefacerilor postului şi pierderilor îmbată a fost rostit în continuarea
suferite de omul ce nu-l respectă, nu-l omiliilor Despre Post şi ne descoperă
practică este mult mai bogată, Sfân- un părinte mâhnit, căci „ostenelile
tul Vasile dând exemple atât din Ve- mele de mai înainte au rămas fără
chiul, cât şi din Noul Testament şi rod“. Este înspăimântător, dar şi
precizând că „adevăratul post stă mângâietor cuvântul, pentru orice
în îndepărtarea de păcate“ (p. 21). slujitor al Mântuitorului; înspăimân-
Căci, „nu mănânci carne, dar mă- tător, fiindcă rodul muncii slujito-
nânci pe fratele tău. Te abţii de la rului se poate vedea doar în autentica
vin, dar nu-ţi stăpâneşti ocările… trăire creştină a omului şi cine nu s-ar
Mânia este o beţie a sufletului; îl înspăimânta de felul cum se poartă
face pe om fără judecată, ca şi vi- creştinii astăzi, chiar între ei, dar
nul… fiecare din stările sufleteşti mângâietor, fiindcă exemplul per-
care tulbură mintea poate să fie nu- suasiunii înaintaşilor ne obligă. De
mită, pe bună dreptate, beţie“ (p. 21). aceea şi Sfântul Vasile, după ce arată
Dar culmea binefacerilor postului cât de păgubit este sufletul celui care
este primirea Stăpânului (p. 23). a gustat odată „…cuvântul cel bun
În cea de a doua omilie suntem al lui Dumnezeu, după ce a fost în-
îndemnaţi, preoţi şi popor, să fim me- vrednicit de cunoaşterea tainelor…“,
sagerii postului, atât cu fapta, cât şi precizează că un astfel de creştin „nu
prin cuvânt, căci „îndestulătoare este pierde numai plata ostenelilor lui, ci
puterea cuvântului să mărească este vrednic de pedeapsă şi mai
celor zeloşi râvna, iar celor trândavi grea…“ (p. 36). Şi cum orice lucru
să le deştepte zelul“ (p. 24). Şi, după creat de Dumnezeu este bun, numai
nenumărate comparaţii şi asocieri, felul în care este folosit poate să-l
din care să înţelegem mai bine ce în- facă rău, Sfântul Vasile precizează:
seamnă a posti şi ce răsplată va primi „Vinul, darul lui Dumnezeu, dat
244
celor cumpătaţi pentru mângâierea şi atitudinea credincioşilor faţă de ei

slăbiciunii lor, a ajuns acum, în mâi- să fie alta, îndeamnă Sfântul Vasile:
nile celor necumpătaţi, unealtă de „Aveţi milă de ei, ca de mădularele
desfrâu“ (p. 38). Iar după acest voastre bolnave“. Dar, de nu se vor
cuvânt, marele orator şi ascet zugră- pocăi, „dacă-i veţi vedea că se obrăz-
veşte adâncimea şi hidoşenia viciului nicesc şi dispreţuiesc întristarea
beţiei, spunând: „Beţia, demon de voastră, ieşiţi din mijlocul lor, deo-
bunăvoie, băgat în suflet de către sebiţi-vă de ei şi nu vă atingeţi de
plăcere, beţia, mamă a păcatului, cel necurat, ca aşa ei să se ruşineze
vrăjmaşa virtuţii, face fricos pe cel şi să-şi recunoască păcatul lor, iar
viteaz, desfrânat pe cel înfrânat; nu voi să primiţi răsplata…“ (p. 51).
ştie de dreptate, ucide chibzuinţa“. Dar indiferent cât am încerca, în
Mai mult, „ochii beţivilor sunt vi- câteva rânduri, să surprindem esen-
neţi; faţa palidă; răsuflarea greoaie ţialul din lucrarea Sfântului Vasile,
şi scurtă; limba împleticită; vorbirea ne va fi imposibil, deoarece fiecare
neclară; picioarele tremurătoare, ca cuvânt, fiecare expresie, fiecare ana-
la copiii cei mici; scurgeri din tru- logie, nuanţă sau comparaţie măresc
puri, ca din trupuri neînsufleţite“ orizontul cunoaşterii şi, odată în plus,
(p. 41). Frumuseţea chipului lui dovedesc un lucru esenţial: creşti-
Dumnezeu păleşte din cauza acestui nismul este un mod de viaţă desco-
viciu, de aceea Sfântul Vasile con- perit de Mântuitorul, prin care omul
damnă pe vicios, dar în egală măsură este invitat să redevină partenerul de
şi pe cel ce-l îmbie pe om să devină dialog în iubire veşnică a lui Dum-
vicios, spunând: „Ai ucis cu vin floa- nezeu şi în acest sens, orice mani-
rea tinereţii! Chemi pe om la ospăţ festare, trăire şi faptă îşi au impor-
ca pe un prieten, dar îl scoţi din casă tanţa şi greutatea lor. De aceea, mo-
ca mort, că i-ai stins cu vin viaţa“ tivat şi de faptul că suntem în timpul
(p. 47). Când pana cuvântului va Postului Naşterii Domnului, ar fi mi-
atinge inima vicioşilor şi se vor pocăi nunat dacă fiecare dintre noi am reuşi
de nebunia faptelor săvârşite, atunci să citim, încă o dată, această lucrare.
245
Sfântul Vasile cel Mare, Despre lăcomie, către bogaţi,

Omilie rostită în timp de foamete şi secetă,
Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 2009, 66 p.
Orice carte nou-tipărită este o de anevoioasă, fiindcă Sfântul Vasile
bucurie pentru cititori, dar când a- este extraordinar de profund şi me-
ceasta vine din adâncul istoriei şi sajul transmis, dacă ar fi luat în serios
aparţine unui ilustru personaj, ea este de societatea contemporană, ar putea
o mare binecuvântare. Şi cum Pa- oferi o soluţie autentică la ieşirea din
triarhia Română cinsteşte în mod criza ce ameninţă tot mai mult să
deosebit pe Părinţii capadocieni în isterizeze omenirea. De altfel, se do-
acest an curgător, noua apariţie edi- vedeşte că orice criză socială îşi are
torială este o excelentă invitaţie la rădăcinile adânc înfipte în neorân-
meditaţie, atât asupra călătoriei duiala duhovnicească. În prima omi-
noastre prin timp spre Împărăţia lui lie, Sfântul Vasile face o exegeză
Dumnezeu, cât şi la felul cum ges- amănunţită a textului, subliniind
tionăm bunurile pe care Dumnezeu faptul că orice avuţie este „comună
ne îngăduie să le gestionăm în vre- tuturor oamenilor“, dar bogaţii le
melnica noastră şedere pe pământ. consideră doar ale lor, numai pentru
Lucrarea a apărut în format de bu- faptul că „ei au pus mâna, mai întâi,
zunar (12 x 16,5 cm), în condiţii gra- pe ele“ (p. 19). Bogat este cel ce
fice deosebite, cu un bogat Cu- face fapte bune şi milostenie, aşa
vânt-înainte semnat de Preafericitul cum sărac este cel „lipsit de orice
Părinte Patriarh Daniel. Cartea cu- faptă bună! Eşti sărac în iubirea de
prinde Omilie la cuvintele Evan- oameni, sărac în credinţa în
gheliei după Luca: „Strica-voi jitni- Dumnezeu, sărac în nădejdea vieţii
ţele mele şi mai mari le voi zidi“ şi veşnice!“ (p. 18). De aceea, în-
Despre lăcomie (p. 5-21), un cuvânt demnul constant este la milostenie,
Către bogaţi (p. 22 - 44) şi o Omilie căci „în ziua Judecăţii nu-i acuzat
rostită în timp de foamete şi secetă răpitorul, ci acela ce nu şi-a îm-
(p. 45 - 66). Prezentarea unei astfel părţit averile!“ (p. 21). Iar Sf. Vasile
de lucrări este onorantă, dar destul nu a predicat doar cuvântul, ci a
246
împlinit fapta, împărţindu-şi averea continuă: „Ia-le-o înainte, dar, şi

săracilor! înmormântează-te singur! O fru-
În cuvântul Către bogaţi, marele moasă înmormântare este evlavia.
capadocian face o fină analiză con- Pleacă din lume îmbrăcat cu toate
ştiinţei şi sufletelor acestora, arătând bogăţiile tale ! Fă-ţi podoabă bo-
câte frământări zadarnice se nasc, găţia ce o ai! Să o ai cu tine! Ai în-
câte probleme au cu modul de ago- credere în bunul sfătuitor, în Hristos,
nisire şi chivernisire a bogăţiei, gă- Care te-a iubit, Care a sărăcit pentru
sind motive peste motive, atât pentru noi, ca noi să ne îmbogăţim cu
ziua de azi şi ziua de mâine, dar şi sărăcia Lui…“ (p. 44).
pentru că „viitorul este nesigur; pot Omilia rostită în timp de foamete
să dea peste noi nevoi nebănuite!“ şi secetă a fost izvorâtă din realităţile
(p. 28). Aceeaşi analiză o face şi anului 368, când seceta şi foametea
frământărilor bogatului în faţa morţii, au adus cumplite suferinţe întregii
dar şi comportării urmaşilor celui Capadocii. Momentul a fost asemă-
bogat, care-şi justifică în fel şi chip nat cu cel al rătăcirii israeliţilor, în
ceea ce au văzut la cel răposat: zgâr- căutarea unui izbăvitor din robie, în
cenia. „…vor filozofa atunci pe sea- căutarea apei din pustiu: „…avem
ma ta, spunând: Este o prostie să iarăşi nevoie de nori adunaţi, care
împodobim un mort, să ducem la să dea oamenilor mană, hrana cea
groapă cu atâta risipă de cheltuieli neobişnuită“ (p. 47). Pentru Sfântul
pe unul care nu mai ştie ce se petrece Vasile, seceta era îngăduită de Dum-
în jurul lui! Nu-i mai bine să-i împo- nezeu, „pentru că ne-am îndepărtat
dobim pe cei vii cu aceste haine de El şi ne-am lenevit; nu caută să
scumpe şi frumoase, decât să putre- ne zdrobească, ci Se sileşte să ne
zească odată cu mortul bogăţiile îndrepte…uitaţi-vă, dar, că mulţimea
îmbrăcămintei? La ce folos cavou păcatelor noastre a scos şi anotim-
măreţ, înmormântare costisitoare şi purile din propriile lor hotare şi a
cheltuieli fără de rost? Se cuvine ca schimbat vremurile în altele, cu totul
de aceşti bani să se folosească, pen- neobişnuite“ (p. 48). Dacă nu ai şti
tru nevoile vieţii, cei ce rămân după la ce se referă, ai fi convins că aceste
el! Aşa vor grăi şi spre a se răzbuna cuvinte se potrivesc, de minune, vre-
pentru asprimea cu care te-ai purtat murilor noastre! Din omilie se poate
cu ei, dar şi spre a face plăcere moş- deduce că Sfântul Vasile era mâhnit
tenitorilor“ (p. 43-44). Şi ca un re- şi pentru faptul că, deşi încercaţi de
mediu al acestei stări, Sfântul Vasile necazuri şi ameninţaţi de foamete,
247
capadocienii nu se grăbeau să-şi era percepută ca „boala înfome-

schimbe obiceiurile, nu se grăbeau tatului… chin plin de jale. Foamea
să revină la creştinismul autentic: este capul nenorocirilor omeneşti;
„Voi, bărbaţilor, afară de câţiva, vă moartea prin foamete este cea mai
ocupaţi cu negustoria; iar voi, fe- nemiloasă moarte. Că în toate cele-
meilor, slujiţi bărbaţilor la lucru ma- lalte primejdii de moarte sfârşitul
monal. Puţini sunt cu mine şi cu vine îndată; ascuţişul sabiei pune
rugăciunea! Dar şi aceştia se plic- iute capăt vieţii; furia focului stinge
tisesc, cască, se întorc adeseori şi îndată viaţa; dinţii fiarelor sălbatice
pândesc timpul când îşi va termina sfâşie mădularele cele mai de seamă
cântăreţul cântarea şi când vor scă- şi nu îngăduie să se prelungească
pa, ca dintr-o închisoare, din biseri- chinurile. Foamea însă este un chin
că şi de la îndatorirea rugăciunii“ prelungit, o suferinţă care durează,
(p. 49-50). Şi aici, actualitatea cuvin- o boală cuibărită în noi înşine, ce
telor poate fi surprinsă! Raza de nu mai dispare, o moarte veşnic
speranţă, şi atunci, ca şi astăzi, erau prezentă şi veşnic amânată“ (p. 60).
copiii, prin nevinovăţia lor, fapt ex- Or, prin astfel de necazuri, Dumne-
primat de Sfântul Vasile astfel: „Cu zeu nu făcea altceva decât să-l cheme
noi în biserică sunt aceşti copilaşi, pe om la pocăinţă: „Timpul de secetă
care şi-au lăsat tăbliţele la şcoală şi şi de foamete de acum te cheamă la
au venit să cânte aici, cu noi; iau milostenie, mama poruncilor… de
necazul nostru drept recreaţie şi aceea, opreşte porunca, pentru că
joacă şi fac sărbătoare din nenoro- fuge, împlineşte-o, ia-o şi strînge-o
cirea noastră… mulţimea bărbaţilor la piept cu amândouă braţele. Dă
în puterea vârstei, poporul cel vino- puţin, să capeţi mult! Nimiceşte cel
vat, cel care poartă în suflete pricina dintâi păcat făcut de om, dăruind
relelor, …se poartă în voie prin oraş, celui flămând hrană. Că după cum
iar copiii neştiutori şi nevinovaţi se Adam, mâncând rău, ne-a lăsat
adună în biserică şi se grăbesc la moştenire păcatul, tot aşa şi noi,
mărturisire, ei care nu sunt nici dacă potolim nevoia şi foamea fra-
pricina nenorocirilor şi nici nu au telui nostru, nimicim mâncarea cea
cunoştinţa sau puterea să se roage aducătoare de moarte“ (p. 62). Şi
cum trebuie“ (p. 50). Pentru Sfântul sfaturile marelui dascăl şi ierarh con-
Vasile, seceta era un dascăl ce aducea tinuă, invitând nu doar pe capado-
aminte de păcatele fiecăruia, dar cieni, ci chiar popoarele să revină la
foametea era mult mai cruntă, căci trăirea cea dintâi a creştinilor, la sta-
248
rea de comuniune. Gânduri, nuanţe, gustat şi înţeles doar prin citirea

idei, aspecte desprinse din lucrarea integrală a textului, la care invităm
Sfântului Vasile, dar departe de a pe toţi bine-credincioşii creştini, pe
surprinde totul, ce poate fi pe deplin elevi şi studenţi, dascăli şi slujitori.
† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,

Misiune pentru mântuire – Lucrarea Bisericii în societate,
Editura Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2009, 922 p.
Viaţa Bisericii, în mişcare, este mai importante acte solemne şi cu-

departe de a fi monotonă. Eveni- vinte misionare ale Preafericirii Sale
mentele cele mai importante sunt în societate“ (p. 5).
astăzi mediatizate atât prin ziarul Primul capitol, sugestiv numit
oficial al Patriarhiei, „Lumina“, cât Întronizare (p. 35-56), cuprinde cu-
şi prin postul de radio-TV, Trinitas. vântările Preafericirii Sale rostite la
Dar sunt încă destul de multe aspecte momentul preluării prerogativelor pa-
ale vieţii bisericeşti, ce se consumă triarhale.
în liniştea sau frământarea Palatului Capitolul al II-lea – Gramate –
Patriarhal şi sunt consemnate în acte (p. 57 - 81) redă toate actele oficiale
şi documente ce devin piese de ar- de numire a ierarhilor ridicaţi în di-
hivă. Lucrarea, de curând apărută, ferite trepte şi vrednicii, în perioada
semnată de Preafericitul Părinte Pa- sus-menţionată.
triarh poate fi considerată o autentică Capitolul al III-lea – Cuvântări
radiografie a vieţii bisericeşti pe o şi mesaje la întronizări de ierarhi –
perioadă destul de scurtă, adică de la (p. 85-122) cuprinde 10 mesaje şi
30 iulie 2007, când fericitul întru ador- cuvântări la noile hirotoniri şi întro-
mire patriarh Teoctist a trecut la cele nizări de ierarhi, prima fiind cea adre-
veşnice şi până la sfârşitul anului 2008, sată noului întâistătător al Bisericii
când mitropolitul Moldovei şi Buco- Greciei, Preafericitul Părinte Ieronim
vinei devine mai întâi Locţiitor şi apoi al II-lea, Arhiepiscopul Atenei şi al
Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. întregii Elade.
Lucrarea este structurată în 14 Capitolul al IV-lea – Tomosuri
capitole, în care sunt cuprinse „cele – (p.125-134) ne prezintă un număr
249
de cinci documente oficiale de ca- consacrată şi cunoscută a Preafe-

nonizări ale unor noi sfinţi în Bise- ricirii Sale, aceea de predicator.
rica Ortodoxă Română, în perioada Capitolul al X-lea – Condo-
precizată. leanţe – (p. 561-594) cuprinde un
Capitolul al V-lea – Hrisoave – număr de 18 mesaje sau cuvântări
(p. 137-143) cuprinde un număr de funebre, ce au evidenţiat vrednicia
cinci hrisoave de sfinţiri şi resfinţiri unor ierarhi şi slujitori, precum şi
de biserici, ultimul fiind cel al resfin- contribuţia culturală a unor perso-
ţirii Catedralei Patriarhale. nalităţi din societatea românească,
Capitolul al VI-lea – Interviuri dar, în egală măsură, au şi mângâiat
– (p. 147-170) reţine trei interviuri familiile îndoliate.
acordate de Preafericitul Părinte Pa- Capitolul al XI-lea – Parastase
triarh Daniel unor posturi de tele- – (p. 595-621), care se recomandă de
viziune. la sine, cuprinde un număr de 8
Capitolul al VII-lea – Mesaje – cuvântări rostite de Preafericirea Sa
(p. 173 - 313) este foarte bogat, la momente comemorative, cele mai
având peste 60 de mesaje trimise de multe legate de pomenirile făcute
Părintele Patriarh diferitelor perso- pentru fericitul întru adormire pa-
nalităţi marcante, atât ale vieţii bise- triarh Teoctist, unul la împlinirea a
riceşti, cât şi cultural-sociale, cu di- 15 ani de la trecerea la cele veşnice
ferite ocazii. a părintelui Dumitru Stăniloae şi
Capitolul al VIII-lea – Simpo- unul la împlinirea a 10 ani de la mu-
zioane, colocvii, conferinţe – tarea la Domnul a părintelui Ilie
(p. 317-378) ne prezintă chipul unui Cleopa.
teolog de marcă al Bisericii Orto- Capitolul al XII-lea – Cuvin-
doxe, care nu este nimeni altul decât te-înainte, prefeţe – (p. 625-727) este
Patriarhul României. Un număr de alcătuit dintr-un număr de 33 de
18 mesaje şi conferinţe sunt inserate prefeţe şi cuvinte-înainte, la cele mai
în aceste pagini, unele dintre ele fiind diverse publicaţii, în special ale Pa-
roade ale participării la întruniri teo- triarhiei, dar nu numai.
logice sau cultural-misionare de ni- Capitolul al XIII-lea – Pastorale
vel internaţional. – (p. 731-758) cuprinde pastoralele
Capitolul al IX-lea – Cuvântări Preafericirii Sale, la praznicele Naş-
– (p. 381-558) are un număr de 35 terii şi Învierii Domnului în inter-
de cuvântări, rostite cu diferite pri- valul precizat la începutul prezentării
lejuri. Ne descoperă o altă latură, deja noastre.
250
Capitolul al XIV-lea – Anexe – mare uşurinţă condeiul, expune cu

(p. 761-922) cuprinde mesaje şi tele- claritate învăţătura de credinţă, sur-
grame primite de Preafericirea Sa, cu prinde nuanţe şi face conexiuni ne-
ocazia întronizării, patru cuvântări bănuite, dar dovedeşte şi un fin şi
rostite la momente de referinţă din ascuţit simţ practic. Filantropia şi mi-
viaţa Preafericirii Sale şi patru recen- siunea printre tineri nu sunt noţiuni
zii la ultimele apariţii editoriale, sem- abstracte, ci realităţi ce prind din ce
nate de Preafericirea Sa. în ce mai mult contur, pregătind Bi-
Lucrarea se distinge prin varie- serica pentru a fi capabilă să răs-
tatea de informaţii şi idei, prin multi- pundă nevoilor concrete ale credin-
tudinea aspectelor abordate, dar şi cioşilor, care sunt din ce în ce mai
prin claritatea mesajelor transmise. numeroase şi diverse.
Într-o lume în care o uşoară boare de Având foarte multe informaţii ce
răstălmăcire a lucrurilor se face din au intrat deja în Istoria Bisericii Orto-
ce în ce mai simţită, lucrarea de faţă doxe Române, cartea Misiune pentru
ne prezintă chipul unui patriarh căr- mântuire – Lucrarea Bisericii în so-
turar, misionar, exeget, gospodar, dar cietate poate fi un bun instrument de
şi deosebit de practic. Format la lucru pentru slujitori, dar, în egală
şcoala părintelui Ilie Cleopa şi pă- măsură, sursă de îmbogăţire duhov-
rintelui Stăniloae, Preafericitul Pă- nicească pentru credincioşi, fapt pen-
rinte Patriarh Daniel mânuieşte cu tru care o recomandăm cu căldură.
Colectiv, Istorie bisericească, misiune creştină şi viaţă culturală

de la începuturi până în secolul al XIX-lea, vol. I,
Editura Arhiepiscopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2009.
Aniversarea a 650 de ani de la tăzi, sub toate aspectele, a vieţii
întemeierea Mitropoliei Ungrovla- bisericeşti. Între episcopiile eviden-
hiei a prilejuit ridicarea la rangul de ţiate pentru lucrarea misionară, li-
arhiepiscopie a unor eparhii din ca- turgică, culturală şi socială şi ridicate
drul Mitropoliei Munteniei şi nu nu- la rang de arhiepiscopie s-a numărat
mai, ca recunoaştere a rolului jucat şi Episcopia Dunării de Jos. Sărbă-
de acestea şi de ierarhii ce le-au păs- toarea ridicării Episcopiei Dunării de
torit, în dezvoltarea, în trecut şi as- Jos la treapta de arhiepiscopie şi a
251
conferirii de către Preafericitul Pa- vezi arheologice descoperite chiar în

triarh Daniel a titlului de arhiepiscop zona Eparhiei Dunării de Jos, pre-
Preasfinţitului Episcop dr. Casian zentate de Ion T. Dragomir în stu-
Crăciun a fost marcată şi prin edita- diul Mormântul daco-roman pa-
rea de către Editura Arhiepiscopiei leocreştin de la Tirighina-Bărboşi
Dunării de Jos a unui volum de studii din regiunea Dunării de Jos şi de Ion
de teologie istorică şi arheologie cu T. Dragomir şi Silviu Sanie în studiul
privire la viaţa creştină din zona Du- Începuturile creştinismului în sudul
nării de Jos, scopul fiind acela de „a roman al Moldovei, cea mai im-
reaminti cadrul istoric şi spiritual bi- portantă concluzie fiind aceea că „în
sericesc în care a activat şi activează lumina celor relatate privind atri-
Eparhia Dunării de Jos“. Coordona- butele documentar-ştiinţifice şi ar-
torii volumului au avut în vedere, heologice ale mormântului daco-ro-
prin urmare, identificarea şi selec- man paleocreştin de la Bărboşi, se
tarea unor studii relevante pentru poate afirma cu deosebită certitudine
istoria vieţii bisericeşti din zona Du- că atât poporul, cât şi limba română
nării de Jos, care urmăresc evoluţia s-au format odată cu apariţia creşti-
acesteia începând din epoca apos- nismului pe teritoriul patriei noastre,
tolică şi până în secolul al XIX-lea. cu alte cuvinte, poporul român s-a
Volumul cuprinde atât studii ce au născut creştin dintru începuturi, cu
mai fost publicate în reviste de spe- aproape două mii de ani în urmă“
cialitate sau în revistele bisericeşti ori (p. 34).
în alte volume, cât şi studii inedite. Continuitatea vieţii creştine în re-
Volumul se deschide cu studiul giunea Dunării de Jos până în secolul
L’origine apostolique du christia- al XIV-lea, când a fost înfiinţată
nisme roumain al prof. acad. Emilian Mitropolia Ungrovlahiei, precum şi
Popescu care, pe baza informaţiilor relaţiile bisericeşti cu creştinismul
oferite de martirologiile răsăritene, dar sud-dunărean, în mod special cu cel
şi a celor occidentale publicate în ulti- bizantin, sunt argumentate într-o
mele decenii, a conchis că „originea suită de opt studii aparţinând: prof.
apostolică a creştinismului românesc, acad. Emilian Popescu, Dobrogea şi
prin predica Sfinţilor Andrei şi Filip, teritoriile româneşti nord-dunărene
nu mai poate fi astăzi negată“ (p. 27). în secolele IV-VI şi Quelques données
Existenţa vieţii creştine în regiu- sur les relations de l’Église de Do-
nea Dunării de Jos în perioada seco- broudja et de Moldavie avec l’Église
lelor III-IV este argumentată cu do- Russe aux XII - XIV siècle, Mihai
252
Ovidiu Căţoi, Valoarea informaţiei nei şi rolul ei în păstrarea ortodoxiei

lui Macarius Magnes pentru creşti- în ţinuturile româneşti. Informaţiile
nismul de la Dunărea de Jos la cum- oferite de pr. prof. Ioan Rămureanu
păna dintre secolele IV-V, Dan Gh. sunt completate de ştirile furnizate
Teodor, Continuitatea autohtonilor în de Radu Ştefan Vergatti în studiul
regiunile de sud ale Moldovei în se- său, Începuturile creştinismului în
colele IV-XI, Alexandru Madgearu, Dobrogea de Nord şi Mitropolia de
The Church Organization at the Lo- Vicina.
wer Danube between 971 and 1020, Informaţiile mult mai numeroase
pr. conf. dr. Ionel Ene, Episcopia cu privire la Mitropolia Proilaviei,
Gothiei şi Dunărea de Jos, Ion Bar- precum şi interesul manifestat pentru
nea, Monumente creştine şi viaţa acest subiect de unii cercetători din
bisericească în secolele VII-XIV şi această zonă, Eparhia Dunării de Jos
Petre Diaconu, Câmpia Română şi fiind socotită „urmaşă ideală a Mitro-
Bizanţul în secolul al X-lea (note poliei Proilaviei“ (p. 7), au determi-
preliminarii). nat publicarea unui număr mai mare
O atenţie deosebită a fost acorde studii pe această temă. Un scurt
dată de coordonatorii acestui volum istoric al stadiului cercetărilor pe
studiilor dedicate Mitropoliei Vi- această temă a fost realizat de pr.
cinei şi, în mod special, Mitropoliei prof. dr. Mircea Păcurariu, în studiul
Proilaviei, Vicina şi Proilavia re- Scurt istoric al Mitropoliei Proilaviei
prezentând „temelia pe care a fost (Brăila), autorul amintind cele mai
rezidit în 1864 acest centru vlă- importante studii de până în 2005 pe
dicesc“ al Dunării de Jos (p. 7), după această temă şi autorii acestora, o
cum se exprimă prefaţatorul lucrării, adevărată bibliografie pentru acest
ÎPS Arhiepiscop dr. Casian al Du- subiect. De altfel, unele contribuţii
nării de Jos. O prezentare a istoriei importante la cunoaşterea istoriei
scaunului de Vicina până la mutarea Mitropoliei Proilaviei, deşi publicate
în anul 1359 a mitropolitului Iachint demult, au fost republicate datorită
al Vicinei în scaunul nou-înfiinţatei bogăţiei informaţiilor şi modului de
Mitropolii a Ungrovlahiei, cu enu- abordare a temei. Este cazul studiilor
merarea tuturor ipotezelor avansate aparţinând mitropolitului Veniamin
de cercetători de-a lungul timpului Pocitan, Istoria Mitropoliei Proila-
cu privire la localizarea acestei mi- viei (Brăila) şi D. Russo, Mitropolia
tropolii, a realizat pr. prof. Ioan Ră- Proilavului. Pentru lămurirea cir-
mureanu, în studiul Mitropolia Vici- cumstanţelor istorice, politice şi ecle-
253
ziastice în care a apărut Mitropolia Paul Păltănea, Vechi locaşuri de cult

Proilaviei, a fost ales studiul La con- şi viaţa bisericească în sudul Moldo-
quête ottoman de Brăila et la cre- vei până în anul 1864, Completări
ation du siège Métropolitain de la istoria Bisericii gălăţene şi Noi
Proïlavon al prof. Petre Năsturel. completări la istoria Bisericii gălă-
Ştirile despre mitropoliţii care au ţene, în care autorul urmăreşte evo-
păstorit Mitropolia Proilaviei de-a luţia vieţii bisericeşti din sudul Mol-
lungul celor aproape trei secole ale dovei, în mod special din zona Gala-
existenţei sale, extrase din Acte pa- ţiului, începând din secolele X-XI şi
triarhiceşti referitoare la Mitropolia până în secolul al XIX-lea.
Proilaviei, publicate de dl Ionel Volumul Istorie bisericească,
Cândea, directorul Muzeului Brăi- misiune creştină şi viaţă culturală de
lei, sunt completate prin studiul de- la începuturi până în secolul al
spre viaţa şi activitatea la Dunărea XIX-lea a fost lansat în cadrul Simpo-
de Jos ale fostului patriarh ecumenic zionului Creştinismul românesc şi
Atanasie Patelarie, al ÎPS dr. Casian organizarea bisericească în secolele
Crăciun, Arhiepiscopul Dunării de XIII-XIV. Ştiri şi interpretări noi, or-
Jos, şi al pr. Eugen Drăgoi, Sfântul ganizat de Comisia română de istorie
Atanasie Patelarie la Dunărea de şi studiu al creştinismului, desfăşurat
Jos. Date noi cu privire la desfăşu- în zilele de 28-29 septembrie 2009
rarea vieţii bisericeşti în Mitropolia şi găzduit de Arhiepiscopia Dunării
Proilaviei, scoase la lumină în urma de Jos la Aşezământul social-filan-
săpăturilor arheologice efectuate la tropic „Sfântul Pantelimon“ de la
Brăila, sunt prezentate de dl prof. dr. Lacu-Sărat, Brăila, fiind oferit tutu-
Ionel Cândea în alte două studii: ror participanţilor la simpozion.
Creştinismul în aria Brăilei în lumina Prezentul volum va fi urmat de
cercetărilor arheologice şi Noi măr- altele două, menite să prezinte viaţa
turii privind Mitropolia Proilaviei. bisericească din Arhiepiscopia Du-
Volumul se încheie cu un număr nării de Jos, până în contempora-
de trei studii, aparţinând prof. dr. neitate.
254
PS dr. Casian Crăciun, pr. Eugen Drăgoi,

Un patriarh ecumenic la Galaţi: Sfântul Atanasie Patelarie,
Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2009
Pr. lect. dr. Sorin Marinescu
Volumul Un patriarh ecumenic acelaşi timp, vrednic mărturisitor al
la Galaţi: Sfântul Atanasie Patelarie lui Hristos – a cărui viaţă pământească
(Editura Episcopiei Dunării de Jos, „se constituie într-un document viu
Galaţi, 2009), rod al împreună-lu- şi într-o icoană luminoasă a zbuciu-
crării Înaltpreasfinţitului Arhiepis- mului şi ispitelor tuturor celor ce au
cop dr. Casian Crăciun cu părintele rămas fermi în dreapta-credinţă şi
Eugen Drăgoi, reprezintă o carte-do- Crucea ca jugul au luat!“.
cument care consemnează, sobru şi Prima parte a cărţii reprezintă
emoţionant, eforturile extraordinare încununarea unei rodnice activităţi
ale credincioşilor de la Dunărea de de cercetare desfăşurate pe parcursul
Jos, în frunte cu arhipăstorul lor, de mai multor ani de pc pr. Eugen Dră-
a-l aşeza la cuvenitul loc în calen- goi, care configurează riguros traseul
darul Bisericii noastre, ca un gest de biografic al Sfântului Atanasie Pa-
firească recunoştinţă, pe unul dintre telarie. În introducere este subliniat
„prietenii şi casnicii lui Dumnezeu“, atât caracterul ecumenic al misiunii
care a strălucit cu lumina sfinţeniei sale desfăşurate într-un vast spaţiu
în urmă cu peste 350 de ani, zăbovind al geografiei ortodoxe, cât şi calitatea
în aceste locuri: Sfântul Atanasie al sa de mare apărător al credinţei
III-lea, Patriarhul Constantinopo- drept-măritoare în contextul presiu-
lului. Volumul a fost lansat în cadrul nilor exercitate, pe de o parte, de
ceremoniilor desfăşurate între 1-3 Poarta Otomană, iar pe de altă parte,
mai 2009 la Galaţi, cu prilejul pro- de ofensiva prozelitistă catolică şi
clamării solemne a înscrierii în cal- protestantă, în prima jumătate a se-
endar şi a cinstirii în Biserica Orto- colului al XVII-lea.
doxă Română a Sfântului Atanasie Capitolul „Mărturii în literatura
al III-lea al Constantinopolului. bisericească română despre Sfântul
În Precuvântare, Înaltpreasfin- Atanasie“ cuprinde o serie de repere
ţitul Arhiepiscop Casian al Dunării bibliografice valoroase, care se con-
de Jos conturează portretul unui sfânt stituie în tot atâtea mărturii ale im-
ierarh, „gingaş şi sensibil“ – şi, în portanţei pe care o are cunoaşterea
255
vieţii Sfântului Atanasie Patelarie călzi inima spre milostenie. Înainte

pentru istoria Bisericii Ortodoxe. Ur- de-a ajunge din nou la Galaţi, în Mă-
mează apoi prezentarea unor detalii năstirea „Schimbarea la Faţă“ de
biografice, care ni-l descoperă pe lângă Mgari, în Ucraina, Sfântul Ata-
Sfântul Atanasie ca pe o personalitate nasie a trecut la Domnul în ziua de 5
extraordinară, cu calităţi intelectuale aprilie 1654. Îngropat sub amvon în
de excepţie, foarte bun cunoscător al faţa uşilor împărăteşti, după numai
Scripturii, dar şi al filosofiei şi limbi- 8 ani, cu voia lui Dumnezeu, printr-o
lor clasice, cu vocaţie monahală îm- minune, sfintele sale moaşte au fost
plinită la Muntele Athos. aflate întregi şi binemirositoare, tra-
Ca sfetnic şi apropiat al patriar- diţia Bisericii consemnând apoi mul-
hului Chiril Lucaris, Sfântul Ata- te minuni săvârşite cu ajutorul lor.
nasie s-a implicat în contracararea Capitolul „Cinstirea Sfântului
proiectelor antiortodoxe (atât cato- Atanasie la Dunărea de Jos“ descrie,
lice, cât şi protestante), iar între etapă cu etapă, modul în care a rân-
1623-1626 a desfăşurat o importantă duit Dumnezeu să-l readucă pe Sfân-
misiune în Ţara Românească, unde tul Atanasie în inimile românilor. Un
a tradus Psaltirea în neogreacă. prim pas pe această cale l-a repre-
Portretul de ierarh vrednic urmă- zentat vizita la Galaţi, în anul 2000,
tor al Bunului Păstor se conturează a Sanctităţii Sale Bartolomeu I, Pa-
începând cu anul 1631 când devine triarhul Ecumenic, şi a fericitului în-
mitropolit al Tesalonicului, în 1634 tru pomenire patriarh Teoctist, vizită
ocupând pentru prima dată scaunul care a oferit prilejul aşezării unei
de patriarh al Constantinopolului. plăci comemorative la intrarea în
Prin voia lui Dumnezeu, în 1642, biserica „Sfântul Nicolae“ (unde
Sfântul Atanasie ajunge în Moldova Sfântul Atanasie a slujit timp de 12
binecredinciosului voievod Vasile ani), dezvelite în cadrul unei cere-
Lupu, mare ctitor şi ocrotitor al Bi- monii în ziua de 12 octombrie.
sericilor Ortodoxe, şi rămâne aici În anul 2004, la împlinirea a 350
timp de 12 ani. Cea mai mare parte a de ani de la mutarea la Domnul a
acestui timp a petrecut-o la Galaţi, Sfântului Atanasie, la iniţiativa Înalt-
la Mănăstirea „Sfântul Nicolae“, care preasfinţitului Arhiepiscop (atunci
a devenit reşedinţa sa de suflet. De episcop) Casian al Dunării de Jos au
aici întreţine o importantă legătură fost organizate o serie de activităţi şi
epistolară cu ţarul Rusiei, la care manifestări închinate acestui jubileu,
ajunge în aprilie 1653, pentru a-i în- iar între 21-26 octombrie ale acelu-
256
iaşi an, o delegaţie a Episcopiei Du- au fost substanţa de contrast pentru

nării de Jos s-a deplasat la Harkov, în evidenţierea vocaţiei sale de mărtu-
Ucraina, de unde a adus, ca dar de risitor ce a răbdat temniţa şi exilul
mare preţ din partea Înaltpreasfin- pentru Hristos, iar faptul că a fost
ţitului Nicodim, Mitropolit al Har- prezent timp de 12 ani la Galaţi ridică
kovului şi Bogoduhovului, o icoană prestigiul acestui oraş, pe care îl
cu o părticică din moaştele Sfântului ocroteşte. De asemenea, cinstirea sa
Atanasie. În luna mai a anului 2006 a ca sfânt de către Biserica Ortodoxă
avut loc vizita chiriarhului Dunării de Română întăreşte legăturile duhov-
Jos la Harkov, la invitaţia Înaltprea- niceşti cu fraţii întru credinţă din
sfinţitului Mitropolit Nicodim, un ade- Ucraina, Grecia, Creta (ţara natală a
vărat pelerinaj al arhiepiscopului nos- Sfântului Atanasie) şi Rusia.
tru la moaştele Sfântului Atanasie. Partea a doua a cărţii grupează
De la cinstirea locală a marelui sub titlul „Anexe“ o serie de docu-
ierarh, s-a ajuns la recunoaşterea mente importante, fie din vremea
naţională, căci, în urma demersurilor Sfântului Atanasie, fie legate de de-
făcute de arhipăstorul nostru, Sfântul mersurile întreprinse la iniţiativa şi
Sinod al Bisericii Ortodoxe Române cu implicarea directă ale Înaltprea-
a aprobat la 6 martie 2008 înscrierea sfinţitului Casian, Arhiepiscopul Du-
în calendar a Sfântului Atanasie al nării de Jos, pentru aducerea în rân-
III-lea, Patriarhul Constantinopolu- dul sfinţilor veneraţi de către toţi ro-
lui, cu zi de prăznuire la 2 mai. După mânii, a Sfântului Atanasie Patelarie.
numai un an, în Catedrala (Arhi)- Este inclusă aici şi o relatare amă-
Episcopală din Galaţi, în zilele de 1-3 nunţită (având ca autor pe pc pr. con-
mai, ca o prelungire a Sărbătorii pas- silier Lucian Petroaia) a pelerinajului
cale, a avut loc, în prezenţa Preaferi- chiriarhal la Harkov, în 2006.
citului Părinte Patriarh Daniel şi-a Prezenta lucrare, extrem de va-
multor ierarhi şi invitaţi din ţară şi loroasă pentru istoria Arhiepiscopiei
din străinătate, proclamarea oficială Dunării de Jos şi a Bisericii Ortodo-
a înscrierii Sfântului Atanasie în ca- xe, în general, reprezintă una dintre
lendarul Bisericii noastre. dovezile vii ale comuniunii noastre
Concluziile primei părţi a acestui cu sfinţii, comuniune care transcende
volum subliniază locul aparte al istoria, depăşeşte bariera timpului şi
Sfântului Atanasie în istoria Bisericii reconfirmă faptul că, în lumina haru-
Ortodoxe Române, vicisitudinile lui divin, Biserica luptătoare şi Bise-
timpurilor pe care le-a trăit, dar care rica triumfătoare sunt una.
257
258
CUPRINS
Dascăli ai sfinţeniei şi ai mântuirii

(† Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos) ............................................ 5
ÎPS prof. dr. Casian Căciun, Arhiepiscopul Dunării de Jos -
Cinstirea Sfântului Grigorie Palama
în Ţările Române. Isihasmul pe pământ românesc ............................. 7
Prof. univ. dr. Stylianos Papadopoulos -
Cinstire Sfântului Vasile cel Mare:
„Nu m-am născut să urăsc, ci să iubesc“ .......................................... 19
Diac. prof. dr. Ioan Caraza -
Preocupări patristice în teologia ortodoxă actuală ........................... 30
Pr. conf. dr. Ionel Ene -
Capadocia şi capadocienii................................................................. 75
Pr. conf. dr. Leontin Popescu -
Învăţătura despre Providenţă la Sfântul Vasile cel Mare .................. 96
Pr. lect. dr. Dorin Gabriel Pandele -
Misiunea socială a Bisericii, astăzi,
în Arhiepiscopia Dunării de Jos ...................................................... 106
Pr. lect. dr. Cristian Gagu -
Viaţa bisericească din Imperiul Roman de Răsărit
reflectată de corespondenţa Sfântului Ierarh Vasile cel Mare ......... 120
Pr. lect. dr. Sorin Marinescu -
Sfântul Vasile cel Mare, apologet al timpurilor vechi şi noi ............ 147
Pr. asist. dr. Ovidiu Soare -
Despre sărăcie şi foamete în Omiliile morale
ale Sfântului Vasile cel Mare ........................................................... 161
Conf. dr. ing. Lucia Balint -
Teologie şi ştiinţă. Exegeza Sfinţilor Părinţi capadocieni
la textul din cartea Facerii 1, 1-5 .................................................... 171
259
Conf. dr. Mihaela Denisia Liuşnea -

Studiu comparativ între epoca
Sfântului Vasile cel Mare şi societatea de astăzi.
Actualitatea unui model creştin din secolul al IV-lea ...................... 191
Pr. asist. drd. Ionel Ostache -
Teologia cântării în opera Sfântului Vasile cel Mare ...................... 199
Pr. asist. drd. Constantin I. Oancea -
Lectura şi interpretarea Sfintei Scripturi şi foloasele acestora,
în teologia Sfântului Vasile cel Mare ............................................... 211
Prep. dr. Gina Luminiţa Scarlat -
Sfinţii Părinţi capadocieni în „Biblioteca“ patriarhului Fotie ....... 224
Noutăţi editoriale .................................................................................. 238
260

Teologie VIII PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Teologie VIII PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS

TEOLOGIE ŞI EDUCAŢIE LA DUNĂREA DE JOS

Coperta: Pavel Botezatu

ARHIEPISCOPIA DUNĂRII DE JOS UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS“

FACULTATEA DE ISTORIE, FILOZOFIE ŞI TEOLOGIE

Volum tipărit cu binecuvântarea

EDITURA ARHIEPISCOPIEI DUNĂRII DE JOS

Anul 2009 a stat bisericeşte, liturgic, spiritual-cultural, teologic-edu-

păstor iubitor al turmei sale duhovniceşti, Sfântul Vasile rămâne un reper

Galaţi, 16 noiembrie 2009

ÎPS prof. dr. Casian Căciun,

1. Preliminarii. Sfântul Grigorie Palama,

la acest colocviu despre Sfântul Grigorie Palama, bucuria unei întâlniri cu

Precizăm doar ca un fapt al Proniei dumnezeieşti, continuitatea suflului

2. Ţările române - ,,cetăţi“ ale experienţei isihaste

2. † Dr. Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Românii şi reînnoirea isihastă,

şi lucrările dumnezeieşti, nu transformă, prin cugetare, pe Dumnezeu într-o

iubesc, îi caută şi le urmează viaţa. Părintele Stăniloae, ca tânăr, avea mare

domnitorului Neagoe Basarab, ,,prinţ creştin al rugăciunii şi al păcii“,

6. Vezi acad. Virgil Cândea, Locul spiritualităţii româneşti în reînnoirea isihastă, în

3. ,,Un destin filocalic“8 la români

8. † Dr. Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, op.cit, p. 15

la Neamţ, Căldăruşani şi Cernica, Dumnezeu ne-a dăruit pe Sfinţii Ierarhi

Paisie15 , Vasile de la Poiana Mărului16 , Onufrie de la Vorona17 , Gheorghe

şi în viaţa bisericească la români este legătura dintre viaţa contemplativă,

Prof. univ. dr. Stylianos Papadopoulos

CINSTIRE SFÂNTULUI VASILE CEL MARE:

Urmare a hotărârii Sfântului Sinod, cu binecuvântarea Preafericitului

* Conferinţă susţinută, la Brăila şi la Galaţi, preoţilor, studenţilor teologi şi seminariştilor

perioadă, volumul prezintă pe toţii scriitorii şi părinţii bisericeşti, dintre care

dar mai ales ca preoţi şi ca ierarhi – ca păstori ai Bisericii. M-a impresionat

foarte mare de cunoaştere, de conservare şi de transmitere a tradiţiei, nu se

nea, sincretismul era o realitate frecventă la vremea aceea, promovată de

Lui reale în Euharistie! Iar noi ne vom hrăni duhovniceşte cu Euharistia,

Sfântul Vasile a construit Vasiliada, în care, pe lângă instituţiile sociale şi

Diac. prof. dr. Ioan Caraza

1. Revelaţia divină în Hristos şi teologia patristică ortodoxă

1. C. Capizzi, Pantocrator, în „O.C.A.“, Roma, 1964; a se vedea recenzia pr. prof. D.

(Col. 1, 24). Ca cei ce au ungerea cu untdelemnul bucuriei mai mult decât

2. Pr. prof. D. Stăniloae, Câteva trăsături caracteristice ale Ortodoxiei, în rev.

2. Tradiţia patristică în teologia ortodoxă actuală

3. Pr. prof. I.G. Coman, Préoccupations patristiques dans la littérature théologique

s-a dovedit un adevărat apostol al neamului geto-dacic creştinat de către Sfântul

aniversar este subliniat, de asemenea, faptul că teologia Sfinţilor Părinţi

9. Dan-Ilie Ciobotea, Les tâches de la théologie orthodoxe aujourd’hui, în rev. „Con-

Un exemplu luminos de „consubstanţialitate“ cu Sfânta Tradiţie este

răpune savanta maşină de luptă a ereticilor. Păgânismul, ale cărui poziţii

legat de datele istorice, care au făcut posibile dezvoltările corespunzătoare,

întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor

21. I. Biliuţă, Pentru o lectură critică a conceptului de tradiţie, în „Renaşterea“, nr. 5,

conştientizare a nevoii de unitate, dar şi negative, din cauza influenţelor din

24. E. Lanne, La Tradition dans la vie de L’Église Orthodoxe d’aujourd’hui, în

întocmai ca şi astăzi28 . În acest sens, pr. prof. Jean Meyendorf sublinia

28. George Florovsky, Gregoire Palamas et la Patristique, în rev. „Istina“, nr. 8,

este compatibil pentru doctrina ortodoxă privitoare la Dumnezeu, la om

strategia ortodoxă poate opune rezistenţă secularizării şi înlăturării lui

3. Teologia patristică ortodoxă

34. Ibidem, p.269

ceea ce justifică numele ei de „istorie bisericească“, şi nu doar de „istorie a

36. Mihail Neamţu, Sfânta Scriptură în Trupul Bisericii. Despre reabilitarea

Teodor M. Popescu se arăta îngrijorat de faptul că din lipsa mijloacelor de

42. Ibidem, p. 25.

între istoria reală şi viaţa Bisericii. De la istorie trebuie să se ajungă la