Mihai Eminescu s-a născut pe 15 ianuarie 1850.

Tatăl, Gheorghe Eminovici, era mic boier cu intenții bune față de

copii, dorind să-i trimită la studii în străinătate. Nutrea idei pozitive, dar nu a reușit să își apropie odraslele, fiind un
autoritar de modă veche. Mai blândă și miloasă, Raluca, soția boierului Eminovici, va fi mai apropiată de copii
Începând cu clasa a treia primară, Eminescu începe să învețe la Cernăuți, instituție pe care o absolvă în 1860 al
cincilea din 82 de elevi. În 1860 e înscris la K.K. Ober-Gymnasium, clădire lungă, un fel de ospiciu mohorât, unde
vor învăța și frații săi mai mari. Aron Pumnul Era un mare patriot care înlesnea copiilor citirea de cărți românești și
se purta prietenos cu ”studenții”, cu care bătea chiar mingea. Eminescu îl va iubi în chip deosebit, îi va citi cu drag
”Lepturariul” (cartea de citire) cu toate ciudățeniile ei. În general, școala cernăuțeană nu-i plăcea lui Eminescu și se
presupune că ar fi vrut să fugă chiar din clasele primare. Clasa I gimnazială mersese binișor, a II-a rău, și ”tâlharul”
fuge. Eminovici pune să fie legat și adus înapoi la școală. În toamna lui 1865 Eminescu reapărea pe ulițele
Cernăuțiului. Acum ședea la casa lui Aron Pumnul, care era rău .Era bibliotecar. În epoca aceasta trimite versuri la
”Familia” lui Iosif Vulcan, care îl prezintă cu laude în nr. din 25 februarie 1866 schimbându-i numele din Eminovici
în Eminescu. Aron Pumnul murise în ianuarie, spre jalea poetului, caruia îi dedică o poezie.
Din 1866 pînă în 1869, pribegeşte pe traseul Cernăuţi-Blaj-Sibiu-Giurgiu-Bucureşti. De fapt, sunt ani
de cunoaştere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor şi a realităţilor româneşti. A
intenţionat să-şi continue studiile, dar nu-şi realizează proiectul. Ajunge sufleor şi copist de roluri în
trupa lui Iorgu Caragiali apoi sufleor şi copist la Teatrul Naţional unde îl cunoaşte pe I.L.Caragiale.
Continuă să publice în "Familia", scrie poezii, drame (Mira), fragmente de roman ,"Geniu pustiu”,
rămase în manuscris; face traduceri din germană.
Între 1869 şi 1862 este student la Viena. Urmează ca auditor extraordinar Facultatea de Filozofie şi
Drept, dar audiază şi cursuri de la alte facultăţi. Activează în rîndul societăţilor studenţeşti, se
împrieteneşte cu Ioan Slavici; o cunoaşte la Viena pe Veronica Micle; începe colaborarea la "Convorbiri
Literare”; debutează ca publicist în ziarul "Albina” din Pesta.
Între 1872 şi 1874 este student la Berlin. Junimea îi acordă o bursă cu condiţia să-şi ia doctoratul în
filozofie. Urmează cu regularitate două semestre, dar nu se prezintă la examene.
Se întoarce în ţară, trăind la Iaşi între 1874-1877. E director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor,
revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, redactor la ziarul "Curierul de Iaşi “. Continuă să publice în
"Convorbiri Literare”. Devine bun prieten cu Ion Creangă .
Cea mai realistă analiză psihologică a lui Eminescu i-o datorăm lui I.L.
Caragiale care după moartea poetului a publicat trei scurte articole pe această
temă: În Nirvana, Ironie și Două note. După părerea lui Caragiale trăsătura cea
mai caracteristică a lui Eminescu era faptul că „avea un temperament de o
excesivă neegalitate”[58]. Viața lui Eminescu a fost o continuă oscilare între
atitudini introvertite și extravertite.[59]
„Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune:
vesel și trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și
nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de
plăcerile vieții; fugind de oameni și căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil
ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru
om!”Maiorescu a promovat imaginea unui visător rupt de realitate, care nu
suferea din cauza condițiilor materiale în care trăia, indiferent la ironiile și laudele
semenilor, caracteristica lui principală fiind „seninătatea abstractă”[60].
„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o așa
covârșitoare inteligență, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-și întipărise
vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în perioadele bolnave declarate), încât lumea în
care trăia el după firea lui și fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor
generale ce și le însușise și le avea pururea la îndemână. În aceeași proporție tot ce
era caz individual, întâmplare externă, convenție socială, avere sau neavere, rang
sau nivelare obștească și chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană îi era
indiferentă.”