Urmele dezastrului

Deepwater Horizon pot fi

văzute şi la un deceniu de
la producerea acestuia
Explozia platformei petroliere de la Deepwater Horizon a dus la moartea a 11 persoane şi
probleme pe termen lung pentru ecosistemele din zonă.

Explozia platformei Deepwater Horizon este considerată de către experţii în ecologie şi

exploatarea petrolului drept cel mai mare dezastru ecologic de acest tip produs de către om. La
aproape 10 ani de la acele evenimente, apa Golfului Mexic pare a-şi fi revenit la suprafaţă, dar
adâncurile nu au reuşit încă să se vindece la fel de bine, notează Atlas Obscura.
Primele explorări ale fundului mării au avut loc la doar patru luni de la producerea accidentului,
fiind realizate de către Mark Benfield de la Universitatea Louisiana şi Marla Valentine de la
Universitatea Old Dominion. Cei doi au surpins în primele imaginii ale proporţiei dezastrului
subacvatic un peisaj dezolant şi o scădere dramatică a numărului şi a diversităţii de specii din
zona afectată. Mandy Joye, specializată în oceanografie, s-a scufundat de două ori în zona
afectată, în 2010 şi 2014, şi a declarat: „În 2010 părea că vizitez un cimitir [...] a fost singura dată
când am fost într-un submarin şi mi-a fost frică de ceea ce urma să văd”.

La scufundarea din 2014, Joye a observat o vagă îmbunătăţire a situaţiei, raportând că singurele
specii care populau zona erau artropodele. Acelaşi an a maract şi o oprire a studiilor legate de
evenimentelor de la Deepwater Horizon şi a urmărilor acestora. Un an mai târziu, British
Petroleum, compania care deţinea platforma care explodase a emis un comunicat de presă în
care susţinea că Golful Mexic se vindecă, întorcându-se la condiţiile de dinaintea dezastrului.
National Oceanic and Atmospheric Administration (NOAA), agenţia SUA care se ocupă şi cu
monitorizarea situaţiei ecosistemelor a dat la rândul său un comunicat de presă în care cataloga
declaraţiile British Petroleum ca fiind „premature”.
În anul 2017, Craig McClain şi Clifton Nunnally au reuşit să se întoarcă la locul accidentului şi au
reuşit să observe modul în care a evoluat situaţia pe fundul mării în proximitatea locului în care a
avut loc explozia şi deversarea de ţiţei. „Nimeni nu a mai putut vedea ce se întâmplă pe fundul
mării, iar puţinele imagini pe care le avem sunt din timpul deversării”, a declarat Nunnally.

Cei doi cercetători au încercat să recreeze paşii urmaţi de către cercetătorii din 2010 în studiul lor
pentru a putea surpinde modul în care situaţia s-a schimbat în şapte ani. În imaginile surprinse de
către cei doi cercetători nu pot fi identificate mare parte din speciile care s-ar fi aflat în zonă
inainte de explozie, dar, după cum remarcă aceştia, crabii păreau a se afla, în numere neobişnuit
de mari, în zona afectată.
„Peste tot puteai vedea crabi lovind bucăţi de noroi îmbibate cu ţiţei”, explică Nunnally. Acest
număr mare de crabi nu reprezintă un indicator al însănătoşirii ecosistemului respectiv.
Cercetătorii sunt de părere că hidrocarburile în descompunere atrag crabii datorită similitudinilor
dintre grăsimile dintre uleiurile care apar în mod natural pe crustacee şi ţiţei.

Odată ajunşi în proximitatea locului unde a fost deversat ţiţeiul, crabii nu mai pot să părăsească
zona, de asemenea, aceştia se confruntă cu o altă problemă majoră: canibalismul. Mai exact, în
respectivul areal crabii sunt singura speciei care pot supravieţui, fiind astfel şi singura sursă de
hrană. În aceste condiţii, organismele acestora absorb toxine atât din mediul înconjurător, dar şi
din hrana pe care o consumă. Efectele, după cum subliniază cei doi cercetători pot fi observate
cu ochiul liber: crabi deformaţi, cu membre lipsă sau afectaţi de către paraziţi.