Sunteți pe pagina 1din 7

MINISTERUL APĂRĂRII

ACADEMIA FORŢELOR TERESTRE “Nicolae Bălcescu” Sibiu

Student fruntaş
NĂSTASE Bogdan Ionuţ
Student
BUŞILĂ Neculai
Grupa 11 A

- SIBIU 2007 -

PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI


INTERNAŢIONAL
- Principiul cooperării internaţionale -

Formularea principiilor fundamentale ale dreptului internaţional rezultă din cuprinsul unor
documente politico-juridice de prim rang ale vieţii internaţionale, cu deosebire din Carta ONU, din unele
tratate multilaterale generale şi din anumite declaraţii ale Adunării Generale a ONU cu intenţii de
codificare a principiilor fundamentale ale raporturilor dintre state, între care cea mai importantă este
„Declaraţia referitoare la principiile dreptului internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperare dintre
state, în conformitate cu Carta ONU”, adoptată prin Rezoluţia Adunării Generale nr.2625 din 14
octombrie 1970. Art.2 al Cartei ONU prevede că, în urmărirea scopurilor organizaţiei, membrii acesteia
trebuie să acţioneze în conformitate cu următoarele principii: egalitatea suverană a statelor; îndeplinirea
cu bună-credinţă a obligaţiilor asumate conform Cartei; rezolvarea diferendelor internaţionale prin
mijloace paşnice, în aşa fel încât pacea şi securitatea internaţională, precum şi justiţia, să nu fie puse în
primejdie; abţinerea în relaţiile internaţionale de a recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei
împotriva integrităţii teritoriale ori a independenţei politice a vreunui stat sau în orice alt mod
incompatibil cu scopurile naţiunilor unite; neamestecul în treburile interne ale altor state.
Exprimând evoluţiile dreptului internaţional în acest domeniu după 25 de ani de la înfiinţarea
ONU, declaraţia din 1970, menţionată, formulează următoarele 7 principii ale dreptului internaţional
contemporan:
a) principul egalităţii suverane a statelor;
b) principiul egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptului de a decide de ele însele;
c) principiul neamestecului în treburile interne ale altor state;
d) principiul nerecurgerii la forţă şi la ameninţarea cu folosirea forţei;
e) principiul soluţionării pe cale paşnică a diferendelor internaţionale;
f) principiul îndeplinirii cu bună-credinţă a obligaţiilor internaţionale (pacta sunt servanda);
g) principiul cooperării internaţionale.

2
În Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, semnat la Helsinki în
1975, mai sunt menţionate, însă în cadru european, regional, şi nu universal, alte 3 principii fundamentale,
care exprimă procesul de evoluţie a dreptului internaţional contemporan şi anume: inviolabilitatea
frontierelor, integritatea teritorială şi respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Principiul cooperării internaţionale


Principiul cooperării internaţionale este un principiu fundamental al dreptului internaţional, de
dată recentă, consacrat după cel de-al doilea război mondial. După cum precizează savanţii O.Balan şi
E.Serbenco, acesta este un rezultat al accentuării interdependenţelor existente în societatea internaţională
sub diferite aspecte: politic, economic şi social, al dezvoltării largi a relaţiilor internaţionale, în special a
celor economice, precum şi a aprofundării diviziunii internaţionale a muncii. Imperativele economic şi
politic ale cooperării statelor în vederea asigurării păcii şi securităţii internaţionale, creşterii bunăstării
popoarelor, dezvoltării culturii, protecţiei mediului etc. au fost premisele consacrării juridice a acestui
principiu. Spre deosebire de alte principii fundamentale, principiul cooperării internaţionale este relativ
nou. Reglementarea formală a acestuia debutează odată cu semnarea Cartei O.N.U., care prevede printre
scopurile Naţiunilor Unite „realizarea cooperării internaţionale în rezolvarea problemelor internaţionale
cu caracter economic, social sasu umanitar (...)”. Principiul a fost dezvoltat în Declaraţia asupra
principiilor dreptului internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea dintre state, conform Cartei
Naţiunilor Unite, potrivit căreia statele, oricare ar fi deosebirile existente între sistemele lor politice,
economice şi sociale, au obligaţia de a coopera unele cu altele în diversele domenii ale relaţiilor
internaţionale, pentru a menţine pacea şi securitatea internaţională şi a favoriza progresul şi stabilitatea
economică internaţională, precum şi bunăstarea generală a naţiunilor (...). Reglementări similare întâlnim
şi în Actul final de la Helsinki al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa din 1 august 1975.
Criminalitatea, prin pericolele pe care le implică asupra dezvoltăţii societăţii unui stat şi a umanităţii în
general, se înscrie şi ea în lista premiselor de consacrare a principiului cooperării internaţionale. Fiind un
principiu fundamental el presupune în mod cert o obligaţie – cea de colaborare într-un domeniu concret
pentru evitarea, prevenirea sau soluţionarea discrepanţelor apărute în ordinea juridică internaţională,
statele fiind totuşi libere să-şi aleagă formele de cooperare la care vor recurge şi care vor fi cele mai
eficiente în contextul geopolitic şi conflictologic creat. Tocmai pentru aceste motive O.N.U. preocupată
de această problematică în Declaraţia Mileniului reconfirmă principiul cooperării internaţionale şi la
capitolul II, întitulat „Pace, securitate şi dezarmare” enunţă clar decizia statelor de „a intensifica lupta
contra criminalităţii transnaţionale în toate dimensiunile sale, inclusiv traficul de fiinţe umane, traversarea
clandestină a frontierele de către ele şi spălarea banilor”. În plus, Declaraţia prevede că realizarea
obiectivului de creare a unui climat propice pentru dezvoltare presupune o bună guvernare în fiecare stat,
dar şi pe plan internaţional, şi o transparenţă a sistemelor financiar, monetar şi commercial. Colaborarea
3
statelor în domeniul luptei contra criminalităţii are o bază obiectivă, condiţionată de modificările
calitative a acesteia în special în tendinţa sa de internaţionalizare. Prin noţiunea de “luptă contra
criminalităţii” se înţelege un ansamblu de preocupări: începând cu prevenirea infracţiunilor până la
aplicarea sancţiunilor penale şi a asistenţei care trebuie acordată deţinutului după eliberarea lui şi
ispăşirea pedepsei.
Devreme ce relaţiile economice internaţionale se diversifică, devine din ce în ce mai complexă
şi lupta cu toate formele de infracţiuni, nu numai în ordinea juridică internă, ci mai ales în realizarea
colaborării internaţionale.
Problema infracţionalităţii capată pe zi ce trece caracter global. În primul rând pentru că
infracţionalitatea, practic în toate statele lumii, îmbracă forme tot mai diferite şi mai acute, devenind
deosebit de periculoasă din toate punctele de vedere: social-economic, politic, cultural, ş.a., reducând
nivelul şi calitatea vieţii. În al doilea rând pentru că, diversificându-se, formele infracţiunii cuprind noi
sfere ale activităţii umane şi ale statelor şi prezintă un pericol pentru întreaga umanitate.
În teoria şi practica dreptului internaţional cu referire la formele şi direcţiile de cooperare dintre state în
lupta contra criminalităţii se recurge la următoarele sintagme:
- cooperarea internaţională în lupta contra infracţionalităţii penale;
- lupta la nivel internaţional cu fenomenul infracţional;
- asistenţa juridică în materie penală;
Formele juridice de organizare a colaborării internaţionale cu privire la lupta contra
criminalităţii pot fi:
- acorduri multilaterale de reglementare a unor ramuri sau instituţii de drept internaţional în care există
norme cu privire la anumite infracţiuni;
-acorduri multilaterale referitoare la lupta contra unor infracţiuni internaţionale concrete. De exemplu,
Convenţia Consiliului Europei asupra cybercriminalităţii din 23 noiembrie 2001;
-acorduri bilaterale de luptă împotriva infracţionalităţii, care de regulă sunt acorduri de acordare a
asistenţei juridice şi de extradare a infractorilor.
Analizând o multitudine de acorduri multilaterale şi bilaterale se pot evidenţia tendinţele de
bază ale colaborării statelor în lupta contra criminalităţii:
- acordarea asistenţei juridice în materie penală, inclusiv extrădarea infractorilor;
- încheierea şi realizarea acordurilor referitoare la lupta contra infracţiunilor, care prezintă pericol
internaţional;
- recunoaşterea şi executarea sentinţelor organelor străine pe cauzele penale (de exemplu, extrădarea
infractorului, judecat şi condamnat, spre a-şi ispăşi pedeapsa în ţara de origine sau în ţara în care îşi are
domiciliul permanent; transmiterea cercetării penale altui stat sau organului internaţional);
- reglementarea chestiunilor de jurisdicţie penală şi a celor legate de respectarea drepturilor omului;
- studierea în comun a problemelor legate de lupta contra criminalităţii, schimbul de experienţă şi soluţiile
adoptate;
4
- acordarea ajutorului material şi a consultaţiilor în pregătirea cadrelor, acordarea serviciilor de expertiză,
livrarea de materiale specifice, tehnică ş.a.;
La acordurile internaţionale multilaterale referitoare la asistenţa juridică se atribuie Convenţia
europeană cu privire la transmiterea procedurilor represive din 15 mai 1972, Convenţia europeană asupra
valorii internaţionale a hotărârilor judecătoreşti represive din 28 mai 1970, Convenţia europeană pentru
supravegherea persoanelor condamnate sau eliberate condiţionat din 30 noiembrie 1964, Convenţia
europeană cu privire la asistenţă judiciară în materie penală din 24 aprilie 1959, Convenţia europeană cu
privire la extrădare din 13 decembrie 1957. Chiar dacă acestea se înscriu într-un cadru de cooperare
regională, importanţa lor este inedită în dreptul internaţional, accentuându-i rolul de realizare a colaborării
statelor în lupta contra criminalităţii economice.

Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE)


Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa a fost înfiinţată prin actul final al
Conferinţei de la Helsinki prin care se constituia Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa
(C.S.C.E.), actuala denumire, O.S.C.E., datând din 1994. Scopurile organizaţiei sunt complexe şi se referă
la cooperarea în domeniul politic, militar şi de securitate, economic, tehnico-ştiinţific şi al mediului
înconjurător, probleme umanitare. Din organizaţie fac parte toate statele Europei, SUA, Canada şi toate
statele care s-au desprins din fosta URSS.
Uniunea Europeană
Uniunea Europeană este rezultatul unei evoluţii în construcţia europeană care a început în
1951 cu scopul de a se crea o piaţă economică unică a Europei occidentale, care să asigure totodată libera
circulaţie a capitalului şi a forţei de muncă, iar în ultimele decenii a evoluat spre o Uniune Europeană
integrată şi lărgită, cu competenţe suprastatale în domenii foarte diverse, politic, economic, financiar,
monetar, legislativ şi judiciar, de securitate şi militar.
Consiliul Europei
Consiliul Europei a fost creat în 1949, având drept scop promovarea unităţii europene în
domenii cum sunt democraţia pluralistă, garantarea drepturilor şi libertăţilor omului, social şi cultural. În
prezent grupează aproape toate statele europene. S-a remarcat îndeosebi prin acţiunea sa în favoarea
drepturilor omului, atât în plan legislativ, cât şi în plan judiciar prin Curtea Europeană a Drepturilor
Omului.
Organizaţia Statelor Americane
Organizaţia Statelor Americane a fost înfiinţată în 1948 prin Carta de la Bogota, care
constituia un sistem regional de securitate colectivă a statelor de pe continentul american. Activitatea sa
se manifestă atât în domeniul politic, ca o organizaţie de securitate regională şi de promovare a înţelegerii
şi cooperării dintre statele membre, cât şi în alte domenii ale colaborării, cum sunt cel economic şi social
sau promovarea respectului drepturilor omului. Are în prezent 41 de state membre.

5
Organizaţia Unităţii Africane
Organizaţia Unităţii Africane a fost înfiinţată în 1963 prin Carta Organizaţiei Unităţii
Africane, ca o organizaţie de promovare a cooperării regionale şi a solidarităţii tuturor statelor africane.
Cooperarea regională priveşte domenii foarte variate, politic, economic, financiar, educaţie, ştiinţă şi
cultură, aplanarea conflictelor.
Liga Statelor Arabe (Liga Arabă)
Liga Arabă a fost înfiinţată în 1945, actul constitutiv fiind Pactul Ligii Statelor Arabe. Scopul
organizaţiei este de a coordona eforturile statelor arabe spre prosperitate şi afirmarea valorilor proprii şi
de a promova cooperarea în domeniul politic al dezvoltării econo-mice şi sociale, financiar, tehnic şi
cultural. Din Liga Arabă fac parte astăzi 21 de state.
Asociaţia Statelor din Sud-Estul Asiei
Asociaţia Statelor din Sud-Estul Asiei este o organizaţie de cooperare regională politică şi
economică, înfiinţată în 1967, care grupează 5 state din zona geografică respectivă.

Organizaţiile internaţionale subregionale


Apariţia unor organizaţii interguvernamentale de cooperare în diferite zone geografice este
determinată de posibilităţile pe care amplificarea relaţiilor internaţionale şi revoluţia tehnologică le
deschid statelor de a-şi uni eforturile pentru valorificarea resurselor economice locale şi promovarea unor
interese zonale. Numărul organizaţiilor internaţionale de acest gen este în continuă creştere. Dintre
acestea pot fi menţionate: Comisia Dunării, care include toate statele riverane fluviului, Consiliul Nordic,
creat de unele state din nordul Europei, Cooperarea Economică a Mării Negre, formă de colaborare
multilaterală care grupează statele înconjurătoare, precum şi numeroasele organizaţii de colaborare în
variate domenii în sud-estul Europei, înfiinţate în ultimele decenii.

6
Bibliografie

1. CREŢU Vasile, „Drept internaţional public”, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti
2006
2. Teză de doctorat în drept, Tema: Rolul dreptului internaţional în realizarea cooperării statelor,
Conducător ştiinţific: Doctor în drept, coferenţiar universitar OLEG Bălan, Autor: MÂNZALĂ
Traian