Iordache Ana-Maria,Istrate Andreea, Niţă Iulia, Truşcă Mădălina, Ulrich Tudor

Clasa a XII-a F
Colegiul Naţional „Sf.Sava“

Proiect Limba şi literatura română

„Teoria formelor fără fond“ vs. „Teoria sincronismului“

Bucureşti

-2-
 Proiect Limba şi literatura română
Noiembrie 2010

„Teoria formelor fără fond“ vs. „Teoria sincronismului“

I. Junimea. Titu Maiorescu.Teoria formelor fără fond

Junimea era o societate literară înfiinţată la 1863 de un grup de tineri de curând

întorşi în ţară, de la studii din străinătate. Aceştia doreau să contribuie la aducerea culturii
româneşti la nivelul celei europene, depăşind decalajul care se crease în veacurile anterioare.
Acelaşi obiectiv îl urmărise şi generaţia paşoptiştilor, dar junimiştii aduc spiritul critic foarte
pronunţat, în scopul de a face o separaţie clară între valorile autentice şi falsele valori.
Folosind acest discurs discriminativ, critica junimistă a supus literatura epocii unei
examinări severe, dirijând-o spre respectarea unor principii estetice precise. Ca o reacţie la
excesul de politică din literatură, Titu Maiorescu afirma specificitatea esteticului,
fundamentând o direcţie importantă a receptării operei literare. ”.“Realişti în politică,
junimiştii vor şti să delimiteze politica de drepturile obiectivităţii ştiinţifice şi de acele ale
inspiraţiei artistice, trăgând hotare între viaţa practică, creaţie, critică.” ( Tudor Vianu) Va
fi continuat de E. Lovinescu, cel care, pe de altă parte, însă, va demonstra lipsa de viabilitate
a “Teoriei formelor fără fond“.
Întemeietorul acestei societăţi şi creatorul doctrinei junimiste este Titu Maiorescu
(1840- 1917), o personalitate reprezentativă a culturii române în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea. El este considerat pe bună dreptate un ctitor al culturii române moderne, un strateg al
modernizării noastre culturale. El a impus spiritul critic în mediul cultural şi politic românesc,
fiind apreciat ca reprezentantul tipic al „culturii critice“ româneşti, creatorul faimoasei teorii a
„formelor fără fond“, teorie care a avut o carieră de excepţie în cultura română modernă.
Titu Maiorescu activează în calitate de critic cultural, în domeniul limbii, al literaturii
şi al folclorului, manifestă iniţiative constructive în studii consacrate, fenomenului literar şi al
limbajului publicistic, abordează direct opera unor scriitori reprezentativi. Unul dintre studiile
reprezentative pentru spiritul critic junimist şi pentru viziunea asupra evoluţiei fenomenului
cultural este “În contra direcţiei de azi în cultura română”, apărut iniţial în revista “Convorbiri
literare” şi apoi în volumul care reuneşte cele mai importante studii maioresciene, critice.
Studiul face dovada atitudinii critice faţă de limbajul publicaţiilor ardelene, în mod
special a revistelor “Transilvania” şi “Familia”, care sunt un exemplu negativ al unui viciu
general, emblematic pentru toată cultura română: neadevărul. Explicarea şi analiza
conceptului generează una din cele mai cunoscute teorii maioresciene: „formele fără fond“. În
linii mari, demonstraţia susţine că, în jurul anului 1820, societatea românească s-a trezit din
“letargia aceasta”, care o cufundase “barbaria orientală” şi a intrat în contact cu formele
-1-
culturii apusene, care i-au dat “lustrul societăţilor străine”. Imitarea fără discernământ a
formelor străine, în absenţa unui fond autohton, care să le dea substanţă, este pentru
Maiorescu, semnul unei “superficialităţi fatale”, cu efecte dezastruase asupra evoluţiei culturii
noastre. Revenind la “neadevărul” pe care îl evidenţiază în partea introductivă a studiului,
Maiorescu demonstrează că viciul are rădăcini adânci în cultura noastră, întemeiată la
începutul secolului al XIX-lea, pe falsificarea istoriei, a etimologiei şi a gramaticii. “Direcţia
falsă”, adoptată la începutul vârstei moderne a civilizaţiei noastre, se prelungeşte în a doua
jumătate a veacului al XIX-lea, zădărnicind sincronizarea cu civilizaţia occidentală. Pe un ton
de ironie amar, criticul constată anomaliile: “Înainte de a avea învăţători săteşti, am făcut şcoli
prin sate şi înainte de a avea profesori capabili, am deschis gimnazii şi universităţi şi am
falsificat instrucţiunea publică. […] Înainte de a avea o umbră, măcar, de activitate ştiinţifică
originală, am făcut Societatea academică română […] şi am falsificat ideea academiei.”
Fidel doctrinei politice conservatoare, Maiorescu, acuză că aceste “pretenţii fără
fundament” sunt un element de adâncire a prăpastiei între clasele superioare, fascinate de
“fantasmagorii”, şi singura clasă socială reală, ţăranul romîn, care este astfel condamnat la
suferinţa sporită, pentru a susţine edificiul fictiv al culturii române.
Spirit constructiv, criticul oferă soluţia de corectare a acestei situaţii: descurajarea
mediocrităţii, adaptarea la un ritm natural de dezvoltare şi eliminarea formelor fără fond.
“Teoria formelor fără fond” defineşte sintetic starea culturii din epocă şi poate fi
considerată “un barometru” al atmosferei spirituale din deceniile VII-VIII ale secolului al
XIX-lea.

II. Eugen Lovinescu si Teoria sincronismului

După Marea Unire din 1918, cultura românească a fost confruntată cu o problematică
relativ nouă, sintetizată în întrebarea: „Pe ce cale evoluăm?“. Este o întrebare la care sunt
solicitaţi să răspundă oamenii politci, darji creatorii şi gânditorii din epocă. Problemele
privind dezvoltarea României în noul context european au generat dezbateri aprinse în mediile
politicii culturale din perioada interbelică. La această dezbatere au participat diferite
personalităţi, publicaţii, exponenţi ai unor curente de idei, care au abordat, din unghiuri
diferite, problematica culturii române moderne: tranziţia spre modernitate. Este problema
decalajelor faţă de Occident, formula de evoluţie socială care ar fi potrivită cu specificul
nostru naţional. Aceeaşi problematică extrem de complexă străbate paşoptismul, junimismul,
sămănătorismul, curentul socialist şi poporanismul. Gânditorii din perioada interbelică vor
dezvolta această problematică, subsumată raportului dintre tradiţionalism şi modernism, iar
confruntările se vor desfăşura concomitent în diverse planuri: politic, ideologic, filosoficşi
cultural.
Eugen Lovinescu este cunoscut ca unul dintre cei mai importanţi criticişti, teoreticieni
literari care au marcat perioada interbelică. Cartea sa redeschide întregul dosar al culturii
române moderne şi avansează o teorie articulată asupra evoluţiei noastre sociale, cunoscută
sub denumirea de teorie a sincronismului, în opoziţie deschisă cu teoriile cunoscute ale
evoluţiei organice, datorate mişcărilor junimiste, sămănătoriste, tradiţionaliste şi poporaniste.
Lectura acestei cărţi este obligatorie pentru a cunoaşte tematica, amploarea şi semnificaţia
confruntărilor ideologice şi culturale din perioada interbelică. Lovinescu dorea să
demonstreze necesitatea sociologică a evoluţiei moderne a României spre formula de
civilizaţie occidental, să legitimeze istoric acţiunile forţelor liberale, arătând lipsa de
fundament a viziunilor tradiţionaliste, caracterul lor „reacţionar“.
În plan teoretic, Lovinescu se sprijină pe „legea imitaţiei“, formulată de sociologul
francez Gabriel Tarde, conform căreia coeziunea unei societăţi este dată de factori psihologici
şi ideologici. Indivizii, grupurile sociale şi societăţile care au un statut inferior pe scara
dezvoltării (sub raport economic, politic, cultural etc.) imită valorile, atitudinile şi
comportamentele grupurilor şi societăţilor dezvoltate. Spre deosebire de Maiorescu, a cărui
opoziţie faţă de transplantarea unor forme apusene inadecvate fondului românesc e preluată
-2-
Proiect Limba şi literatura română
aici critic, mentorul Sburătorului pledează pentru valorificarea potenţialului stimulativ al
actului imitativ care, în concepţia sa, dezvoltată ulterior, are rolul de a accelera procesul
evoluţiei. În articolul Literatura “Sburătorului”, de pildă, publicat într-un număr din a doua
serie a revistei, pledoaria pentru recuperarea lirismului prin intelectualizarea expresieişi a
emoţiei poetice, în acord cu tendinţele europene şi cu o nouă sensibilitate a momentului,
devine mai explicită.

-1-