Argument

„Ştii tu ce înseamnă să fii copil? Înseamnă să crezi în dragoste, să crezi în speranţă,

să crezi în credinţă. Înseamnă să fii atât de mic încât spiriduşii să ajungă să-ţi şoptească la
ureche, să transformi bostanii în caleşti, josnicia în nobleţe, nimicul în orice,
căci orice copil poartă o zână naşă în sufletul lui.”
Francis Thompson

Dezvoltarea personala este recunoscuta in prezent drept o cale argumentata stiintific prin care
indivizii, indiferent de varsta, ajung la o mai buna cunoastere de sine si acceptare a propriei
persoane si a celorlalti, la maturizare emotionala si insusirea de abilitati necesare pe tot
parcursul vietii. Dezvoltarea personala este un element-cheie al succesului in toate domeniile
vietii si ne permite sa ne cunoastem si sa ne dezvoltam potentialul de care dispunem in mod
optim. De buna dezvoltare personala depinde, in cele din urma, calitatea vietii noastre.
Tocmai de aceea consideram ca este oportun sa se asigure ore de dezvoltare personala pentru
copiii aflati la varsta prescolara, pregatindu-i pe acestia pentru integrarea scolara uterioara si
pentru o viata socia si personala armonioasa. Dezvoltarea personala are ca obiective majore in
aceasta perioada:

 cunoasterea de sine a copilului (trasaturi si calitati personale, preferinte, opinii, valori

personale);
 formarea deprinderilor pentru o viata sanatoasa (igiena, alimentatie, miscare);
 formarea unei atitudini pozitive fata de sine si fata de ceilalti;
 recunoasterea emotiilor si exprimarea adecvata a acestora in cadrul interactiunii
copilului cu adultii si copiii cunoscuti;
 dezvoltarea abilitatilor personale de comunicare si negociere, rezolvare de probleme,
luare a deciziilor, solicitarea ajutorului, asertivitate;
 dezvoltarea capacitatii de gestionare a emotiilor;

DOMENIUL Dezvoltarea socio-emoţională – vizează debutul vieţii sociale a copilului,

capacitatea lui de a stabili şi menţine interacţiuni cu adulţi si copii. Interacţiunile sociale
mediază modul în care copiii se privesc pe ei înşişi si lumea din jur. Dezvoltarea emoţională
vizează îndeosebi capacitatea copiilor de a-şi percepe şi exprima emoţiile, de a înţelege şi a
răspunde emoţiilor celorlalţi, precum şi dezvoltarea conceptului de sine, crucial pentru acest
domeniu. În strânsă corelaţie cu conceptul de sine se dezvoltă imaginea despre sine a
copilului, care influenţează decisiv procesul de învăţare. Dezvoltare socială: Dezvoltarea
abilităţilor de interacţiune cu adulţii

Dezvoltarea abilităţilor de interacţiune cu copiii de vârstă apropiată

Acceptarea şi respectarea diversităţii

Dezvoltarea comportamentelor prosociale

Dezvoltare emoţională:

Dezvoltarea conceptului de sine

Dezvoltarea controlului emoţional

Dezvoltarea expresivităţii emoţionale

Dezvoltarea – din punct de vedere emoțional – cuprinde abilitatea de a identifica, de a

înțelege și de a răspunde la propriile emoții și ale celorlalți într-o manieră sănătoasă. La vârsta
preșcolară, copiii care au o formare solidă din punct de vedere emoțional manifestă o toleranță
mai mare la frustrare, se implică în mai puține conflicte și prezintă mai puține comportamente
autodistructive.

Există trei variabile care pot facilita dezvoltarea emoțională:

* temperamentul copiilor și nivelul de dezvoltare;

* socializarea copiilor cu părinții și suportul oferit de mediul în care trăiește;
* modul în care educatorii și cei care au grijă de copii accentuează, de
asemenea, alfabetizarea emoțională.
La acesta, mai putem adăuga:
* modelele parentale de care beneficiază copilul în educație;
* tipul de autoritate parentală la care se raportează copilul în primii ani;
* imitația (ca mecanism psihologic);
* experiențele copilului (de tip pozitiv și\sau negativ, luând în discuție mai ales pe cele de tip
traumă;
* mediul stimulativ al grădiniței -amenajarea adaptată a spațiului educațional, utilizarea
 mijloacelor și strategiilor de lucru adecvate, adoptarea unei stil didactic modern, eficient, care
să optimizeze calitatea actului instructiv-formativ-educativ.

În ceea ce privește competența emoțională, aceasta a fost definită în mai multe feluri, cea
mai cunoscută definiţie fiind cea oferită de Denham S. (1998): ,,Competenţa emoţională este
abilitatea de a înţelege, exprima şi regla emoţiile.” Atunci când competenţa emoţională este
optim dezvoltată, cele trei abilităţi sunt interdependente şi acţionează corelat într-un mod
integrat și sinergic.

„Stabilirea unor relații interpersonale armonioase este influențată atât de competența socială,
cât și de cea emoțională” (Stanculescu, E., 2008, p.183). Astfel, caracteristicile definitorii ale
competenței emoționale presupun expresivitate emoțională, înțelegerea emoțiilor, capaciatatea
de a reacționa adecvat față de manifestările emoționale ale celorlalți.

Cum se menționa și în articolul „Socializarea emoțiilor în copilărie” (ibidem, p. 183)

principalele mecanisme ale socializarii emoțiilor sunt: modelearea, influențele contingente și
coaching-ul.

Încă din fragedă copilărie se pot observa diferențe între copii din punct de vedere al
competenței emoționale. Dezvoltarea competenţelor emoţionale ale copiilor este importantă
din următoarele motive:

1. ajută la formarea și menținerea de relații cu ceilalți (ex.: interacţiunea plină de succes a

copilului cu celelalte persoane depinde de abilitatea lui de a înţelege o situaţie emoţională
dată, cât şi de capacitatea de a acţiona adecvat la aceasta);
2. constituie un factor important pentru adaptarea copilului la grădiniță și la școala; copiii care
înţeleg emoţiile şi modul în care acestea sunt exprimate vor fi capabili să empatizeze cu
ceilalţi copii care experimentează emoţii negative şi să le comunice anume ce simt; apoi,
copiii care sunt competenţi din punct de vedere emoţional sunt priviţi de colegi ca parteneri
de joc mai buni şi mai distractivi, sunt capabili să utilizeze expresivitatea lor pentru a atinge
scopuri sociale, sunt capabili să răspundă adecvat emoţiilor colegilor în timpul jocului şi, ca
urmare, vor fi capabili să se adapteze mai uşor la mediul preşcolar;
3. reprezintă un mijloc de a preîntâmpina dereglari comportamentale și emoționale
ulterioare.
 4. Vârsta preşcolară constituie o perioadă destul de lungă în care se produc însemnate
schimbări în viaţa afectivă a copilului. Emoţiile şi sentimentele preşcolarului însoţesc
toate manifestările lui, fie că este vorba de jocuri, de cântece, de activităţi educative,
fie de îndeplinirea sarcinilor primite de la adulţi.

Ele ocupă un loc important în viaţa copilului şi exercită o puternică influenţă asupra conduitei
lui.

Cercetările din domeniul psihologiei dezvoltării au dovedit faptul că nu este suficient să

dezvoltăm abilităţile intelectuale ale copiilor. Studii care au urmărit copii începând cu primii
ani de viaţă şi până la vârsta adultă au indicat faptul că abilităţile copiilor de a-şi conştientiza
trăirile emoţionale, de a le gestiona în mod adecvat sau de a-şi face prieteni, sunt cel puţin la
fel de importante ca şi abilităţile intelectuale (inclusiv pentru reuşita la şcoală).

Ce învăţa copiii? În cadrul interacţiunilor zilnice, copiii îşi dezvoltă şi optimizează abilităţile
socio-emoţionale. Ei învaţă:

• Abilităţi necesare pentru a lega prietenii (de ex. cum să se alăture altor copii care se
joacă, cum să ceară şi să împartă jucăriile, cum să ofere ajutor altora, cum să îşi ceară scuze
etc.);

• Să îşi înţeleagă emoţiile – să identifice şi numească emoţiile proprii şi ale celorlalţi, să

le lege de contextele în care apar în mod tipic (de exemplu bucuria la primirea unui cadou,
supărare atunci când ne doare ceva etc);

• Să îşi gestioneze furia (învăţând să şi-o conştientizeze şi să folosească metode simple

pentru a şi-o controla);

• Să îşi rezolve problemele apărute în interacţiunea cu ceilalţi (să îşi definească

problema, să caute şi să aleagă soluţii adecvate).

Surprinzător, abilităţile socio-emoţionale sunt un predictor mai bun al reuşitei la şcoală decât
abilităţile intelectuale. De exemplu, copiilor le este mai dificil să înveţe să citească dacă se
confruntă cu probleme care îi distrag de la activităţile clasei – dacă nu ştiu să ceară ajutor, nu
sunt capabili să urmeze instrucţiuni, dacă nu reuşesc să se înţeleagă bine cu cei din jur, sau să
îşi exprime adecvat şi să îşi gestioneze emoţiile negative.
 Preşcolarii pot înţelege emoţiile exprimate de copiii de aceeaşi vârstă cu ei în timpul
unui contact social, ceea ce îi ajută în rezolvarea conflictelor. Apoi, preşcolarii sunt capabili
de implicare empatică în emoţiile celorlalţi şi îşi pot reda propriile emoţii în diferite situaţii
sociale pentru a minimaliza efectele nesănătoase ale emoţiilor negative şi pentru a împărtăşi
emoţiile pozitive cu ceilalţi.

Intre 2 şi 4 ani, copiii încep să vorbească despre propriile emoţii. La această vârstă
identifică şi diferenţiază expresiile faciale ale emoţiilor de bază ( furie, tristeţe, frică şi
bucurie). Copiii, la această vârstă manifestă accese violente de furie şi teamă de separare.

Modul în care educatoarele reacţionează la exprimarea emoţională a copiilor lor

determină exprimarea sau inhibarea emoţiilor viitoare ale acestora. Expresivitatea emoţională
a educatoarelor devine un model pentru copiii preşcolari, în ceea ce priveşte exprimarea
emoţională.

Exemplu: Dacă educatoarea exprimă în mod frecvent emoţii negative, copiii vor exprima şi ei
aceste emoţii, datorită expunerii repetate la acestea.

Modul în care adulţii discută problemele legate de emoţii poate transmite sprijinul şi
acceptarea lor şi poate contribui la conştientizarea de către copil a diferitelor stări emoţionale
pe care le experimentează.

Exemplu: Cadrele didactice care sunt adeptele ideii că emoţiile, în special cele negative, nu
trebuie discutate deschis pot induce copiilor ideea că emoţiile nu trebuie exprimate, ceea ce
afectează capacitatea de reglare emoţională a acestora.

În faza în care copiii învaţă despre emoţii şi încă nu ştiu denumirea acestora am folosit
reflectarea sentimentelor. În acest sens, decât să înteb copilul cum se simte, răspunsul evident
al acestuia fiind “nu ştiu” am încercat să identific emoţia copilului şi apoi să o “traduc”
acestuia sub formă de întrebare sau afirmaţie. Ex: copilul spune: „Nu pot să mă dezbrac”,
traducerea: „Cred că eşti agitat” sau „Eşti supărat?”.

Am observat de-a lungul timpului că preşcolarii sunt mai precişi în denumirea

emoţiilor cu ajutorul etichetelor verbale decât cu ajutorul expresiilor faciale, în mod special
pentru frică şi dezgust. Fără o etichetă verbală a emoţiilor, copiii pot să nu realizeze că acel
comportament provoacă o emoţie. Uneori însă, cuvintele ce denumesc emoţii pun probleme
copiilor, deoarece ele se referă în parte la stări emoţionale interne, neobservabile. Cadrele
didactice trebuie să încurajeze în permanenţă copiii să utilizeze cuvinte şi expresii ce
denumesc stări emoţionale. Când un copil trăieşte o emoţie puternică trebuie întrebat cum se
simte (Cum te simţi când colegul te jigneşte?, Eşti bucuroasă când te joci cu păpuşile?). Copiii
vor învăta astfel că este normal să experimenteze diverse emoţii şi să vorbească despre ele.

Abilitatea de a înţelege şi descrie emoţiile celorlalţi este necesară pentru manifestarea

empatiei. Când empatia este exprimată la un nivel moderat, ea conduce la simpatie.

Discutând cu copiii despre emoţiile celorlalte persoane în anumite situaţii sau a

personajelor din poveşti, li se oferă oportunitatea de a conştientiza consecinţele
comportamentale ale acestora în plan social (Cum că s-a simţit Capra când a aflat că Lupul i-a
mâncat iezişorii?; Dar Scufiţa Roşie când a venit Vânătorul să o salveze?). Pentru a întări
comportamentele respective ale copiilor este important să-i recompensăm verbal când le
observăm, astfel copiii vor învăţa cărui tip de mesaje emoţionale prezente în mediu să fie
atenţi.

Dacă copiii experimentează emoţii negative puternice şi nu îşi pot regla/adapta

emoţiile sau modul de exprimare a lor, aceştia se vor comporta într-un mod neadecvat prin
exteriorizarea emoţiilor negative. Mai mult, copiii care sunt capricioşi sau au înclinaţii spre
emoţii negative, precum furia, sunt mai puţin legaţi de cei cu aceleasi trăiri, decât copiii care
nu au această caracteristică.

În cele ce urmează vă supunem atenţiei câteva exemple de jocuri desfăşurate la grupa

mică (copii cu vârste cuprinse între trei şi patru ani), prin care copiii au fost antrenaţi în
descoperirea şi exersarea diferitelor tipuri de emoţii.

1. “La spălătoria de maşini”:

Copiii sunt invitaţi să aleagă cartonaşe cu feţe umane reprezentând diferite stări
afective: bucurie-veselie, tristeţe-supărare. Feţele vesele se aşează pe două şiruri. Printre cele
două coloane vor trece copiii care şi-au ales feţe triste. Acestora din urmă li se vor adresa din
partea colegilor veseli cuvinte de laudă pentru a li se evidenţia calităţile, îmbrăţişări, strângeri
de mână, toate acestea cu scopul de a li se schimba starea. Prin urmare fiecare copil care intră
“murdar” la spălătorie, după un proces de “spălare” iese “curat”.
2. „Călătoria cu surprize”

Acest joc senzorial este foarte amuzant şi plăcut pentru copii. Pot fi folosite teme
diverse: o călătorie în junglă în care vă întâlniţi cu tot felul de animale, o călătorie
subacvatică, schimbările vremii, realizarea unei prăjituri.
Spatele copilului va deveni locul unde se petrec toate aceste “călatorii”. De exemplu, pe
spatele lui pot trece elefanţi, şerpi, broscuţe, iepuraşi, antilope si tigrii fioroşi. Sau poate simţi
apa şi valurile cum îl ating, peştişori şi steluţe de mare. La fel, poate să picure, apoi să plouă
torenţial, cu fulgere si tunete, pentru ca la final să apară soarele şi curcubeul.
După aceea, îi puteţi propune copilului să vă facă el masaj folosind una dintre teme sau chiar
să inventeze o călătorie nouă dacă doreşte.
In acest mod, copilul învaţă să îşi dozeze energia şi felul în care atinge, poate diferenţia
tipurile de atingeri, întelege când apasă prea tare şi îi poate provoca durere celuilalt, îşi
dezvoltă imaginaţia.

Fiecare copil este diferit şi nu poate fi comparat „decât cu sine însuşi”. Şi totuşi,
câteva lucruri esenţiale îi fac să fie asemenea: toţi au nevoie de dragoste, de securitate, de
îngrijire şi de exerciţiu. Toţi simt nevoia de recunoaştere şi acceptare. Toţi caută un sprijin în
adult şi chiar au nevoie de un anumit control din partea acestuia pe măsură ce îşi dezvoltă
încrederea în sine şi dobândesc propria experienţă. „Nici o profesiune nu cere posesorului ei
atâta competenţă, dăruire şi umanism ca cea de educator, pentru că în nici una nu se lucrează
cu un material mai preţios, mai complicat şi mai sensibil decât omul în devenire…”

Cum îşi dezvoltă copiii competenţa emoţională?

Studiile de specialitate arată că relaţiile dintre copii şi adulţi contribuie la dezvoltarea

competenţelor socio-emoţionale ale preşcolarilor; prin interacțiunea cu părintele, dar și cu
educatoarea copilul este stimulat sa isi diversifice si sa aprofundeze relatiile cu ceilalti copii
(colegi, vecini), sa gaseasca solutii variate la situatiile emotionale in care se afla la un moment
dat, sa negocieze cu sine si cu ceilalti si chiar sa se adapteze mai usor la solicitarile scolare in
continua schimbare.

Ca urmare, competența emoțională pe care o dobandesc copiii desemneaza abilitatea acestora

de a-si gestiona propriile emotii, precum si de a recunoaste si de a se acorda la emotiile
celorlalti (adica reglaj si autoreglaj, empatie). Pentru a putea sa traiasca emotii din ce in ce
mai complexe, copiii trebuie sa devina mai intai constienti de sine (sa inteleaga cauzele,
consecintele precum si gestionarea lor).

De asemenea, competenta emotionala a copiilor poate fi stimulata si de modul de reglare, de

gestionare a emoţiilor negative şi pozitive de catre adulti. Acestia (părinţi, educatori) sunt cei
care contribuie la dezvoltarea competenţei emoţionale a copiilor, prin ceea ce se
numeşte socializarea emoţiilor

“Analizând dezvoltarea copilului, observăm că procesul de maturizare se manifestă pe patru

mari direcţii: dezvoltarea fizică, intelectuală şi socială, a personalităţii.” (Dumitrana, 2000, 6)
Aceste direcţii de dezvoltare se derulează simultan şi în strânsă interdependenţă.
În perioada antepreşcolarităţii a avut loc debutul personalităţii, cu apariţia unor elemente
componente ale ei, fără ca între acestea să se stabilească încă relaţii, interdependenţe, iar
“preşcolaritatea este perioada formării iniţiale a personalităţii, perioada apariţiei primelor
relaţii şi atitudini ce constituie un nivel superior de organizare a vieţii psihice a copilului”
(Golu, 1995, 100).
În perioada vârstei preşcolare este prezentă detaşarea, dezlipirea copilului de câmpul
perceptiv, precum şi organizarea şi stabilizarea mai bună a comportamentelor, iar acest aspect
se realizează prin prisma modificărilor esenţiale care au loc în structura activităţii psihice. La
vârsta preşcolarităţii “tabloul” copilului are în componenţă aspecte reprezentative ale
activităţii - motivele, ca factori stimulatori ai activităţii, care se modifică considerabil în
această perioadă. În locul motivelor biologice apar motivele şi trebuinţele sociale ierarhizate
şi stabilizate datorită interiorităţii fiecărui copil. În lipsa acestora copilul revine la
comportamentele reactive. Datorită apariţiei motivelor şi trebuinţelor, comportamentele
preşcolarului devin, treptat, unitare şi coerente.
Un rol important în formarea personalităţii îl are jocul, în special jocurile de rol în care copilul
însuşindu-şi un rol dobândeşte implicit şi relaţiile interioare de comportament incluse în rolul
respectiv.
De asemenea, şi stilurile comportamentale parentale au influenţă asupra formării personalităţii
preşcolarului. Părinţii, prin propriul comportament, pot influenţa nivelul de reţinere sau de
agresivitate al copilului, comportamentul lui prosocial, iar stilul parental facili¬tează sau
perturbă elaborarea imaginii şi concepţiei despre sine a preşcolarului, şi, implicit, el poate
favoriza sau întârzia elaborarea valorilor morale sau dezvoltarea com¬petenţei sociale.
“Cele mai importante achiziţii la nivelul personalităţii preşcolarului sunt: extensia “eului”;
formarea conştiinţei morale; socializarea conduitei.” (Golu, 1995, 102)
“În cadrul dezvoltării, sub aspect psihic, educatorul trebuie să ţină seama că are de-a face cu o
formă superioară organizată a materiei în mişcare. Psihicul este un produs al creierului, a
cărui activitate este declanşată de stimuli externi şi interni.” (Lepădatu, 2008, 76)
Copilul este o persoană în formare, dar asta nu înseamnă că el trebuie luat mai puţin în
consideraţie. Are sentimente, dorinţe, opţiuni, înclinaţii, opinii. Este o persoană în for¬mare,
unică, specială, care se îndreaptă pas cu pas spre vârsta adultă. Preşcolarul achiziţionează
cunoştinţe, compor¬tamente, emoţii, valori şi le structurează într-un mod al lui, acestea fiind
prezente şi în personalitatea viitorului adult. Copilul are nevoie de sfaturile, suportul şi
încurajarea permanentă a adulţilor. Toate aspectele ce îi influenţează pe părinţi pot avea un
efect asupra copilului. Mulţi părinţi şi cadre didactice consideră că nu e necesară discutarea cu
copiii lucruri privind deciziile lor de adulţi, şi afirmă că, oricum, cei mici «nu vor înţelege».
Bineînţeles că nu vor înţelege ca un adult, dar vor înţelege în maniera lor, conform dezvoltării
lor, iar copiii vor reacţiona puternic din punct de vedere afectiv. Deciziile luate de adulţi pot
produce tulburări permanente la nivelul personalităţii în formare a copilului.
Părinţii şi cadrele didactice cunosc direcţiile maturizării copilului şi ale progresului său şi au
sarcina clară de a veni în întâmpinarea tendinţelor de dezvoltare, să stimuleze şi să creeze
mediul propice pentru maturizarea lor.
Principalele accepţiuni ale termenului de personalitate (Andronic, 2013, 7):
a) Persoană cu însuşiri psihice (morale, intelectuale, aptitudinale) deosebite care are o
contribuţie notorie în dezvoltarea ştiinţei, artei, tehnicii, culturii în general.
b) Sistem de structuri, procese, însuşiri biopsihosociale şi culturale ce se exprimă în conduita
unei persoane în raport cu altele, fapt ce-i asigură adaptarea la mediu. În această accepţiune,
ceea ce caracterizează personalitatea ar fi:
- unitatea elementelor ce o alcătuiesc;
- originalitatea îmbinării diferitelor componente;
- deschiderea în raport cu mediul, educaţia şi autoeducaţia.
“Din perspectivă structuralistă, personalitatea cunoaşte o interpretare triadică, la baza sa
situându-se componentele ce vizează: dimensiunea dinamico-energetică - temperamentul,
dimensiunea relaţional-valorică - caracterul şi latura instrumentală exprimată prin intermediul
aptitudinilor.” (Tomşa, 2005, 37)
Componentele personalităţii interacţionează permanent şi se îmbină într-o structură
caracteristică fiecărui individ creând unicitatea acestuia.
BIBLIOGRAFIE:
- Andronic, Anca. (2013-2014). Psihologia educaţiei. Note de curs. Braşov.
- Dumitrana, Magdalena. (2000). Copilul, familia, grădiniţa. Bucureşti: Editura Compania.
- Golu, Pantelimon, Zlate, Mielu, Verza, Emil. (1995). Psihologia copilului. Manual pentru
clasa a XI-a - şcoli normale. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, R.A.
- Lepădatu, Ioana. (2008). Psihologia vârstelor. Ciclurile de creştere şi dezvoltare. Sibiu:
Editura Psihomedia.
- Tomşa, Gheorghe (coord.). (2005). Psihopedagogie preşcolară şi şcolară. Bucureşti: Editată
de Revista învăţământul preşcolar.