Buletin Anul 2013 PDF

ACADEMIA DE ŞTIINŢE A MOLDOVEI
INSTITUTUL DE ISTORIE, STAT ŞI DREPT
BULETIN ŞTIINŢIFIC
AL TINERILOR ISTORICI
Materialele
Conferinţei ştiinţifice internaţionale anuale
a tinerilor cercetători
SERIE NOUĂ
II (VII)
Chişinău
2013
Buletin Ştiinţific al Tinerilor Istorici, Serie nouă, II (VII), Chişinău, 2013, ISSN 1857-4947
Recomandată pentru publicare de Consiliul Ştiinţific al Institutului de Istorie, Stat şi Drept al Academiei de
Ştiinţe a Moldovei
În prezentul volum au fost incluse comunicările desfășurate ale participanților la conferința științifică a
tinerilor cercetători „Istorie și societate: de la tradițional la modernitate”, edița VII, 25 aprilie 2013.
COLEGIUL DE REDACŢIE:
Coordonator:
Gheorghe COJOCARU, doctor în istorie, conferenţiar universitar
Membri:
Andrei EŞANU, doctor habilitat în istorie, profesor universitar, academician
Demir DRAGNEV, doctor habilitat în istorie, profesor universitar, membru corespondent al AŞM
Ion JARCUŢCHI, doctor în istorie, conferenţiar cercetător
Secretar responsabil şi coordonator de proiect:

Sergiu BACALOV, doctor în istorie
Redactare:
Andrei Emilciuc, doctor în istorie
Mihai Ţurcanu
Eugen-Tudor Sclifos
Procesare computetizată:
Sergiu Bacalov, doctor în istorie
Opiniile autorilor nu reflectă neapărat opinia Colegiului de redacţie.

Responsabilitatea pentru conţinutul materialelor revine în exclusivitate autorilor.
ISSN 1857-4947 © Institutul de Istorie, Stat şi Drept al AŞM
2
SUMAR
ISTORIE MEDIEVALĂ
Sergiu Bacalov. Moştenirea tătaro-mongolă a oraşului Chişinău . . . . . 7
Nicolae Dudnicenco. Unele aspecte ale pisciculturii în oraşele Ţării Moldovei (sec. XVI-XVII) . 17
Valentin Constantinov, Confruntări diplomatice polono-otomane
în spaţiul nord dunărean în preajma Bătăliei de la Ţuţora din anul 1620 . . . . 24
Cătălin-Valentin David. Studiu asupra evoluţiei stăpânirilor familiilor preoţilor de mir
din Ţara Moldovei în prima jumătate a secolului al XVII-lea . . . . . 33
Oleksandr Dan. Vecinii Ţării Moldovei: căzăcimea din Braţlav . . . . . 46
Marina Guţu, Problema obligaţiilor Ţării Moldovei
faţă de Înalta Poartă în istoriografia română (1944-1989) . . . . . 52
BASARABIA ÎN EPOCA MODERNĂ

Sergiu Bacalov. Documente referitoare la boierii moldoveni şi dvorenii basarabeni Roşca . . 66
Diana Eţco. Schimbări în şcoala teologică
după decesul fondatorului ei: Gavriil Bănulescu-Bodoni . . . . . . 84
Andrei Emilciuc. Dificultăţi obiective şi impedimente geopolitice
în dezvoltarea navigaţiei comerciale la gurile Dunării (1829-1853) . . . . . 90
Artur Leşcu. Reprimarea mişcării revoluţionare în Basarabia în perioada anilor 1905-1907 . . 98
Teodor Candu. Aspecte privind viaţa monahală în Basarabia la începutul secolului XX.
Raportul arhimandritului Teognost cu privire la situaţia mănăstirilor pentru anul 1908 . . 101
EPOCA INTERBELICĂ ŞI POSTBELICĂ

Natalia Mafteuţă. Aspecte ale învăţământului particular din Basarabia în primii ani după Unire . 113
Liliana Condraticova. Politica autorităţilor şi activitatea
bijutierilor în Basarabia şi regiunile limitrofe la începutul secolului XX . . . . 117
Mihai Ţurcanu. Relaţiile româno-sovietice (septembrie 1936 – iunie 1940) . . . . 124
Mariana Bagrin. Probleme ale cooperării militare şi politice interaliate
în prima etapă a celui de-al Doilea Război Mondial (1942-1943) . . . . . 137
Pavel Moraru. Din activitatea contrainformativă
a NKVD al RSS. Moldoveneşti în primii ani postbelici . . . . . . 152
Ştefan Boldişor. Sovietizarea Estului European:
aspecte ale originilor imediate ale Războiului Rece, 1944-1945 . . . . . 159
Diana Caşu. Unele consideraţii cu privire la discursul oficial sovietic faţă de familie . . 173
Marina Cercaşin. Reminiscenţe ale stilului victorian în moda contemporană . . . 177
ISTORIE RECENTĂ
Nicoleta Vasilcovschi. Perspective privind Istoria ideilor şi mentalităţilor europene . . 181
Dorina Onică. Peisajul cultural ca patrimoniu. Studiu de caz Republica Moldova . . . 184
Rodica Bolgari. Tendinţele migraţiei globale: realităţi şi consecinţe . . . . 190
Ruslana Grosu. Dimensiunea politico-economică a relaţiilor Republicii Moldova
cu statele din Balcani prin prisma parteneriatelor şi politicii de vecinătate . . . . 197
Oleg Ursan. Statutul social al femeei în societatea moldovenească contemporană . . . 209
3
PERSONALITĂŢI
Anatolie Bajora, De Jun Chen. Nicolae Milescu Spătaru şi China (1675-1678) . . . 212
Sergiu Bacalov. Familia de nobili Levițchi (Lewicki) în mediul odagiilor
și a stăpânilor de grădini cu vie de pe moșia Purcari-Antonovca, ținutul Ackerman . . . 217
Eugen-Tudor Sclifos. Urcarea lui Mihai Sturdza pe tronul Moldovei . . . . 227
Ion Xenofontov. „Legământul tăcerii” sau cazul maicii Maria de la mănăstirea Japca . . 233
Galina Emeţ. Imgainea lui Hamlet în opera lui A. Bloc. Aspecte istorico-literare . . . 239
Alina Ştirbu. Ion Carai – celebrul trompetist din istoria lăutărească a Moldovei . . . 248
ISTORIE LOCALĂ
Denis Bulancea. Din istoria bisericii din satul Petreşti . . . . . . 252
Ivan Duminica. Preoţi slujitori ai bisericii din satul Chirsovo, raionul Comrat (1812-2012) . . 260
Ion Mihalachi. Consideraţii cu privire la istoria localităţii Păpăuţi . . . . 282
Denis Bulancea. Din istoria activităţii parohiei
„Sf. Apostoli Petru şi Pavel” din satul Vadul lui Vodă . . . . . . 290
Alexandr Roitman. Locaşele de cult mozaice în legislaţia imperială rusă
în decursul sec. XIX. Cazul sinagogii din Băcioi, jud. Chişinău, gubernia Basarabia . . . 299
Vasile Iucal. Unghenii în perioada colonială . . . . . . . 308
ETNO-DEMOGRAFIE ISTORICĂ
Lidia Prisac. Migraţia armenilor în spaţiul românesc dintre Prut şi Nistru:
premize şi direcţii (sec. XI–XIX) . . . . . . . . . 315
Valeriu Harabara. Comunitatea grecă în viaţa economică
a Principatelor Române la sf. sec. XVIII . . . . . . . . 328
RECENZII ŞI PREZENTĂRI
Gumenâi Ion. Pagini din viaţa spirituală a bulgarilor basarabeni . . . . . 333
Bajora Anatolie. „Descrierea Chinei ” de Nicolae Milescu în traducere chineză . . . 335
Xenofontov Ion. O nouă carte despre neamul Milescu şi satele Mileşti . . . . 337
Date despre autori . . . . . . . . . . 339
4
CONTENTS
MIDLE AGES HISTORY

Sergiu Bacalov. The Tatar-Mongol period and the Chișinău’s city history . . . . 7
Nicolae Dudnicenco. Some aspects of pisciculture
in towns of the Country of Moldova (in XVI-XVII centuries) . . . . 17
Valentin Constantinov, Polish-Ottoman diplomatic confrontations
in the North of the Danube on the eve of the Battle of Tutora . . . . . 24
Cătălin-Valentin David. Study on properties of parish priets’s families
in Moldavia in the first half of the seventeenth century . . . . . . 33
Oleksandr Dan. The neighbors of the Moldavian principality: Bratslav kossacks . . . 46
Marina Guţu, The issue of duties carried out by Moldavian principality
in favor of High Porta in the Romanian historiography (1944-1989) . . . 52
BESSARABIA IN MODERN PERIOD
Sergiu Bacalov. Documents concerning boyar and nobles family Roşca . . . . 66
Diana Eţco. The transformation within the Theological Shool
of Bessarabia after the death of Gavriil Bănulescu-Bodoni . . . . . . 84
Andrei Emilciuc. Objective difficulties and geopolitical impediments
in the development of commercial navigation on the Lower Danube (1829-1853) . . . 90
Artur Leşcu. Suppression of the revolutionary movement in Bessarabia in the 1905–1907 . . 98
Teodor Candu. Aspects of monastic life from Bessarabia at the begining of the XXth century.
Report on the situation of monasteries for 1908 year, by Archimandrite Theognost . . . 101
INTERWAR AND POSTWAR HISTORY
Natalia Mafteuţă. Aspects viewing private
education in Basarabia in the first years after Unification . . . . . . 113
Liliana Condraticova. The policy of authorities and goldsmith’s
activity in Bessarabia with some border regions for the early twentieth century . . . 117
Mihai Ţurcanu. Soviet-Romanian relations. September 1936– June 1940 . . . . 124
Mariana Bagrin. Inter-Allied Cooperation Issues
during the first stage of the World War II, 1942-1943 . . . . . . 137
Pavel Moraru. From the NKVD. counterintelligence activity
of Moldavian RSS during the first post-war years . . . . . . . 152
Ştefan Boldişor. Sovietization of the Central and Eastern Europe:
considerations upon the imediate origins of the Cold War, 1944-1945 . . . . 159
Diana Caşu. Soviet discourse on family. Some considerations . . . . . 173
Marina Cercaşin. Impressions of the Victorian style in contemporary fashion . . . 177
RECENT HISTORY
Nicoleta Vasilcovschi. Perspectives on the History of European Ideas and Mentalities . . 181
Dorina Onică. The cultural landscape as a heritage. The Case study-The Republic of Moldova . 184
Rodica Bolgari. Global migration tendencies: reality and impact . . . . 190
Ruslana Grosu. The political-economic dimension of Republic of Moldova's
relations with Balkans countries through the partnerships and neighbourhood policy . . 197
Oleg Ursan. The social status of the woman in modern Moldavian society . . . . 209
5
PERSONALITIES
Anatolie Bajora, De Jun Chen. Nicolae Milescu Spataru and China (1675-1678) . . . 212
Sergiu Bacalov. Noble familiy Levițchi (Lewicki) and Basarabia . . . . . 217
Tudor Sclifos, Mihai Sturdza's ascent to the throne of Moldavia . . . . . 227
Ion Xenofontov. „Vow of silence” or the case of mother Maria from Japca monastery . . 233
Galina Emeţ. The Art Reception of the Image of Hamlet
in the Poetry of Aleksandr Blok. Historical-Literary Aspects . . . . . 239
Alina Ştirbu. Ion Carai – a famous trumpeter in lautar history of Moldova . . . . 248
LOCAL HISTORY
Denis Bulancea. The church from the Petreşti village . . . . . . 252
Ivan Duminica. The priests of the church of the village Kirsovo, raion Komrat (1812-2012) . . 260
Ion Mihalachi. Considerations on the history of the village Păpăuţi . . . . 282
Denis Bulancea. From the history the church
„Sf. Petru şi Pavel” of Vadul lui Voda village . . . . . . . 290
Alexandr Roitman. Places of worship of the mosaic cult in Russian Imperial legislation
in the XIX th century, case study on Bacioi Synagogue, Chisinau County, Bessarabia district . 299
Vasile Iucal. Ungheni city in colonial period . . . . . . . 308
ETHNO-HISTORICAL DEMOGRAPHY
Lidia Prisac. Armenian migration in romanian space between Prut and Dniester rivers:
premises and directions (XI–XIX centuries) . . . . . . . 315
Valeriu Harabara. Greek Community in the Economical Life
of the Romanian Principalities at the End of the XVIIIth Century . . . . . 328
REVIEWS
Gumenâi Ion. Aspects of the spiritual life of Bessarabian Bulgarians . . . . 333
Bajora Anatolie. „Description of China ” by Nicolae Milescu in chinese translation . . . 335
Xenofontov Ion. A new book about family Milescu and villages Mileşti . . . . 337
Information about authors . . . . . . . . . 339
6
ISTORIE MEDIEVALĂ
MOŞTENIREA TĂTARO-MONGOLĂ A ORAŞULUI CHIŞINĂU
Sergiu BACALOV
Summary
In the Middle Age, the Chișinău city experienced an oscillating civilizational evolution with several stagesc of
ascent and decline. In this sense, we may divide the medieval history of Chișinău in theree distinct cultural and chro-
nological segments: a) a Tatar-Mongol city (XIVth century), b) a depopulated land and Moldovan village (the end
XIVth century – middle of the XVIIth century), c) Moldovan city (middle of the XVIIth century – early XIXth cen-
tury). The-refore, we will look, exclusively, at the Tatar-Mongol period and the Chișinău’s city history.
În Evul Mediu localitatea Chişinău a avut o evoluţie civilizaţională ondulatorie, cu câteva etape de
ascensiune şi decădere, încât istoria sa poate fi împărţită în trei segmente cronologice şi culturale distinc-
te: a) oraş tătaro-mongol (secolul al XIV-lea); b) moşie pustie şi sat moldovenesc (sfârşitul secolului al XIV-
lea – mijlocul secolului al XVII-lea); c) oraş (târg) moldovenesc (mijlocul secolului al XVII – începutul secolu-
lui al XIX-lea).
În secolul al XIV-lea, stăpânirea tătaro-mongolă în regiunea pruto-nistreană a dat naştere unei civi-
lizaţii înfloritoare, depistată în urma săpăturilor efectuate la Orheiul Vechi, Costeşti şi Cetatea Albă. Este
firesc ca centre urbane asemănătoare să fi existat pe întreg spaţiul pruto-nistrean stăpânit de Hoarda de
Aur, care, deocamdată ne localizate arheologic. Presupunerea nostră este bazată pe o serie de documente
medievale moldoveneşti privitoare la moşia Chişinău de pe Bâc, de referinţă fiind cel din 17 iulie 1436.
Localizarea toponimelor atestate în actul din 17 iulie 1436, şi coroborarea cu informaţiile de acest tip
oferite de alte documente privitoare la moşiile Chişinău şi Visterniceni, permite evidenţierea existenţei
unor vestigii materiale tătaro-mongole din secolul al XIV-lea. Astfel, constatăm că, în deceniul patru al se-
colului al XV-lea, moşia lui Oancea logofătul (numită ulterior Visterniceni), amplasată pe malul stâng al
Bâcului era pustie şi încă nu avea nume, cu toate acestea, documentul din 17 iulie 1436 atestă în cuprinsul
ei, prin toponimul Seliştea Tătărească, urme de locuire umană. Această „Selişte Tătărească” de era situ-
ată în valea unui mic pârâu fără nume, afluent pe stânga al Bâcului. Deoarece documentele ulterioare, re-
feritoare la moşiile Chişinău şi Visterniceni, nu mai atestă „Seliştea Tătărească”, am dedus denumirea ac-
tuală a văii în care au fost amplasate vestigiile localităţii tătaro-mongole, cu ajutorul unor sintagme şi to-
ponime identificate în alte surse din apocă.
Un rol semnificativă în acest sens l-a avut identificarea locului amplasării unui alt toponim arhaic,
şi anume Chişinăul lui Acbaş. Din documente reiese că Chişinăul lui Acbaş a fost situat pe partea dreap-
tă a Bâcului, vizavi de locul în care se deschide valea Seliştii Tătăreşti: „pe valea ce cade în dreptul Chişi-
năului lui Acbaş”. Pentru localizarea toponimului este important să luăm în calcul nu doar locul ampla-
sării obiectivului numit „Chişinăul lui Acbaş”, ci a întreagii moşii medievale Chişinău. Astfel, pe segmen-
tul de hotar ce trecea pe Bâc, moşia se mărginea, din sus şi din jos, cu moşiile Buiucani şi Hrusca. În această
zonă Bâcul are trei afluenţi pe stânga, care actualmente subt numiţi: a) Husia sau Valea Gâştelor, în susul
Bâcului, b) Valea Hulboaca, c) Valea Gheţăoanilor, în josul Bâcului. „Seliştea Tătărească” nu s-a aflat în
Valea Gâştelor deoarece abia în secolului al XVII-lea târgul Chişinău şi-a extins vatra în sus, pe o parte
din moşia Buiucani riverană Bâcului. Admitem că „Seliştea Tătărească” s-a aflat, în cea mai mare parte, în
Valea Hulboaca, şi, parţial, Valea Gheţăoanilor, în cuprinsul moşiei Visterniceni (numită aşa după satul
fondat de vistiernicul Eremia pe moşia ce a aparţinut logofătului Oancea). În acest fel, localizăm Chişină-
ul lui Acbaş pe dreapta Bâcului, vizavi de locul revărsării pârâului Hulboaca în Bâc, în zona numită Fere-
deu. Alte obiectivele istorico-geografice, atestate în sursele din secolele XV-XVI, în legătură cu moşia Chi-
şinău sunt două fântâni: Fântâna Mare şi Fântâna Albişoara. Prima, numită simplu – Fântână, este ates-
7
tată în documentul din 17 iulie 1436; iar a doua a fost menţionată ulterior, în anul 1466. Fântâna Mare este
menţionată în actele privitoare la moşia logofătului Oancea şi la satul Visteniceni (în aceste surse Chişină-
ul apare tangenţial, în rol secundar), iar Fântâna Albişoara este menţionată de documente referitoare la
moşia Chişinăului („o silişte la Chişinău, la Fântâna Albişoara”), în acest fel, putem deduce faptul că, Fân-
tâna Mare era amplasată pe stânga (pe moşia logofătului Oancea, numită ulteriorVisterniceni), iar Fântâ-
na Albişoara pe dreapta (pe moşia Chişinăului) Bâcului, râu care servea în rol de hotar între ţinuturi şi
moşii. Din documentele de epocă aflăm că Fântâna Mare se afla la gura văii Seliştii Tătăreşti, vizavi de
Chişinăul lui Acbaş, deci la gura văii Hulboaca, vizavi de locul numit Feredeu. Fântâna Albişoara se afla
pe malul drept al Bâcului, în preajma Chişinăului lui Acbaş, deci şi în apropiere de Fântâna Mare. Proba-
bil Fântâna Albişoara este identică cu cişmeaua (numită Fontan – n.n.) din apropierea bisericii Mazarachi,
care alimenta, în secolul al XIX-lea, oraşul Chişinău cu apă potabilă.
Abordarea etimologică a acestor patru toponime permite evidenţierea unor noi aspecte din istoria ora-
şului Chişinău. Astfel, în privinţa Seliştei Tătăreşti, termenul „selişte” semnifică vatra părăsită, „pustie”, a lo-
calităţilor, urbane sau rurale. O asemenea „selişte” a fost atestată pe moşia logofătului Oancea, încă anul 1436.
Probabil aşezarea umană de la gura Văii Hulboaca a fost părăsită nu cu prea mult timp înainte de 1436, deoa-
rece ruinele erau încă bine conservate, uşor de recunoscut, încât moldovenii, la jumătate de veac de la înlătura-
rea stăpânirii Hoardei de Aur din spaţiul pruto-nistran, le-au calificat ca fiind „tătăreşti”.
În cazul Chişinăului lui Acbaş, trebuie să examinăm în mod separat cele două componente ale to-
ponimului. Referitor la termenul „Chişinău” au fost propuse mai multe etimologii1, cea mai populară fi-
ind semnificaţia „fântână, izvor”, însă mai argumentate din punct de vedere ştiinţific sunt cele care susţin
ideea originii tătaro-cumane (1. de la „keşene – ceiace înseamnă în limba tătărească capelă pe mormânt”;
2. de lacuvintele tătăreşti „keşen” – „schit, mânăstire”, şi „aul” – „cătun, selişte îngrădită”, adică „cătun
mănăstiresc”2; 3. de la cuvântul cuman „kesenä”, cu semnificaţia latină „fossa”, „bustum”, adică „ghindi-
chiu sau locul unde se înmormântau morţii, cimitir”3). Versiunea privind originea tătărească a termenu-
lui nu trebuie limitată la cele două opinii prezentate mai sus: „keşene”, cu sensul de „capelă pe mormânt,
mauzoleu” şi „keşen” – „schit, mânăstire”. În acest sens, atractivă este şi versiunea că sensul iniţial al ter-
menului „chişinău” ar fi fost „baie”. Această concluzie reiese graţie coroborării informaţiilor oferite de
documentele din secolele XV-XVI cu privire la Chişinăul de pe Bâc. Astfel, în unele izvoare documentare
Chişinăul de pe Bâc este numit „Chişinăul lui Acbaş”, iar alte câteva surse utilizează, în acelaşi context,
sintagma „baia lui Albaş” [„Албашева лазня”]. Deci, putem să punem semnul egalitităţii între „Chişină-
ul lui Acbaş” şi „baia lui Albaş”. Ideea respectivă este susţinută de Mihai Costăchescu4, iar Nicolai Rus-
sev, califică această versiune ca admisibilă, însă o consideră ne demonstrată5, deoarece termenii „chişi-
nău” („кешенев”) şi „baie” („лазня”) ar fi putut desemna două construcţii diferite care au aparţinut une-
ia şi şi aceiaşi persoane cu numele Acbaş (Albaş): un mauzoleu şi o baie, la care o putem alătura şi pe a
treia, anume Fântâna Albişoara, ce de asemenea pare să-şi fi luat numele de la sus-numitul Acbaş (Al-
baş)6. În opinia noastră, în cazul „keşenev-laznea” este vorba mai curând de sinonime pentru desemna-
rea unei singure construcţii (anume o baie tătărească)7, deoarece este puţin probabil ca diecii de la curtea
domnească, cei care au întocmit documentele în cauză, să fi cunoscut întreg repertoriul monumentelor de
arhitectura de pe cursul mijlociu al Bâcului atribuite lui Acbaş, cu atât mai mult să le deosebească. În vari-
anta slavonă a documentelor „baia” lui Acbaş este numită лазня”, termen care, până în prezent, în mai
multe limbi slave semnifică „baie”, iar în punctul unde am localizat Chişinăul lui Acbaş există până în
prezent toponimul „feredeu”. „Feredeu” este un cuvânt arhaic, de origine maghiară („fürdő”–„baie”),
1 История Кишинёва (1466-1966), Кишиёв, 1966, с. 13-17. Ştefan Ciobanu, Chişinăul, Chişinău, 1925, p. 11-13. A se vedea şi polemi-
ca cu I. Venelin. Г. Ф. Богач, Заметки по молдавской топонимике и ономастике // Известия Молдавского филиала АН СССР,
1959, № 12 (45), с. 94-96.
2 И. Н. Халиппа, Материалы для истории Кишинева в XVI-XVIII вв // Труды Бессарабской губернской ученной архивной
коммиссии, том. 1, Кишинев, 1900, c. 399.

3 A. V. Boldur, Istoria Basarabiei. Contribuţii la studiul istoriei românilor, vol. 1, Chişinău, 1937, p. 95.
4 Mihai Costăchescu, Documente moldoveneşti de la Ştefăniţă voievod (1517-1527), Iaşi, 1943, nr. 3, p. 15-18, 447-450.
5 Николай Руссев, Кишинёв в молдавских грамотах XV-XVI вв. // Revista de Istorie a Moldovei, Chişinău, 1995, Nr. 2, p. 56.
6 Ibidem, p. 54. consideră că de fapt Fântâna Albişoara este Fântâna Mare. Confuzia s-a produs în secolul XVIII, atunci când a fost
tradus documentul de la 1466, când în loc de „Chişinăul lui Albaş, la Fântână” s-a transcris „Chişinău, la Fântâna Albişoara”.
7 Nu știm dacă sensul primar al termenului „keşenev” corescundea în sec. XV cu rolul practic ce-l avea construcţia desemnată.
8
utilizat şi în Moldova medievală8. În cazul în care semnificaţia cuvântului „keşenev” este identică cu
„лазня” şi „fürdő”, ne rămâne doar să stabilim limbă din care provine. Pentru a doua componentă a to-
ponimului „Chişinăul lui Acbaş”, majoritatea cercetătorilor cad de acord asupra caracterului ei tătăresc,
descifrând-o: „Căpetenia Albă”, de la „ac”–„alb” şi „baş”–„cap, căpetenie”9. Totodată, pentru termenul
„Acbaş” unii istorici admit o origine antroponimică, iar alţii văd în el o funcţie în ierarhia social-admini-
strativă tătaro-mongolă10.
Deci, originea tătărească a Chişinăului de pe Bâc este confirmată atât de numele stăpânului acestuia
– Acbaş, cât şi de Seliştea Tătărească, aflată în imediata apropiere. Tot în limba tătară, probabil, trebuie de
căutată etimologia noţiunii „cheşenev-chişinău”. Astfel, admitem existenţa unei legături directe între Se-
liştea Tătărească şi Chişinăul tătarului Acbaş. Iniţial, probabil, construcţia lui Acbaş, numită „keşenev” şi
amplasată pe dreapta Bâcului, a fost parte componentă a ruinelor localităţii tătaro-mongole de pe malul
stâng al aceluiaşi râu, numită de moldoveni „Seliştea Tătărească”. Nucleul sau vatra localităţii tătaro-
mongole s-a aflat pe malul stâng al Bâcului, în special în valea Hulboacei, eventual, în cea a Gheţăoanilor,
iar unele construcţii componente, cum ar fi Chişinăul lui Acbaş, erau amplasate vizavi. Din motive prac-
tice sau urmând o tradiţie, noua administraţie moldovenească a divizat, urmând cursul Bâcului, seliştea
tătaro-mongolă în două părţi distincte, incluzându-le în ţinuturi şi moşii diferite: moşia Chişinău (ţinutul
Lăpuşna) şi moşia lui Oancea logofătul sau Visterniceni (ţinutul Orhei).
Despre caracterul urban al aşezării tătaro-mongole de pe Bâc (pe care am numit-o, convenţional, „Seliş-
tea Tătărească–Chişinăul lui Acbaş”) vorbeşte existenţa în perimetrul ei a unei băi (laznea, feredeu), de dimen-
siuni remarcabile (altfel ar fi fost trecută cu vederea – n.n.), cu menţinerea numelui, sau titlului, stăpânului ei
tătar. Băile publice, impunătoare şi frumos amenajate, au fost un element tipic aşezărilor urbane medievale
musulmane. Băi asemănătoare, în număr de trei, au fost identificate arheologic în oraşul tătaro-mongol de la
Orheiul Vechi (unele fiind situate în punctul numit de localnici „Feredeu”, adică „baie”11.
În contextul celor menţionare referitor la descoperirile arheologice tătaro-mongole de la Orheiul
Vechi, un loc aparte ocupă cele ce vin în susţinerea etimologiei toponimului „Chişinău” de la tătărescul
„keşene” – „capelă pe mormânt, mauzoleu”. Astfel, în raza sitului arheologic de la Orheiul Vechi au fost
identificate două mauzolee tătăreşti12. De asemrnea, mauzolee tătăreşti din timpul Hoardei de Aur au fo-
st descoperite şi în preajma satului Brăviceni13, acolo unde, în Evul Mediu, a existat o fântână veche, nu-
mită „Puţul Tătăresc”14. Alte Fântâni Tătăreşti au fost atestate pe valea râului Iligaci, la vărsarea lui în Ră-
ut15, nu departe de locul în care documentele medievale atestă existenţa unui Chişinău16, deosebit de cel
al lui Acbaş. Deci, constatăm existenţa în Ţara Moldovei a mai multor Chişinăuuri. În total, am identificat
cinci toponime de acest tip.
Cele cinci „chişinăuri”. Până acum documentele interne ne-au permis identificarea existenţei în
spaţiul carpato-nistrean a cinci toponime de tip „keşenev-chişinău”. Însă, nu în toate cazurile aceste topo-
nime fac trimitere la o localitate sau moşie. În continuare, vom cerceta fiecare caz luat în parte, ţinând co-
nt de abordarea etimologică făcută ceva mai devreme asupra „Chişinăului lui Acbaş”. 1. Chişinăul lui
Acbaş de pe Bâc, este primul Chişinău atestat documentar, despre care am scris pe larg mai sus17. 2. Chi-
8 Miron Costin, Letopiseţul Ţărâi Moldovei, în Miron Costin, Opere, Chişinău, 1989, p. 108-109 ((„dintr-acela feredeu”).
9 A. V. Boldur, Istoria Basarabiei. Contribuţii la studiul istoriei românilor, vol. 1, Chişinău, 1937, p. 95, aceeaşi etimologie o atribuie nu
tătaro-mongolilor ci cumanilor.
10 Николай Руссев, Кишинёв в молдавских грамотах XV-XVI вв. // Revista de Istorie a Moldovei, Chişinău, 1995, Nr. 2, p. 55.
11 Tamara Nesterov, op. cit., p. 56-53, 102-111.
12 Ibidem, p. 64-66, 112-113.
13 Чеботаренко Г. Ф., Бырня П.П., Археологические раскопки у с. Бравичены в 1956 г. // Известия Молдавскаго филиала Ака-
демии Наук СССР, Кишинев, 1960, № 4 (70), с. 42.52.

14 Aurel V. Sava, Documente privitoare la târgul şi ţinutul Orheiului, Bucureşti, 1944, nr. 7, p. 14-15; nr. 91, p. 99-100.
15 Documenta Romaniae Historica, A, Moldova, vol. VI (1546-1570), volum editat de I. Caproşu, Bucureşti, 2008, nr. 168, p. 303-307.
16 Aurel V. Sava, op. cit., nr. 9, p. 16-17.
17 DRH, vol. I, nr. 158, p. 218-220. Documenta Romaniae Histrorica, A. Moldova, vol. II (1449-1486), volum întocmit de Leon Şiman-
schi, Georgeta Ignat şi Dumitru Agache, Bucureşti, 1976, nr. 131, p. 187. Documente privind istoria Românei (în continuare: DIR), veac
XVI, vol. I, nr. 107, p. 111-112. Mihai Costăchescu, Documente moldoveneşti de la Ştefăniţă voievod (1517-1527), Iaşi, 1943, nr. 3, p. 15-18.
DIR, veac XVI, vol. I, nr. 198, p. 224-225. Moldova în Epoca Feudalismului (în continuare: MEF), vol. I, documente slavo-moldove-
neşti, (veacul XV-întâiul pătrar al veacului XVII), Alcătuitori P. G. Dimitriev, D. M. Dragnev, E. M. Russev, P. V. Sovetov, sub re-
dacţia lui L. V. Cerepnin, Chişinău, 1961, nr. 34, p.89-90.
9
şinăul Roşu era situat nu departe de revărsarea Botnei în Nistru. Astfel, la 6 iunie 1455, Petru vodă Aron,
a făcut danie mănăstirii Bistriţa, „anume Botna, şi cu toate iezerele, şi cu gârlele şi ci iezercanele, şi de la
Chişinăul Roşu până la dealul Zagorna, iar în sus şi în jos, pe Nistru, şi cu toate prisăcile câte sânt în acest
hotar, în hotarul lor, şi două vaduri, şi cu vamă şi pe uscat şi pe apă”18. Cu ajutorul unui document din
din 17 martie 1500, putem localiza Chişinăul Roşu mai precis, în preajma Nistrului, între localităţile actu-
ale Chiţcani şi Zagorna. La începutul secolului al XVI-lea, toponimul Chişinăului Roşu nu desemna vreo
moşie oarecare sau vreo construcţie, ci era fixat asupra unei gârle a Nistrului. 3. Chişinăul Mare. Al trei-
lea toponim „Chişinău”, anume „Chişinăul Mare”, este localizat pe Botna. Apare menţionat la 22 martie
1535, când domnul Petru vodă Rareş a dăruit lui „Tomşa, pârcălab de Ciobărci”, un „loc din pustie pe
Botna, între Dobra şi Oale, unde este Chişinăul Mare”, ca să-şi întemeieze sat19. Ulterior, acest document
a fost citat cu diferite ocazii în actele neamului Frătiţă20. Considerăm (în baza sintagmei „unde este”) că,
în cazul „Chişinăul Mare”, toponimul face trimitere la un obiectiv natural sau la o construcţie umană, fă-
ră a putea preciza ce anume, amplasată în cuprinsul unei moşii pustii, fără nume. La începutul secolului
al XIX-lea, reprezentanţii neamul Frătiţă considerau că această moşie, cu Chişinăul Mare, era situată în ra-
za satului Zaim, în apropierea oraşului Căuşeni21. Interesant este faptul că, odată cu revenirea tătarilor în
spaţiul pruto-nistrean, sediul de reşedinţă a hanilor a fost fixat, nu mai târziu de secolul al XVII-lea, pe
valea Botnei de Jos, la Căuşeni22. 4. Chişinăul de pe Răut (I). Al patrulea Chişinău este menţionat la 27
februarie 1573, atunci când domnul Ioan vodă cel Cumplit, a întărit fiilor lui Maxim Bolcăş „un loc den
pustie pe Răut, la Chişinău, la capul piscului Vătricii”23. Ulterior, pe această moşie s-a constituit satul Bol-
căşeşti, aflat (reieşind din locurile de origine ale oamenilor buni şi bătrâni din moşiile megieşe) în vecină-
tatea moşiilor Cerceleşti, Brânzeni, Ordăşei şi Pistruieni24. Deci, putem plasa Chişinăul de pe Răut (I) în
apropierea acestor sate, dintre care, la momentul de faţă, există doar Brânzenii, Ordăşeii şi Pistruienii. Şi
în acest caz, „Chişinău” nu este numele moşiei din pustie. Documentul arată clar că această moşie pustie
de pe Răut se afla în locul unde exista un „chişinău”. Documentele interne evidenţiază, pentru regiunea
geografică din „pustie” menţionată, o serie de construcţii remarcabile, cum ar fi Podul de Piatră de la
Brânzeni („un loc din pustie de la Podul de Piatră, între Moreni şi Pistruieni, numit Brânzeni, pe Răut”)25,
sau Fântânile Tătăreşti de la gura râului Iligaci26. Prezenţa într-o zonă de „pustie” a unui „chişinău”, ală-
turi de un pod de piatră (se ştie că în Ţara Moldovei construcţiile din piatră erau mai curând o excepţie
decât o normă – n.n.) şi câteva fântâni, calificate ca fiind tătăreşti, ne sugerează ideea că avem de a face cu
ruinele unei aşezări urbane a tătarilor Hoardei de Aur. 5. Chişinăul de pe Răut (II). Al cincilea Chişinău
cunoscut (situat în cuprinsul Orheiului Vechi – n.n.) este cel atestat la 10 mai 1574, atunci când domnul
Ioan vodă cel Cumplit a întărit marelui logofăt Ioan Golăi şi pârcălabului Eremia „două locuri în pustiu,
unul pe Nistru, care se numeşte Ocsintia, între Molovata şi între Mocşia” şi „alt loc la capătul Peşterei, din
sus de vechiul Orheiu, unde cade drumul vechiului Orheiu în Răut, în vad, din sus de Chişinău, sub
stâncă de cealaltă parte a Răutului spre Nistru, şi cu două mori în Răut”27. De la această dată până la
18 DRH, vol. II, nr. 46, p. 64-66; nr. 57, p. 83-85; nr. 69, p. 101-102. Documenta Romaniae Historica, A. Moldova, vol. III (1487-1504), vo-
lum întocmit de C. Cihodaru, I. Caproşu şi N. Ciocan, Bucureşti, 1980, nr. 254, p. 454-456. Aici în loc „gârla a lui Chişcă” trebuie de
citit „gârla numită Câşcina”. Inexactitatea de traducere s-a datorat faptului că nu s-a făcut legătură dintre „gârla Câşcina” şi toponi-
mul atestat în preajma Zagornei, la Nistru: la 6 iunie 1455, „Cheşenevul Roşu”; la 1 martie 1456 „de la Chişina în jos”; şi la 7 aprilie
1458, „Cheşenevul Roşu”. Remarcabil în acest sens este documentul din 1 martie 1456, care demonstrează că nu este vorba de nici
un proprietar cu numele Chişcă, ci de o formă puţin deformată a toponimului Cheşenev (Chişinău).
19 DIR, A., Moldova, veac. XVI, vol. I, nr. 344, p. 380-381.
20 Gheorghe Ghibănescu, Surete şi Izvoade, vol. XI, Documente Basarabene, Iaşi, 1922, nr. 62, p.109-114.
21 Константин Стамати, О Бессарабiи и ея древних крепостях // Записки Одесскаго Общества Истории и Древностей, Одесса,
1848, №. 2, с. 814. Istoricul Ion Chirtoagă consideră, reieşind din etimologia „chişinău” – „izvor”, că Chişinăul Mare poate fi „identificat cu
un „izvor bătrânesc” din s. Cârnăţeni”, în actualul raion Căuşeni (conform tradiţiei, satul a fost fondat lângă acest izvor, iar numele actual
ar proveni de la „Kriniţa” (izvor)”. Ion Chirtoagă, Căuşenii // Revista Istorică, Bucureşti, 1996, tom. 7, Nr. 7-8, p. 609-619.
22 Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Chişinău, 1992, p. 29.
23 Aurel V. Sava, Documente privitoare la târgul şi ţinutul Orheiului, Bucureşti, 1944, nr. 9, p. 16-17.
24 Ibidem, nr. 125, p. 128-129; nr. 134, p. 135.
25 DIR, A, Moldova, veac. XVII, vol. II (1606-1610), Bucureşti, 1953, nr. 18, p. 17-18. Sat care, la 26 martie 1606, Ieremia vodă Movilă
îl face danie lui Toader Boul vistiernicul. Vezi şi Sergiu Bacalov, Activitatea neamului Bouleştilor în Ţara Moldovei, în secolul al XVII-lea
// Revista de Istorie a Moldovei, 2009, Chişinău, Nr. 2-3, p 35.
26 Documenta Romaniae Historica, A, Moldova, vol. VI (1546-1570), volum editat de I. Caproşu, Bucureşti, 2008, nr. 168, p. 303-307.
27 Aurel V. Sava, Documente privitoare la târgul şi ţinutul Orheiului, Bucureşti, 1944, nr. 10, p.18-21; nr. 15, p. 26-27, in 11 august 1593.
10
1630, toponimul „Chişinău” nu mai apare printre punctele de hotar ale moşiei în cauză (Golăieşti-Trebu-
jeni – n.n.). În schimb apare unul nou: „Feredee”. Astfel, la 4 august 1588, este menţionat „jumătate de sat
din Golăeşti partea de jos şi cu moară în Răut în dreptul Feredeilor”28; la 20 noiembrie 1591 se vorbeşte
despre „a treia parte de moară de la Feredeu”29, ca şi la 21 august 1602 („a treia parte de moară ce se chia-
mă la Feredeu”)30; iar toponimul „Chişinău” reapare abia la <1630>: „vad de moară unde se cheamă la
Chişeneu în apa Răutului”31 şi la 4 mai 1660 („părţi de ocină den Chişinău, a tree parte de loc ce să chia-
mă acmu Trăbujăni, la Orheiu, pre Răut”)32.
În toate aceste surse, „Chişinăul” apare în diferite ipostaze: punct de hotar, lângă un vad al Rău-
tului (1574), loc în preajma unui vad de moară (1630) şi ca nume de moşie (1630). Totodată, în nici unul
din toate aceste documente citate mai sus, toponimul „Chişinău”, cu toate că se află în imediata apropiere
a vadului Răutului (deci în preajma unei surse de apă), nu este menţionat concomitent cu „Feredeul”. Să
fie oare ele sinonime? O situaţie asemănătoare am identificat ceva mai sus, în cazul „Chişinăului lui Ac-
baş” şi a „băii (laznei) lui Acbaş”. Toponimul „Feredeu” este şi el localizat pe malul Răutului, în apropie-
rea vadului de moară (ca şi Chişinăul – n.n.), sau chiar asociat cu moara, cum s-a procedat în 1602: „moa-
ră ce se chiamă la Feredeu”. Pentru moşia Golăeştilor, într-un caz, anume cel de la 1588, toponimul este
redat în forma la plural: „Feredee”, din care rezultă că în cuprinsul moşiei existau mai multe „feredee”,
adică băi. Aceste feredee-băi, în număr de trei, de provenienţă tătaro-mongolă, au fost identificate şi in-
vestigate din punct de vedere arheologic în cadrul sitului Orheiul Vechi33. De asemenea, în urma săpă-
turilor arheologice, în acelaşi perimetru, au fost descoperite şi resturile a două mauzolee tătăreşti din vre-
mea Hoardei de Aur34. Însă, mauzoleele se află pe panta promontoriului, pe malul înalt al Răutului35,
spre deosebire de feredee-băi care sunt situate lângă apa Răutului36. Baia II de la Orheiul Vechi „se află
lângă podul peste Răut, lângă satul Trebujeni, în tradiţia locală păstrându-se fosta ei destinaţie de baie, cu
concretizarea turcească... este cea mai mare dintre băile de la Orheiul Vechi”37 şi „cea mai mare de acest
tip din imperiul Hoardei de Aur... o prezenţă unică în arhitectura băilor din imperiul Hoardei de Aur”38.
În urma examinării documentelor privitoare la cele cinci toponime „Chişinău” întâlnite în Ţara
Moldovei, constatăm următoarele: a) toate aceste cinci toponime sunt localizate în spaţiul dintre Prut şi
Nistru, pe cursurile de mijloc şi de jos a Răutului, Bâcului şi Botnei (vezi Harta nr. 2); b) în toate cinci ca-
zuri, în deosebi în documentele timpurii, toponimul „Chişinău” nu reprezintă nume de moşie şi nici de
sat. Sub acest nume se ascund diferite obiective, naturale sau de factură umană, din cuprinsul unor moşii
pustii; c) doar în două cazuri (Chişinăul lui Acbaş şi Chişinăul de pe Răut (II) acestă denumire se referă,
în mod direct, la o anumită construcţie arhitecturală. În alte două cazuri (Chişinăul de pe Răut (I) şi Chişi-
năul Mare), după coroborarea cu alte surse documentare, putem să admitem obiectivul definit de topo-
nim, reprezintă o realizare umană şi nu una fizico-geografică. Doar Chişinăul Roşu, la o anumită etapă,
indica un hidronim; d) Prezenţa unor vestigii, arheologice şi toponimice, tătaro-mongole în apropierea
celor cinci „Chişinău”-ri, ne permite să admitem între ele o legătură directă. Astfel, iese în evidenţă origi-
nea tătărească a construcţiilor numite „chişinău”, dar şi a termenului propriu zis; e) Deşi susţinem ideea
originei tătăreşti a termenului „chişinău”, totuşi, credem că este necesară o revenire, în perspectivă, pen-
tru clarificarea etimologiei acestuia. Documentele ne sugerează că semnificaţia termenului tătăresc „chişi-
nău” oscilează între „baie (feredeu, laznea)” şi „mauzoleu”. La această etapă a cercetării, optăm, cu unele
rezerve, asupra primei variante etimologice, deoarece toate aceste toponime sunt localizate în zone boga-
te în surse de apă, iar într-un caz chiar desemnează o gârlă din balta Nistrului, loc mai puţin specific pen-
tru ridicarea unui mauzoleu.
28 Aurel V. Sava, op. cit., nr. 12. p. 23-24.

29 Ibidem, nr. 13, p. 25.
30 Ibidem, nr. 19, p. 31-32.
31 Ibidem, nr. 59, p. 66-67.
32 Ibidem, nr. 102, p. 110.
33 Tamara Nesterov, op. cit., p. 56-63.
34 Ibidem, p. 64-66.
35 Ibidem, p. 64.
36 Ibidem, p. 57.
37 Ibidem, p. 58.
38 Ibidem, p. 60.
11
***
În timpul cercetării documentelor referitoare la Chişinăul de pe Bâc (este şi cazul Fântânei Mari şi a
Fântânei Albişoara) am remarcat fenomenul prezenţei fântânilor (în slavonă: „криница” sau „колодез”
– n.n) în cuprinsul unor moşii pustii, fără sate, sau în genere, aflate abia în proces de constituire cadastra-
lă. Astfel, a apărut întrebarea firească: dacă existau moşii lipsite de locuitori, cine atunci a săpat fântânile?
Nu totdeauna putem atribui această acţiune micilor slujitori domneşti (noi stăpâni sau administratori ai
moşiilor respective), deoarece, în aşa caz, moşiile la care ne referim ar fi avut nume, şi ar demonstra înce-
perea organizării lor. Totuşi, documentele atestă existenţa un număr considerabil de moşii, făcute danie
sau vândute, fără a avea nume de origine antroponimică şi nici de provenienţă hidrografică. În cazurile
respective localizarea moşiei se face după fântâni: „un loc în pustiu, la Fântâna cutare”. Lisa numelor de-
notă că, anterior atestării, locurile de moşie de acest tip nu au fost supuse intervenţiei din partea factorilor
administrativi de stat sau particulari. Însă prezenţa fântânilor în cuprinsul unor locuri de moşie din pus-
tie este reprezentativă drept confirmăre a existenţei unui substrat cultural anterior extinderii Ţării Moldo-
vei la Nistru şi Marea Neagră. Caracterul etno-cultural al acestui substrat ne este indicat în documentul
din 17 iulie 1436: „la Fântâna, unde este Seliştea Tătărească”. Dacă seliştea de pe moşia logofătului Oan-
cea a aparţinut tătarilor, atunci putem admite că şi fântâna ar putea fi o creaţie a aceleiaşi comunităţi. Ecu-
aţia rămâne valabilă şi în cazul corelaţiei Chişinăul lui Acbaş–Fântâna Albişoara. Bazândune pe acestă
constatare, am decis să verificăm dacă mai există cazuri când locurile de moşie de tip „fântână” sunt înso-
ţite de toponime etnonimice tătăreşti. Am identificat în documentele interne trei cazuri asemănătoare,
cum ar fi: <după 17 martie> 1502 Fântâna Popişoara şi Seliştea Tătărească, în ţinutul Tigheci („un loc de
pustiiu, la ţinutul Chigheciului, pe pârâul Grecului, la Sălişte Tătărească, anume Fântâna Popişoara, ca
să-şi facă loruşi un sat”)39; la 20 aprilie 1555, Fântâna Rece şi Fântânile Tătăreşti, în preajma cărora se afla
Chişinăul de pe Răut I („două silişti, una pe Răut, de acestă parte a Răutului, mai jos de Vadul de Piatră,
la gura pârâului Iligacilor, la Fântâna Rece, iar cealaltă selişte pe pârâul Iligaci, la Fântânile Tătăreşti, mai
sus de Hrinea”)40; şi la 2 aprilie 1569 Puţul Tătăresc (un loc de pustietate de ceia parte de Răut, la Puţul
Tătărăsc, la capătul Briahnovii din sus la doaî Movili Ingemănati”)41. Judecând după toponimie, în cup-
rinsul acestor moşii pustii existau urmele unor aşezări urbane tătaro-mongole.
Concomitent, am identificat, pe baza documentelor interne din secolul al XIV-lea – mijlocul secolu-
lui al XVI-lea (până când s-a menţinut, în linii generale, fenomenul „pustiilor” – n.n.), moşiile şi locurile
de moşie din „pustie” cu fântâni. Am cartografiat doar acele moşii care, neavând nume propriu, au fost
localizate sau chiar botezate după fântâni (). La cartografiere n-am luat în calcul fântânile ce apar în docu-
mente în calitate puncte de hotar în cadrul unor moşii deja organizate, adică care deja aveau sat. Explica-
ţia acestei decizii ţine de faptul că fântânile respective puteau fi nou săpate de locuitorii satelor şi, astfel,
caraterul lor vechi sau tătăresc este îndoielnic, sau imposibil de demonstrat (vezi, spre exemplu, cazurile
Fântânii Reci, Fântânilor Mare şi Mică, Fântânei Neagre, Fântânei lui Marco etc.)42.
Am identificat şi cartografiat 76 de moşii pustii cu fântână, atestate documentar în secolul al XIV-
lea – mijlocul secolului al XVI-lea (vezi Harta nr.1). Pe hartă, în coraport cu arealul răspândirii „moşiilor
pustii cu fântână”, în baza cercetărilor efecruate de istoricul Lazar L. Polevoi, am fixat hotarul aproxima-
tiv al stăpânirilor Hoardei de Aur în spaţiul carpato-nistrean la mijlocul secolului al XIV-lea43. Concluziile
pe care ni le sugerează această hară sunt următoarele: a) Majoritatea absolută a moşiilor cu fântână din
Ţara Moldovei, în secolul al XIV-lea – mijlocul secolului al XVI-lea, sunt amplasate compact în arealul stă-
pânirilor Hoardei de Aur, pe axă diagonală nord-est spre sud-vest, cuprinzând viitoarele ţinuturi Orhei,
Lăpuşna, Tigheci, Fălciu, Covurlui, parţial Iaşi, Vaslui şi Bârlad; b) o altă serie de moşii cu fântână, însă
mai răsfirate şi mai puţin numeroase, formează o zonă tampon la marginea hotarului aproximativ al stă-
pânirilor Hoardei de Aur, ce poate fi considerată ca zonă de influienţă a tătaro-mongolilor. Acest spaţiu
se depărtează de hotarul Hoardei de Aur spre est şi nord-est pe o distanţă de 40-70 km, mărginindu-se, în
39 DRH, vol. III, nr. 297, p. 499-500.

40 DRH, vol. VI, nr. 168, p. 303-307.
42 DRH, vol. I, nr. IV, p.420-421; nr. 47, p. 67-68. DRH, vol. I, nr. IX, p. 429-430. DIR, A, Moldova, veac. XVI, vol. I, nr. 58, p. 59-60;
DRH, vol. VI, nr. 146, p. 255-256.

43 Лазарь Л. Полевой, Очрки исторической географии Молдавии XIII-XVI вв., Кишинев, 1975, рис. 3, с. 81-82, 92.
12
mare măsură, cu viitorul hotar dintre Ţara de Jos şi Ţara de Sus, pe care l-am conturat în baza informaţi-
ilor parvenite de la Miron Costin, în conformitate cu realităţile de la mijlocul secolului al XVII-lea44. Acea-
stă zonă înclude porţiuni din viitoarele judeţe Iaşi, Vaslui şi Bârlad, plus ţinutul Tecuci. Separat stă ţinutul
Putna, pentru care deşi nu am semnalizat vreo moşie cu fântână, însă la mijlocul secolului al XVII-lea era
parte componentă a Ţării de Jos. c) În regiunea nucleului iniţial al voievodatului Moldovei şi teritoriile vi-
itoarei Ţări de Sus sau ţinuturile Suceava, Neamţ, Bacău, Totruş, Adjud, Cernăuţi, Dorohoi, Roman, Hâr-
lău, Cârligătura, Hotin şi parţial Soroca, am indentificat un număr infirm de moşii cu fântână; d) lipsesc
moşiile cu fântână în regiunea sud-estică a Ţării Moldovei, între Ialpug, Dunăre, Nistru şi Marea Neagră.
Documente interne referitoare la acest teritoriu sunt foarte puţine, deoarece a fost înstrăinat de timpuriu,
de acea vom lăsa să planeze asupra subiectului respectiv trei puncte de suspensie... Însă, cazul oraşului şi
cetăţii Tatarbunar (în traducere „Fântîna Tătărească”), din Bugeac, la gura Cogâlnicului, este sugestiv în
contextul celor constatate mai sus45; e) concluzia generalizatoare care se impune ar fi: fenomenul moşiilor
cu fântână, atestat în Ţara Moldovei pentru secolul al XIV-lea – mijlocul secolului al XVI-lea, în zona vor-
niciei Ţării de Jos, se suprapune în cea mai mare parte cu spaţiul carpato-nistrean administrat, la mijlocul
secolului al XIV-lea, de Hoarda de Aur. Acest fapt ne îndreptăţeşte să considerăm fântânile, din cuprinsul
locurilor de moşie a arealului indicat mai sus, ca fiind construcţii realizate, în cea mai mare parte, de către
populaţia Hoardei de Aur.
***
Un alt compartiment al studiului l-am consacrat moştenirii tătaro-mongole a Ţării Moldovei. Pro-
blemă respectivă are la rândul ei două dimensiuni distincte: a) moştenirea din cultura materială; b) moş-
tenirea antropologică tătaro-mongolă.
Relaţiile dintre tânărul stat moldovenesc şi ulusurile tătăreşti ale Hoardei de Aur din spaţiul Bâr-
lad-Nistru au fost marcate de multiple distrugeri materiale. Dintre numeroasele oraşe tătaro-mongole,
reprezentate de cele trei situri arheologice, cinci „chişinăuri” şi mai multe selişti şi fântâni tătăreşti, se pa-
re că şi-au continuat existenţa, în calitate de târguri moldoveneşti doar Orheiul Vechi şi Cetatea Albă. În
afara unui număr considerabil de fântâni tătăreşti, în jurul cărora s-a infiripat o nouă viaţă, cea a satului
moldovenesc, în spaţul răsăritean al Ţării Moldovei s-au perpetuat şi o serie de vestigii materiale tătaro-
mongole care s-au făcut remarcate o lungă perioadă de timp. Printre acestea enumărăm: Seliştile Tătă-
reşti. Cea mai cunoscută este seliştea de pe moşia logofătului Oancea, menţionată la 17 iulie 1436, adică
peste şaizeci de ani după distrugerea oraşului tătăresc: „lângă Bâc, de cealaltă parte, pe valea ce cade în
dreptul Chişinăului lui Acbaş, la Fântâna, unde este Seliştea Tătărească, în dreptul păduricii”46; urmată de
cea de la ţinutul Tigheciului, despre care încă se ştia la 1502, peste aproape o sută cincizeci de ani de la
alungarea tătarilor: „un loc de pustiiu, la ţinutul Chigheciului, pe pârâul Grecului, la Sălişte Tătărească,
anume Fântâna Popişoara, ca să-şi facă loruşi un sat”47. Fântânile Tătăreşti. Câteva s-au perpetuat până
în 1555, la seliştile de la „Vadul de Piatră, la gura pârâului Iligacilor, la Fântâna Rece, iar cealaltă selişte pe
pârâul Iligaci, la Fântânile Tătăreşti”48. Asemenea şi Puţul Tătăresc din zona Brăviceni – Breanova, menţio-
nat la 2 aprilie 1569, „un loc de pustietate de ceia parte de Răut, la Puţul Tătărăsc, la capătul Briahnovii din
sus la doaî Movili Ingemănati”49; şi reamintit peste aproape o sută de ani, la 14 mai 1654, în hotarnica mo-
şiei Brăviceni („locul domnesc înpotriva Puţului tătărăsc, ce este în şăsul Răutului”50). Movilele Tătăreşti.
Unele dintre acestea sunt menţionate la 7 august 1617, în hotarnica moşiei Peresecina, ţinutul Orhei, unde
printre punctele de hotar moşiei figurează şi „Movilele Tătăreşti”, situate „deasupra Ichelului”, în apropi-
44 Sergiu Bacalov, „Giosenii” (josenii) sau boierimea din Ţara de Jos a Moldovei (secolul al XVI-lea – începutul secolului al XVIII-lea) //
Consolidarea şi dezvoltarea statului de drept în contextul integrării europene. Materialele conferinţei ştiinţifice anuale a tinerilor
cercetători, vol. I, Secţia Istorie, Chişinău, 2011, p. 12-29.
45 Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Chişinău, 1992, p. 30; „Ruinele vechilor ziduri, care se mai găsesc ici şi colo (în Bugeac – n.n.);
printre altele, zidurile părăginite ale unei cetăţi foarte vechi de pe malul Nistrului (pe harta, Dimitrie Cantemir o fixează pe Cogâlnic –
n.n.), numită azi Tatar-Punar, adică fântâna tătarilor. Acesta se află pe o stâncă foarte înaltă, de la poalele căreia ţâşneşte un izvor de
apă foarte limpede”.
46 DRH, vol. I, nr. 158, p. 218-220.
47 DRH, vol. III, nr. 297, p. 499-500.
48 DRH, vol. VI, nr. 168, p. 303-307.
50 Ibidem, nr. 91, p. 99-100.
13
ere de „capătul păduricii Semănanca”51. Mormânturile Tătăreşti. Semnalate la 29 aprilie 1602, la două
sute cincizeci de ani de la alungarea tătarilor, în hotarnica moşiei Măşcăuţi, ţinutul Orhei. Hotarnica mo-
şiei atestă împărţirii ei în trei părţi, fiind enumerate mai multe toponime. Una din aceste trei părţi avea
printre punctele de hotar şi „Mormânturile tătăreşti”, care se aflau mai la deal, la apus de „Lutniţele Al-
be” şi de „altarul bisericii vechi”52. Probabil erau nişte mauzolee de genul celor de la identificate arheolo-
gic la Brăviceni53 sau cele de la Orheiul Vechi. Băile (feredeile) tătăreşti. Ştim despre existenţa lor la Or-
heiul Vechi şi la Chişinăul de pe Bâc. Cu siguranţă că existau şi în celelate localităţi urbane ale Hoardei de
Aur din perimetrul pruto-nistrean; ele încă urmează să fie identificate arheologic. Deocamdată au fost
cercetate trei băi-feredee la Orheiul Vechi. Nu vom insista asupra descrierii lor deoarece au fost minuţios
cercetate de către Tamara Nesterov. Tipul băilor de la Orheiul Vechi ne ajută să ne facem o imagine gene-
rală referitoare la feredeul de la Chişinăul de pe Bâc. Drumuri Tătăreşti. Unul din aceste drumuri este
menţionat la 11 aprilie 1560, când a fost întărit mănăstirii Dobrovăţ şi „un loc de pustie pe Bâc, la Soci, de
această parte a Bâcului, partea dinspre Rediuri, mai jos de malul unde trece Drumul Tătăresc peste Bâc54. Es-
te dificilă localizarea precisă a locului unde, la acestă etapă, Drumul Tătăresc trecea peste Bâc. Nu exclu-
dem că acel loc era situat în apropierea actualului oraş Chişinău, având în vedere că, în preajma Cheilor
Bâcului, albia mlăştinoasă a acestui râu se îngusta simţitor, favorizând traversarea lui.
A doua componentă a moştenirii tătaro-mongole este cea antropologică, cu două elemente de bază:
1) elitele tătară-mongole care au acceptat stăpânirea moldovenească şi s-au integrat în mediul boierimii
autohtone, păstrând o parte din stăpânirile funciare55 (din această categorie ar fi putut face parte şi tătarul
Acbaş de la Chişinăul de pe Bâc)56; 2) populaţia simplă şi elita tătaro-mongolă duşmănoasă noi stăpâniri.
Aceştia au fost transformaţi în robi şi expulzaţi în părţile apusene ale Ţării Moldovei, spre munte, în spe-
cial în regiunea ţinuturilor Neamţ şi Suceava. Primul document care atestă existenţa robilor tătari datează
cu anul 1402, ultimul fiind din 150057. Toate sursele disponibile, ce acoperă perioada 1402-1500, demons-
trează că transformarea acestor tătari în robi nu este de dată recentă, în coraport cu anul emiterii docu-
mentelor. Majoritatea documentelor, inclusiv cele din prima jumătate a secolului al XV-lea, adică înainte
de reactivarea politicii expansioniste a tătaro-mongolilor sub paravanul Hanatului din Crimeea, demons-
trează că robii tătari în mare măsură erau botezaţi, adică convertiţi la creştinism, purtând nume tradiţio-
nale spaţiului moldovenesc. De asemenea, aproape toţi robii tătari atestaţi dispuneau de familii şi aveau
înjghebate gospodării.
Identificarea şi cartografierea localităţilor, din secolul al XV-lea, în care au fost atestaţi robii tătari ne
dă un rezultat remarcabil. Arealul acestei regiuni cuprinde doar ţinuturile Neamţ, Suceava şi parţial Ro-
man, adică vatra istorică a voievodatului Moldovei, departe de hotarul stăpânirii Hoardei de Aur din
spaţiul carpato-nistrean. Nucleul acestei regiuni îl constituie Târgul Neamţ, de aceea robii tătari mai erau
numiţi şi „tătarii noştri de la Neamţ” sau „tătarii de la Neamţ”. Unii robi tătari au fost aşezaţi la Baia58, al-
51 Leon T. Boga, Documente basarabene, vol. XX Mărturii hotarnice (1602-1614), nr. I, p. 9-10.
52 Ibidem, nr. III, p. 13-16.
53 Г.Ф. Чеботаренко, П.П. Бырня, Археологические раскопки у с. Бравичены в 1956 г. // Известия Молдавскаго филиала Ака-
демии Наук СССР, Кишинев, 1960, № 4 (70), с. 42.52.

54 DRH, vol. VI, nr. 276, p. 493-498.
55 Ca argument suplimentar vezi denominaţia diviziunilor interne ale unor moşii, amplasate compact, a unor antroponime de ori-
gine tătărească (de exemplu, cazul a trei moşii învecinate, din ţinutul Orheiului, în apropiere de gura Bâcului: Moşia Petrecani avea
doi bătrâni, numiţi Frăţilă şi Cioinac; Cobusca de Sus – bătrânii Hasan şi Găleată; iar moşia Cobusca de Jos – bătrânii Dănuţă şi Ca-
zacu. Trei din cei şase stăpâni (Cioinac, Hasan şi Cazacu), strămoşi ai răzeşilor acestor moşii, purtau nume tătăreşti, iar ceilalţi trei
(Frăţilă, Găleată şi Dănuţă) aveau nume moldoveneşti (Leon T. Boga, op. cit., nr.LXIX, p. 257-261).
56 Majoritatea dovezilor fac referinţă la antoponimia cu radical turanic (Aslan, Buzdugan, Cantemir, Ceauru, Mârza etc.), sau de
răspândirea unor nume de familie de provenienţă etnonimică: Tătaru, Tătărăşanu etc., în mediul neamurilor boiereşti moldovene-
şti. Mai mulţi fondatori de sate moldoveneşti poartă numele „Tătar” sau „Tătaru”, care ulterior s-a extins şi asupra oiconimelor
moşiilor: Tătăreşti, Tătăreni, Tătărăşeni. DRH, vol. II, nr. 182, p. 268-270; DRH, vol. III, nr. 3, p. 2-4; DRH, vol. III, nr. 35, p. 56-62;
DRH, A. Moldova, vol. VI (1546-1570), volum întocmit de I. Caproşu, Bucureşti, 2008, nr. 57, p. 101-102. Tradiţia istorică unor nea-
muri boiereşti moldoveneşti a menţinut legende referitoare la originea lor tătărească (cazul neamului Cantemireştilor şi cel al Sio-
neştilor. Vezi Sergiu Bacalov, Despre provenienţa neamului Cantemireştilor (I) // Prutul. Revistă de cultură, Serie nouă, an II (XI), Nr.
1 (49), Huşi, 2012, p. 27-42. Constantin Sion, Arhondologia Moldovei, Iaşi, 1892, p. 133-135, 357-360.
57 În contextul războiaelor moldo-otomane (desfăşurate în special în ţinuturile Neamţ şi Suceava), robii tătari încetează să fie menţionaţi în do-
cumente. În acest fapt vedem şi un gest de natură politică: rezolvarea problemei existenţei robilor tătari prin schimbarea etnonimului.
58 DRH, vol. I, nr. 16, p. 23. DRH, vol. II, nr. 41, p. 57-59.
14
ţii locuiau în satul Tamârtăşeuţi59, în Satele lui Ravas (Răusenii de pe Suceava şi de pe Jijia60, la Seliştea lui Pe-
tir61, în satul Balinţi, pe Siret62, în satul Mianăuţi63. Mari stăpânitoare de robi tătari au fost mănăstirile. Ast-
fel, mănăstirea Bistriţa avea în stăpânire robi tătari, făcuţi danie de domni dintre tătarii statului de la Nea-
mţ64; iar mănăstirea Neamţ, deosebit de alţi robi tătari ai săi65, mai stăpânea şi satul Temişeşti, care era unul
de tătari („un sat tătăresc la gura Neamţului, anume Temişeşti”)66; foarte mulţi robi tătari avrea mănăstirea
din Poiană (Probota)67. Mai puţini robi tătari avea Mitropolia de Roman68. Oarecum izolat de grupul „tătari-
lor de la Neamţ” se situiază doar un rob tătar, atestat la Cetatea Albă69. Robii tătari erau de două categorii,
cei ce aparţineau particularilor şi cei aflaţi în proprietatea domnului, cu predominarea ultimilor.
Concluziile principale ce reies din analiza surselor documentare şi a hărţii realizate pe baza lor
acestor izvoare, sunt următoarele: a) constatăm în secolul al XV-lea, în Ţara Moldovei, un număr mare de
tătari robi care par să provină din tătarii Hoardei de Aur; b) tătarii robi au fost concentraţi în ţinuturile
Neamţ şi Suceava, fapt ce demonstrează că, din spaţiul bârlado-pruto-nistrean al Hoardei de Aur, în a
doua jumătate a secolului al XIV-lea, au avut loc importante deplasări de populaţie tătărească; c) locul
concentrării robilor tătari demonstrează că voievozii Moldovei au asigurat securitatea la noua frontieră
printr-un schimb intern de populaţie: tătarii din spaţiul bârlado-pruto-nistrean au fost colonizaţi în ţinu-
turile de lână munţi70; e) Cu ajutorul hărţii putem sesiza clar fenomenul schimbului intern de populaţie,
comparând teritoriul aflat în stăpânirea Hoardei de Aur (tot aici în secolele următoare aflăm toponimile
şi vestigiile arheologice referitoare la civilizaţia tătaro-mongolă – n.n.) cu cel unde erau localizaţi tătarii ro-
bi în secolul al XV-lea. Un caz asemănător poate fi sesizat în privinţa tătarilor lituanieni71, strămutaţi de
către principii litvani din stepele nord-pontice în regiunea nucleului istoric al Lituaniei; d) O parte a ele-
mentului tătaro-mongol, care a manifestat loialitate faţă de noilie autorităţi, a rămas în continare să locui-
ască pe moşiile de baştină, împreună cu moldovenii, devenind parte componentă a elitei social-politice
din ţinuturile Ţării de Jos; e) Soarta robilor „tătari de la Neamţ” a fost determinată într-o oarecare măsură
de războaiele moldo-turco-tătare din cea de a doua jumătate a veacului al XV-lea (unii au scăpat de robie
cu ajutorul conaţionalilor lor, iar alţii au fost asimilaţi72). Probabil, în contextul suzeranitatăţii otomane şi,
sub presiunea Hanatului din Crimeea, cea mai mare parte a robilor tătari, la cumpăna secolelor-XV-XVI,
a fost identificată cu ţiganii. Astfel, dispariţia robilor tătari din documentele interne nu semnifică dispari-
ţia lor din Ţara Moldovei ca grup etnic. În prima jumătate a secolului al XVI-lea, Georg Reicherstorffer în-
semna că: „tătarii care locuiesc în Moldova au cinci sute de gospodării („sessiones”), ei sunt deopotrivă
legaţi pe credinţa lor de voievod şi siliţi a porni în expediţii războinice cu trupele lor instruite chiar şi îm-
potriva tătarilor din afară”73
59 DRH, vol. I, nr. 30, p. 42-44; nr. 31, p. 44-45. Satul Tamârtăşăuţi, din ţinutul Suceava, uterior s-a numit, după proprietar, Şoldăne-
şti, iar mai târziu a fost inclus în cadrul oraşului Fălticeni.
60 Ibidem, nr. 61, p. 88-89. Acum acestea sunt satul Reuseni, judeţul Suceava şi satul Răuseni, judeţul Botoşani.
61 DRH, vol. II, nr. 154, p. 225-227. În apropiere de Răusenii de la Suceava Acum este, probabil, satul Uideşti, judeţul Suceava..
62 DRH, vol. I, nr. 99, p. 146-147. Acum este inclus în Mândreşti, comuna Vlădeni, judeţul Botoşani.
63 DRH, vol. I, nr. 119, p. 171-172. Satul Mianăuţi sau Manăuţi, se afla lângă Frătăuţi, judeţul Suceava.
64 DRH, vol. I, nr. 75, p. 109-110. DRH, vol. II, nr. 107, p. 151-155; nr. 132, p. 187. DRH, vol. III, nr. 18, p. 30-32. Un secol mai târziu, la
12 martie 1569 preoţii, şoltuzul şi târgoveţii „de târg de Piiatra” au mărturisit „cum a venit egumenul de Bistriţi” cu carte domnea-
scă la pârcălabul şi şoltuzii de Piatra ca „să socotim o selişte de sat, anume Tătăraşii, ce sânt între Vânători şi-ntre târg, ce au fost sat
a sventei mănâstiri, a Bistriţii” (DRH, vol. III, nr. 178, p. 136-137).
65 DRH, vol. II, nr. 13, p. 14-15; nr. 35, p. 49-50; nr. 67, p. 98-100.
66 DRH, vol. I, nr. 164, p. 229-231.
67 DRH, vol. I, nr. 30, p. 42-44; nr. 31, p. 44-45; nr. 229, p. 322-324. DRH, vol. II, nr. 26, p. 33-36. „toată poiana lui Ureacle (probabil era
situată în zona comunei Vânători, pe pârâul Secu, un afluient al Neamţului – n.n.) şi trei tătari”; nr. 29, p. 40-41. „Din tătarii noştri
de la Neamţ”; nr. 138, p. 196-198. „Din tătarii noştri de le Neamţ”. DRH, vol. III, nr. 258, p. 462-463. „5 odăi tătăreşti, ce-au fost luat
moşul nostru Alexandru vodă acele odăi tătăreşti de la Tamârtaşovţi [Şoldăneşti, acum în componenţa oraşului Fălticeni – n.n.] de
la Şomuz, cu voia lui Şoldan Petru, şi au dat sfintei mănăstiri de la Pobrata”.
68 DRH, vol. I, nr. 259, p. 367-368. DRH, vol. III, nr. 39, p. 71-73.
69 Ibidem, nr. 227, p. 345-347.
70 Despre intensitatea proceselor de colonizare vezi: Лазарь Л. Полевой, Очрки исторической географии Молдавии XIII-XVI вв.,
Кишинев, 1975.
71 Stanisław Kryczyński, Tatarzy litewsky. Próba monografii historyczno-etnograficznej, Warszaws, 1938, s. 3-12.
72 DRH, vol. II, nr. 162, p. 239-241.
73 Georg Reicherstorffer, Chronographia Moldovei // Călători străini despre ţările române. Vol. 1, îngrijit de Maria Holban. Bucu-
reşti, 1968, p. 197.
15
***
În concluzie constatăm: 1) localizarea şi etimologizarea toponimelor atestate în documentele din se-
colele XV-XVI, referitoare la teritoriul istoric al oraşului actual Chişinău, ne permite să afirmăm că, în se-
colul al XIV-lea, până la extinderea voievodatului Moldovei spre Nistru şi Marea Neagră, pe cursul de
mijloc al Bâcului a existat o localitate urbană tătaro-mongolă; 2) generalizarea acestei concluzii asupra al-
tor patru toponime gen „chişinău” identificate în spaţiul pruto-nistrean în documentele din secolele XV-
XVI, şi coroborarea lor cu alte surse scrise şi arheologice, ne permit să constatăm că, în stăpânirile Hoar-
dei de Aur de la apus de Nistru, au existat o serie de aşezări de tip urban; 3) O situaţie asemănătoare con-
statăm şi pentru moşiile din „pustie” cu fântână, atestate în sursele interne din secolele XV-XVI. Majorita-
tea absolută a acestora se concentrează în limitele stpânirii Hoardei de Aur şi în cea mai mare parte a Ţă-
rii de Jos a Moldovei. Reieşind din acest fapt, putem considera fântânile de pe moşiile din „pustie” vesti-
gii ale populaţiei Hoardei de Aur; 4) Cercetarea fenomenului prezenţei elementului etnic tătaro-mongol
în Ţara Moldovei, în secolul al XV-lea – mijlocul secolului al XVI-lea, ne permite să constatăm că acesta,
cu statutul de robi, a fost concentrat în ţinuturile de sub munte (Neamţ şi Suceava) departe de stăpânirile
Hoardei de Aur, fapt ce presupune deplasări forţate de populaţie. În spaţiul bârlado-pruto-nistrean, în
afară de o parte a elitei Hoardei de Aur ce s-a integrat în mediul boierimii moldoveneşti, constatăm doar
prezenţa din abundenţă a vestigiilor materiale tătaro-mongole.
Harta nr. 1
© BACALOV Sergiu
16
UNELE ASPECTE ALE PISCICULTURII

ÎN ORAŞELE ŢĂRII MOLDOVEI
(SEC. XVI-XVII)
Nicolae DUDNICENCO
Summary
Agriculture was one of the most important economic sector in the Middle Ages, wich have practiced not only
in the village but also in the town. Respective branch from ancient times, offered mankind food and raw materials
for clothing, footwear et. al. One of the most important agricultural branch in the Country of Moldova was Pisci-
culture. Therefore this paper presents some aspects of pisciculture in towns of the Country of Moldova. Initially is
presented some internal and external factors of practising agriculture to high levels in the cities of Eastern Europe. In
this article it is written about internal and external trade of fish of the Country of Moldova because the town was an
important actor in this trade.
Una dintre cele mai importante ramuri economice în Evul Mediu, prezentă şi în oraşe, a fost agricultura.
Ramura respectivă, din cele mai vechi timpuri, asigura omenirea cu produse alimentare şi materie primă pen-
tru îmbrăcăminte, încălţăminte etc. În oraşele din estul Europei agricultura a avut o mai mare pondere decât
în vestul continentului. Cauzele acestui fenomen au fost atât de ordin intern, cât şi extern.
Una din cauzele de ordin intern a marei ponderi a agriculturii în economia urbană din estul Euro-
pei a constituit faptul că oraşele de aici au apărut mult mai târziu decât în vestul Europei. Localităţile ur-
bane din estul Europei s-au fondat într-un mediu rural, adică s-au dezvoltat în baza satelor, târgurilor, ce-
tăţilor. Adiţional, ele aveau mai multă experienţă în domeniul agriculturii, decât localităţiile urbane din
vestul Europei.
Un motiv important de ordin extern al practicării agriculturii la cote mari în spaţiul est-european a
fost marea cerere de produse agrare (alimente şi materie primă) din vestul Europei. Continentul euro-
pean a fost afectat de urmările Marilor descoperiri geografice, care au cauzat fenomenul numit „revoluţie a
preţurilor” ce a constat, pe de o parte, în scăderea valorii aurului şi argintului, iar pe de altă parte a dus
la creşterea bruscă a preţurilor produselor agrare (materiilor prime şi alimentelor). Această mărire a pre-
ţurilor a fost datorată rămânerii în urmă a agriculturii de producţia industrială (meseriile). Condiţiile ce-
rerii sporite de produse agrare a condiţionat faptul ca ţările occidentale (din vest) să intensifice comerţul
cu coloniile şi cu ţările agricole din Europa centrală şi de est. Astfel, a apărut o diviziune regională a mun-
cii, care a constat în exportul profitabil de produse agrare în ţările occidentale şi dezvoltarea agriculturii
în Europa centrală şi de est1.
Un alt motiv pentru cererea de produse agrare în vestul Europei a fost populaţia. În secolul al XVI-
lea în multe ţări europene s-a înregistrat o explozie demografică fără precedent, ceea ce a stimulat o creş-
tere foarte rapidă a cererii de produse agroalimentare. Oraşele mari cu o populaţie mai mare de peste
100 000 de locuitori (Anvers, Paris, Londra, Veneţia, Neapoli, Roma) au reprezentat o piaţă care putea să
primească toate tipurile de produse, în primul rând produse alimentare2. În aceste condiţii aceste oraşe
din vest s-au plâns pentru insuficienţa de produse agrare proprietarilor de pământ din Europa de est, ast-
fel că aceştia au răspuns la apel3. Agricultorii, inclusiv şi orăşenii din estul Europei au reacţionat la acea-
stă cerere din vest prin practicarea agriculturii la cote mari.
1
Елена Мартыновна Подградская, Экономические связи Молдовы со странами Центральной и Восточной Европы в XVI-XVII,
Кишинев: Штиинца, 1991, c. 10.
2 Maria Bogucka, North european commerce and the problem of dualism in the development of modern europe // La Pologne et la Hongrie
aux XVIe-XVIIIe siècles. Textes du Colloque Polono-Hongrois de Budapest. (Actes du colloque polono-hongrois, Budapest 15-16
octobre 1976). Publiés par Vera Zimányi. Budapest: Akadémiai Kiadó, 1981, p. 9-10.
3 Orest Subtelny, Ukraine: a history. Second edition. Toronto, Buffalo, London: University of Toronto Press. 1994, p. 88.
17
Conform părerii cercetătorului Nicolae Răileanu creşterea populaţiei s-a observat şi în secolul al XVII-
lea în Europa occidentală4, ceea ce înseamnă că produsele agrare din est erau solicitate şi în acel veac.
Una dintre cele mai importante ţări din estul Europei care furniza cantităţi mari de produse agroali-
mentare în secolele XV-XVIII a fost Ţara Moldovei. Printre cele mai importante îndeletniciri agrare speci-
fică şi oraşelor din Ţara Moldovei a fost piscicultura. De aceea, în articolul de faţă ne-am propus drept
scop să analizăm unele aspecte ale pisciculturii în oraşele din Ţara Moldovei în perioada secolelor XVI -
XVII. Problema piscicuturii a constituit subiectul cercetătorilor Constantin C. Giurescu5, P. Cocârlă6,
Henri Stahl7, L. Zabolotnaia8 ş.a.
Piscicultura, alături de alte ramuri (creşterea viţei de vie, creşterea animalelor, albinăritul ş. a.), ne-
cesita cunoştinţe tehnice din partea celor ce o practicau9. Dezvoltarea acestei ramuri tradiţionale specifice
Moldovei a fost impulsionată de condiţiile climaterice deosebit de prielnice10, precum şi de mulţimea
apelor bogate în peşte11. În Ţara Moldovei pescuitul era practicat în Marea Neagră (porturile Cetatea
Albă, Chilia, Ismail, Galaţi), râuri şi bazine acvatice (naturale şi artificiale). Un alt factor ce a facilitat dez-
voltarea ramurii menţionate a fost prezenţa în Moldova a unei mari cantităţi de sare de bucătărie de foar--te
bună calitate, ceea ce permitea sărarea unei imense cantităţi de peşte care se exporta peste hotarele ţării12.
Pescuitul a constituit o îndeletnicire economică, creatoare de mari venituri, atât pentru oamenii de
rând, cât şi pentru vistieria statului13. Toţi călătorii străini, care au trecut prin Ţara Moldovei, începând cu
veacul al XVI-lea şi până la începutul celui de-al XIX-lea, au fost impresionaţi de mulţimea şi varietatea
peştilor apelor de aici. Italianul Giovanandrea Gromo arată, prin 1564-1565, că Ţara Moldovei e „foarte
bogată în peştii cei mai aleşi”. Alt italian, Niccolo Barsi, atrage atenţia asupra faptului că la Galaţi e mare
abundenţă de sturioni, moruni, în primul rând, de icre negre şi de crapi. De abundenţa peştelui la Galaţi
este impresionat şi episcopul catolic Bandini în 1646: „Moruni şi somni se prind aici de o mărime de mi-
rare; e atâta belşug de scoici, peşti şi raci, încât nu-ţi vine să crezi dacă n-ai avea martori proprii ochi14.
În oraşele Cetatea Albă, Chilia, Ismail, Galaţi erau porturi şi pescuitul aici constituia ocupaţia prin-
cipală a orăşenilor, fapt menţionat de N. Barsi, care în 1633 scria în notele sale de călătorie că la Chilia cu
pescuitul se ocupau 300 familii. Aceste oraşe erau centre de comerţ internaţionale şi de aceea pescuitul
avea un caracer specializat de marfă15.
Pe parcursul secolelor XVI-XVII erau cunoscute şi alte regiuni unde se îndeletniceau intens cu pisci-
cultura. Printre ele erau regiunile dintre râul Prut şi fluviul Nistru, din delta fluviului Dunărea, râului Si-
ret şi afluenţii Moldovei16. Dezvoltara pisciculturii în hotar era condiţionată şi de faptul că majoritatea ab-
solută a oraşelor se aflau ori lângă malurile râurilor ori în aproprierea lor17. Toate râurile şi râuşoarele Ţă-
ri Moldovei la începutul secolului al XVIII-lea erau pline de „peşte splendid”18. Din aceste considerente
orăşenii îşi permiteau să vândă mari cantităţi de peşte pe piaţă19.
4 Nicolae Răileanu, Din istoria relaţiilor economice internaţionale ale Moldovei (sec. XVI-XVII) // Tyragetia, vol. XIV, 2005, p. 166.
5 Constantin Giurescu, Istoria pescuitului şi a pisciculturii în România. Vol. I. Din cele mai vechi timpuri până la instituirea legii pescu-
itului (1896), Bucureşti, Ed. A. R. P. R., 1964.
6 П. Кокырла, Социально экономическое развитие молдавского города в конце XVII начало XIX в. Кишинев: Штиинца. 1989; Pavel
Cocârlă, Tâgurile sau oraşele Moldovei în epoca feudală, sec. XV- XVIII. Chişinău: Editura Universitas. 1991.
7 Stahl Henri, Studii de sociologie istorică, Bucureşti: Ed. Ştiinţifică, 1972.
8 Lilia Zabolatnaia, Formarea şi stabilirea pieţei orăşeneşti în Moldova la sf. sec. al XVI-lea încep. sec. al XVIII-lea (prin prisma factorului
agrar). Teză de dr. în istorie. Chişinău 1997.

9 V. Mihordea, Relaţiile agrare din sec. XVIII în Moldova. Bucureşti: Ed. AR.P.R., 1964, p. 40.
10 Pavel Cocârlă, Tâgurile sau oraşele Moldovei în epoca feudală..., c. 47.
11 Alexandru Ligor, Prin Moldova în timpul lui Vasile Lupu. Bucureşti: Ed. Sport-Turism, 1987, p. 37.
12 Despre existenţa şi utilitatatea sării de bucătărie în Ţara Moldovei vezi următoarele lucrări: D.Vitcu, Exploatarea sării în Moldova pîna la
1828 // Anuarul institului de istorie „A. D. Xenopol” vol. XI, 1974; Anton Constantinescu, Sarea sodium chloride, Bucureşti: Editura tehnică.
1981; Nicolae Dudnicenco. Extragerea şi comercializarea sării de bucătărie în Ţara Moldovei (sec. XV – XVIII) // Buletinul Ştiinţific al Muzeului
Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală a Moldovei (Etnografie şi Muzeologie), Volumul 11 (24), Chişinău, 2009, p. 205-215.
13 C. Giurescu, op. cit., p. 5.
14 Ibidem, p. 25.
15 Lilia Zabolatnaia, op. cit., p. 55.
16 П. Кокырла, Социально экономическое развитие молдавского города..., c. 69.
17 Ibidem, p. 69-70.
18 Ibidem, p. 70.
19 Pavel Cocârlă, Tâgurile sau oraşele Moldovei în epoca feudală..., p. 47.
18
E necesar de readus aminte că majoritatea aşezărilor umane au apărut şi s-au dezvoltat lângă ape,
deoarece apele îi aprovizionau pe locutori cu peşte şi cu apă necesară vieţii cotidiene20. Foarte mult peşte
prindeau locuitorii din Otaci, Soroca, Raşcov şi târguşoarele situate pe malul Nistrului. În Răut, Bâc se
prindeau următoarele specii de peşti: ştiucă, babuşcă (ocheană), caraşi. Râurile ofereau, după cuvintele
lui Dimitrie Cantemir, peşte foarte gustos ca foreli, somon ş.a.21
În ţară, în afară de râuri, erau numeroase bazine acvatice naturale şi artificiale (iazuri şi heleşteie)22.
Constantin Giurescu consideră că: „termenii iaz şi heleşteu sînt sinonimi, au acelaşi înţeles; primul e de
origine slavă, cel de-al doilea – de origine ungară. De aceea actele vechi (sursele vechi) întrebuinţează
când un termen, cînd celălalt; uneori, în acelaşi document, sînt întrebuinţaţi succesiv, cu privire la acelaşi
iaz, ambii termeni, ceea ce arată identitatea înţelesului”23. Călătorul sas Reicherstorf scria, în acest context,
în anul 1528, că Ţara Moldovei „este foarte bogată şi în iazuri şi în bălţi şi heleşteie, într-atâta, încât omul
nu poate dori nimic mai mult de la natură pentru nevoile vieţii”24. Iezuitul ungur Paul Beke, care vizitea-
ză Moldova în 1644, nota: „Ţara... întrece alte ţări în heleşteie şi lacuri; de aici mulţimea de necrezut a peş-
tilor” 25 . Multe oraşe erau amplasate lângă aceste bazine26.
De iazuri dispuneau şi mănăstirile. Asfel, în Catastiful averii Mănăstirii Galata (amplasată în oraşul
Iaşi) din 25 noiembrie 1588 s-a înregistrat că aceasta dispunea de: 1 maje de morun, 1 maje de crap, 2 hele-
şteie la Plopi, satul Drăgăneşti cu iazuri27.
Din lacurile naturale Dimitrie Cantemir îl menţionează pe „Brateş amplasat între Prut şi Siret la
oraşul Galaţi”, întins pe o suprafaţă cu lăţimea de una şi jumătate mile italiane şi în lungime – două mile.
Din această grupă de lacuri Dimitrie Cantemir îl menţionează şi lacul Dorohoi. Conform lui, lacul acesta
„era amintit pentru îndestularea cu peşte, care se prindea aici”28.
Lacurile artificiale (iazurile) erau create atât prin mijloace proprii, cât şi cu sprijinul unor meşteri din
afară (printre aceştia erau meşterii ruşi). Despre crearea acestor bazine au scris şi mulţi călători străini. Prin-
tre aceştia e Marco Bandini, care la mijlocul secolului al XVII-lea constata „că aici, între două dealuri, pe apa
Bahluilui, prin construirea unui puternic zăgaz (construcţie făcută de-a curmezişul albiei unei ape curgătoa-
re, menită să-i stabilească cursul şi să-i ridice nivelul, baraj de dimensiuni mici; iezătură, dig) se formase un
lac mare folosit, în principal, pentru pescuit, dar pe care se puteau efectua şi plimbări cu barca29.
Iazurile erau făcute în perioade diferite de locuitorii oraşelor Siret, Bacău, Târgul Frumos, Fălciu
etc.30. Printre ele se evidenţiază prin mărime cele de lângă Iaşi şi Orhei. Lângă capitală în secolul al XVIII-
lea, în afară de 2 lacuri care existau la începutul secolului, au fost construite încă două în timpul cârmuirii
lui Gh. Ghica (1726-1733) şi în 1782 pe timpul domniei lui Conastantin Moruzi. Iazul Orhei cu lungimea
de 6 mile şi lăţimea de 2 mile, lângă oraşul cu aceeaşi denumire, construit pe baza afluxului râurilor Răut
şi râ-ului Cula, probabil, nu satisfăcea necesităţile orăşenilor în prima jumătate a secolului al XVIII-lea,
deoarece conform spuselor lui Dimitrie Cantemir „lăţimea şi lungimea depăşeşte digul (barajul), pe care
l-a clădit domnitorul Vasile Albanezul (V. Lupu, 1634-1653). Acest iaz (lac) oferea locuitorilor Orheiului
hrană din belşug31. În afară de iazul pomenit în hotar erau şi iazuri mici, cum ar fi „lacul Drăghiceni”,
„lacul Chiperceni”, „lacul Păşcăniţei” ş. a.
În a doua jumătate a sec. XVIII populaţia câtorva oraşe au creat bazine acvatice artificiale (iazuri).
Un exemplu în acest sens reprezintă gramota de la 5 iulie 1796 în care se constată că locuitorii oraşului
Fălciu construiau heleşteie pentru peşte. Sub autoritatea lui A. Moruzi de la 15 septembrie 1805 locuitorii

21 Ibidem, p. 70.
22 Ibidem, p. 70.
23 C. Giurescu, op. cit., p.126.
25 Constantin Giurescu. op. cit., p. 25.
27 Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi. Editate de Ioan Caproşu şi Petronel Zahariuc. Vol. I. Acte interne (1408-1660), Iaşi: Ed.
Dosoftei, 1999, nr. 31, p. 47-54.

29 Alexandru Ligor. op. cit., p. 37.
31 Ibidem, c. 70.
19
oraşului Vaslui s-au înscris să participe la construirea noului lac în locul celui vechi umplut cu nămol, în
plus domnitorul a afirmat că aceasta se face în interesul semenilor („căci e în folosul lor”).
Bazinele acvatice situate în hotar se aflau în folosinţa comună a tuturor orăşenilor. Dacă hotarul se dă-
dea împreună cu lacul, atunci orăşenii erau obligaţi să plătească desetina pentru prinderea peştilor. Creşte-
rea capacităţilor de producţie a peştelui a contribuit la dezvoltarea de mai departe a relaţiilor marfă-bani la
sfârşitul secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea. Aceasta a dus la aceea că în oraşe au apărut
hale care monopolizau prinderea şi vinderea peştilor. Spre exemplu, o hală a apărut la începutul secolului
al XIX-lea în oraşul Chişinău32. Un rol de frunte în această perioadă în comercializarea peştilor îl aveau ora-
şele Galaţi, Iaşi, Roman, Chişinău etc. În Iaşi erau puse la dispoziţie locuri speciale amenajate pentru comer-
cializarea peştelui pe starda Hăgioaiei şi pe strada Ruso. În Suceva peştele se vindea la „târgul de peşte”, care
era situat pe strada Pani. Aceasta demonstrează că piscicultura juca un rol important în economia orăşenilor33.
Orăşenilor nu li se interzicea să pescuiască în iazurile şi locurile din hotarul oraşelor atâta timp cât
ele nu erau dăruite ca proprietate privată mănăstirilor şi boierilor34. Atunci când iazurile se înnămoleau,
orăşenii aveau obligaţia să le cureţe cu forţe proprii sau să facă altele. La 15 septembrie 1804, în legătură
cu înnămolirea iazului de lângă târgul Vaslui, voievodul Alexandru Moruzi îi scrie vornicului de Vaslui
să-i ia şi pe orăşeni la făcut iaz, „căci e în folosul lor” 35.
Bogăţia în peşte, precum şi numărul mare de iazuri au determinat un intens comerţ intern şi extern
cu acest produs36. Peştele prins din râurile şi bălţile din împrejurimile târgurilor era vândut în cantităţi
mari atât în stare proaspătă, cât şi sărat, ceea ce şi-a găsit oglindire în documentele epocii care delimitează
persoanele „prospătarii” şi „sărătaşii”. Pentru a ne face închipuire câtuşi de puţin despre cantitatea de
peşte vândut, vom aminti că, conform notelor lui Paul de Alepo (mijlocul secolui al XVII-lea), peştele do-
bândit din lacurile târgului Orhei se vindea cu preţ de 3000 zloţi. La Chişinău, la sfârşitul secolui al XVIII-
lea – începutul secolului al XIX-lea, exista chiar o breaslă a pescarilor, care se ocupa cu prinsul şi vânzarea
peştelui la piaţa târgului37.
În târgurile Ţării Moldovei existau chiar locuri speciale unde se vindea peştele. Acestea erau
numite pescării, sau în carele cu peşte, în răscruciul de peşte. La Iaşi a existat o stradă anume, „uliţa măjilor”,
unde se opreau carele cu peşte sau cum li se mai spunea - măjile şi unde se făcea vânzarea peştelui,
această stradă se afla între podul Hagioaei şi uliţa Goliei şi e amintită într-un document din 25 ianuarie
166738.
Pe teritoriul Moldovei, în secolele XVII-XVIII, existau aşa-numitele drumuri „ale măjilor” atât la est,
cât şi la vest de Prut, în ţinutul Iaşilor, în dreptul satului Mânzăşti: erau drumurile pe care veneau spre
capitala ţării carele cu peşte din ţara de jos. În comerţul cu peşte era implicat şi Galaţiul. Peştele din acest
oraş era transportat în cantităţi mari la Iaşi, Suceava şi în celelalte centre ale ţării39.
Trebuie de atras atenţie asupra faptului că cele mai implicate oraşe în comercializarea peştelui erau
Galaţi, Iaşi, Roman etc.40. În unele oraşe, de exemplu, în Roman domnitorul permitea negustorilor străini
care comercializau peşte să facă această operaţie comercială numai sub forma comerţului angro41.
Datorită comerţului cu peşte, domnia în Ţara Moldovei avea mult de câştigat, ea deţinea o vamă de
peşte şi o vamă de uscat, datorită cărora strângea cantităţile de peşte ce-i erau necesare pentru consumul
curţii şi pentru negoţ42. Întreţinerea vămilor presupunea fixarea unor vaduri, puncte de oprire (acostare)
obligatorie a pescarilor şi puncte de srângere a dijmei. Astfel, era necesară organizarea unei administraţii
generale a iazurilor (iezerelor), inclusiv judecarea delictelor, adică a abaterilor de la regulile stabilite în ve-
derea încasării vămii-dijmă şi a vămii-transport, precum şi a conflictelor (gâlcevelor) ce se puteau ivi în

33 Ibidem, c. 71.
36 Constantin Giurescu, op. cit., p. 227.
39 Ibidem, p. 227
41 Ibidem, p. 94.
42 Henri Stahl, op. cit., p. 135.
20
cuprinsul iezerelor. Această administraţie constituia ea însăşi un izvor de venituri, în special prin achita-
rea (încasarea) amenzilor43.
Datorită faptului că în Ţara Moldovei se prindea mult peşte, ea exporta o mare cantitate în diverse
ţări, printre care şi în Polonia. Unul dintre oraşele care aparţineau Poloniei, cu care Ţara Moldovei întreţi-
nea legături strânse a fost Lvovul. În acest oraş, pe lângă alte mărfuri, Ţara Moldovei exporta în Lvov o
mare cantitate de peşte de diferite specii în perioada secolelor XVI-XVII44. Tot în această perioadă se ex-
porta peşte în Ucraina. Exportul de peşte dunărean în Polonia şi Ucraina a continuat şi în secolul al XVIII-
lea. Episcopul catolic Bandini scria în notele sale de călătorie, în anul 1646, că anual se trimit multe mii de
care de peşte în Podolia, Rusia, Ucraina şi Transilvania45.
Pe lângă peşte se exportau şi icre, în special icre de morun presate (tescuite). În actele Braşovului gă-
sim, în jurul anului 1500, printre mărfurile aduse din Ţara Moldovei şi icroïjt 1/2 pond, adică o cantitate
con-siderabilă de icre. Însuşi cuvîntul icroïjt, utilizat de saşi, arată frecvenţa unor asemenea transporturi
din Ţara Moldovei, care au impulsionat introducerea sa în terminologia comercială braşoveană ca termen
românesc. Unul din călătorii străini care a relatat în notele sale de călătorie despre icre e englezul John
Newberrie. Ajungând la Reni în anul 1582, el scria următoarele despre pregătirea de către localnici a icre-
lor negre: „Icrele... sunt scoase în întregime din peşte şi apoi se taie puţin cu un cuţit şi, astfel se sărează
bine trei zile şi trei nopţi, se pun într-un butoiaş, cu o gaură dedesubt pentru ca apa sărată care iese din
icre să poată să se scurgă. După ce au trecut aceste trei zile, ei le iau şi le spală foarte bine cu apă proas-
pătă pînă ce sarea din ele e scoasă de tot. După aceea le pun în butoiaşe pe alte trei zile şi ele sunt călcate
cu picioarele curate, de asemenea se face o gaură sub butoiaş pentru ca să se scurgă apa. Apoi se pun câ-
teva pietroaie mari deasupra, pentru ca să le îndese bine şi să le întărească. După ce au trecut aceste trei
zile se scoate fundul şi se pune altul nou (negăurit). Astfel pot fi transportate prin întreaga lume. Numele
celor trei peşti din icrele cărora se face acest caviar (icre negre preparate prin sărare) sunt: nisetrul, moru-
nul şi mersenne. Cel mai bun timp al anului pentru a-1 pregăti este iunie şi iulie46.
Cercetarea problemei pisciculturii e posibilă şi graţie faptului că problema la care ne referim este
reflectată într-un şir de documente pe care le-am grupat după cum urmează: de danie, vânzare, confir-
mare, litigiu. O categorie importantă de documente din care aflăm despre iazuri (heleşteie) şi peşti sunt
cele de danie. Domnitorii dăruiau terenuri pentru iazuri (heleşteie). Astfel, în actul de pe 27 noiembrie 1607
Constantin Moghila voievod dăruieşte (a dat şi miluit) boierului Isac Balica, mare visteiernic, satul Iubăneşti
pe pârâul Iubâneasa cu loc de iazuri şi de mori şi cu baltă de peşte47.
Astfel, prin documentul din 5 iulie 1629 Miron Barnovschi voievod dăruieşte Mănăstirii Sfântul
Ioan cel Nou (Ioan Gură de Aur) în târgul Iaşi un loc de heleşteu pe valea Ciricului, din sus de heleşteul
Sventăi Savi48. Printr-un alt document, din 26 mai 1631, Moise Moghila voievod dăruieşte Mănăstirii
Aron Vodă un loc de iaz pe pârâul Ciricului, din gios de iazul mănăstirii Aron Vodă şi din sus de iazul
mănăstirii Sveantăi Savi, ca să-şi facă heleşteu, acest loc este din hotarul târgului Iaşi49. Pe 1 mai 1667 Iliaş
Alexandru voievod dăruieşte lui Enache sulger o bucată de locul din ocolul târgului Iaşi din gios..., ca să-
şi facă heleşteu...50. Acelaşi domnitor dăruieşte la 4 noiembrie 1667 lui Enache sulger un loc din hotarul târ-
gului Iaşi, la Valea Bacului ca să-şi facă heleşteie51.
Danii de iazuri (heleşteie) erau efectuate şi de oamenii de rând. În aşa mod, pe data de 18 ianuarie
1658, Irina, fiica lui Neagul suliţaş şi cu sora sa Dragana... au dat Mănăstirii Dealul Mare în Codrul Iaşilor
o moşie... cu heleşteu52.
43 Henri Stahl, op. cit., p. 139.

44 Е. М. Подградская, Торговые связи Молдавии со Львовом в XVI-XVII веках. Кишинев: Изд. ЦККП Молдавии, 1968. c. 214.
46 Ibidem, p. 256.
47 Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi. Vol. I. Editate de Ioan Caproşu şi Petronel Zahariuc Acte interne (1408-1660), Iaşi: Ed.
Dosoftei, 1999, nr. 78, p. 109-110.

48 Ibidem, nr. 197, p. 266-267.
49 Ibidem, nr. 217, p. 294.
50 Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi. Vol. II. Editate de Ioan Caproşu. Acte interne (1661-1690). Iaşi: Ed. Dosoftei, 2000, nr.
160, p. 144.
51 Ibidem, nr. 179, p. 158-159.
52 Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi. Vol. I., nr. 440, p. 449.
21
Datorită faptului că iazurile (heleşteiele) prezentau valoare economică, ele se vindeau, confirmate
prin actele de vânzare. Astfel, pe 13 aprilie 1631 preotul Grigore şi poporenii de la biserica Sfântul Petru
din târgul Iaşi neavând putere a ţine şi iezi (întreţine) un iaz bătrân (vechi) părăsit din ţarina târgului au
vândut acest iaz pe trei giumătăţi de vin53. O altă vânzare s-a efectuat la 22 august 1644. Vasile Banul, ma-
rele medelnicer, vinde lui Profir marele vameş întreg satul Uşereşti în ţinutul Lăpuşnei cu vad de moară în
Prut, cu bălţi de peşte, cu fânat şi cu tot venitul, pe care-l aveu baştină şi cu cumpărătură de la neamurile
sale pe trei sute şi cincizeci de taleri bani de argint54. Prin mărturia din 12 aprilie 1671 stareţul de Socola
Anesie, Elisafta, Anesie stariţa cea bătrână şi cu toate călugăriţele de la Mănăstirea Socola au vândut mă-
năstirii Cetăţuia o poiană şi un loc de pădure... şi un vad de moară unde a făcut Duca vodă heleşteul cel
mare... pe 250 lei55.
Uneori se dăruia doar peştele, precum este confirmat în actul din 13 decembrie 1608, prin care
Constantin Moghila voievod scrie vameşilor din Galaţi să deie jumătate de majă de peşte călugărilor de
la Mănăstirea Sfântul Nicolae din Iaşi56.
Pe lângă peşte, iazurile situate în cursul râurilor erau drept sursă de energie mecanică pentru mori.
La 6 februarie 1662 Marco morăriul vinde egumenului Veniamin Hagi şi sobarului de la Mănăstirea Hli-
ncea un iaz de moară pe locul mănăstirii şi două perechi de fiare de moară, cu 90 de lei bătuţi57.
O altă categorie de documente referitoare la iazuri (heleşteie) şi bălţi cu peşte sunt cele de confir-
mare (întărire). În aşa mod, Miron Barnovschi pe 12 decembrie 1627 întăreşte Mănăstirii Adormirea din
Iaşi stăpânirea asupra satului Şipotele în ţinutul Hârlăului pe râul Milentin cu iazuri şi cu mori şi vii... şi
satul Munteni, în ţinutul Vaslui, cu mori pe râul Bârlad. Satul Munteni a fost drept domnesc, ascultător
de ocolul târgului Vaslui58. La 9 octombrie 1662 Istratie Dabija voievod întăreşte Mănăstirii Hlincea un
vad de moară cu mori pe pârâul Miculinei în urma judecăţii cu Mănăstirea Bârnova59. Acelaşi voievod la
12 octombrie 1662 întăreşte Mănăstirii Hlincea stăpânirea asupra unui iaz de moară cumpărat de fostul
egumen de Marco morarul cu 90 lei bătuţi60. Printr-un act din 20 decembrie 1675, Anton Ruset voievod
confirmă Mănăstirii Bârnova din Codrul Iaşilor stăpânirea asupra satului Ciurbeşti din târgul Iaşilor, cu
poieni de fânaţ câte sunt pe hotarul satului şi cu heleşteu şi cu moară. Satul este danie şi miluire sfintei mă-
năstiri Bârnova de la răposatul Miron Barnovschi voievod61.
Bălţile erau, de asemenea, surse bogate de peşte. Astfel, prin actul din 2 aprilie 1628 Miron Barnovschi
Movilă întăreşte Mănăstirii Balica, cu hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril (închinată la mănăstirea
de la Muntele Sinai)... stăpânirea satului Şiviţa cu bălţi cu peşte şi cu vii în ţinutul Covorului62. La 5 septem-
brie 1644 Toderaşcu, marele logofăt, şi Grigore Ureche, marele vornic al Ţării de Sus ş. a. Întăresc lui Pro-
hin, marele vameş, satul Uşereşti în ţinutul Lăpuşnei cu vad de moară în Prut, cu bălţi de peşte, cu fânaţ şi cu
tot venitul care le-a cumpărat de la Vasile Banul medelnicer63. La 9 aprilie 1663 Istratie vodă Dabija întă-
reşte mănăstirii Arion Vodă din ţarina Iaşilor satul Rănzeşti pe Prut în ţinutul Fălciului şi cu toate bălţile
sale64. Prin Cartea domnească de pe 20 iulie 1704 Mihai Racoviţă voievod întăreşte preotului Constantin
un iaz şi o moară în oraşul Orhei65.
Datorită importanţei pe care o aveau iazurile ele stârneau litigii. Asfel, pe 15 iulie 1712, Nicolae
Mavrocordat, domnul Moldovei, porunceşte boierilor Beldiman şi Luchian să cerceteze pricina dintre
Solomon Brăiescu şi Moşan din satul Medeleni, ţinutul Tecuci pentru un iaz66.
53 Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi. Vol. I., nr. 215, p. 293.
54 Documente privitoare la târgul şi ţinutul Lăpuşnei. Publicate de Aurel Sava. Bucureşti: Fundaţia regelui Carol I, 1937, nr. 43, p. 63-64
55 Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi. Vol. II, nr. 349, p. 323.
56 Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi. Vol. I, nr. 90 , p. 123.
57 Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi. Vol. II, nr. 17, p. 16-17.
58 Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi. Vol. I, nr. 178, p. 239-244.
59 Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi. Vol. II, nr. 37, p. 31-32.
60 Ibidem, nr. 38, p. 32-33.
61 Ibidem, nr. 439, p. 398-399.
62 Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi. Vol. I. nr. 181, p. 246-248.
63 Documente privitoare la târgul şi ţinutul Lăpuşnei. Publicate de Aurel Sava, Bucureşti, Fundaţia regelui Carol I, 1937, nr. 44, p. 64-65.
64 Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi. Vol. II. nr. 49, p. 49-53
65 Moldova în epoca feudalismului (în continuare: MEF), vol. VI, alcătuit de A. N. Nichitici, D.M. Dragnev, L.I. Svetlicinaia, P. V. Sove-
tov, Chişinău: Ştiinţa, 1992, nr. 86, p. 221-222.

66 MEF, vol. VIII, întocmit de Larisa Svetlicinaia, Demir Dragnev şi Eugenia Bocearov, Chişinău: Ştiinţa, 1992, nr. 4, p. 23-24.
22
După cum constatăm din documentele de mai sus bazinele acvatice (artificiale şi naturale) utilizate
pentru creşterea peştilor şi pentru sursă de energie mecanică pentru mori (iazurile situate în cursul râuri-
lor), dar şi terenurile pentru construirea acestor bazine erau dăruite, vândute denotă faptul că aceste pro-
prietăţi prezentau o valoare deosebită. Faptul că aceste bunuri erau confirmate apărea din frica proprieta-
rilor de a nu pierde aceste proprietăţii.
Datorită faptului că un număr considerabil de populaţie era implicat în această îndeltnicire e firesc
că existau o multitudine de metode de prindere a peştelui. Constantin Giurescu a analizat detaliat aceste
tehnici în cartea Istoria piscuitului şi a pesciculturii în România. El era de părere că pescuitul în spaţiul româ-
nesc s-a efectuat „cu o serie întreagă de unelte, începând de la undiţa şi harponul neolioticului timpuriu
până la mrejele, plasele şi coteţele de diferite forme şi mărimi din epocile ulterioare”67. Tot el considera că
una dintre cele mai răspândite şi efective unelte de prins peşte era năvodul. Această unealtă a fost folosită
de populaţia românească „din cele mai vechi timpuri şi pretutindeni, în apele mari, atât la Dunăre şi băl-
ţile ei, cât şi în bălţile Prutului, ale Nistrului, precum şi în lacurile şi iazurile sau helesteiele mari” din spa-
ţiul românesc68.
Un alt cercetător care a analizat diverse metode de pescuit şi a oferit date interesante a fost Dorin
Ichim . El considera că o caracteristică a pescuitului pe râurile Siret, Bistriţa, Trotuş, dar şi în preajma lor
69
o constituie faptul că aceasta era practicat nu numai de bărbaţi dar şi de către femei, tot ele se ocupau şi
cu împletitul plaselor utilizate la pescuit70. O altă informaţie interesantă e faptul că pentru pescuitul cu
undiţa se folosea struna de păr de cal71.
În urma investigării acestui subiect am putea concluziona că piscicultura a contribuit la dezvoltarea
economică a oraşelor din Ţara Moldovei. Ramura respectivă era stimulată de următorii factori: 1. Condi-
ţiile climaterice desebit de favorabile; 2. Existenţa râurilor bogate în peşte şi de prezenţa numeroaselor
bazine acvatice(naturale şi artificiale); 3. Posibilitatea vânzării peştilui pe piaţa internă şi externă.
© DUDNICENCO Nicolae

68 Ibidem, p. 209.
69 Dorin Ichim, Zona etnografică Bacău. Bucureşti: Ed. Sport-Turism, 1987, p. 33-34.
70 Ibidem, p. 34.
71 Ibidem, p. 34.
23
CONFRUNTĂRI DIPLOMATICE POLONO-OTOMANE ÎN SPAŢIUL NORD DUNĂREAN

ÎN PREAJMA BĂTĂLIEI DE LA ŢUŢORA DIN ANUL 1620
Valentin CONSTANTINOV
Summary
Battle of Ţuţora in 1620 aroused the interest of the Polish historiography for a long time. Very many papers,
studies, articles and books examined the events of 1620 in the Country of Moldova and the impact this battle has had
over the Polish-Turkish relations, as well as the situation of the Country of Moldova at that time. Although it played
a very important role in the history of the Country of Moldova during the first decades of the XVIIth century, the
Battle of Ţuţora from 1620 has not received yet a critical and comprehensive study in the Romanian historiography.
Those few mentions concern only a more widely central and south-east European political context space where Mol-
dova was involved at that time.
Cunoscută foarte amănunţit istoriografiei poloneze, Bătălia de la Ţuţora a suscitat un interes deose-
bit specialiştilor în domeniul istoriei din primul sfert al secolului al XVII-lea. Ca urmare a acestui interes
special, legat mai ales de sfârşitul tragic al marelui cancelar şi marelui hatman polonez Stanisław Żółki-
ewski pe pământul Moldovei, în Polonia de-a lungul timpului au apărut multe lucrări, studii, articole şi
volume, în care au fost analizate amănunţit evenimentele petrecute în anul 1620 în Ţara Moldovei, dar
totodată şi impactul pe care l-a cauzat această bătălie asupra relaţiilor politice polono-otomane. Totodată,
atâta timp cât confruntarea militară polono-otomană s-a dat pe terenul Moldovei, studiile respective nu
au ocolit nici situaţia în care s-a pomenit atunci Ţara Moldovei1. Poate tocmai din cauza faptului că reflec-
tă o perioadă cel puţin dramatică, dacă nu chiar şi tragică din istoria Moldovei, bătălia de la Ţuţora nu a
suscitat interesul istoriografiei româneşti, singurele menţiuni fiind doar în contextul politic mult mai larg
central şi sud-est european în care s-a pomenit Ţara Moldovei în acea perioadă2.
În studiul de faţă ne vom opri asupra contextului diplomatic care a precedat bătălia însăşi3.
În ceea ce priveşte previzibilitatea acestei confruntări de proporţii, trebuie să remarcăm faptul că cel
puţin cu un an înainte de la producerea bătăliei în relaţiile polono-otomane se instaurase liniştea4, deşi re-
laţiile dintre cele două puteri începând cu anul 1612 se complicau de la an la altul. Pe de o parte, acţiunile
ginerilor lui Ieremia Movilă din anii 16125 şi 1615-16166 au fost puse pe seama acţiunilor samovolnice ale
1 Consemnăm aici doar titlurile care privesc nemijlocit bătălia de la Ţuţora, lăsând la o parte monografiile dedicate lui Stanisław
Żółkiewski sau Sigismund III Waza: K. Górski, O wyprawie i klęsce cecorskiej (od 1 września do 6 października), „Biblioteka Warszaw-
ska”, t.4, 1886; K. Górski, Teofil Szemberg o klęsce pod Cecorą, „Biblioteka Warszawska”, t.4, 1886; K. Liske, Stanisława Żółkiewskiego
hetmana i kanclerza wielkiego koronnego wyprawa i zgon na polach cecorskich, „Dziennik Literacki”, 1869; F. Suwara, Przyczyny i skutki
klęski cecorskiej 1620 r., Kraków, 1930; J. Szujski, Cecora i Chocim, Kraków, 1886; R. Majewski, Cecora rok 1620, Warszawa, 1970; K. Śle-
dziński, Cecora 1620, Warszawa, 2007. În anul 2003, la Chişinău a avut loc un simpozion ştiinţific dedicat personalităţii lui Stani-
sław Żółkiewski, cu participarea istoricilor din Polonia şi Republica Moldova. Din comunicările prezentate menţionăm în special
studiul semnat de Marek Wagner, Expediţia de la Ţuţora // Revista de Istorie a Moldovei, 2004, nr.1, p.6-15 şi studiul semnat de Edu-
ard Baidaus, Stanisław Żółkiewski şi Ţara Moldovei: considerente privind campania polonă din anul 1620 // Revista de Istorie a Moldovei,
2004, nr.1, p.36-42.
2 Despre istoriografia românească privitoare la conflictele politico-militare din Moldova pentru perioada anilor 1615-1621 am făcut
câteva remarci în studiul nostru Działania wojenne na terenie Mołdawii w latach 1615-1621 w historiografii rumuńskiej, sub tipar // Stu-
dia z dziejów polskiej historiografii wojskowej.
3 Desfăşurarea bătăliei propriu-zis a fost abordată într-un studiu de-al nostru distinct: Bătălia de la Ţuţora din anul 1620. Cauze şi con-
secinţe, sub tipar // Carpica, 2013.

4 Vezi în acest sens studiul nostru: Relaţiile politice polono-otomane şi domnia în Ţăra Moldovei a lui Gaşpar Graţiani 1619-1620 // Mate-
rialele conferinţei ştiinţifice internaţionale „Republica Moldova între Est şi Vest. Opţiunile tineretului la etapa actuală”, Chişinău,
2013, p.132-141.
5 Avândul ca protagonist pe Ştefan Potocki.
6 Atunci când a venit rândul lui Michał Wiśniowiecki şi Samuel Korecki să încerce recuperarea scaunului domnesc pentru fii lui Ie-
remia Movilă.
24
acestora, iar, pe de altă parte, în anul 1617, în loc de o mare confruntare s-a ajuns la acordul de la Jaru-
ga/Busza, iar în anul 1618 tătarii din Crimeea au speculat din plin disfuncţionalitatea armatei poloneze în
urma ciocnirii de la Orynin7. Deşi anul 1619 aducea speranţa unei păci în relaţiile dintre Imperiul Oto-
man şi Rzeczpospolita, anul următor avea să infirme aceste aşteptări.
O succesiune de factori a dus în chip nefericit la catastrofa armatei poloneze din toamna anului
1620: reluarea de către cazacii zaporojeni, după o perioadă scurtă de timp, a incursiunilor pe mare, ne-
mulţumirea tătarilor de tărăgănarea aducerii unor cadouri pe care le pretindeau de la polonezi, venirea la
putere în Imperiul Otoman a unor demnitari dornici să soluţioneze, de pe poziţia forţei, problemele pe
care le aveau cu polonezii, pierderea creditului politic la otomani a lui Gaşpar Graţiani, începutul răz-
boiului de 30 de ani şi participarea în el a lui Gabriel Bethlen, dorinţa polonezilor de a efectua o campanie
reuşită în Moldova pentru a recupera poziţiile de la sfârşitul secolului al XVI-lea şi menţinerea în scaun a
lui Gaşpar Graţiani, dorinţa marelui hatman Stanisław Żółkiewski de a obţine un succes extern pentru a-l
folosi în lupta politică împotriva adversarilor săi din interiorul ţării, nemulţumiţi, mai ales, de faptul că
anume el a fost desemnat de rege ca mare hatman şi cancelar. După cum vedem, existau motive sufici-
ente pentru bătălia de la Ţuţora. Unele motive au fost suficiente, altele au alimentat conflictul, iar altele l-
au determinat.
În anul 1619, între Imperiul Otoman şi Rzeczpospolita era încheiat un tratat. Pentru confirmarea
tratatului la începutul anului 1620 la Istambul a plecat Otfinowski. Dar acolo el a fost întâlnit foarte rece.
În scrisoarea din 6 aprilie 1620 el nota că de două săptămâni stă la Kuciuk Medza8, la două mile de Con-
stantinopol, ceea ce conform uzanţelor diplomatice era o încălcare a normelor aflate în vigoare la acea
oră. Celelalte elemente comunicate de solul polonez la Constantinopol erau şi mai grave. El a fost umilit, i
s-a spus că nici un fel de acorduri nu vor fi semnate. Cauza tuturor acestora erau în viziunea lui Otfinow-
ski Schender paşa, Hanul Crimeei şi Gabriel Bethlen care foarte intens cereau pornirea unui război îm-
potriva Poloniei. Recent au ajuns ştiri cu privire la pierderile suferite în Crimeea din cauza incursiunilor
căzăceşti. Schender paşa ar fi dat chiar şi cifra de 300 de ceajce care sunt pregătite pentru a ataca din nou
teritoriile Imperiului Otoman, iar această incursiune, conform spuselor demnitarului otoman se plănuia
cu ştiinţa regelui şi a cancelariei regale. Cât îl privea pe principele Transilvaniei, solul polon scria că acesta
ar dori pentru el nu numai toată Ungaria, dar şi toată Polonia, iar pentru a intra în posesia Cracoviei ar
depune toate eforturile. Tătarilor li s-ar fi poruncit, ca luând cadourile de la Oleszko, solul polonez în Cri-
meea, cu întreaga armată să se pregătească în contul cadourilor restante şi să meargă cu toată armata lor
cu foc şi sabie să pustiască teritoriile poloneze cât se poate de departe în interiorul teritoriilor poloneze.
Mai mult, domnii Moldovei şi Ţării Româneşti ar fi primit poruncă să se pregătească să meargă împotri-
va Cameniţei. Scrisoarea se termina cu un îndemn: acest an trebuie să fie un război defensiv, iar „va da
Domnul Dumnezeu şi peste un an va fi unul ofensiv”9.
Acolo solul polonez a stat 35 de zile. În această perioadă, el nu a fost primit nici de sultan nici de
marele vizir. Poziţia oficialităţilor otomane consemnată de Polanowski era determinată de incursiunile
căzăceşti, iar solul polon cum a venit aşa şi să plece10. De-abia după aceea, pe 25 aprilie a trimis la el vizi-
rul pe subaşa şi i-a spus să vină la el, neluând nimic. Solul a avut ezitări să meargă sau nu, deoarece avea
teama să meargă cu cineva care ştie numai de criminali, dar nu şi de soli. Mai apoi, a fost sfătuit să mear-
gă atât de subaşă, cât şi de solul austriac, care i-au spus că vizirul este o persoană iute la mânie şi dacă nu-l
ascultă o să o păţească rău de tot. Acest argument se pare că l-a convins pe sol care a şi pornit spre Con-
stantinopol. În aceeaşi zi a fost dus la vizir, pe care l-a aşteptat patru ceasuri până a condus şi Divanul de
seară. Intrând la vizir acesta i-a spus: de trei sute de ani avem pace între ţările noastre iar acum de câţiva
ani buni promiteţi să-i liniştiţi pe cazaci, iar din aceasta nimic nu se face. Iar acum vor să pornească asu-
pra noastră şi au câteva sute de ceajce. La aceste cuvinte solul a dat asigurări că cei vizaţi, cazacii, nu vor
7 Despre jaful cumplit al teritoriilor poloneze din toamna anului 1618 precedat de confruntarea de la Orynin, lângă Cameniţa vezi
studiul nostru Conjunctura internaţională în jurul confruntării de la Orynin din anul 1618 şi consecinţele ei pentru Ţara Moldovei, sub tipar
// „In honorem M.-D. Ciucă”.
8 În copia latină la „Kuznik”.
9 Hurmuzaki-Bogdan, supl. II, vol.II, p.472-473, nr.CCXXV. Actul edidat este în limba latină. O altă copie în poloneză în Bibl. Czar-
toryski, Ms. Nr.2245, p.263-265.

10 Bibl. Raczyński, Ms. Nr.2, p.443: „Wskazowano y to że go nie potrzebujemy, iako przyiachał niech odiedzie”.
25
porni pe mare. Dar pe mine aşa de mult m-aţi ţinut şi nu mi-aţi dat audienţă şi le-aţi spus tătarilor şi
hanului ca în persoană să meargă asupra noastră. De aceea, nu ştiu ce o să fie dacă aţi dat pentru aceea o
aşa pricină. Regele a făcut totul în conformitate cu ceea ce a stabilit marele sol: cadourile hanului sunt
gata, marele sol a fost trimis la el, pe cazaci cu mare preţ regele i-a oprit ca să nu iasă în mare, iar dacă ci-
neva va ieşi în mare samovolnic, nu din cauza noastră, ci din cauza lui Schender paşa care i-a deranjat
prin scrisoarea lui ca să nu fie în supunerea regelui şi a hatmanului şi care doreşte ca pacea pentru pro-
priul beneficiu să o încalce. A întrebat dacă are scrisoarea lui Schender paşa către cazaci, la care i-a arătat
două scrisori, una către hatmanul plin, alta scrisă de un sătean de-al lui către cazaci şi i-a lămurit că e scris
de o mână. La acestea vizirul s-a înfuriat pe Schender paşa şi a spus că cu acelea e uşor să-l pedepsească.
Marele vizir a mai întrebat: dacă cazacilor nu li se va plăti, vor ieşi în mare? Solul polonez a răspuns că
pentru acei care s-a spus mai sus nu ştie ce se întâmplă, dar dacă vrea ca aceia să nu iasă în mare să trimi-
tă mai grabnic la hanul tătăresc ca aceia să nu intre în Polonia11.
De menţionat, că de cealaltă parte, turcii se străduiau să-i liniştească pe tătari. Numărul incursiuni-
lor tătarilor în anul 1619 a scăzut considerabil12.
În opinia lui Ryszard Majewski, partea poloneză, deşi avea o mare dorinţă nu a reuşit principalul
lucru – să-i oprească pe cazaci13. În luna octombrie 1619 comisarii numiţi: Stanislaw Zolkiewski, Tomasz
Zamojski, Jan Dalilowicz, Stanislaw Koniecpolski, Walenty Kalinowski, Jan Sklinski, Tyburcy Zlotnicki şi
Jan Bielecki14 au încheiat lângă Rastawica un nou acord cu starşina cazacilor, reprezentată prin Konasze-
wicz în legătură cu care în schimbul unui tribut în mărime de 40 000 zl p cazacii se obligau să asculte şi să
înceteze incursiunile lor în decursul următorilor ani15. Realizarea practică a acestor prevederi era doar în
funcţie de bunăvoinţa cazacilor. Nu a fost stabilită nici o măsură de opresiune asupra cazacilor în caz că
ei n-ar fi îndeplinit aceste prevederi, de aceea singura posibilitate de influenţare a cazacilor era oprirea
plăţii tributului stabilit. Cazacii au fost trataţi binevoitor, pentru care Suwara a considerat că Iscander pa-
şa dorea să-i răscoale împotriva Rzeczypospolitei, dar după toate probabilităţile era vorba de altceva. Ma-
rele hatman prevedea că de curând cazacii vor trebui din nou folosiţi în serviciul Rzeczypospolitej.
Dacă Sahaidaciny-Konaszewicz şi susţinătorii lui s-au străduit să menţină condiţiile stabilite de co-
misie – atunci acestea n-au convenit celorlalţi cazaci16. Prin urmare Konaszewicz a fost lipsit de putere la
Sece, iar ataman a fost ales Jacko Nierodowicz Borodawka17, care drept primă măsură pe care a luat-o a
fost pregătirea unei noi campanii pe mare18. În urma încălcării de către cazaci a prevederilor comisiei nici
ma-re-le hatman, nici altcineva nu s-a ridicat cu armele împotriva cazacilor. Singurul lucru care s-a pro-
dus a fost oprirea subsidiilor stabilite iniţial19.
În acelaşi timp în lunile de iarnă ale anului 1620 cazacii au atacat Crimeea20, iar în martie teritoriile
otomane21. La 21 februarie 1620 de la Żółkiew, regele primea înştiinţarea despre schimbarea marelui vi-
11 Bibl. Raczynski, nr.2, p.444-448.

12 M.Horn, Chronologia i zasieg najazdow tatarskich w latach 1600-1647 // Studia i Materialy”, t.VIII, cz.1, 1962, (tablica s.66), susţine că
în 1619 a avut loc o singură incursiune tătărească în noiembrie 1619. după toate probabilităţile acesta era un grup de tătari nogai
care nu se supunea nici uneia dintre puteri.
13 Ryszard Majewski, Cecora rok 1620, p.44-45.
14 Universalul lui Sigismund III în afacerea comisiei cu cazacii zaporojeni din ziua de 3.IX.1619 în Żółkiewski, Pisma, p.328.
15 „Ci ktorzy ten zold od jego Krola Jmci brac beda, nei tylko sami z Dniepru na morze nie chodzic, ale i inszym, jesliby się ktorzy
swawolni nalezelli, bronic tego wszelkimi sposobami beda i tych, ktorzy sie teraz nad zakaz wazyli – pokarac maja”. Komisja ras-
tawicka, druga z kozakami zaporoskimi. Żółkiewski, Pisma, s.331-332. Scrisoarea de la cazacii zaporojeni din 17.X.1619, Ibidem,
p.334.
16 Prin acordul încheiat, era stabilit un număr de cazaci înregistraţi, cu o vechime mai mare de 5 ani. Cei care au intrat în rândul ca-
zacilor în ultimii cinci ani trebuiau să fie demobilizaţi. Anume această ultimă prevedere şi nu convinea celor vizaţi.
17 Despre el, Stanisław Żółkiewski avea cuvinte foarte urâte: „cel mai de jos şi cel mai mare răzvrătit” (S. Żółkiewski, Listy, Kra-
ków, 1868, p.146, nr.111).

18 Despre destituirea lui Konaszewicz Sahaidaczny din funcţie şi alegerea lui Nierodowicz, între altele în scrisoarea lui Zadzik către
Gembicki 29.VI.1620, Riksarkivet, Extranea IX, Polen, nr. 106. Destituirea lui Sahaidaczny a avut loc în timpul când el era plecat cu
câteva mii de cazaci în Perecop unde a luat mai mulţi prizonieri tătari „şi foarte bine i-a mers” (S. Żółkiewski, Listy, p.146, nr.111)
19 Despre situaţia din Secea Zaporojană la sfârşitul anului 1619 şi începutul anului 1620, vezi: Ryszard Majewski, Cecora rok 1620, p.
45-46.
20 Scrisoarea lui Oleszko către Zolkiewski 9 martie 1620, RA, Extranea IX, Polen, nr.114.
21 Despre nemulţumirile hanului Crimeei, dar şi oficialităţilor otomane scria şi Otfinowski în scrisoarea deja amintită din 6 aprilie
1620 (Hurmuzaki-Bogdan, supl.II, vol.II, p.472-473, nr.CCXXV).
26
zir, care doreşte să meargă împotriva Poloniei, domnului Moldovei i s-a poruncit să gătească o armată de
15.000 de oameni precum şi o mulţime de vite, iar Schender paşa a înştiinţat oficialităţile de la Constanti-
nopol că 300 de czajce ale cazacilor sunt gata să iasă în mare22. Anume prin aceste evenimente trebuie de
explicat primirea rece ce i s-a oferit Otfinowski în Constantinopol şi ameninţările militare pe care le-a pri-
mit. Deşi încă înainte de audienţa la marele vizir, care a avut loc, aşa cum am văzut mai sus la 20 aprilie,
în Polonia veneau ştiri depre pregătirea unei campanii militare otomane împotriva Poloniei23. În aprilie
1620 a urmat o nouă campanie a cazacilor, care au ajuns nemijlocit până în apropierea Constantino-
polului, „Osman văzând focurile şi incendiile din ferestrele palatului era cât pe ce să moară de frică”24.
La începutul lunii mai a venit o nouă ştire despre incursiunile cazacilor a 7 ceaici pe Marea Neagră.
Între altele a fost omorât ceauşul care venea de la Schender paşa25. La 2 iunie 1620, Otfinowski scria lui
Zolkiewski despre o nouă incursiune a cazacilor, iar în urma acesteia au fost pustiite câteva oraşe pe lito-
ral, precum şi nimicită o escadră otomană26.
Noua incursiune a cazacilor în mai 1620 pe Marea Neagră de asemenea nu uşura misiunea solului
polonez27. Mai mult decât atât, situaţia lui s-a înrăutăţit simţitor28. Cu toate acestea, Ryszard Majewski
considera că „dacă solul polonez ar fi întreprins şi în continuare paşi pentru a obţine o nouă audienţă la
marele vizir ... ar fi putut să impună un dialog constructiv, ceea ce în ultimă instanţă ar fi dus la o înţele-
gere între părţi”. De asemenea, istoricul polonez considera că „dacă aşa ceva nu s-a întâmplat, decidea în
primul rând influenţa lui Mollart”29.
De menţionat că în acea perioadă, deja după depresurarea Vienei asediată de principele Transilva-
niei, iniţiativa militară a principelui Transilvaniei a scăzut considerabil, el fiind nevoit să ţină seama de
noua conjunctură politică30. De partea cealaltă tactica paşilor mărunţi a Imperiului Otoman, interesat de-
sigur de slăbirea Imperiului Habsburgic, dar, pe de altă parte, interesat de asemenea de menţinerea lui
Gabriel Bethlen în limitele unui vasal al său era elocventă. Repetarea unor scenarii nu prea îndepărtate
când principii sau domnii celor trei ţări române doreau să constituie o nouă formaţiune politică la nord
de Dunăre, care să cuprindă cele trei ţări române31, desigur că nu era pe placul nimănui32.
22 Жерела до Iсторiï Украïни-Руси, том. VIII, 1, Документи по рiк 1631, зибрав и видав Iван Крипякевич, Львов, 1908 (în conti-
nuare: Жерела, VIII), nr.138, p.210-211. În scrisoare se spune că solul polon Otfinowski a zăbovit ceva vreme la Iaşi, dar la acel mo-
ment, 21 februarie, trebuia să fie deja la Constantinopol.
23 Despre întoarcerea în Polonia de la Constantinopol a unui oarecare Sieminski trimis acolo pentru a învăţa limba turcească scria
Sigismund III la 17 martie. Acesta i-ar fi comunicat despre pregătirile militare otomane împotriva Poloniei, iar domnilor Moldovei şi Ţării
Româneşti li s-a poruncit să contribuie cu oameni şi alte lucruri necesare la campania preconizată (Жерела, VIII, nr.139, p.212-213).
24 Relatarea lui Polanowski, Biblioteka Raczynski, nr. 2, s.443: „że Cesarzowi iako młodemu tkwi Oyca iego śmierć, że ognie
widząc z pałacu iako sam powiada z strachu umarł”.

25 Biblioteka Raczyński, nr. 2, p.447: „Przyszła nowina dziś że siedm czołnow Kozakow wielką szkodę na morzu uczynili ... y
Czausza zabili ktory iachał od Skinder Basze”. În relatare se mai spunea că solul o să aibă probleme din cauza lor: „P.Posel o to bę-
dzie miał kłopot”.
26 Ryszard Majewski, Cecora rok 1620, p.46.
27 Scrisoarea lui Otfinowski către Zolkiewski 28.V.1620, Biblioteka Raczynski, nr.2, p.441.
28 „Zaczym znowu P.Posel wpadł w gniew y wielkie nieuszanowanie, gdyż znowu taka wieść przyszła y twierdzą że pewna że
inszych kozakow wyszło kilkadziesiąt czaiek y siła okrętow poimali na morzu, siła szkody naczynili. Zaczym im daley tym wię-
cey gniewu na P.Posła przymnożyło” (Pentru care domnul sol a căzut în furia şi în marea nestimă, deoarece din nou aşa o veste a
venit şi mai spun că alte câteva zeci de czajce au ieşit şi multe corăbii au prins în mare, multă pagubă au făcut. Cu cât mai departe
cu atât mai multă furie asupra domnului sol s-a înmulţit Ibidem).
29 Ryszard Majewski, Cecora rok 1620, p.50. Diplomatul austriac ar fi impus această opinie solului polonez pentru a obţine implica-
rea Poloniei în conflict cu Imperiul Otoman, care la rându său nu ar mai fi acordat sprijin lui Gabriel Bethlen în lupta lui împotriva
Imperiului Habsburgic.
30 Cr. Feneşan, Transilvania şi războiul de treizeci de ani // Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie Cluj-Napoca, XXVI (1983-1984)
31 Sigismund Báthory, Andrei Báthory, Mihai Viteazul, Ieremia Movilă sau Gabriel Báthory, toţi la un moment dat au dorit să-şi in-
stituie suzeranitatea asupra celorlalte, sau cel puţin, asupra uneia dintre ţările române. O să-i adăugăm aici şi pe Radu Şerban, care
a fost bănuit de dorinţa de a repeta faptele lui Mihai Viteazul, sau Constantin Movilă care a dorit să-şi instituie suzeranitatea asu-
pra Ţării Româneşti în anul 1611. Toţi aceştia au termintat prin a fi învinşi de adversarii săi: Despre aceste planuri vezi culegerea de
studii a lui Ştefan Andreescu, Restitutio Daciae, vol.II, Relaţiile politice dintre Ţara Românească, Moldova şi Transilvania în răstim-
pul 1601-1659, Bucureşti, Editura Albatros, 1989. Despre planul dacic al lui Mihai Viteazul vezi: Gh. Pungă, Unele consideraţii privi-
toare la planul dacic al lui Mihai Viteazul, p.149-164 // Idem, Studii de istorie medievală şi de ştiinţe auxiliare, Iaşi, Editura Demiurg, 1999.
32 Aşa de exemplu la cererea de a i se conferi coroana regatului Ungariei, la care au protestat solii austrieci, lui Gabriel Bethlen i s-a
răspuns că el este vasal sultanului turc (Hurmuzaki-Bogdan, supl. II, vol.II, p.472-473, nr.CCXXV. Actul edidat este în limba latină.
O altă copie în poloneză în Bibl. Czartoryski, Ms. Nr.2245, p.263-265).
27
La aceste considerente trebuie să ţinem cont şi de faptul că regele Poloniei, Sigismund III, la începu-
tul Războiului de 30 de ani lua serios în calcule recuperarea Sileziei33. Dacă este să ne referim la situaţia
Poloniei la începutul anului 1620 situaţia era una benefică din toate punctele de vedere, iar relaţiile cu sta-
tele vecine nu trezeau nici un semn de nelinişte. Astfel, cronicarul Pawel Piasecki scria că războiul din
acel an a fost chiar contrar aşteptărilor, atâta timp cât între Polonia şi Rusia Moscovită a fost încheiată pa-
cea, iar turcii, după încheierea păcii de la Busza/Jaruga, nu aveau nici un motiv să încalce pacea34. Se
pare însă că tocmai acest element l-a determinat pe regele polon să ocupe o poziţie tranşantă în problema
moldovenească, sau mai exact în raporturile Rzeczpospolitej cu Imperiul Otoman şi cu unii dintre vasalii
săi, în special tătarii din Crimeea. Neavând complicaţii pe alte direcţii strategice, ambiţiosul rege a hotărât
să acţioneze mai energic pe direcţia sudică. Un succes politico-militar, precum şi refacerea sistemului po-
litic prin care Moldova era sub statutul de dublă vasalitate polono-otomană i-ar fi adus regelui şi un plus
de credibilite pe plan intern. Iar în contextul divergenţelor pe care le avea regele cu o parte din şlahta po-
loneză35, un succes în Moldova era dorit şi aşteptat cu mare răbdare36. Prin urmare, noi cunoaştem doar
scrisorile venite de la solul polonez, nu şi instrucţiunile pe care el le-a primit pe parcurs, solul polonez de
la Constantinopol nu a depus toate eforturile pentru a-i determina pe otomani să încheie un nou acord37.
De altfel, şi instrucţiunile date la sejmicul din august 1620 seamănă mai mult cu o declaraţie de război38.
De aceea, chiar dacă s-a presupus că austriecii au fost aceia care i-au determinat pe polonezi să meargă pe
linie dreaptă spre o confruntare cu otomanii39, nu mai puţin adevărat este că factorii de decizie polonezi,
înşişi erau determinaţi să tranşeze pe câmpul de luptă divergenţele legate de raporturile lor cu Imperiul
Otoman40. Anume în aceste raporturi Moldova juca un loc important pentru ambele mari puteri.
Rezumând rezultatele soliei lui Otfinowski la Constantinopol putem spune că el a avut trei audien-
ţe la sultan41. Demersurile lui Schender paşa, Gabriel Bethlen şi hanul Crimeei, atacurile repetate ale caza-
cilor sub comanda lui Borodawka42, venirea la conducere în Constantinopol a unor demnitari ambiţioşi şi
dornici de performanţe militare toate laolaltă au dus la eşecul misiunii diplomatice a lui Otfinowski. De-
sigur, solul austriac avea interes special pentru a replasa povara care apăsa Imperiul Habsburgic pe ume-
rii Rzeczpospolitej43, dar pe lângă acest interes era şi realitatea înrăutăţirii vădite a relaţiilor polono-oto-
mane din cauza incursiunilor cazacilor zaporojeni, nemulţumirilor venite din partea tătarilor din Crime-
33 Cel puţin asta rezultă din scrisoarea lui adresată lui Stanisław Żółkiewski (Archiwum Główne Akt Dawnych (AGAD), Zbiór
Branickich ze Suchej, księga 155/181, p.27-33).
34 Pawel Piasecki, Kronika ..., p.278: „...podobnych bowiem przeciwności nie można było przedwidzieć, gdy na sejmie odprawio-
nym tego roku w Warszawie pokój z Moskalem utwierdzony, a Turczyn po umowie buszańskiej nie miał przyczyny łamania
przymiera na czas długi postanowionego”.
35 Ryszard Majewski, Cecora rok 1620, p.39-41.
36 Despre lupta politică din timpul lui Sigismund III Waza în Rzeczpospolita şi felul în care regele a reuşit să-şi impună poziţia în
diferite probleme prin crearea unei partide a „regaliştilor” vezi şi: Henryk Wisner, Zygmunt III Waza, Wrocław, 1991, p.218-221.
37 Chiar dacă situaţia lui era complicată, mai ales în urma unor noi incursiuni ale cazacilor zaporojeni, faptul că solul polonez a
avut câteva întrevederi cu marele vizir ne duce cu gândul la ideea că un nou acord nu a dorit să fie semnat. (Ryszard Majewski,
Cecora rok 1620, p.49-50. Este adevărat că istoricul polonez considera că influenţa principală venea de la solul austriac Mollart, Ibi-
dem, p.50).
38 Instrucţia pentru Miaskowski legat la sejmikul din Kamienec din 3.VIII.1620, B.Czart., nr.350, p.413 şi următoarele.
39 Ryszard Majewski susţine acest lucru, Cecora rok 1620, p.50.
40 O să amintim aici că hatmanul Żółkiewski a fost acuzat că a semnat pacea de la Jaruga din anul 1617 „fără vreun folos pentru
Rzeczpospolita”, iar mai apoi că a evitat bătălia cu tătarii la Orynin în anul următor 1618.
41 După a treia audienţă la vizir „de tertia audientia deliberare”, solul polonez a părăsit Constantinopolul. (Elementa ad fontium edi-
tiones, VI, edidit dr. Carolus H. Talbot, Romae, 1962, p.189-190, nr.156).
42 Despre activitatea lui în calitate de hatman al unei părţi a cazacilor zaporojeni în perioada 1619-1621 vezi: В. А. Голобуцкий, За-
порожское казачество, Киев, 1957, p.162, 173-179.

43 După cum afirmă Ryszard Majewski, Cecora rok 1620, p.50, dar totodată trebuie să ţinem cont şi de faptul că solul polonez nu era
un oarecare şi că practica această meserie de ani buni şi era un profesionist în acest domeniu. Reprezentanţii acestei familii sunt în-
tâlniţi frecvent în soliile lor de la Constantinopol: . B.Baranowski, Znajomosc Wschodu w dawnej Polsce, Lodz, 1950, s.35-36, 37, 58, 67,
78-108; Wl. Czaplinski, Dyplomacja polska 1605-1648 // Polska sluzba dyplomatyczna, p.247 i 252. O datorie de 174 de ughi unui Ot-
finowski pisar, sau poate chiar solului din anul 1620, trebuia să-i restituie Ieremia Movilă şi apoi restul Simion Movilă în anul 1606,
la 22 iulie (I.Caproşu, Structuri fiscale şi administrative într-un catastif moldovenesc de visterie din 1606, extras din Anuarul Institutului
de Istorie „A. D. Xenopol”, XXX, 1993, Iaşi Editura Academiei Române, p.273 text slavon şi p.276 traducere românească, faximilul
p.278. după Condica lui Petru Movilă de la Biblioteca Ştiinţifică „M.Vernadschi” din Kiev, Fond Sf. Sofia, Nr. 367/676c. Atât în tex-
tul slavon editat cât şi în traducerea românească pisarul în loc de Otfinowski e scris „Finowski”).
28
ea pentru atacurile aceloraşi cazaci în teritoriile lor, dar şi pentru tergiversarea plăţii cadourilor promise
de către oficialităţile poloneze. De asemenea, omul de încredere al otomanilor, Gabriel Bethlen, care a fost
nevoit să ridice asediul Vienei, avea toate motivele să fie nemulţumit atât pentru acţiunile mercenarilor
polonezi, cât şi pentru acuzaţiile recent aduse, precum că ar complota împotriva puterilor creştine şi că ar
dori să refacă Regatul Ungariei pe care să-l închine otomanilor44. Mai rămânea şi Schender paşa45, pentru
care a început o perioadă foarte propice începând cu victoria de la Drăgşani din anul 1616 asupra armatei
de mercenari poloneze condusă atunci de Samuel Korecki. De la o seamă de vreme nici situaţia lui Gaş-
par Graţiani, cel care a ocupat de la bun început poziţia de mediator în relaţiile polono-otomane, nu mai
era în siguranţă46.
Războiul de 30 de ani avea să joace un rol primordial în derularea evenimentelor din Moldova în
anul 1620. În toamna anului 1619, după succesele notabile ale lui Gabriel Bethlen, răsculaţii boemi l-au
chemat rege pe principele Transilvaniei47. La începutul lunii noiembrie, la Constantinopol ajungea scri-
soarea lui Gaşpar Graţiani în care el în formă de copie reda conţinutul unei scrisori care, chipurile, i-a fost
scrisă din Polonia. Din ea ar fi reieşit că Humonai ar fi încercat să obţină ajutor de la regele polon împotri-
va lui Gabriel Bethlen, dar că acesta i-ar fi răspuns că nu o poate face, deoarece era în relaţii de pace cu
sultanul turc şi era obligat să nu-i acorde ajutor nici lui, nici lui Radu Şerban şi nici fiului lui Mihai Vitea-
zul48. Totuşi, faptul că lucrurile nu stăteau chiar aşa, sau mai exact invers, rezultă din alte ştiri din această
epocă49. Implicarea lui Graţiani în jocul diplomatic din jurul Războiului de 30 de ani nu putea fi văzută cu
ochii buni de către otomani, care considerau ca e inacceptabilă implicarea în chestiuni de aşa natură50. La
graniţa cu Transilvania, şlahta poloneză a fost prevenită prin universale să fie pregătită de eventualele
acţiuni dinspre Ungaria ale lui Gabriel Bethlen în urma acţiunii mercenarilor polonezi, care l-au forţat pe
principe să ridice asediul Vienei51. De la începutul anului 1620, avem ştiri sigure despre deteriorarea rela-
ţiilor dintre Gabriel Bethlen şi Gaşpar Graţiani. Principele Transilvaniei l-a acuzat pe domnul Moldovei
de intenţia de a ocupa Transilvania52. Nici cu domnul Ţării Româneşti, Gabriel Movilă, cât n-ar fi de stra-
niu53, relaţiile lui Gaşpar Graţiani nu erau tocmai cordiale54. În scrisoarea sa către bistriţeni, Gaşpar Graţi-
ani de asemenea îşi exprima dezaprobarea cu politica principelui transilvănean55. De aici şi nevoia mare
de ştiri pe care le aşteptau demnitarii transilvăneni din Moldova, pentru care îndemnau să se trimită
acolo spioni56. De altfel, la 31 ianuarie 1620, judele Sibiului, Mihail Lutsch le trimitea bistriţenilor ştiri din
Moldova57. Încă de pe acum avem ştiri despre începutul tratativelor lui Gabriel Bethlen şi împăratul aus-
44 Anume această idee s-ar fi întâlnit în corespondenţa purtată de Gabriel Bethlen cu tătarii din Crimeea, interceptată de Gaşpar
Graţiani şi trimisă regelui Poloniei.
45 Schender paşa i-ar fi spus lui Gaşpar Graţiani când acesta i-a replicat că polonezii au o armată puternică: „Nu mă speria cu ar-
mata poloneză. Îi ştiu eu pe ei”, continuând să vorbească lucruri urâte despre ei. (S. Żółkiewski, Pisma, wydał August Bielowski,
Lwow, 1861).
46 Valentin Constantinov, Relaţiile politice polono-otomane şi domnia în Ţăra Moldovei a lui Gaşpar Graţiani 1619-1620 // Materialele con-
ferinţei ştiinţifice internaţionale „Republica Moldova între Est şi Vest. Opţiunile tineretului la etapa actuală”, Chişinău, 2013, p.132-
141.
47 „detti boemi chiamavano per loro Re il Principe di Transilvania Betlem Gabor” (Hurmuzaki, vol.IV, partea a II-a, p.384,
nr.CCCCXIX).
48 Hurmuzaki, vol.IV, partea a II-a, p.384, nr.CCCCXX.
49 La 2 noiembrie 1619, Zorzi Giustinian scria dogelui Veneţiei despre intrarea în Ardeal a lui Homonnai cu mercenari polonezi
(Hurmuzaki, VIII, p.385-386, nr.DLXVIII).

50 Hurmuzaki, vol.IV, partea a II-a, p.385, nr.CCCCXXI.
51 Archiwum Główne Akt Dawnych (în continuare: AGAD), Arch Potockich ze Łańcuta, część II, sygn.1549.
52 „Il Bethelem Gabor, sentendo che, da una parte, li Cosachi et Rutheni, quali Vostra Altezza <ducele Maximilian n.ns.> ha procu-
rato, et che dall’altra, il Gratiano entra in Transilvania ...” // Studii şi documente cu privire la istoria românilor, vol. IV, de N. Iorga, Bu-
cureşti, 1902, nr.XXX, p.176.
53 Ambii domni, şi Gabriel Movilă şi Gaşpar Graţiani, au devenit domni în urma intervenţiei polonezilor.
54 Deducem acest fapt din scrisoarea lui Gabriel Movilă adresată comitelui Baltasar Kemeny prin care îl roagă pe acesta să-i acorde
ajutor pentru aducerea în Ţara Românească a fratelui său, Petru. Solul lui Gabriel Movilă avea să treacă prin Transilvania şi apoi să
ajungă în Polonia şi nu prin Ţara Moldovei, deoarece cu Gaşpar Graţiani „nu are confederaţie” (Documente privitoare la istoria Ar-
dealului, Moldovei şi Ţării Româneşti, vol.IX (1614-1636), publicate de Andrei Veress, Bucureşti, 1937, p. .210-212, nr.168).
55 „Nihil enim praetermissuri sumus quod ad benevolentiam nostram cum Serenissimo principe ac Transsilvaniae regno confir-
mandam spectare possit”. (Hurmuzaki-Iogra, vol.XV, partea a II-a, p.884, nr.MDCCLI).

56 Hurmuzaki-Iorga, vol.XV, partea a II-a, p.885, nr.MDCCLII.
57 Hurmuzaki-Iorga, vol.XV, partea a II-a, p.886, nr.MDCCLIII.
29
triac. Dacă e să dăm crezare surselor transilvănene, aceste tratative au fost începute la iniţiativa împăratu-
lui habsburgic58. La 20 februarie 1620, Gabriel Bethlen îl ruga pe sultanul turc să mijlocească încheierea
păcii între el şi austrieci59. La 7 martie Valeriu Antelmi scria dogelui Veneţiei că au început negocierile
dintre Gabriel Bethlen şi împărat, iar o parte din polonezii care şi-au făcut serviciul de partea austriecilor
au şi prădat Moldova60. Printre proiectele enunţate era şi acela prin care Gabriel Bethlen urma să fie recu-
noscut rege al Ungariei, iar fratele său să devină principe al Transilvaniei61. Domnul Ţării Moldovei, pen-
tru a contracara acţiunile lui Gabriel Bethlen împotriva lui, a trimis o solie la acesta din urmă, formată din
Constantin Roşca62 şi Martin Winkowicz. După toate probabilităţile această solie s-a terminat cu un eşec
total, iar Constantin Roşca a şi fost închis de către principele Transilvaniei63.
Ameninţarea tătărească în anul 1619 s-a redus simţitor. Nu au mai fost atâtea incursiuni pustiitoare
nici la începutul anului următor, 1620. Cu toate acestea, izvoarele poloneze le menţionează pe câteva din
ele64. Din Moldova erau trimise ştiri în Polonia că unii din ei în frunte cu Cantemir murza intenţionează
să intre în Podolia. Totodată, un grup mic de tătari care se întorceau de lângă Bar a fost atacat şi distrus65.
Despre victoria asupra unui detaşament tătăresc, care a pustiit bunurile principilor Zbaraski scria Hwen-
ko Szłomowicz la 20 martie 162066. Despre nişte tătari care s-au retras în Moldova scria şi Stanisław Trze-
cieski67. Despre victoria cazacilor asupra tătarilor lângă Czarny Taszlyk scria J.Tułkowski lui Janusz
Ostrogski, kasztelanul Cracoviei68. Domnul Moldovei, Gaşpar Graţiani şi-a continuat şi în primele luni
ale anului 1620 eforturile pentru a găsi o soluţie mulţumitoare pentru toată lumea în cazul incursiunilor
tătăreşti69. În acest context trebuie văzută şi solia lui locţiitorului kasztelanului din Włodzimierz, Oleszko,
în Crimeea. A fost chemat la curte la 25 iulie 161970 pentru a primi instrucţiunile cu privire la solia în care
urma să plece.
Acest personaj era cunoscut prin activităţile lui diplomatice anterioare. Misiunea diplomatică în
Crimeea trebuia să aibă loc ca urmare a păcii semnate de Rzeczpospolita cu Imperiul Otoman în anul
161971. La prima audienţă el trebuia să se plângă pe solia recentă în Polonia a lui Rustem aga, care a venit
cu cuvinte urâte la adresa Rzeczypospolitei. Hanului i se lăsa o posibilitate de ieşire din situaţia delicată,
spunând că acele cuvinte au fost scrise din vina pisarului care trebuia să fie pedepsit. Cadourile tătarilor
trebuiau să înceapă a fi plătite din acel an înainte, iar locul de oferire a acestora trebuia să fie oraşul Ca-
meniţa, hanul trebuia să renunţe la cadourile restante, precum a fost stabilit cu sultanul turc. Se revendica
zona până la Marea Neagră, deoarece acestea au fost recunoscute pentru Rzeczpospolita Gazi Ghirej. Ha-
nul nu trebuia să aibă încredere în soliile moscovite. Solul, având în vederte prevederile acordului din
anul 1607, trebuia să ţină cont ca în tratat să nu fie pomenită problema căzăcească. Cazacii nu sunt pedep-
siţi din cauza tătarilor înşişi, care sustrag armata poloneză de la astfel de acţiuni. Mai bine tătarii să-i bată
pe cazaci în teritoriile lor, iar în Rzeczpospolita acest lucru îl va face armata regală. Termenul de oferire a
cadourilor era fixat pentru luna noiembrie. După cadouri avea să vină o solie care să numere nu mai
mult de 12 cai. Datoriile solilor polonezi precedenţi aveau să fie şterse. Hanul avea să menţină pacea şi să
58 Hurmuzaki-Iorga, vol.XV, partea a II-a, p.885, nr.MDCCLII.

59 Hurmuzaki, vol.IV, partea I, nr.DXII, p.593.
60 Hurmuzaki, vol. VIII, nr.DLXIX, p.386.
61 Veress, IX, p.215, nr.171.
62 Pe atunci pârcălab de Hotin. Despre acest dregător vezi N.Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova.
Sec. XIV-XVII, p.434.

63 Anume aşa trebuie să înţelegem informaţiile furnizate de o copie târzie prin care fraţii lui Constantin Roşca mărturiseau că ace-
sta „fiind trimăs cu dreptă solie la Ţara Ungurească, i s-au întâmplat a şăde închis acolo 2 ani” (Moldova în epoca feudalismului, vol.I,
alcătuitori P.G.Dmitriev, D.M.Dragnev, E.M.Russev, P.V.Sovetov, Chişinău, 1961, p.369-370, nr.164).
64 O privire de ansamblu asupra acestor incursiuni vezi: D. Skorupa, Stosunki polsko-tatarskie 1595-1623, Warszawa, 2004, p.233.
65 AGAD, Arch. Potockich ze Łańcuta, część II, sygn.1556.
67 AGAD, Arch. Potockich ze Łańcuta, część II, sygn.1579: „<tătarii> wszakże nie ubespeczaią nas pokoiem z Woloch (tătarii aşa şi
nu ne mai lasă în pace din Moldova)”.

69 Despre intermedierea lui Gaşpar Graţiani scria Cesy către rege la 13 martie 1620. Hurmuzaki, Supliment I, vol. I, nr.CCXXXIV, p.186.
70 Biblioteka PAN Kraków, ms.1690, fila 74 v.
71 Ottoman-Polich diplomatic relations (15th-18th Century). An Annotated Edition of’Ahdnames and Other Documents, by Dariusz Koło-
dziejczyk, Brill, Leiden, Boston, Köln, 2000, p.130. Textul tratatului p.354-368. Rectificările acestui tratat care trebuiau să fie nego-
ciate de către S.Otfinowski, în Ibidem, p.369-375.
30
fie „duşman duşmanilor şi prieten prietenilor” regelui. Cadourile trebuiau să fie în mărime de 15 mii de
zloţi galbeni, pe care aveau să-i plătească jumătate în bani, şi jumătate în mărfuri72. Între timp, în toamnă,
fiind înştiinţat de venirea în Polonia a solului tătar, Dzian Anton, regele l-a reţinut pe Oleszko pentru a
vedea cu ce fel de cereri acesta venea. Pretenţiunile tătarilor au trecut toate aşteptările: solul a cerut dis-
trugerea cetăţilor cazacilor, plata cadourilor pe toţi anii domniei lui Djanibek Ghirej, iar în schimb promi-
tea pacea şi buna vecinătate ca şi în vremurile lui Devlet Ghirej şi regele Sigismund August. Ultima preci-
zare era de asemenea în detrimentul polonezilor, deoarece nivelul cadourilor prevăzute în timpul lui Si-
gismund August era mai mare. Erau nişte cerinţe care erau împotriva mizei poloneze care se aştepta la
repetarea acordului din anul 160773. Dacă aceste cerinţe nu aveau să fie îndeplinite, polonezii aveau să
facă faţă unei incursiuni74. Aceste precizări desigur că nu sunt întru tocmai în conformitate cu cele afir-
mate de către Ryszard Majewski, care considera că solul tătăresc venea cu o misiune pacificatoare75 şi nu-
anţează atât problema raporturilor polono-otomane din acea perioadă, cât şi destinul lui Gaşpar Graţiani,
care avea menirea să fie mediator, atât în conflictul polono-otoman, în general, dar şi cel polono-tătăresc
în special76.
Solul polonez trimis la tătari a mai stat un timp la Iaşi, aşteptând noi detalii pentru a putea desfăşu-
ra cu bine solia lui. Probabil, a plecat din Iaşi în luna februarie, iar drumul a fost urmat pe la Cetatea Albă.
Regele a ales în această situaţie o strategie de mult încercată – să negocieze direct cu turcii, pentru care
Otfinowski a primit recomaandările de rigoare. La rândul său, Oleszko a fost întâmpinat în Bahcisaraj
foarte rece. Nu a fost respectată nici procedura diplomatică. În opinia lui Oleszko, Crimeea încă din iarnă
erau gata pentru încheierea unui acord, dar otomanii îi îndemnau în război, deşi hanul însuşi era supărat
pe rege: de zece ani de când a urcat pe tron nu a primit cadourile cu acea ocazie; tratatul din anul prece-
dent îl considera ruşinos, deoarece a fost încheiat fără participarea lui şi îi stabilea îndatoriri. Cadouri nici
nu mai cereau, precum au spus, mai mult erau interesaţi de rezolvarea problemei cazacilor. La 3 mai
1620, domnul Moldovei scria lui Stanisław Żółkiewski că hanul a primit ordin de la sultan să-i atace pe
cazaci la ei acasă. La rândul lor, domnii ambelor ţări române extracarpatice au primit ordin să trimită şi ei
trupele lor77. George Miko şi Mihail Daniel scriau guvernatorului Ştefan Bethlen că turcii se adunau în ta-
bără, fără să se ştie exact împotriva cui, a Poloniei sau a Transilvaniei78.
Despre situaţia solului polonez trimis la tătari scria Rudzinski, sluga lui Żółkiewski, care după toate
probabilităţile se afla în Crimeea la acea oră, către Gaşpar Graţiani la 3 iunie 1620: „din partea negocieri-
lor de pace fac totul ce domnia ta mi-ai poruncit79, dar văd că nu merge spre pace. Panul, sol al regelui nu
este lăsat să le vorbească ceea ce i s-a recomandat, întrucât nici un răspuns nu a primit la scrisorile pe care
le-a adus de la rege. ... Unul dintre funcţionarii hanului mi-a spus: „de ce solul polonez a venit atunci
când noi nu l-am chemat”. Conform opiniei lui lipsa cadourilor şi porunca otomanilor de a ataca Rzecz-
pospolita erau principalele cauze ale primirii reci de care a avut parte solul polonez80. De vină erau desi-
gur atacurile neîntrerupte ale cazacilor în teritoriile otomane, dar şi în Crimeea propriu-zisă81. În acele
condiţii, misiunea de intermediar între otomani şi tătari, pe de o parte, şi polonezi, pe de altă parte a lui
Gaşpar Graţiani devenea aproape imposibilă82. O ultimă încercare cunoscută de a mişca lucrurile din loc
72 Dariusz Skorupa, Stosunki polsko-tatarskie 1595-1623, p.223-225.

73 Textul tratatului din acel an vezi în The Crimean Khanate and Poland-Lithuania. International Diplomacy on the European Peri-
phery (15th-18th Century), A study of Peace Treaties Followed by Annotated Documents by Dariusz Kołodziejczyk, Leiden, Bos-
ton, 2011, p.835-839.
74 Dariusz Skorupa, Stosunki polsko-tatarskie 1595-1623, p.227-228.
76 Biblioteka PAN Kraków, ms.1690, fila 74 v.-80, unde sunt numeroase trimiteri la rolul de mediator al domnului moldovean în
procesul de negociere.
77 I. Corfus, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone. Secolul al XVII-lea, Bucureşti, 1983, nr.44, p.97-98.
78 „se adună foarte turcul în tabără, dar nu ştiu nici ei dacă merg împotriva leşilor sau a Ardealului”. Domnul ţării ar fi trimis o so-
lie la Constantinopol în care s-a plâns că populaţia ţării fuge şi că n-o să aibă cu ce să plătească tributul (Veress, IX, p.222-224,
nr.178).
79 Încă o dovadă a faptului că Gaşpar Graţiani a făcut totul în acea perioadă pentru instalarea păcii şi a bunei vecinătăţi între Polo-
nia, Imperiul Otoman şi Hanatul Crimeei.

80 Biblioteka Raczyńskich, Nr.2, p.499.
81 Vezi mai sus scrisoarea din 6 aprilie a lui Otfinowski trimisă din Constantinopol.
82 Mai nou, descrierea situaţiei în preajma izbucnirii conflictului polono-otoman D.Skorupa, Stosunki polsko-tatarskie, p.229-232.
31
datează din 15 iulie 1620, când Gaşpar Graţiani scria o nouă scrisoare lui Oleszko în care îi cerea aproape în
mod ultimativ ştiri despre ceea ce se făcea în Crimeea, dar şi depunerea tuturor eforturilor pentru păstrarea
păcii, sau măcar a întârzierii incursiunii tătăreşti în Polonia83. Nu se ştie ce s-a întâmplat cu Oleszko în peri-
oada imediat următoare. Probabil a fost închis, iar în Polonia s-a întors de abia în anul 162384.
Eşecul celor două solii poloneze însemnau un singur lucru: reluarea confruntării polono-otomane,
cel puţin în forme noi decât cele din anul 1617, când a fost încheiat totuşi acordul de la Busza/Jaruga sau
cel cu un an mai târziu, în 1618, când armata poloneză după o primă confruntare nereuşită pentru ea, a
fost ocolită, iar regiunile de la marginea Poloniei au suferit un jaf cumplit. Rezultatele aparente din anul
1619 n-au fost consolidate, iar mazilirea lui Gaşpar Graţiani a consolidat hotărârea lui Stanisław Żółkiew-
ski de a rezolva situaţia pe cale armată, de a-l restabi în scaun pe Gaşpar Graţiani şi să le impună otoma-
nilor un nou acord politic prielnic polonezilor. Aşteptările marelui cancelar şi hatman aveau să fie spul-
berate în bătălia de la Ţuţora din 19 septembrie 1620.
© CONSTANTINOV Valentin
83 „Dziwujemy sie barzo ze przez ten wszystek czas zadnego pisania nie mieliśmy w jakich by tam terminach sprawy Rzptey Pol-
skie beły y z Wmcią Samym coby sie tam działo. Teraz tedy umyslnie dla tego pisanie to nasze posyłamy prosząc abys Wm
wszystkiemi sposoby starał sie o zatrzymaniu pokoiu, albo przynamniey o nie tak prędkie wtargnienie do Korony tych ludzi”.
(Biblioteka PAN Kraków, Nr.1690, f.80).
32
STUDIU ASUPRA EVOLUŢIEI STĂPÂNIRILOR FAMILIILOR PREOŢILOR DE MIR

DIN ŢARA MOLDOVEI ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI AL XVII-LEA
Cătălin-Valentin DAVID
Summary
Research on status of parish priests and their families from Moldavia, in the first half of the seventeenth century,
in their capacity as masters of land is of special importance for Romanian medieval knowledge and understanding.
To highlight the evolution in time of sales, purchases and redemptions, actions to protect the property rights,
of beneficences received and made, was used the descriptive statistical method.
This study was performed for each decade in hand, looking for highlighting the ratios between parish priests
actions as ratios between disposals made by members of the three generations taken into consideration.
It has been observed that within the studied period of time there was a trend of impoverishment of parish pri-
ests’ families, the number of disposals being higher than the number of purchases.
Important is also the conclusion that the first generation members sold more than other’s two generations members.
Pornind de la faptul că în Evul Mediu societatea umană s-a bazat pe comunitatea de sânge, caracte-
rizată, în special, de posesia pământului, am întreprins o cercetare asupra membrilor familiilor preoţilor
de mir, în calitatea lor de stăpâni1, adică de boieri2, atestaţi documentar în prima jumătate a secolului al
XVII-lea. În acest sens am urmărit evoluţia în timp a raportului dintre acţiunile şi tranzacţiile făcute de ei,
căutând, totodată, să evidenţiem contextul în care au avut loc.
Am abordat studiul prin prisma statisticii descriptive, ceea ce a însemnat culegerea datelor statisti-
ce, sistematizarea, prelucrarea datelor primare şi prezentarea rezultatelor prelucrării primare sub formă
grafică prin diagrame şi tabele statistice, în final având loc interpretarea lor3.
Măsurarea fenomenelor observate de statistică necesită exprimarea lor numerică, datorită caracte-
rului lor de masă4. Deşi metoda statistică nu conduce la concluzii absolut sigure5, datele obţinute şi inter-
pretate pe această cale ne permit totuşi descifrarea cu mare aproximaţie a unor realităţi. Deşi avem acces
la un număr mult mai mic de documente decât au fost redactate, am plecat de la premisa că dispariţia
unor documente nu a afectat proporţia acţiunilor. Ţinând cont de toate acestea, în grafice, pe lângă valo-
rile numerice, s-a precizat şi cele procentuale.
O situaţie deosebită se întâlneşte pentru anii 1647-1650 din cauza needitării tuturor documentelor
păstrate de atunci. Aceste lacune informaţionale au avut consecinţe în interpretarea graficelor corespun-
zătoare acelui interval de timp.
După adunarea tuturor datelor despre membrii familiilor preoţilor de mir din perioada aleasă spre
cercetare, s-a trecut la sintetizarea materialui informatic brut, renunţându-se la informaţiile duplicate, iar
apoi la realizarea unor tabele cu datele finite, ce au intrat în prelucrarea statistică. Aceste tabele, constitu-
ind fundamentul studiului de faţă, sunt prezentate în anexa acestui articol.
Din cauza numărului mare de ani am ales să realizez tabele cu date finite, pe decenii6, pentru a se
putea efectua mai facil prelucrarea statistică şi interpretarea datelor obţinute. Trebuie făcută următoarea
1 Bogdan-Petru Maleon, Clerul de mir din Moldova secolelor XIV-XVI, Iaşi, 2007, p. 307-308.
2 Ştefan S. Gorovei, Clanuri, familii, autorităţi, puteri (Moldova, secolele XV-XVII) // Arhiva Genealogică, 1994, nr. 1-2, p. 87.
3 Elisabeta Jaba, Statistica, Ediţia a II-a, Bucureşti, 2000, p. 19; Isaic-Maniu Alexandru, Mitruţ Constantin, Voineagu Vergil, Statistica,
Editura Universitară, Bucureşti, 2003, p. 20.

4 Elisabeta Jaba, op. cit., p. 26.
5 Eabidem, p.20.
6 Deşi în tabele sunt trecuţi separat diaconii faţă de preoţi, în datele incluse în grafice s-a renunţat la această împărţire, aceştia fă-
când corp comun aceştia. A fost preferată această prezentare în cazul tabelelor pentru a se evidenţia ponderea diaconilor, iar în ca-
zul diagramelor pentru a nu se încărca inutil datele acestora, îngreunând interpretarea acestora. La fel s-a întâmplat şi cu datele re-
feritoare la membrii familiilor diaconilor. Dealtfel, preoţii şi diaconii fac parte împreună din preoţia sacramentală, fiind totuşi pe
33
precizare: în unele cazuri, documentele nu oferă o datare precisă. De aceea, acţiunile preoţilor şi membrilor
familiilor lor, imposibil de datat precis, au fost incluse în câte o anexă corespunzătoare unui deceniu.
Am folosit termenii de ,,prima generaţie” care se referă la preoţii şi preotesele atestaţi pentru prima
dată într-o familie; ,,a doua generaţie” care îi desemnează pe copiii şi ginerii/nurorile unor preoţi, fiind
incluşi şi cei care au ajuns şi ei slujitori ai Domnului în biserici parohiale; ,,a treia generaţie” îi cuprinde
pe nepoţii şi nepoatele de fiu/fiică ale preoţilor.
Pentru fiecare dintre aceste paliere am folosit câte trei grafice. Primele două au aceeaşi menire,
aceea de a pune în evidenţă evoluţia pe ani a numărului tranzacţiilor şi a celorlalte acţiuni ce au ca obiect
propri-etăţile preoţilor şi ale membrilor familiilor lor. Am ales două grafice pentru că împreună oferă mai
multe informaţii, decât luate separat, evitând neînţelegerea datelor rezultate. Datele care se regăsesc în
aceste două grafice sunt luate exclusiv din tabele.
Al treilea grafic prezintă proporţia fiecărei acţiuni în comparaţie cu celelalte. Numărul acţiunilor
prezentate în al treilea grafic sunt însumarea datelor din tabele cu cele cuprinse în anexe.
Dat fiind spaţiul limitat avut la dispoziţie, pentru această prezentare am ales expunerea grafică a re-
zultatelor pentru întreaga perioadă de care ne ocupăm, 1601-1650, în dorinţa de a obţine o imagine pano-
ramică a acestor evoluţii şi a proporţiilor lor.
* * *
Cercetându-se datele referitoare la primul deceniu, s-a observat că cele mai numeroase tranzacţii
ale preoţilor de mir din acel interval au fost vânzările (46%), fiind urmate de cumpărări (33%), procese
(12%), danii (5%), împrumuturi acordate (2%) şi răscumpărări ( 2%). În ceea ce priveşte vânzările, cele
făcute de preoţii de mir au fost mai numeroase în anii 1603, 1605-1607 şi 1609.
Înstrăinările din anul 1603 pot fi puse în legătură cu faptul că populaţia Ţării Moldovei a avut de
suferit din cauza conjugării repercursiunilor ciumei atestată în acea perioadă, a iernilor foarte grele din
anii 1601-16047 şi a campaniilor militare din 1601-1602 declanşate de pretenţia lui Simion Movilă la tronul
Ţării Româneşti8.
A doua perioadă, cu un nivel maxim în anul 1606, anul morţii lui Ieremia Movilă şi al urcării lui Simi-
on Movilă pe tronul Ţării Moldovei, în detrimentul nepotului său, Constantin Movilă, corespunde cu o cre-
ştere şi a numărului de vânzări efectuate de urmaşi ai preoţilor, fiind singurul interval în care se observă o
acţiune de înstrăinare bine conturată la toate cele trei generaţii ale familiilor de preoţi. Cauzele acestui mare
număr de vânzări trebuie căutate în efectele perturbaţiilor meteorologice care au avut loc în acei ani în Ţara
Moldovei: inundaţii şi grindine în 1605, ploi excesive în anul următor, iar în 1607 călduri excesive9.
Numărul mare de vânzări din anul 1609 să fi fost consecinţa invaziei lăcustelor10, începută atunci,
cât şi a recoltelor slabe din anul precedent cauzate de grindină şi de o iarnă grea.
Referitor tot la vânzări, s-a constatat că în primul deceniu cei mai ,,activi” au fost cei din prima ge-
neraţie ai familiilor preoţilor de mir, numărul ocinelor înstrăinate de ei fiind aproximativ egal cu cel al
tranzacţiilor de acelaşi tip efectuate de membrii din celelalte două generaţii.
Pentru cumpărările de ocine nu avem dovezi ale existenţei unor vârfuri ca în cazul înstrăinărilor, nici
pentru anul 1609, pentru că cele cinci achiziţii atestate pentru atunci au fost efectuate de acelaşi preot de mir.
Pentru primul deceniu avem aceste date statistice:
prima generaţie a doua generaţie a treia generaţie
vânzări 42% 26% 15%
procese 9% 6% 0%
răscumpărări 2% 0% 0%
trepte diferite. În ierarhia bisericească treapta preoţească primeşte de la arhiereu puterile de a învăţa, de a săvârşi cele sfinte şi de a
conduce Biserica, însă fără dreptul de a hirotoni şi de a sfinţi Mirul şi Sfântul Antimis. Treapta diaconească primeşte de la arhiereu,
prin Taina hirotoniei, puterea de a ajuta pe acesta şi pe preot, fără însă a putea săvârşi singur Sfintele Taine şi Ierurgii. Credinţa
Ortodoxă, Iaşi, 2003, p. 155.
7 Cernovodeanu, Paul; Binder, Paul, Cavalerii Apocalipsului, Bucureşti, 1993, p. 75 (în continuare: Cavalerii Apocalipsului).
8 Istoria Românilor, vol. V, Coordonator: Acad. Virgil Cândea, Secretar ştiinţific: Dr. Constantin Rezachevici, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 2003, p 40; (în continuare: Istoria Românilor).

9 Cavalerii Apocalipsului, p. 75.
10 Ibidem.
34
Tranzacţiile, atestate, efectuate de preoţii de mir în al doillea deceniu au fost mai diversificate, vânzările
(41%) fiind în continuare cele mai numeroase, urmând cumpărările (25%), procesele (22%), răscumpărările
(6%), daniile primite (3%) şi cele făcute (3%), singurele nemenţionate documentar fiind creditele.
Se obsevă că în această decadă analizată a existat o descreştere treptată a numărului de vânzări fă-
cute de preoţi de mir începând cu anul 1611, pentru ca în 1614 şi 1615 să nu avem atestată nici una. Cu
totul alta a fost situaţia între anii 1616 şi 1618, când s-a înregistrat o rapidă mărire însemnată a numărului
înstrăinărilor făcute atât de preoţii de mir, cât şi de cei din generaţia a doua, ceea ce arată că, mai ales în a
doua jumătate a deceniului al doilea, a existat o sărăcire a populaţiei Ţării Moldovei, manifestată printr-o
o creştere a nevoii de bani.
Din punct de vedere climatologic, se pare că această pauperizare a fost cauzată de suprapunerea con-
secinţelor dezechilibrelor meteorologice, care au avut loc în ce-al doilea deceniu al secolului al XVII-lea. Ast-
fel, iernile anilor 1610-1612 au fost grele, în anii 1613 şi 1614 au fost inundaţii şi ploi excesive, în anul 1615
grindină, iar intervalul dintre anii 1616 şi 1618 a fost marcat de călduri extrem de mari, în anul 1617 fiind
chiar secetă cu caracter de calamitate; în anii 1618 şi 1619 au fost inundaţii11, în plus, în aceşti ultimi doi ani
amintiţi au fost şi invazii ale lăcustelor care au distrus culturile12. Anul 1620 a fost un pic secetos13.
Repercusiunile acţiunilor militare au influenţat şi ele situaţia populaţiei Ţării Moldovei, al doilea de-
ceniu fiind marcat de expediţia lui Radu Şerban, înfrântă de tătari, în octombrie 1611, la Lunca Mare, în ţi-
nutul Bacău14; victoria lui Ştefan Tomşa al II-lea asupra lui Constantin Movilă, la Cornul lui Sas, în iulie
161215 şi cea a aceluiaşi domn împotriva boierilor răzvrătiţi, la Fântâna lui Păcurar, anterior datei de 10 oc-
tombrie 161516; pierderea tronului Ţării Moldovei de către Ştefan Tomşa al II-lea, ca urmare a înfrângerii su-
ferite, în bătălia de la Tătăreni-Tăuteşti, din partea trupelor polone care îl susţineau pe Alexandru Movilă, la
10 octombrie 161517; luptele de hărţuială dintre armata lui Alexandru Movilă şi cea a lui Ştefan Tomşa al II-
lea, refugiat în nord-estul Ţării Româneşti18, care au avut loc până în apropierea târgurilor Bârlad şi Vas-
lui19; expediţia condusă de Skender, paşa de Silistra, care l-a înfrânt şi capturat pe Alexandru Movilă, la
Drăcşani, la 23 iulie 161620, şi l-a înscăunat pe Radu Mihnea domn al Ţării Moldovei21; iar în final ridicarea
lui împotriva Porţii a domnului Gaspar Gratiani, în toamna anului 162022.
Nu în cele din urmă, trebuie amintit că în a doua parte a acestui deceniu, stăpânirea lui Radu Mih-
nea, ,,[…] împărăţiei, nu domniei sămănătoare”23, a fost susţinută de o fiscalitate ridicată ce a adus ,,[…]
mare pustietate ţării, care nu să va uita de pomenirea oamenilor în veci […] Aşea era de greu ţării, cât să
pustiisă curtea şi ţara”24.
De notat că şi în al doilea deceniu, numărul vânzărilor efectuate de preoţi de mir a fost mai mare
decât cel înstrăinărilor făcute de membrii generaţiilor a doua şi a treia. Pe membriii din generaţia a doua
îi găsim, într-o proporţie covârşitoare, înstrăinând din moştenirea părintească, mai ales în anul 1617, atât
de greu încercat de secetă. Despre cei din a treia generaţie informaţiile sunt mult mai puţine.
Despre achiziţiile făcute în a doua decadă a secolului al XVII-lea se observă că exact în timpul dom-
niei lui Radu Mihnea, care, aşa cum am arătat mai sus, a cauzat şi creşterea numărului de vânzări, a avut
loc şi o creştere însemnată a numărului de cumpărări realizate de preoţi de mir, ceea ce arată că în acelaşi
timp, când unii au sărăcit, alţii au avut posibilitatea şi au profitat de neputinţa celorlalţi de a-şi păstra stă-
pânirile.

12 Ibidem.
13 Ibidem, p. 80.
14 Istoria Românilor, p. 52.
15 Ibidem, p. 73.
16 Ibidem, p. 74.
17 Ibidem.
18 Ibidem, p. 75.
19 Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei, Ediţie îngrijită de P.P. Panaitescu, Repere istorico-literare alcătuite în redacţie de Aurora
Slobodeanu, Editura Minerva, 1979, p. 36.

21 Ibidem.
22 Ibidem, p. 76.
23 Miron Costin, op. cit., p. 66.
24 Ibidem, p. 69.
35
Spre sfârşitul primei domnii în Ţara Moldovei a domnului amintit mai sus, în anul 1619, preoţii de
mir au fost implicaţi şi într-un număr foarte mare de procese, nemaiatins anterior.
Pentru al doilea deceniu avem aceste date statistice:
vânzări 36% 33% 5%
procese 19% 0% 0%
În deceniul al treilea preoţii de mir sunt atestaţi făcând vânzări (42%), cumpărări (32%), procese
(16%), răscumpărări (5%) şi danii (5%).
Referitor la vânzări, s-au constatat trei perioade când preoţii de mir au înstrăinat mai mult, prima
dintre ele fiind între anii 1621 şi 1623, cu un vârf în 1622, a doua a fost caracteristică doar anului 1625, iar
ultima, mult mai însemnată cantitativ decât primele două, cuprinsă între anii 1626 şi 1630, a atins nivelul
maxim în 1628.
Se pare că primul val de vânzări a fost cauzat, pe de o parte, de efectele iernii grele din anul 1621 şi
a inundaţiilor din anul următor25, iar pe de altă parte, de consecinţele expediţiei turco-tătare din toamna
anului 1620, de pedepsire a lui Gaspar Gratiani şi apoi de urmărire a trupelor poloneze sosite în sprijinul
acestuia, urmată în 1621 de cea condusă personal de sultanul Osman al II-lea împotriva Poloniei. Datele
avute la îndemână arată că în toată domnia a doua a lui Ştefan Tomşa al II-lea (octombrie 1621-septem-
brie 1623) populaţia Ţării Moldovei s-a resimţit de pe urma efectelor distructive, amintite mai sus.
Înstrăinările din anul 1625 trebuie puse în legătură cu obţinerea de recolte slabe din cauza secetei cu
caracter de calamitate din acel an, după ce şi în anul precedent fuseseră călduri excesiv de mari şi cu efec-
tele fiscalităţii celei de-a doua stăpânire ,,împărătească” a lui Radu Mihnea în Ţara Moldovei (septembrie
1623 - 13 ianuarie 1626), care pare să fi fost mai puţin apăsătoare la început, dar ulterior s-a înrăutăţit, do-
vadă că în acelaşi an găsim şi membri ai generaţiei a doua înstrăinându-şi dedinele.
Ultimul val de vânzări se suprapune peste a doua parte a deceniului al treilea, când populaţia Ţării
Moldovei a avut de suferit de pe urma ploilor excesive şi inundaţiilor din anii 1627, 1628 şi 163026. Faptul
că prima domnie a lui Miron Barnovschi (ianuarie 1626 - august 1628) corespunde într-o măsură foarte
mare cu înmulţirea cazurilor de înstrăinări făcute de preoţi de mir pare a arăta că stăpânirea acestui
domn, deşi caracterizată drept o perioadă de linişte şi prosperitate pentru ţară27, s-a bazat pe menţinerea
unei fiscalităţi apăsătoare.
Preoţii de mir şi preotesele din prima generaţie au efectuat 57% din totalul acţiunilor ce au vizat stă-
pânirile.
O altă constatare importantă este numărul ridicat de achiziţii realizate de preoţii de mir în deceniul
al treilea. Astfel, numărul cumpărărilor şi răscumpărărilor pare să fi fost egal cu cel al vânzărilor. O con-
centrare mai mare a achiziţiilor s-au înregistrat în anii 1621, 1626 şi 1628, adică în ultima domnie a lui
Radu Mihnea şi, mai ales, în prima domnie a lui Miron Barnovschi, fapt ce întăreşte cele constatate pen-
tru deceniul al doilea, anume că unii preoţi de mir au rezistat mai bine fiscalităţii ridicate, ba mai mult, au
reuşit să-şi mărească stăpânirile.
Pentru acţiunile membrilor familiilor preoţeşti, pe generaţii, se observă că ultimele domnii ale lui
Ştefan Tomşa al II-lea şi Radu Mihnea, mai ales în anii 1623 şi 1625, au fost catalizatoare pentru vânzările
făcute de reprezentanţii tuturor celor trei generaţii. În anii 1621 şi 1628 sunt atestate doar vânzări efectu-
ate de membrii primelor două generaţii.
Raportând numărul înstrăinărilor făcute de cei din prima generaţie la suma vânzărilor efectuate de
cei din generaţiile a doua şi a treia, se observă că în al treilea deceniu al secolului al XVII-lea diferenţa dintre
ele s-a micşorat, din cauza faptului că descendenţii membrilor clerului de mir, într-o măsură mult mai mare
decât înainte, fiind presaţi de greutăţile vieţii, mulţi dintre ei nemaiputându-şi păstra ocinele şi dedinele.
De altfel, înstrăinările făcute de membrii tuturor celor trei generaţii ale familiilor preoţilor de mir au
avut o pondere extrem de mare, mai precis 82%, din totalul acţiunilor lor, ceea ce arată tendinţa de sărăcire.

26 Ibidem.
27 Miron Costin, op. cit..
36
Pentru al treilea deceniu avem aceste date statistice:

vânzări 45% 30% 7%
procese 11% 2% 0%
În deceniul al patrulea, din datele avute la dispoziţie, tranzacţiile efectuate de preoţii de mir au fost,
în ordine descrescătoare: vânzările (28%), cumpărările (24%), procesele (25%), răscumpărările (8%), dani-
ile primite (7%), cele făcute (6%), împrumuturile date şi cel luate (fiecare însemnând 1%).
În ceea ce priveşte vânzările efectuate de preoţii de mir se observă o tendinţă de înmulţire a număru-
lui acestora începând din anul 1634, atingându-se un nivel maxim în anul 1639. Începând din anul 1637 s-a
înregistrat o creştere mai accentuată şi a numărului de înstrăinări efectuate atât de cei din a doua, cât şi a
celor din a treia generaţie, atingându-se nivele maxime ale acestora în anul 1639 şi respectiv în anul 1638.
Din punct de vedere meteorologic, aceste măriri ale cuantumului de vânzări pot fi puse în legătură
cu acumularea, de la an la an, a efectelor vicisitudinilor care au afectat agricultura. Avem informaţii că în
anul 1631 a fost secetă cu caracter de calamitate, care a revenit în anul 1633, când s-a înregistrat şi un val
de ciumă, în anul 1634 a fost grindină, în cel următor iarnă grea, în anul 1636 au fost inundaţii, urmate în
anul 1637 de o nouă iarnă grea, iar ultimii trei ani ai deceniului al treilea au fost afectaţi de o secetă cu ca-
racter de calamitate28. În plus, recoltele din anul 1638 au fost devastate şi de o invazie a lăcustelor29.
Aceste cauze naturale par să fi fost principala cauză a sărăcirii unor membrii ai familiilor preoţilor
de mir în deceniul al patrulea, pentru că, spre deosebire de perioadele precedente, în cazul de faţă, popu-
laţia Ţării Moldovei a fost afectată mult mai puţin de războaie şi incursiuni militare, doar în anul 1633 tre-
buind să facă faţă efortului de susţinere a încercării Imperiului Otoman de cucerire a Cameniţei.
În plus, după domniile de scurtă durată ale lui Moise Movilă (de două ori), Alexandru Iliaş şi Mi-
ron Barnovschi (a doua oară), din anul 1634 a începul domnia lui Vasile Lupu care a însemnat o perioadă
de linişte şi prosperitate pentru Ţara Moldovei, conflictele acestuia cu Matei Basarab din toamna anului
163730 şi sfârşitul anului 163931 afectând doar teritoriul de hotar cu Ţara Românească.
Poate astfel e explică de ce, mai ales în a doua jumătate a deceniului al patrulea, s-au înregistrat foarte
multe achiziţii făcute de preoţi de mir, cumpărările şi răscumpărările acestora fiind mai multe decât înstrăină-
rile. De notat că în anul 1638 s-a atins nivelul maxim pentru toată prima jumătate a secolului al XVII-lea. Acest
an este important şi pentru diferenţa foarte mare între numărul vânzărilor şi cel al achiziţiilor făcute de preoţii
de mir. Nici înainte, nici după acest an nu se mai observă o asemenea discrepanţă între valorile acestor două
tranzacţii. Întărind cele constatate în cazul decadelor precedente, perioada dovedită propice rotunjirii stăpâni-
rilor în deceniul analizat aici a coincis cu cea în care s-au făcut cele mai multe vânzări.
O altă constatare importantă, referitoare la tranzacţiile efectuate, este aceea a existenţei şi a unei im-
portante creşteri, treptate, de-a lungul deceniului al patrulea, a numărului de procese în care au fost im-
plicaţi preoţii de mir, înmulţirea lor remarcându-se mai ales în a doua parte a deceniului. Este dovedit că
în aceeaşi perioadă şi membrii din generaţiile a doua şi a treia ai familiilor preoţeşti şi-au apărat drepturi-
le de stăpânire asupra ocinelor şi dedinelor lor apelând la judecata domnească.
Considerăm că înmulţirea informaţiilor despre tranzacţiile în care au fost implicaţi membrii famili-
ilor preoţilor de mir, începând cu deceniul al patrulea, a fost determinată de înmulţirea atât a documente-
lor emise, şi implicit ajunse până la noi, cât şi a acţiunilor care au avut ca obiect stăpânirile.
Pentru al patrulea deceniu avem aceste date statistice:
vânzări 30% 20% 10%
procese 25% 7% 0%

29 Ibidem.
30 Ibidem, p. 125.
31 Ibidem, p. 127.
37
În deceniul al cincilea al secolului al XVII-lea preoţii de mir au efectuat vânzări (35%), cumpărări
(26%), au fost parte în procese (31%), au răscumpărat (1%), au dat împrumut (1%), şi au făcut danii (6%).
Între 1641 şi 1645 numărul vânzărilor efectuate de preoţi a fost relativ constant, iar în 1646 a cunos-
cut o creştere importantă. Alta a fost evoluţia vânzărilor copiiilor preoţilor. Aceasta este mai sinuoasă, dar
tendinţa ei este în scădere. Tot în scădere, dar mai lină, este şi evoluţia numărului vânzărilor efectuate de
nepoţii preoţilor.
Populaţia Ţării Moldovei a fost afectată, din punct de vedere meteorologic, în deceniul al cincilea
astfel: în anii 1641 şi 1642 au fost ploi excesive şi inundaţii; în anul 1643 iarnă grea şi grindină, în 1644 şi
1645 ierni grele, în 1646 şi 1647 ploi abundente şi inundaţii, urmate în 1648 de o nouă iarnă grea, pentru
ca în 1649 să facă faţă iar precipitaţiilor abundente şi inundaţiilor, doar anul 1650 fiind lipsit de manifes-
tări extreme ale naturii32. În ceea ce priveşte lăcustele, acestea au distrus vegetaţia în anii 1645 şi 1649.
Acestora li s-a adăugat în anul 1646 un nou val de ciumă33.
În ceea ce priveşte situaţia politică a Ţării Moldovei, domnia lui Vasile Lupu, care a cuprins tot
deceniul, a reprezentat în continuare o perioadă de stabilitate internă34. Totuşi, cheltuielile necesare fastu-
lui Curţii Domneşti, darurilor trimise la Poartă, întreţinerii armatei s-au făcut simţite în fiscalitatea tot mai
ridicată a domniei acestui domn care avea şi el aspiraţii ,,împărăteşti”35.
Fiscalitatea şi efectele dezastrelor naturale au cauzat creşterea numărului de înstrăinări începând din 1644,
an-cheie, pentru că tot de atunci cumpărările au fost mult mai puţine decât în a doua jumătate a deceniului ante-
rior. De notat că achiziţiile au fost mai numeroase şi în anii 1641 şi 1642, pentru ca odată cu anul 1643 şi mai ales
cu cel următor situaţia să se schimbe dramatic, în 1646 vânzările atingând un nivel maxim.
Procesele în care au fost implicaţi membrii familiilor preoţilor de mir au continuat să fie numeroase.
Se observă că numărul vânzărilor efectuate de cei din din prima generaţie este mult mai mare decât
suma înstrăinărilor celor din generaţiile a doua şi a treia.
Pentru al cincilea deceniu avem aceste date statistice:
vânzări 34% 19% 11%
procese 29% 3% 1%
În concluzie, putem spune că, din datele avute la îndemână, în prima jumătate a secolului al XVII-
lea preoţii de mir au efectuat vânzări (36%), cumpărări (28%), au fost parte în procese (23%), au răscum-
părat (4%), credite acordate (1%), împrumuturi luate (puţin peste 0%), au făcut danii (5%) şi au primit da-
nii (3%). Din faptul că preoţii de mir mai mult au vândut decât au achiziţionat (cumpărat şi răscumpărat)
reiese existenţa unei tendinţe de sărăcire a lor, ritmul de pauperizare fiind lent dar sigur.
Însemnată este şi constatarea faptului că membrii din prima generaţie ai familiilor preoţilor de mir
au vândut mai mult, în fiecare din cele cinci decenii cercetate, decât urmaşii, moştenitorii din următoarele
două decenii, aşa cum se observă mai bine din tabelul următor:
Primul deceniu 50% 30% 20%
Al doilea deceniu 54% 39% 7%
A treilea deceniu 52% 35% 13%
Al patrulea deceniu 52% 28% 20%
Al cincilea deceniu 56% 29% 15%
În lumina rezultatelor obţinute putem spune că sărăcirea a început din timpul primei generaţii,
membrii generaţiei a doua moştenind mai puţin, iar cei din a treia şi mai puţin decât au avut iniţial cei
din prima generaţie.

33 Ibidem.
35 Ibidem.
38
Numărul procesele purtate de preoţi arată dorinţa lor de a-şi apăra drepturile de stăpânire, statutul
lor social. În acelaşi sens se înscriu şi achiziţiile pe care le-au făcut cei din prima generaţie. Nu avem infor-
maţii despre achiziţiile făcute de urmaşii preoţilor de mir, pentru că dacă au cumpărat nu au făcut-o ba-
zându-se pe un drept moştenit. Chiar şi aşa răscumpărările sunt foarte puţine ceea ce lasă de înţeles că în
cea mai mare parte dintre urmaşii preoţilor de mir sărăceau şi mai mult.
În perioada cercetată, în cazul de faţă, nu s-au găsit menţionări ale unor preoţi de mir fără stăpâniri,
poate şi pentru că odată rămaşi fără ocina lor îşi pierdeau statutul de oameni liberi ieşind din ,,lumina”
documntelor epocii. Pierderea stăpânirilor putea afecta şi prestigiul lor de preoţi, de lideri, căci ei aparţi-
neau comunităţii din care s-au ridicat şi pe care o păstoreau.
Raportând informaţiile despre principalele acţiuni ale membrilor din toate cele trei generaţii ale fa-
miliilor ale preoţilor de mir pe deceniu obţinem următorul rezultat:
vânzări 36% 18% 11%
procese 22% 4% 3%
Acest fapt întăreşte ideea că se transmitea din ce în ce mai puţin din stăpâniri de la o generaţie la alta.
Fig. 1 Fig. 2
Fig. 3
39
Tabel 1. Pentru primul deceniu

1600 1601 1602 1603 1604 1605 1606 1607 1608 1609 1610
Vânzări efectuate de preoţi 0 2 1 5 0 2 4 2 0 2 0
Vânzari efectuate de copii ai preoţilor 0 0 1 0 1 0 4 2 1 0 1
Vânzări efectuate de nepoţi ai preoţilor 1 0 0 1 0 2 1 2 1 0 0
Vânzări efectuate de preotese 0 1 0 1 0 1 0 0 0 1 0
Vânzări efectuate de copii ai preoteselor 0 1 0 0 1 0 0 0 0 0 0
Vânzări efectuate de diaconi 0 0 0 1 0 0 0 0 0 0 0
Cumpărări efectuate de preoţi 1 0 1 0 2 1 2 1 0 5 0
Cumpărări efectuate de diaconi 0 0 0 1 0 0 0 0 0 0 0
Danii efectuate de preoţi 0 0 0 1 0 1 0 0 0 0 0
Procese cu preoţi 0 0 0 0 2 0 1 0 1 0 1
Procese cu copii ai preoţilor 0 0 0 0 0 0 2 0 0 0 0
Răscumpărări efectuate de preoţi 0 0 0 0 0 0 0 1 0 0 0
Răscumpărări efectuate de preotese 0 0 0 0 0 0 0 1 0 0 0
Întăriri date copiilor preoţilor 0 0 0 0 0 0 0 0 1 0 0
Menţionări de preoţi 1 0 0 0 0 0 0 0 1 0 3
Menţionări de copii ai preoţilor 1 0 0 0 0 0 0 0 1 1 0
Menţionări de preotese 1 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0
Tabel 2.Pentru al doilea deceniu
1611 1612 1613 1614 1615 1616 1617 1618 1619 1620
Vânzări efectuate de preoţi 2 1 1 0 0 0 1 4 1 0
Vânzari efectuate de copii ai preoţilor 0 0 0 0 0 1 7 2 1 0
Vânzări efectuate de nepoţi ai preoţilor 0 0 0 0 0 1 1 0 0 0
Vânzări efectuate de copii ai preoteselor 1 0 0 0 0 0 1 1 0 0
Vânzări efectuate de diaconi 0 0 0 0 0 1 1 0 0 0
Cumpărări efectuate de preoţi 0 1 0 2 0 0 2 0 4 0
Cumpărări efectuate de preotese 0 0 0 1 0 0 0 0 0 0
Danii efectuate de preoţi 0 0 0 0 0 0 1 0 0 0
Danii primite de preoţi 0 0 0 0 0 0 0 1 0 0
Procese cu preoţi 0 0 1 1 0 1 1 0 2 0
Procese cu diaconi 0 0 0 0 0 0 0 0 1 0
Schimburi 0 0 0 0 0 0 2 0 0 0
Răscumpărări efectuate de preoţi 0 0 1 0 0 0 0 0 0 0
Răscumpărări efectuate de urmaşi ai preoţilor 0 0 0 0 0 1 0 0 0 0
Răscumpărări efectuate de preotese 0 0 0 0 0 0 0 0 1 0
Răscumpărări efectuate de diaconi 0 0 1 0 0 0 0 0 0 0
Întăriri date preoţilor 0 0 0 0 0 0 0 0 1 0
Menţionări de preoţi 1 0 0 0 0 0 0 1 0 1
40
Tabel 3.
Pentru deceniul al treilea
1621 1622 1623 1624 1625 1626 1627 1628 1629 1630
Vânzări efectuate de nepoţi şi strănepoţi ai preoţilor 0 0 1 0 2 0 0 0 0 0
Vânzări efectuate de preotese 1 0 0 1 3 2 1 1 0 0
Vânzări efectuate de nepoţi şi strănepoţi ai preoteselor 0 0 1 0 0 0 0 0 0 0
Cumpărări efectuate de diaconi 2 0 0 0 0 1 0 1 0 0
Danii efectuate de copii ai preoţilor 0 0 0 1 0 0 0 0 0 1
Danii efectuate de diaconi 0 0 0 0 0 1 0 0 0 0
Judecări / procese cu preoţi 0 2 1 0 2 0 0 0 1 0
Judecări / procese cu copii ai preoţilor 0 0 1 0 0 0 0 0 0 0
Răscumpărări efectuate de preotese 0 0 0 1 0 0 0 0 0 0
Credite luate de copii ai preoţilor 0 0 0 1 0 0 0 0 0 0
Întăriri date urmaşilor preoţilor 1 0 0 0 0 0 0 0 0 0
Schimburi efectuate de diaconi 0 0 0 0 0 0 0 1 0 0
Menţionări de copii ai preoţilor 0 0 0 1 0 0 0 0 0 0
41
Tabel 4.
Pentru deceniul al patrulea
1631 1632 1633 1634 1635 1636 1637 1638 1639 1640
Vânzări efectuate de nepoţi şi strănepoţi ai preoţilor 0 1 0 0 0 0 1 2 7 2
Vănzări efectuate de copii ai diaconilor 0 1 0 0 0 0 0 0 0 0
Danii efectuate de preotese 1 0 0 0 0 0 0 0 0 0
Danii primite de preoţi 0 1 0 0 1 0 1 1 0 0
Procese cu copii ai preoţilor 1 1 0 2 0 2 2 2 0 1
Procese cu preotese 0 0 0 1 0 0 0 0 1 0
Procese cu copii ai diaconilor 0 0 0 0 0 1 0 0 0 0
Credit de la preoţi 0 0 0 0 0 0 2 0 0 0
Credit pentru preoţi 0 0 0 0 0 0 0 0 1 0
Împărţiri 0 0 0 1 0 0 0 0 0 2
Întăriri date nepoţilor preoţilor 0 0 0 0 0 0 0 0 1 0
Schimburi efectuate de preoţi 0 0 0 0 2 0 0 0 0 0
Menţionări de copii ai preoţilor 0 0 0 1 0 0 0 0 0 0
Menţionări de preotese 0 0 1 0 0 1 0 0 0 0
Menţionări de diaconi 0 1 0 1 0 1 0 0 0 0
42
Tabel 5.
Pentru deceniul al cincilea
1641 1642 1643 1644 1645 1646 1647 1648 1649 1650
Vânzări efectuate de nepoţi ai preoţilor 0 1 2 1 1 1 0 1 0 1
Vânzări efectuate de nepoţi ai preoteselor 0 0 0 2 0 0 0 0 0 0
Cumpărări efectuate de preotese 1 0 0 0 0 0 0 0 0 0
Danii efectuate de copii ai diaconilor 0 0 0 0 0 3 0 0 0 0
Procese cu copii ai preoţilor 1 1 0 0 0 0 1 0 0 0
Procese cu preotese 0 0 0 0 0 0 0 1 0 0
Credite acordate de preoţi 0 1 0 0 0 0 0 0 0 0
Împărţiri 1 0 0 0 0 0 0 0 0 0
Întăriri date diaconilor 0 0 0 2 0 0 0 0 0 0
Schimburi efectuate de preoţi 0 1 0 0 0 0 0 0 0 0
Schimburi efectuate de nepoţi de preoţi 1 0 0 0 0 0 0 0 0 0
Schimburi efectuate de diaconi 0 1 0 0 0 0 0 0 0 0
Menţionări de copii, nepoti ai preoteselor 1 0 0 0 0 0 0 0 0 0
Menţionări de diaconi 0 0 0 1 0 0 0 0 0 0
43
Sursele Tabelului 1: Documente privind istoria României, A, Moldova, XVII/1, p. 2, nr. 3; p. 3-4, nr. 5; p. 40-41, nr. 61; p. 80-81, nr. 120; p.
90, nr. 129; p. 109, nr. 155; p. 119 - 120, nr. 173; p.194-195, nr. 278; p. 200, nr. 295; XVII /2, p. 6-7, nr 6; p. 25-28, nr. 27; p. 33, nr. 36; p. 75-76, nr. 84;
p. 86-87, nr. 102; p. 116-117, nr. 144; p. 225, nr. 229; p. 267-268, nr. 349; XVII /1, p. 32, nr. 48; p. 133, nr. 191; XVII /2, p. 3-4, nr.2; p. 25-28, nr.27; p.
86-87, nr.102; p. 89-90, nr.106; p. 177, nr. 231; p. 278-279, nr.367; XVI /4, p. 269-272, nr. 334; XVII /1, p. 105-106, nr.149; p. 198-199, nr.282; p. 228-
230, nr.314; XVII /2, p. 25-28, nr. 27; p. 89-90, nr. 106; p. 116-117, nr. 144; p.163, nr. 211; XVII /1, p. 22, nr.3 2; p. 119-120, nr. 173; XVII /1, p. 200,
nr. 285; p. 208, nr. 295; XVII /2, p. 226, nr. 300; XVII /1, p. 22, nr.3 2; p. 147-150, nr. 213; p. 105-106, nr. 149; XVI /4, p. 277, nr. 343; XVII /1, p. 49,
nr. 74; p. 146, nr. 211; p. 179-180, nr. 256; p. 238-239, nr. 320; XVII /2, p. 46-47, nr. 49; p. 78-79, nr. 89; p. 109-110, nr.134; p. 216-218, nr. 287; XVII
/1, p. 58-59, nr. 89; p. 80-81, nr. 120; p. 198-199, nr. 282; p. 143-144, nr. 207; XVII /2, p. 12, nr. 14; p. 190, nr. 244; p. 302-303, nr.402; p. 20-21, nr. 20;
p. 24, nr. 24; p. 105, nr. 126; p. 178-179, nr. 233; XVII /1, p. 297-298, nr. 362; XVII /2, p. 178-179, nr. 233; p. 278-279, nr. 367; p. 299-300, nr. 398; p.
339-340, nr. 452; XVII /1, p. 297-298, nr. 362; XVII /2, p. 178-179, nr. 233; p. 232-236, nr. 309; XVI /1, p. 297-298, nr. 362; XXIV, p. 219-220, nr. 236;
XVII /1, p. 90, nr. 129; p. 119-120, nr. 173; XVII /2, p. 62-63, nr. 68; p. 63-64, nr. 70; p.50-52, nr. 52.
Sursele Tabelului 2: Documente privind istoria României, A, XVII/3, p. 3-4, nr. 4; p. 15, nr. 24; p. 105, nr. 171; p. 119-120, nr. 193; XVII
/4, p. 118-120, nr. 157; p. 226, nr. 286; p. 227-228, nr. 288; p. 246-248, nr. 307; p. 283, nr. 341; Ibidem, p. 368-369, nr 470; p. 4-5, nr. 7; p. 76-77, nr.
108; p. 111-113, nr. 152; p. 114-116, nr. 154; p. 118-120, nr. 157; p. 190, nr. 235; p. 226, nr. 286; p. 246-248, nr. 307; p. 368-369, nr. 470; p. 70-71,
nr. 99; p. 114-116, nr. 154; XVII /3, p. 9-10, nr. 13; XVII /4, p. 157, nr. 195; p. 232-233, nr. 294; p. 4-5, nr. 7; p. 79, nr. 113; XVII /3, p. 70, nr. 72;
p. 159, nr. 248; XVII /4, p. 79-80, nr. 114; p. 159, nr. 197; p. 411, nr. 529; p. 415-416, nr. 536; p. 417, nr. 538; XVII /3, p. 159, nr. 248; XVII /4, p.
190-191, nr. 236; p. 285, nr. 344; XVII /3, p. 111-112, nr. 182; p. 171-172, nr. 264; XVII /4, p. 45-46, nr. 67; p. 188, nr. 233; p. 368-369, nr. 470; p.
403, nr. 518; p. 409, nr. 526; p. 157, nr. 195; XVII /3, p. 123, nr. 198; XVII /4, p.59, nr. 86; p. 388-389, nr. 496; XVII /3, p. 123, nr. 198; XVII /4, p.
416, nr. 537; XVII /3, p. 3-4, nr. 4; XVII /4, p. 227-228, nr. 288; p. 447-448, nr. 576; XVII /2, p. 330, nr. 443; XVII /3, p. 70, nr. 72; p. 142-143, nr.
225; p. 225, nr. 329; XVII /4, p. 59, nr. 86; p. 103-104, nr. 144; Documenta Romaniae Historica, A, Moldova, vol. XIX (1626-1628), întocmit de
Haralambie Chirică, Bucureşti, 1969, p. 159-161, nr. 129; Documente privind istoria României, A, XVII /4, p. 159-162, nr. 198; p. 452-455, nr. 579.
Sursele Tabelului 3: Documente privind istoria României, A, XVII /5, p. 116-118, nr. 160; p. 209-210, nr. 280; p. 229-230, nr. 306; p. 351-
353, nr. 463; Documenta Romaniae Historica, A, XIX, p. 159-161, nr. 129; p. 241-248, nr. 186; p.342-343, nr. 260; p. 466-470, nr. 340; p. 598-599, nr.
438; p. 610-612, nr. 445; Documente privind istoria României, A, XVII /5, p. 14-16, nr. 20; p. 49-50, nr. 56; p. 116-118, nr. 160; p. 148, nr. 206; p.
179-180, nr. 247; p. 362-363, nr. 480; p. 370-371, nr. 494; Documente privind istoria României, A, XIX, p. 241-248, nr. 186; p. 342-343, nr. 260; p.
466-470, nr. 340; Documente privind istoria României, XVII /5, p. 240-241, nr. 319; p. 326, nr. 432; p. 327, nr. 433; Documente privind istoria Ro-
mâniei, p. 72-73, nr. 94; p. 283-284, nr. 370; p. 326, nr. 432; p. 361, nr. 478; p. 366-367, nr. 487; Documenta Romaniae Historica, A, XIX, p. 99, nr.
79; p. 104-105, nr. 85; p. 241-248, nr. 186; p. 598-599, nr. 438; Documente privind istoria României, A, XVII /5, p. 188-190, nr. 257; p. 283-284, nr.
370; p. 366-367, nr. 487; Documenta Romaniae Historica, A, XIX, p. 79, nr. 99; p.539-541, nr. 392; XX, (1629-1631), volum întocmit de I. Caproşu
şi C. Burac, Bucureşti, 2011, p. 279, nr. 267; Documente privind istoria României, A, XVII /5, p. 193-194, nr. 262; p. 42-43, nr. 44; Gh. Ghibănesc,
Surete si izvoade, vol. V, p. 275-276, nr. 187; Documente privind istoria României, A, XVII /5, p. 55, nr. 65; Documenta Romaniae Historica, p.
301-302, nr. 233; Documente privind istoria României, p. 353, nr. 465; Documenta Romaniae Historica, A, XIX, p. 87, nr. 68; p. 141-142, nr. 118; p.
237, nr. 181; p. 393, nr. 290; p. 489-490, nr. 350; XX, p. 98, nr. 91; Documente privind istoria României, A, XVII /5, p. 49-50, nr. 56; Documenta Ro-
maniae Historica, A, XIX, p. 87, nr. 26; p. 504, nr. 360; p. 403-407, nr. 297; Documenta Romaniae Historica, A, XX, p. 231, nr. 224; Documente pri-
vind istoria României, A, XVII /5, p. 255, nr. 341; Documenta Romaniae Historica, A, XX, p. 217, nr. 207; Documenta Romaniae Historica, A, XIX, p.
114-115, nr. 94; Documente privind istoria României, A, XVII /5, p. 130-132, nr. 180; Documenta Romaniae Historica, A, XVIII (1623-1625), volum
întocmit de I. Caproşu şi I. Constantinov, Bucureşti, 2006, p. 137-138, nr. 93; Documente privind istoria României, A, XVII /5, p. 356-357, nr.
470; p. 359, nr. 475; Documenta Romaniae Historica, A, XX, p. 201, nr. 193; p. 234-235, nr. 311; p. 126, nr. 173; p. 283-284, nr. 370; p. 202, nr. 272;
p. 301-302, nr. 397; p 55, nr. 65; p 142, nr. 196; p 55, nr. 65; Documenta Romaniae Historica, A, XIX, pp. 410-411, nr. 300; Documente privind istoria
României, A, XVII /5, p. 357, nr. 471; p.372, nr. 496; p. 410-411, nr. 300; p. 466-470, nr. 340; p. 489-490, nr. 350; p. 539-541, nr. 392; p. 551, nr.
403; p. 568-569, nr. 418; p. 301-302, nr. 397; Documenta Romaniae Historica, A, XVIII, p. 213, nr. 162; XXI (1632-1633), volum întocmit de C. Ci-
hodaru, I. Caproşu şi Leon Şimanschi, Bucureşti, 1971, p. 511 - 512, nr. 407; p. 410-411, nr. 300; XX, p. 67, nr. 66; p. 146 - 147, nr. 138; p. 367-
369, nr. 352; p. 293-294, nr. 284; XIX, p. 551, nr. 403; p. 488-490, nr. 129; XX, p. 201, nr. 193; p. 231, nr. 224; p. 146 - 147, nr. 138; p. 149, nr. 143;
p. 374 - 375, nr. 359; XXIII, p. 27-28, nr. 28.
Sursele Tabelului 4: Documenta Romaniae Historica, A, XX, p. 628-629, nr. 574; p. 696-697, nr. 647; XXI, p. 201-202, nr. 158; XXII
(1634), volum întocmit de C. Cihodaru, I. Caproşu şi Leon Şimanschi, Bucureşti, 1974, p. 81-82, nr. 76; p. 116, nr. 104; p. 240, nr. 212; XXIII
(1635-1636), volum întocmit de Leon Şimanschi, Nistor Ciocan, Georgeta Ignat şi Dumitru Agache, Bucureşti, 1996, p. 358-361, nr. 318; p.
373-374, nr. 329; p. 509-511, nr. 448; XXIV (1637-1638), volum întocmit de C. Cihodaru şi I. Caproşu, Bucureşti, 1998, p. 126, nr. 133; p. 179,
nr. 195; p. 252-258, nr. 272; p. 404-405, nr. 425; p. 426-427, nr. 450; p. 496, nr. B; XXV (1639-1640), volum întocmit de Nistor Ciocan, Dumitru
Agache, Georgeta Ignat şi Marius Chelcu, Bucureşti, 2003, p. 90-91, nr. 90; p. 176, nr. 164; p. 499-501, nr. C; p. 354-355, nr. 340; p. 389-391, nr.
383; p. 426-427, nr. 419; XX, p. 460-461, nr. 442; p. 528, nr. 491; p. 535-539, nr. 494; p. 696-697, nr. 647; XXI, p. 201-202, nr. 158; XXIII, p. 96-98,
nr. 77; XXIV, p. 157-158, nr. 168; pp. 267-271, nr. 278; pp. 382-383, nr. 393; p. 408, nr. 430; p. 419-421, nr .441; p. 426-427, nr. 450. p. 494, nr. V-
VI; XXV,pp. 99-101, nr. 96; p. 156, nr. 141; XXI, p. 237-241, nr. 184; XXIV, p. 118-119, nr. 124; p. 241, nr. 258; p. 335, nr. 339; XXV, p. 38-39, nr.
32; p. 40-41, nr. 33; p. 41-42, nr. 34; p. 50-51, nr. 43; p. 125, nr. 100; p. 204-205, nr. 198; p. 293-294, nr. 298; p. 337-343, nr. 329; XX, p. 439-440,
nr. 424; p. 696-697, nr. 647; XXI, p. 45-47, nr. 42; XXII, p. 162-163, nr. 143; p. 317-321, nr. 283; XXIII, p.358-361, nr. 318; XXIV, p. 219-220, nr.
236; XXV, p. 389-391, nr. 383; XXII, p. 162-163, nr. 143; p. 110, nr. 100; XXIII, p. 96-98, nr. 77; p. 49, nr. 41; p. 125, nr. 100; XXI, p. 237-241, nr.
184; Th. Codrescu, Uricariul, vol. 18, p. 403-404, nr. 76; Documenta Romaniae Historica, A, XXI, p. 132-133, nr. 105; p. 136-137, nr. 111; p. 211,
nr. 167; p. 219, nr. 171; p. 222-224, nr. 173; p. 247-248, nr. 190; XXII, p. 112-113, nr. 100; XXIII, p. 22, nr. 21; p. 196-198, nr. 161; p. 211, nr. 176;
XXIV, p. 98, nr. 99; p. 373-374, nr. 385; p. 382-383, nr. 393; XXV, p. 125, nr. 112; p. 194, nr. 182; p. 201, nr. 194; p. 235, nr. 234; p. 279-280, nr.
286; p. 365, nr. 349; XXIII, p. 48, nr .50; XXIV, p. 267-271, nr. 278; XX, p. 443-444, nr. 427; p. 629-631, nr. 575; XXI, p. 17, nr. 19; XXIII, p. 152-
153, nr. 114; XXIV, p. 213, nr. 230; p. 452, nr. 484; XXV, p. 204-205, nr. 198; XXII, p. 160-162, nr. 142; XX, p. 540-541, nr. 496; XXV, p. 177, nr.
166; p. 177-178, nr. 167; XXI, p. 213-216, nr. 169; XXIII, p. 297-298, nr. 254; XXIV, p. 180, nr. 197; p. 405-406, nr. 426; XX, p. 466-467, nr. 449;
XXI, p.79-82, nr. 74; p. 346, nr. 271; XXII, p. 45-47, nr. 43; p. 69-71, nr. 66; p. 324-325, nr. 286; XXIII, p. 343-344, nr. 306; p. 474, nr. 412; p. 480,
nr. 418; p. 504-505, nr. 443; XXIV, p. 303, nr. 304; p. 367, nr. 378; p. 395, nr.412; p. 444, nr. 471; p. 485-486, nr. 526; XXV, p. 16-17, nr. 15; p. 19-
21, nr. 18; p. 80-81, nr. 83; p. 209-210, nr. 203; p. 238-239, nr. 237; p. 279-280, nr. 286; pp. 430, nr. 424; pp. 430-431, nr. 425; p. 457, nr. 466; pp.
44
494-495, nr. 509; XX, p. 709-710, nr. 662; XXI, p. 147-149, nr. 118; XXII, p. 324-325, nr. 286; p. 336-338, nr. 298; XXIII, p. 473, nr. 411; p. 561, nr.
505; XXIV, p. 103-104, nr. 106; p. 119-120, nr. 126; p. 411-412, nr. 434; p. 494, nr. V-VI; XXV, p. 454-455, nr. 462; XXII, p. 45-47, nr. 43; p. 57, nr.
53; XXIV, p. 16-17, nr. 15; XXI, p. 134, nr. 108; XXIV, p. 119-120, nr. 126; p. 411-412, nr. 434; p. 19-21, nr. 18; p. 125, nr. 112; XXIII, p. 566-567,
nr. 512; XX, p. 716, nr. 668; XXI, p. 151, nr. 121; XXIII, p. 373-374, nr. 329; XXIV, p. 3, nr. 6; p. 373-374, nr. 385; XXI, p. 323-326, nr. 257; XXV, p.
155-156, nr. 141; XXIV, p. 267-271, nr. 278; XXV, p. 50-51, nr. 43; XXIV, p. 106, nr. 110; p. 303, nr. 304; XXV, p. 19-21, nr. 18; XXII, p. 113-114,
nr. 101; p. 114-115, nr. 102; XXV, p. 406-407, nr. 399; p. 464-465, nr. 473; XX, p. 545-546, nr. 502; p. 712, nr. 665; XXII, p. 67-68, nr. 63; XXIII, p
.47-48, nr. 49; p. 558-559, nr. 502; XXIV, p. 211-212, nr. 229; p. 267-271, nr. 278; p. 373-3741, nr. 385; p. 204-205, nr. 198; XXIII, p. 292-293, nr.
250; XXI, p. 357, nr. 279; p. 416, nr. 323; XXII, p.73-74, nr. 68; p. 82-83, nr. 77; p. 146-147, nr. 133; p. 256, nr. 227; XXIII, p. 62-63, nr. 60; p. 108-
110, nr. 85; p. 253-254, nr. 216; p. 255-256, nr. 217; p. 324-325, nr. 284; p. 409-411, nr. 365; p. 473, nr. 411; p. 504-505, nr. 443; p. 614, nr. 566;
XXIV, p. 126, nr. 133; XXV, p. 32-33, nr. 28; p. 92, nr. 92; p. 204-205, nr. 198; p. 209-210, nr. 203; p. 228, nr. 228; p. 229-231, nr. 229; p. 337-343,
nr. 329; p. 354-356, nr. 340; XXII, p. 308-309, nr. 274; XXI, p. 357, nr. 279; XXIII, p. 614, nr. 566; XXI, p. 247-248, nr. 190; XXII, p. 82-83, nr. 77;
XXIII, p. 566-567, nr. 512; p. 614, nr. 566; XX, p. 535-539, nr. 494; I. Caproşu, Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, vol. I (1408-1660), Edi-
tura Dosoftei, Iaşi, 1999, p. 296, nr. 219; Documenta Romaniae Historica, A, XXIII, p. 256, nr. 227; p. 556, nr. 497; XXIV, p. 3, nr. 6; p. 494, nr. V;
XXV, p. 50-51, nr. 43; p. 204-205, nr. 198; XX, p. 651, nr. 602; XXIV, p. 157-158, nr. 168; XXV, p. 24, nr. 22; I. Caproşu, Documente privitoare la
istoria oraşului Iaşi, loc. cit.; Documenta Romaniae Historica, A, XXIII, p. 256, nr. 227; p. 358-361, nr. 318; XXV, p. 204-205, nr. 198; XX, p. 466-467,
nr. 449; p. 466-467, nr. 449; p. 256, nr. 227; XXIV, p. 404-405, nr. 425; XXV, p. 50-51, nr. 43; p. 204-205, nr. 198; p. 227-228, nr. 227; p. 389-391,
nr. 383; XX, p. 651, nr. 602; XXI, p. 278 - 279, nr. 219; XXII, p. 82-83, nr. 77; p. 103-104, nr. 90; XXIII, p. 473, nr. 411; XX, p. 507-508, nr. 481; p.
709-710, nr. 662; p. 699, nr. 651.
Sursele Tabelului 5: Documenta Romaniae Historica, XXVI (1641-1642), volum întocmit de I. Caproşu, Bucureşti, 2003, p. 178-179, nr.
198; p. 197-198, nr. 239; p. 198, nr. 240; p.318, nr.384; p. 347, nr. 411; p. 348-351, nr. 413; XXVII (1643-1644), volum întocmit de Petronel Zaha-
riuc, Cătălina Chelcu, Marius Chelcu, Silviu Văcaru, Nistor Ciocan, Dumitru Ciurea, Bucureşti, 2005, p. 164, nr. 174; p. 203, nr. 223; p. 307,
nr. 315; p. 308, nr. 317; p. 385-388, nr. 401; XXVIII (1645-1646), volum întocmit de Petronel Zahariuc, Marius Chelcu, Silviu Văcaru, Cătălina
Chelcu, Bucureşti, 2006, p. 37-41, nr. 45; p. 63, nr. 67; p. 96-97, nr. 116; p. 214-215, nr. 270; p. 233, nr. 293; p. 369-370, nr. 323; p. 275-276, nr.
339; p. 383-384, nr. 450; p. 384-385, nr. 451; p. 387-388, nr. 454; p. 463-464, nr. 535; Catalogul documentelor moldoveneşti din Arhiva Istorică Cen-
trală a Statului (în continuare: CDM), II, 1621-1652, întocmit de Mihai Regleanu, Iulia Gheorghian, Veronica Vasilescu şi Doina Duca,
D.G.A.S., Bucureşti, 1959, p. 373, nr. 1899; II, p. 392, nr. 2008; p. 393, nr. 2012; p. 397, nr. 2033; Gheorghe Ghibănescu, Ispisoace şi zapise, vol. II,
2, Iaşi, 1910, p. 223, nr. 139; Documenta Romaniae Historica, A, XXVI, p. 198, nr. 240; p. 318, nr.384 ; pp. 396-399, nr. 469; p. 410, nr. 485; p. 445-
446, nr. 535; XXVII, p. 185, nr. 200 ; p. 203, nr. 223; XXVIII, p. 18, nr. 26; p. 63, nr. 67; p. 96-97, nr. 116; p. 214-215, nr. 270; p. 286-287, nr. 340; p.
488-492, nr. 558; Gh. Ghibănescu, Ispisoace şi zapise, vol. II, 2, p. 138, nr. 84; p. 206, nr. 126; p. 223, nr. 139; Ibidem, vol. VIII, p. 300, nr. 198; Do-
cumenta Romaniae Historica, A, XXVI, p. 396-399, nr. 469; XXVII, p. 45, nr. 41 ; p. 190, nr. 208; XXVII, p. 425-426, nr. 445; XXVIII, p. 45, nr. 47;
p. 480, nr. 530; Gh. Ghibănescu, Ispisoace şi zapise, vol. II, 2, p. 138, nr. 84; vol. VIII, p. 301, nr. 199 Documenta Romaniae Historica, A, XXVI, p.
345-347, nr. 410; p. 347, nr. 411; p. 348-351, nr. 413; XXVIII, p. 63, nr. 67; p. 96-97, nr. 116; Gh. Ghibănescu, Surete şi Izvoade, VIII, Iaşi, 1914, p.
301, nr. 199; CDM, II, p. 382-383, nr. 1953; p. 393, nr. 2012; Documenta Romaniae Historica, A, XXVIII, p. 232, nr. 291; Teodor Balan, Documente
bucovinene, vol. I, Cernăuţi, 1933, p. 250-251, nr. 147; Documenta Romaniae Historica, A, XXVII, p. 311-313, nr. 323; XXVI, p. 321-322, nr. 388;
p.438-439, nr. 523; XXVII, p. 329, nr. 340; XXVIII, p. 18, nr. 26; XXVI, p. 106-107, nr. 99; p. 164, nr. 203; p. 236-237, nr. 284; p. 260, nr. 310; p.
189, nr. 219; p. 266, nr. 319; p. 329, nr. 395; p. 396-399, nr. 469; p. 410, nr. 485; p. 438-439; nr. 523; XXVII, p. 392, nr. 407; XXVIII, p. 4, nr. 6;
XXVII, p. 154, nr. 190; Ibidem, XXVIII, p. 331, nr. 388; p. 445, nr. 503; CDM, II, p. 405, nr. 2080; p. 408, nr. 2094; p. 415, nr. 2138; p. 416, nr. 2147;
Documenta Romaniae Historica, A, XXVI, p. 189, nr. 219; XXVII, p 100-101, nr. 95; p. 204, nr. 224; p. 167, nr. 180; XXVIII, p. 4, nr. 6; XXVII, p.
314-315, nr. 324; XXVIII, p. 214-215, nr. 270; p. 273, nr. 326; p. 214-215, nr. 270; p. 214-215, nr. 270; XXVI, p. 19, nr. 22; p. 27, nr. 34; p. 180-181,
nr. 200; p. 237-238, nr. 286; p. 345-347, nr. 410; p. 377-378, nr. 444; p. 415, nr. 490; p. 434, nr. 517; p. 512-513, nr. 634; XXVII, p. 34, nr. 28 ; p.
194-195, nr. 214; p. 324, nr. 333; p. 339, nr. 350; XXVIII, p. 158-160, nr. 199; p. 175, nr. 223; CDM, II, p. 374, nr. 1907; p. 376, nr. 1916; Gh.
Ghibănescu, Surete şi izvoade, vol. V, p. 189-190, nr. 110; Gh. Ghibănescu, Ispisoace şi zapise, vol. II, 2, p. 216-217, nr. 136; CDM, II, p. 405, nr.
2080; Documenta Romaniae Historica, A, XXVI, p. 235, nr. 282; p. 410, nr. 485; CDM, II, p.382, nr. 1951; CDM, II, p. 398, nr. 2041; Documenta Ro-
maniae Historica, A, XXVI, p. 321-322, nr. 388; Gh. Ghibănescu, Ispisoace şi zapise, vol. II, 2, p. 216-217, nr. 136; Documenta Romaniae Historica,
A, XXVI, p. 178-179, nr. 198; XXVII, p. 7, nr. 9; XXVIII, p. 488-492, nr. 558; XXVI, p. 272, nr. 328; p. 180-481, nr. 200; XXVII, p. 360-361, nr. 375;
XXVIII, p. 339, nr. 394; XXVII, p. 380, nr. 398; XXVI, p. 404, nr. 475; p. 223, nr. 264; p. 489-490, nr. 606; p. 237-238, nr. 286; XXVII, pp. 28-29, nr.
24; p. 84, nr. 78; p. 85, nr. 79; XXVI, p. 225-227, nr. 267; XXVII, p. 316, nr. 325; XXVI, p. 71, nr. 63; XXVII, p. 316, nr. 325; XXVI, p. 464, nr. 569;
XXVII, p. 167, nr. 180; p. 203, nr. 223; p. 373, nr. 388; p. 385-386, nr. 401; p. 391-392, nr. 406; XXVIII, p. 18, nr. 26; p. 45, nr. 47; p. 96-97, nr. 116;
p. 369-370, nr. 323; Doc. priv. ist. oraş. Iaşi, I, p.426-427, nr. 356.
© DAVID Cătălin-Valentin
45
СУСІДИ МОЛДАВСЬКОГО КНЯЗІВСТВА: БРАЦЛАВСЬКЕ КОЗАЦТВО
Олександр ДАН
Summary
All three Cossack regiments, formed in Bratslavshchyna don’t belong to the old Registered Cossack regiments.
They were formed as the representatives of the Chygyrynskyj and Korsunskyj regiments of Registered Cossacks, to
which belonged local city dwellers, peasantry, nobles, and clergymen. Cossacks in these newly formed regiments con-
sisted only of 19 % of the whole registry of Zaporozhian Host, i.e. one fifth of all Registered Cossacks in 1649, provi-
ded that Umanskyj Regiment – of 7.4% Bratslavskyj – of 6.6% Kalnytsky – of 5.0%. Each of the above mentioned
bands performed independent and self-sufficient role in the military operations.
In the history of Ukraine Cossacks of Bratslavshchyna had its own specificity: on the contrast to the six native
regiments of Kiev province on the territory Bratslav province Cossacks as structured military force appeared 23
years later and had smaller continuity of existence, only about 30 years (1648-1676) the foundation of these Cossacks
were not the Cossacks from old times of great-grandfather, but citizen which entered a state a Cossacks, peasantry
and nobles, who were organized by the Zaporozhian Cossacks and Registered Cossacks. It is an incorrect statement
that before national revolution in Bratslavshchyna there were mostly Cossack settlement. We were unable to find
any sources of significant amounts of Cossack population in Bratslavshchyna before 1648 , given that the province
had 766 settlements and after significant transition into a state of Cossacks the number was 10 % per Cossack settle-
ment (1649). To a degree an exaggeration would be the point of view that in every settlement before the Liberation
War there were about 15 Cossack dyms («dymiv») – about 90 people –, and in some cities – in Bratslav , Vinnycia,
Ladyzhyn , Nemyriv, Tetiyiv, Pogrebyische and others lived several hundred or even thousands of Cossacks.
Before the National revolution the amount of so-called «armor» Cossacks on the territory of Bratslav province was
insignificant, especially that along with them in the service of magnates and middle nobility employed Wallachia units.
While developing the uniformity approach, but not the same proportion of the National liberation war partic-
ipants, company analysis of the nobility constituent among the studied Cossacks made it possible to confirm the con-
clusion of previous researchers that the regiments of this group belonged to the Nobles Cossack by the sources forma-
tion. We managed to determine the inter-regiment difference in this area. Analysis of available sources confirmed
that «indigenous» nobility («boyar») which existed on Bratslavshchyna before Lublin 1569 ) in its majority kept the
Orthodox religion and entered the state of Cossacks.
The tendency of peasantry transition into a state of Cossacks, primarily in the Orthodox nobility estates is noticed.
Given that the settlement of Uman went in the most slowly way in the province, the highest number of Co-
ssacks can be explained by the following factors: the concentration of anti-Polish socially active elements in the re-
mote from the border with Poland province, the core of which was menacing fortress, and the relative proximity of
Zaporozhian Host.
Given the negative role geopolitical situation of Bratslavshchyna, we note that organized of the border as well
as involvement of western region (Podolia, Volhynia, Galicia and Holm) to Hetmanate became the main objective of
Bratslav regiments.
It should be taken into account that the Moldovan direction of the Hetmanate policy was also formed under
the influence first of all of Bratslav regiments.
Continuous usage of «levenci» by the Cossack colonels was also a specific feature of this region. Thus, when in 1658
colonel Gogol brought «levenetsi» to Kyiv, all the surrounding dwellers were frightened because until then there has never
been such a case in the Zaporozhian Host that «levenci» served in Kiev region, they always served in Wallachia.
In a result of Cossacks’ activity in Bratslavshchyna and National Liberation War bondhold has been reduced.
If the neighboring district of Volodymyrskyj province it was in some villages one week day, then in all districts of
Bratslavshchyna it was an entirely exceptional phenomenon – city dwellers, peasantry, and clergymen made about
87.7 % in the regiments.
Cossacks of the bigger cities in Bratslavschyna didn’t form such a significant proportion of the total number of
Cossacks. Regimental cities had the following share: 9.9% in Uman regiment, in Kalnytsky – 9.7% , 7.3% in Brats-
46
lavsky regiment. In indigenous regiments: Chygyryn – 14.6 %, Bilocerkivskyj – 34.9 , in Kanivskyj, Korsunskyj and
Cherkaskyj regiments this number was even higher. Thus, regimental towns in Bratslavshchyna played not such a
significant role in the Cossack establishment in the indigenous regiments. And more than 90 % of the Cossacks were
residents of small towns and villages.
Transition after the destruction of Uman in 1674 to the Livoberezhzhia of the vast majority of Cossacks allowed
them to preserve their ethnicity, Orthodox religion. These processes are more precisely elucidated in the article.
Дослідження історії козацтва є одним із важливих завдань вивчення цивілізаційної історії Укра-
їни. Геополітична, економічна, політична, соціальна специфіка козацтва окремих регіонів складала
той феномен козацько-гетьманської держави, який виник в середині ХVІІ ст. Національно-визвольна
війна захопила більшість регіонів, де українці складали етнічну більшість. Козацтву вдалося поши-
рити і утримати владу на значний регіон на захід від своїх традиційних теренів. Загальновизнано, що
воно відіграло провідну роль у розвитку революції на Брацлавщині, як і в інших регіонах. Довготри-
валість, нерівномірність й суперечливість розвитку подій позначилась і на Брацлавщині, на всіх її
трьох полках – Уманському, Брацлавському і Кальницькому. В сучасній історіографії найбільшою
увагою користується перший з названих полків. Стосовно нього є два монографічних дослідження
Ю. Мицика1 і Ю. Бодрова2. Вперше історію Кальницького полку обрали об’єктом спеціального дослі-
дження О.Дан і В.Кривошея3. Нещодавно з’явилися праці Г. Казьмирчука і М. Казьмирчук4, які пог-
либили названі студії. Системно всі три полки Брацлавщини досліджуються в нашій монографії5.
Всі три козацькі полки, які утворилися на території Брацлавщини не належали до старих реєс-
трових козацьких полків. Вони утворилися репрезентантами Чигиринського, Корсунського реєстро-
вих полків, запорожців, до яких додалися місцеві міщани, посполиті, шляхтичі, церковнослужителі.
Козацтво цих новоутворених полків складали 19 % всього реєстру Війська Запорозького, тобто п’яту
частину усіх реєстрових козаків у 1649 р., при чому Уманський полк – 7,4 %, Брацлавський – 6,6 %,
Кальницький – 5,0 %. Кожен з вище названих полків виконував самостійну і самодостатню роль у вій-
ськових операціях.
В історії України козацтво Брацлавщини мало свою специфіку: на відміну від шести корінних пол-
ків Київського воєводства на теренах Брацлавського воєводства козацтво як структурована військова сила
виникла пізніше на 23 роки і мала меншу часову тяглість існування, лише близько 30 років (1648-1676 рр.).
Основну частину козацтва складали не козаки з діда-прадіда, а покозачені міщани, посполиті і шляхтичі,
яких організовували козаки-січовики і козаки-реєстровці. Не відповідає дійсності твердження, що перед
Національно-визвольною війною на Брацлавщині були наявні переважно козацькі поселення6. Нам не
вдалося віднайти ніяких джерел про значні козацькі масиви людності на Брацлавщині перед 1648 р.
Перед 1648 р. на Брацлавщині до козацьких родин відносилися Байбузи, Кошки, Жилинські.
Враховуючи, що воєводство мало 766 населених пунктів7 і після значного покозачення показник
був 10 козаків на один населений пункт (1649 р.), деяким перебільшенням є точка зору, що у кожному
населеному пункті до початку Визвольної війни було по 15 козацьких димів (90 осіб), а в окремих міс-
тах — у Брацлаві, Вінниці, Ладижині, Немирові, Тетіїві, Погребищі та інших — козаків жило по кілька
сотень, а може, навіть і тисяч осіб8.
1 Ю.А. Мицик, Умань козацька і гайдамацька, К., „КМ Академія”, 2002, 187 с.
2 Ю.І. Бодров, Історія Уманського козацького полку. Монографія, К.: „Київський університет”, 2001.
3 О.Ю. Дан, Вінниччина козацька. Історія Вінницького козацького полку, К.: ВД «Стилос», 2004, 204 с.
4 Г. Казьмирчук, Кальницький полк: історіографія та джерела // Соціальна історія: Науковий збірник / За ред. проф. Г. Д. Казь-
мирчука. Вип. ІV, К.: Видавець СПД Цимбаленко, 2008, c. 54–58; Г. Казьмирчук, Кальницький козацький полк (1648-1711 рр.), К.:
СПД Цимбаленко Є.С., 2009, 92 с.; Г. Казьмирчук, Кальницький козацький полк (1648-1711 рр.), К.: Логос, 2011, 108 с.
5 О.Ю. Дан, Козацтво Брацлавщини у боротьбі за свободу і незалежність (1648-1676 рр.), Вінниц. держ. пед.. ун-т ім. М. Коцю-
бинського. Музей гетьманства, 2-ге вид. К.: Вид. дім «Стилос», 2004, 287 с.
6 О. Компан, Міста України в другій половині XVII ст., К., Видавництво АН УРСР, 1963, c. 75.
7 М.Г. Крикун, Динаміка кількості поселень Брацлавського воєводства в ХVІІ-ХVІІІ ст. // Проблеми історичної географії Укра-
їни / Редкол.: Ф.П. Шевченко (відп. ред.) та ін., К., 1991, c. 34.
8 О. Компан, Міста України в другій половині XVII ст., c. 66.
47
Перед Національно-визвольною війною кількість так званих „панцирних” козаків на території

Брацлавського воєводства була мізерною, тим паче, що паралельно з ними на службу магнати і сере-
дні шляхтичі наймали волоські підрозділи;
Розвиваючи погляд про однорідність, але не однакову частку складу учасників Національно-
визвольної війни, по сотенний аналіз шляхетського елементу серед досліджуваного козацтва дав
змогу підтвердити висновок попередніх дослідників про те, що полки цієї групи належали до шляхет-
сько-козацьких за джерелами формування. Вдалося встановити внутрішньополкові відмінності у цьо-
му питанні. Аналіз наявних джерел засвідчив, що «туземна» шляхта-боярство (яка існувала на Брац-
лавщині до Люблінської унії 1569 р.) в своїй більшості зберегла православну віру і стала до лав козацтва.
Зафіксований значний вплив на формування козацької адміністрації міського патриціату, в
меншій мірі, священиків (особливо полкових міст, в першу чергу старих – Вінниці, лише в Умані було
9 церков, у Брацлаві – 49;
Простежується тенденція покозачення посполитих, в першу чергу, у маєтках православної
шляхти. Таке явище слід пояснити кількома причинами: у маєтках православних шляхтичів знаходи-
лось місцеве автохтонне населення, для якого відстоювання своєї території і своєї віри було нагальним
завданням. У цьому інтереси посполитих співпадали з інтересами своїх патронів. Крім того, ситуація
допомогла їм відстоювати свої інтереси і збройними методами, не лише від загарбників та іновірців,
але і отримати соціальні привілеї у своєму суспільному середовищі. Це піднімало статус і покозаче-
них шляхтичів, які таким чином мали більші військові формування під своєю орудою.
Конкретні дії засвідчують антипольський і антиєврейський, антикатолицький, антимагнат-
ський, протишляхетський, в першу чергу антипольського і антиволинського спрямування, характер;
Враховуючи, що заселення Уманщини йшло найповільніше у воєводстві10, найвища чисель-
ність козаків можна пояснити наступними факторами: зосередження антипольських суспільно-ак-
тивних елементів у віддаленій від кордону з поляками частині воєводства, серцевиною, якої була грі-
зна фортеця, а також відносна близкість Запорозької Січі. Ю.А. Мицик звернув увагу на той фактор,
що “Умань відіграє також і роль важливої бази постачання війська всім необхідним”11 і таким чином
була тиловою операційною базою.
Термін „козаки – стан дрібних власників фермерського типу” в силу постійної загрози татарсь-
кого і польського вторгнень не зовсім прийнятний для досліджуваного нами регіону, швидше —
представники покозачених станів при стрімкому зменшенні населення краю виконували функцію
вільної озброєної людини на прикордонні, постійно чатуючи на ворога. Для прикордонної Брацлав-
щини була характерна ситуація, коли лише непридатних для війни залишали для жнив.
Враховуючи негативну роль геополітичного становища Брацлавщини, відзначимо, що органі-
зація захисту кордону, а також залучення західного регіону (Поділля, Волині, Галичини і Холмщини)
до Гетьманщини стало головним завданням брацлавських полків.
Слід враховувати, що молдавський напрямок політики гетьманської держави також формува-
вся під впливом, в першу чергу, полків Брацлавщини. Аналіз персонального складу дозволяє ствер-
джувати, що на початковому етапі Національно-визвольної війни саме в цих полках зафіксований
найвищий показник молдавського етнічного елементу. Бачимо його представників і на полковничих
урядах. Молдавський напрямок зовнішньополітичної лінії розвитку Гетьманщини забезпечувався, в
першу чергу старшиною брацлавських полків12.
Постійне використання левенців (подільські опришки) козацькими полковниками було також
специфічною рисою цього регіону. Так, коли у 1658 р. полковник Євстафій Гоголь привів левенців під
Київ, то всі навколишні міщани були налякані, бо досі левенці ніколи у війську Запорозькому не слу-
жили і на Київщині не з’являлися, а завжди були на Волощині13.
9 П. Алепский, Путешествие Антиохийского патриарха Макария в Москву, М., 1898, c. 15; Д. Дорошенко, Гетьман Петро
Дорошенко Огляд його життя і політичної діяльности, Нью-Йорк, 1985, c. 359.
10 М.Г. Крикун, Динаміка кількості поселень Брацлавського воєводства в ХVІІ-ХVІІІ ст. // Проблеми історичної географії Укра-
їни / Редкол.: Ф.П. Шевченко (відп. ред.) та ін., К., 1991, c. 37.
11 Ю.А. Мицик, Умань козацька і гайдамацька, К., „КМ Академія”, 2002, c. 16.
12 А.Ф.Ермоленко, Украинско-молдавские взаимоотношения в период Освободительной войны украинского народа 1648-1654 гг.
Автореферат дисс. канд. истор. Наук, К., 1949.

13 М. Грушевський, Історія України-Руси. В 11 т., 12 кн. / Ред. кол. П.С.Сохань та ін. Т. 10, pоки 1657-1658. К.: Наукова думка, 1998, c. 276.
48
Як наслідок діяльності козацтва на Брацлавщині в результаті Національно-визвольної війни

скоротилася панщина. Якщо у сусідньому Володимирському повіті вона складала в окремих селах по
одному тижню на тиждень14, то у повітах Брацлавщини вона взагалі була виключним явищем. Міща-
ни, посполиті і представники духовного стану разом складали в полках 87,7 %;
Козаки великих міст Брацлавщини не мали такої значної питомої ваги у загальній кількості
козаків. Полкові міста мали таку питому вагу: 9,9 % в Уманському полку, 9,7 % у Кальницькому, 7,3 %
у Брацлавському полках. В корінних полках: Чигиринський — 14,6, Білоцерківський — 34,9, а у Ка-
нівському, Корсунському і Черкаському полках цей показник був ще вищий. Таким чином, на Брац-
лавщині полкові міста відігравали не таку значну роль у становленні козацтва як у корінних полках.
А більше 90 % козаків складали мешканці невеличких містечок і сіл.
12, 3 % в козацькому середовищі складали покозачені шляхтичі, але вони були цементуючою
основою військового навику широкої маси посполитства, яке влилось до лав Війська Запорозького.
Брацлавська шляхта, за невеличким виключенням, вся опинилася в українському військово-політич-
ному козацькому таборі. Волинська шляхта, яка мала маєтності на Брацлавщині, брала участь у вій-
ськових акціях Речі Посполитої по відвоюванню втрачених територій. Польські шляхтичі єдиним
фронтом виступили проти визнання Брацлавського воєводства Кальницьким, Брацлавським і Уман-
ським полками, тобто козацькою українською державою.
З 87,7 % не шляхтичів записаних у козацький реєстр абсолютна більшість була посполитими,
міщанські громади полкових міст складали до 10 %, дещо доповнювало ці цифри покозачене міщан-
ство маленьких містечок, але ж, звичайно не перевищувало полкові міста. Не більше відсотка серед ко-
заків було вихідців з духовного стану.
Польські джерела свідчать: „холопство, збунтувавшись, у козацтво пішло”15. Легкість з якою
брацлавське посполитство покозачилося пояснюється не лише соціально-етнічно-релігійними при-
чинами, про які вже багато сказано істориками різних часів і напрямків, але і господарськими – в регі-
оні переважаючим у сільському господарстві було скотарство, що дозволяло селянину мобільно зні-
матися з насиджених місць, а не бути прив’язаним до свого клаптика землі.
Перехід на схід після руйнації Умані у 1674 р. значної частини козацтва дозволив йому зберегти
свою етнічність, православне віросповідання. Доля брацлавського козацтва, яке перейшло на Лівобе-
режжя найбільш детально представлена в працях В.В. Кривошеї16. Та ж частина козацтва, що залиши-
лася під Річчю Посполитою в подальшому частково вимушена була прийняти католицизм чи унію,
піддавалися полонізації, а частково залишалася православною українською. Вивчення цих процесів
впродовж кінця ХVІІ-ХVІІІ ст. ще має стати об’єктом спеціального наукового дослідження.
Ліквідація полково-сотенного устрою на території Брацлавського воєводства була однією з ос-
новних рис першої половини 70-х рр. ХVІІ ст.17. Дещо пізніше турецькому султану Мехмету ІV нічого
не залишалося, як видати грамоту російському царю Федору Олексійовичу з докорами про прийня-
ття в російське підданство гетьмана Петра Дорошенка18.
У грудні 1677 р. сотник Богуненко з полку Гоголя привів свою сотню кавалеристів на лівий бе-
рег. Через полковника київського К. Солонину він просив гетьмана прийняти його кінних і полк пі-
хотний В. Іванії на службу і дозволити розселитися на Лівобережжі19.
Головний потік біженців з Правобережжя стався після 1674 р. до Полтавщини, коли було зни-
щено такі опорні пункти козаччини як Умань, і Ладижин. Місцеве населення перейшло на Лівобере-
жжя і заснувало так звані сотні Полтавського полку по р. Оріль: Царичанську, Орлянську, Китайго-
родську, Маяцьку, Нехворощанську.
14 Д.Л. Похилевич, Структурні зміни в помісті після Визвольної війни українського й білоруських народів // 300 років возз’єдна-
ння України з Росією. Науковий збірник, Львів, 1954, c. 88.
15 В.А. Смолій, Українська національна революція 1648-1676 рр. крізь призму століть // Український історичний журнал, 1998,
№ 1, c. 14.
16 В.В. Кривошея, Персональний склад старшини Брацлавського і Кальницького полків в період Національної революції
// Наукові записки Вінницького державного педагогічного університету ім. М.Коцюбинського, – 2010. Вип. 18, c. 20.
17 В.А. Смолій, Українська національна революція 1648-1676 рр. крізь призму століть // Український історичний журнал, 1998,
№ 3, c. 9.
18 Матеріали до документальної виставки „Україна і Росія. Історія XVII-XVIII ст.” // Архіви України, 2003, № 1-3, c. 202.
19 В. Борисенко, Соціально-економічний розвиток Лівобережної України в другій половині ХVІІ ст., К., 1986, c. 44.
49
Є пряма вказівка на той факт, що сотенне містечко Полтавського полку Китайгород заснували
вихідці з містечка Ладижина після героїчної оборони останнього і його руйнації.
Гетьман, колишній полковник уманський Михайло Степанович Ханенко, перейшовши на
Лiвобережжя, оселився поблизу Козельця20, потім переїхав до Лохвицi21, перебрався до Києва22. Влітку
1677 р. через священика Павла завів зносини з немирівським старостою Степаном Куницьким, листу-
ючись з королем, пропонуючи свої послуги. Це листування було викрите23. Ханенка заарештували,
судили і потім він знаходився під караулом у голови московських стрільців Семена Радишевського24.
На Лівобережжя разом з Михайлом Ханенком вийшов якийсь старшина Яків з сином Микитою
Яковичем, які володіли селом Лукою в Лохвицькій сотні. Син останнього Леонтій був одружений з
Настасією Лаврентіївною Ханенко, сестрою полковника наказного лубенського Данила Ханенка.
До Лубен переходять представники родини полковника брацлавського Михайла Зеленського,
де згодом отримують місцевий полковий пернач. Білогруди перейшли в Новий Млин. Після перехо-
ду на Лівобережжя колишній полковник уманський Білогруд отримав від Самойловича село Шаба-
линівку (куди перейшов з родичами) в Новомлинській сотні Ніжинського полку, де й помер25.
З якихось причин щонайменше два сини Василя Чечеля-Судимонтовича перейшли на Лівобе-
режжя. Бачимо там Дмитра Васильовича Чечеля серед значних військових товаришів з Правобере-
жжя що найбільш активно боролися за приведення у 1687 р. до гетьманства Івана Мазепи (Андрій
Ребриковський, Андрій Павловський, Андрій Михайловський, Іван Цеханський, Іван Билевич, Гаври-
ло Жеребецький, Самійло Савицький). У 1689 р. він входить до складу почту гетьмана під час експе-
диції до російського царя, а вже в 1690 р. Став посланником Мазепи до царя під час місії митрополита
Київського Варлаама Ясинського, пізніше — полковником піхотним і героєм оборони Батурина 1708 р.
Гаврило Коваленко, призначений гетьманом П. Дорошенком полковником кальницьким після
переходу Ребриковського на бік Самойловича, був пізніше вбитий Ю. Хмельницьким.
Зять Івана Сірка Іван Іванович Сербин з Гетьманщини в 1672 р. вийшов на Слобожанщину в
Мерефу, мереф’янський сотник. Осадив містечко Соколів і став сотником соколівським. Разом із своїм
швагром Іваном Артемовим пристав до колишнього уманського полковника Гродзенка і розпочали
підготовку до переселення на Правобережжя. Щойно він перейшов Дніпро царська адміністрація ки-
нула його дружину до в’язниці і він вимушений був повернутися. Спочатку був наказним полковни-
ком харківським (1687-1691)26, потім полковником переяславським (1691-1706).
У сотні Царичанській, та і по іншим сотнях Полтавського полку зустрічаються представники
родини Пелехів, які ведуть свій родовід від одного із найближчих соратників гетьмана Ханенка, ко-
шового отамана Запорозької Січі Григорія Пелеха. Пелехи в реєстрі 1649 р. зустрічаються у Бершад-
ській, Кочубіївській та Іванській сотнях Уманського полку.
З Уманського полку на Полтавщину перейшли родини Кочубеїв, Лукомських, Пустовойтенків.
Відомо, що дід генерального писаря, а потім генерального судді Василя Леонтійовича Кочубея Андрій,
будучи представником татарської бейської родини вийшов з Криму і оселився на Правобережжі. Ва-
силь же вперше згадується як військовий канцелярист у гетьмана Івана Брюховецького, що засвідчує
його січові зв'язки. У Кочубіївській же сотні бачимо також представників роду Суховієнків, які потім бу-
ли і на Полтавщині. Достатньо відомий і кошовий отаман Петро Суховієнко.
Спільний, очевидно, брацлавський корінь мають родини Полтавського, Гадяцького, Миргород-
ського полків Довгалі, Кияниці, Гладкі, Браїлки (Браїленки), Костогризи, Лазоренки, Бражники, Ште-
пи, Яворські, Лихоноси, Твердохліби, Зеленські, Кобеляцькі та інші, різні представники родин яких
зустрічаються у джерелах другої половини ХVII ст., як у Брацлавському і Уманському полках, так і у
вище згазаних лівобережних полках. Протягом 1648-1673 рр. були лише поодинокі випадки переходу
20 Т. Чухліб, Михайло Ханенко // Володарі гетьманської булави, К.: Варта, 1995, c. 327.
21 В.В. Кривошея, Національна еліта Гетьманщини (Персональний склад і генеалогія. 1648-1782 рр.), К.: ІПіЕД НАНУ, 1998, ч. І, c. 151.
22 А.Лазаревский, Описание Старой Малороссии. Т. І. Полк Стародубовский, К., 1888, c. 7.
23 Акты относящиеся к истории Южной и Западной России, собраные и изданые археографической комиссией. Т. XIII, 1677-1678,
СПб.: Тип. А.М. Котомина, 1885, c. 44.

24 Акты относящиеся к истории Южной и Западной России, собраные и изданые археографической комиссией. Т. ХІ, 1672-1674,
СПб.: Тип. М. Эттингера, 1879, c. 410.

25 В.В. Кривошея, Національна еліта Гетьманщини (Персональний склад і генеалогія. 1648-1782 рр.), К.: ІПіЕД НАНУ, 1998, ч. ІІ, c. 209.
26 В.Л. Маслійчук, Козацька старшина Харківського слобідського полку 1654-1706 рр., Харків, 1999, c. 89.
50
на Полтавщину брацлавців. Це пов'язано з тим, що з одного боку територія Полтавського полку зали-
шалася небезпечною з огляду на татарські вторгнення і полки північно-східного регіону та Слобо-
жанщини мали більшу привабливість для біженців. А з іншого боку самі брацлавці вели запеклу бо-
ротьбу проти загарбників, маючи надію відвоювати не лише східне Поділля, а й українські землі, роз-
ташовані західніше.
Молдавський воєвода Дука призначив своїх полковників у головні козацькі міста. „...в Чигирине
был Кгрембашевський, в Мошнах и Черкасах Вергун, в Каневе Кобзарь, а в Корсуне и Богуславе Куниц-
кий”, — сповіщав царя Василь Кочубей. І, характеризуючи їх, додавав: „А все те и иные осадчики были
беглецы и изменники наши, которые отсюда из стороны нашей на ту сторону Днепра поуходили, и Ку-
ницкий тот забежал было к ляхам прежде, а потом к нему Дуке воеводе прилепился...”27. Коли ж розпоча-
лись військові дії поляків проти Порти, то вказані козацькі ватажки здали Немирів та інші міста, а Куниць-
кий, своим хитрым умыслом гетьманского прозвания у ляхов добился”28.
Свого часу С. Куницького Дорошенко направляв послом до Турцiї. У 1677 р. М. Ханенко вико-
ристовував його для передачi своєї кореспонденцiї до Собеського. 24 серпня 1683 р. С. Куницький
призначається гетьманом. Козаки домагалися передачі у повне козацьке володіння лише Білоцерків-
ського староства. На Брацлавщині козацтво пізніше відновиться, але це вже буде інше козацтво, яке
виникне з інших причин і в інших історичних умовах.
Таким чином, сформовані на початку Національної революції козацькі полки на теренах Брац-
лавського воєводства мали специфічні риси, які відрізяли їх від інших полків Гетьманщини. Вони
були породжені козаками корінних полків, запорожцями, місцевими міщанами, посполитими і шля-
хтою виникла пізніше на 23 роки і мала меншу часову протяжність існування, лише близько 30 років.
Підтверджено висновок про те, що полки цієї групи за джерелами формування належали до шля-
хетсько-козацьких (за стратифікацією В.В. Кривошеї). З 87,7 % не шляхтичів записаних у козацький
реєстр абсолютна більшість була посполитими, міщанські громади полкових міст складали до 10 %.
Організація захисту кордону держави та залучення до неї західного етнічно українського регіону (По-
ділля, Волині, Галичини і Холмщини) стало головним завданням брацлавських полків.
© DAN Oleksandr
27 Інститут рукопису Національної бібліотеки України ім. В.І. Вернадського. (далі: ІР НБУВ), Ф. ХІV, № 6004, Арк. 18.
28 ІР НБУВ. Ф. ХІV, № 6004, Арк. 18.
51
PROBLEMA OBLIGAŢIILOR ŢĂRII MOLDOVEI FAŢĂ DE ÎNALTA POARTĂ

ÎN ISTORIOGRAFIA ROMÂNĂ (1944-1989)
Marina GUŢU
Summary
In the article is examined the overall picture of the evolution of Romanian historiography from 1944-1989 re-
garding Moldovan Country’s duties towards the Ottoman Empire. The author points out that investigations on
Moldova's obligations towards Ottoman Porta, in the period given above, was identified an evolution which started
from the special contributions of M. Berza, based especially on European sources and came to a plenty of studies ba-
sed on documents extracted from Turkish archives, which allowed verification and completion of existing data and
bringing new important information. Also, there are discussed issues related to identifying the factors that have con-
tributed to fluctuation of the tribute amount and its dependence on strengthening of the Ottoman rule; it is analized
the significance of yearly evolution of the tribute; it is traced the specifics of economic and financial obligations intro-
duced in Moldovan Country in concordance with the system similar to that in territories directly subjected to the
Ottoman Empire, etc.
Intrarea Ţării Moldovei în sistemul suzeranităţii otomane, cu toate consecinţele politice, atât din
punct de vedere intern, cât şi extern, prevedea şi impunerea unui sistem de obligaţii cu caracter econo-
mico-financiar, militar, de transport etc. În comparaţie cu cercetările privind relaţiile politico-militare
moldo-otomane şi cadrul politico-juridic al acestora, număr de studii referitoare la obligaţiile Ţării Mol-
dovei faţă de Imperiul Otoman este mai redus, acestea caracterizându-se, în mare parte, prin trecerea te-
maticii dintr-o sinteză în alta fără schimbări considerabile. Din aceste motive nu putem vorbi despre exis-
tenţa unei polemici istoriografice în sensul deplin al cuvântului.
În linii generale, putem distinge două concepte de care s-au condus cercetătorii români în procesul
studierii obligaţiilor ţărilor române faţă de Poartă. Pe de o parte, în istoriografia română din perioada co-
munistă a fost ridicată problema consecinţelor suzeranităţii otomane asupra dezvoltării social-economice
a ţărilor române, creându-se, astfel, o imagine negativă a acestei dezvoltări, precum şi evoluţia de creştere
şi descreştere al acestor obligaţii. Pe de altă parte, exista şi poziţia opusă, care critica negativitatea abso-
lută conferită caracterului raporturilor româno-otomane, susţinând că suzeranitatea otomană a adus şi
un anumit impact pozitiv.
Regimul suzeranităţii otomane cuprindea, pe lângă plata tributului, un lung şi variat şir de pres-
taţii, deosebite atât prin natură cât şi prin beneficiarii lor. Pe lângă prestaţiile în bani mai existau şi presta-
ţiile în natură şi muncă, - mai ales furnituri pentru armata otomana şi reparaţiile efectuate în cetăţile tur-
ceşti. Printre beneficiari se numară, în primul rând, statul suzeran, care primeşte tributul - haraciul - con-
tri-buţii extraordinare în bani, furnituri de cereale, cai, vite, lemn etc. Dar, deopotriva cu prestaţiile către
stat, o dezvoltare tot mai mare o iau acelea destinate înalţilor dregători ale Imperiului otoman, sub forma
darurilor în bani, dar şi în natură - blanuri, şoimi, cai, obiecte de preţ etc1.
Principala obligaţie la care a fost supusă Ţara Moldovei odată cu intrarea în sistemul suzeranităţii
otomane a fost haraciul. Considerat ca un mijloc de răscumpărare a păcii şi, deci, având un caracter provi-
zoriu la originile sale, haraciul avea în dreptul musulman semnificaţia de compensare a pierderilor sufe-
rite de fiscul imperial prin trecerea unui numar de supuşi din sangeacurile de la sudul Dunarii în nordul
fluviului2.
1 M. A. Mehmet, O condică de firmane din timpul domniei lui Alexandru Ipsilanti în Moldova (1786-1788) // Studii. Revistă de istorie, nr.
2, 1962, p. 405-430.
2 M. Maxim, Recherches sur les circonstances de la majorations du kharadj de la Moldavie entre les années 1538 et 1574 // Association Inter-
nationale d’Études du Sud-Est Européen. Bulletin, X, 2/1972, p. 233-261. (Reluat în: M. Maxim, L’Empire Ottoman au Nord du Danu-
be et l’autonomie des Principautés Roumaines au XVIe siecle. Etudes et documents, Istanbul, 1999, p. 188.)
52
Dintre toate sarcinile materiale suportate de Ţara Moldovei, haraciul este acela evoluţia caruia - cu
destule sinuozităţi - poate fi urmarită cu mai multa precizie, datorită izvoarelor de care dispun cercetăto-
rii în domeniu.
În istoriografie română, primul studiu care ne oferă o imagine generală asupra cursului fluctuant
al cuantumului haraciului Moldovei a fost realizat de profesorul Mihai Berza3. Acesta este un studiu fun-
damental, bazat aproape în exclusivitate pe surse de factură europeană, în care este urmărită evoluţia
cantitativă a haraciului plătit de Ţara Românească şi de Moldova Porţii Otomane în secolele XV-XIX, fără
a se ocupa, în esenţă, de semnificaţia juridică a acestor plăţi sau de circumstanţele politice în care este de-
terminat cuantumul lor şi, cu atât mai puţin, pentru perioadele de început, de fixarea momentelor în care
prestarea haraciului este întrerupt sau reluat. Astfel, autorul face o sinteză a rezultatelor la care s-a ajuns
înaintea publicării acestui studiu.
Plata haraciul Moldovei începe în 1456 cu 2 000 de galbeni4, ca mai apoi să ajungă, în urma unor
fluctuaţii în cursul domniei lui Ştefan cel Mare (3 000 de galbeni, probabil în 1465; 6 000 prevăzuţi de tra-
tatul din 1481), la 4 000 galbeni în 1503 şi la 10 000 în prima domnie a lui Petru Rareş. Campania din 1538,
creând premisele unei sistematice „exploatări” a Moldovei de către otomani, îşi face curând vădite efecte-
le şi sub Alexandru Lăpuşneanu îl gasim triplat,în anul 1552 ridicându-se la 30 000 de galbeni. Iar sub fiul
său, Bogdan Lăpuşneanu, cu prilejul urcării pe tron al sutlanului Selim al II-lea, haraciul ajunge la 35 000
galbeni şi va rămâne neschimbat timp de aproape un sfert de veac. Deci, rezistenţa armată a moldove-
nilor conduşi de Ioan Vodă îl va menţine în jurul aceleiaşi cifre timp de peste două decenii, adică tocmai
într-o vreme când haraciul Ţării Româneşti crestea vertiginos – ajungând în 1583 până la 125 000 de gal-
beni. Numai în 1593 haraciul Moldovei admite, probabil, aproape o dublare, ridicându-se la 65 000 de
galbeni. Conform opiniei cercetătorului, ţinând seamă de valoarea haraciului în aur şi de puterea de achi-
ziţie a acestuia, această sumă constituie punctul maxim absolut al curbei haraciului Moldovei, precum şi
al Ţării Româneşti (155 000 de galbeni). Astfel, în raport cu punctul de plecare, haraciul Moldovei a cres-
cut, ca valoare de aur, cu 3 200%5.
Istoricul Mihai Berza menţionează că la începutul veacului al XVII-lea, după puternica rezistenţă
românească efectuată de Mihai Viteazul, care a atins toate ţările române, tributul Moldovei a revenit la cel
din vremea lui Alexandru Lăpuşneanu şi fiul său Bogdan. Astfel, un raport veneţian din 5 septembrie
1609, conţine informaţii despre faptul că domnul Moldovei, Constantin Movilă, a adăugat 2000 de scuzi
la tributul de 30 000 care se plătea înainte, pentru a i se reda cele şapte sate (date de Ieremia Movilă hanu-
lui, sub sultanul Mehmed al III-lea, cu prilejul acordului de la Ţuţora)6. Deci informaţia porneşte de la o
bază reală şi în acest sens, sunt foarte importante datele despre cifra de 30 000–32 000, care după aprecie-
rea autorului, revine cu insistenţă.
În prima jumătate a secolului al XVII-lea, în afară de neînsemnata majorare de pe timpul lui Gas-
par Graţiani, tributul Moldovei a cunoscut încă un spor important în timpul domniei lui Vasile Lupu, în
februarie anului 1537, baiul veneţian anunţând sosirea haraciului Moldovei în sumă de circa 70 000 de re-
ali, iar un izvor german pentru anul 1643 arată suma de 75 000 taleri. În această privinţă, ţinând seama
de procedeele abuzive, şi în acelaşi timp de meticuloasă rigurozitate în calcule de care dădea dovadă ad-
ministraţia otomană, autorul crede că haraciul Moldovei a ajuns în această vreme la o cifră situată între
70 000 şi 75 000 de taleri, în informaţiile veneţiene având o rotungire în minus, iar în cea germană cu una
în plus7.
La data urcării la tronul Moldovei a lui Gheorghe Ştefan, haraciul Moldovei constituia 80 000 de
imperiali, acelaşi haraci va fi menţionat într-un raport veneţian din februarie 1672. De aici reiese că recu-
noaşterea candidaturii lui Gheorghe Ştefan la domnie a prilejuit încă o mărire a haraciului, suma era deci
plătită în argint, şi, conform pieţii interne moldoveneşti din acea vreme, constituia 41 425 de galbeni. De
aici se începe fenomenul monetar, care va fi favorabil pentru cei care plăteau tributul, încât avea loc dep-
3 M.Berza, Haraciul Moldovei şi Ţării Româneşti în sec. XV – XIX // Studii şi Materiale de Istorie Medie, vol. II, Bucureşti, 1957, p.. 7-47.
4 P. P. Panaitescu, Pe marginea folosirii izvoarelor cu privire la supunerea Moldovei la tributul turcesc (Vaslui, 1456) // Studii. Revistă de
istorie şi filosofie, 5/III, 1952,p. 190-191.
5 Ibidem, p. 8-16.
6 Documentele privitoare la istoria românilor, vol. IV, P. 2, culese de E. Hurmuzaki, N. Densuşianu, Bucureşti, 1884, doc. CCCVIII, p. 305.
7 M. Berza, Haraciul Moldovei şi Ţării Româneşti ..., p. 20-21.
53
lasarea continuă a raportului dintre taler şi galben în favoarea aceastuia din urmă. Deci, în a două jumăta-
tea a secolului al XVII-lea, cuantumul în argint rămânând staţionar – în Moldova având loc chiar o scăde-
re uşoară, pentru că valoarea aurului era în continuă scădere8.
În pragul veacului al XVIII-lea haraciul Ţării Moldovei, conform datelor furnizate de D. Cantemir,
reprezenta suma de 65 000 imperiali, ori 26 000 galbeni, scăderea plasată de cercetător pentru ultimii ani
din domnie a lui Constantin Cantemir9 şi până la războiul ruso-turc din 1768-1774 în cuantumul lui de ar-
gint rămânea aproape stabil, el suferea doar un mic spor de circa 3 000 lei. Însă, după pacea de la Kuciuk-
Kainargi s-a stabilit o nouă stare de lucruri pentru amândouă ţările româneşti, pentru că pacea constituia
o piedică pentru orice majorare ulterioară a tributului plătit de ele. Haraciul Moldovei a rămas astfel fixat
pentru Moldova egal cu 67 994,5 lei, scăzând pe urmă până la 47 769 lei. Iar pentru anul 1822 cercetătorul
a constatat că tributul plătit de Moldova în aur reprezenta doar 3118 galbeni (galbenul valora 15 lei), în
timp ce acel al Ţării Româneşti valora încă circa 20 000 de galbeni10. Ţara Moldovei a revenit astfel la ceea
ce se plătea pe vremea lui Ştefan cel Mare - încheie M. Berza - desigur dacă nu ţinem seama de diferenţa,
în ce priveşte putere de achiziţie a aurului, dintre cele două epoci.
Acest studiu, efectuat prin metoda analizei cantitative, a dat istoiografiei române o bază funda-
mentală privind evoluţia cuantumului haraciului, lăsând totodată rezerve ca pe viitor aceste cifre să fie
analizate alături de alte sarcine materiale – susceptibile de o interpretare politică – ele luminând istoria ra-
porturilor româno-otomane.
În anii următori obligaţiile economico-financiare ale Ţării Moldovei faţă de Poarta otomană erau
tratate din punct de vedere a consecinţelor acestora pentru istoria economiei ţării şi se studiau în cadrul
„luptei de clasă pentru eliberarea de sub exploatarea otomană”. Astfel, în studiul din 195811 ceretătoarea
română Maria Magdalena Alexandrescu-Dersca analizează rolul hatt-i şerifurilor din perioada anilor 1774-
1806 în limitarea obligaţiilor ţărilor române către Poartă, meritul acestor limitări, după aprecierea făcută
de cercetătoare, aparţinând clasei boiereşti, care de nenumărate ori se adresau Rusiei şi intervenţiei di-
recte a acesteia din urmă la Poarta otomană12. Importanţa acestui studiu constă în caracterizarea principa-
lelor obligaţii economico-financiare ale Porţii impuse ţărilor române de Poarta otomană în perioada regi-
mului fanariot şi evoluţia lor în urma tratatalui de pace de la Kuciuk Kainargi.
În primul rând, autoarea subliniază că „în teorie, sarcinile băneşti legale ale ţărilor noastre faţă de
Poartă constau din partea haraciului şi peşcheşului. În practică însă s-au instituit în epocă de maximă ex-
ploatare otomană dări şi contribuţii extraordinare în bani pentru alimentarea haznalei imperiale”. S-a
ajuns astfel ca în preajma dezlănţuirii războiului ruso-turc din 1768-1774 sarcinile financiare (sub forma
de haraci, peşcheşuri, contribuţii extraordinare şi taxe de numire şi confirmare la domnie) constituiau
partea ce mai oneroasă a regimului dominaţiei otomane şi cauza permanentă a înapoierii economice a ţă-
rilor române13.
Iar, datorită faptului că în 1783 a fost stabilită o sumă fixă a haraciului, uşor controlabilă, „explo-
atare otomană” este exercitată prin mai multe feluri de peşcheşuri (de bairam, de anul nou musulman etc),
care constau din daruri în bani şi în natură ce se dădeau sultanilor şi dregătorilor otomani. Cu scopul de a
pune capăt abuzurilor Porţii în privinţa acestor daruri – sinodul din 1783 a fixat o sumă stabilă pentru
toate sarcinile financiare, dările extraordinare fiind desfiinţate prin hatt-i şeriful din 1774. În pofida acestor
măsuri se păstrau cele trei categorii de cheltuieli referitor la domnie: obţinerea domniei, confirmarea oda-
tă în trei ani – mucarerul mare, şi confirmarea anuală – mucarerul mic, determinate prin păstrarea siste-
mului fructuos al mezatului domniei, care, spre deosebire de haraci, cheltuieleile legate de domnie creş-
teau în proporţie cu deprecierea argintului14. Importante sunt datele aduse de cercetătoare în privinţa
obligaţiilor de muncă şi în natură a ţărilor române faţă de Poarta otomană. Astfel, începând cu anul 1774,
au fost desfiinţate aprovizionările şi prestaţiile în natură – tributul în grâne (zaherea şi kasapbaşlîkul) –

9 D. Cantemir, Descrierea Moldovei, Bucureşti, 1872, p. 110.
10 M. Berza, Haraciul Moldovei şi Ţării Româneşti ..., p. 26
11 M. M. Alexandrescu-Dersca, Rolul hatişerifurilor de privilegii în limitarea obligaţiilor către Poartă (1774-1802) // Studii. Revistă de
istorie şi filosofie, 6/XI, 1958, p. 101-122.

12 Ibidem, p. 118.
13 Ibidem, p. 105.
14 Ibidem, p. 109-110.
54
„sarcinile cele mai oneroase, mai ales pentru ţărani”15, au fost instituite noi măsuri pentru vânzarea di-
rectă a cerealelor către reişii16, cât şi pentru vânzarea oilor la preţ curent negustorilor, în afară de acestea,
aprovizionarea Porţii cu cherestea şi silitra, care era o prestaţie gratuită. A fost menţinut monopolul tur-
cesc, cu scopul satisfacerii nevoilor Porţii şi a Constantinopolului, în primul rând. În 1802 şi furniturile
către Poartă, reglementate prin firmane, sunt supuse unei restricţii care se limitează în fapt numai la posi-
bilităţile de livrare recunoscute şi consimţite de Principate17.
Unul din primii cercetători care, reieşind din analiza minuţioasă a surselor turceşti, a introdus în
istoriografia română date importante privind prestaţiile în natură ale Ţării Moldovei faţă de Poartă este
Mustafa Ali Mehmet. Cu prilejul prezentării unei condici turceşti aflate la secţia de manuscrise a Bibliote-
cii Academiei R.P.R., cercetătorul a realizat un studiu important privind obligaţiile Moldovei faţă de Im-
periul otoman pe vremea domniei lui Alexandru Ipsilanti (1786-1788), bazat pe informaţiile cuprinse în
firmane turceşti din colecţia amintită, care privesc cererile ca Moldova să livreze oi, zaherea, cherestea ş.a.,
fie pentru Constantinopol, fie pentru cetăţile otomane de la marginea imperiului; printr-o serie de porun-
ci se cer bani şi lucrători pentru fortificarea unor cetăţi otomane; cercetătorul analizează evoluţia şi cara-
cterul celor mai răspândite prestaţii în condiţiile războiului18.
Importanţa deosebită ale acestor documente constă în faptul că ele sunt incluse în condica de pri-
mire a corespondenţei, adică ele se refera nu atât la obligaţiile îndeplinite ale Moldovei, cât la cererile de
zaherea, cherestea, oi, etc. din partea Porţii în intervalul de un an şi patru luni. De aceea prezentarea
acestor date înseamnă, fără îndoială, un pas important în investigarea problemei obligaţiilor economic-fi-
nanciare ale Moldovei faţă de Imperiul otoman.
Noutatea studiului constă şi în gruparea acestor obligaţii în probleme aparte, după cum urmează:
zaherea, cherestea, salahori, oi şi descrierea amănunţită a modalităţilor de prestaţie ale acestora.
Un loc însemnat în condică ocupa poruncile privind procurarea de zaherea - provizii alimentare
pe care țările române erau obligate să le depună fie pentru Poarta, fie pentru aprovizionarea diferitor ce-
tăţi marginale sau pentru întreţinerea oştilor otomane concentrate în Moldova.
Plata zaherelei se făcea în mai multe feluri şi din diverse fonduri. Din analiza firmanelor cuprinse în
condica, cercetătorul a dedus că uneori se cerea trecerea plăţii în contul tributului Moldovei faţă de Poar-
tă, iar, alteori, se poruncea achitarea costului din aşa-zisă „ajutorinţă" sau „ajutor de razboi" (seferie akeesi
sau imdadie-i-seferie), dare instituită în perioada decadenţei Imperiului Otoman. Uneori, foarte rar însă, za-
hereaua era platita direct de miria, vistieria publică otomană. Dar în vremea razboiului dintre anii 1787-
1791 statul feudal otoman se afla în mari dificultăţi financiare. De aceea, subliniază M. A. Mehmet, este
uşor de înţeles de ce întreţinerea oştilor otomane din nordul Dunării a fost lăsată pe seama ţărilor româ-
ne, mai ales ţinînd cont de faptul că războiul urma să se desfăşoare în aceste părţi. În condică apar însă
documente prin care se cere procurarea de zaherea din Moldova şi în contul dării de confirmare a domniei19.
Este semnificativ faptul că pentru a-l stimula pe domn Poarta îl finanţa, la nevoie, cerându-i să-şi îndepli-
nească obligaţiile asumate. Astfel, în urma arzumahzarurilor20 trimise de Alexandru Ipsilanti despre lipsa de cere-
ale şi de bani, i se dau 75 000 de piaştri (guruf) pentru procurarea celor 90 000 de kile de orz. Domnul cere ca ţara
să fie scutită de această obligaţie, dar i se porunceşte să nu arăte nici un motiv de întârziere"21.
Autorul face o comparaţie între creşterea obligaţiilor Moldovei faţă de Imperiul Otoman şi asupri-
rea suzeranităţii otomane, atrăgând atenţia asupra faptului că respectarea acestor havalele avea o deose-
bită semnificaţie politică şi juridică din punctul de vedere al intereselor Imperiului otoman.
În primul rând, ea însemna accentuarea suzeranităţii otomane în Moldova, căci asigurarea venitu-
rilor unor demnitari turci direct din tributul Moldovei nu făcea altceva decât să adâncească aici sistemul
de administraţie specific otomană. Aceasta aminteşte, de fapt, de feudele militare speciale, numite hass-
uri, din provinciile otomane propriu-zise. Deosebirea constă în aceea că în hass-urile din celelalte provincii
15 M. M. Alexandrescu-Dersca, Rolul hatişerifurilor de privilegii...,, p. 116.

16 Reiş (reyis) - căpitanul unei corăbii comerciale, fie a sa proprie, fie a unui negustor bogat, funcţionar otoman implicat în comerţ, etc.
17 M. M. Alexandrescu-Dersca, Rolul hatişerifurilor de privilegii..., p. 109.
18 M. A. Mehmet, O condică de firmane ..., p. 405-430.
19 Ibidem, p. 408.
20 Arzmahzar (din tc. arz) – memoriu, reclamaţie, plângere adresată de către domnii, boierii etc. români sultanului sau marelui vizir.
21 M. A. Mehmet, O condică de firmane ..., p. 413.
55
feudalii slujbaşi îşi percepeau personal sau prin trimişii lor drepturile cuvenite, pe când în Moldova ace-
ste drepturi erau percepute din haraciul ei prin mijlocirea domnilor.
În al doilea rând, asigurând din Moldova veniturile unor demnitari ostaşi, aflaţi în afara hotarelor
ei, Imperiul otoman îi lega de fapt de această ţară, obligându-i, indirect, să se intereseze de soarta izvoare-
lor lor de venituri.
Următoarele prestaţii în natură reflectate în studiul citat mai sus sunt: cheresteaua22, sub diferitele ei
forme, şi salahori23. Prima se utiliza atât pentru construcţii, la Constantinopol, cât şi pentru fortificarea
unor cetăţi de la hotarele imperiului, precum şi pentru construirea corăbiilor, a podurilor, tunurilor etc.
Plata cherestelei procurate din Moldova se facea fie direct de cei care solicitau astfel de materiale,
fie din vistieria otomană. De cele mai multe ori aceasta era lasată pe seama tributului Moldovei. Pe de
altă parte – menţionează cercetătorul – se obişnuia ca din materialele impuse, o treime să fie lăsată pe sea-
ma voievodului Moldovei şi două treimi pe seama celui din Ţara Românească, urmând ca valoarea celor
expediate să fie trecută în contul haraciului24.
După, cum rezultă din analiza firmanelor prezentate, materialele lemnoase de provenienţă moldo-
venească erau folosite îndeosebi pentru postamente şi roţi de tunuri, pentru căruţe de campanie, poduri
şi pentru fortificarea diferitelor cetăţi. În firmanul din 8 martie 1788 se specifică chiar că cheresteaua pen-
tru tunurile din Bender să fie din Moldova"25. De altfel – menţionează M. A. Mehmet - în ceea ce priveşte
construirea de şalupe, galere şi alte feluri de vase pentru Imperiul Otoman, aceasta era o obligaţie veche
pentru Moldova. Uneori se dădeau porunci ca ele să fie construite în contul dării de confirmare a dom-
niei, dar ulterior se revenea asupra firmanelor de acest fel, cerându-se ca ele să fie plătite din „ajutorul de
război". Alteori, plata unei construcţii navale se lăsa pe seama haraciului Moldovei (Bogdan giziesi malin-
dan), o şalupa lungă valorând circa 2 000 de piaştri .
Obligaţia de a trimite lucrători şi meşteri pentru diferite munci, în vederea întăririi unor cetăţi, numiţi
salahori, ocupă de asemenea un loc important printre obligaţiile impuse Moldovei de Imperiul Otoman.
După cum rezultă din studiul dat, în preajma războiului ruso-austro-turc din anii 1787-1791, cererile de sa-
lahori au crescut tot mai mult. Dar, în urma raporturilor prezentate de capuchehaielele de la Poartă, precum
că nu pot fi pregatiţi cei 2 000 de salahori, numărul lor pentru Moldova, în această perioadă, a fost redus la
250. Însă întreţinerea acestor salahori cădea tot pe seama domnilor, în contul haraciului şi se diviza după re-
gula treimilor. Este semnificativă şi sublinierea autorului făcută asupra faptului că deşi domnul Moldovei
trimitea doar 250 de salahori, el urma totuşi să întreţină 417 lucrători în loc de 250, fiind silit, totodată, să ex-
pedieze pentru aceste scopuri o treime din suma totală de 25 000 piaştri26.
Cât priveşte achizitionarea de oi, miei şi carne, fie pentru Poartă, fie pentru oştile din diferite cetăţi
învecinate cu Moldova, această prestaţie reprezenta, fără îndoială, una din obligaţiile care apăsa greu pe
umerii populaţiei. Nici numarul oilor cerute sau expediate într-un anumit interval de timp nu poate fi de-
terminat cu exactitate. Cert este însă faptul că în perioada la care se referă condica cererile de oi ale Porţii
nu erau mai puţine decât în alte împrejurări.
Uneori, cererea de oi se baza tot pe regula treimilor, iar plata se făcea din vistieria Porţii, cu scopul
de a folosi haraciul în alte împrejurări. Se cerea, de asemenea, ca Poarta să, fie informată asupra preţului
curent al mieilor în Moldova, pentru că după ce mieii vor fi transportaţi la Isaccea, costul lor să fie achitat
în întregime capuchehaielelor aflaţi aici (adică la Constantinopol). În privinţa plăţii oilor din haraci se ob-
servă aceeaşi revenire, ca şi în cazul zaherelei sau cherestelei, poruncindu-se ca ele să fie plătite din contul
„ajutorului de razboi”27.
Deopotriva cu caracterul informativ valoros dedus din analiza firmanelor otomane, este important
şi faptul că M. A. Mehmet combate concluziile lui M. M. Alexandrescu-Dersca28, care, după cum am
22 Cherestea (din tc. kereste) - material lemnos, cu cel puţin două feţe plane şi paralele, rezultat din tăierea buştenilor la gater şi între-
buinţat de obicei în construcţie.
23 Salahor (din tc. salahor) - ţăran scutit de dări, pus de domnie la dispoziţia Porţii Otomane pentru repararea cetăţilor turceşti, întreţi-
nerea drumurilor şi pentru alte munci grele.

24 M. A. Mehmet, O condică de firmane ..., p. 414.
25 Ibidem, p. 416.
26 Ibidem, p. 417.
27 Ibidem, p. 418-419.
28 M. M. Alexandrescu-Dersca, Rolul hatişerifurilor de privilegii..., p. 109.
56
arătat mai sus, includea prestaţiile în natură a ţărilor române faţă de Poartă în categoria celor „gratuite”,
primul arătând că acestea în cele mai dese cazuri erau socotite de Poartă în contul haraciului sau al altor
prestaţii ţinute în echivalentul bănesc29.
Extinderea bazei documentare, mai ales în vederea valorificării surselor arhivistice turceşti, pro-
cesul care a luat amploare începând cu anii 60 ai secolului al XX-lea, precum şi abordarea unei problema-
tici complexe numai de natură politică şi economică, ci şi juridică, socială sau demografică, a condiţionat
dezvăluirea întregului conţinut al haraciului. Lărgirea într-un asemenea mod a ariei de investigare a pro-
blemei a permis apariţia unor contribuţii valoroase.
O serie de aspecte legate de cercetarea problemei obligaţiilor economico-financiare al Ţării Moldo-
vei faţă de Imperiul Otoman, care nu sunt elucidate în studiile citate mai sus, numite de prof. Berza, în
1957, drept „extrem de importante", au fost aduse în discuţie de turcologul M. Maxim. Cercetătorul atra-
ge atenţia asupra aspectelor, fără cercetarea cărora nu se poate fi înţeles pe deplin fenomenul dominaţiei
otomane în ţările române. Acestea sunt: semnificaţia juridică a haraciului, circumstanţele politice şi eco-
nomice din ţările române care au condus la schimbări majore în vederea plăţii tributului, raportul între
cuantumul haracilui şi venituri ale domnitorilor români, pe de o parte, şi cele ale Imperiului Otoman, de
pe altă etc.
Pentru rezolvarea acestor probleme, după cum sublniază autorul, a fost necesară utilizarea unei
baze de documente mai extinse şi recurgerea la efectuarea studiului paralel cu privire la evoluţia preţu-
rilor, circulaţia monetară şi veniturile centrale, atât în Principate, cât şi în Imperiul Otoman. În urma unei
vaste munci în arhivele turceşti, M. Maxim a realizat studiul cu privire la majorarea haraciului Moldovei
faţă de Imperiul Otoman, inclusiv între anii 1538-157430.
În opinia cercetătorului, prima majorare a haraciului în această perioadă, de la 10 000 florini la 15
000 galbeni, a avut loc în 1541, cu ocazia celei de-a doua întronări a lui Petru Rareş. Majorarea în acest caz
ar trebui să fie considerată ca o pedeapsă aplicată lui Petru Rareş, pentru întreprinderea acţiunilor anti-
otomane şi politica de apropiere cu curtea Habsburgică; mai ales dacă ţinem cont de faptul că la începu-
tul anului 1541 conflictul dintre Imperiul Otoman şi Imperiul Habsburgic pentru Ungaria şi Transilvania
era aproape spre rezolvare31.
De asemenea, autorul observă următorul fapt: în urma expediţiei sultanale în Moldova din 1538, o
parte din teritoriul Ţării Moldova a fost luat de către Imperiul Otoman, inclusiv, desigur, populaţia res-
pectivă, ce explică foarte elocvent de ce tributul Moldovei a fost mărit cu trei ani mai târziu. Or, legile isla-
mice de rit hanefit, după care oficial se ghidau sultanii otomani, stipula că condiţia pentru stabilirea su-
mei haraciului este socotirea posibilităţilor de plată a contribuabililor. De exemplu, Selim al II-lea justifica
majorarea sumei haraciului care a avut loc în iunie 1574, prin creşterea populaţiei ţării, mai ales din con-
tul migranţilor veniţi de la sud de Dunăre şi stabiliţi cu traiul în ţările române32.
Studiul realizat de M. Maxim, arată că, în evoluţia haraciului Moldovei între 1538-1574, în timp de 36
de ani au avut loc şapte majorări, ceea ce constiuie un record pentru Ţara Moldovei, cuantumul haraciului
crescând de la 10 000 florini în anul financiar 1538/1539 - până la 53 839 galbeni cel din 1574/157533.
Reieşind din date că raportul între moneda de aur şi cea de argint a fost relativ constant, a fost stabi-
lit că tributul Ţării Moldovei în acest timp a crescut de cinci ori. Cercetătorul subliniază că este greu să ad-
mitem că în timp de 36 ani posibilităţile economico-financiare şi numărul contribuabililor în Moldova au
crescut în proporţie de 1 la 5, deci, reieşind din prevederile doctrinei lui Hanafi, putem concluziona că acea-
stă majorare zguduitoare a tributului nu a fost justificată de legile islamice. Această concluzie a condus
autorul spre identificarea factorilor care au determinat acest lucru şi împărţirea acestora în trei grupuri34:
1. Situaţia internă din Ţara Moldovei. În acest grup de factori se înscriu luptele care au avut loc între
marii boieri şi puterea domnească, lupte care au dus la uciderea prin complot a mai multor principi (Şte-
29 M. A. Mehmet, O condică de firmane..., p. 407-419.

30 M. Maxim, Recherches sur les circonstances de la majorations du kharadj de la Moldavie entre les années 1538 et 1574 // Association
Internationale d’Études du Sud-Est Européen. Bulletin, X, 2/1972, p. 185-207.
31 Ibidem, p. 186.
32 Ibidem, p. 188.
33 M. Berza, Haraciul Moldovei şi Ţării Româneşti..., p. 8,10.
34 M. Maxim, Recherches sur les circonstances…, p. 206.
57
fan Lacustă în 1540, Ştefăniţă Rareş în 1552, Alexandru Lăpuşneanu în 1568, Ion cel Cumplit în 1574).
Aceste asasinări, urmate de reluarea luptei pentru tron, inevitabil favorizau majorări însemnate a hara-
ciului. Schimbările frecvente ale domniei, determinate de interesele egoiste ale marilor boieri, au fost in-
fluenţate de inexistenţa unui sistem de succesiune la tron strict, fapt care permitea oricărui candidat „de
os domnesc”, inclusiv celor care falsificau dovezile despre originea lor, să candideze la tron. Poarta, de
obicei, confirma domnia celui mai generos candidat, sau celui care promitea majorarea tributului.
Alte elemente semnificative care influenţau majorareaa haraciului erau: norocul domnilor, slăbirea
capacităţii de rezistenţă a Ţării Moldovei, orientarea politică (pro sau antiotomană) etc.
Cu toate acestea, în stabilirea sumei haraciului Poarta ţinea cont, cel puţin uneori, de numărul po-
pulaţiei Ţării Moldovei, precum şi de suprafaţa teritoriului.
2. Situaţia internă din Imperiul Otoman, care includea: schimbarea sultanului şi cheltuielile militare,
în special cele legate de campaniile împotriva Habsburgilor, cele din Ungaria şi Transilvania efectuate în
apropierea frontierelor Moldovei.
3. Raporturile dintre Imperiului Otoman şi vecinii Ţării Moldovei. Haraciul putea fi mărit, de aseme-
nea, atunci când se stabileau relaţii bune între Imperiul Otoman şi ţările învecinate cu Moldova. În aceste
cazuri, când domnii se opuneau deciziilor Porţii de a mări haraciul şi puteau conta la ajutorul vecinilor
creştini. Însă, în perioada vizată, Polonia, era ocupată de conflictul cu Rusia, iar Habsburgii încercau să
ducă o politică de reconciliere şi de concesii faţă de Imperiului Otoman, cu care a avut interese comune în
Europa Centrală. Acestea sunt motivele refuzurilor sistematice primite din partea regilor Poloniei, în a
doua jumătate a secolului al XVI-lea, la îndemnurile domnilor moldoveni să sprijine acţiunile antioto-
mane, fapt ce a contribuit în mare măsură la paralizarea capacităţii de resisitenţă a Moldovei, urmată de
majorare considerabilă a haraciului35.
În concluzie, studiul circumstanţelor majorării tributului Moldovei în perioada 1538-1574 a de-
monstrat că evoluţia în ascensiune a acestei obligaţii a fost rezultatul unei serii complexe de factori, fie-
care într-o măsură mai mare sau mai mică, afectând determinarea cuantumului de creştere, dar care, îm-
preună, inevitabil au dus la majorarea haraciului.
Prin evidenţierea acestor circumstanţe M. Maxim a contribuit la o mai bună înţelegere a naturii şi
semnificaţiei haraciului Ţării Moldovei faţă de Înalta Poartă şi a arătat că majorările nu au fost capriciile
neaşteptate ale acesteia din urmă.
Noile date referitoare la semnificaţia haraciului au fost aduse de M. Maxim în studiul său din anul 1974 pri-
vind obligaţiile economico financiare ale ţărilor române faţă de Poarta în a doua jumătate a secolul al XVI-lea36.
Astfel, după cum au arătat concluziile cercetătorilor precedenţi, în viziunea domnilor români, ha-
raciul nu simboliza decât o plată pentru cumpărarea păcii de la otomani37. Aceeaşi tratare M. Maxim o
ob-servă la cronicarul otoman Neşri, când acesta ne vorbeşte despre încheierea păcii între sultanul Baia-
zid I şi împăratul Bizanţului în anul 1395/1396. Însă, după cum arată cercetările cu timpul haraciul a do-
bândit semnificaţia unui bir plătit sultanului pentru pământurile care îi aparţineau şi erau cedate în pose-
sia domnilor români, care în schimb trebuiau să plătească tributul anual. În acest caz tributul nu semni-
fica o compensaţie pentru unele pământuri particulare, dar o plată unică pentru toate pământurile ţării.
Astfel, pentru stabilirea sumei birului anual, se ţinea cont de starea pământurilor şi numărul populaţiei
ţării. Din cauza aceasta termenul „haraci” nu persistă în toate documentele cu referire la astfel de plăţi.
De exemplu, unii cronişti otomani utilizau noţiunea de „djizie”, cu toate că aceasta semnifică o plată de
capitaţie prestată de populaţia creştină a imperiului38.
Totodată, autorul subliniază, că, deşi studiul curbei creşterii şi descreşterii cuantumului haraciului
în perioada secolelor XV-XIX39, a aratăt că punctul maxim al acesteia pentru Ţara Moldovei a fost atins în
a doua jumătatea a secolul al XVI-lea, cele mai grele obligaţii economico-financiare faţă de Poarta au fost
35 M. Maxim, Recherches sur les circonstances…, p. 206-207.

36 М. Максим-Ворничень, Турецкие документы о финансово-экономических обязательствах Молдавии и Валахии перед Османской
Империей во второй половине XVI в. // Восточные источники по истории народов Юго-Восточной и Центральной Европы,
под ред. А. С. Тверитиновой. Том III, Москва, 1974, p. 235-294.
37 Istoria României, vol. II , p. 778.
38 М. Максим-Ворничень, Турецкие документы о финансово-экономических ..., p. 240.
58
suportate de Ţara Moldovei în secolul XVIII, când teritoriul ţărilor române a fost transformat în câmpul
de luptă al războaielor ruso-austro-turceşti. Această constatare se explică prin faptul că haraciul nu a con-
stituit cea mai grea taxă prestată faţă de Sublima Poartă, situaţia ambelor ţări româneşti era îngreunată de
rolul lor de „cheleri” ai Imperiului Otoman40. Prin urmare, cercetătorul recurge la o substanţială analiză a
celorlalte tipuri de obligaţii prestate de ţările române faţă de Poartă.
În afară de haraci, Moldova, ca şi celelalte ţări române, plătea aşa-numitul „tribut extraordinar”,
mărimea căruia, după cum menţionează autorul, nu poate fi stabilită cu precizie. Însă, trebuie de subli-
niat că această obligaţia a fost prestată regular, încât era condiţionată de necesităţile militare ale Imperiu-
lui Otoman. Însă cea mai importantă cale de stoarcere a resurselor materiale o constituiau peşcheşurile, ca-
dourile în bani sau în natură aduse sultanului şi înalţilor dregători otomani. Autorul divizează peşcheşu-
rile în două categorii: oficiale (legale) fixate în documentele internaţionale şi în actele cancelariei otomane,
care erau, deci, obligatorii, şi cele neoficiale (ocazionale). În prima categorie se înscrie peşcheşul anual
adus, iniţial, cu ocazia trimiterii haraciului, iar mai târziu la sărbătoarea musulmană - Bayram. În afară de
acesta, cele oficiale includ, cadourile aduse de domni cu ocazia înscaunării sau venirii lor la Istanbul şi cu
ocazia evenimentelor speciale din viaţa curţii sultanale41.
Încă mai îngreunătoare au fost mitele – ruşfet-uri, care se dădeau de domnii români cu scopul obţi-
nerii sau păstrării tronului. Acest „obicei” s-a înrădăcinit din cauza lipsei unei stricte proceduri de succe-
siune la tron, ce ducea la desfăşurarea luptelor aprinse pentru scaunul ţării, creându-se o situaţie favora-
bilă pentru mituirea celor care aveau puterea decisivă în numirea candidatului. Mecanismul mizatului
tronului lucra foarte efectiv în favoarea Porţii, dovadă elocventă în acest sens o constituie faptul că în a
doua jumătate a secolului al XVI-lea în Ţara Moldovei s-au schimbat 21 domnii42.
Următoarele categorii de prestaţii economico-financiare analizate de M. Maxim, sunt varii livrări de ali-
mente şi materiale de construcţii, cum ar fi contribuţiile în natură (animale, cereale, cherestea, mierea, ceară
etc.). Acestea, la rândul lor, includ două categorii: cele fixate, regulare şi menite să aprovizioneze necesităţile
alimen-tare ale Constantinopolului şi cele extraordinare - care apăreau în timpul războaielor.
Analiza informaţiilor documentare cu referire la aprovizionarea Constantinopolului cu orz din
anii 1565-1566 arată că Poartă cumpăra acest soi de cereale din Ţara Moldovei cu un preţ de două ori mai
mic în comparaţie cu cel de piaţă. Iar dacă ţinem cont de faptul că începând cu a doua jumătate a secolu-
lui al XVI-lea haraciul creşte - menţionează autorul - putem concluziona că orzul se cumpăra aproape
gratis. Totodată M. Maxim arată importanţa majoră pe care o avea aprovozionarea Constantinopolului
cu cereale de către ţările române prin faptul că în perioada luptei antiotomane condusă de Mihai Vitea-
zul, preţul pentru o kile43 de orz în capitala otomană a crescut de 8 ori. Importante sunt unele informaţii
cu referire la condiţiile transportării alimentelor la Istanbul. Cercetătorul atenţionează asupra faptului că
şi aceasta era obligaţia domnilor români, care în afară de nave trebuiau să furnizeze pentru transportare
barcagii, hamali etc44.
Despre o altă contribuţie în natură, furnizări de animale, ne vorbeşte un firman al sultanului Sulei-
man I Magnificul din 5 aprilie 1566, adresat domnului Ţării Moldovei Alexandru Lăpuşneanu, din care
deducem că voievodul trebuie să oblige populaţia să vândă vite şi oi la preţuri stabilite de Poartă, iar vân-
zarea presupunea o obligaţie permanentă de a aproviziona Istanbulul cu 1 000 capete de bovine şi 100
000 oi anual. În această categorie de prestaţii se includea şi obligaţia anuală de a furniza în Istanbul câte
500 din cei mai buni cai anual de la amândouă ţările române. Pentru ca ţările române să facă faţa acestei
obligaţii, exportul cailor a fost interzis, subliniază M. Maxim45. În afară de cai, principatele române erau
obligate să trimită la Istanbul şoimi46. De exemplu, în firmanul sultnalui Selim al II-lea din 24 iunie
156847, domnului Moldovei, Bogdan Lăpuşneanu i se cere să trmită în mod urgent „şoimii, care sunt de
40 М. Максим-Ворничень, Турецкие документы о финансово-экономических..., p. 238.

41 Ibidem, p. 242-243.
42 Istoria României, vol. II, red. A. Oţetea, 1962, p. 796.
43 Kile (rom. chilă) - veche măsură de capacitate pentru cereale, egală cu circa 680 de litri în Ţara Românească şi cu circa 430 de litri
în Moldova.
44 М. Максим-Ворничень, Турецкие документы о финансово-экономических ..., p. 246-247.
45 Ibidem, p. 249-250.
46 Documentele privitoare la istoria românilor..., p. 106.
47 М. Максим-Ворничень, Турецкие документы о финансово-экономических..., d. 12, p. 281.
59
obicei aduşi la Fericita mea Poartă”. Furnizarea de cai şi şoimi a fost gratuită şi constituia o prestaţie obli-
gatorie.
În procesul analizei documentelor M. Maxim combate opinia, conform căreia cantităţile furniză-
rilor au fost fixate în documente speciale. Argumentul invocat de cercetător, pentru ipoteza sa despre in-
existenţa acestor documente este formula întâlnită în firmane: „în conformitate cu devotamentul şi loiali-
tatea ta faţă de Pragul meu de Fericire” sau „potrivit prieteniei şi fidelităţii tale faţă de Poarta mea”, care
reprezintă simplă şi clară justificare a cerinţelor Porţii48.
Referitor la obligaţiile economice ale Ţării Moldovei faţă de Poartă, cercetătorul ţine să sublinieze şi
relaţiile comerciale specifice, care trebuiau să fie susţinute între aceste părţi. În primul rând, domnii ro-
mâni au fost obligaţi să patroneze comercianţii otomani - gelepi, care se bucurau de o poziţie privilegiată
în principat. Gelepii foloseau un sistem de achiziţii obligatorii de produse la preţuri mici, oficial stabilit în
principat, ceea ce le permitea să se îmbogăţească în mod rapid, deoarece aceştia vindeau marfuri în alte
ţări, la preţuri majorate49.
Din sistemul de relaţii comerciale speciale făcea parte şi datoria domnilor români de a trimite în
mod regulat la Istanbul negustorii locali, cu o cantitate exactă de mărfuri. De ceva timp acest sistem de re-
laţii comerciale se desfăşura în paralel cu exportarea mărfurilor moldoveneşti în alte ţări. Însă în 1568
domnilor români li s-a ordonat să interzică exportul principalelor produse în alte ţări. Astfel - încheie
autorul categoric - principatul a fost obligat să trimită mărfurile sale numai în imperiu, mai ales la Istan-
bul, şi să le vândă acolo cu preţuri dictate50.
Într-un studiu de mai târziu, privind statutul politico-juridic al ţărilor române faţă de Poarta oto-
mană, trecând la general obligaţiile economico-financiare ale acestora, M. Maxim specifica că principalul
rezultat al acestor obligaţii a fost nu numai dependenţa comerţului Ţării Moldovei vis-a-vis de Portă, de-
pendenţa care se reflectă în primul rând, prin transformarea Moldovei în bază de aprovizionare alimen-
tară a Istanbului, dar şi integrarea ţărilor române, în ultimele decenii ale secolului al XVI-lea, în zona de
circulaţie a monedei turceşti de argint – asprul51.
În ceea ce priveşte contribuţiile extraordinare, legate de necesităţile militare ale Imperiului Oto-
man, acestea includeau zaherele, furnizările obligatorii de alimente pentru corpurile militare ale otoma-
nilor, cherestea, cai şi căruţe pentru diferite feluri de transportări. În legătură cu cantitatea mică a docu-
mentelor, autorul subliniază că este greu de stabilit dacă aceste prestaţii au fost gratuite sau preţul lor se
scădea din suma haraciului, astfel punându-se la îndoială concluziile respective ale lui M. A. Mehmet52.
În rândul obligaţiilor ţărilor române faţă de Imperiul Otoman se înscriu şi cele militare, care presu-
puneau „datoria domnilor, în calitate de vasali otomani, de a participa cu o anumită cantitate de ostaşi în
campaniile otomane. Posibil, că anume din această cauză - menţionează M. Maxim - sistemul de recru-
tare a băieţilor – „devşirme”, nu a fost aplicat în ţările române”53. Astfel, în trei firmane adresate lui
Alexandru Lăpuşneanu în 1566 Suleiman I Kanuni, îl impune pe domnul Moldovei să trimită în Ungaria
un detaşament din 3000 ostaşi, dintre care 1000 călăreţi şi 2000 ostaşi de infanterie. Iar în anul 1573, sena-
torul veneţian Constantino Garzoni scria că „când sultanului îi va trebui, domnul moldovean trimite în
serviciul Majestăţii Sale 10 000 cai (adică călăreţi – subl. M. Maxim)”54.
În concluzie, cercetătorul se referă la consecinţele sistemului de obligaţii economico-financiare im-
puse ţărilor române de către Imperiul Otoman. El menţionează că examinarea documentelor a demon-
strat că haraciul nu a fost cea mai grea obligaţie economică, pentru că din a doua jumătate a secolului al
XVI-lea creşterile lui devin pur nominale, din cauza devalorizării monedei otomane; mai mari greutăţi
cădeau asupra ţării cu ocazia îndeplinirii celorlalte prestaţiuni, mai ales cererile de participare la aprovizi-
onarea armatei capitalei imperiului. Conform aprecierii lui M. Maxim, acestea aveau un impact negativ
asupra dezvoltării social-economice al principatelor, ducând la devastarea economiei şi înapoierea
48 М. Максим-Ворничень, Турецкие документы о финансово-экономических..., doc. 8-9, p. 273-275.

49 Ibidem, doc. 14, p. 284-286.
50 Ibidem, p. 254.
51 M. Maxim, L’autonomie de la Moldavie et de la Valachie dans les actes officiels de la Porte au cours de la seconde moitié du XVIe siècle //
Revue des Études Sud-Est Européenes, t. XV, nr. 2, 1977, p. 18.

52 M. A. Mehmet, O condică de firmane ..., p. 407-419.
53 М. Максим-Ворничень, Турецкие документы о финансово-экономических..., p. 252.
54 Ibidem.
60
dezvoltării acestora, şi „permiţând sultanului să intervină în afacerile interne ale vasalului său şi să-şi asi-
gure o sursă permanentă de produse alimentare şi resurse materiale”55.
Evoluţia viziunii istoriografice asupra problemei haraciului ţărilor române, şi-a găsit continuare
într-un studiu bazat pe date documentare originale, realizat de T. Gemil56. Renumitul turcolog român a
întreprins un studiu privind evoluţia haraciului ţărilor române în secolul al XVII-lea, subliniind din capul
locului că, materialele arhivistice turceşti cu referire la această perioadă nu modifică esenţial linia evolu-
ţiei cantitative a haraciului Moldovei trasată de către M. Berza, însă aceste constatări trebuie verificate şi
completate cu informaţiile sigure oferite de documentele otomane, mai cu seamă de cele emanate din
cancelaria fiscală a Porţii57.
Începând cu secolul al XVII-lea evoluţia regimului dominaţiei otomane în ţările române a dobândit
o serie de trăsături distinctive, care sunt relevate în studiul citat. Astfel, autorul atrage atenţia asupra fap-
tului că, comparativ cu a doua jumătate a sec. al XVI-lea, ţările române au câştigat în această perioadă po-
sibilităţi mai largi de acţiuni pe planul politicii internaţionale, care, în unele faze, a ajuns până aproape de
atributele independenţei efective. Totodată, nivelul valoric al obligaţiilor economice ale ţărilor române
faţă de Poartă, deşi a continuat să fie destul de mare, s-a menţinut totuşi la un nivel mult scăzut faţă de
cele atinse în perioadele imediat anterioare şi posterioare secolului al XVII-lea.
Autorul menţionează că din a doua jumătate a sec.al XVI-lea, din punct de vedere financiar, popu-
laţia din cele trei ţări române a fost încadrată în statutul de zimmi, identificându-se cu populaţia non-
musulumnaă supusă otomană, fără ca aceasta să însemne însă pierderea individualităţii ei statale. Pentru
că, spre deosebire de populaţia de la Sud de Dunăre, unde obligaţiile financiare erau îndeplinite indivi-
dual, iar responsabilii de executarea lor erau dregătorii locali otomani; în ţările române aceste sarcini fis-
cale erau îndeplinite colectiv, iar răspunzători de aceasta în faţa statului otoman, alias sultanului, erau
domnii58. Acest argument susţine ipoteza adusă de M. Maxim, că în concepţia otomană domnii români
au fost asimilaţi rangului de beilerbei cu două tuiuri şi explică de ce aproape întreaga structură a obligaţi-
ilor impuse nonmusulmanilor aflate sub administraţia otomană directă a fost extinsă treptat şi în ţările ro-
mâne, dar sub alte forme59.
Reieşind din faptul că curba valorică a haraciului Moldovei din această perioadă a reprezentat un
element component al cursului specific al relaţiilor româno-otomane, nu a fost examinarea actelor conta-
bilităţii otomane în contextul economic al timpului, Tahsin Gemil identifică factorii independenţi de ra-
porturile moldo-otomane, însă care au influenţat oscilaţiile valorice ale acestei obligaţii.
Astfel, la începutul secolul al XVII-lea, valoarea obligaţiilor economice impuse ţărilor române în
cadrul regimului dominaţiei otomane au fost reduse substanţial, ajungându-se până la acordarea de către
Poartă a unor importante subvenţii băneşti. Iar haraciul a redobândit semnificaţia politică pe care o avea
până la a doua jumătate a secolului al XVI-lea – fiind o expresie a răscumpărării protecţiei otomane. Tot-
odată, în prima jumătate a secolului al XVII-lea în cursul valorii reale a haraciului Ţării Moldovei a existat
o stabilitate puţin obişnuită până atunci. Acestea se explică, conform opiniei lui T. Gemil, prin expansiu-
nea vădită a Poloniei şi Austiei către Dunăre şi Carpaţi dintr-o parte, şi de dificultăţile produse de criza
otomană internă, pe de altă parte. De pildă, anume prin devalorizarea monedei de argint otomane – akce,
autorul explică unele divergenţe în sume ale haraciului care apar în izvoare din cauza defirenţelor de
evaluare, pentru că în secolul al XVII-lea Moldova continua să plătească haraciul preponderent în mone-
de de ar-gint europene ori de plătirea în acelaşi timp, a unui rest anterior sau a unei plăţi din dările extra-
ordinare60.
Astfel, autorul încheie că factorii de bază care au frânat ascensiunea liniei valorice a haraciului în
acea perioadă, conferindu-i, în ansamblu, trăsătura stabilităţii în secolul al XVII-lea, au constituit caracte-
rul oficial şi redobîndirea semnificaţiei politice al acestuia. Iar cauza principală a unei asemenea situaţii a
55 М. Максим-Ворничень, Турецкие документы о финансово-экономических..., p. 255-256.

56 T. Gemil, Date noi privind haraciul ţărilor române în secolul al XVII-lea // Revista de Istorie, tomul XXX, nr. 8, 1977, pp. 1433-1446.
57 Ibidem, pp. 1433-1434.
58 Ibidem, p. 1435.
59 M. Maxim, Unele reflecţii legate de obligaţiile economice şi financiare ale Ţării Româneşti şi Moldovei faţă de Imperiul Otoman în a doua
jumătate a secolului al XVI-lea // VII Türk Kongresi, II, Ankara, 1973, p. 557 (c.f. după: T. Gemil, Date noi privind haraciul ţărilor române
în secolul al XVII-lea // Revistă de Istorie, tomul XXX, nr. 8, 1977, p. 1435).
60 T. Gemil, Date noi privind haraciul..., p. 1440-1445.
61
reprezentat-o conjugarea rezistenţei româneşti cu fenomenul crizei generale otomane. Totodată, trebuie
să subliniem că în contextul studiului acestui cercetător observăm mai puţine referinţe la consecinţele ne-
gative ale regimului dominaţiei economice şi pătrunderea în esenţa evoluţiei obligaţiilor economico-fi-
nanciare, lăsându-se la o parte factorul luptei de clasă.
Tendinţă de reevaluare a consecinţelor includerii ţărilor române în sistemul dominaţiei otomane,
mai ales latura economică a acesteia, subliniată la începutul acestui articol, cel mai elocvent a fost prezen-
tată de C. Giurescu în studiul său privind problemele controversate în istoriografia română61. Referindu-
se la relaţiile economice româno-otomane, cercetătorul combate opiniile cu privire la problema preţurilor
produselor furnizate Porţii şi a monopolului turcesc care a fost caracterizat drept „spoliator” şi „jăfuitor”.
Astfel, evaluările realizate de C. Giurescu au arătat că producătorul român primea circa 80-90% din pre-
ţul de piaţă, ceea ce a fost, după aprecierea autorului, totuşi un preţ remuneratoriu. Însă, se menţionează
şi faptul existenţei unor fluctuaţii în plus sau în minus, explicate în cele mai dese cazuri de lipsa unui pro-
dus la Constantinopol, când negustorul era îndemnat să ofere mai mult producătorului spre a achiziţiona
mai repede şi în mai mare cantitate produsul respectiv. Şi, invers, când produsul exista în abundenţă, ne-
gustorii ofereau un preţ mai mic decât cel obişnuit. Iar după tratatul de la Kuciuk-Kainargi (1774), subli-
niază autorul, tendinţa era ca preţurile să coincidă cu cele ale pieţei62.
În privinţa monopolului, cercetătorul combate ipoteza expusă de M. Berza în volumul II al sintezei
Istoria Românilor precum că acesta însemna interzicerea exportului de mărfuri în alte ţări şi defineşte acest
fenomen drept preemţiune al Porţii asupra anumitor articole de strictă necesitate pentru aprovizionarea
Constantinopolului şi pentru nevoile armatei. „Ne referim anume la grâne, oi, bovine şi cai, miere, ceară,
... lână, piei – atenţionează el. Ceea ce prisosea, după satisfacerea acestor nevoi, se puteau vinde în altă
parte, în afara împărăţiei turceşti. Apoi, otomanii nu erau interesaţi într-o serie întreagă de produse: por-
cii, a căror carne era interzisă consumului de către Coran, vinul,... porumbul, peştele...”63.
Că nu poate fi vorba de un monopol turcesc asupra bovinelor, cailor şi o seamă de produse anima-
liere o dovedesc numeroasele ştiri despre exportul şi contrabanda lor în ţările din Centrul şi Apusul
Europei în secolele XVI-XVIII, care sunt aduse în studiul discutat.
Descoperirea noilor documente în arhivele turceşti şi perfecţionarea metodelor de lucru cu acestea,
a pus cercetătorii să vină cu date noi pentru completarea şi lărgirea cunoştinţelor referitor la unele aspecte
ale relaţiilor moldo-otomane. De exemplu, renumitul turcolog M. Maxim, într-o serie de studii din 197764
şi 197965, privind regimul economic al dominaţiei otomane în Moldova şi Ţara Românească în a II
jumătate a secolul al XVI-lea revine la analiza semnificaţiei haraciului în raport cu creşterea dependenţei
ţărilor române faţă de Poarta, discută limitele tradiţionale de executarea plăţilor şi prezintă fiecare tip de
prestaţii care constituiau un larg sistem de obligaţii economico-financiare oficiale şi cele neoficiale (daru-
rile de mituire).
În prima categorie este inclus, haraciul, considerat a fi o obligaţie de vasalitate sau impozitul şeria-
tului, adică „darea” cuvenită, după dreptul islamic, comunităţii musulmane „victorioase”; apoi peşche-
şurile, ca obligaţii protocolare, prevăzute în registre; obligaţii de aprovizionare, adică – pecizează autorul
– obligativitatea vânzărilor preferiţionale de „articole strategice” către Imperiul Otoman. Dintre aceste
sarcini, haraciul şi peşcheşurile anuale aveau un caracter relativ fix şi periodic, adică trebuia să fie achitate
la termen cunoscut şi în cuantumuri stabilite pe o perioadă mai îndelungată de timp. Astfel, din Condi-
cile de ceremonial ale Vistieriei centrale ale statului otoman rezultă că termenul oficial de evidenţă a hara-
ciului pentru Ţara Moldovei a fost 1 mai. În realităte, însă, arată autorul, acesta se achita în mai multe
tranşe, de pildă la Sf. Gheorghe (23 aprilie/ 5 mai), Sf. Dumitru (26 octombrie) sau la alte date, în funcţie
de starea conretă a contribuabililor, de posibilităţile lor reale de plată şi termenele interne de strângere a
dărilor66. Concluziile cercetătorului confirmă faptul că cuantumul haraciului se stabilea în funcţie de inte-
61 C. C. Giurescu, Probleme controversate în istoriografia română, Bucureşti, 1977.

62 Ibidem, p. 109-110.
63 Ibidem, p. 111.
64 M. Maxim, Les relations roumano-ottomans entre 1574 et 1594 // Revue roumaine d’histoire, XVI, nr. 3, 1977, p. 469-486.
65 M. Maxim, Regimul economic al dominaţiei otomane în Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea // Revista
de Istorie, XXXII/9, 1979, p. 1731-1765.

66 Ibidem, p. 1736-1737.
62
resele sultanului, care încasa uneori tributul pentru „cheltuieli de buzunar” şi că, tributul românesc nu
era plătit în aur, cum se afirmă îndeobşte, ci în orice monedă, cu condiţia să fi fost bună şi că această pre-
vedere a atenuat efectele rivalităţii domneşti sub impulsul devalorizării reale şi oficiale a asprului otoman
din această vreme, ca şi al revoluţiei preţurilor, iar evoluţia cuantumului haraciul la rândul său este un
veritabil seismograf, care indică gradul de dependenţă al ţărilor române faţă de Poartă67.
Referitor la evoluţia semnificaţiei haraciului, M. Maxim concluzionează că haraciul a semnificat
iniţial un preţ al păcii sau al neagresiunii din partea otomană, ulterior a devenit simbolul suzeranităţii
otomane şi, în fine, într-o ultimă etapă, care începe după instaurarea efectivă a „dominaţiei otomane”, s-a
transformat într-un simplu impozit, o dare asemănătoare birului68.
Totodată se arată că chiar dacă suma necesară a haraciului se strângea în primul rând din bir, nu
trebuie pus semnul egalităţii între aceste două categorii de obligaţii, apropiind statutul ţărilor române de
cel al ţărilor supuse direct Imperiului Otoman, deoarece cel puţin în a doua jum. a veacului XVI domnia,
sub pretextul strângerii haraciului din banii birului a majorat necontenit cuantumul acestei din urmă dări
al cărei ritm de creştere l-a depăşit pe acela al haraciului. Când, însă, banii strânşi din bir nu ajungeau
pentru achitarea urgentă a haraciului, domnul era nevoit să recurgă la propriile sale venituri, la împru-
muturi de la boieri sau de la mănăstiri. Iar în cazuri de extremă urgenţă, reprezentantul de la Istanbul al
domnului „împlinea seama haraciului” luând bani cu camătă de la negustorii de acolo69.
În afară de obligaţiile economico-financiare periodice, regulate, cel mai des discutate de istoriogra-
fia română, Ţării Moldovei, ca şi celorlalte două ţări române, i s-au impus şi obligaţiile militare, în muncă
şi de transport, amintite numai în treacăt de unii cercetători. M. Maxim a adus contribuţii importante
pentru studierea mai amplă al acestor categorii de prestaţii ale Ţării Moldovei faţă de Poarta otomană în
secolul al XVI-lea70.
Aceste obligaţii ale Ţării Moldovei faţă de Poartă sunt unite de M. Maxim în categoria prestaţiunilor
extraordinare, prilejuite de nevoile militare ale statului otoman71. Domnii români trebuiau să furnizeze infor-
maţii asupra pregătirilor şi mişcărilor militare ale statelor vecine creştine, să trimită oameni, materiale şi mij-
loace de transport la repararea cetăţilor sau pentru aprovzionarea unor corpuri expediţionare otomane.
Autorul subliniază că furnizarea informaţiei sultanilor şi participarea la campaniiile otomane avea
efecte pozitive şi pentru situaţia domnilor ţărilor români. Astfel, afirmă el, datorită executării acestor obli-
gaţii, „încă din veacul al XVI-lea domnii români au început să joace şi prin această activitate informa-
toare, care, neîndoielnic purta şi pecetea propriului interes, un rol crescând în politica otomană faţă de
Imperiul habsburgic şi Polonia”. Pe lângă acestea, în ciuda riscurilor posibile, Poarta nu obliga domnii ro-
mâni să limiteze detaşamentele militare, au fost chiar cazuri când Poarta însăşi cerea ca domnii să sporea-
scă efectivele militare pentru apărarea şi supravegherea frontierei nord-pontice a Imperiului Otoman,
atât împotriva cazacilor, cât şi împotriva tendinţelor centrifugice ale hanilor. În fine - încheie aici
M.Maxim - atacurile căzăceşti au oferit moldovenilor o justificare pentru menţinerea cetăţilor şi fortifica-
rea curţilor domneşti şi a mănăstirilor72.
O alta obligaţie, cu caracter militar, evidenţiată în articolul acestui cercetător, este cea de corvezi
militare. Conform opiniei autorului, aceasta a fost impusă Ţării Moldovei după 1538, şi cuprindea furni-
zarea de vâslaşi şi pani pentru flota otomană, cai de olac, care şi vite. Analiza informaţiilor oferite de iz-
voarele vremii a arătat, că din cauza atacurilor căzăceşti, care distrugeau cătăţile de margine, aceste sar-
cini, la fel ca şi cele în muncă (la reparatul cetăţilor), au lovit greu Ţara Moldovei, mai ales, în ultimul sfert
la veacului al XVI-lea, când în mod abuziv, Poarta nu proceda totdeauna la scăderea acestor servicii din
haraciul ţării, după cum se obişnuia. Acest fapt a permis unor cercetători, amintiţi mai sus, să includă
obligaţiile respective în rândul celor gratuite. Calculele lui M. Maxim relevă că prestarea acestor obligaţii
67 M. Maxim, Les relations roumaine-ottomans entre 1574 et 1594 // Revue roumaine d’histoire, t. XVI, nr. 3, 1977, p. 469-486.
68 M. Maxim, Regimul economic al dominaţiei otomane în Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea // Revista
de Istorie, XXXII/9, 1979, p. 1736.
69 Ibidem, p. 1737.
70 M. Maxim, Obligaţiile militare, în muncă şi de transport ale Moldovei şi Ţării Româneşti faţă de Poartă, în a doua jumătate a veacului al
XVI-lea, în: Analele Universităţii Bucureşti. Seria Istorie, XXVIII, 1979, pp. 99-109. (C. f. după: M. Maxim, Regimul economic al dominaţiei
otomane în Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în: Revista de Istorie, XXXII/9, 1979, pp. 1758-1760. )
71 Ibidem, p. 1758.
72 Ibidem, p. 1759
63
întrecea uneori valoarea haraciului: „în 1538, cei 10 000 de moldoveni veniţi cu carele la Tighina, împre-
ună cu încă 500 de salahori tot moldoveni, aflaţi deja acolo, scuteau zilnic vistieria otomană de o cheltu-
ială de circa 56 000 aspri ... un total de 5 040 000 aspri pentru numai 90 de zile de muncă, chiar dacă oa-
menii se schimbau între ei din lună în lună, potrivit vechiului obicei”. Această cifră întrece cuantumul
haraciului Moldovei din acei ani – 3 940 000 aspri. În afara de aceste sume - subliniază autorul - trebuie
avut în vedere şi costul materialelor de construcţie în acele cazuri, când domnul trebuia să execute repa-
raţiile pe cheltuiala sa73.
Conform opiniei cercetătorului, intrarea Ţării Moldovei în sistemul economic al Imperiului Oto-
man s-a produs după instaurarea efectivă a dominaţiei Porţii în 1538, anume când la sarcinile vechi – ha-
raciul, peşcheşurile şi unele sarcini militare – s-au adăugat şi obligaţiile comerciale, în muncă şi de trans-
port74. În viziunea lui Ştefan S. Gorovei anul 1538 este marcat mai mult prin creşterea agresivităţii Porţii
faţă de Moldova pe plan economic, decât prin transformarea statului juridic al acesteia, când Moldovei i
s-a impus includerea în lumea economică otomană, care s-a manifestat prin sporirea tot mai deasă a hara-
ciului, dar mai ales prin cererile de participare la aprovizionarea armatei şi necesităţilor alimentare ale
Constantinopolului75.
O mare parte în istoriografia română din perioada examinată, după cum am remarcat mai sus, se
acordă examinării consecinţelor regimului economic al dominaţiei otomane, problema, care în opinia lui
A. Oţetea a fost defnitiv ignorată de istoriografia din perioada anterioară76.
În studiul realizat de M. Maxim se arată că pentru ţările române, în genere, acest regim a avut con-
secinţe negative pe termen lung, iar datorită subjugării economice, în a doua jumătate a secolul al XVI-
lea, a fost frânată dezvoltarea social-economică al spaţiului românesc.
Mai întâi de toate, regimul economic al dominaţiei otomane a dus la scoaterea din ţară a unor
imense averi, care luau calea Constantinopolului sau se pierdeau în alte locuri. Mezatul tronurilor a adus
la o înflorire extraordinară a împrumuturilor băneşti din lumea otomană, contractate de la un cerc din ce
în ce mai larg de creditori. Circulaţia monetară se făcea ăn circuit închis (principate-Istanbul şi retur) cu
predominarea monedei otomane a făcut ca aceasta să înlocuiască treptat monedele româneşti de pe piaţa
internă şi a făcut nerentabilă baterea lor. Strânsoarea „comerţului dirijat” cu Imperiul Otoman a făcut ca
interesul producătorului direct pentru creşterea vitelor, în special a oilor, primul articol solicitat de oto-
mani, să scadă treptat. Se subliniază că însăşi vânzările către Istanbul au avut de suferit de pe urma
acestei scăderi: gelepii cumpărau din Moldova, de pildă, înainte de 1584 câte 300 000 de oi anual, în timp
ce la 1591 ei puteau cumpăra din aceeaşi ţară abia jumătate din numărul anterior (141 000 capete)77.
În acelaşi timp, autorul trage paralelă între dominaţia economică a Porţii şi creşterea bunăstării
„clasei dominante” în detrimentul ţărănimii şi a negustorimii autohtone, ceea ce este caracteristic istorio-
grafiei române din perioadă examinată, însă nu judecă aşa de categoric, de exemplu, nu elogiază lupta ţă-
ranilor împotriva abuzurilor economice etc. El atrage atenţia asupra faptului că domnii aveau mari posi-
bilităţi de creştre a cornutelor mari şi mici şi trăgeau din aceasta anumite avantaje; beneficiau de scutiri de
taxe vamale din partea autorităţilor otomane pentru mărfurile cumpărate din Imperiul Otoman, cu prile-
jul predării la Poartă a haraciului78.
M. Maxim conchide că, în ansamblu, dominaţia otomană a contribuit la secătuirea avuţiei ţărilor
române, la încetinirea ritmului lor de dezvoltare economică, la prelungirea în timp a orânduirii feudale,
însă, precizează el, acestea regresuri au fost condiţionate şi de alţi factori interni şi externi79.
În final, constatăm că perioada cuprinsă între 1944 şi 1989 a fost deosebit de rodnică pentru istorio-
grafia română, în ceea ce priveşte studiul relaţiilor româno-otomane. Odată cu apariţia posibilităţii de a
lucra în arhivele turceşti, istoriografia românească s-a axat pe ideea necesităţii analizării detaliate a docu-
mentelor şi a manuscriselor.
73 M. Maxim, Regimul economic al dominaţiei otomane..., p. 1760.

74 Ibidem, p. 1734.
75 Şt. S. Gorovei, Moldova în „Casa păcii”. Consideraţii pe marginea unui secol de relaţii moldo-otomane // Anuarul Institutului de Istorie şi
Arheologie „A. D. Xenopol”, tomul XVII, 1980,, p. 664.

76 Istoria României, vol. II, p. XII.
77 M. Maxim, Regimul economic al dominaţiei ..., p. 1761.
78 Ibidem, p. 1764.
79 Ibidem, p. 1765.
64
Trebuie subliniat că în cercetările privind obligaţiile Ţării Moldovei faţă de Porta otomană, din
perioada examinată, s-a definitivat o evoluţie, care, pornind de la contribuţiile speciale ale lui M. Berza,
întemeiate, mai ales, pe surse europene, a ajuns la un şir de studii bazate pe documentele extrase din
arhivele turceşti, ce a permis verificarea şi completarea datelor existente şi aducerea unor informaţii im-
portante noi.
Cele mai discutate au fost problemele legate de identificarea factorilor care au contribuit la apariţia
fluctaţiei în valoarea haraciului şi dependenţa acestora de înăsprirea dominaţiei otomane; analiza evoluţi-
ei semnificaţiei haraciului; introducerea sistemului de obligaţii economico-financiare similar cu cel din
teritoriile aflate în supuşenie directă faţă de Imperiul Otoman, etc. Dar un aspect care cel mai evident a
fost influenţat de ideologia statutului Român îl reprezintă cercetările privind consecinţele impunerii ţări-
lor române sistemului de obligaţii faţă de Poartă. Astfel, în anii 50 ai secolului al XX-lea s-a format imagi-
nea despre un impact fatal pentru formarea decalajului între dezvoltarea social-economică a Ţării Moldo-
vei şi a Europei de Vest, în urma intrării primei în sistemul economic otoman. Extinderea bazei docu-
mentare, mai ales în vederea valorificării surselor arhivistice turceşti, procesul care a luat amploare înce-
pând cu anii 60 ai secolului trecut, precum şi abordarea unei problematici complexe nu doar de natură
politică şi economică, ci şi juridică, socială sau demografică, a condiţionat dezvăluirea întregului conţinut
al haraciului.
Istoriografia română din perioada examinată a arătat că indiferent de semnificaţia lui juridică,
haraciul era mărturia tangibila a supunerii faţă de Poarta, ceea ce făcea ca şi prezentarea lui la Constanti-
nopol, în divanul Porţii, să aibă loc într-un cadru de ceremonie specială. Tocmai acest caracter oficial al
haraciului va constitui o frâna în urcarea lui, astfel ca, deşi va cunoaşte importante şi destul de frecvente
sporuri, nu va constitui în ansamblul „exploatării” otomane calea principală de stoarcere, ci, dimpotriva,
în epocile de exploatare maxima, el va ocupa, în totalul sumelor varsate, un loc relativ secundar.
Lărgirea într-un asemenea mod a ariei de investigare a problemei a permis apariţia unor contribu-
ţii valoroase, care au permis revizuirea unor aspecte a problemei în cauză. Această tendinţă s-a manifes-
tat în modul cel mai deschis în lucrarea sus-amintită a lui C. C. Giurescu, care deduce din consecinţele su-
zeranităţii otomane şi unele lături pozitive.
© GUŢU Marina
65
BASARABIA ÎN EPOCA MODERNĂ
DOCUMENTE REFERITOARE
LA BOIERII MOLDOVENI ŞI DVORENII BASARABENI ROŞCA
Sergiu BACALOV
Summary
The boiyars Roşca represented an old family of nobles of the Principality of Moldova. They played an impor-
tant role in the history of the Carpathian-Dnistrian territory. A few inedite archival documents highlight new aspec-
ts concerning boyar family Roşca in Bessarabia.
Neamul Roşculeştilor (Roşca) figurează printre cele mai importante neamuri nobile medievale ale
Ţării Moldovei. Vechimea şi cinstea acestui neam boieresc sunt neîndoielnice (un Oană Roşca, diac, este
menţionat încă în anul 1439, iar mitropolitul Grigore Roşca a fost vărul domnului Petru vodă Rareș1).
Având în vedere acest fapt, putem admite că Roşculeştii, sau strămoşii acestora, au participat la descăle-
carea şi aşezarea Ţării Moldovei.
Din mediul Roşculeştilor au ieşit o serie de personalităţi marcante, care au deţinut diferite funcţii
importante la curtea domnească, în aparatul administrativ şi în structurile ecleziastice ale Ţării Moldovei.
Dintre aceştia evidențiem pe Ion Roşca, uricar apoi vornic, şi pe fiii săi: Constantin Roşca, mare vornic al
Ţării de Jos, Gheorghe Roşca, spătar şi vistiernic (a fost căsătorit cu Safta, sora domnului Miron vodă Bar-
novschi-Movilă), Vasile Roşca, armaş şi mare vornic, etc.2 Prezenţa unor Roşculeşti în rândul diecilor ate-
stă existența unei tradiţii cărturărești de familie.
Roșculeştii au stăpânit un număr semnificativ de moşii în tot cuprinsul Ţării Moldovei, însă cu pre-
cădere în Ţara de Jos. În acest sens, îl evidenţiem pe vornicul Constantin Roşca, cel care a fost, în prima
jumătate a secolului al XVII-lea, stăpânul moşiei Chişinău de pe Bâc, în ţinutul Lăpuşna, în cuprinsul că-
reia, mai târziu, a apărut oraşul omonim. Se pare că satele numite Roşcani, Roşculeşti etc., au în calitate
de întemeitori pe reprezentanţi ai neamului Roşca.
Anexarea Basarabiei la Imperiul Rus, în 1812, a determinat apariția a două ramuri de neam ale Roş-
culeştilor: cea din dreapta şi cea din stânga Prutului. Unii dintre Roşculeştii din spațiul pruto-nistrean au
reuşit să obţină confirmarea nobleţii, devenind parte componentă a dvorenimii basarabene. Un exemplu
este și cazul lui Ştefan Roşca din satele Sănătăuca, ținutul Soroca (acum în raionul Florești) și Bursuceni,
ţinutul Iaşi (ulterior numit Bălţi, actuamente în raionul Sângerei), fiul postelnicelului Ioniţă Roşca. Acesta,
în 1834, a solicitat Adunării Deputaţilor Nobilimii Basarabiei confirmarea nobleţii. La cerere Ștefan Roșca
a anexat un set de acte, necesare, în conformitate cu legislația, procedurii de confirmare a statutului său
privilegiat. O parte semnificativă a dovezilor documentare, inclusiv spiţa de neam, au fost împrumutate
de la rudele lui, ce locuiau în diferite sate ale ţinutului Orhei (Bogzeşti, Cornova etc.), care își depuseseră
actele spre confirmarea nobleţii ceva mai devreme. Ne referim la grupul de Roșculești în frunte cu postel-
nicelul Vasile, fiul lui Login Roşca3.
La 10 august 1855, Adunarea Deputaţilor Dvorenimii Basarabiei, după examinarea dovezilor docu-
mentare (vezi Anexa), a dispus includerea lui Ştefan I. Roşca, a copiilor lui, Constantin şi Alexandru, pre-
cum şi pe nepotul său de frate, Constantin, fiul lui Toader (Feodor) I. Roşca4, în cartea VI a Cărţii genealo-
gice a dvorenimii Basarabiei5.
1 Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova, sec. XIV – XVII, Bucureşti, 1971, p. 434.
2 Ibidem, p. 434-435.
3 Gheorghe Bezviconi, Boierimea Moldovei dintre Prut şi Nistru, vol. II, Bucureşti, 1943, p. 63.
4 Arhiva Naţională a Republicii Moldova. Fond 88, inventar 1, dosar 763, fila 81. «В свидетельстве дворян от 5-го генваря 1839 г(ода)
и метрических свидетельствах Кишиневской Духовной Консистории от 19-го генваря 1835 г(ода) № 243 и от 32 ноября
1843 г(ода) № 5464 и 5465 значится, что от постельника Федора Рошки и жены его Екатерины произошел сын Констан-
тин в 1819 году, а от Стефана сына постельника Иоанна Рошки и законной его жены Руксанды родились сыновья Кон-
стантин в 1833 Александр в 1836 г(одах)».
5 Arhiva Naţională a Republicii Moldova. F. 88, inv. 1, d. 763, f. 80, 80 v, 81, 81 v.
66
Ion Roşca, vornic
Gheorghe Roşca, vistiernic (prima jum. sec. XVII)

= Safta, sora domnului Miron Barnovschi-Movilă
Luca Roşca
Ioniţă Roşca, postenicel,

n. 1716 – m. după 1826
= Varvara, n. 1764
Toader Roşca, Constache Roşca, Ştefan Roşca,

n. 1789 n. 1798 n. 1799
= Ecaterina = Ruxanda (Alexandra),
n. 1811 sau 1812
Constantin Roşca, Anastasia Constantin Roşca, Alexandru Roşca,

n. 1819 n. şi m. în 1832 n. 1833 n. 1836
Un interes deosebit prezintă spiţa neamului Roşculeştilor, întocmită în anul 1814, cu indicarea do-
cumentelor ce confirmă legăturile genealogice între generaţii. Documentele respective, în copii, au fost
alăturate spiţei de neam, astfel încât ele formează un tot întreg. Deoarece actele respective permit descif-
rarea spiţei, dar şi pentru a nu afecta integritatea acestui corp de documente, am decis să le publicăm in-
tegral, chiar dacă unele din ele au fost deja editate. Informaţiile genealogice din spiţa Roşculeştilor îşi gă-
sesc confirmate şi în alte acte6.
Această spiță genealogică, împreună cu documentele însoțitoare, confirmă continuitatea elitei me-
dievale moldovenești și în Epoca Modernă, în Basarabia țaristă. Totuși, încă din secolul al XVIII-lea, mulți
reprezentanți ai neamului Roșculeștilor au fost trecuți într-o categorie specială, numită ceata mazâlilor, din
care făceau boierii ce n-au deținut dregătorii mai mari de al III-lea logofăt, și urmașilor lor. Ca urmare,
după 1812, o parte din Roşculeşti basarabeni, fiind înscriși în categoria mazâlilor (odnodvorților), n-au
putut beneficia, din diverse motive, de statutul de dvorean. Conform noii legislații, noblețea basarabeană
era acordată, în conformitate cu așezământul lui Constantin vodă Mavrocordat din 1734, doar persoane-
lor cu cinuri boierești de la al III-lea logofăt în sus, și urmașilor acestora.
Alţi Roșculești, de regulă moşinaşii cu răzăşie (numiţă răzăşi – n.n.) şi fără vreun titlu, au înscriși,
după 1812, în rândul ţăranilor.
Astfel, actualmente, în spaţiul pruto-nistrean, numeroşi descendenţi ai boierilor medievali Roşca lo-
cuiesc în mai multe sate orheiene, sorocene şi lăpuşnene, cum ar fi, spre exemplu: Drăsliceni şi Măgdăceşti,
raionul Criuleni, Şestaci7, raionul Şoldăneşti, Cornova8, raionul Ungheni, Rădeni9, raionul Călăraşi, Ciocâl-
teni, Chiştelniţa, Hirişeni, Suhuluceni şi Ţânţăreni, raionul Teleneşti etc.
6 De exemplu, despre faptul că Gheorghe Roşca vistiernicul a fost frate cu Constantin, Vasile Dămian şi Maria, vezi: Documente pri-
vind istoria României. Veacul XVII. A. Moldova, vol. IV (1616-1620), Bucureşti, 1956, nr. 579, p. 452-455. 12 aprilie 1620 Gaşpar vodă
Graţiani a întărit „boieriul nostru jupănu Costandin Roşca, ce-au fost hatman şi părcălab Suceii şi cu frate-său Ghiorghii ce-au fost
spatar şi Vasăli şi Dămiian şi sora lor Marie, ficiorii lui Ion Roşca vornicul”, toate moşiile de baştină, de răscumpărătură şi de cum-
părătură ale tatălui lor: Hoiseştii, pe Bahlui, ţinutul Cârligătura, Popeşti, pe Bârlad, Volcăeşti, pe Işnovăţ.
7 Despre dvorenii şi mazâlii Roşca din Cornova vezi: Ion şi Tatiana Varta, Neamuri de nobili, mazili şi preoţi din Cornova // Cornova.
Coordonator Vasile Şoimaru, Chişinău, 2000, p. 588-590 + cinci spiţe de neam.

8 Despre boiernaşii, dvorenii şi mazâlii Roşca din Şestaci vezi: Vlad Ciubucciu, Şestaci de la sfârcul Ciornei. File de istorie, Chişinău,
2009, p. 357-362.
9 Documente privitoare la istoria Ţării Moldovei la începutul secolului al XIX-lea (1801-1806), continuare la colecţia Moldova în epoca feudalis-
mului, vol. XII. Volum realizat de Larisa Svetlcinâi, Demir Dragnev, Eugenia Bocarov, Chişinău, 2012, nr. 50, p. 85-86.
67
Comentarii la hartă
Moşiile vistiernicului Gheorghe Roşca în 1635/36: 1. Volăneştii, pe Işnovăţ, ţinutul Lăpuşna; 2.
Negrea (Negreştii), pe Işnovăţ, ţinutul Lăpuşna; 3. Cozmeştii, pe Prut, ţinutul Lăpuşna; 4. Petrosu, ţinutul
Lăpuşna; 5. Hlăpeştii, pe Prut, ţinutul Lăpuşna; 6. Conojeni, ţinutul Lăpuşna; 7. Izbişte, ţinutul Orhei; 8.
Mateuţi (Cobălile), ţinutul Orhei; 9. Stârpenii, ţinutul Fălciu; 10. vie la Huşi, în ținutul Fălciu; 11. Cotelo-
va, ţinutul Hotin; 12. Mihalcăuţi, pe Vilia Sacă, ţinutul Hotin; 13. Ţibăneşti, pe Hărbovăţ, ţinutul Vaslui;
14. Hoiseşti şi Balomireşti, pe Bahlui, ţinutul Cârligătura; 15. Scobinţăni, ţinutul Cârligătura; 16. Vlăşte-
nii, ţinutul Cârligătura; 17. Ivoeşti, pe Bahlui, ţinutl Cârligătura; 18. Oncani, ţinutul Hârlău; 19. Turbure-
ni, ţinutul Hârlău; 20. Băiceni, ţinutul Hârlău; 21. Tâmpeşti, ţinutul Suceava; 22. Măneşti, ţinutul Neamţ.
O moşie a lui Tănasă Roşca: 1. Todireni, pe Bârlad
Moşiile căpitanului Ioniţă Roşca, un descendent al vistiernicului Gheorghe Roșca: 1. Vâșcăuți
(Vascăuţi), ţinutul Orhei, acum raionul Orhei; 2. Susleni, ţinutul Orhei, acum raionul Orhei; 3. Horodişte,
ţinutul Orhei, acum raionul Rezina; 4. Cucuruzeni, ţinutul Orhei, acum în raionul Orhei; 5. Bogzeşti, ţinu-
tul Orhei, acum în raionul Telenești; 6. Crăsnăşăni, ţinutul Orhei, acum în raionul Telenești; 7. Săseni, ţi-
nutul Orhei, acum în raionul Călărași; 8. Văsieni, ţinutul Orhei, acum în raionul Telenești; 9. Cruceşti, ţi-
nutul Orhei, acum în raionul Orhei; 10. Verejăni, ţinutul Orhei, acum în raionul Telenești; 11. Ciopleni, ţi-
nutul Orhei, acum raionul Criuleni; 12. Izbişte, ţinutul Orhei, acum raionul Criuleni; 13. Hârjauca, ţinu-
tul Orhei, acum raionul Călărași; 14.Bodurceni, ţinutul Orhei, acum raionul Telenești; 15. Boldeşti, pe
Ciuluc Mic, în ţinutul Orhei, acum în raionul Telenești sau Sângerei; 16. Zâmbreşti, pe Botna, ţinutul Lă-
puşna, acum raionul Ialoveni; 17. Găureni, ţinutul Lăpuşna, acum raionul Ialoveni; 18. Volneştii, pe Işno-
văț, ţinutul Lăpuşna, între Ialoveni și Băcioi; 19. Negrea (Negreşti), pe Işnovăț, ţinutul Lăpuşna, între Ialo-
68
veni și Băcioi; 20. Albeşti, pe Botna, ţinutul Lăpuşna, probabil în raionul Ialoveni; 21. Răzăni, ţinutul Lă-
puşna, în raionul Ialoveni; 22. Cozmeşti, pe Prut, în ţinutul Lăpușna, acum în raionul Hâncești; 23. Cotea-
la (Cotilova), în ținutul Hotin, acum în raionul Briceni; 24. Găureni, ţinutul Roman, nelocalizată cu preci-
zie; 25. Măneşti, ţinutul Neamţ, lângă or. Târgul Neamț, județul Neamț; 26. vii la Huși, ținutul Fălciu.
Anexă
Nr.1. 1631 mai 30. Domnul Alexandru vodă Ilieş întăreşte vistiernicului Gheorghe Roşca stăpânirea asupra
unor moşii.
Copie de pi copie.
Suret de pi ispisoc sărbesc de la Alexandru Ilieş vodă din let 7140 mai 30.
Precum domniea me am dat şi am înnoit şi am întărit boeriului domniei meli dumnealui Gheor-
ghie Roşca vister(nic) dintru a lui drepti dresuri de schimbătură de la Moisăi Movilă v(oe)v(o)d a lui dre-
pti ocini şi moşii şi cumpărături, părţile lui si au schimbat cu fraţii săi şi cu sora lor Mariia, giupăneasa lui
Pătraşcu vel spătar, cu partea fratelui lor, răposatului Costantin Roşca ci au fost vornic mare, care sau ve-
nit în partea boeriului nostru de mai sus scris Gheorghe Roşca visternic Volăneştii cu partea de la Negre
ci este în ţăn(u)t(ul) Lăpuşnii şi satul Cozmeştii şi giumătati de sat Izbişte ci esti în ţăn(u)t(ul) Orheiului, şi
a patra parti din satu Măneştii ci esti în ţăn(u)t(ul) Neamţului, şi doaî părţi din tot satul Cotelova din ţă-
n(u)t(ul) Hotinului şi cinci fălci de vie din tărgul Huşii. Pentru aceea aceli de mai sus scrisă sate şi părţi de
ocini: Volneştii cu parte de la Negrea, şi satul Cozmeştii şi giumătati de sat Izbiştea în ţăn(u)t(ul) Orheiu-
lui, şi triea parti de sat Măneştii în ţăn(u)t(ul) Neamţului şi doaî părţi de sat Cotilova în ţăn(u)t(ul) Hoti-
nului să fie dreaptă schimbătură şi ocină boerului nostru de mai sus scris lui Gheorghe Roşca visternic,
lui şi fraţilor lui, uric şi întăritură, cu tot venitul nistrămutat nici odată, în veci şi altul să nu să amestici pi-
sti cartea noastră. Însăş domnul au poruncit.
(Loc peceţii)
Iscălit: Gheorghe vel logofăt au învăţat şi au iscălit.
Sau tălmăcit de Gheorghie Evloghie dascal. 1784 iuli 4.
Întocmai făcut după posleduirea de cătri mine sau adiverit.
Iscălit: Săcretar Paninopul.
Sursa: Arhiva Naţională a Republicii Moldova. Fond 88, inventar 1, dosar 2359, fila 19, 19 verso. Copie.
Notă: Copia a fost întărită şi de Departamentul I al Ocămuirii Basarabiei la 5 octombrie 1813.
Nr. 2. 1635/36 aprile 4. Domnul Vasile vodă Lupul întăreşte vistiernicului Gheorghe Roşca stăpânirea asu-
pra moşiilor acestuia.
Copie.
Tălmăcire de pi ispisocul sărbesc de la D(om)n(ul) Vasilie v(oe)v(o)d scris în Iaş de Ioan Fotu la ani
de la zidirea lumii 7144, iar de la măntuitoriul H(ri)st(os) 1635 luna apr(ilie) 4 zile.
Cu mila lui Dumnezău noi Vasilie v(oe)v(o)d dimn Ţării Moldaviei.
Să faci ştire cu acestă carte a nostră tuturor <ce> vor căuta pe dănsa, sau o vor auzi cetindusă pre-
cum acest adivărat al nostru credincios boier Gheorghi Roşca ce au fost visternic au slujit celor ce au fost
mai înainte de noi doni, iar acum neau slujit noaî şi pământului nostru cu dreaptă şi credincioasă slujbă
cătră noi. Noi lam miluit pre dăndul cu osăbită a noastră milă şi iam dat şi iam întărit lui pe a sale drepti
ocine şi moşii şi înpărţile ci au avut fraţii săi denispisoc de împărţală şi de întăritură de la Moisă vodă şi
de la Alexandru Ilieş vodă precum şi de la domniiea me, satul Volnieştii pe Işnovăţ în ţăn(u)t(ul) Lăpuş-
nii şi cu vad de moară în părăul Işnovăţului, şi giumătate satul Negreştii iarăşi pe Işnovăţ şi satul Coz-
meşti pe apa Prutului, iarăş în ţănutul Lăpuşnii, cu bălţi de peşti, aşăjdirea de împărţală cu fraţii săi şi o a
şaptea parte din Izbişte, şi a şaptea parte din Petrosul, ci sănt iarăş în ţăn(u)t(ul) Lăpuşnei şi doaî părţi din
satul Cotelova în ţăn(u)t(ul) Hotinului, cari acestea doaî părţi au fost iarăş de împărţală cu fraţii săi, şi
leau fost lor de la fratili lor Costantin Roşca visternic pentru aceea ca săi fie lui cu tot venitul; şi iarăş dăm
şi întărim noi lui a triia parte din satul Cotelova din ispisoc de cumpărătură şi din uric de întăritură de la
69
Miron Barnovschi v(oe)v(o)d şi de la cei mai înainte de noi domni ca <...> ace a triea parte iau fost lui
cumpărătură de la Ionaşcu Herţa drept 250 lei de argint pentru aceea ca săi fie lui cu tot venitul; şi iarăş
am dat şi am întărit noi mai sus scrisului credinciosului boieriului nostru Gheorghe Roşca visternic din a
patra pate din satul Balomăreştii şi din Hoisăşti giumătate, din uric de întăritură de la Ştefan Tomşa v(o-
e)v(o)d cu loc de moară în părăul Bahluiului, care ia fost cui cumpărătură de la Zahariia, fiiul Andreicăi,
nepot lui Isaica, strănepot Maruşcăi şi cu partea nepoţilor (loc liber – n.n.) fiiul surorilor Anisăei drept 100
lei argint din uric de danie ce au avut străbuna lor Maruşca, de la bătrănul Ştefan v(oe)v(o)d şi din ispisoc
de răscmpărătură de la Irimiia Movilă pentru aceea ca săi fie lui cu tot venitul; şi iarăş dăm şi întărim noi
lui din ispisoc de întăritură de la Radul v(oe)v(o)d precum şi din uric iarăş de întăritură de la Gaşpar v(o-
e)v(o)d şi de la Ştefan v(oe)v(o)d din giumătate de satul Hoisăşti şi Balomireşti a patra parte cu partea din
moara ci esti în Bahlui, pe cari parti iau dăruito fratile său Costandin Roşca visternic, iar lui Costandin
Roşca visternic iau fost de cumpărătură de la Irimiia comisul şi de la fimeea lui Paraschiva şi de la Frăsina
Drăghinoasă drept 45 lei din ispisoc de cumpărătură de la Ştefan v(oe)v(o)d care iau fost cumpărătură Iri-
miei şi fimeii lui Parascăi de la Ileana fata Ilincăi nepoata lui Tăbăic, pentru aceea ca săi fie lui cu tot veni-
tul; şi iarăş am dat şi am întărit noi lui a sa dreaptă ocină şi cumpărătură din ispisoc de la Radul v(oe)-
v(o)d şi dintracelaş uric de la Gaşpar v(oe)v(o)d precum şi de la domniiea me din a patra parte din satul
Hoisăşti şi din Balomireştii giumătate cu loc de moară în Bahlui pi care şau cumpărato de la Sămioan ap-
rodul şi de la Şuvedean vatavul drept 77 lei bătuţ din ispisoc de cumpărătură de la Radul v(oe)v(o)d care
parte de ocină iau fost cumpărătură lui Sămioan aprodul de la Rusul şi Costache fiii Paraschivei, iar lui
Şoverdeanul vatavul iau fost cumpărătură de la Efthimie fiiul Paravei din uric de la Petru v(oe)v(o)d,
pentru aceea ca săi fie lui cu tot venitul; şi iarăş iam dat şi iam întărit noi boieriului nostru mai sus scris
Gheorghie Roşca vister(nic) din ispisoc de cumpărătură de la Radul v(oe)v(o)d şi din acelaş mai sus po-
menit privileghiu de la Gaşpar v(oe)v(o)d şi de la Ştefan v(oe)v(o)d din a patra parte din satul Hoisăştii şi
Balomireştii a patra parte, şi cu parte din moara ce este în Bahlui ce şau cumpărato luiş de la Marcu fiiul
Ciorcei nepot lui Zabulică, strănepot Ilenii şi prestrănepot lui Manoil drept (loc liber – n.n.) lei argint, pen-
tru aceea ca săi fie lui cu tot venitul; şi iarăş am dat şi am întărit noi lui şi altă parte de ocină din acelaş sat
Hoisăştii şi Balomireştii, ci iarăş au cumpăratu de la Marco fiiul Ciorcei, iar lui Marco iau fost cumpărătu-
ră de la Anton şi lui Anton iau fost moşie de la unchiul său Bazga, cu loc de moară în Bahlui, drept 30 lei
argint; şi aşijdere şi altă parte din aceleaş sate, din dresăle mai sus scrisă toate, partea lui Marco, unchiul
lui Bazga, in privilegiul ce au avut Bazga de la bătrânul Ştefan v(oe)v(o)d, care parte a lui Marco fiiul lui
Zabulic au cumpărato boieriul nostru mai sus scris dret 120 lei de argint; şi iarăş am dat şi am întărit noi
lui din ispisoc de cumpărătură de la Miron Barnovschi v(oe)v(o)d din a patra parte din satul Hoisăşti şi
Balomireşti din amăndoaî satile câte giumătate cu loc de moară în Bahlui cari esti dreaptă a lui cumpără-
tură de la Savva fiiul lui Vasile şi de la fiica surori sale Nastasiea fata Albei şi de la Toader fiiul lui Dumi-
tru Isăicel şi de la fiiul surorisa Iuraşcu fiiul Cercăi şi de la Tudosiia fiica Druţăi şi de la fiica iai Arvasiia
toţ nepoţ lui Isaco şi strănepoţ Marăşcăi drept 250 galbini de aur; şi iarăş au mai cumpărat de la Măriica
fiica Cozmei, nepoată lui Zabulică, strănepoată lui Manoil partea ei ci să va alegi din acelaş sat Hoisăştii şi
din Balomireştii din uric de moşiea ce au avut ei de la bătrânul Ştefan v(oe)v(o)d, drept 35 lei argint. Pen-
tru aceea mai sus scrisăli sate Hoisăştii şi Balomireştii ci sănt în Bahlui şi cu loc de moară în părăul Bahlui-
ului, să fie boeriului nostru Gheorghie Roşca vistiernic cu tot venitul. Iar hotarul acelor sate Hoisăştii şi
Balomireştii să începi de la movila ci esti în capul Rădiului celui de sus iar de la ace movilă drept piste şă-
sul Bahluiului păn la capul Piscului cel den sus la răpă. Iar de la Piscu drept piste Bahlui la făntăna ci esti
în capul Piscului. Iar dela făntănă drept piste cămp, la capul eziturii Tataraşile. Iar de la ezitură în vărful
dealului la movilă, şi pe deal la altă movilă. Iar de acole dealul în sus la capul Piscului apoi pe aice la vale
piste părău, şi la deal pănă la Groapă şi apoi drept la deal păn la Movila Orleva. Iar de acole să întoarce
pe vărful dealului păn la Dumul cel Mare. Şi apoi pisti drum la movilă apoi drept pisti cămp la movila
aproape de drum. Iar de acole drept la Răsăriturile Albe, apoi pe supt deal la movila din săş. Iar de acolo
drept pisti şăs păn la Bahlui apoi piste Bahlui drept la făntăna Drăngovii de supt deal. Iar de acolo pe pă-
rău în sus drpt piste drum la stălp unde să împreună hotarul Nijăştile cu hotarul Voisăştile. Iar de acolo,
drept piste deal la făntăna ci iaste în obărşirea părăului, iar de la făntănă iarăş piste deal, apoi pisti părău
la capul Piscului celui din gios. Iar de acole părăul drept piste Rădi, la rupturile din deal la movilă. Iar de
70
acole dealul la altă movilă. Acesta este tot hotarul celor din gios şi celor din sus, dinspre toate părţile, pe
undi din vac au ţăn(u)t.
Şi iarăş, am dat şi am întăritnoi boerului nostru mai sus scris Gheorghie Roşca vistiernicu giumă-
tate de sat Petrosul din ţăn(u)t(ul) (loc liber – n.n.) din ispisoc de danie şi de întăritură de la domniea me
că am dat lui şi neamurilor lui, lui Dumitru şi fratelui săi Ionaşcu şi surorii lor Mariica, fiei Fătului, şi ne-
poatei lor Mariica, toţ(i) nepoţ(i) Cheraniei Zberoaei vorniceasa pentru nişte moşii a lor giumătate de sat
de Izbişte, ci esti în ţăn(u)t(ul) Orheiului şi giumătate de sat Sloboziea Zberoaei pe Prut, în ţăn(u)t(ul) Lă-
puşnei şi giumătate de sat Pietrosul întracelaş ţăn(u)t, care giumătăţ(i) de sate leau fost răpit(e) de la dănşi
Alexandru v(oe)v(o)d cel Vechi încă şi pănă acum. Şi boeriul nostru mai sus scris cu multă pagubă şi cu
multă cheltuială leau scos acestea giumătăţ(i) de sate, pentru aceea iam dat lui ace giumătate drept Petro-
sul pentru ca săi fie lui cu tot venitul; şi iarăş iam dat şi am întărit boerului nostru mai sus scris Gheorghe
Roşca visternicul din privileghiul de cumpărătură de la Miron Barnovschi v(oe)v(o)d şi din ispisoace de
întăritură, de la alţi domni satul Scobinţăni ci esti în ţăn(u)t(ul) Cărligăturei, cu trei iazuri de părăul (loc li-
ber – n.n.) cari esti lui cumpărătură de la Pavăl şi fratile Mathei şi de la Tudora fimeea lui Grigori, şi de la
Ştefana fiica lui Drăgan, strănepoata lui Ivaşcu, cum şi de la Ţoţa şi sora ei Dumitra fiicile lui Pătraşco, ne-
poatile lui Ion Scobănceanul şi asămine de la Corne fiiul Agafiei Şuvărdănesăi, şi de la Grigorie, şi fratele
său Ionaşco şi sora lor Mariuca, fata lui Gheorghie, şi de la Miron, nepotul lui Lopac Botoş, şi de la Gavril
fiiul lui Nistor Şuverdeanul, şi de la Irimiia făiul (loc liber – n.n.), şi de la Dochiea, fiica lui Drăgan, şi de la
Irina Odochiasa. Iar Irinei iau fost cumpărătură de la Alexa ceau fost stolnic; şi iarăş altă parte dintacelaş
sat Scobinţănii ci esti lui de cumpărătură de la Vasile Lupan şi de la soră sa (loc liber – n.n.) tot satul Sco-
biţănii drept 850 lei argint, cu trii iazuri şi cu o moară şi cu grădini, şi cu tot venitul, pentru aceea ca săi fie
lui cu tot venitul. Şi iarăş am dat şi am întărit noi lui din privilegiul de la Barnovschii v(oe)v(o)d, o sălişte,
anume Vlăştenii, ci esti în ţăn(u)t(ul) Cărligărurii, cari iasti lui cumpărăturăde la igumenul şi tot soborul
de la mănăstirea Sfăntul Ilie de lăngă tărgul Sucevii, drept 200 galbini de aur şi banii aciiea iau dat la sfăn-
ta mănăstire pentru aceea ca săi fie lui cu tot venitul; şi după aceea iarăş am dat şi am întărit noi lui din is-
pisoc de schimbătură de la Alexandru v(oe)v(o)d giumătate de sat Mateuţi ce sănt pe Nistru, în ţăn(u)t-
(ul) Orheiului, pe care au făcuto el schimb cu Ionaşcu şi fratile său Gavrilaş şi Coste şi Ştefan şi sora lor
Vărvara Lupăneasa, şi Nastasiea, fiei lui Gheorghie Săminiceanul, din ispisoc de cumpărătură ci au avut
Săminiceanul de la Irimiia Movilă vodă, pentru aceea ca săi fie lui cu tot venitul. Şi apoi iarăş dăm şi întă-
rim lui din ispisocul de danie şi de miluire de la Alexandru fiiul lui Radul v(oe)v(o)d satul Stărpenii din
ţăn(u)t(ul) Făliciului, şi din ispisoc de întăritură de la Moisă v(oe)v(o)d şi de la domniea me, care acel sat
Stărpenii au fost drept domnesc supt ascultarea ocolului satului Stănileştii, cu bălţi şi cu tot venitul, şi lam
miluit pe dănsul pentru a lui dreaptă şi credncioasă slujbă, pentru aceea ca săi fie lui cu tot venitul; şi du-
pă aceea iarăş am dat şi am întărit noi lui din ispisocul de cumpărătură de la Alexandru Ilieş v(oe)v(o)d
giumătate de sat Oncani şi Turbureni, şi a triea parte din satul Băiceni, care sănt în ţăn(u)t(ul) Hârlăului şi
sănt lui de cumpărătură de la fratele său, Vasile Roşca vornic drept 130 galbin(i) de aur şi 13 poloboaci di
mieri. Iar lui Vasile Roşca vornic venit în partea lui de la fratele său Costantin Roşca vist(e)r(nic), cu iazuri
şi cu loc de mori pentru aceea ca săi fie lui cu tot venitul. Şi apoi iarăş iam dat şi iam întărit satul Tămpeş-
tii în ţăn(u)t(ul) Sucevii şi giumătate de sat Mihalcăuţi în ţinutul Hotinului pe Vilia Sacă cu iazuri şi cu loc
de mori, cii leau dat lui zăstri soacra sa Safta Bărnovscoae post(elniceasa) cari au fost a ei dreaptă moşie
împreună cu bărbatul ei Bărnovschii, ca săi fie lui cu tot venitul. Şi apoi iarăş am dat şi am întărit noi lui
din ispisoc de întăritură de la domniea me şi din ispisoc de cumpărătură de la Alexandru v(oe)v(o)d a
cincea parte din satul Ivoeşti ci esti în ţăn(u)t(ul) Cărligăturii pe Bahlui şi cu a cincea parte din vadul de
moară care au fost lor de cumpărătură de la Vasile şi sora lui Nastasiea, fiei lui Gavril, şi de la nepotul lor
Pavăl, şi de la fratili său Vasile, fiei Anei, toţ(i) nepoţ(i) lui Gavril. Şi iarăş de la nepotu Ionaş fiiul lui Ţă-
gan , drept 120 lei bătuţ(i), şi aşijdirea ace a cincea parte au fost cumpărato tatăl lor Gavril de la igumenul
şi cu tot soborul Sfântului Ilie de la Suceavă din ispisoc ce au avut Gavril de la Irimiia v(oe)v(o)d şi din
uric de întăritură de la Radul v(oe)v(o)d; şi iarăş altă parte dintracelaş sat Ivoeştii din a cincea parte giu-
mătate cu partea din vadul de moară, care iau fost lui cumpărătură de la Moisăi fiiul lui Albil Ioan, din
aceeaş dresă ci mai sus sau scris drept 60 lei de argint ca săi fie lui cu tot venitul. Şi iarăş am dat şi am în-
tărit noi lui din ispisoc de întăritură de la domniea me nişte părţi de ocină din satul Ţibăneşti, ce iaste pe
părăul Hărbovăţul în ţăn(u)tul Vasluiului, care esti lui cumpărătură de la Marieana fiica lui Cristea şat-
71
r(ar), toată partea lor de moşie în acel sat cu loc de moară în acelaş părău drept 25 lei de argint. Şi iarăş am
dat şi iam întărit noi lui din ispisoc de cumpărătură de la Barnovschi v(oe)v(o)d şi de întăritură de la do-
mniea me din giumătate acelui sat Ţibăneştii, giumătate cari esti dinspre răsărit, cu loc de moară într-
acelaş părău, şi iaste lui de cumpărătură de la Ionaşcu şi soru sa Mariica, fiei Crăstei şatrariului, şi de la fi-
iul surorisa Grozav, şi de la sora lui Tudosca şi Urăta fiei Ţoacăi drept 60 lei. Iar tatălui lor, Crăstea şatrar
iau fost de cumpărătură de la Anuşca fiica lui Pojar, şi de la nepoţii ei Costandin şi Sămion şi surorii lor
Broana şi Ileana şi Parasca, fiicile Nastei, nepoatile lui Pojar şi de la nepotul lor Marcu, şi fratile lor Anto-
naş şi sora lor Antemiei fiei Vasotcăi iarăş nepoţ(i) lui Pojar drept 60 lei argint; şi iarăş altă parte din satul
Ţibăneştii din a triea parte ce din mijloc giumătate ce au cumpărato de la Istrate şi soru sa Ana, fiei lui To-
ţabu, nepoţii lui Băloş drept 60 lei argint. Şi iarăş am întărit noi lui, din ispisoc de întăritură de la Alexan-
dru Ilieş v(oe)v(o)d şi de la domniea me, a patra parte din satul Hlăpeştii ci esti pi Prut în ţăn(u)t(ul) Lă-
puşnii pe apa Prutului cu gârlă de peşti şi cu fănaţ însă fără giumătate de sat a lui Hibneacu, care ace a
patra parte iaste lui de cumpărătură de la Bilca, fiica lui Gheorghe, nepoata lui Gavril şi de la sora Anti-
miea şi de la nepoţii lor Jăeanca şi Aniţa şi Balaea şi Ţăganca, fiei lui Gavril, strănepoţi lui Dumitru şi de la
rudeniile lor Frăsina fiica sorii, şi de la Parasca preuteasa fiica Antimiei şi de la nepoţii lor Pavăl şi Rusul
şi Vărvara şi Ştefăniia fiei lui Dumitru Buză şi de la ruda lor Gheorghe fiiul Tudosiei şi de la Grigorii fiiul
Anghelinei şi de la Ursul, fiiul Mariţăi, toţ(i) nepoţ(i) şi strănepoţ(i) lui Dumitru şi lui Vasilie drept 60 lei
bătuţ(i); şi iarăş am dat şi am întărit noi lui din ispisoc de cumpărătură de la Moisăi v(oe)v(o)d nişte părţi
de ocină din satul Conojănii din ţăn(u)t(ul) Lăpuşnii ţăn(u)t(ul) Lăpuşnei, ci leau cumpărat luiş de la Pin-
tilii, fiiul lui Berin aprodul, şi de la Ionaşcu fiiul Mariei, nepot lui Berin aprodul, din ispisoc de cumpără-
tură ci au avut Berin de la Costandin v(oe)v(o)d, cu loc de iazuri şi de mori drept 40 lei argint, ca săi fie
lui, cu tot venitul. Şi iarăş giumătate de sat Izbişte în ţăn(u)t(ul) Orheiului, din ispisoc de cumpărătură de
la domniea me ci au cumpărato de la neamul său Dumitru şi Ionaşcu şi nepoata lor Mariea fiei Fătului,
nepoţ(i) Zberoaei drept o falce de vie de la Huş(i) şi 30 galbini de aur. Pentru aceea toate celi mai sus scri-
să sate şi giumătăţ(i) de sate, şi părţi de ocină şi de moşii cu locuri de iazuri şi de mori şi cu poeni, săi fie
boeriului nostru Gheorghiţă Roşca visternic şi fiilor lui şi nepoţilor lui, şi strănepoţilor lui, şi la tot neamul
lui, ce să va alegi mai aproapi neruşuit nici odinioară în veci, iar hotarul acelor sate să le fie după vechile
lor hotară pe unde din veci au ţăn(u)t şi spre aceasta iaste credinţa doniei noastre mai sus scrisul noi Vasi-
lie v(oe)v(o)d şi credinţa preiubitului fiiului domniei mele Ioan v(oe)v(o)d şi credinţa boerilor noştri,
credinţa dumisale Dumitraşcu Şoldan vel vornic, credinţa dumisale Gavril hatman şi părcălabul Sucevii,
credinţa dumisale Dumitru Buhuş şi Ciogolea părcălabul Hotinului, credinţa dumisale Nicolachi părcăla-
bul Neamţului, credinţa dumisale (loc liber – n.n.) părcălabul Romanului, credinţa dumisale Apostol Ca-
targiu vel post(elnic), credinţa dumisale Grigoraş Urechi vel spatar, credinţa dumisale Grama vel stolnic,
credinţa dumisale Iordache vel visternic, credinţa dumisale Dumitraşcu vel comis, şi credinţa a tuturor
boerilor noştri mari şi mici. Iar după vieaţa nostră şi domniea cine va fi domn, din fiei noştri, sau din nea-
mul nostru sau iarăş pe cine Dumnezău îl va alegi a fi domn în pămăntul Moldaviei acela să nu strice a
nostră danie şi întăritură, ci încă săi dei şi săi întărească fiind datoriea lor dreptili ocini şi moşii şi cumpă-
rături pe ai săi drepţi şi număraţ(i) bani cum şi pentru a sa dreaptă şi credincioasă slujbă şi spre mai mul-
tă tărie şi întăritura tuturor celor de mai sus scrisă, am poroncit la al nostru credincios şi cinstit boeri dum-
nealui Pătraşco Başotă a să scrie şi a noastră peceti cătră acestă adivărată a nostră carte să o spănzure. Au scris
Ioan Focea, în Iaş, la anul 7144 luna apr(ilie) în 4 zile. Au iscălit cu slove roşii Vasilie v(oe)v(o)d.
Din limba sărbască în limba moldovenească sau tălmăcit de mine la anii 1821 oct(om)v(rie) 12 zile.
Iscălit: Pameşcic Toma Paninopul.
De mine sau scris după tălmăcirea şi rostirea mai sus arătatului tălmăcitor pentru aceea şam şi iscă-
lit. Iscălit: Costandin Botez.
Giudicătoriea Politicească al Oblastiei Basarabiei pentru că copiea aceasta esti supt adivărată iscăli-
tura tălmăcitoriului pameşcicu Toma Paninopului dup cerirea ci ari jalobă au făcut <...> pameşcicu dvo-
reanul Vasile Roşca, să încredinţază cu iscălitura unui clen a presudstviei şi punirea peceţii împărăteşti
luăndusă pentru acestă copie fiind scrisă pe hărtie proastă patru ruble arată socotită pentru doaă coale
hărtie de gherb.
În Chişinău anul 1821 oct(om)v(rie) 17 zile.
Iscălit: Sovetnic Toader Măcărescu biv vel sărdar.
72
Sursa: Arhiva Naţională a Republicii Moldova. Fond 88, inventar 1, dosar 2359, filele 9, 9 verso, 10, 10 ver-
so, 11, 11 verso, 12, 12 verso, 13, 13 verso, 14, 14 verso, 15, 15 verso, 16, 16 verso, 17. Vezi o copie rusească Arhi-
va Naţională a Republicii Moldova. Fond 88, inventar 1, dosar 763, filele 8, 8 verso, 9, 9 verso, 10, 10 verso, 11.
Ediţii: Moldova în epoca feudalizmului. Documente slavo-moldoveneşti, vol. III. Alcătuitori: D.M.
Dragnev, A.N. Nichitici, L.I. Svetlicinaia, P.V. Sovetov, Chişinău, 1982, nr. 169, p. 342-356 (după originalul
slavon, de pegament, identificat la ANRM. F. 220, inv. 1, d. 205. O copie de pe acest documnet, tradusă în
1809 de pitarul Ioan Stamate, a fost identificată de alcătuitori tot acolo, în d. 206). Documenta Romaniae
Historica. A., Moldova, vol. XXIII (1635-1636). Volum întocmit de Leon Şimanschi, Nistor Ciocan, Geor-
geta Ignat şi Dumitru Agache, Bucureşti 1996, nr. 389, p. 435-446 (reprodus după MEF. Se specifică că în
Arhivele Statului Bucureşti se păstrează o copie după traducerea din 1809).
Nr.3. 1661 iulie 5 şi 1677 mai 1. Două zapise referitoare la vânzarea unor moşii Roşculeşti.
Copie de pi copie.
1. Scriu şi mărturisăsc cu acest adivărat al meu zapis dumisa(i) Cehan logofăt, că eu, nesălit de ni-
mine, iam văndut un vad de moară pe părăul Bahluiului la (ţinutul) Cărligăturii drept 40 di sloţ tătăreşti,
cari loc di iaz lam avut şi eu muşteniri de la părintili meu Gheorghe Roşca visternic din dresu d(omnului)
Vasile v(oe)v(o)d şi de la cei di mai înainte domni. Şi acum am socotit şi lam văndut eu dumisal(i) pi bani
arătaţ(i), săi fie ocină şi moşie, plătindumi toţ(i) banii înaintea a multor boeri făcănduş şi dres de la cine va
voi. Let 7170 iulie 5.
Iscălit: Ionaşcu Roşca vel spătar, Luca Roşca, brat eho, Dabila vornic, Ursu solnic, Buhuş Pătraşcu
logofăt al 3-lea.
Copie de pi copie
2. Ego Tănasă Roşca sucevscago parcalab scriu şi mărturisăsc cu acest zapis ce dau fratelui Ghiuţă
părcălabul Cuhurluiului, avănd eu a me ocină şi parte de moşie la Todireni pi Bârlad cu dresul d(omnu-
lui) Ştefan v(oe)v(o)d de pi tatăl meu Ioniţă Roşca spătarul, şi tatăl meu lau avut de cumpărătură. Acum
eu lam văndut lui Gheuţă drept 25 ungur(eşti). Iar dresul nui lam dat, mai avănd pe la alti locuri şi în Ho-
rodişte în ţăn(u)t(ul) Orheiului, dar el săş facă ispisoc de la domnie fiind că au cumpărat de la mine cu
mare credinţă care iam făcut şi zapisul acesta de stăpănire în vece, faţă au fost şi boerii. Podpisal let 7186
mai 1-i.
Iscăliţ(i): Tănas Roşca Suceavscago parcalab, Lupu vornic, Şăndrea stolnic, Nicoară ceaşnic, Iuvaşcu
jătnicer, Rusu stolnic.
De la sărdăriia Orheiului
Aceştiia doaî copii scoţăndusă întocma de pe celi adivătari zapisă din cuvănt în cuvănt, cari zapisă
să află în scrisorile meli di moşiea Hoisăştii şi rugăndumă post(e)l(ni)cel Toader Roşca di iam dat copiile
acestea ca săi fie spre îndreptare neamului său Roşculesc.
1802 iunii 26
Iscălit: Rămădan spătar
Copiia acesta pentru că sau scos întocmai de pi adivărata copie întărită de sărdăriia Orheiului,
adiverez cu a me iscălitură.
Gubernschi ghistrator Theodor Zatică.
Sursa: Arhiva Naţională a Republicii Moldova. Fond 88, inventar 1, dosar 2359, filele 17 verso, 18 .
Nr.4. 1667 august 12. Marii boieri mărturisesc despre vânzarea de către Gheorghe Roşca, fost vistiernic, lui
Toma Cantacuzino, fost mare vornic, a părţii lui din moşia Mateuţi (Cobăleni), ţinutul Orhei.
Copie.
Adică noi Racovuţ(ă) Cehan vel logofăt, Ilie Şeptelici vel vornic Ţărăi de Gios i Dabija vel vornic Ţă-
răi de Sus i Grigorie Hăbăeşecu hatman i părcălabu Sucevii, i Darie Cărăbăţ vel spătari, i Iordachi vel cea-
şnic i Ioan Prăjescu vel visternic i Ur(s)u vel stolnic i Neculai Racoviţ(ă) vel comis i Grigorie vel clucer i
Chiriiac Sturza vel jătnicer i Bejan Gheuca vel pitar i Neculai Buhuş biv vel clucer i Bucioc biv vel sulger i
73
Frătuţa vel orăjnic i Carucaş postelnic i Conteş treti logofet i Todiraşcu Prăjăscul ftorii clucer i Roşca i Go-
rie i Sămion i Dumitraşco i Chiriiac vornic glotnii i mnoghi boiari.
Şi tot înainti oştii din cartea d(um)isali au venit înaintea nostră priiaten şi fratili nostru Gheorghie
Roşca ceau fost vistiernic de bună voia sa de nimine ne sălit nici asuprit şau văndut a lui dreaptă ocină şi
cumpărătură giumătate di sat de Măteuţ(i), ci să chiamă Cobălenii, în ţăn(u)t(ul) Orheiului, ci iau fost du-
misale cumpărătură de la ficiorii Săminiceanului vornicului, aciea au văndut dumisale fratelui nostru To-
mei ce au fost vornic mare, dirept una sută şi cincizăci de galbini. Şi au plătit dumnealui acieaş tanii toţ(i)
deplin dinaintea nostră, în mănili dumisali Ghiorghie Roşca visternic 150 de galbini. Deci şi noi văzănd
între dănşii de bună voea lor tocmlă şi deplin(ă) plată, am făcut şi de la noi această mărturie, ca să fie de
credinţă şi pre mai mare întăritură, neam iscălit numile. Şi eu Vasilie Corlat uricariul am scris cătră acest
adivărat zapis velet 7176 avgust 12 zile.
Iscăliţ(i):
Racovuţ(ă) Cihan vel logofăt, Dabija vel vornic, Ilie Şeptelici vel vornic, Grigori Hăbăeşecu hatman,
Darii Cărăbăţ, vel spătar, Iordachi vel ceaşnic, Ioan Prăjescu vel visternic, Ursul vel stolnic, Neculai Raco-
viţă vel comis, Chiriiac Sturza vel jăgnicer, Bejan Gheuca vel pitar, Neculai Buhuş vel clucer, Dumitru Bu-
cioc vel sulger, Frătuţa vel armaş, Costantin Chirila pist(elnic), Conteş treti logofet, Ioan Prăjescu stolnic,
Dumitraşcu Roşca vornic glotnii, Sămion vornic glotnii, Dumitraşco vornic glotnii, Sămion vornic glotnii.
Sau scos întocmai de pi cel adivărat orghinal.
Gubernschi reghistrator Theodor Zatic.
Sursa: Arhiva Naţională a Republicii Moldova. Fond 88, inventar 1, dosar 2359, filele 21, 21 verso, 22.
Nr.5. 1751 ianuarie 9. Izvodul moşiilor căpitanului Ioniţă Roşca.

Copie de pi copie.
Izvod. Să să ştie de căti părţi de moşie de pi strămoşii mei am anume, să să ştie la ci locuri am, cum
mai gios să arată pe unde li am ştiute. 7260 ghenar 9.
1. O giumătate de bătrăn în Vascăuţ(i) de pi Roşculeşti.
2. O giumătati de bătrăn în Susleni Roşca şi în
3. Horodişte, o giumătate de bătrăn de pi Borha şi
(4.) Căcărăzănii de pi Parvana o giumătate de bătrăn cu Untileştii.
5. În Bogzăşti, în Crăsnăşăni, în Săsăni şi în Văsieni, în Cruceştii de pi Bulat la Odobeşti.
6. La Verejăni, la Sălăvestru de pi Roşca.
7. În ţăn(u)t(ul) Romanului, în Găureni, în Zămbreştii la Botna, în Ciopleni pi Borha.
8. În Găureni cu Untileştii şi noi tragem Roşca Volneştii cu partea de la Negrea la Lăpuşna, Măneş-
tii la Neamţ şi Cozmeştii şi giumătate Izbiştea în ţăn(u)t(ul) Orheiului. Şi în Cotilova la Hotin. Şi patru făl-
ci de vie la Ochi în Huş(i), şi în Hărjăuca premim a triia parte cu Untilă din oată moşiea de pi Roşca. În
Albeşti pe Botna, de pi Roşca. În Răzăni cu Untileştii, în Bodurceni, în Boldeşti pe Ciuluc Mic în ţăn(u)t-
(ul) Orheiu, cum şi alti locur(i) ori undi să vor mai ivi moşii de pi strămoşii Roşculeştilor ci mă trag din
strămoşul meu Gheorghie visternicu acesti părţi de ocină, ci le am să le stăpănească în vecii depi toate lo-
curile nesupărat de cinevaş, pe Bulai, pe Nistor, şi pe Parvana, şi pe Roşca, şi pe Borha la toate locurile. Şi am
făcut eu acest izvod de moşie, cu care să stăpănească în veci ficiorii mei şi iscălit Ioniţă Roşca căpit(an).
Eu ierei Pavel preut,
Întocmai Darie Bobeică.
De pi cel adivărat întocmai Alecu Stavăr diiac sărdăriei Oheiului.
De la sărdărie
Copiea acesta fiind scoasă de pi orghinal întocma. Sau îbcredinţat în Chişinău 1814 dechemvr(ie) 17 zile.
Iscalit: Ioan Sturza spătar.
Thoma Stamati paharnic.
Întocmai de pi orghinal copie posleduită din cuvănt în cuvănt gubernschi răghistrator Theodor Zatic.
1824 fevr(uarie) 7 ile. Chişinău.
Sursa: Arhiva Naţională a Republicii Moldova. Fond 88, inventar 1, dosar 2359, filele 23, 23 verso.
74
Nr.6. 1759 ianuarie 30. Scrisoarea lui Emăndache serdarul, prin care el mărturiseşte despre învoiala avută
cu Ştefan, fiul şetrarului Ioniţă Roşca.
Copie de pi copie.
Eu Emăndache sărdariul am dat această scrisoare a me la măna lui Ştefan ficiorul Roşcăi şătrar,
pentru că avănd eu o pricină cu tatăl său lam fost bătut şi a dooa ză după bătai sau tămplat de au murit,
şi viind Ştefan ficiorul Roşcăi aicea cerănd giudecată la Divanul măriei sale lui vodă, am stătut la învoială
şi neam aşăzat pentru această întămplare ci sau făcut, şi iam dat patru suti lei, daică doaî sute şaptizăci lei
pentru datoriile mortului, ş i o sută treizăci lei pentru hrana şi chevirnisala copiilor mortului. Şi dup învo-
iala după înoiala şi aşăzarea ci am făcut, neam dat scrisoare unul altuia, ca di acum înainte să nu avem
pricină unul cu vreo parte nici altul cu alta, nici eu să nu aibu amai ceri banii di vrem(i) ci eu din bună vo-
ia me iam dat aceşti patru suti lei ci arăt mai sus, adică doaî sute şaptizăci lei, pentru datoriile mortului şi
o sută şaptizăci lei, pentru hrana copiilor mortului. Şi această aşezare şi ertare cu aşăzămănt o am făcut în
Divanul măriei sale lui vodă înaintea tuturor dumilorsale veliţilor boeri întru care sau şi iscălit dumnea-
lor şi noi pentru mai mari credinţă, an 7268 ghenar 30 zile.
Iscălit: Emăndache sărdariu
Această învoială şi aşăzare sau făcut înaintea nostră şi aşa au priimit şi o parti şi alta. Iscălit boerii
Divanului Manolachi Costachi vel logofăt, Ştefan Sturza vel vornic, Vasile Rusit hatman.
De mine sau scris întocmai de pi orghinalu adivărat cu posleduire din cuvănt în cuvănt fără stră-
mutare. Anul 1821 noemvr(ie) 27 zile.
Iscălit: Sămion Grajdanov
Nr. 7. 1796 martie 27. Domnul Alexandru Ioan vodă Calimachi scuteşte de dări pe postelnicelul Ioniţă Roşca.
Перевод с молдавскаго.
Мы Александр Иоанн Калимаха Воевода Божею Милостью Господарь Земли Молдавской.
Объявляется сим Господарства нашего актом о постелничеле Ионике Рошка, имеющим житель-
ство в Сорокском цынуте, который в поданном Господарству нашему прошении изъяснил, что на
пред сего, по многим господарским повелениям, и края сего необходимостям, отправлял он службы с
усердием и ревностью, будучи приграничным капитаном, и просил за службы его, и как он до ныне
был свободен от даждии и других повинностей, Господарство наше изъявило бы милость чтобы от
ныне впредь был свободен, и обратили бы на него Господарскую нашу Милость в оказании какого
либо вознаграждения. По разсмотрении Господством нашим настоящей жалобы, изъяснения его ока-
зались правильные что он на пред сего по многим господарским повелениям службы, и при необхо-
димости сего краю усердно с должною ровностью будучи пограничным капитаном, как из имеюща-
гось у него от Господаря Михаила Константина Суцца воеводы, акта. Сие подтверждается. Господар-
ство наше приемля в уважении просьбу его, разсуждая, что от Господарства нашего должно ему дать
вознаграждение сим актом нашим определяем, что бы он был свободен от всех даждий вистерий-
ских, и всех прочих провинностей, какие бы падали на прочих, его же нив чем не безпокоить, также
цынутное начальство не назначало бы его ни по каким поручениям, ибо когда надобность будет
представить, будет он назначен по особому Господскому повелению от сюда; Сверх того Господар-
ство наше оказывая над ним милость, повелеваем, чтобы он вправе был изъять от платежы русуматов.
– Как то: 200 маток пчел, свиней от десятины, овец от гоштины, и 200 ведер вина от вадрарита из соб-
ственнаго его заведении, и назначенные сим статьям чиновники для сбора, никаким платежем его не
безспокоили бы за означенное количество, равным образом если он выведет из за границы четырех
человек стреинов, о которых имел бы он от пограничнаго начальства Свидетельство удостоверяющее,
что действительно они выведены из за границы, то таковые люди от вистерийских податей всяких
прочих повинностей, какие падать будут на других поселян были бы свободны и изъяты, оставаться
они должны люди сии для службы собственнаго дома его, для чего повелеваем как сорокским исправ-
никам, так и прочим чиновникам, гоштинарям, вадрарям и другим зпачиям / понудителям / коман-
дируемым по разным обязанностям, и для исполнения княжеских повелений по сему во всем испол-
нять как выше сказано.
75
Марта 27 1796 года.

(М.П.)
На оригинале тако: Прочитав вел вистерник, перевел переводчик Областнаго Гражданскаго
Суда коллежский секретарь Холявицкий.
Копия
Перевод с молдавскаго
Временный Комитет Бессарабской Области
Жительствующий в Сорокском уезде постелничел Ионица Рошка в следствие предписания пол-
номочнаго наместника Бессарабской области являясь в сей Комитет и по документам, представленным
оному оказался принадлежащим действительному званию постелничелов, а потому оставаясь в оном и
по случаю выполненной на верность подданства Российскому Престолу им премяно, дано сие ему из
Комитета на том предмете, дабы он впоследствии окончания расчисления о всех состоях людей явился
в Верховный Совет для окончательнаго заключения о звании его.
Кишинев, 1816 года Ноября 18 дня.
Подписали: Председательствующий Комтиета Екатеринославский гражданский губернатор Ка-
лагеорги, надворный советник Юшневский, спатар Иван Башота, спатар Панаит Казимир и секретарь
Александри.
Sursa: Arhiva Naţională a Republicii Moldova. Fond 88, inventar 1, dosar 763, filele 4-4 verso. Încă o copie
în limba rusă la filele 17, 17 veso, 18.
Nr.8. 1814 august 20. Logofătul Dumitru Sturza şi spătarul Ioan Neculce, adeveresc că postelnicelul Vasile
Roşca şi rudele sale sunt descendenţii vistierului Gheorghe Roşca şi a vornicilor Vasile şi Constantin Roşca.
Copie.
Noi cei mai gios iscăliţ(i) încredinţăm cu acestă mărturie a noastră la măna acestui neam de oameni
Vasili Roşca post(elni)c(el) şi nepoţilor săi Manoli şi Dimitrie ficiorii mortului Toader Roşca post(elni)cel,
lui Iamandache Roşca căpitanul, lui Ioniţă, lui Ştefan, lui Enăcache, lui Toader, lui Ilie, lui Manoli, lui Da-
rie, lui Alestar, Niţă, Roşculeştii, lui Tomiţă Roşca căp(i)t(anu)l, lui Ştefan săn Nastas Roşca şi altor fraţ(i)
ai lor Roşculeştii de la ţăn(u)t(ul) Orheiu din ocolul Măetinului, de la satul Bogzăştii, precum că pe dănşii
precum şi pi părinţii, moşii şi strămoşii lor încă din învechime tot Roşca li esti famelia lor şi neam di boeri.
Căci ei să trag din vechi din strămoşul lor Gheorghie Roşca vister, Vasile Roşca vornic şi Costantin vornic
mare întru acestaş chip esti ştiinţa nostră încă şi din vremea răposaţilor boeri părinţii noştri. Şi venind îna-
intea nostră pomeniţii de mai sus, şi făcănduni rugăminti după a nostră deplină ştiinţă precum şi doco-
menturili din docomenturili lor ci au avut de moşiiunili sănt date încă de moşii şi strămoşii lor pe la unii
din boeri cu părţile lor de moşii de istov, şi fiind că ei cu adevărat să trag dintru acelaş neam precum mai
sus sau arătat, li sau dat şi di cătră noi acestă mărturie, ca să li fie de îndreptari. An 1814 avg(us)t 20 zile.
Iscăliţ(i): Demitrii Sturza logofăt, Ioan Neculcea spătar.
Acestă mărturie sau scris de mine cu zisa <...> boerilor iscăliţ mai sus. 1814 avg(us)t 20 zile.
Iscălit: Constantin Pelin.
Departamentul I-iu oblasta Basarabiei.
Acestă adiverinţă cuiscăliturile boerilor numiţi Dimitrii Sturza vel logofăt, Ioan Neculce spătar, lă-
cuitori din Moldaviea, din Epiratia Othomanicească cari aflăndusă aicea în oblastiea acesta au datu la mă-
na arătaţilor, anume pentru famelia neamului lor, şi după cercetari urmăndu urmănd întocma cu adivă-
rat şi scrisorili, documenturili ci leau înfăţoşat, spre întăriri sau adiverit cu iscăliturili sovetnicilor şi cu pu-
nirea peceţii împărăteşti. În Chişinău, anul 1814 luna avg(us)t 22.
Iscaliţ(i):
Sovetnicu Toader Baş(o)tă ban
Sovetnic Ioan Rusu
Sovetnic Petrachi Catargiu
Sovetnic Matei Donici
Sovetnic Filătache Căplescu
76
Ispeditor Toma Paninopul

Docladcic Stamatie Vuluţă
Sau scos întocmai de pi cel adivărat orghinal posleduit din cuvănt în cuvănt. An 1824 fevr(uarie) 7 zile.
Gubernschii registrator Theodor Zatic.
Nr. 9. 1816 noembrie 18. Comitetul Provizoriu al regiunii Basarabia confirmă că postelnicelul Ioniţă Roşca
din ţinutul Soroca cu adevărat face parte din tagma postelniceilor.
Vremelnicescul Comitet a oblastii Basarabiei.
Ioniţă Roşca postelnicel de la ţăn(u)t(ul) Soroca din porunca exelenţii sali împuternicitului namest-
nicu sau cercetat la Vremelnicescul Comitet, şi după docomenturi şă dovez încredinţati ce au înfăţoşat
sau adeverit că esti drept postelnicel şi să cuvine a rămâne statornicit întru acestă rânduială. Deci fiind că
au sfărşit giurământul cuviincios după datorie supunerii i sau dat de la Comitet acestă adiverinţă cu care
arătăndusă mai în urmă după ce să va dfărşi cercetare tuturor treptelor, va priimi sfidetelsfo de la Verh-
ovnii Sovet după cuviincioasa rănduial, care îi va sluji pentru dea purure dovadă a stătii sale.
În Chişinău. Anul 1816 noemvri 18 zâle.
Председательствующий Комтиета Екатеринославский гражданский губернатор и кавалер
Калагеорги
Надворный советник Юшневский,
Ioan Başotă spăt(a)r
Panaite Cazămir spăt(a)r
Secretar Aşexandri
Sursa: Arhiva Naţională a Republicii Moldova. Fond 88, inventar 1, dosar 763, fila 64. Original.
Vezi tot acolo o copie rusească, la filele 12, 12 verso.
Nr.10. 1821 decembrie 20. Căminarul Ioan Maftiru mărturiseşte despre partea de moşie a Roşculeştilor din
satul Cucuruzeni, ţinutul Orhei.
Copie.
Mărturie.
Mai gios iscălitul căminariul Ioan Maftiru, din partea Moldaviei, dau această a me încredinţare di măr-
turii dumisale post(elni)celului Vasile Roşca, cu ai săi Roşculeşti, precum să fie ştiut că în anii trecuţ(i) 1809 de-
chemvr(ie) 24 zile că eu mam aflat vechil doamnei Zoi Moruz întri altile dumnealui răposatul postelnicel
Theodor Roşca la vănzarea ci au fost făcut împreună şi cu alti neamur(i) a sale, pi lăngă zapisăli ci au dat di ve-
ci pentru drept pămăntul dumilorsale ci lau fost avut în hotarul moşiei Căcărăzănii din oblastiea aceasta ţă-
n(u)t(ul) Orheiu cari parti di pămănt din moşiea Căcărăzănii a dumilorsale ci au vănduto de veci de sau alătu-
rat cătră pămăntul de moşiea Purcelu tot de la acet ţăn(u)t ci au fost tot a luminării sale.
Cănd pi lăngă alti docimenturi au dat dumnealui răposatul postelnicel cu neamurili sale şi trii cărţi
domeşti. Doaî din let 7258 şi al 3-lea din 7259 ci era întăritora pi partea de pămnt ci au avuto dumnealui
în ace moşie Căcărăzănii, în cuprindire că sau jăluit şi sau giudecat răposatul bun, a dumilorsale Roşcu-
leştilor de mai sus însămnaţ(i), Ioniţă Roşca şătrariul, în ace vremi domniei şi iau fost dat şi iau întărit luni
şi fiilor lui pi partea ci au avut întru ace moşie Căcărăzănii care dumnealor Roşculeştii leau dat cum zic
mai sus, ca unii ci însuş de bună voem şau văndut şi părticelili de pămănt fiişticare luminării sale doam-
nei, care docomenturi şi părţi mai sus însămnate, ci au întărit ştrariul Roşca pren măna me încă de atun-
cea, sau dat luminării sale doamnei ci au rămas vecinică stăpănă pi ace moşie Căcărăzănii. Pentru acesta,
avănd eu deplină ştiinţă cuprindirea acestor trii cărţi domeşti de acestă moşie mai sus însămnată, am dat
această a me mărturie în care arată întru adivăru că bunul pomeniţilor mai sus Roşculeşti au fost şătrari
precum domneştile cărţi în mărturisă, carili cărţi şi cu alti multi docomenturi sănt date la luminare ca
D(om)n(ul) şi spre a le fi di credinţă, urmează a me iscălitură şi punirea peceţii, poftind şi pi locurili de
presudstfie a o încredinţa. Anul 1821 dechemvr(ie) 20 zile i iscălit Ioan Maftiu căminar.
77
Eu fiind poftitu de însuş dumnealui iscălitul căminaru Ioan Maftiu, am scris şi am şi iscălit de mar-
tur. An 1821 dechemvr(ie) 20 zile iscalit Sămioan Grăjdanov.
Notă: Copia a fost întărită de Judecătoria ținutului Orhei şi de Judecătoria Politicească a Basarabiei.
Nr. 11. 1834 septembrie 3. Mai mulţi reprezentanţi ai neamului Roşca, inscrişi în rândul dvorenimii Basa-
rabiei, mărturisesc că Ştefan, fiul postelnicului Ioniţă Roşca, este ruda lor.
Свидетельство
Dum(nea)lui Ştefan fiiul răposatului postelnic Ioniţă Roşca săn Luca Roşca fiiul lui Gheorghiaşcu
Roşca vel vistiernicesti drept fii pomenitului Ioniţă Roşca pentru care noi am dat dumnealui această supt
a noastre iscălituri spre ai fi de credinţă că esti drept neam al nostru.
1834 года сентября 3 дня
Eu dvorean Dumitrii Roşca; (eu) dvorean Costachi săn Niţă Roşca; (eu) dvorean Ion săn Parfeni
Roşca adevirez; (eu) dvorean Ion Roşca; (eu) dvorean Gheorghii săn Parfeni Roşca; (eu) dvoreanin Ilii
Roşca; eu dvo(reanin) Vasăli Roşca; (eu) dvo(reanin) Alescu Roşca; (eu) dv(orean) Tudurache Roşca adi-
verez; (eu) dvoreanin Manolachii Roşca.
Pentru că am şă eu ştiinţă că dum(nea)lui Ştefan Roşca este fii drept lui Ioniţă Roşca adiverez gu-
ver(n)schii secr(etari) Iordachi Theodosăe.
Şă eu am asămine ştiinţă dv(orean) Dumitreu Mavrodin şă asămini pentru <...> dv(vorean) Iordachi Vărzari.
Sursa: Arhiva Naţională a Republicii Moldova. Fond 88, inventar 1, dosar 763, fila 66. Original. Document
bilingv, ruso-moldovenesc.
Nr.12. 1834 noiembrie. 2. Cererea lui Ştefan, fiul lui Ioniță Roşca, moșier în Bursuceni, ţinutul Iaşi, să fie
înscris în rândul dvorenimii basarabene.
Всепресветлейший Державнейший Великий Государь Император Николай Павлович Само-
держец Всероссийский Государь Всемилостивейший.
Просит жительствующий Ясскаго уезда в селение Бурсученах Степан Иванов сын Рошка, о
ниже следующем.
Прилагая при сем документы отца моего постельничела Ионицы Рошки происходящаго от од-
ной фамилии дворян Рошковых признанных уже Бессарабским Дворянским Депутатским Собрани-
ем в дворянстве и внесением в 6-ю часть родословной книги, осмеливаюсь Всеподданнейше просить –
Cu acestă a me scrisoare
Дабы Высочайшим Вашего Императорскаго Величества указом повелено было сие мое проше-
ние и приложенные при оном документы приняв записать и по оазсмотрении оных ввести меня в ту
самую часть родословной книги в которою внесены и прочая фамилия Рошковых. – Причем присо-
вокупляю что мне от роду 35 лет, женат, имею одного сына Константина одного года, владею недви-
жимым имением вотчиною Бурсучены с которой ежегоднаго доходу получаю 3000 левов.
Всемилостивейший Государь!
прошу Вашего Императорскаго Величества о сем прошении моем решение учинить.
Кишинев, ноябрь 2 дня 1834 года. К поданию надлежит в Бессарабское Дворянское Депутат-
ское Собрание. Прошение сие написал дворянин Бачинск<ий>
Au iscălit Stfen Roşca
Sursa: Arhiva Naţională a Republicii Moldova. Fond 88, inventar 1, dosar 763, fila 1.
Nr. 13. 1853 decembrie 31. Adeverinţa Consistoriei Duhovniceşti din Chişinău cu privire la componenţa şi
vârsta membrilor familiei dvoreanului Ştefan Roşca, din satele Sănătăuca, ţinutul Soroca, şi Bursuceni, ţinutul Iaşi.
Удостоверение
По указу Его Импрераторскаго Величества из Кишиневской Духовной Консистории, в следствие
прошения дворянина Степана Иванова сына Рошки, о выдаче ему удостоверения с исповедных роспи-
78
сей, выданы сие удостоверение за подписом и приложением казенной печати, на основание протокола
сея Консистории, состоявшагося в оной в 20 и Его Высокопреосвященством в 24-й день мая сего года ут-
вержденнаго, в том, что что по исповедальным росписям, хранящимся в Архиве Консистории Сорокс-
каго уезда села Сенатовки и Ясскаго уезда села Бурсучен Успенской и Николаевской церквей, проси-
тель Степан Рошка в ниже следующих годах в числе семейства отца его дворянина Ивана Рошка и вне
онаго показан так:
1-е) Сорокскаго уезда села Сенатовки Успенской церкви 1814 под № 18 Иоаница постелничел 98,
жена его Варвара 50, дети их: Тодер 25, Костакий 16, Стефан 15 (лет). За 1815 год не значится; 1816 под №
16 постельник Иоан Лукин сын Рошка 100, жена его Варвара 58, дети их: Феодор 27, Костакий 18, Сте-
фан 17 (лет). 1817 под № 18 постельник Иоанн Лукин сын Рошка 101, жена его Варвара 59, дети их: Фео-
дор 28, Костакий 19, Стефан 18 (лет). 1818 под № 18-м постельник Иоанн Лукин Рошка 102, жена его
Варвара 60, дети их: Феодор 29, Костакий 20, Стефан 19 (лет). 1819 под № 16 боярин Иоанн Рошка 103,
жена его Варвара 61, дети их: Костакий 21, Стефан 20, Феодор 30 (лет). 1820 под № 22 постельник Иоанн
Лукин Рошка 104, жена его Варвара 62, дети их: Феодор 31, Костакий 22, Стефан 21 (лет). 1821 дворянин
Ионица Рошка 105, жена его Варвара 63, дети их: Феодор 32, Костакий 23, Стефан 22 (лет). 1822 под № 3
дворянин Иоан Лукин Рошка 106, жена его Варвара 64, дети их: Феодор 33, Костакий 24, Стефан 23
(лет). 1823 под № 21 дворянин Иоан Лукин Рошка 107, жена его Варвара 65, дети их: Феодор 34, Коста-
кий 25, Стефан 24 (лет). 1824 под № 28 дворянин Ионица Рошка 108, жена его Варвара 66, дети их: Фео-
дор 35, Костакий Рошка холост 26, Стефан брат его25 (лет). 1825 под № 24 дворянин Ионица Рошка 109,
жена его Варвара 67, дети их: Феодор 36, Костакий 27, Стефан 26 (лет). 1826 под № 21 между дворянами
дворянин Ионица Рошка 110, жена его Варвара 68, дети их: Константин 28, Стефан 27 (лет). За 1827, 1828
и 1829 годы не значится;
И 2-е) Ясскаго уезда села Бурсучен Николаевской церкви 1830 под № 6 помещик дворянин Сте-
фан Рошка 31; 1831 под № 5 помещик дворянин Стефан Рошка 32; 1832 под № 4 помещик дворянин
Стефан Рошка 33, жена его Руксанда 21, дочь их Анастасия 1; 1833 под № 6 помещик Стефан Рошка 34,
жена его Александра 22, дочь их Анастасия 1; 1834 под № 7 помещик дворянин Стефан Рошка 35, жена
его Александра 23, сын их Константин 1; 1835 под № 7 помещик дворянин Стефан Рошка 36, жена его
Александра 24, сын их Константин 2; 1836 под № 8 помещик дворянин Стефан Рошка 37, жена его Але-
ксандра 25, сын их Константин 3; 1837 под № 8 помещик дворянин Стефан Рошка 38, жена его Алексан-
дра 26, дети их: Константин 4, Александр 1; 1838 под № 8 помещик села Бурсучен дворянин Стефан
Рошка 39, жена его Александра 26, дети их: Константин 5, Александр 2; 1839 под № 9 помещик села Бур-
сучен дворянин Стефан Рошка 40, жена его Александра 27, дети их: Константин 6, Александр 3; 1840
под № 6 помещик села Бурсучен дворянин Стефан Рошка 41, жена его Александра 28, дети их: Кон-
стантин 7, Александр 4; 1841 под № 7 помещик села Бурсучен дворянин Стефан Рошка 42, жена его
Александра 29, дети их: Константин 8, Александр 5; 1842 под № 7 помещик села Бурсучен дворянин
Стефан Рошка 43, жена его Александра 30, дети их: Константин 9, Александр 6; 1843 под № 7 помещик
села Бурсучен дворянин Стефан Рошка 44, жена его Александра 31, дети их: Константин 10, Александр
7; 1844 под № 8 помещик дворянин села Бурсучен Стефан Рошка 45, жена его Александра 32, дети их:
Константин 11, Александр 8; 1845 под № 8 помещик дворянин села Бурсучен Стефан Рошка 46, жена
его Александра 33, дети их: Константин 12, Александр 9; 1846 под № 7 помещик села Бурсучен дворя-
нин Стефан Рошка 47, жена его Александра 34, дети их: Константин 13, Александр 10; 1847 под № 4 по-
мещик дворянин Стефан Рошка 48, жена его Александра 35, дети их: Константин 14, Александр 11; 1848
под № 6 помещик дворянин Стефан Рошка 49, жена его Александра 36, дети их: Константин 15, Алекс-
андр 12; 1849 под № 6 помещик дворянин Стефан Рошка 50, жена его Александра 37, дети их: Констан-
тин 16, Александр 13; 1850 под № 6 помещик дворянин Стефан Рошка 51, жена его Александра 38, дети
их: Константин 17, Александр 14; 1851 под № 5 помещик дворянин Стефан Рошка 52, жена его Алексан-
дра 39, дети их: Константин 18, Александр 15 от роду лет.
Кишинев декабря 31 дня 1853 года.
Член консистории: протоиерей Стефан Судакевич,
(М.П.) секретарь П. Гутор.
столоначальник Алексей Писклячевский.
Sursa: Arhiva Naţională a Republicii Moldova. Fond 88, inventar 1, dosar 763, filele 82, 82 verso, 83.
79
Nr. 14. 1814 august 24. O spiţă genealogică a neamului de dvoreni basarabeni Roşca.
Butucul Roşculeştilor
Gheorghe Roşca Mariea, ce au ţăn(u)t(o)
vistiernic Pătraşco vel spătar
Costantin Roşca Vasile Roşca Dămiian
Vornic mare vornic mare Roşca
7167 avgust 12 zile, 7144 apr(ilie) 4, 7140 mai 30. Acesti trii dovez însă doaî ispisoaci
şi un zapis cu cari acest 3 dovez şi altili mărturisăsc că Gheorghe Roşca au fost
vist(ie)r(nic) şi fraţii lui cum sănt însămnaţ aicea
Luca 7177 mai 1-iu. Copie de pi împărţala Crăstinei fimeia Lucăi

Roşca Roşcăi ci au făcut cu logofătul Vasili Mălai
Ionaşcu Roşca
vel spătar 7170 iule 5. Zapisul lui Ionaşcu Roşca vel spătar cu cari au văndut un vad de moară
din părăul Bahluiului lui Cihan logofăt pi cari lau avut di baştină de pi tatăl său
Gheorghe Roşca visternic
Tănas Roşca 7186 mai 1-iu. Zapisul lui Tănas Roşca părcălabu prin carile au văndut o parti a sa
părcălabu de moşiea Todirenii pe Bârlad părcălabului Ghiuţă ci şi el au avuto de la tatăl său
Ionaşcu Roşca vesl spătar
Ioniţă Roşca 7268 ghenar 3 zile. Învoiala lui Emăndachi sărdar de Orheiu ci au dat la măna lui
şătrar Ştefan Roşca fiiul şătrariului Ioniţăi Roşca dovadă
80
Andrei Tănas Parfeni Vasăli Ştefan Логин

Roşca Roşca Roşca Roşca Roşca Р(ошка)
Ioniţă Roşca Ipate Niţă Darii căp(i)t(anul)

Roşca Roşca Roşca Emăndache
Roşca
Enăcachi Roşca
Ştefan Alistar Ioan
Roşca Roşca Roşca Tomiţă
Roşca
Parfeni Roşca
Vasăli
Roşca post(elni)c(elul)
Ştefan Roşca Toader Roşca
Ilie Roşca Dipartamentul 1-iu însărcinăndumă a revezui cu amăruntul post(elni)c(elul)

mai susăli înfăţoşate dovez de la dumnealui post(elni)c(elul) Vasile Roşca
Vasili Roşca cu ai săi, sau aflat întocmai din neam în neam şi
Manoli Roşca
păn la ei precum sau însămnat mai sus în spiţă. 1814 avg(u)st
24 zile. Iscălit sovetnic Toader Baş(o)tă ban.
Sursa: Arhiva Naţională a Republicii Moldova. Fond 88, inventar
Toader Roşca
1, dosar 2359, fila 30.
81
Nr. 15. 1814 august 24. O copie de limbă rusă a spiţei genealogice a neamului de dvoreni basarabeni Roşca.
Родословие Рошкулештов
Георгий Рошка Мария, жена
вистерник Патрашка вел столника
Константин Рошка Василий Рошка Димьян
ворник маре ворник маре Рошка
О сим тоже видно из 2-х грамотах и одной записи т(о) е(сть) от 12 августа 7176
года, 4 апреля 7144 и 30 майя 7140 годов, что Георгий Рошка был вистеоник;
братья его же в сих документах не упоминаются
Лука О сим видно из раздельнаго листа Кристины, жены Луки Рошки,

Рошка учиненнаго 1 мая 7177 года с лолгофетом Василием Малаем
Ионашко Рошка Доказывается из записи 5 июля 7170 г(ода) учиненной что Ионашко Рошка вел спатар
вел-спатар
продал мельничный став по реке Бахлуй г(осподину) логофету Чехану, доставшийся
ему по наследству от родного отца его вистерника Георгия Рошки
Танас Рошка Из записи учиненной паркалабом Танасом Роки 1 мая 7186 г(ода) видно, что он продал
паркалаб паркалабу Танасу Гиуце собственною свою, часть мошии при Тодиренах в Бирладе
состоящую, доставшуюсь ему по наследству о отца его Ионашки Роки вел спатар
Ионица Рошка Что действительно Ионица Рошка был в чине шатраря, о том доказывает
шатрарь условие, от 30 января 7268 г(ода) данное оргеевским сардарем Емандакием
сын Ионицы Рошки, Штефану Рошке
82
Андрей Танас Парфений Василий Штефан Логин

Рошка Рошка Р(ошка) Р(ошка) Р(ошка) Р(ошка)
1. Ионица Р(ошка) 1. Василий Ница Дарий Енакакий

(Рошка) Р(ошка) (Рошка) Р(ошка)
2. Енакакий Р(ошка)
2. Штефан Алистарий Ион Томица
(Рошка) Р(ошка) (Рошка) Р(ошка)
3. Штефан Р(ошка)
3. Епатий
(Рошка) постелничел
4. Парфентий Р(ошка) Тодор Р(ошка)
5. Илии Р(ошка) постелничел

Василий Р(ошка)
6. Манолий Р(ошка)
7. Тодор Рошка
1 Департамент возложив на меня объязаность подробной <…>свидации выше писанным представленным постельничелом Василием Рошкою
доказательствам с его родственниками и оказались в точности производившими от рода в род и до них как выше в родословной значится.
Август 24 дня 1814 г(ода). Подлинную подписал советник бан Тодор Башот. Переводил Балабан.
Что сия копия из свидетельства и родословной, учиненное советником Департамента, от слова в слово верна, в том свидетельствую.
7 февраля 1824 года. Губернский секретарь Затик.
Sursa: Arhiva Naţională a Republicii Moldova. Fond 88, inventar 1, dosar 763, filele 7-6 verso.
© BACALOV Sergiu
83
SCHIMBĂRI ÎN ŞCOALA TEOLOGICĂ

DUPĂ DECESUL FONDATORULUI EI:
GAVRIIL BĂNULESCU-BODONI
Diana EŢCO,
Summary
At the beginning nineteenth century in Bessarabia the first theological school was founded. This was a theolo-
gical seminary in Chisinau.He was founded after the model of the Kiev Theological Academy. Of Chisinau Theolo-
gical Seminary was the first school of higher studies in Bessarabia. In 1823 was radically changed the status of this
schools. School was transformed into an institution of specialized secondary education. Control the Tsarist autho-
rities were intensified. School was always in their viewfinder. School activities it was verified through inspection. In
the process, many gaps were identified. This process has been widely illustrated in this article.
La 1813 în Basarabia a fost deschisă prima şcoală teologică din regiune. Evident, precum e şi firesc,
autorul acestui proiect nu a fost nimeni altul decât marele şi neobositul mitropolit G.Bănulescu-Bodoni. Se-
minarul teologic din Chişinău a fost înfiinţat în baza vechilor regulamente teologice ruse din sec. al 18-lea.
În conformitate cu prevederile lor, seminarul era o instituţie eparhială, subordonată în exclusivitate arhiere-
ului local. El funcţiona în baza propriului statut. Era o instituţie de învăţământ de studii superioare. A fost
unica de acest gen în Basrabia, pe tot parcursul perioadei ţariste. Durata studiilor era de zece ani. În cadrul
acestei instituţii erau comasate cele trei trepte ale învăţământului: primar, secundar şi superior.
Circumstanţele au fost de aşa natură, că atunci când s-a deschis seminarul teologic din Chişinău, la
1813, deja fusese adoptat un nou regulament, cel din 1808-1814, pentru seminariile teologice. Dar, evi-
dent, cu multe dificultaţi s-au încadrat şcolile teologice din Rusia sub auspiciile noii reforme. Ea, foarte
lent şi evolutiv a intrat în vigoare pe întreg teritoriul Imperiului Rus. Prima şcoală care a început să fun-
cţioneze în baza acestui regulament a fost deschisă abia în 1814.
Autorităţile ţariste au fost deosebit de indulgente şi au tolerat pe toată perioada vieţii mitropolitu-
lui G. Bănulescu-Bodoni, funcţionarea seminarului din Chişinău în baza vechiului statut. Dar, la 1821 a
decedat bătrânul mitropolit. Imediat s-a pus în discuţie reformarea seminarului şi schimbarea statutului
de instituţie de studii superioare în una de studii medii. După lungi şi laborioase tratative s-a acceptat să
se tergiverseze reformarea seminarului din Chişinău pe cca doi ani, ca să-şi finiseze, deja, studiile prima
promoţie de abiturienţi seminariali. Problema reorganizării seminarului teologic din Chişinău a fost pusă
în discuţie după ce a absolvit cursurile depline seminariale prima promoţie a seminarului teologic din
Chişinău. Seminariştii au învăţat timp de zece ani, între 1813 şi 18231.
Astfel, la 28 octombrie 1823 a fost introdus Noul Regulament şi la seminarul din Chişinău. În con-
secinţă, s-a modificat radical structura seminarului, fiind coborâtă de la o instituţie de învăţământ de stu-
dii superioare la una de studii medii. În conformitate cu prevederile noului regulament din 1808-1814 se
lichida sistemul de învăţământ compact din cadrul seminarului, care prevedea comasarea celor trei divi-
ziuni: primar, secundar şi superior într-un tot întreg în cadrul aceleiaşi şcoli. Ca urmare, învăţământul
teologic inferior urma să fie promovat în cadrul studiilor din şcolile spirituale, ţinutale şi parohiale. Învă-
ţământul mediu fusese repartizat seminarelor teologice, iar cel superior revenea Academiilor Teologice2.
Toate aceste trei sisteme de învăţământ coexistau într-o interdependenţă. Şcolile spirituale erau
subordonate seminariilor teologice. Ele coordonau şi verificau întreaga lor activitate instructivă, educati-
vă, administrativă şi economică. Seminarele teologice, la rândul lor, funcţionau sub egida conducerii Aca-
demiilor Teologice. Academiile Teologice erau conduse de către Comisia Şcolilor Teologice, care activa
1Arhiva Naţională a Republicii Moldova (în continuare – ANRM). Fond 1862, inventar 9, dosat 281, filele 2-6.
2ANRM. F. 1862, inv. 9, dos.10, fila 4; Труды Бессарабского Церковного Историко-Археологического Общества, Том Х-й, Kишинев,
1909-1914, p. 73.
84
pe lângă Sfântul Sinod de la Petersburg. Activitatea ei marginaliza completamente dreptul arhiereilor

eparhiali de a-şi dirija nemijlocit instituţiile de învăţământ teologic local3.
Reieşind din clauzele noului regulament, pe întreg teritoriul Imperiului Rus învăţământul teologic
superior a fost repartizat la cele patru Academii Teologice: Academia Teologică de la Petersburg, Acade-
mia Teologică din Moscova, din Kiev şi din Kazani. Respectiv, în baza acestui criteriu au fost formate pat-
ru circumscripţii de învăţământ teologic: Circumscripţia de Petersburg, de Moscova, de Kiev şi Cazani,
responsabile de activitatea şcolilor teologice, ce făceau parte din teritoriul subordonat lor. Prin urmare,
potrivit regulamentului din 1806-1814, după criteriul teritorial, seminarul teologic din Chişinău intra în
circumscripţia Kievului. Deci, intra în subordinea directă a Academiei Teologice din Kiev, înfiinţată încă
de Petru Movilă. Cele patru clase inferioare ale seminarului: clasa pregătitoare, infimă, gramaticală şi de
sintaxă au fost excluse din cadrul seminarului teologic din Chişinău. În baza lor, la 28 octombrie 1823, s-a
format şi s-a deschis şcoala spirituală de băieţi din Chişinău. Iniţial, ea a fost deschisă tot în incinta semi-
narului. Şi apoi, să nu uităm că activitatea ei în întregime era controlată de către conducerea seminarului
teologic. Drept urmare, seminarul a rămas doar cu cele 3 clase superioare: de poezie şi retorică, de filozo-
fie şi de teologie. În baza lor s-au format trei secţii de învăţământ seminarial: inferioară, medie şi superi-
oară4.
Durata de studii în fiecare secţie era de 2 ani. Întregul proces de învăţământ era organizat în limba
rusă, iar filozofia şi latina în limba latină5.
Academia teologică din Kiev conducea seminarul teologic din Chişinău prin intermediul decretelor
şi circularelor semnate de către conducerea academică din Kiev. Acesta, pentru a verifica şi supraveghea
activitatea seminarului teologic din Chişinău organiza cu regularitate revizii în cadrul seminarului şi avi-
za rapoartele anuale ale conducerii seminarului. În aceste rapoarte găsim listele personalului didactic şi
ale elevilor din fiecare secţie seminarială. De asemenea era prezentată detaliat reuşita la învăţătură a ele-
vilor, se comunica despre evoluţia procesului de studiu, materialul didactic predat în fiecare clasă, ce s-a
reuşit şi ce nu s-a reuşit în timpul anului de învăţământ6. Deseori, conducerea seminarului nu-şi îndepli-
nea angajamentele faţă de conducerea Academiei Teologice, care, din anumite motive, întârzia cu expedi-
erea rapoartelor la începutul anului şcolar. Faptul în cauză îi indigna pasional pe responsabilii de la Kiev.
De aceea se impunea adoptarea unor măsuri coercitive din partea Academiei, pentru a obliga conducerea
seminarului „să-i expedieze documentele indispensabile cu prima poştă”.
Conform prevederilor noului regulament era reformată şi structura administarţiei seminariale. Ea ur-
ma să fie formată din 3 persoane: rector, inspector (fostul prefect) şi econom. Rectorul era responsabil de acti-
vitatea instructivă a seminarului, inspectorul de cea educativă şi economul gestiona finanţele seminarului. În
conformitate cu § 60 al noului regulament, şedinţele administarţiei seminaruliale, de regulă, se convocau săp-
tămânal. Dar, în cazul unor urgenţe, când intervenea ceva inopinat, se convoca şi în cadrul săptămânii7.
Pentru a duce evidenţa tuturor chestiunilor de diferit ordin administraţia seminarulială dispunea
de cancelarie, formată din secretar şi curier. Secretarul înregistra în Jurnalul de evidenţă orice chestiune şi
cerere venită pe adresa conducerii seminarului sau invers – din partea conducerii seminarului. O nume-
rota, indicând pe scurt la ce se referea, şi, apoi, alătura rezoluţia adoptată referitor la ea. Primul secretar al
seminarului teologic din Chişinău după reforma din 1823 a fost Samuil Nicoliskii8. El a fost urmat în fun-
cţie de Piotr Kazanskii, Semion Rudzinskii, Avraam Glijinskii ş.a. Registrul administarţiei seminariale era
format din câteva compartimente. La început se nominaliza componenţa programului, când şi la ce oră a
avut loc şedinţa. Apoi, în primul compartiment se nota despre ce s-a raportat în cadrul şedinţei, în al II-
lea despre ce s-a discutat şi în al treilea, despre deciziile adoptate – rezoluţia, care trebuia semnată de toţi
membrii administarţiei seminarului. Din cauza divergenţelor de opinie, între rector şi inspector, deseori
rezoluţiile din cadrul şedinţelor administarţiei seminarului erau semnate doar de rector, ceea ce contra-
3 ANRM. F. 1862, inv. 9, dos.10, fila 4; Труды Бессарабского Церковного Историко-Археологического Общества, Том Х-й, Kишинев,
1909-1914, p. 73.
4 Ibidem.
5 ANRM. F. 1862, inv. 9, d. 281, f. 2-4.
6 ANRM. F. 1862, inv. 9, d. 718, f. 1-6.
7 П. Лотоцкий, История кишиневской духовной семинарии, Кишинев, 1913, c. 5-12.
8 ANRM. F. 1862, inv. 9, d. 10.
85
venea statutului seminarului. Această incorectitudine a fost sesizată de către revizorii insituţiei în anii
1823-1830, care au raportat despre lucrul în cauză Administraţiei Academiei de la Kiev, ca despre o încăl-
care flagrantă ce stă la baza tuturor celorlalte dezordini din seminar9.
În aceste rapoarte se nominaliza, în primul rând, despre o fraudă financiară de delapidare din fon-
dul bugetar seminarial a sumei de 5875 ruble 72 cop. în scopuri necunoscute. Se preciza in raport, că
autorii fraudei ar fi Administraţia Seminarului. De asemenea revizorii mai semnalizau şi tergiversarea în-
tocmirii şi eliberării oricăror documente şi rapoarte. Revizorii vedeau cauza în disensiunile dintre rector
şi inspector. Tot din această cauză anumite hotărâri, dispoziţii erau luate în disonanţă cu statutul semina-
rului şi a problemei examinate discutate la cel moment. Deseori, nu se ţinea cont de multe propuneri
adecvate. De exemplu, în cadrul inspectării şcolii spirituale judeţene, rectorul seminarului a scos la iveală
o serie de incorectitudini în cadrul predării materiei didactice de către profesori. El a recomandat admini-
straţiei seminarului să se adopte anumite măsuri coercitive pentru a menaja situaţia în cauză. Recoman-
darea aşa şi a rămas doar la nivel de propunere, deoarece inspectorul nu şi-a dat asentimentul în această
chestiune. Alte sesizări ale rectorului, care, practic au fost blocate de nedorinţa de colaborare a inspecto-
rului, au ţinut de semnalarea cazurilor de consum excesiv a băuturilor alcoolice şi organizarea dezordi-
nilor în căminul studenţesc de către elevii seminarului, jaful organizat în casa doctorului Donskoi, maltra-
tarea lui şi multe alte cazuri la care, în pofida cererii exprese din partea rectorului de elucidare a lor, in-
spectorul a rămas inflexibil. Şi, amuzant chiar, atunci când inspectorul înainta vreo cerere administarţiei
seminarului, ea era privată de orice atenţie. Din acest considerent Administarţia Academică, pentru a
aplana situaţia distructivă a acestor relaţii din interiorul conducerii seminarului a decis separarea prero-
gativelor rectorului şi inspectorului. În mod implicit, s-a raportat acest lucru Comisiei Şcolilor Teologice,
care şi-a dat avizul pozitiv. Ea a indicat mitropolitului Serafim de la Kiev ca să-i solicite arhiepiscopului
Chişinăului şi Hotinului, Dimitrie, adoptarea tuturor măsurilor posibile şi imposibile, pentru a ridica
seminarul la acel nivel de organizare pe care-l cere Regulamentul şcolar teologic.
Prin urmare, a fost înlăturat din cadrul conducerii seminarului rectorul V. Purişkevici. La fel ca şi
inspectorul seminarului, el a fost transferat în aceeaşi funcţie la seminarul din Kaluga. După acest „dez-
nodământ” fatal al problemei în cauză, în cadrul rapoartelor revizorilor nu mai întâlnim sesizările despre
anumite nereguli depistate în cadrul activităţii administarţiei seminarului din Chişinău10.
După cum am menţionat mai sus, conducerea Academică verifica activitatea seminarului teologic
din Chişinău prin intermediul reviziilor şi rapoartelor anuale ale administarţiei seminariale. Astfel, în a
doua perioadă de activitate a seminarului (de la reforma din 1823 şi până la reforma din 1868) în seminar
au fost organizate 11 revizii: şapte – până la reforma lui Protasov din 1841 şi patru – după. Acest lucru ne
indică următoarele: iniţial, prin subordonarea seminarului teologic din Chişinău Academiei Teologice
din Kiev, a fost instituit un control riguros asupra activităţii instituţiei basarabene din partea administra-
ţiei academice de la Kiev. Astfel, se suprima, practic, orice autonomie în organizarea şi dirijarea semina-
rului. Ulterior, după reforma lui Protasov, această dependenţă a fost puţin atenuată, minimalizându-se
controlul administarţiei academice asupra seminarului din Chişinău.
În continuare, ne propunem să urmărim cum era organizat mecanismul acestor revizii şi care era
adevărata lor menire, scopul lor. Prima revizie de după reforma din 1823 a avut loc la sfârşitul anului de
studii 1826-1827. Ea a fost efectuată la cererea administarţiei academice în persoana ieromonahului Iustin
(de la aceeaşi instituţie de învăţământ). Scopul ei era de a verifica procesul instructiv organizat în cadrul
seminarului teologic din Chişinău11.
Revizia a durat de la 21 iulie până la 30 iulie. În prima zi toţi elevii seminarului din toate secţiile de
la orele 15.00 pe la orele 19.00 au susţinut un examen scris la limba latină. A doua zi, pe 22 iulie, în acelaşi
interval de timp, din nou, toţi elevii seminarului laolaltă au fost testaţi la limba rusă. La fel printr-o probă
scrisă. În cea de-a treia zi de revizie, la 23 iulie 1827, între 09.00-12.00, dimineaţa, elevii secţiei superioare
au fost testaţi la ştiinţele teologice şi istoria Bisericii. De la 15.00 până la 18.00 elevii secţiei medii au susţi-
nut examenele de promovare la filozofie şi fizico-matematică12.
9 ANRM. F. 1862, inv. 9, d. 10, f. 7.

10 П. Лотоцкий, op.cit., c. 5-12.
11 ANRM. F. 1862, inv. 9, d. 15, f. 12.
12 П. Лотоцкий, op.cit., c. 4-5.
86
În cea de-a patra zi, la 24 iulie, a fost examinată activitatea administarţiei seminarului. În ziua urmă-
toare, la 25 iulie, elevii secţiei superioare şi medii au scris compuneri, iar cei din secţia inferioară au fost
testaţi la istoria civilă, istoria universală, istoria Rusiei şi limba română. În orele după amiezii a fost exa-
minată biblioteca seminarului.
În ziua de 26 iulie au fost verificate cunoştinţele tuturor elevilor seminarului din toate secţiile, la
limbile străine – greaca, ivrit, germana şi limba română. La 27 iulie revizorul s-a familiarizat cu compune-
rile tuturor elevilor seminarului, scrise pe parcursul ultimilor doi ani de studii.
Practic, după această schemă erau organizate toate reviziile în seminarul teologic din Chişinău. Ca
urmare a controlului procesului instructiv-educativ de la seminarul teologic din Chişinău din 1827, iero-
monahul Iustin a raportat administarţiei academice că, pe baza reviziei recent efectuate, în seminarul teo-
logic din Chişinău nu este predat întregul volum de materie didactică prevăzută de programul de învăţă-
mânt. De exemplu, din istoria Rusiei a fost studiată doar prima perioadă, din istoria filozofiei s-a studiat
doar Aristotel, iar Pascalia în general, nu s-a predat. O altă remarcă a revizorului viza compunerile elevi-
lor, care, după părerea lui, nu erau însoţite, în scris, de comentariile cerute şi nu erau organizate anumite
măsuri unde s-ar fi citit şi apreciat, în mod deosebit, cele mai bune lucrări ale elevilor. Cel de-al III-lea mo-
ment negativ, semnalat de ieromonahul Iustin administarţiei academice, se referea la isuficienţa de una-
nimitate şi înţelegere între membrii administaţiei seminariale El remarca acest moment ca fiind cel mai
defavorabil pentru o bună organizare a activităţii seminarului13.
După ce a luat cunoştinţă cu rezultatele reviziei din 1827 administarţia Academiei Teologice din
Kiev a emis următoarea rezoluţie pentru seminarul teologic din Chişinău:
1. A explica cauzele neîndeplinirii programului de studii.
2. A se atrage atenţia învăţătorilor seminarului ca pe viitor compunerile elevilor să fie însoţite de obser-
vaţiile şi critica de rigoare, iar cele mai bune lucrări lunar să fie prezentate rectorului pentru a fi apreciate.
3. A se obţine conciliere între membrii conducerii seminarului pentru a reuşi, prin eforturile comu-
ne, ridicarea seminarului la nivelul de perfecţiune, prevăzut de statutul seminarului14.
Se pare, însă, că aceste prevederi ale administarţiei academice au rămas mai mult sau mai puţin
doar pe hârtie. După toate aparenţele, ele nu au mobilizat administarţia seminarială să acţioneze efectiv
în vederea înlăturării neajunsurilor indicate. Aceasta a şi servit drept motiv pentru organizarea următoa-
relor revizii din 1830. De astă dată ele au fost organizate de către însăşi Comisia şcolilor teologice, care a
fost alertată eminamente de situaţia neadecvată atestată la seminarul teologic din Chişinău. Semnalul de
alertă a venit din partea Academiei Teologice din Kiev.
Cea de-a doua revizie a fost efectuată de către rectorul seminarului teologic din Podolsk, arhiman-
dritul Ghedeon, care a avut loc între 7 şi 14 martie 1830. Pe baza verificărilor efectuate în această perioa-
dă, el a raportat administarţiei academice următoarele:
1. Testările elevilor din toate secţiile la limba rusă şi latină au demonstrat că aceşti elevi ai semina-
rului din Chişinău, practic, nu posedă nici un fel de cunoştinţe la aceste obiecte;
2. Compunerile elevilor nu sunt însoţite de analiza critică în scris a învăţătorului. Nu sunt selectate
cele mai bune compuneri pentru a fi revăzute de către rectorul seminarului;
3. Sunt adoptate anumite decizii care contravin statutului seminarului.
Astfel, în urma cercetării documentelor de registru, privind predarea materiei de studii, revizorul
Ghedeon a relevat o serie de inexactităţi în registrele de predare a limbii române. Prin urmare s-a consta-
tat că începând cu 1823 şi până în 1826 ele erau semnate de învăţătorul şcolii spirituale judeţene Avraam
Juminschii, care, „de facto” a şi predat această materie. Între anii 1826-1828 registrele sunt semnate de in-
spectorul seminarului egumenul Antonie. De fapt, ei au fost adevăraţii profesori de limbă română în
acest interval de timp. Ceea ce a mirat revizorii era că, oficial, drept învăţători de limbă română la semi-
narul teologic din Chişinău, conform listelor de dare de seamă anuală a administarţiei seminarului, era
înscris profesorul Dâdiţki, care nu avea nici cele mai elementare cunoştinţe de limbă română, mai bine
spus, nu ştia o iotă româneşte. Din acest motiv, el nu putea să predea aceste ore. Drept soluţie, a fost ne-
voit să-şi ia locţiitori, care, deşi nu erau specialişti pentru acest obiect, posedau cât de cât limba autohto-
13 ANRM. F. 1862, inv. 9, d. 14, f. 2.

14 П. Лотоцкий, op.cit., c. 6.
87
nilor. Această încălcare semnalată de revizor ne reliefează elocvent starea deplorabilă în care se afla pre-
darea limbii române la seminarul teologic din Chişinău, şi, concomitent, neglijenţa autorităţilor faţă de
acest obiect. O altă constatare e indisolubil legată de impunerea forţată a limbii ruse elevilor moldoveni în
procesul instructiv. Acest lucru le crea mari dificultăţi în asimilarea materialului didactic. De fapt, această
problemă trece ca un fir roşu prin întreaga activitate a seminarului: de la deschiderea lui, în 1813, şi până
la 1918. Nu în zadar cea de-a treia revizie, din 1833, organizată la cererea Comisiei şcolilor teologice, a sta-
bilit drept principala cauză a situaţiei lamentabile în care se afla procesul instructiv la seminar imposibili-
tatea elevilor moldoveni, (care erau marea majoritate) de a face studii din cauza necunoaşterii limbii ruse15.
Sunt relevante la capitolul dat explicaţiile arhiepiscopului Dimitrie, adresate mitropolitului Serafim
al Novgorodului. Arhiepiscopul Chişinăului şi Hotinului considera această lacună a cunoaşterii insufici-
ente a limbii ruse de către elevii moldoveni (impusă forţat în procesul de învăţământ) drept un neajuns
inevitabil. El îl explica prin faptul că marea majoritate a copiilor clerului basarabeni „sunt de origine mol-
doveni, care mai şi locuiesc în sate moldoveneşti, şi, deşi eu, cunoscându-mi datoria, în mod constant sti-
mulez prin orice mijloace clerul local ca să înveţe limba rusă, totuşi, ţinându-se cont de particularităţile
acestei regiuni de hotar, şi de drepturile acordate moldovenilor prin înaltul decret, nu dispun de puterea
de a obliga preoţimea să utilizeze în case, în familie obligatoriu limba rusă, deoarece aceasta ar avea
repercusiuni nefaste pentru întreaga regiune, şi nu e indispensabil de a se recurge la măsuri coercitive
mai drastice, fiindcă elevii cu ajutorul profesorilor, fiind în contact permanent cu ruşii, asimilează treptat
limba rusă, iar deja în clasele superioare, o vorbesc fluent”16.
O altă revizie cea din 1836, efectuată de rectorul Academiei Teologice din Kiev, arhimandritul Ino-
chentie, a scos la iveală o serie de neajunsuri ce vizau amenajarea seminarului, a auditoriilor pentru stu-
dii. Se raporta precum că ele nu corespundeau din punct de vedere al cerinţelor igienice: cădea tencuială
de pe pereţi, geamurile erau sparte, încăperile nu erau aerisite, inventarul şcolar nu corespundea cerinţe-
lor, fiind deteriorat etc.17
Deci, fiecare revizie, avea menirea să stabilească aspectele negative în organizarea activităţii semi-
narului pentru a le corija. Pe baza lor se întocmea un raport prezentat Academiei Teologice din Kiev,
care, luând cunoştinţă de ele, recomanda conducerii seminarului un plan coerent de măsuri efective me-
nite să contribuie la aplanarea problemelor semnalate. O altă etapă era raportarea Comisiei Şcolilor Teo-
logice despre faptul cum a evoluat situaţia în cadrul seminarului din Chişinău. În cazul că administarţia
seminarială nu era receptivă la propunerile administraţiei Academice, se solicita expres intervenţia Comi-
siei Şcolilor Teologice. După o serie de revizii efectuate la seminarul teologic din Chişinău, începând cu
1823, în cadrul cărora se aviza constant despre o serie de deficienţe în organizarea procesului instructiv şi a
amenajării localului seminarului şi după măsurile energice adoptate pentru înlăturarea neajunsurilor de or-
din variat timp de aproape două decenii s-a reuşit, în mod gradul, prin eforturile atât ale autorităţilor eclezi-
astice imperiale, cât şi ale celor locale ridicarea nivelului seminarului la acel model de perfecţiune prevăzut
de regulamentele teologice18. De aceea deja, la revizia din 1838, revizorul a constatat că întreaga activitate a
seminarului teologic din Chişinău este impecabilă, asigurată potrivit normelor de rigoare, neavând, practic,
nimic de obiectat cu excepţia anumitor insuccese ale elevilor la materia de limbă latină19.
Potrivit noului regulament, din 1841, se extindea multilateral programul de învăţământ pentru
seminar, incluzându-se o serie de materii noi cu caracter variat, alternând de la cele idealiste teologice cla-
sice la obiecte de predare ce ţineau de administrarea gospodăriilor rurale. Principiul de bază pe care se
axa noul program era religia ortodoxă şi rolul ei suprem în evoluţia umanităţii20.
Această diversitate şi schimbare în programul de învăţământ al seminarului teologic se datora noi-
lor direcţii în politica internă a statului rus, promovată pe timpul lui Nikolai I.
Astfel, înfiinţarea Ministerului Domeniilor incumba adoptarea unui spectru larg de măsuri, care vi-
zau redresarea situaţiei materiale a gospodăriilor rurale ţărăneşti. Astfel, s-a decis ca acest lucru să se
15 Кишиневские Епархиальные Ведомости, год 1885, №. 18.

16 Труды Бессарабского Церковного Историко-Археологического Общества, том II-й, Kишинев, 1909-1914, c. 16-17.
17 П. Лотоцкий, op.cit., c. 10.
18 ANRM. F. 1862, inv. 9, d. 251, f. 3.
19 П. Лотоцкий, op.cit., с. 10-11.
20 Ibidem.
88
realizeze cu concursul clerului. Doar el era principalul îndrumător al populaţiei de la sate. Pentru aceasta,
viitorii preoţi trebuiau să studieze obiecte de predare cu caracter practic, utilitarist, pentru a poseda cuno-
ştinţe indispensabile pentru o conducere rurală raţională.
Deci, odată cu schimbarea statutului seminarului, nu s-a schimbat şi atenţia sporită din partea auto-
rităţilor faţă de activitatea acestei şcoli. Observăm că era în permanenţă în vizorul autorităţilor ecleziastice
imperiale, care verificau funcţionarea şcolii prin intermediul reviziilor organizate cu regularitate. La cea
mai mică inadvertenţă depistată în organizarea procesului instructiv-educativ, erau imediat alertate orga-
nele responsabile şi întreprinse măsuri de rezolvare a problemei semnalate.
© EŢCO Diana
89
DIFICULTĂŢI OBIECTIVE ŞI IMPEDIMENTE GEOPOLITICE

ÎN DEZVOLTAREA NAVIGAŢIEI COMERCIALE LA GURILE DUNĂRII (1829-1853)
Andrei EMILCIUC
Summary
The commercial navigation on the Lower Danube in the period between the Treaty of Adrianople and the Cri-
mean War represents a problem of major interest in the universal historiography. Regrettably, many stereotypes
exist in the approaches to this problem, which hardens an objective overview of the issues related to this subject. In
this regard we consider it necessary to make public several inedited documentary sources, namely correspondence
and reports of Russian officials involved in the process of making of decisions or implementation of these decisions on
the issues regarding the navigation on the Lower Danube. The analysis of these sources, let us comprehend much
better and profound the real problems regarding the obstacles to commercial navigation on the Lower Danube, of
course without neglecting geopolitical interests, which represented, we shall admit, an important factor.
În perioada cuprinsă între războiul ruso-turc din 1828-1829 şi cel din 1853-1856 „problema dună-
rea-nă” a constituit o temă intens abordată nu doar în istoriografia română, ci şi cea universală. Abordă-
rile mai ales de ordin politic, văd lumina tiparului încă în epocă şi sunt reprezentate mai ales prin lucrări-
le autorilor englezi, precum D. Urquhart1 sau W. Cargill2. În rândul istoriografiei contemporane un aport
imens în cercetarea „chestiunii dunărene” şi a intereselor engleze la gurile Dunării i-a aparţinut istoricu-
lui Paul Cernovodeanu3. Actualmente de întreg spectrul de probleme legate de această tematică se preo-
cupă istoricul gălăţean Constantin Ardeleanu, autor a mai multor monografii şi studii recunoscute de co-
munitatea ştiinţifică atât din România, cât şi de peste hotarele ei4. Cu toate acestea, considerăm necesar a
veni cu o contribuţie proprie la acest subiect, care să pună în circuitul ştiinţific o serie de documente in-
edite din fondurile Arhivei Naţionale a Republicii Moldova.
Printre sarcinile prioritare ale politicii externe a Imperiului Rus la începutul secolului al XIX-lea s-a
înscris scoaterea Principatelor Române de sub suzeranitatea otomană şi anexarea teritoriilor acestora.
Însă, planurile imperiale ruse nu aveau să întrunească o realizare rapidă a acestor scopuri, în special dato-
rită internaţionalizării problemei orientale. În contextul diplomatic european nefavorabil, ţarismul a fost
nevoit să accepte politica paşilor mărunţi. Astfel, acesta a acaparat treptat principalele gârle navigabile ale
Dunării: semnând Convenţia din 1817 cu Poarta Otomană, Rusia a acaparat mai întâi braţul Chilia; prin
Convenţia de la Akkerman din 1826 – a obţinut braţul Sulina, iar apoi, prin Tratatul de pace de la Adri-
anopol din 2/14 septembrie 1829 – a obţinut şi cel de al treilea braţ – Sf. Gheorghe, alături de insulele Le-
tea şi Ceatal5. Tratatul de la Adrianopol a însemnat şi diminuarea autorităţii otomane în Principate, prin
promulgarea în 1831-1832 a Regulamentelor Organice şi prin recunoaşterea din punct de vedere juridic a
libertăţii comerţului şi a navigaţiei pe Dunăre şi Marea Neagră, ceea ce însemna, de fapt, dreptul Princi-
patelor la crearea unei flote navale proprii, precum şi facilitarea contactelor comerciale cu statele europe-
ne, în detrimentul monopolului otoman6. Se urmărea, de fapt, scoaterea treptată a Principatelor Române
din contextul problemei orientale, pentru o mai uşoară realizare a planurilor anexioniste ale Imperiului Rus.
1 David Urquhart, The Mystery of the Danube: Showing how Through Secret Diplomacy, that River Has Been Closed, Exportation from Tur-
key Arrested and the Re-opening of the Isthmus of Suez Prevented, London, 1851.
2 William Cargill, The Austrian treaty analyzed, and its baneful tendency exposed, London, 1841.
3 Paul Cernovodeanu, Relaţiile comerciale româno-engleze în contextul politicii orientale a Marii Britanii (1803-1878), Cluj-Napoca, 1986.
4 Ardeleanu Constantin, Russian-British rivalry regarding Danube navigation and the origins of the Crimean War (1846–1853) // Journal
of Mediterranean Studies, 2010, Vol. 19, No. 2, p. 165-186; Constantin Ardeleanu. Gurile Dunării - problemă europeană. Comerţ şi navi-
gaţie la Dunărea de Jos în surse contemporane (1829-1853). Brăila, 2012; Constantin Ardeleanu. Evoluţia intereselor economice şi politice
britanice la gurile Dunării (1829-1914), Brăila, 2008.
5 Договоры России с Востоком политические и торговые (собр. и изд. Т. Юзефовичъ), СПб, 1869, с. 59-60, 72.
6 A se vedea, în acest sens, Nicolae Iorga, Istoria comerţului românesc. Vol. II: Epoca mai nouă, Bucureşti, 1925; Constantin Buşe, Co-
merţul extern prin Galaţi sub regimul de port-franc (1837-1883), Bucureşti, 1976.
90
Însă, în urma acestor succese ale diplomaţiei ruse, scoaterea comerţului exterior al Principatelor Ro-
mâne de sub monopolul otoman avea să însemne, în scurt timp, pierderea monopolului rus în comerţul
cu cereale (dar şi cu alte produse agricole) din Marea Neagră spre pieţele vest-europene. Desigur, situaţia
nu avea cum să nu fie anticipată de oficialităţile de la Sankt Petersburg. În acest context, în planurile de
anihilare a unor eventuale beneficii pentru Principatele Române de la declararea libertăţii comerţului şi a
navigaţiei pe Dunăre şi Marea Neagră, guvernul rus întreprinde un şir de măsuri concrete, în care un rol
principal este atribuit provinciei dintre Prut şi Nistru, ruptă din corpul Moldovei la 1812, în special portu-
rilor ei de la gurile Dunării – Ismail, Reni şi Chilia.
Potrivit afirmaţiilor istoricului Paul Cernovodeanu, administraţia rusă, încă în timpul ocupaţiei
Principatelor, după încheierea războiului ruso-turc din 1828-1829, a recurs la restrângerea dreptului aces-
tora de a exporta grâne şi alte produse sub pretextul acoperirii necesităţilor interne. Pe de altă parte, ruşii
stabileau în mod ilegal, contrar prevederilor Tratatului de la Adrianopol, care asigura libertatea comerţu-
lui internaţional pe Dunăre, diferite taxe pentru orice vas care ieşea în Marea Neagră pe la Sulina. Astfel,
vasele maritime deseori erau forţate să se îndrepte spre porturile ruse de la Marea Neagră7.
Nu mult după aceea, consulul britanic de la Bucureşti, E.L. Blutte, consemna că „... libertatea co-
merţului proclamată şi asigurată Principatelor prin Tratatul de la Adrianopol nu a avut până în prezent
decât consecinţe neînsemnate, în afara dezamăgirii şi pierderilor speculatorilor care au fost atraşi prin
aceasta spre porturile Galaţi şi Brăila, fiind evident că eforturile guvernului actual tind în mod constant să
favorizeze cu preferinţă comerţul Odesei, dacă nu chiar să stingă comerţul Principatelor”8. Într-un raport
din 13 mai 1832 acelaşi Blutte preciza, referindu-se la măsurile adoptate de autorităţi în momentul izbuc-
nirii ciumei la Silistra, şi anume impunerea la Galaţi şi Brăila a carantinei de 40 de zile pentru vasele veni-
te din Turcia (pe când în porturile ruse aceasta se limita doar la 14 zile), că scopul urmărit constă în prote-
jarea porturilor ruseşti în dauna celor româneşti şi în aprovizionarea străinilor la Odesa şi în alte centre
ale imperiului9.
Comerţul pe Dunăre nu făcea progrese notabile în perioada imediat următoare semnării Tratatului
de la Adrianopol şi din cauza prohibiţiilor arbitrare hotărâte de administraţia rusească de ocupaţie din
Principate, prin care a fost restrâns dreptul lor de a exporta grâne, seu şi cherestea, sub pretextul acoperi-
rii necesităţilor interne. Pe de altă parte, autorităţile ţariste au impus în mod ilegal faţă de prevederile Tra-
tatului de la Adrianopol, care asigurau libertatea comerţului internaţional pe Dunăre, taxe de 2-3 taleri pe
orice vas care ieşea în Marea Neagră pe la Sulina şi, de asemenea, 800-1000 de piaştri pentru orice convoi
de ambarcaţiuni transportând cherestea ce cobora fluviul. Acelaşi Blutte raporta la 22 iulie 1832 ambasa-
dorului englez la Constantinopol, Stratford Cunning despre situaţia nesatisfăcătoare care domina la Ga-
laţi, unde numeroase vase sosite nu au avut posibilitatea de a încărca produse, fiind nevoite să se îndrep-
te spre porturile ruseşti, în special spre Odesa10.
Tratatul de la Unkiar Iskelessi din 1833 avea să acutizeze rivalitatea ruso-engleză la gurile Dunării.
De fapt, oficialii ruşi nu-şi ascundeau atitudinea negativă faţă de orice iniţiativă ce putea dăuna comerţu-
lui rus din Marea Neagră şi Marea Azov, în general, şi celui din Odesa, în special. În anul 1835, în urma
presiunilor austriece, oficialităţile ruse au iniţiat unele cercetări privind posibilităţile îmbunătăţirii naviga-
bilităţii gârlelor dunărene. S-a pus problema dacă urmează a fi îmbunătăţită gârla Sulina sau gârla Chilia.
De fapt, discuţii în acest sens nu trebuiau să apară, din simplu motiv că îmbunătăţirea gârlei Sulina, dato-
rită condiţiilor sale hidrografice, necesita mai puţine cheltuieli şi era mult mai justificată. Totuşi, amiralul
A.S. Menşikov, conducătorul Statului Maritim General şi Ministrul Marinei, a insistat în faţa Comitetului
de Miniştri ca alegerea să cadă pe braţul Chilia. Argumentându-şi poziţia cneazul A.S. Menşikov a subli-
niat că „deşi adâncirea primului (braţului Chilia –A.E.) este mai costisitoare decât adâncirea ultimului
(braţului Sulina – A.E.), primul, aflându-se în interiorul posesiunilor noastre, poate fi accesibil vaselor
străine pe care guvernul ar fi dispus să le admită prin acesta, pe când ultimul, aflându-se oarecum în par-
tea neutră, ar privilegia mai mult comerţul străin, sau chiar ar submina navigaţia noastră”11.
7 Paul Cernovodeanu, Relaţiile comerciale româno-engleze în contextul politicii orientale a Marii Britanii (1803-1878), Cluj-Napoca, 1986, p. 62.
8 Ibidem, p. 60.
9 Ibidem.
10 Ibidem, p. 62.
11 Arhiva de Stat a Regiunii Odesa. Fond 1, inventar 249, dosar 191, fila 3 verso.
91
La 16 decembrie 1835 contele M.S. Voronţov, guvernatorul general al Novorosiei şi Basarabiei, in-
sistă în faţa Ministerului Afacerilor de Externe, ca în cursul negocierilor cu partea austriacă, să nu să se
facă angajamente în privinţa îmbunătăţirii condiţiilor de navigaţie la gurile Dunării. În plus, M.S. Voron-
ţov sugera să se insiste asupra posibilităţii adâncirii braţului Chilia, şi nicidecum a braţului Sulina, deoa-
rece primul prezenta mai multe beneficii pentru partea rusă12. La 10 aprilie 1836, contele K.V. Nesselrode,
ministrul Afacerilor externe rus, îi scria cneazului M.S. Voronţov că a stăruit în cadrul negocierilor să ţină
cont de recomandările acestuia. Doar că, insista să-l informeze el, ambasadorului austriac a expediat la
1/16 aprilie 1836 o nouă notă pe adresa sa, în care relua problema stabilirii legăturii navale prin interme-
diul vapoarelor între Imperiul Habsurgic şi cel Rus. În acest sens, în conformitatea cu opinia părţii austri-
ece, urmau a fi luate măsuri urgente pentru îmbunătăţirea condiţiilor de navigaţie pe braţul Sulina, a
cărui adâncime, ar fi ajuns la 8 picioare, şi nicidecum pe braţul Chilia, deoarece condiţiile hidrografice a
primului erau mult mai bune. În plus, se solicita uşurarea procedurilor de curăţare sanitară a mărfurilor
austriece destinate pieţei ruse şi instituirea la Galaţi a unui antrepozit pentru comerţul ambelor state. În
aceste condiţii, contele K.V. Nesselrode îi solicita guvernatorului general al Novorosiei şi Basarabiei să-şi
expună poziţia, pentru a putea da un răspuns părţii austriece13. În scrisoarea de răspuns, cneazul M.S.
Voronţov nota că vede punctul de conexiune a navigaţiei vapoarelor între ambele state nu la Galaţi, ci la
Sulina. În privinţa adâncirii gurilor Dunării, contele M.S. Voronţov scria că s-a adresat vice-amiralului
M.P. Lazarev pentru găsirea mijloacelor financiare pentru adâncirea braţului Chilia, care constituia cana-
lul direct de comunicaţie cu Marea Neagră a portului Ismail. Proiectul fusese deja definitivat şi era în pro-
ces de examinare în oraşul-port Nicolaev, unde se afla Statul Major rus de la Marea Neagră. Dar, întru-cât
faptul respectiv nu încurca nici într-un fel, cercetarea braţului Sulina, prin care se realiza întreaga naviga-
ţie comercială internaţională la acel moment, şi eventual adoptarea cărorva măsuri, acesta a decis să-l de-
lege la faţa locului pe inginerul Fon-der-Fliss, un notoriu şi experimentat specialist în lucrări hidrotehnice.
Autorităţile ţariste, care nu priveau cu ochi buni intensificarea comerţului internaţional pe Dunăre
după 1829 şi ascensiunea la care au ajuns porturile Brăila şi Galaţii, ce făceau concurenţă portului Odesa,
au înăsprit din anul 1835 măsurile de control ale navigaţiei între Sulina şi Galaţi, solicitând căpitanilor de
vase (în special sub pavilion englez) să prezinte hârtiile de bord de-a lungul traseului, chiar şi atunci când
nu traficau pe malul rus14. În pofida nemulţumirilor armatorilor şi echipajelor vaselor engleze care s-au
confruntat cu această situaţie, Senatul Guvernant din Rusia, prin decretul din 7/19 februarie 1836, a dis-
pus instituirea pe malul stâng al braţului Sulina a unui post de carantină cu stabilimente adiţionale con-
struite pe insulele Sf. Gheorghe, Ceatal şi Letea din Deltă15. Decretul fusese adoptat în baza proiectului de
decizie elaborat de Ministrul de Interne, care includea şi statele de personal ale postului de carantină, şi
fusese avizat pozitiv de împăratul Nicolai I la 27 decembrie 183516. Sub pretextul aplicării regulilor de ca-
rantină, autorităţile vamale, căpităniile şi poliţia fluvială rusă căpătau dreptul de a inspecta navele care
intenţionau să se ridice pe Dunăre spre porturile româneşti, de a percepe unele taxe pentru remorcare şi
cabotaj şi, în caz de nesupunere la control, de a reţine vasul respectiv, de a-i confisca încărcătura şi de a-l
îndrepta forţat spre portul Odesa17.
În aprilie 1836, Camera Comunelor din parlamentul englez a discutat aceste acţiuni ale Rusiei.
Unul dintre deputaţi a explicat politica Rusiei în această regiune prin faptul că, începând cu 1834, comer-
ţul Principatelor s-a dezvoltat intens, ajungând să concureze cu Rusia în ramurile tradiţionale ale comer-
ţului acesteia, iar portul Galaţi a devenit cel mai mare exportator de grâne pe Dunăre, strâmtorând în
acest plan chiar şi portul Odesa18. Concurenţa a devenit şi mai acerbă după ce, în anul 1837, porturile Ga-
laţi şi Brăila au devenit porturi libere19. În aceste condiţii interesul diplomaţiei engleze pentru aceste
12 Архив Князя Воронцова, Книга сороковая: Бумаги фельдмаршала князя М.С. Воронцова, Москва, 1895, с. 130-131.
13 Архив Князя Воронцова, Книга сороковая: Бумаги фельдмаршала князя М.С. Воронцова, Москва, 1895, с. 131.
14 Paul Cernovodeanu, Relaţiile comerciale româno-engleze în contextul politicii orientale a Marii Britanii(1803-78). Cluj-Napoca, 1986, p. 69.
15 Полное собрание законов Российской империи (în continuare: ПСЗРИ), Собр. 2, т. XI, отделение первое, 1836, СПб, 1837, №
8891, c. 145-146.
16 ПСЗРИ, Собр. 2, т. X, отделение второе, 1835, СПб, 1836, №8717, c. 1259.
17 Paul Cernovodeanu, Op.cit., p. 70.
18 Constantin Buşe, Comerţul extern prin Galaţi sub regimul de port-franc (1837-1883), Bucureşti, 1976, p. 28-29.
19 Constantin Buşe, Consecinţele imediate ale înfiinţării porto-franco la Galaţi (1837-1841) // Revista arhivelor, Anul XLVII. Vol. XXXII,
nr. 1. Bucureşti, 1970, p. 87-88.
92
porturi dunărene a crescut exponenţial. Presiunea pe care cercurile burgheze britanice o exercitau asupra
cabinetului de miniştri de la Londra au determinat o activizare a discuţiilor referitoare la navigaţia liberă
la gurile Dunării. Ca rezultat, în anul 1838 este semnat Tratatul austro-englez de comerţ, articolul IV al că-
ruia se referea direct la navigaţia pe Dunăre. Tratatul venea nu doar să faciliteze relaţiile comerciale bila-
terale, ci totodată să exprime opoziţia comună faţă de administrarea rusă a braţelor Dunării20.
Chiar dacă nu se grăbea să-şi asume cheltuielile necesare pentru menţinerea navigabilităţii braţului
Sulina, guvernul rus avea grijă să aloce sume importante pentru transferarea cordonului sanitaro-vamal
pe braţul Sulina. În perioada anilor 1834, 1835 şi 1837 au fost alocate guvernatorului general al Novorosiei
şi Basarabiei 15000 de ruble argint pentru construirea clădirilor de carantină şi a cordoanelor de-a lungul
braţului Sulina21. În pofida acestui fapt, la 26 februarie 1837, cneazul M.S. Voronţov îi scria contelui K.S.
Nesselrode că „deşi mi s-a acordat ceea ce am solicitat, în prezent stabilimentele noastre sanitare din acest
loc, urmare a drepturilor pe care le deţinem, sunt încă departe de ceea ce ar putea fi şi ceea ce vor trebui
să fie cu timpul”22. Această situaţie îşi avea o explicaţie oarecum simplă. Astfel, la 16 august 1843, Ad-
ministraţia Fiscală a Basarabiei îi expedia lui M.S. Voronţov rezultatele revizuirii registrelor de cheltuieli
pentru ridicarea construcţiilor necesare în procesul de transferare a cordonului sanitar-vamal pe braţul
Sulina. Potrivit rapoartelor financiare anuale ale Comisiei din 10 februarie 1836, 1 februarie 1837 şi 7 feb-
ruarie 1838, precum şi celui a inspectorului Carantinei Centrale din Ismail din 10 mai 1839, pentru trans-
ferul cordonului pe malul stâng al braţului Sulina, şi anume construirea unui edec, a două docuri pe ma-
lul practic pentru descărcarea vaselor, a sectorului îndoielnic şi a altor construcţii neprevăzute au fost
cheltuite 56026 ruble. Cheltuielile respective au inclus: 19250 ruble acordate mic-burghezului Timofei Co-
valev pentru construirea a 33 de cordoane în anii 1835, 1836 şi 1839; 2786,06 ruble acordate aianului de
Tulcea Uayn Efendi pentru construirea a şase cordoane în anul 1836; tot acestuia – 19850 ruble pentru
constru-irea în anii 1836-1837 pe lângă Carantina privată din Sulina a sectorului îndoielnic; tot acestuia –
1870 ruble pentru construirea a 10 bărci pentru straja cordonului; mici-burghezilor Vikulu Rudcavşinicov
şi Abram Danilov – respectiv 1200 de ruble şi 775 ruble pentru repararea în anul 1837 a clădirilor din sis-
temul de cordoane; mic-burghezului Todorachie Bojescu – 1017,7 ruble pentru transportarea materialului
de construcţie la ridicarea cordoanelor; mic-burghezului Semion Gutcov – 1230 ruble pentru construirea
în anul 1837 a trei hambare pentru depozitarea proviantului destinat militarilor dislocaţi la cordoane; ne-
gustorului din Ismail Hadji Marcarov – 2484 ruble pentru construirea edecului cu podişoare, a docului
pentru descărcarea mărfurilor şi a două pichete în 1837 etc23. Administraţia fiscală a găsit, însă, şi nume-
roase „neclarităţi”. Astfel, potrivit registrului fiscal al Şefului Administraţiei oraşului Ismail, către 1836
din sumele alocate rămăseseră 7581,43 ruble, soarta cărora nu era clară. Nu era clar în ce temei comisia a
eliberat în anul 1836 material de construcţie lui Semion Gutkov în valoare de 250 de ruble, dar şi lui Hadji
Markarov – în valoare de 1036,67 ruble, pentru construirea, conform contractului, de către primul a unei
magazii pe lângă cordoane, iar de către al doilea – a clădirii Carantinei Private din Sulina, conform dispo-
ziţiei aianului de Tulcea Uayn Efendi24. Ulterior s-a constatat că unele sume nu puteau fi justificate, sub
motiv că construcţiile ridicate au fost distruse de intemperii. Astfel, la 5 aprilie 1847, Administraţia Fiscală
îi scria guvernatorului că suma de 1242,85 ruble alocate în anii 1837-1838 pentru repararea cordoanelor
nu poate fi justificată deoarece din cauza inundaţiei din 1839 clădirile au fost distruse25. S-a constat, de
asemenea, o încălcare în ceea ce priveşte concesionarea contractului de construire a 33 de cordoane mic-
burghezului Covalev, deoarece conform legii suma contractului depăşea limita admisă pentru această ca-
tegorie socială, iar pentru a se califica acesta urma a fi cel puţin negustor de ghilda a treia. În condiţiile în
care Covalev nu a reuşit să-şi onoreze obligaţiunile, funcţionarii care au avizat concesionarea contrar pre-
vederilor legale a contractului au fost amendaţi26.
În 1840 fiind presată de puterile europene, Rusia semnează o convenţie de navigaţie şi comerţ cu
20 Ardeleanu Constantin, Russian-British rivalry regarding Danube navigation and the origins of the Crimean War (1846–1853). In: Journal
of Mediterranean Studies, 2010, Vol. 19, No. 2, p. 166.
21 Arhiva Naţională a Republicii Moldova (în continuare: ANRM). Fond 2, inventar 1, dosar 4707, fila 112 verso.
22 Tudose Tatu, „Cheia Dunării” împărăteşti // Boema: Revistă de literatură şi Artă, nr. 12, 2012, p. 33.
23 ANRM. F. 2, inv. 1, dos. 4707, f. 12-17.
24 Ibidem, f. 17.
25 Ibidem, f. 47 verso.
26 Ibidem, f. 116-117.
93
Imperiul Habsburgic pe 10 ani. Prin acest tratat Rusia s-a obligat să întreprindă acţiuni de curăţare a bra-
ţului Sulina, iar Austria a acceptat ca vasele sub pavilionul său să fie supuse unor taxe vamale de 2 taleri
spanioli la trecerea din mare în Dunăre sau din Dunăre în mare. Partea rusă, pentru realizarea obligaţiilor
asumate, reuşise în 1842 să construiască două pontoane, care se ocupau cu curăţirea gârlei Sulina, însă
aceste pontoane întâmpinau numeroase probleme.
Cea mai importantă problemă în această ordine de idei era legată de faptul că pontoanele nu au
fost proiectate corespunzător de către şeful carantinei din Reni, funcţionarul civil de clasa a VIII-a Voru-
nov. Mai mult, potrivit raportului guvernatorului militar al Basarabiei, P.I. Fiodorov, adresat guverna-
torului general al Novorosiei şi Basarabiei, M.S. Voronţov, la 1 octombrie 1842, ca răspuns la solicitarea
ultimului din 28 decembrie 1841, funcţionarii delegaţi în Ismail cu misiunea de inspectare a celor două
pontoane construite pentru îmbunătăţirea talvegului braţului Sulina, în special căpitanului Petrov, şi-au
arătat dezacordul faţă de registrul de cheltuieli pentru construirea acestora. Vorunov s-a arătat nemulţu-
mit de raportul inspectorilor, considerând-l părtinitor, cerând o inspecţie repetată, pentru care fapt a îna-
intat o adresă Comandantului suprem al flotei şi porturilor de la Marea Neagră. Drept rezultat la 19-20
martie 1842, guvernatorul militar al Basarabiei era informat de vice-amiralul M.P. Lazarev despre faptul
că în vederea reinspectării pontoanelor se afla în Ismail inginer-căpitanul Zavorovski27. La 8 octombrie
ultimul îi scria, drept răspuns, că ofiţerii carantinei au recunoscut pontoanele construite de Vorunov ca fi-
ind neutilizabile la adâncirea braţului Dunării, respingând afirmaţiile lui Vorunov despre utilitatea lor.
Guvernatorul general al Novorosiei şi Basarabiei considera că până a raporta despre acest fapt instanţelor
de la Sankt Petersburg, întru-cât timpul era suficient, să se permită lui Vorunov a demonstra utilitatea
practică a construcţiilor realizate. În acest sens el a solicitat delegarea lui Vorunov în primăvara anului ur-
mător în Sulina pentru supravegherea pe parcursul verii a lucrărilor de adâncire a talvegului. În plus,
contele M.S. Voronţov îi solicita lui P.I. Fiodorov să ia sub control propriu toată acţiunile de verificare a
pontoanelor28. Din raportul căpitanului portului Sulina Soloviev, adresat guvernatorului militar al Basa-
rabiei la 22 octombrie 1842, aflăm că Vorunov s-a convins, timp de două luni de aflare în Sulina pe pon-
toane, că acestea sunt utilizabile doar vara, cu condiţia efectuării lucrărilor necontenit, şi doar pe perioada
când apa era liniştită şi permitea efectuarea lucrărilor. Căpitanul considera că, întru-cât pe Dunăre apa se
afla rareori liniştită, dar şi în virtutea faptului că perioada în cauză era una de intensă navigaţie a vaselor
comerciale, maşinăria nu putea fi utilizată nicidecum.
O altă problemă majoră era lipsa marinarilor care să accepte condiţiile grele de muncă pe pontoane
pentru sumele relativ mici propuse de funcţionarii ruşi şi încercările permanente de a face economii pe sea-
ma acestora. Astfel, la 5 octombrie 1842, guvernatorul general al Novorosiei şi Basarabiei îl informa pe gu-
vernatorul militar al Basarabiei că acceptă propunerea acestuia din 16 septembrie 1842 de a permite pe peri-
oada iernii disponibilizarea marinarilor angajaţi la munca pe pontoane, păstrând doar 8 persoane pentru
supravegherea vaselor29. Însă, între timp, acesta primeşte raportul Carantinei din Sulina, potrivit căruia
marinarii angajaţi pentru a lucra pe pontoane, după expirarea termenului de un an prevăzut în contract, au
refuzat de a continua lucrările. În vederea prevenirii scufundării şi deteriorării pontoanelor, jenarea naviga-
ţiei vaselor comerciale, la rugămintea acestuia, pe fiecare ponton au rămas câte 8 persoane cu 7 ruble plată
lunară pentru fiecare, până la o eventuală dispoziţie în această privinţă a guvernatorului30.
Căpitanul portului Sulina Soloviev îi scria guvernatorului militar al Basarabiei la 22 octombrie 1842 că,
în condiţiile în care echipele de muncitori erau formate din oameni liberi, nu exista certitudinea că aceştia să
lucreze stăruitor şi cu responsabilitate fără a fi supravegheaţi. Însă, deoarece comisarul carantinei putea doar
rareori să părăsească postul său, în virtutea obligaţiilor de serviciu, aceştia rămâneau nesupravegheaţi. În plus,
echipa de muncitori în loc să scoată mâlul de pe fundul talvegului râului, se preocupa mai ales cu scoaterea
diferitor lucruri aflate la fund, provenind de la vasele scufundate. Totuşi, căpitanul considera că datorită moti-
velor expuse mai sus, chiar dacă ar fi delegaţi funcţionari cu experienţă pentru a conduce pontoanele în locul
celor doi unter-ofiţeri, oricum nu se puteau obţine rezultatele scontate31.
27 ANRM, F. 2, inv. 1, dos. 4011, filele 1-2.

28 Ibidem, filele 11 verso-12.
29 Ibidem, fila 11.
30 Ibidem, fila 15.
31 Ibidem, filele 21 verso - 24 verso.
94
Potrivit raportului căpitanului portului de clasa a doua din Sulina Soloviev, adresat guvernatorului
militar al Basarabiei, ca răspuns la ordinul acestuia din 21 ianuarie 1843, în pofida faptului că a comunicat
locuitorilor Sulinei şi ai i-lei Sf. Gheorghe propunerea de a se angaja pe pontoane la lucrul de adâncire a bra-
ţului Sulina, din necesarul de 32 de persoane, şi-au exprimat dorinţa în acest sens doar 18 persoane, toţi gre-
ci, care au solicitat pentru munca în cauză câte 12 taleri spanioli pe lună pentru fiecare. În plus, aceştia au
înaintat un şir de condiţii suplimentare: 1) aceştia urmau a activa doar pe pontoane, urmând a fi scutiţi de
oricare alte munci; 2) banii cuveniţi urmau a le fi acordaţi odată la trei luni; 3) de se întâmplau întârzieri, a li
se permite la patru persoane să părăsească pontoanele pentru a face uz de bani, însă doar atunci când aveau
să reuşească găsirea a încă 14 persoane pentru ca echipa să fie deplină; 4) în caz că cineva din echipă avea
necesitatea de a părăsi pontoanele pentru a merge în patrie, sau în altă părţi, să nu fie împiedicat, deoarece
acesta se obliga să aducă în locul său un alt marinar. Căpitanul considera că aceştia puteau fi convinşi a-şi
reduce pretenţiile financiare la 10 taleri, menţionând că sunt marinari adevăraţi, care au mai activat pe po-
ntoane32. Însă până la urmă sumele pretinse de aceştia nu au convenit funcţionarilor ruşi.
Drept rezultat, la 18 martie 1843, guvernatorul militar al Basarabiei îi solicita Administratorului ge-
neral al Carantinei din Reni, în legătură cu apropierea datei în care acesta urma să se deplaseze în Sulina
pentru activităţile de adâncire a braţului Sulina, să găsească numărul necesar de militari pentru a lucra pe
pontoane33. Drept răspuns la o solicitare similară adresată Şefului Poliţiei din Ismail, P.I. Fiodorov deja
primise la 24 februarie 1843 o listă a doritorilor de a lucra pe pontoane pe durata navigaţiei din acel an, cu
plata lunară de 12 ruble argint. Potrivit estimărilor şefului poliţiei din Ismail, în eventualitatea unei peri-
oade de navigaţie de 7 luni, erau necesare câte 84 de ruble pentru fiecare. Toate persoanele din lista din
care se puteau alege cei 32 de marinari, aveau „garanţi siguri”, şi făceau parte din următoarele categorii
de orăşeni: 12 – din tagma marinarilor liberi, 8 – din Societatea Novonekrasovsk, 6 – Societatea velicoruşi-
lor, 2 – societatea maloruşilor, 1 – Societatea Safiansk, 2 – Societatea Cogurlui, 3 – societatea Broskovsk, 2
– şerbi34. Probabil, însă, că P.I. Fiodorov avea îndoieli atât în privinţa calificării acestora, dar şi a sumelor
pretinse, de aceea a mers pe varianta militarilor.
O problemă şi mai majoră în această privinţă era cea financiară. Chiar dacă aparent Rusia îşi asigu-
rase sursele financiare necesare ducerii lucrărilor pe seama austriecilor, se va demonstra în foarte scurt
timp că sumele colectate în conformitate cu convenţia din 1840 erau mult mai reduse decât se anticipa.
Căpitanul portului Sulina Soloviev opina, la 22 octombrie 1842, în faţa guvernatorului militar al Basarabi-
ei, că suma pentru întreţinerea echipei de muncitori şi lucrările de adâncire, care se ridica la 3188 ruble ar-
gint şi era alocată anual de guvern sub formă de credit, în contul taxei percepute de pe vasele austriece,
nu putea fi recuperată într-un an, ci, potrivit estimărilor sale, dar şi a Administraţiei Carantinei din Ismail
din 20 noiembrie 1841, mai degrabă în 15 ani, sau chiar mai mulţi. Aceasta deoarece anual suma acumu-
lată din perceperea acestei taxe nu depăşea 200-250 ruble argint anual şi evident nu era îndeajuns nici
pentru lucrările curente35. În unele luni nu existau deloc acumulări din taxa respectivă. În decembrie
1842, spre exemplu, nu s-au colectat nici un taler de pe vasele austriece ce au navigat pe Dunăre36, fiind
alocaţi din sumele colectate în lunile anterioare 43 de taleri37, şi în plus 18 taleri din sumele colectate pen-
tru întreţinerea farului38. În aceeaşi ordine de idei vom menţiona că, potrivit registrelor ruseşti, în anul
1845 de pe vasele austriece pentru adâncirea gârlei Sulina au fost colectaţi doar 14 taleri spanioli, sau ra-
portat la cursul de 10 ruble 64 copeici pentru un taler, 148 ruble 96 copeici argint39.
De fapt, potrivit ofiţerilor ruşi, odată cu semnarea acestui tratat, numărul vaselor ce navigau între
Dunăre şi Marea Neagră sub pavilion austriac s-ar fi redus substanţial. Presupunem că mulţi căpitani de
vase, care aveau la dispoziţie mai multe pavilioane, alegeau să arboreze, în vederea evitării achitării ace-
stei taxe, oricare alt pavilion, decât acel austriac. Partea rusă, e adevărat a mers pe perceperea unor taxe
suplimentare, dar în opinia oficialilor ruşi, acestea erau conforme cu dreptul comercial internaţional.
32 ANRM. F. 2, inv. 1, d. 4250, filele 6-7.

33 Ibidem, fila 10.
34 Ibidem, filele 13-14.
35 ANRM. F. 2, inv. 1, dos. 4011, filele 21 verso - 24 verso.
36 ANRM. F. 2, inv. 1, dos. 4245, filele 19-19 verso.
37 Ibidem, filele 20.
38 Ibidem, filele 21
39 ANRM. F. 2, inv. 1, dos. 4589, filele 7, 14, 19, 37, 53, 72.
95
Astfel, ruşii instituise taxa de menţinere a farului din Sulina, pe care au fixat-o la 1 taler spaniol şi o perce-
peau de pe toate vasele ce intrau în Dunăre, indiferent de pavilion. Sumele colectate din această taxă erau
mult mai numeroase decât acele colectate pentru adâncirea şenalului navigabil al gurii Sulina. Spre
exemplu în anul 1845 au fost colectate din această taxă 2623 de taleri spanioli40. Funcţionarii circumscrip-
ţiei vamale Ismail, de care ţinea carantina de la Sulina, raportau că lucrările preconizate nu puteau fi aco-
perite financiar din sumele colectate implicit pentru aceste sarcini de pe vasele austriece, dar uitau să
menţioneze soarta sumelor colectate pentru far, şi doar o mică parte a acestora, după cum s-a arătat mai
sus, acceptau să o distribuie pentru aceste scopuri.
Exista o problemă şi în privinţa delapidărilor pe care le practicau funcţionarii ruşi, lucru ce se dato-
ra în mare parte faptului că guvernul rus nu a gândit un sistem de control ce să supravegheze financiar
lucrările efectuate. Acest fapt este demonstrat de nenumărate ori de corespondenţa organelor de decizie
implicate. Astfel, la 30 aprilie 1843 Administraţia Fiscală a Basarabiei se adresa Cancelariei guvernatoru-
lui militar al Basarabiei, menţionând că a primit de la Poliţia oraşului Ismail 35,85 ruble de argint, încasaţi
din vânzarea, în baza dispoziţiei guvernatorului din 25 ianuarie 1842, a cherestelei şi instrumentelor ră-
mase de la construcţia în anul 1841 a pontoanelor pe lângă direcţia Carantinei din Reni. Însă, Administra-
ţia fiscală nu cunoştea la care sume urmau a fi înscrişi banii respectivi, de aceea solicita să fie informată
din care resurse financiare s-au construit pontoanele, şi la care sume şi pe ce an urmau a fi înscrişi41. În
acelaşi sens amintim că la 26 februarie 1843 Comitetul Gospodăresc al Circumscripţiei Sudice pe problemele con-
strucţiilor maritime îi scria guvernatorului militar al Basarabiei că registrul de evidenţă a veniturilor şi chel-
tuielilor sumelor obţinute din taxele pentru farul din Sulina, primit prin adresa acestuia din 13 februarie
1843, nu făceau obiectul reviziei comitetului, deoarece acesta revizuia doar dările de seamă a persoanelor
şi locurilor din subordinea sa. Din acest motiv comitetul restituia registrul42. Evident că, în acest context,
situaţia neclară privind evidenţa sumelor alocate pentru adâncirea braţului Sulina a devenit o metodă de
delapidări financiare pentru mulţi funcţionari ruşi, urmele cărora ajungeau chiar şi până la guvernatorul
militar al Basarabiei, care fusese împuternicit cu supravegherea personală a acestor lucrări. Cel puţin aşa
rezultă din dispoziţiile luate de către acesta, care creează suspiciuni justificate în acest sens. Abia după de-
miterea generalului P.I. Fiodorov din funcţia de guvernator militar al Basarabiei în anul 1854, neregulile
aveau să iasă la iveală. Astfel în 1858 Departamentul fiscal al achiziţiilor medicale a pus problema lipsei
unei dări de seamă pentru suma de 1036 de ruble pentru lemnele tăiate şi vândute de pe insula Sulina43,
însă răspunsul Administraţiei fiscale a Basarabiei menţiona că respectivele dări de seamă nu au fost
transferate de guvernator în această instituţie, ci în departamentul forestier, care între timp fusese desfiin-
ţat, astfel că documentaţia respectivă era lipsă44.
În a doua jumătate a anilor 40, partea engleză a continuat să înainteze proteste guvernului rus, în
privinţa adâncimii braţului Sulina, care de la 15 picioare în perioada stăpânirii turceşti, s-a redus la doar
circa 11 picioare, având frecvent 9 şi chiar doar 7 picioare45. Afirmaţiile părţii engleze în privinţa adânci-
mii talvegului braţului Sulina sunt contrazise de rapoartele pichetului Sulina. Astfel, potrivit comandan-
tului acestui pichet din 16 iunie 1849, adresat guvernatorului militar al Basarabiei, adâncimea talvegului
era de 12 picioare46. Totuşi, plângerile au primit reacţii aparent pozitive, partea rusă a decis să comande o
maşină de dragat, fabricată în Anglia, care, însă, pornită la drum în octombrie 1849, ajunsese la destinaţie
abia în primăvara anului 1851. Dar eficienţa sa era limitată, deoarece era operată într-un mod complet in-
adecvat şi deseori, din cauza condiţiilor meteorologice, era inactivă47.
Problemele de navigaţie pe braţul Sulina au jucat un rol semnificativ în acutizarea conflictului dip-
lomatic dintre Imperiul Britanic şi cel Rus. O analiză obiectivă a problemelor hidrografice şi tehnice care
zădărniceau lucrările de curăţare demonstrează faptul că incriminările consulilor britanici nu pot fi ac-
40 ANRM. F. 2, inv. 1, dos. 4589, fila 99.

42 Ibidem, f.ila4.
43 ANRM, F. 2, inv. 1, dos. 6838, fila 1.
44 Ibidem, fila 5.
45 Constantin Ardeleanu, Gurile Dunării - problemă europeană. Comerţ şi navigaţiei la Dunărea de Jos în surse contemporane (1829-1853),
Brăila, 2012, p. 176.

46 ANRM, F.2, inv. 1, dos. 5344, fila. 318.
47 Constantin Ardeleanu, Gurile Dunării - problemă europeană...., Brăila, 2012, p. 178.
96
ceptate ca fiind întotdeauna juste şi nepărtinitoare. Cercetările efectuate de Comisia Europeană a Dunării
în 1856 aveau să arate că chiar dacă ruşii nu fuseseră complet nevinovaţi în situaţia creată, deteriorarea si-
tuaţiei nu putea fi rezolvată satisfăcător din motive obiective48.
Analiza izvoarelor de arhivă şi a literaturii de specialitate ne permite să concluzionăm că abordările
stereotipice în cercetarea problemei navigaţiei comerciale la gurile Dunării în perioada 1829-1853 urmea-
ză a fi reconsiderate şi puse pe temelii documentare solide. Fondurile de arhivă conţin numeroase dosare
care însumează date elocvente în acest sens. Analiza doar a câtorva dosare din fondurile ANRM, ne per-
mite să afirmăm că situaţia nesatisfăcătoare existentă în privinţa navigaţiei la gurile Dunării nu se datora
în totalitate dorinţei Rusiei de a proteja comerţul extern al portului Odesa de concurenţa porturilor Galaţi
şi Brăila. Interesele geopolitice ale Imperiului Rus în sud-estul Europei făceau ca guvernul rus să facă im-
portante cedări în această chestiune. Partea rusă a întreprins importante eforturi pentru adâncirea şi cură-
ţarea braţului Sulina, chiar dacă resursele financiare pe care le acumula de la partea austriacă erau depar-
te de a fi îndestulătoare. Insuccesele ei se datorau în mare parte faptului că Dunărea devenise între timp o
importantă arteră comercială, intens navigată, astfel că lucrările hidrotehnice nu mai puteau fi realizate la
fel de activ precum în perioada dominaţiei otomane. Din acest considerent mijloacele tehnice necesare
acestui scop trebuiau a fi mult mai sofisticate, fapt ce implica importante cheltuieli. Evident că pentru Ru-
sia, care nu vedea cu ochi buni intensificare comerţului românesc pe la gurile Dunării, asumarea unor
astfel de cheltuieli nu putea fi nicidecum o prioritate. În mare parte datorită presiunilor la care era supus
de către statele europene, guvernului rus aloca sume pe care ştia că nu le va putea recupera, în vederea
îmbunătăţirii şenalului navigabil a braţului Sulina, chiar dacă acesta era mult mai cointeresat ca lucrările
în cauză să se întreprindă la braţul Chilia, care reprezenta legătura directă cu Marea Neagră a Ismailului,
cel mai important port comercial rus de la gurile Dunării.
© EMILCIUC Andrei
48 Constantin Ardeleanu, Gurile Dunării - problemă europeană...., Brăila, 2012, p. 183.
97
REPRIMAREA MIŞCĂRII REVOLUŢIONARE ÎN BASARABIA

ÎN PERIOADA ANILOR 1905-1907
Artur LEŞCU
Summary
„Bloody Saturday” on the 9-th of January, 1905 marked the beginning of a tumultuous period in the history of
the Russian Empire, which ended with three revolutions. The revolutionary movement had important repercussions for
Bessarabia, giving at the same time birth to a strong national current emancipation. The National democratic group
had developed an ample reform program, that included the of the former autonomy from the 1818, usage of Romanian
language in administration, universal suffrage, civil liberties, the solution of the agricultural problem. The national was
composed of the intellectuals, priests, students and pupils. Spiritual schools, pedagogical seminars and anovement Chi-
şinău theological seminar students also participated actively in the revolutionary current.
„Duminica sângeroasă” din 9 ianuarie 1905 a marcat începutul unei perioade zbuciumate din isto-
ria Imperiului ţarist, finalizată cu trei revoluţii. Curentul revoluţionar a avut repercusiuni importante şi
pentru Basarabia, dând naştere unei mişcări puternice de emancipare naţională. Gruparea naţional-de-
mocrată a elaborat un amplu program de reforme, care cuprindea restabilirea autonomiei Basarabiei de
la 1818, utilizarea limbii române în administraţie, votul universal, libertăţi civile, soluţionarea problemei
agrare1. Curentul naţional revoluţionar era alcătuit din intelectuali, preoţi, studenţi şi elevi. Participau ac-
tiv în mişcarea revoluţionară şi elevii şcolilor duhovniceşti, seminariilor pedagogice şi seminarului teo-
logic din Chişinău, unii din ei devenind lideri incontestabili ai întregii naţiuni, cum ar fi Alexei Mateevici
şi Pan Halippa, elev la şcoala duhovnicească din Edineţ. Printre ei se afla şi elevul seminarist a seminaru-
lui pedagogic din satul Bairamcea Ilarion Stepanov.
Seminarele pedagogice au apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea în urma reformelor bur-
gheze din învăţământ, având ca scop educarea unui contingent de învăţători pentru şcolile primare din
localităţile rurale într-un spirit profund ortodox.
Participarea masivă a preoţimii şi a seminariştilor în mişcarea revoluţionară nu este una întâmplă-
toare. Activând în localităţile rurale, respectivul grup social cunoştea perfect aspiraţiile şi cerinţele ţărani-
lor. Dorinţa arzătoare de pământ manifestată de ţărani în revoluţia rusă în 1905 – 1907 s-a evidenţiat şi în
lungul şir de greve studenţeşti cu implicarea seminariştilor. Din cele 58 de seminarii existente în Imperiu,
în mişcarea grevistă din anii 1905-1906 au fost implicate 48, printre care şi cea din Chişinău2. Pentru
coordonarea şi gestionarea mişcării revoluţionare în instituţiile de învăţământ teologic a fost creată Uniu-
nea Seminariilor din întreaga Rusie, activitatea căreia a fost interzisă imediat de către guvernul ţarist. În
pofida interzicerii şi persecuţiilor, comitetele afiliate Uniunii au fost create în cele mai importante oraşe
ale Imperiului, inclusiv şi în Chişinău. Comitetul din Basarabia a fost fondat şi condus de către studentul
universităţii din Petersburg, Vladimir Condac, ajutat şi susţinut de către seminariştii Gheorghe Gâscă, Ni-
colae Petco şi Constantin Cotorobai, toţi arestaţi abia la 11 februarie 19113. Datorită activităţii lor conspira-
tive, ideile revoluţionare au ajuns şi în îndepărtatul sat Bairamcea din stepa Bugeacului, unde în semina-
rul local pedagogic studia Ilarion Stepanov.
Încrezut în sinceritatea Manifestului din octombrie 1905 a lui Nicolae II şi indignat că autorităţile lo-
cale nu întreprind măsuri pentru implementarea reformei agrare, Ilarion Stepanov, împreună cu locuito-
rul satului Taşlâc, Efrem Dumbrova, au început difuzarea printre săteni a unor proclamaţii în limba ro-
mână4. Totodată, ei au alcătuit o petiţie pe numele Împăratului cu cererea de exproprierea pământurilor
1 I. Varta, 1905-1907. Propaganda naţională în Basarabia // Magazin istoric, Bucureşti, iunie 2012, p. 25.
2 http://borovaya52.narod.ru/rektorskiy_krest.htm
3 Arhiva Naţională a Republicii Moldova (în continuare: ANRM). Fond 2, inventar 1, dosar 9122, fila 9.
4 ANRM. F. 2, inv. 1, dos. 8930, fila 1-rev.
98
de la mari proprietari, cu care au colindat satele învecinate, strângând semnături de la ţărani5, atrăgând
de partea sa şi pe unii săteni, cum ar fi Cuhnenco şi Guţan.
Profitând de desfăşurarea adunării generale a satului Taşlâc din 11 ianuarie 1906, seminaristul I. Ste-
panov şi E. Dumbrova s-au prezentat la adunare, unde au adus la cunoştinţa audienţei articolul din ziarul
„Svet Otecestva” (Lumina Patriei) din care au citit informaţia precum că în întreg imperiu deja 350 de co-
mune au alcătuit astfel de petiţii cu cereri de împărţire a pământurilor. Simţind simpatia adunării, Stepanov
a cerut de la primarul satului Ivan Golinski şi conţopistul Cocearovski redactarea unei hotărâri a adunării
generale cu caracter revoluţionar. În urma refuzului oficialilor de a întocmi un astfel de document Stepanov
şi Dumbrova au intrat în încăperea primăriei unde au întocmit de sine stătător documentul respectiv, în
care poporul era chemat la exproprierea pământului şi nesupunere autorităţilor. În favoarea acestei hotărâri
au semnat în jur de 300 de persoane, prezente la adunare. Rezoluţia a fost încredinţată pentru păstrare locu-
itorului satului Taşlâc Andrei Ceban6, care ulterior a nimicit-o.
Autorităţile centrale din Basarabia, s-au autosesizat în cazul dat, începând la 3 martie 1906 o anchetă
secretă, condusă de către rotmistrul corpului de jandarmi Afanasiev7. Situaţie generală tensionată din regi-
une a micşorat considerabil din importanţa cazului dat. Cu hotărârea adunării generale a satului distrusă şi
refuzul categoric lui E. Dumbrova de a confirma alcătuirea acestui document, ancheta a bătut pasul pe loc,
cazul fiind clasat, iar I. Stepanov a continuat studiile întrerupte.
Mult mai gravă şi importantă în viziunea ţarismului era activitatea revoluţionarilor profesionişti, ad-
versari deschişi ai ţarismului. Printre cei mai temuţi duşmani ai regimului erau anarhiştii, care împreună cu
reprezentanţii partidului socialiştilor-revoluţionari erau adepţii terorii individuale, îndreptate împotriva
reprezentanţilor autorităţilor guvernamentale. Mişcarea anarhistă, eterogenă în esenţa sa, cuprindea mai
multe ramificaţii, printre care se evidenţia cea a anarhiştilor-comunişti. Uniţi în anul 1905 în jurul ziarului
„Drapelul negru”, editat în Geneva de către ideologul mişcării I. Grossman, adepţii acestei mişcări militau
pentru înfiinţarea în localităţi a comunelor revoluţionare în urma unor răscoale cu caracter local. Curentul
respectiv era cel mai bine reprezentat în sudul imperiului, mai ales în Odessa şi regiunile limitrofe8.
Reprezentanţii anarhiştilor-comunişti în Basarabia erau fraţii Iacob şi Andrei Dudnicenco, originari
din Hotin, care au constituit un grup ilegal, compus din cei doi împreună cu Gheorghe Din, Mihail Bedrii,
Ivan Vrublevskii, Stepan Zori şi Voliko Levinson9. În strictă corespundere cu conceptul teoretic, grupul pre-
gătea răscoala în nordul Basarabiei. Planul răscoalei a fost elaborat la întrunirea ilegală din noaptea de 22
decembrie 1908. În pofida faptului că apogeul revoluţiei a fost depăşit, în imperiu instalându-se regimul au-
toritar al lui P. Stolâpin, prin răscoală anarhiştii sperau să revigoreze situaţia revoluţionară din imperiu.
Pentru procurarea armamentului şi a literaturii interzise din Austro-Ungaria vecină, grupul avea ne-
voie de sume considerabile de bani. Metoda clasică de strângere a surselor financiare necesare revoluţiei era
exproprierea de la exploatatori, deci jaf ordinar. A fost aleasă ca ţintă poşta din Hotin, prădată cu succes de
către Andrei Dudnicenco, împreună cu Leontie Râbak, Grigorie Abramov şi Nikita Terniuk, în urma unui
atac tâlhăresc înarmat10. Din banii expropriaţi grupul a iniţiat procurarea în Imperiu Habsburgic a arma-
mentului şi a literaturii revoluţionare. Centrul intermediar a materialilor procurate, de unde ele urmau să
fie transportate în imperiul ţarist a devenit localitatea Ocopî din Imperiul Austro-Ungar, avându-l pe Ian
Zubriţki din localitatea respectivă în calitate de agent de legătură. Activitatea suspectă a cetăţenilor ruşi pe
teritoriul statului vecin îngrijora autorităţile austrice, care recurgând la măsuri preventive l-au arestat pe Ia-
cob Dudnicenko în decembrie 1909 la Cernăuţi. În urma percheziţiei asupra lui au fost găsite 5 puduri de
literatură revoluţionară, 2 pistoale de marca „Mauser” şi câteva sute de cartuşe11. Eliberat de autorităţile
habsburgice la 26 mai 1909 din lipsa de probe, Ia. Dudnicenco trece ilegal în Rusia şi circulă pe ruta Hotin–
Kameneţ-Podolsk–Ocopî în scopul reanimării grupării anarhiste. Urmărit atent de către agenţii de poliţie
ale ambelor state, este arestat din nou în iulie 1910 de către austrieci, având asupra sa trei arme de foc şi 450

6 Ibidem, fila 5-rev.
7 Ibidem, fila 9.
8 Политические партии России: история и современность, под ред. А. И. Зевелева, Ю.П. Свириденко, В. В. Шелохаева, М.,
«Российская политическая энциклопедия» (РОССПЭН), 2000, p. 218.

10 Ibidem, fila 18.
99
de cartuşe şi este întemniţat în închisoarea din Ternopol. La 14 februarie 1911 el este extrădat autorităţilor
ţariste şi pus sub arest în închisoarea din Chişinău12.
Ancheta, desfăşurată personal de către şeful Direcţiei de Jandarmi din Basarabia, colonelul Nord-
berg, îndreptată împotriva grupului anarhiştilor-comunişti s-a finalizat cu condamnarea la moarte prin
spânzurarea lui Andrei Dudnicenko, Leontie Râbak, Grigorie Abramov şi Nikita Terniuk pentru atacul
armat asupra poştei din Hotin, sentinţa fiind executată în noaptea spre 17 iunie 1910. În ceea ce priveşte
pe Iacob Dudnicenko, ancheta nu a găsit în acţiunile inculpatului componenţă incriminatorie, el negând
toate acuzaţiile. Trecerea ilegală a frontierei de stat el a explicat prin dorinţa de a emigra în Statele Unite
ale Americii, nerealizată din cauza unei boli neaşteptate. La întoarcere în ţară a hotărât să ajute unii tineri,
pe care nu-i cunoaştea, de a transporta în Rusia cele trei arme de foc şi muniţiile respective. Totuşi, ţinând
cont de comportament ambiguu din trecut, el a fost expulzat din Basarabia şi trimis în Siberia în regiunea
Turuhansk, gubernia Enisei, pe un termen de 5 ani13.
Pericolul principal pentru statul autocrat reprezenta mişcarea agrară. În pofida părerii unanim acceptate
de către istoriografia sovietică despre amploare mişcării agrare din Basarabia, ea avea un caracter izolat şi nici-
decum unul de masă. Conform estimărilor reprezentanţilor istoriografiei sovietice, în anul 1905, în regiune au
avut loc 58 de tulburări ţărăneşti14, în anul 1906 – 51 şi în 1907 - 2915, în total 138 de tulburări ţărăneşti. Dacă am
presupune că fiecare tulburare a avut loc într-o localitate aparte, ele reprezintă doar aproximativ 8% din tota-
lul de 1703 de localităţi existente în Basarabia în anul 190716. Majoritatea tulburărilor aveau un caracter spon-
tan, cum ar fi cazul răzmeriţei, care a avut loc la 2 ianuarie 1906 în satul Cubei.
În seara zilei de 2 ianuarie 1906, zi de sărbătoare de după revelion, conducătorul zemstvei ocolului
nr. 8, din ţinutul Akkerman Troianovski, a organizat în incinta bufetului din localitate un spectacol de
binefacere cu artişti amatori17. Cei care nu au procurat biletele de intrare şi nu au nimerit în sală au rămas
afară în galeria edificiului cu scopul de asculta muzica şi de a privi spectacolul prin ferestre. Observând
lumea adunată în jurul încăperii şi aflând că ei toţi doresc să asculte muzica dar nu au biletele de intrare,
Troianovski a alungat oamenii din galerie insultându-i şi speriindu-i cu arest. Acţiunile administratorului
nu erau chibzuite, el neluând în considerare faptul că de sărbători, majoritatea populaţiei din sat era bă-
ută şi pusă pe ceartă. Dacă gospodarii satului s-au împrăştiat pe la casele lor, atunci tineretul cuprins în
vârsta între 13 şi 16 ani a început împroşcarea clădirii cu bulgării de zăpadă, spargând sticlele din ferestre.
A doua zi după concert, la 3 ianuarie 1906, administratorul Troianovski s-a prezentat în sat şi a în-
ceput desfăşurarea anchetei cu arestarea persoanelor suspecte în actele de huliganism din seara trecută.
Spre seară, lângă sediul primăriei s-au adunat în jur de 100-200 de persoane, care au cerut în cel mai cate-
goric mod eliberarea deţinuţilor şi nimicirea actelor anchetei, însoţind totul cu strigătul: „jos poliţia!”18. Ca
urmare, cazul a fost clasat, autorităţile limitându-se la aplicarea amenzilor de 300 de ruble.
Despre lipsa unei mişcări agrare în masă în Basarabia ne vorbeşte însuşi gubernatorul Haruzin, care în rapor-
tul său din 14 octombrie 1906, adresat ministrului de interne, funcţie asumată la acel moment de către prim-mini-
strul P. Stolâpin, aduce la cunoştinţă că crearea unei Comisii speciale de despăgubire a stăpânilor moşiilor în urma
răscoalelor ţărăneşti pe timpul revoluţiei nu este necesară, din lipsa adresărilor după ajutor material19.
O mare parte din acte de violenţă ar putea fi evitate, cum ar fi cazul satului Cubei, dacă poliţia,
autorităţile locale şi organele de anchetă respectau legislaţia în vigoare. Abuzurile acestor organe erau
multiple şi provocau oamenii la nesupunere şi violenţă. Cele mai răspândite abuzuri erau: 1. întocmirea
proceselor-verbale fără indicarea exactă a cauzei arestului şi învinuirilor aduse; 2. lipsa declaraţiilor mar-
torilor; 3. lipsa dovezilor concludente despre activitatea revoluţionară a celor arestaţi; 4. ţinerea ilegală
sub arest20.
© LEŞCU Artur

13 Ibidem, fila 21.
14 Очерки истории Коммунстической партии Молдавии, Кишинёв, Картя Молдовеняскэ, 1981, p. 35.
15 Ibidem, p. 41.
16 Бессарабский адоес-календарь на 1907 год (простой), Кишинёв, 1906.
18 Ibidem, fila 18.
100
ASPECTE PRIVIND VIAŢA MONAHALĂ ÎN BASARABIA LA ÎNCEPUTUL SEC. XX.

RAPORTUL ARHIMANDRITULUI TEOGNOST
CU PRIVIRE LA SITUAŢIA MĂNĂSTIRILOR PENTRU ANUL 1908
Teodor CANDU
Summary
The present study pay attention of the public as concerns a report on the situation of monasteries from Chişinău
and Hotin Diocese, elaborated by Exarch of monasteries and hermitages from Bessarabia, Archimandrite Theognost Do-
nos. This document is important both of its descriptive content where it provides us details on the situation in Bessarabian
monasteries, paying attention of life of monks and nuns. The summary concludes with a statistical description of dwellers
movement in the 16 monasteries subordinated to him from the beginning of 1908 until early 1909. Giving details about
both leaving monasteries for various reasons, and dwellers elevation of a monastic clergy rank.
Thus, based on the information from the framework of this report we can reveal the tendencies which persisted
at the begining of the XXth century in the monastic life from Bessarabia and the impact which had on the develop-
ment of monasticism in the decades that followed.
La etapa actuală de o importanţă majoră pentru elucidarea problemelor legate de evoluţia situaţiei
monahismului din Basarabia în perioada ţaristă este studierea atentă a arhivelor şi scoaterea la lumină a
unor materiale documentare noi care ar clarifica anumite aspecte ale acestui domeniu al vieţii spirituale.
Încă de la anexarea Basarabiei la Rusia în anul 1812 în spaţiul dintre Prut şi Nistru exista un număr
semnificativ de aşezăminte monahale, care în linii mari erau amplasate în trei ţinuturi: Lăpuşna – mănăstirile
Căpriana, Condriţa, Suruceni, Hâncu şi Vărzăreşti; Orhei – Hârbovăţ, Horodişte, Hirova (Ciurova), Frumoa-
sa, Răciula, Saharna, Tabăra, Ţigăneşti; şi Soroca – Cosăuţi, Călărăşeuca, Coşuleuca, Jabca etc.
O valoare însemnată în procesul de administrare a aşezămintelor monahale îl jucau exarhii (blago-
cinii) de mănăstiri şi schituri, care aveau în subordine un grup de 3-4 mănăstiri sau toate mănăstirile din
cuprinsul unui ţinut sau din întreaga regiune. În decursul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-
lea este cunoscut că această funcţie au deţinut-o mai mulţi conducători de aşezăminte monahale, în speţă
de la mănăstirile Hârbovăţ, Dobruşa, Curchi etc. Spre exemplu dintre stareţii mănăstirii Hârbovăţ, care
au exercitat această funcţie, îi menţionăm pe arhimandritul Serafim, Ioanichie Şapov, Ilarion Ţurca-nu şi
nu în ultimul rând pe arhimandritul Teognost Donos.
Cu privire la cel din urmă, s-au păstrat o serie de informaţii, el fiind şi autorul unei descrieri a situ-
aţiei mănăstirilor din blagocinia sa de la începutul secolului XX.
Raporturile 52 şi 53, prezentate de Secretariatul Cancelariei Consistoriului Duhovnicesc al Chişină-
ului şi Hotinului, Cancelariei Sfântului Sinod şi ober-procurorului sinodal la 26 octombrie 1911, conţi-
neau şi borderourile cu numele stareţilor şi stareţelor de mănăstiri din Eparhia Chişinăului1. Astfel, sub
nr. 12 ]n aceste borderouri era înscris stareţul mănăstirii Hârbovăţ, Teognost, care avea vârsta de 41 de
ani. Acesta era fiu de cântăreţ, absolvent al Seminarului Teologic din Chişinău. A fost tuns în monahism în
anul 1904, hirotonit ieromonah în acelaşi an, din anul 1906 a fost desemnat stareţ al mănăstirii Hârbovăţ, iar
din anul 1907 egumen. Din 1909 a fost numit în funcţia de blagocin al mănăstirilor de maice pe care a deţi-
nut-o până la 28 octombrie 1911, când a fost numit şi în calitate de exarh al mănăstirilor de călugări2.
De la începutul anului 1909 se păstrează o descriere a situaţiei monahismului din Basarabia, care a
fost întocmită, după cum am mai menţionat, de arhimandritul Teognost, şi prezentată Consistoriului Du-
hovnicesc la 29 februarie 1909 cu raportul nr. 160, în cadrul căruia se anexează şi un tablou al mişcării vie-
ţuitorilor din mănăstiri pe parcursul anului 1908. Documentul prezentat de arhimandritul Teognost are o
valoare deosebită pentru elucidarea problemelor legate de evoluţia şi specificul monahismului din Basa-
1 Arhiva Naţională a Republicii Moldova (în continuare: ANRM). Fond. 208, inventar 4, dosar 3813, filele 1 şi 2.
2 Ibidem, fila 5.
101
rabia. În cadrul raportului autorul descrie situaţia din mănăstirile basarabene, pe care a constatat-o în re-
zultatul inspecţiilor ce le-a efectuat în cele 16 aşezăminte subordonate lui în decursul anului 1908.
Documentul dat descrie situaţia generală a celor 16 mănăstiri, cu excepţia mănăstirii Căpriana şi
Condriţa, care erau închinate mănăstirii Zografu de la Muntele Athos, celelate mănăstiri fiind în categoria
celor din afara statelor, adică care nu erau finanţate de vistieria statului, asemeni majorităţii mănăstirilor din
Imperiul Rus.
Referindu-se în raportul său la mănăstirile de bărbaţi, Teognost remarca că acestea sunt organizate
după principiul mănăstirilor cu viaţă de obşte, unde călugării şi fraţii ascultători, locuiesc în chilii aflate în
aceleaşi edificii, iau masa în trapeza mănăstirii, participă în comun la oficerea serviciilor religioase, cu
excepţia perioadelor când munca în câmp nu le permite.
O atenţie deosebită, în raport este acordat modului de organizare a vieţii monahale în schiturile de
maice. În cadrul acestora, autorul remarcă că nimic nu este comun, nici vieţuirea, nici trapeza, nici întreţi-
nerea. Călugăriţele şi posluşniţele mai înstărite, locuiesc de sine stătător în case separate, amplasate în ju-
rul bisericilor schitului şi ele îşi obţin surse pentru existenţă cu munca mânilor.
Apoi se dă o descriere a caselor şi a modului cum monahiile şi surorile ascultătoare puteau obţine
un asemenea edificiu, statutul pe care-l aveau chiliile (casele vieţuitoarelor), şi cum se stabilesc relaţiile
dintre stareţa mănăstirii cu maicele călugăriţe şi posluşniţe.
În document, arhimadritul Teognost ne informează că resursele pentru întreţinerea vieţuitorilor în
mănăstirile basarabene se obţineau din propriile moşii. Arhimandritul remarca, totodată, că aşezămintele
de maice sunt cu mult mai sărace decât cele de călugări, şi resursele obţinute de acestea abia le ajung pen-
tru întreţinerea schitului, a stareţei şi a posluşniţelor care locuiesc pe lângă aciasta, aflate în perioada de
ispitire. Celelalte maice şi ascultătoare, se întreţin din munca lor proprie, precum şi din ajutoarele ce le
primesc de la rude şi oamenii binevoitori. Principala îndeletnicire a maicelor era prelucrarea pânzei cu-
noscută sub denumirea de şeiac sau siac3.
Raportul Arhimandritului se încheie cu informaţia că în mănăstirile aflate în subordinea sa nu se
află spitale şi aziluri. Iar, pe lângă mănăstirile de călugări Hârbovăţ şi Jabca şi schiturile de maice Răciula,
Hirova, Coşuleuca se află şcoli unde studiază copii orfani din rândul clerului, iar la Vărzăreşti şi Tabăra
sunt şcoli pentru copii ce vin din satele din împrejurimi. Aceste instituţii erau întreţinute anual cu 1100
ruble din sumele acumulate de pe moşiile ce aparţin mănăstirilor de peste hotare, suma dată fiind împăr-
ţită: 800 la prima categorie de şcoli şi 300 pentru cea de-a doua.
În cadrul aceluiaşi raport, arhimandritul Teognost prezintă şi un tablou statistic al mişcării vieţui-
torilor pe categorii din cele 16 aşezăminte monahale aflate în subordinea sa. Tabloul oferă date cu privire
la numărul vieţuitorilor din mănăstirile indicate la începutul anului 1908, ieşirea şi intrarea din mănăstiri
pe parcursul aceluiaşi an, şi într-un final numărul lor la începutul anului 1909.
Astfel, pe baza informaţiilor din cadrul acestui raport putem să scoatem în evidenţă tendinţele ce
persistau la începutul secolului al XX-lea în domeniul vieţii monastice din Basarabia, cât şi impactul ce l-au
avut asupra evoluţiei monahismului în deceniile ce au urmat, aşa factori precum creşterea numărului vieţu-
itorilor din mănăstiri, printr-o deschidere din partea autorităţilor faţă de această pătură a clerului.
Anexă
1909 februarie 29. – Raportul cu privire la situaţia mănăstirilor de călugări şi maice din subordinea exarhului
mănăstirilor Teognost Donos pentru anul 1908
Его Преосвященству Преосвященнейшему Серафиму, Епископу Кишиневскому и Хотинскому.

Благочинного монастырей и скитов игумена Теогноста.
Рапорт.
Долг имею почтительнейще донести Вашему Преосвященству о состоянии подведомых мне мо-
настырей и скитов за истекший 1908й год.
Всех монастырей и скитов, состоящих в моем ведении – 16 а именно: 8 мужских монастырей:
Гербовецкий, Гинкульский, Добрушский, Каларашевский, Киприановский, Фрумошский, Сахарнян-
3 Şiac – postav, ţesut în casă din lână din care se confecţionează hainele ţărăneşti şi rasele călugăreşti.
102
ский и Шабский; 3 мужских скита: Кондрицкий, Сурученский и Цыганештский; и 5 скитов женских:

Варзарештский, Кошелевский, Таборский, Речулский и Хировский. По уездам они распределяются та-
ким образом: Гинкульский, Киприановский, Кондрицкий, Суриченский и Варзарештский находятся в
Кишиневском уезде, Гербовецкий, Речулский, Фрумошский, Цыганештский, Таборский, Хировский,
Добрушский и Сахарнянский – в Оргеевском, а Каларашевский, Шабский и Кошелевский – в Сорокском.
Все означенные монастыри и скиты за исключением Киприановскаго монастыря и Кондрицкаго
скита, принадлежащих Афона-Заграфскому монастырю, считаются заштатными в Бессарабии монасты-
рями: никакого жалования или пособия от казны или из других источников они не получают.
В минувшем году я объездил все подведомые мне обители так мужские, так и женские и нашем в
них все сравнительно в порядке:
Имущество монастырей и скитов с документами в целости; описи церковному и экономичес-
кому имуществу, приходо-расходные книги и послужные списки ведутся аккуратно и также хранятся в
целости.
Храмы Божье во всех монастырях и скитах старанием их настоятелей и начальницы содержатся в
надлежащей чистоте и опеятности как снаружи, так изнутри; равно и прочие здания, жилые и экономи-
ческие находятся в благовидном состоянии. В отчетном году хорошо отремонтированы и приведены в
приличный вид зимняя церкви при Циганештском мужском и при Таборском и Варзарештском женских
скитах. При Речульском женском ските начата и в чернее закончена постройка новой каменой летней
церкви на месте разрушенной старой. Нуждается в неотложном ремонте церкви: летние при Варзарешт-
ском и Кошелевском и зимняя – при Речульском женских скитах.
Церковное Богослужение во всех обителях совершается по общему церковному уставу неупустите-
льно ежедневно на церковно-славянском и молдавском языках. Чтение и пение не смешное(?). В женских
скитах вечернее и утреннее Богослужение монахини отправляют сами, а Божественная литургия у них
совершается только по праздничным и воскресным дням, а также и по субботам. Все женские скиты име-
ют своих священников из Белаго духовенства, которых содержат на свой счет, а обязанности духовников у
них исполняют иеромонахи из ближайших к ним мужских монастырей. К церковному Богослужению по
воскресным и праздничным дням неупустительно являются вся братия монастырская за исключением
занятых особыми послушаниями. В остальные же дни, преимущественно весною и летом, когда идут по-
левые работы главным образом производятся монастырскою братию, а принадлежащие монастырям уго-
дия находятся большею частью в дали от обителей, не имеет возможности этого сделать. В такое время по-
сещают церковное Богослужение по возможности только те, которые несут послушания внутри монасты-
ря или вблизи оного. Сказанное, впрочем, относится главным образом к монашей братии – послушни-
кам, так как они преимущественно и выполняют все работы в не монастыря, а монашествующим распре-
делены послушания внутри обители. Благодаря вышеизложенному обстоятельству в означенное время
не может быть соблюдаем в мужских м(онасты)рях ненарушимо и чин(?) общей трапезы. Свободное от
церковного богослужения и общего послушания время монастырская братия проводит в чтение душе-
полезных книг, выполнении келейного правила, в подготовительных упражнения в чтение и пении к
предстоящему Богослужению, а также отчасти и в необходимом отдыхе после достаточных физических
трудов. Любимым чтением для них служат жития святых. Вообще нужно сказать, что уровень умстве-
нного развития в среде монастырской братии как мужской, так и женской. Стоит низко. Болшенство из
них малограмотны: умеют только хорошо читать и то преимущественно на местном молдавском наре-
чии и едва надписывать свое имя. Даже стоящие во главе управления, настоятели и начальницы обите-
лей, в большенстве случаев не получили и начального, законченного образования в низшей школе, а
ограничились только монастырским обучением чтению и письму. Есть между ними и совершенно без-
грамотные, но таких мало. Всякий, по поступлении в монастырь, если он неграмотен, всеми силами стара-
ется выучится хотя бы читать и таких примеров масса. Вообще желание и стремление к не изучению гра-
моты заметно большое, на что также употребляется братиею досужнное время. Все настоятели и началь-
ницы обителей отличаются очень хорошим поведением, вполне благонадежны и благонравны; возложе-
нный на них обязанности они несут аккуратно и с усердием, интерьеры монастырские соблюдают, как
церкви и Богослужению разительны. В общем религиозно проветвенном(?) состоянии; в частности же тут
заметны как светлые, так и темные стороны. Есть лица, которые своим благоправленым поведением впол-
не соответствуют своему званию; это люди кроткие, послушливые, трезвые, трудоспособные, в терпении
103
и смирении содевающие свое спасение, но есть и такие, которые иногда, наоборот, своим непристойным
поведением заслуживают справедливого порицания и показания, но таких сравнительно мало и к вразу-
млению и исправлению их начальстующими принимаются надлежащие и возможные меры. Как на
более или менее выдающейся порок среди мужской братии некоторых м(онасты)рей можно указать на
нетрезвость, порождающую в свою очередь и другие пороки; а среди женской – взаимные несогласия и
раздоры, последствием которых являются разные сплетни, доносы и жалобы Епархиальному Начальству.
По устройству своему все мужские монастыри, скиты можно называть общежительскими. В них
братия несет общий труд на пользу обители, имеют общию трапезу, живет в отведенные для нея мона-
стырем помещениях, получает от последнего одежду, обувь и малое пособие из кружки и вообще до-
вольствуются полным содержанием.
Что же касается женских скитов, то в них ничего общего нет: ни общежития, ни трапезы, ни со-
держания. Тут каждая монахиня и некоторые из послушниц, более состоятельные, живут самостоятель-
но в отдельных домиках, расположенных вокруг скитских церквей и все они трудами рук своих сниски-
вают себе средство к существованию. Домики эти по закону считаются собственностью скита; выстро-
ены же они на средства монахинь и сестер на монастырской земле, за которую они предварительно
вносят монастырю известную плату, смотря по состоянию. Достаются эти дома в пользование обита-
тельницам разными способами. Преимущественно они переходят от одной личности к другой как бы
по преемству. Обыкновенно каждая монахиня и даже послушницы, так или иначе приобревшие себе
такой дом, принимают к себе на жительство и воспитание в качестве послушницы одну, две а то и боль-
ше молодых девушек, главным образом из своих родственниц, обучают их грамоте, рукоделиям, кор-
мят и одевают и вообще воспитывают их в монастырском духе; а те с своей стороны, разделяют с ними
общий труд по содержанию дома, не мало привносят на это и своих средств, получаемых от родных; а
под старость или в случае болезни ухаживают, всячески услуживают и содержат, уже неспособных к
работе своих благодетельниц; а эти последния в знак естественной признательности и благодарности за
такое заботливое к себе отношение еще при жизни своей завещают им по смерти свой дом, если ея пи-
томцы решили посветить себя навсегда монастырской жизни. И действительно, по старости такой мо-
нахини, ея дом с ведома начальницы скита и старейших монахинь переходят в пользование ея воспита-
нницы-послушницы, если, конечно, тако(?) своему поведению заслуживает этого. В противном случае
он, по усмотрению тех же лиц, представляется в пользование другой, более достойной, за известное де-
нежное вознаграждение в пользу обители, смотря также по состоянию. Это первый самый обычный и
твердо укоренившейся среди наших бессарабских женских скитов способ воспользования кельями для
жительство. Другой – это постройка нового домика или покупка от скита оставшегося свое…ным по
смерть какой либо монахини, как выше помянуто. Строят или покупают себе дома те, понятно которые
не надеются и не ждут получить их от кого не будь вышеизложенным образом. По установившемуся во
всех женских скитах порядку от лиц, поступающая непосредственно в монастырь на искус, должны с
начало нести общее послушание на пользу обители, не менее трех лет, при начальнице скита находясь
под ея ближайшем руководством и по воли… …дением и получая за свои труды от скита больши
чайно только помещение и пищу. По окончание же пола женского срока послушания, эти послушни-
цы у… сами должны позаботится о приискание к какой либо монахине; а если какая из них не может
устроится таким образом то она, если средств позволяют, покупать себе от скита клоча земли и ус-
траивает для себя новый дом-келию, или менее купает от него свободный, если такой есть. И когда они
за ограниченностью своих средств, не будучи в состоянии каждая выстроить себе отдельно келью стро-
ят или покупают их по взаимному соглашению на общие деньги и живут вместе. Обзаведившись так
или иначе своим собственным домом такая послушница или монахиня в свою очередь принимают к
себе на жительство кого не будь, а под старости тоже завещают его и т.д. и т.д. Так устраиваются в на-
ших женских скитах и жительство монахини и послушницы и так возникают и возникли в них не один
десяток тех маленьких чистеньких домиков, которые по своему виду не чем на отличаются от обыкно-
венных молдавских жилищ, а сами скиты от таких же маленьких поселков. Таковой обособленный об-
раз жизни в женских скитах не благоприятно отражается на их нравственную сторону. Благодаря такой
разрозненности, начальницам скитов и их помощницам, как то благочинной, казначее и др., очень тру-
дно следить за жизнью и поведением своих подчиненных, особенно за их отлучками и приемом у себя
посторонних особенно за их отлучками и приемом у себя посторонних лиц. Не и оводясь, так сказать в
104
монастырской зависимости от своих обителей, а следовательно и от их начальниц, обитательницы ски-

тов подчас почитают себя свободными и в нравственном отношении от влияния последних /началь-
ниц/. Живая самостоятельно в своих собственных домах и содерживая у себя и когда по несколько пос-
лушниц, которые на них работают, каждая монахиня в своем роде сеть также как бы маленькая началь-
ница в своем доме. Он вполне самостоятельно распоряжается живущими у них сестрами и руководят
ими по своему усмотрению, позволяя им, а равно и себе, из скита отлучки без совершенного иногда ве-
дома своей начальницы. Всякое справедливое и законное замечание со стороны начальницы в таких
случаях вызывает в них неудовольствие, происходят несогласие, а иногда и раздоры. Так развивается
своеволие и своеправие монахинь.
Средства к существованию все монастыри и скиты извлекают из собственных угодий хлебопаше-
ства, виноделия, садоводства и скотоводства. При этом нужно заметить, что женские обители сравни-
тельно гораздо беднее мужских и добываемые ими средства едва хватают на содержание скита и ея на-
чальницы с живущими при ней на искус послушницами. Что же касается прочих монахинь и послуш-
ниц, живущих в отдельных своих домах то он как выше заключено, живут исключительно трудами сво-
их рук, а также поддерживаться своими родственниками и добрыми продуктами живут они бедно.
Главное рукоделием их – это выделка сукна, известного под называнием – Шеяк. Отличающеюся своею
прочностью и практичностью, но далеко уступающего по своей выделке фабричным изделиям такого
рода, тканье ковров, шилье и проч…
Ни больниц, ни богоделен ни при одном монастыре нет.
При Гербовецком и Шабском мужских и Речульском, Хировском и Кошелевском женских мона-
стырях существуют школы – приюты для детей – сирот духовного ведомства, для подготовленния их к
поступлению в духовные училища; а при Варзарештском и Табороском женск(их) скитах – школы для
детей приходящих. На содержание сих школ вообще, отпускается из сумм заграничных в Бессарабии
монастырей пособие для приютов по 800 р. а для приходящих по 300 руб. ежегодно.
Вашего Преосвященства нижайший послушник игумен Теогност
№160.
Февраля 29 дня 1909г.
Traducere:
Preasfinţiei sale, preasfinţitului Serafim, episcopul Chişinăului şi Hotinului.
Exarh asupra mănăstirilor şi schiturilor Teognost.
Raport.
Am datoria cu plecăciune să raportez preasfinţiei voastre cu privire la starea mănstirilor şi a schitu-
rilor aflate în subordinea mea pentru anul trecut 1908.
În subordinea mea se află în total 16 mănăstiri şi schituri, anume: 8 mănăstiri de bărbaţi – Hârbo-
văţ, Hâncu, Dobruşa, Călărăşeucam Căpriana, Frumoasa, Saharna şi Jabca; 3 schituri de bărbaţi – Condri-
ţa, Suruceni şi Ţigăneşti, şi 5 schituri de femei – Vărzăreşti, Coşuleuca, Tabăra, Răciula şi Hirova. Ele sunt
repartizate în felul următor pe judeţe, Hâncu, Căpriana, Condriţa, Suruceni şi Vărzăreşti se află în judeţul
Chişinău; Hârbovăţ, Răciula, Frumoasa, Ţigăneşti, Tabăra, Hirova, Dobruşa şi Saharna – în Orhei, iar Că-
lărăşeuca, Jabca şi Coşuleuca – în Soroca.
Toate mănăstirile şi schiturile menţionate cu excepţia mănăstirii Căpriana şi schitului Condriţa,
care aparţin mănăstirii Zografu de la Muntele Athos, se consideră mănăstiri din Basarabia în afara state-
lor, ne primind lefuri sau subvenţii de la vistieria sau din alte surse.
În anul trecut am vizitat toate aşezămintele aflate în subordinea mea atât cele de bărbaţi, cât şi cele
de femei, găsind lucrurile din ele într-o ordine relativ bună.
Proprietăţile mănăstirilor şi schiturilor cu actele doveditoare sunt integre, inventarele bisericeşti şi
a proprietăţilor economice, registrele de venituri şi cheltuieli, formularele de serviciu a clerului monahal
sunt executate cu acurateţe şi se păstreaz integre.
105
Статистическая ведомость о Монаществующих благочиния Кишиневской Епархии за 1908г.
Мона- Мужские
Киприяноновский
стырь и
Каралашевский
Варзарештский
Цаганештский
Сахарнянский
Кошулевский
Фрумошский
Суручанский
Гинкульский
Кондрицкий
Гербовецкий
Добружский
Хиржовский
Речульский
женские
Таборский
Шабский
Итог
1. Сколько было в начале 1908г
Архимандритов 1 1 1 - 1 - - 1 - - - - - - - - 5
Игуменов 1 - - 1 - - - - - 1 1 - - - - - 4
Игуменей - - - - - - - - - - - 1 - - 1 - 2
Иеросхимонахов - - - - - - - 1 - - - - - - - - 1
Иеромонахов 4 6 3 3 3 3 4 3 6 4 5 - - - - - 44
Иеродиаконов 2 3 2 3 3 - 1 1 3 2 1 - - - - - 21
Схимонахов - - - - - - - - - - - - - - - - 0
Схимонахини - - - - - - - - - - - - 1 - 3 - 4
Монахов 14 8 8 4 9 8 9 3 12 2 6 - - - - - 83
Монахинь - - - - - - - - - - - 27 42 53 38 63 223
Послушников 9 8 7 1 6 11 3 5 10 6 5 - - - - - 71
Послушниц - - - - - - - - - - - 9 16 33 28 27 113
Итог 31 26 21 12 22 22 17 14 31 15 18 37 59 86 70 90 571
2. Сколько выбыло в продолжение 1908
Архимандритов - - - - - - - 1 - - - - - - - - 1
Иеромонахов - 1 - 1 - - - - 2 2 - - - - - - 5
Иеродиаконов 1 1 - 1 - - - - 1 - - - - - - - 4
Схимонахини - - - - - - - - - - - - 1 - - - 1
Монахов - 1 2 - - 1 1 - - - - - - - - - 5
Монахинь - - - - - - - - - - - - 2 3 5 6 16
Послушников - - 1 - 1 1 - - 1 - - - - - - - 4
Послушниц - - - - - - - - - - - - - - - 1 1
106
Итог 1 3 3 2 1 2 1 1 4 2 - - 3 3 5 7 38
3. Сколько возведено в священный сан в 1908
Иеромонахов 1 - - - 1 - 1 1 1 1 - - - - - - 6
Схиму - - - - - - - - - - 2 - - - - - 2
Монашество 4 - - - 3 2 - 2 4 1 2 - - - - - 18
- - - - - - - - - - - 2 - 8 4 - 14
Итог 4 - - - 4 2 - 3 4 2 4 2 - 8 4 - 37
4. Сколько переведено из других монастырей в 1908г
Архимандритов - - - - - - - 1 - - - - - - - - 1
Иеромонахов 1 - - 1 - - - - - - - - - - - - 2
Иеродиаконов 2 - - - - - 1 - - - - - - - - - 3
Монахов - 1 - - - - - - - - - - - - - - 1
Монахинь - - - - - - - - - - - - - - - - 0
Послушников - - - 1 - - - - - 1 - - - - - - 2
Послушниц - - - - - - - - - - - - - - - - 0
Итог 3 1 - 2 - - 1 1 - 1 - - - - - - 9
5. Сколько осталось к началу 1909г
Архимандритов 1 1 2 - 1 - - - - - - - - - - - 5
Игуменов 1 - - 1 - - - - - 1 1 - - - - - 4
Игуменей - - - - - - - - - - - 1 - - 1 - 2
Иеросхимонахов - - - - - - - 1 - - - - - - - - 1
Иеромонахов 6 5 3 3 4 3 5 4 5 4 5 - - - - - 47
Иеродиаконов 3 2 2 2 2 - 5 1 2 1 1 - - - - - 21
Схимонахов - - - - - - - - - - 2 - - - - - 2
Схимонахини - - - - - - - - - - - - - - 3 - 3
Монахов 16 7 6 4 12 9 5 4 15 3 6 - - - - - 87
Монахинь - - - - - - - - - - - 29 40 54 36 57 216
Послушников 10 13 7 2 3 9 4 4 8 8 8 - - - - - 76
Послушниц - - - - - - - - - - - 20 17 41 35 26 139
Итог 37 28 20 12 22 21 19 14 30 17 23 50 57 95 75 83 603
107
Bisericile. În toate mănăstirile şi schiturile cu străduinţa stareţilor şi stareţelor acestora se păstrează

în curăţenie şi cu acurateţe cuviincioasă atât pe din afară, cât şi dinăuntru, în aceiaşi măsură şi alte edificii,
pentru trai şi cele gospodăreşti se află într-o stare aparent bună. În anul de exerciţiu au fost reparate bine
şi au fost aduse la un aspect cuviincios bisericile de iarnă de la schitul de călugări Ţigăneşti şi de pe lîngă
schiturile de maice Tabăra şi Vărzăreşti. La schitul de călugăriţe Răciula a fost iniţiată şi în stare brută a
fost încheiată zidirea din piatră a bisericii de vară, în locul celei vechi care a fost ruinată. Este necesar de a
efectua reparaţia imediată a bisericilor de vară de la schiturile de maice Vărzăreşti şi Coşuleuca, şi a celei
de iarnă de la Răciula.
Serviciul divin. În toate aşezămintele se oficiează în conformitate cu Regulamentul bisericesc gene-
ral fără excepţie în fiecare zi în limbile slavă bisericească şi moldovenească. Citirea şi cîntarea nu sunt
amestecate. În schiturile de maice, slujbele de vecernie şi utrenie călugăriţile le oficiază singure, iar litur-
ghia dumnezeească în ele se oficiează numai în zilele de sărbătoare şi de duminică, cât şi sâmbăta. Toate
schiturile de femei îşi au proprii preoţi din rândul clerului de mir, pe care-i întreţin pe cont propriu, iar
datoria de duhovnic în ele le petrec ieromonahii din mănăstirile de bărbaţi din imediata apropiere. La ofi-
cierea serviciului divin în zilele de duminică şi de sărbătoare sunt prezenţi toţi membrii obştilor mona-
hale, cu excepţia celora care sunt însărcinaţi cu ascultări deosebite. În restul zilelor, preponderent primă-
vara şi vara, când sunt desfăşurate lucrări în câmp, sunt efectuate îndeosebi de fraţii din mănăstiri, iar cât
priveşte moşiile mănăstireşti care sunt în cea mai mare parte la mare depărtare de aşezăminte, aceştea nu
au posibilitatea să le prelucreze singuri. În asemenea vreme frecventează serviciul divin după posibilităţi
doar acei care au ascultări în interiorul mănăstirii sau în imediata apropiere a acestora. Cele expuse, în li-
nii mari, se referă la fraţii monahi şi posluşnici, deoarece doar ei în principiu execută toate lucrările în afa-
ra mănăstirii, iar călugărilor le sun date ascultări în interiorul aşezământului. Datorită celor menţionate
mai sus în perioada indicată nu este posibil să fie respectată fără a fi încălcată în mănăstirile de călugări
luarea în comun a trapezei.
În vremea liberă de oficierea serviciului şi a ascultărilor, obştea monahală o petrece în lectura cărţi-
lor sufleteşti, îndeplinirea regulilor de chilie, în exersarea citirii şi cântării pentru serviciul divin ce urmea-
ză, de asemenea în parte şi de odihna necesară după muncile fizice. Lecturile cele mai iubite pentru ei ser-
vesc vieţile sfinţilor. În general, trebuie de menţionat, că nivelul de dezvoltare a minţii în rândul obştilor
monahale atât de bărbaţi, cât şi a călugărilor, este destul de joasă. Marea majoritate a lor sunt puţin cunos-
cători de carte, pot citi bine, şi în general în graiul local moldovenesc şi abia îşi scriu numele. Chiar şi cei
care stau în fruntea administrării, stareţii şi stareţele aşezămintelor monahale, în cea mai mare parte nu
au nici măcar studii primare, adică nu au absolvit şcolile inferioare, ci s-au limitat doar la educaţie mănă-
stirească de citire şi scris. Printre ei sunt practic şi analfabeţi, dar aceştia sunt puţini. Fiecare după ce a in-
trat în mănăstire, dacă este necărturar, depune tot efortul să înveţe măcar să citească, asemenea exemple
sunt foarte multe. Îndeobşte dorinţa şi tendinţa de a învăţa carte este semnificativ mare, pentru care lucru
este folosit timpul liber de care dispun fraţii.
Toţi stareţii şi stareţele mănăstirilor se disting prin comportamentul bun, sunt de bună încredere şi
binecrescuţi. Îndatoririle care le-au fost încredinţate ei le îndeplinesc cu acurateţe şi cu zel, respectă ordi-
nea în interiorul mănăstirilor, atât în biserci, cât şi în timpul serviciilor religioase sunt zeloşi.
În în plan general religios şi de comportamente, pot fi constatate atât puncte bune şi negative. Sunt
persoane, care cu atitudinea lor cuviincioasă pentru administrare corespund rangului ce-l deţin, aceştea
sunt persoane blânde, ascultătoare, cu mintea trează, apţi pentru muncă, care prin răbdare şi smerenie
contribuie la salvarea sufletelor lor. Dar sunt şi de aceia care uneori, prin comportamentul lor necuviin-
cios merită cu adevărat mustrare şi pedeapsă, dar de aceştea sunt compartiv foarte puţini, şi pentru adu-
cerea lor la calea cea dreaptă şi corectare, conducătorii lor iau măsurile corespunzătoare şi posibile. Prin-
tre cele mai mari vicii ale fraţilor din unele mănăstiri poate fi menţionată beţia, care dă naştere la rândul
său altor vicii. În rândul surorilor sunt neînţelegerile dintre ele şi certurile, care sunt urmare a diferitor
bârfe, pâri şi plângeri adresate administraţiei eparhiale.
După modul de organizare mănăstirile şi schiturile de călugări pot fi numite ca fiind de obşte. În
ele fraţii petrec muncile în comun în folosul mănăstirii, au trapeză comună, locuiesc în încăperile acordate
pentru ei de mănăstire, primesc de la aceasta haine, încălţăminte şi o mică plată pentru întreţinere din ve-
niturile mănăstirii şi în general se mulţumesc cu întreţinere în totalitate.
108
Cât priveşte schiturile de maice, atunci în acestea nimic nu este comun, nici viaţa de obşte, nici tra-
peza, nici întreţinerea. Aici fiecare monahie şi unele dintre ascultătoare, mai înstărite, locuiesc de sine stă-
tător în case separte, amplasate în jurul bisericilor schiturilor şi ele toate cu munca mânilor îşi obţin resur-
se pentru existenţa lor.
Casele acestea conform legii se consideră a fi proprietatea schitului, însă ele sunt zidite din sursele
călugăriţilor şi a surorilor pe pământul mănăstiresc, pentru care ele preventiv achită mănăstirii plata cu-
noscută, în dependenţă de starea fiecăreia. Aceste case ajung în stăpânirea surorilor vieţuitoare prin dife-
rite modalităţi. Preponderent ele trec de la o persoana la alta prin moştenire. De obicei călugăriţa şi chiar
posluşniţele, care într-un fel sau altul au procurat o asemenea casă, primesc la ele pentru a vieţui şi a edu-
ca în calitate de posluşniţă o fată tânără, două sau chiar mai multe, în principiu dintre rudele sale, le înva-
ţă carte, şi meşteşugul mânii, le hrănesc şi le îmbracă şi îndeobşte le educă în spiritul monahal, iar acelea
la rândul lor împart cu primele munca în comun pentru întreţinerea casei, aducând nu puţine surse pro-
prii, pe care le primesc de la rude, iar la bătrâneţe sau în caz de boală le îngrijesc, servindu-le oarecum şi
le întreţin, pe binefăcătoarele lor care sunt incapabile pentru muncă, iar acestea din urmă în semn de re-
cunoştinţă şi mulţămire naturală pentru atenţia deosebită faţă de ele, încă în timpul vieţii donează prin
testament după moarte casa lor, dacă discipolele lor doresc să-şi dedice pentru totdeauna viaţa mănă-
stirii. Cu adevărat, în momentul bătrâneţei o asemenea monahine, casa sa cu înştiinţarea stareţei şi a călu-
găriţilor superioare trece în folosinţa discipolei-posluşniţei sale, cu condiţia ca aceasta prin comportamen-
tul său o merită. În caz contrar aceasta, la discreţia aceloraşi persoane, este dat în folosinţă altei persoane,
mult mai demne, pentru răsplata bănească binecunoscută în folosul lăcaşului monahal, tot după starea
fiecăreia. Aceasta este prima şi cea mai obişnuită şi înrădăcinată între schiturile noastre basarabene de
maice modalitate de folosire a chiliilor pentru vieţuire. Alta – este zidirea unei case noi sau cumpărarea
de la schit a celora rămase libere după decesul a uneia dintre monahii, cum s-a remarcat şi mai sus. Îşi
construiesc sau îşi cumpără case acele care binenţeles nu speră şi nu aşteaptă să o primească de la cineva,
după cum se indică mai sus. Conform regulei încetăţenite în schiturile de maice de la persoanele care in-
tră în mănăstire pentru ispitire în vieţuire monahală, iniţial trebuie să urmeze ascultarea în comun în folo-
sul lăcaşului, nu mai puţin de trei ani, pe lângă stareţa schitului, aflându-se sub cea mai directă admini-
strare şi prin voinţa ei, după cum se comportă primesc pentru munca lor de la schit mai mult o încăpere
pentru trai şi mâncare. După încheierea termenului stabilit pentru ascultare, aceste posluşniţe deja de
sine stătător trebuie să se îngrijească: să găsească loc pe lângă o călugăriţă, iar dacă vreuna dintre ele nu
poate să se aranjeze în acest fel, atunci ea, în dependenţă de sursele de care dispune îi permite să cumpere
de la schit un lot de teren şi îşi edifică pentru sine o casă-chilie, sau mai rar cumpără de la acesta o casă li-
beră, dacă asemenea există. Şi când din cauza resurselor de care dispun sunt limitate, nu pot să-şi toc-
mească singure chilia, le zidesc sau le cumpără prin înţelegere cu banii comuni şi locuiesc împreună. Ob-
ţinând într-un mod sau altul cu propria casă, o asemenea posluşniţă sau călugăriţă la rândul său primesc
pentru a vieţui cu ele pe careva, iar la bătrâneţe îşi donează prin testament casele etc.
Asemenea se organizează viaţa monahală în schiturile de maice a călugăriţelor şi posluşniţelor, tot
aşa apar şi s-au format în ele nu o singură duzină de case mici şi curate, care după modul cum arată prin
nimic nu se deosebesc de obişnuitele case moldoveneşti, iar schiturile de micile sate de acelaşi tip.
Acest mod de viaţă specific schiturilor de maice se răsfrânge negativ asupra moralei vieţuitoarelor.
Datorită acestei separrări, stareţelor ce conduc schiturile şi ajutoarelor acestora, cum ar fi blagocina sau
iconoama etc., le vine dificil să urmărească viaţa şi comportamentul subordonatelor lor, îndeosebi când
este vorba de părăsirea schitului sau primirea străinilor la ele. Ne aflându-se cum am spune în dependen-
ţă de mănăstire în cadrul obştilor lor, prin urmare şi faţă de stareţe, vieţuitoarele schiturilor deseori se
cred libere şi din punct de vedere moral în raport cu ultimile (a conducătoarelor). Trăind de sine stătător
în casele lor şi întreţinând la ele uneori câteva ascultătoare, care mucesc pentru ele, fiecare monahie în
modul său este ca o mică conducătoare în casa sa. Ele în mod de sine stătător dispun de surorile ce locu-
iesc la ele şi conduc cu ele după propria voinţă, permiţându-le, în aceiaşi măsură şi lor, de a părăsi mănă-
stirea uneori fără ştirea stareţei. Orice obiecţie corectă şi legală din partea stareţei în asemenea condiţii tre-
zesc din partea lor nemulţumiri, au loc neînţelegeri şi uneori certuri. Asemenei se dezvoltă samovolnicia
din partea monahiilor.
109
Tablou statistic cu privire la monahii din exarhia Eparhiei Chişinăului pentru anul 1908
Mănăstiri Masculine
şi feminine
Călărăşeuca
Coşuleuca
Vărzăreşti
Frumoasa
Hârbovăţ
Căpriana
Ţigăneşti
Hârjăuca
Condriţa
Suruceni
Dobruşa
Saharna
Răciula
Tabăra
Hâncu
Total
Jabca
1. Câţi au fost la începutul anului 1908
Arhimandriţi 1 1 1 - 1 - - 1 - - - - - - - - 5
Egumeni 1 - - 1 - - - - - 1 1 - - - - - 4
Egumenii - - - - - - - - - - - 1 - - 1 - 2
Ieroshimonahi - - - - - - - 1 - - - - - - - - 1
Ieromonahi 4 6 3 3 3 3 4 3 6 4 5 - - - - - 44
Ierodiaconi 2 3 2 3 3 - 1 1 3 2 1 - - - - - 21
Shimonahi - - - - - - - - - - - - - - - - 0
Shimonahii - - - - - - - - - - - - 1 - 3 - 4
Monahi 14 8 8 4 9 8 9 3 12 2 6 - - - - - 83
Monahii - - - - - - - - - - - 27 42 53 38 63 223
Posluşnici 9 8 7 1 6 11 3 5 10 6 5 - - - - - 71
Posluşniţe - - - - - - - - - - - 9 16 33 28 27 113
Total 31 26 21 12 22 22 17 14 31 15 18 37 59 86 70 90 571
2. Câţi au ieşit în decursul anului 1908
Arhimandriţi - - - - - - - 1 - - - - - - - - 1
Ieromonahi - 1 - 1 - - - - 2 2 - - - - - - 5
Ierodiaconi 1 1 - 1 - - - - 1 - - - - - - - 4
Shimonahii - - - - - - - - - - - - 1 - - - 1
Monahi - 1 2 - - 1 1 - - - - - - - - - 5
Monahii - - - - - - - - - - - - 2 3 5 6 16
Posluşnici - - 1 - 1 1 - - 1 - - - - - - - 4
Posluşniţe - - - - - - - - - - - - - - - 1 1
Итог 1 3 3 2 1 2 1 1 4 2 - - 3 3 5 7 38
3. Câţi au fost ridicaţi în rangul de clerici în anul 1908
Ieromonahi 1 - - - 1 - 1 1 1 1 - - - - - - 6
110
Shimă - - - - - - - - - - 2 - - - - - 2
Monahism 4 - - - 3 2 - 2 4 1 2 - - - - - 18
- - - - - - - - - - - 2 - 8 4 - 14
Tota 4 - - - 4 2 - 3 4 2 4 2 - 8 4 - 37
4. Câţi au fost transferaţi în alte mănăstiri în decursul anului 1908
Arhimandriţi - - - - - - - 1 - - - - - - - - 1
Ieromonahi 1 - - 1 - - - - - - - - - - - - 2
Ierodiaconi 2 - - - - - 1 - - - - - - - - - 3
Monahi - 1 - - - - - - - - - - - - - - 1
Monahii - - - - - - - - - - - - - - - - 0
Posluşnici - - - 1 - - - - - 1 - - - - - - 2
Posluşniţe - - - - - - - - - - - - - - - - 0
Total 3 1 - 2 - - 1 1 - 1 - - - - - - 9
5. Câţi au rămas la începutul anulu 1909
Arhimandriţi 1 1 2 - 1 - - - - - - - - - - - 5
Egumeni 1 - - 1 - - - - - 1 1 - - - - - 4
Egumenii - - - - - - - - - - - 1 - - 1 - 2
Ieroshimonahi - - - - - - - 1 - - - - - - - - 1
Ieromonahi 6 5 3 3 4 3 5 4 5 4 5 - - - - - 47
Ierodiaconi 3 2 2 2 2 - 5 1 2 1 1 - - - - - 21
Shimonahi - - - - - - - - - - 2 - - - - - 2
Shimonahii - - - - - - - - - - - - - - 3 - 3
Monahi 16 7 6 4 12 9 5 4 15 3 6 - - - - - 87
Monahii - - - - - - - - - - - 29 40 54 36 57 216
Posluşnici 10 13 7 2 3 9 4 4 8 8 8 - - - - - 76
Posluşniţe - - - - - - - - - - - 20 17 41 35 26 139
Total 37 28 20 12 22 21 19 14 30 17 23 50 57 95 75 83 603
111
Resurse pentru existenţă toate mănăstirile şi schiturile le obţin din propriile moşii prin cultivarea
cerealelor, viţei de vie, livezilor şi creşterea vitelor. Trebuie să menţionăm, că aşezămintele de maice com-
parativ sunt mai sărace decât cele de bărbaţi, şi resursele obţinute abia le ajung pentru întreţinerea schitu-
lui şi a stareţei acestuia cu posluşnicile aflate pe lângă ea. Cât priveşte celelate călugăriţe şi posluşniţe care
locuiesc în casele lor proprii separat, acestea cum mai sus se vede, vieţuiesc exclusiv din munca manuală
ce o fac, dar sunt întreţinute şi de rudele lor şi binevoitori, dar sunt asigurate sărac cu produse. Principa-
lul produs confecţionat manual de către acestea este pânza, cunoscută sub denumirea de şiac, care se ca-
racterizează prin rezistenţa şi utilitatea practică, dar care este net inferioară după modul de finisare pro-
duselor fabricate de acelaşi tip, mai ţes covoare, şilie (?) şi altele ...
Nici spitale, nici aziluri nu sunt pe lângă mănăstiri.
Pe lângă mănăstirile de călugări Hârbovăţ şi Jabca, şi cele de maice Răciula, Hirova şi Coşuleuca
sunt şcoli – aziluri pentru copii – ale orfanilor din tagma duhovnicească, unde sunt pregătiţi pentru a fi
îmatriculaţi la şcolile spirituale; iar pe lângă schitul de maice de la Vărzăreşti şi Tabăra – şcoli pentru copii
de prin împrejurimi. Pentru întreţinerea acestor instituţii sunt defalcate sume din veniturile moşiilor ba-
sarabene a mănăstirilor de peste hotare, pentru azile – 800 rub, iar pentru cei care vin câte 300 ruble anual.
Al Înalt Prea Sfinţiei Voastre prea plecat ascultător egumenul Teognost
Nr. 160
Februarie 29 zile, anul 1909.
ANRM, F. 208, inv. 5, d. 3181 f. 1-6.

© CANDU Teodor
112
EPOCA INTERBELICĂ ŞI POSTBELICĂ
ASPECTE ALE ÎNVĂŢĂMÂNTULUI PARTICULAR DIN BASARABIA

ÎN PRIMII ANI DUPĂ UNIRE
drd. Natalia MAFTEUŢĂ
Summary
In Basarabia, in the Tsarist period, there were few state educational institutions. This gap has been completed partially
by creating subsidized schools with the help of rural localities, zemstvas and private persons. Following the political events
from 1917, the individual schools, as well as state schools, obtained the right to develop according to the national principle.
After the Unification with Romania dated on March 27, 1918, the situation of private schools progressively
changes. About the advantages obtained by the minority–private institutions, about the integration of Basarabia in Ro-
mania, the researcher Luminita Fassel says: ”After returning Basarabia to Romania, perhaps the most important gain
of the German population, from the cultural point of view, was the re-Germanization of secondary schools in Tarutino
and Sarata, these being to a large extent russianized since the end of the last century.” However, some leaders of private
institutions, who were seeking the discrediting of Romanian administration and financial advantages, have not used
the possibility to apply the national principle in their own schools. Most private schools which were active in Basarabia
around twentieth years, did not achieve the minimum expected by parents, society and state.
In order to regulate the relations between public education and private education, in December 1925 was adopted
the Law regavoling private education. In this way, there wa put an end to all the misunderstandings within private school.
În Basarabia, în perioada ţaristă au fost puţine instituţii de învăţământ de stat. Acest gol a fost com-
pletat, parţial, prin crearea de şcoli subvenţionate de comune, zemstve şi, de asemenea, de persoane par-
ticulare. De rând cu învăţământul în instituţii particulare, se practica şi instruirea în familie1.
Prin modificările la Legea şcolii particulare din 1 iunie 1914, autorităţile imperiale au acordat drep-
tul zemstvelor, oraşelor, comunităţilor religioase, societăţilor, persoanelor particulare de a deschide şcoli,
cursuri speciale şi clase. Se permitea de a preda şi în alte limbi decât rusa. Însă aceste instituţii se obligau
să predea în rusă – limba, istoria şi geografia Rusiei. Pentru instituţiile zemstvei, ca şi ale statului, se inter-
zicea predarea în alte limbi. Absolvenţii acestor şcoli puteau continua în universităţi, dacă la examenul de
absolvire asista şi un delegat de la Ministerul Instrucţiunii Publice. Aceste şcoli erau de trei categorii: cu
caracter general, special şi profesional2.
Către anul de învăţământ 1919-1920 în Basarabia erau 40 de licee private, de trei tipuri: 8 licee pri-
vate de băieţi, 17 - de fete şi 15 licee - mixte. O parte din aceste şcoli, fuseseră moştenite de la Imperiul
Rus: 23 de instituţiii de învăţământ particular. Celelalte, au fost create în perioada anilor 1917-1918. În
scopul determinării situaţiei reale în această ramură a învăţământului către momentul Unirii cu România,
vom dezvălui situaţia fiecărui liceu în parte. Ca sursă, vom folosi Anuarele statistice ale României.
Din cele 8 licee particulare pentru băieţi, care existau în 1919, trei s-au înfiinţat în anii 1917-1918:
Liceul evreesc din Bălţi (1917);
Liceul Grupei de profesori din Bolgrad (1918);
Liceul „Lumina” din Chilia Nouă (1917).
Conform Anuarului statistic, înainte de 1917, in Chişinău funcţionau trei licee particulare de băieţi:
„I. G. Weismann” (1915);
Liceul Societăţii funcţionarilor comerciali (1916);
Liceul „J. J. Rousseau”(-).
La Tarutino – 1: liceul german (1912).
La Tighina - 1: liceul „G. I. Şvarţman” (1912).
1
Ştefan Ciobanu, Basarabia. Monografie, Chişinău, 1993, p. 265-266.
2
Ibidem.
113
În aceste instituţii, în cadrul cursului inferior erau înscrişi 705 elevi, la cursul superior – 476, în total
în liceele particulare de băieţi erau înscrişi 1181 elevi. În mediu, pe liceu învăţau 147.5 elevi. Contingentul
cadrelor didactice constituia: 110 persoane, dintre care – 3 maeştri şi 107 – profesori. Conform confesiunii,
elevii se împărţeau în: ortodocşi – 56; protestanţi – 153; mozaici – 959, alte confesiuni – 3. După locuinţă –
(cu excepţia, elevilor liceului german din Tarutino, care 100 % locuiau la sat), în majoritate, erau orăşeni.
Promovarea la cursul inferior constituia aproximativ 78 %, pentru liceu – 86,76%.
Referitor la liceele particulare de fete, către anul de învăţământ 1919-1920, erau 17 licee, 3 din ele au
luat fiiinţă începând cu anul 1917.
la Bălţi erau următoarele licee particulare de fete: „E. Ghensche” (1894), Liceul evreesc (1917).
La Cahul: „E. Leviţchi” (1916).
La Cetatea Albă: „M. Chemriţ” (1916).
La Chilia Nouă: „Svetenco” (1903).
În Chişinău, erau 8 licee private pentru fete: „Principesa Dadiani”; „Z. V. Remezova” (1910); „E. Na-
covscaia” (1894); „Gheiching” (1903); „I. O. Scomorovscaia” (-); „A. S. Goldenberg” (1883); Liceul Societăţii
funcţionarilor comerciali (1917); „P. R. Puzanova”(1918).
La Comrat: „P. R Puzanova” (1910).
La Tarutino: liceul german (1906).
La Tighina: „E. I. Boico” (1912) şi „V. Gherasimenco” (1912).
Numărul de eleve înscrise era superior liceelor de băieţi: pentru cursul inferior constituia – 1654 ele-
ve, la cursul superior – 1661, în total – 3315 eleve învăţau în licee private. În aceste licee lucrau 304 de cad-
re didactice, dintre care 54 maestre. După confesiune, elevele se împărţeau în: 1192 ortodocşi, 37 catolici,
11 protestanţi, 1939 mozaici, 36 – din alte confesiuni. După locul de trai, majoritatea elevelor locuiau la
oraş - 2511, la sate - 804 (în majoritate, locuiau în localităţi rurale elevele Liceului german, şi o parte din
Liceul din Comrat). După ocupaţie, erau părinţi din categoria proprietarilor mari şi mijlocii, bugetari, dar
cei mai mulţi din părinţi, erau însă comercianţi. Procentul de promovare pentru anul 1919-1920 era de
87,96 % pentru gimnaziu şi 88,62 la treapta liceală.
De asemenea, în Basarabia erau şi licee particulare mixte, în număr de 15 (pentru anul de învăţă-
mânt 1919-1920). Majoritatea, 11 din ele au fost înfiinţate după anul 1917:
Liceul românesc din Bairamcea (1918);
Liceul „Tarbut” din Cetatea Albă (1919);
Liceul comercial din Cetatea Albă (1913);
Liceul armenesc din Chişinău - (1918);
„Şumaher”, Chişinău (1919),
„Weismann & Runţov, Chişinău (1916);
Liceul „Tarbut” din Leova (1919);
Liceul evreiesc din Mărculeşti (1919);
„E. P. Glovaţcaia” din Noua Suliţă (1918),
„Regina Maria” din Rezina (1917),
Liceul „Tarbut” din Soroca (1919);
Cursurile serale ale grupei de profesori (1918);
Liceul evreiesc din Tarutino (-);
Liceul evreiesc din Tatar Bunar (1918)3;
Liceul „Tarbut” din Teleneşti (-).
În liceele mixte erau înscrişi 1865 elevi (1411 – curs inferior şi 454 curs superior). După religie 340
erau ortodocşi, 3 – catolici, 4 – protestanţi, 1176 – mozaici. Aproximativ 31% din elevi locuiau la ţară.
O parte din aceste licee erau întreţinute de societăţi şi comunităţi, celelalte erau particulare: „I. G.
Weismann”, Chişinău; liceul „G. I. Şvarţman”, Tighina; „I. O. Scomorovscaia”, Chişinău; „A. S. Golden-
berg”, Chişinău; liceele „E. I. Boico” şi „V. Gherasimenco”, la Tighina; „E. Leviţchi”, în Cahul; „M. Che-
mriţ”, la Cetatea Albă. După anul 1917 liceele particulare au jucat un rol defectuos , eliberând certificate
de absolvire asemănătoare cu cele ale statului.
3
Se păstrează ortografia originală.
114
În 1920-1921 erau şi 4 şcoli medii particulare:

Şcoala medie mixtă „Sudcovschi” din Chişinău, cu limba de predare rusă;
Şcoala medie mixtă din com. Ocniţa, jud. Hotin (predarea în limba rusă);
Şcoala medie mixtă „Tarbut” din com. Cârpeşti, jud. Soroca (predarea în limba israelită);
Şcoala medie mixtă din com. Năduşita, jud. Soroca (predarea în limba română).
În şcolile medii particulare erau înscrişi 416 elevi. În anul de învăţământ 1920-1921 au fost: 251 elevi
promovaţi, 107 repetenţi, 58 retraşi şi 34 absolvenţi. După naţionalitate4, chiar, şi elevii şcolii „Sudcov-
schi”cu limba de predare rusă s-au declarat de naţionalitate română, deasemenea, toţi elevii şcolii „Tar-
but”. S-au declarat „străini”, doar, elevii şcolii din Ocniţa. După confesiune: 272 erau ortodocşi, 9 catolici,
2 protestanţi, 96 mozaici şi 37 de alte confesii.
În 1919 mai erau şi două şcoli speciale (de muzică) particulare:
Cursurile de muzică şi lucru manual „Hraşanovscaia”5 (-)
Şcoala muzicală „Cornilov” (1898).
În cadrul şcolii „Hraşanovscaia” erau înscrise 100 de copile, dintre care, la cursul inferior: 95 – „în-
scrise”, 2 – „promovate”, 38- „repetente”, 55 – „retrase”; pentrul cursul superior: 5 – „înscrise”, 1 – „repe-
tentă”, 4 „retrase”. În această şcoală activau 7 profesoare (3 cu titlu definitiv şi 4 provizorii) şi 5 maestre.
În cadru şcolii muzicale „Cornilov” erau înscrişi 256 elevi (167 curs inferior şi 89 curs superior), 7 profe-
sori şi 17 maeştri. După religie, copiii erau repartizaţi astfel: 141 ortodocşi, 8 catolici, 4 protestanţi, 93 mo-
zaici, 10 de alte confesiuni.
În urma evenimentelor politice din anul 1917, atât şcolile particulare, cât şi cele de stat,, obţinuseră
dreptul de a se dezvolta, conform principiului naţional. Ministerul de Instrucţie Publică al Republicii
Democratice Moldoveneşti, prin circulara nr. 1214 din 8 martie 1918 anunţă că la baza învăţământului
Republicii Moldoveneşti este situat principiul naţional şi, având în vedere că sistemul de învăţământ
moştenit de la Statul Rus nu coincidea cu aspiraţiile enunţate, se propune spre discuţie tuturor instituţi-
ilor de învăţământ secundar problema implementării acestui principiu.
După Unirea din 27 martie, 1918 situaţia şcolilor particulare treptat se schimbă. Despre avantajele
obţinute de către instituţiile minoritare – private, în urma integrării Basarabiei în cadrul României, cerce-
tătoarea Luminiţa Fassel declară: „După revenirea Basarabiei la România, poate cel mai important câştig
al populaţiei germane, pe tărâm cultural, a fost regermanizarea şcolilor secundare din Tarutino şi Sărata,
rusificate, în mare măsură, începând cu finele veacului trecut. Acest drept a fost consfinţit printr-un Dec-
ret regal din 14 august 1918. Prin Decretul din 9 septembrie, 1919, şcoala medie de fete de 4 clase din Ta-
rutino a devenit liceu, absolventelor dându-li-se aceleaşi drepturi ca şi absolvenţilor liceului de băieţi din
aceeaşi localitate”6.
Însă, unii conducători de instituţii private, ce urmăreau discreditarea administraţiei româneşti şi
avantaje financiare, nu s-au folosit de posibilitatea aplicării principiului naţional în şcolile proprii, conti-
nuând, să folosească programe vechi cu predare în limba rusă, indiferent, de naţionalitatea copiilor.
Majoritatea şcolilor particulare ce activau în Basarabia în jurul anilor `20, nu atingeau rezultatele
minime aşteptate de părinţi, societate, stat. Pentru a exemplifica, vom urmări situaţia şcolară în cadrul
şcolii particulare speciale „Hraşanovscaia”, care, avea următoarele secţiuni: canto, pian, vioară, lucru de
mână. În anul de învăţământ 1919-1920, la cursul inferior au fost înscrise 95 de eleve, iar la sfârşitul anului
de învăţământ, 93 au fost calificate „repetente” şi „retrase” şi numai 2 „promovate”. La cursul superior,
din 5 copile înscrise, 1 a fost declarată „repetentă” şi 4 – „retrase”. Pentru anul de învăţământ următor,
1920 – 1921, avem următoarea situaţie: la cursul inferior – 45 de fete înscrise, 2 promovate, 18 repetente şi
25 retrase; la cursul superior: 3 eleve înscrise şi 3 retrase. În concluzie, pentru această perioadă, nu putem
vorbi de eficienţă în învăţământul privat7. Pe lângă acest exemplu, sunt înregistrate numeroase încălcări
şi la alte instituţii de învăţământ privat8.
4
Aici, probabil, autorul Anuarului statistic la rubrica „naţionalitatea” a confundat cu „cetăţenia”.
5
Se păstrază numele şcolii, conform sursei.
6
Luminiţa Fassel, Reformele şcolare româneşti de după 1919 şi presa germană din Basarabia // Revista de lingvistică şi ştiinţa literară,
1995, nr. 2.
7
Anuarul statistic al României, p. 296-297, tab. Nr.15.
8
Gheorghe Palade, Renaşterea vieţii spirituale româneşti în Basarabia (1918-1930). Căi şi mijloace de realizare, comunicare..., p. 142.
115
În cadrul şcolii muzicale „Cornilov”(1898), pentru anul de învăţământ 1920-1921 se atestă o situaţie
asemănătoare cu cea precedentă: din 94 de copii înscrişi, au fost promovaţi – 47, 5 – repetenţi şi 42 – retraşi9.
În perioada anilor 1919-1925 autorităţile statale au decis aplicarea Regulamentului de funcţionare a
înstituţiilor particulare din Vechiul Regat, elaborat în 1914. Însă, multe din aceste instituţii l-au ignorat,
continuând să funcţioneze după legile ruseşti, care nici acestea nu erau respectate.
În anul 1922 a avut loc Congresul liceelor particulare din Basarabia, la care a fost luat în dezbatere
problema Regulamentului de funcţionare al înstituţiilor de învăţământ particular. S-a decis ca, până la
elaborarea unui nou proiect de lege, toate aceste şcoli din Basarabia să funcţioneze în baza Legii învăţă-
mântului particular din Vechiul Regat.
Autorităţile şcolare, luând în seamă neconcordanţele dintre conţinutul planurilor de învăţământ ale
şcolilor de stat şi particulare, în scopul creării condiţiilor de admitere în învăţământul superior pentru toţi
absolvenţii, au luat hotărârea ca „bsolvenţii liceelor particulare din Basarabia cu studiile terminate până
în iunie-septembrie 1920, să poată să se înscrie la Universităţile din Regat, după ce vor fi trecut mai întâiu
un examen integral de promovare pentru ultima clasă de liceu după programele liceelor de stat din Basa-
rabia”10. Iar prin Ordinul din 13 august 1921 se organizează Comisii de examinare privind frecvenţa ele-
vilor, gradul de cunoaştere a limbii, geografiei şi istoriei românilor. De asemenea, se instituie admiterea în
universităţi numai după susţinerea examenelor de absolvire în şcolile publice11.
Multe din şcolile particulare însă nu se supuneau legislaţiei emiteau certificate de absolvire asemă-
nătoare cu cele ale statului. În unul din ziarele timpului se semnala că aceste instituţii „erau conduse de
străini, cu un corp didactic hibrid, nepregătit, cu programe cu totul străine de normele, predându-se toate
obiectele în limba rusă, independent de naţionalitatea elevilor, fără nici o obligaţie către stat”12. Pentru
acestea s-au stabilit măsuri de sancţionare. Instituţiile, care s-au conformat legislaţiei, au continuat să luc-
reze, celelalte s-au închis, fie în urma deciziilor ministeriale sau din lipsă de elevi. Pentru elevii acestor
şcoli, care doreau să obţină certificate de stat, s-a stabilit ca ei să susţină examene de promovare şi absol-
vire în şcolile de stat. În cadrul examinărilor profesorii din şcolile particulare aveau dreptul să asiste şi să
fie consultaţi la fixarea probelor scrise13. Acolo unde nu existau şcoli de stat, se organizau comisii ministe-
riale, care mergeau în localităţile respective spre a organiza examinările.
În perioada anilor 1919-1920, Ministerul Instrucţiunii a luat o serie de măsuri restrictive, dar abia
după desfiinţarea Directoratului, s-a reuşit stoparea eliberării diplomelor fără garanţii. Unele din aceste
şcoli au fost etatizate, celelalte s-au supus regulamentului şcolar pentru şcolile particulare. Treptat, unele
licee particulare au trecut sub îngrijirea statului, printre care liceul de fete „Ghensche” din Bălţi (1923) şi
liceul de fete „N. Dadiani” din Chişinău (1924).
În urma adoptării Legii bacalaureatului din aprilie, 1925, prin care se mărea numărul de discipline
la examinare, pentru absolvenţii şcolilor particulare şi minoritare se fixa o examinare adăugătoare. Ea se
organiza în capitala judeţului, în faţa unei comisii româneşti. În cadrul acestor examinări repetate, mulţi
absolvenţi erau respinşi din cauza necunoaşterii limbii române. Chiar şi în rândul liceului german de la
Ta-rutino, în cadrul sesiunii din 1926, 80% de elevi „căzuseră la bacalaureat”14.
Legea care a pus capăt tuturor neînţelegerilor din cadrul şcolii particulare şi care a avut drept scop
de a reglementa raporturile acesteia cu învăţământul public a fost Legea învăţământului particular adop-
tată la 19 decembrie 1925.
© MAFTEUŢĂ Natalia
9
Anuarul statistic al României, p. 356-357, tab. Nr. 14.
10
11
Ibidem.
12
Istoria Basarabiei de la începuturi pînă în 1998, coordonator Ioan Scurtu, ediţia II, Bucureşti, 1998, p. 164.
13
14
Luminiţa Fassel, Reformele şcolare româneşti de după 1919 şi presa germană din Basarabia // Revista de lingvistică şi ştiinţa literară,
1995, nr. 2.
116
ACTIVITATEA BIJUTIERILOR DIN ŢĂRILE SUD-EST EUROPENE ŞI BASARABIA

ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI XX.
POLITICA AUTORITĂŢILOR
dr. Liliana CONDRATICOVA
Summary
The author of this article considers some problems of the Jewelry development in Bessarabia and neighboring
areas for the first decades of XX century. On the base of archival documents and publications the activity of certain
jewelers and their workshops are analyzed as well as the main jewelry headwear of Bessarabian population including
various decorations of artistic trends and finance opportunities.
Prima jumătate a secolului XX se remarcă printr-o evoluţie spectaculoasă a artei bijuteriilor în ap-
roape toate ţările sud-est europene. Înarmându-ne cu dictonul renumitului bijutier Karl Faberje „Greută-
ţile există pentru a fi înfruntate”, încercăm să conturăm un tablou pe cât e posibil de amplu privind acti-
vitatea bijutierilor analizată în strânsă legătură cu politica autorităţilor faţă de acest domeniu.
Evenimentele militare, politice, economice au lăsat o amprentă deosebită nu numai asupra hărţii
geopolitice şi evoluţiei demografice, dar şi asupra culturii. În situaţiile de criză economică şi conflagraţii
militare dezvoltarea în linie ascendentă a prelucrării artistice a metalelor preţioase este expusă riscului
evident. În condiţiile cointeresării nemijlocite a autorităţilor civile şi bisericeşti în promovarea artei bijute-
riilor, în teritoriul dintre Prut şi Nistru, în prima jumătate a secolului XX, avem atestate numeroase ateli-
ere de bijuterie, plasate, de regulă, în or. Chişinău. De altfel, graţie politicii favorabile a autorităţilor laice
şi ecleziastice, au fost fondate, în 1911, atelierele şi magazinele Arhiepiscopiei Chişinăului, amplasate în
Chişinău, bd. Carol I, Nr. 911. Tot în interesul autorităţilor a fost publicarea, în 1940, a Catalogului acestor
ateliere, în paginile căruia au fost condensate informaţii valoroase privind piesele de podoabă confecţio-
nate de meşterii care au activat aici2. Deschise în 1911, atelierele au fost cu timpul renovate, a fost procu-
rat utilaj automatizat, necesar pentru confecţionarea podoabelor liturgice. Analiza detaliată a catalogului
făcută de noi anterior vine să confirme prezenţa meşterilor şi atelierelor specializate în realizarea inventa-
rului liturgic3. Totodată, catalogul în cauză ne indică categoriile de piese realizate de meşterii acestui ate-
lier în perioada funcţionării sale, începând cu anul 1911 şi până în anii celui de-al Doilea Război Mondial,
deoarece după editarea catalogului, în 1940, nu mai dispunem de informaţii cu referinţă la atelierele
Arhiepiscopiei. De asemenea, nu se cunoaşte numărul meşterilor din atelier, subiectul fiind la etapa tato-
nării, asupra căruia vom reveni în scurt timp. Cu certitudine, acest atelier a avut de suferit în prima ocu-
paţie sovietică, iunie 1940 – iunie 1941. Chiar dacă a şi fost revigorată funcţionarea sa în 1941, după insta-
urarea regimului sovietic, în 1944, şi în pofida politicii antireligioase purtată de autorităţi, atelierul a fost
închis definitiv.
Pe de altă parte, valoarea acestui catalog este destul de mare, fiind o mărturie veridică privind pre-
zenţa meşterilor localnici şi funcţionarea atelierelor în Basarabia, axate pe realizarea inventarului liturgic.
Catalogul oferă informaţii suficiente pentru a stabili tipurile de podoabe realizate (veşminte, cruci, ferecă-
turi de icoane, cruciuliţe de botez ş.a.), dar şi materiile prime folosite (aliaje metalice ieftine, alpaca, alama,
cupru ş.a., sticlă colorată, argintul sau placarea cu argint). Totodată, Catalogul atelierelor Arhiepiscopiei
explică folosirea unor anumite tehnici de lucru, pentru teritoriul dintre Prut şi Nistru cele mai uzuale fi-
ind turnarea în tipare/forme speciale, tehnică care permite realizarea unui număr mult mai mare de po-
doabe identice, decât confecţionarea manuală. În aşa mod, stabilim o particularitate a orfevrăriei biseri-
ceşti (dar şi laice) de la începutul secolului XX – impactul tehnologiilor noi, a utilajului automatizat, ele-
1 Liliana Condraticova, Arta bijuteriilor din Moldova, Iaşi, Lumen, 2010, p. 123.
2 Catalogul atelierelor Arhiepiscopiei. Chişinău, Arhiepiscopia Chişinăului, 1940, 30 p.
3 Liliana Condraticova, Arta bijuteriilor din Moldova. Iaşi, Lumen, 2010.
117
ctric asupra procesului de confecţionare a pieselor. Noul utilaj performant a permis realizarea unui nu-
măr estimabil de piese, oferta propusă fiind capabilă să satisfacă cerinţele consumatorilor, mai ales în ca-
zul cruciuliţelor de botez, tirajate în cantităţi deosebite, şi, respectiv, lipsite de importanţă, atât istorică, cât
şi artistică şi tehnologică.
De asemenea, confecţionarea şi reparaţia inventarului liturgic se efectua în perioada interbelică la fab-
rica Episcopiei Bălţi4. De exemplu, reparaţia cădelniţei de la schitul Bocancea efectuată la fabrica Episcopiei
Bălţi a costat 100 lei, iar pentru procurarea de icoane pentru biserică şi tipărirea a patru cărţi bisericeşti s-a
eliberat suma de 269 de lei. Cu certitudine, funcţionarea atelierului de la Chişinău şi a fabricii din Bălţi, acti-
vitatea meşterilor, editarea catalogului atelierelor Arhiepiscopiei în 1940 şi alte măsuri concrete şi benefice
făceau parte din politica de susţinere a bisericii autohtone de către autorităţile laice.
Un alt aspect care necesită explicare asupra problemei evoluţiei orfevrăriei bisericeşti din Basarabia
este prezenţa saloanelor de comercializare ale inventarului liturgic, care constituie atât un grup impună-
tor de piese, ajunse în bisericile şi mănăstirile din Basarabia prin intermediul saloanelor specializate, cât şi
grupul pieselor realizate de meşterii localnici şi vândute în magazinele din oraş. Ca atare, asemenea ma-
gazine, unde puteau fi comandate veşminte preţioase, icoane, ferecate, vase de cult etc. au fost atestate de
noi numai în oraşul Chişinău. De exemplu, la hotarul secolelor XIX–XX, în Chişinău, funcţiona magazi-
nul lui D. Kara-Stoianov, unde erau comandate şi vândute inventar liturgic de toate tipurile şi categoriile,
veşminte bisericeşti, vase, podoabe de cult etc., publicitatea privind activitatea salonului fiind plasată pe
paginile ziarului „Novaia jizni”5. Tot aici puteau fi comandate piese de orfevrărie de dimensiuni mari, cum
ar fi clopotele provenite la uzinele specializate care aparţineau lui P. Finleandski şi Oloveanişnikov ş.a. Am
atestat asemenea cazuri cu referinţă la comandarea clopotelor, de diferite dimensiuni şi greutate, pentru
clopotniţele mănăstirii Noul Neamţ (Chiţcani), bisericile din Basarabia care aveau parohii mai înstărite
sau ctitori interesaţi în promovarea valorii bisericii din satul de baştină. Cu regret, producţia atelierelor
locale de aşa gen nu rezista concurenţei cu piesele produse de meşterii din regiunile limitrofe, din care
considerente avem documentate cazuri de procurare şi comandare a inventarului liturgic din Moscova,
Sankt Petersburg, Kiev sau Odesa şi nu avem confirmări documentate privind exportul producerii fiera-
rilor şi argintarilor locali în Ucraina sau Rusia. Ateliere de obiecte bisericeşti sunt atestate la Chişinău şi în
perioada interbelică, fiind propuse aceleaşi categorii şi tipuri de podoabe: veşminte, icoane şi cărţi cu fere-
cătură, cruci de procesiune, cruciuliţe de botez, cununi etc.
La începutul secolului XX şi în România se ducea o politică de păstrare a patrimoniului, inclusiv şi a
podoabelor bisericeşti. În această ordine de idei precizăm că potrivit Decretului Regal nr. 1719 din 2 iulie
1915, toate bisericile şi mănăstirile ţării anterioare anului 1834 erau declarate monumente istorice până la re-
vizuirea şi completarea inventarului general al monumentelor6. În acest context, nu numai arhitectura edifi-
ciilor ecleziastice prezintă interes pentru cercetători, dar şi podoaba interioară a lăcaşurilor.
În perioada interbelică, în bisericile basarabene grija pentru inventarul de cult, procurarea lui şi
reparaţia necesară erau pe seama parohului sau stareţului/stareţei mănăstirii. De exemplu, administraţia
schitului Bocancea avea grijă pentru inventarul liturgic din biserică. În luna septembrie 1934, cheltuielilor
curente menţionate la compartimentul economic li se adaugă cheltuielile legate de procurarea iconiţelor
de metal (la preţul de 240 lei bucata)7, toate realizate în atelierele de la Episcopia Bălţi.
Chiar şi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, autorităţile duceau o politică de susţinere şi
promovare a bisericii din Basarabia, contribuind financiar la restabilirea lăcaşurilor sfinte devastate în
timpul primei ocupaţii sovietice (1940–1941). Comunitatea monahală de la Ţigăneşti, de exemplu, a avut
de suferit din cauza distrugerii patrimoniului deţinut, fiind comise numeroase jafuri şi distrugeri8. Situa-
ţia a început să se amelioreze în 1941–1944, statul român acordând mijloace financiare pentru reparaţia
complexului monahal şi redresarea economiei mănăstireşti. Se ducea şi o evidenţă a inventarului biseri-
4 Arhiva Naţională a Republicii Moldova (în continuare: ANRM), Fond 1217, inv. 1, dosar 624, f. 117.
5 Vera Serjant, Ziarul „Novaia Jizni” şi rolul lui în dezvoltarea publicităţii în Basarabia ţaristă // Tyragetia. Chişinău, 2012, p. 280.
6 Anuarul Comisiunii Monumentelor Istorice pe 1943. Bucureşti, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului. Imprimeria Naţională,
1946, p. 11. Accesat 20 aprilie 2013. www.dacoromanica.ro

8 Alexandru Guţuleac, Profanarea şi distrugerea patrimoniului bisericesc sub prima ocupaţie sovietică (1940–1941) // Buletin Şti-
inţific. Revistă de Etnografie, Ştiinţele Naturii şi Muzeologie, S. N., Volumul 13 (26), Etnografie şi Muzeologie, Chişinău,
2010, p. 229-240.
118
cesc. În 1941–1942, ambele biserici ale mănăstirii Ţigăneşti erau menţionate ca fiind „cu obiecte îndestula-
te”, fără a fi specificate natura podoabelor liturgice şi a icoanelor, originea şi vechimea, lor, stilul şi icono-
grafia9. Asemenea cazuri au fost atestate pe întreg teritoriu dintre Prut şi Nistru, mănăstirile mari şi bise-
ricile fiind redeschise (cazul mănăstirii Frumoasa închisă în 1940) şi susţinute pentru a-şi putea continua
activitatea. Dosarele de arhivă din perioada celui de-al Doilea Război Mondial ne dau doar o descriere
amplă a mănăstirilor, lista vieţuitorilor de aici şi scurte date biografice, pământurile deţinute, pe când la
capitolul inventar bisericesc avem doar menţiunea „cu podoabe îndestulată” sau „lipsită de odoare bise-
riceşti”, fapt care creează impedimente serioase în cercetarea subiectului propus de noi10.
Cu totul diferită a fost politica autorităţilor sovietice faţă de problemele de cult şi orfevrăria biseri-
cească în Rusia, Ucraina şi în stânga Nistrului. Din motivul că subiectul privind politica autorităţilor faţă
de biserică poate deveni o temă separată de cercetare, ne vom opri doar la unele momente care denotă
atitudinea negativă a noii conduceri sovietice faţă de lăcaşele de cult şi podoabele ecleziastice11.
În Rusia sovietică situaţia din domeniul artei religioase, inclusiv orfevrăria, s-a schimbat radical
după revoluţia din octombrie din 1917. În pofida faptului că Biserica Ortodoxă Rusă a reacţionat prompt
la problemele legate de foamete, sărăcie, organizând cu această ocazie Comitetul Bisericesc în ajutorarea
celor înfometaţi, criza economică şi alimentară a fost folosită de soviete pentru a declanşa o campanie
complexă îndreptată împotriva bisericii ca autoritate spirituală, dar şi în calitatea sa de deţinătoare de
mari averi din piese de metal preţios.
Conform decretului din 23 februarie 1922 a fost pornită campania de confiscare a podoabelor preţioase
de cult din toate bisericile şi mănăstirile ortodoxe ruse care dispuneau de inventar liturgic preţios12. Sub pre-
textul ajutorului alimentar acordat populaţiei înfometate, au fost confiscate de la biserică 33 puduri de aur,
23,997 puduri de argint, 14 puduri de perle, 35,000 diamante şi 71,000 pietre preţioase. Sunt date generale, care
denotă ardoarea bolşevicilor în vederea scoaterii averilor preţioase din biserici pentru a folosi sursele financi-
are obţinute de la vânzarea pieselor de cult în lupta împotriva duşmanilor ţării sovietelor.
Pe de altă parte, au avut de suferit şi colecţiile muzeale. Numeroase piese de podoabă bisericească
au intrat în colecţii muzeale, după cum a fost cazul inventarului liturgic al bisericilor şi mănăstirilor din
Moscova care a intrat, în anii 20–30 ai secolului XX, în custodia Galeriei Tretiakov13. Unul din cele mai
complexe muzee ruse, Muzeul Kremlinului, avea o expoziţie faimoasă de inventar liturgic preţios. Dar
deja la finele anilor 20 ai secolului XX, tot mai mult se fac resimţite tendinţele propagandei politice şi
ideologice14. Iar începând cu anii 1928–1929 obiectivul principal devine elucidarea luptei de clasă, ampla-
sarea pieselor în expoziţiile muzeale în conformitate cu „apartenenţa de clasă”. Astfel, toate podoabele li-
turgice din metale nobile erau prezentate în cadrul expoziţiilor doar în calitate de „piese materiale, bur-
gheze”, iar în august 1930 a fost adoptată decizia ca „în fiecare secţie din Orujeinaia Palata să fie prezentată
câte o expoziţie cu subiect antireligios”15. Concluzia vine de la sine: instaurarea sovietelor a dus la schimba-
rea radicală a atitudinii autorităţilor laice faţă de biserică şi podoabele liturgice, care au avut un destin greu.
Bisericile au fost închise, devastate, iar podoabele de preţ erau confiscate pentru soluţionarea crizei alimen-
tare, iar după 1930 folosite în lupta ideologică dusă cu biserica. Cert este că rolul educaţional al muzeelor
este foarte mare, din care motiv expunerea inventarului liturgic preţios doar „ca valoare materială” şi pre-
zentarea podoabelor valoroase ca „element antireligios” a avut un efect dezastruos.
Politica autorităţilor s-a răsfrânt şi asupra activităţii meşterilor care confecţionau podoabe de cult. Astfel,
dacă la cumpăna secolelor XIX–XX în Rusia funcţionau ateliere şi activau meşteri (K. Faberje, P. Oloveanişnikov,
A. Postnikov, P. Sazikov, I. Hlebnikov ş.a.) care realizau piese de cult din metale preţioase, atunci cu venirea sov-
ieticilor serviciile lor au devenit inutile, meşterii închizând afacerea au emigrat peste hotare.
9 ANRM. F. 1135, inv. 3, dos. 212, filele 54-75.

10 ANRM. F. 1135, inv. 3, dos. 211; ANRM, F. 1135, inv. 3, dos. 212.
11 Лилиана Кондратикова, Ювелирное искусство Бессарабии в первой половин XX века, Saarbrücken, LAP Lambert Academic
Publisching, 2013. 145 c.

12 Vadim Guzun, Rusia înfometată. Acţiunea umanitară europeană în documente din arhivele româneşti. 1919–1923, Cluj-Napoca, Institu-
tul de Istorie „George Bariţiu”, 2012.

13 A. Лукашов, Новое открытие Третьяковской галереи, В: Ювелирный мир. Москва, 1999, № 6, с. 28-30.
14 E. Щербина, Особенности экспонирования произведений ювелирного искусства в музее Московского Кремля (1920–1930-е годы). В: Юве-
лирное искусство и материальная культура. Санкт-Петербург, Издательство Государственного Эрмитажа, 2009, с 171-175.
15 Ibidem.
119
În ceea ce priveşte Ucraina limitrofă, aici situaţia era şi mai dificilă. Campania de lichidare şi confis-
care a averii bisericeşti a fost pornită la începutul anilor ’20 ai secolului XX16. O serie de documente şi
publicaţii consultate cu referinţă la acest subiect demonstrează prezenţa în bisericile şi mănăstirile ucra-
inene a unor veritabile tezaure de piese de cult executate din aur, argint, pietre preţioase şi perle. În pri-
măvara lui 1922, podoabele preţioase de cult din bisericile ucrainene au intrat în vizorul statului, care a
format o comisie specială denumită „Comisia pentru confiscarea valorilor bisericeşti în ajutorul înfometa-
ţilor” (ucr.: Комiсiя по вилученню церковних цiнностей на допомогу голодуючим)17. Instituirea acestei comi-
sii a fost cauzată de foametea din anul 1921 din Povoljia (Rusia) şi câteva gubernii al Ucrainei. Comisia
creată avea dreptul deplin de a lua din biserică tot ce era valoros, deşi în opinia unor cercetători ucrai-
neni, Galinei Staniţina, recolta unui singur an din câteva regiuni afectate nu putea să coste atât, la cât au
fost evaluate podoabele bisericeşti de preţ păstrate în bisericile şi mănăstirile din Rusia şi Ucraina sovie-
tică18. În rezultatul numeroaselor demersuri şi scrisori semnate de oamenii de ştiinţă şi artă din Ucraina,
s-a reuşit a convinge autorităţile statale că în lăcaşurile sfinte se păstrează nu numai valori materiale, cum
le prezentau bolşevicii, dar adevărate opere de artă a prelucrării artistice a metalului, icoane şi ferecături
de preţ, care reprezintă patrimoniul ţării. În situaţia creată Comitetul ucrainean de protecţie al monumen-
telor de artă şi antichitate a reuşit să impună prezenţa experţilor săi în componenţa comisiilor formate
pentru confiscarea podoabelor de cult bisericeşti. Experţilor li se eliberau legitimaţii în care era menţionat
că persoana avea dreptul să participe la lucrările comisiilor de confiscare a podoabelor de cult pentru a
determina şi a lua la evidenţă piesele de o deosebită valoare istorico-artistică19. În aşa fel, cercetătorii ucra-
ineni au reuşit să salveze o parte din podoabele din metale preţioase, care erau luate la evidenţa Comite-
tului ucrainean de protecţie al monumentelor de artă. Şi ca urmare a actelor semnate, la fiecare confiscare
se preciza că podoabele au fost luate la evidenţa Comitetului gubernial de protecţie al monumentelor de
artă, invocându-se în acest caz Decretul Comisariatului Norodnic al RSS Ucraineană din 3 aprilie 1919
(ziarul „Izvestia”, nr. 11-38) şi ordinul Comitetului revoluţionar din Kiev cu nr. 380 (ziarul „Izvestia” nr.
98 din 11 martie 1921)20. Observăm că autorităţile ucrainene deja din anul 1919 duceau o politică de luare
a podoabelor de preţ la evidenţa Comitetului gubernial de protecţie al monumentelor de artă. Totodată,
constatăm că în unele cazuri prezenţa expertului în arta în cadrul Comisiilor de confiscare a podoabelor
bisericeşti era mai mult ca formală, deoarece în pofida insistenţelor celor din Comitetul de protecţie al
monumentelor de artă, în aprilie 1922, au fost confiscate din mănăstirea kieveană cu hramul Sf. Mihail
piese cu o deosebită valoare istorică şi artistică21. Numai din Lavra Kievo-Pecersk au fost confiscate 2 pu-
duri de aur, peste 130 de puduri de argint, 1160 carate de diamante22. În condiţiile create, când erau se-
chestrate marea majoritate a podoabelor liturgice, s-a decis ca unii cercetători să fie investiţi cu dreptul de
a selecta podoabe de preţ pentru a fi păstrate în fondurile muzeistice. O asemenea împuternicire avea şi
Daniil Şcerbakivski specialist de la Primul Muzeu de Stat din Kiev, eliberat la 25 mai 1922 cu nr. 2747,
care îi permitea evaluarea podoabelor de cult pentru a fi salvate de Comitetul de confiscare prin transfe-
rarea la muzeul de stat. De fapt, credem că a fost o măsură benefică, în aşa fel fiind salvate numeroase po-
doabe de preţ din bisericile ucrainene. Multe din ele sunt expuse actualmente în colecţiile Muzeului Naţi-
onal de Istorie al Ucrainei, iar cea mai completă colecţie păstrându-se în Muzeul Valorilor Istorice al
Ucrainei (Музей исторических драгоценностей Украины).
Istoricul acestui muzeu începe din anul 1921, când prin decizia autorităţilor sovietice din Ucraina a
fost fondată Academia de Ştiinţe a Ucrainei căreia i s-au transmis şi câteva încăperi amplasate pe teritori-
ul Lavrei Kievo-Pecersk23. În februarie 1922 a fost organizat Comitetul Arheologic, membrii căruia au de-
pus eforturi considerabile pentru salvarea inclusiv şi a podoabelor liturgice din metale preţioase prin par-
16 Г. Станицина, Скарби як джарело поповнения фондив музеив // Музейни читання. Материалы научной конференции
«Ювелирное искусство – взгляд сквозь столетия» 10-12 ноября 2008 года,. Киïв, 2009 г., с. 9.
17 Ibidem, с. 4-16.
18 Ibidem, с. 6.
19 Ibidem, с. 6-7.
20 Ibidem, с. 7.
21 Ibidem, с. 8.
22 Г. Станицiна, Архiвнi документи про iсторiю деяких музейних експонатiв // Музейни читання. Материалы научной конфе-
ренции «Ювелирное искусство – взгляд сквозь столетия» 5-6 ноября 2005 г., Киïв, 2006, с. 13.
23 Ibidem, с. 13-28.
120
ticiparea directă la crearea muzeelor din Kiev, muzeului din Lavra şi celui de la Academia Teologică24. În
situaţia creată, la începutul anului 1922, pe teritoriul Lavrei Kievo-Pecersk a fost fondat Muzeul Religiei
(Музей Культа), iar la 6 martie 1922 Comitetul Arheologic s-a adresat conducerii AŞ a Ucrainei cu decla-
raţia că guvernul RSSFR a decis să întreprindă măsuri concrete pentru soluţionarea crizei alimentare, şi
anume confiscarea valorilor materiale care s-au acumulat timp de secole în biserici. Însă Comitetul Ar-
heologic al Ucrainei spera că selectarea pieselor de cult din bisericile ucrainene va avea loc numai în pre-
zenţa reprezentanţilor Comitetului Arheologic, Comitetului Gubernial pentru Protecţia Monumentelor
de Istorie şi Antichitate, Institutul de Arheologie, Societatea Istorică „Nestor Cronicarul” şi Academia de
Artă25. Ca urmare a activităţii în comun, doar în septembrie 1922 au fost transferate în primul Muzeu de
Stat 500 de piese de cult luate din bisericile Kievului şi a guberniei Kiev26. Cert este că colecţiile actuale ale
Muzeului Valorilor Istorice al Ucrainei, deschis cu acest statut în anul 1963, conţin numeroase podoabe
trecute din biserici la muzee anume prin anii 1922–1930. Valoarea şi splendoarea acestui muzeu fascinea-
ză, reprezentând o evoluţie a orfevrăriei laice şi de cult de la primele podoabe atestate până la ziua de azi,
cu expoziţii destinate podoabelor liturgice de rit ortodox, catolic şi iudaic27.
Astfel, conform actului nr. 904, în martie 1922 din biserica Sf. Nicolae de pe str. Nikolaevskaia din
Kiev (Catedrala Militară), au fost luate, sub semnătura membrilor comisiilor sus-numite şi a expertului
care a apreciat podoabele, în colecţia muzeală următoarele piese liturgice (cele anterior secolului al XIX-
lea au fost omise): un chivot de argint forjat de la începutul secolului al XIX-lea; o Evanghelie cu ferecătură
de argint forjat cu medalioane emailate de la mijlocul secolului al XIX-lea; cruce de pristol cu aplice emai-
late, mijlocul secolului al XIX-lea; cruce cu aplice emailate, sfârşitul secolului al XIX-lea; chipul cu Ador-
mirea Maicii Domnului, în argint forjat, dar al mitropolitului Filaret, începutul secolului al XIX-lea; cruce
de argint pe postament, cu elemente ornamentale gravate şi brunate, începutul secolului al XIX-lea; cruce
similară de pristol; cruce simplă cu gravare şi brunare din aceeaşi perioadă; cruce de lemn cu ferecătură
de metal de la începutul secolului al XIX-lea; chipul Sf. Nicolae asupra Porţilor Împărăteşti, în ferecătură,
de la hotarul secolelor XVIII–XIX; chipul Sf. Varvara, lucrat în metal forjat, cu chivot datat cu mijlocul se-
colului al XIX-lea28. Deşi ajunse în colecţiile muzeului de la Lavra, nici aici soarta podoabelor bisericeşti
nu a fost în siguranţă. Comisia pentru confiscarea valorilor bisericeşti în ajutorul înfometaţilor, cercetând
piesele din colecţiile muzeului vizat, a confiscat podoabe de o valoare deosebită, în pofida faptului că is-
toricul lor era legat de numele unor asemenea notorietăţi precum Bogdan Hmelniţki, Mazepa, Ecaterina
II ş.a. Printre aceste piese se numără o mitră cu perle, aur, diamante, rubine, safire, smaralde, cu preţul to-
tal, în 1922, de 10 000 de ruble; o panaghie de aur cu pietre preţioase evaluată la 7 298 de ruble; cruce pec-
torală cu lănţişor de aur, cu pietre preţioase cu o valoare de 5852 de ruble29.
Remarcăm în acest context că preţul la care au fost evaluate aceste podoabe liturgice constituie numai
valoarea metalului nobil şi a pietrelor colorate conform cursului în anul 1922. Astfel se precizează atitudinea
autorităţilor sovietice faţă de orfevrăria de cult, piesele fiind apreciate doar ca preţul metalului şi pietrelor, iar
importanţa istorico-artistică era totalmente neglijată. Odată confiscate de Comisia pentru confiscarea valorilor
bisericeşti, majoritatea podoabelor au dispărut fără urmă, fiind schimbate pe echivalentul lor bănesc.
De asemenea, conform unui act de confiscare de la Muzeul din Lavra Kievo-Pecersk, au fost luate
numeroase podoabe de preţ datate cu secolul al XVIII-lea, inclusiv şi un potir şi discos de argint (realizate
în 1803)30. În aprilie 1922, din mănăstirea Sf. Mihail din Kiev, cu acelaşi scop au fost confiscate icoana cu
chipul Sf. Mihail cu veşminte de aur, diamante, de o expresivitate artistică deosebită, darul împăratului
rus Alexandru I din anul 1815, alte piese preţioase, iar unele pietre preţioase erau pur şi simplu scoase de
pe podoabele liturgice fără a ţine cont de valoarea generală a piesei31.
25 Ibidem, с. 14.
26 Ibidem, с. 15.
27 Золота скарбниця Украïни. The gold treasury of Ukraine. Киев, Акцент, 1999, 207 c.
29 Ibidem, с. 18-19.
30 Ibidem, с. 20.
31 Ibidem, с. 22.
121
În pofida unei aparente atenţii a autorităţilor sovietice faţă de podoabele de valoare şi crearea diver-
selor comisii interesate de păstrarea pieselor, la 6 mai 1922, conform decretului Comisariatului Narodnic
al Educaţiei cu nr. 541, confiscarea podoabelor de preţ din muzee şi alte instituţii subordonate Comisaria-
tului în folosul celor înfometaţi, a fost încredinţată comisiilor speciale constituite din trei persoane (трой-
ка Н.К.П.), care îndată au şi început activitatea. În consecinţă, la nivel local se organizau asemenea comi-
sii, care au funcţionat în temeiul unei instrucţiuni special elaborate cu această ocazie, în care se menţiona
că vor fi confiscate toate podoabele de preţ din colecţiile muzeale şi lăcaşurile de cult, şi anume piesele de
metal care se folosesc în serviciul liturgic care nu au nimic comun cu producerea (candelabre, cădelniţe,
plas-tica miniaturală), vase preţioase, alte piese de lux ş.a. Piesele confiscate erau expediate la Moscova,
iar AŞ a Ucrainei a depus unele sesizări de a reîntoarce podoabele confiscate32. Astfel, din Moscova, de la
Trezoreria de Stat (Госхран – Государственное Хранилище), în octombrie 1922, au fost întoarse podoa-
bele confiscate în aprilie 1922, care includeau 29 de lăzi cu podoabe de cult, printre care potire de argint,
discose, linguriţe, steluţe, cruci, candele şi candelabre, cârjă arhierească, icoane cu ferecături ş.a., care con-
stituie astăzi colecţia Muzeului Valorilor Istorice din Kiev.
În această ordine de idei menţionăm că doar câteva date generale cu referinţă la subiectul enunţat
au scos în evidenţă politica autorităţilor sovietice faţă de podoabele de cult, văzând în ele doar valoarea
lor materială, fără a putea aprecia ponderea lor istorică şi artistică atât pentru arta decorativă naţională,
cât şi în plan european. Însă pentru a putea controla şi dispune în continuare de piesele de orfevrărie de
cult, în Rusia, Ucraina şi Transnistria se ducea o luptă aprigă între trei forţe: 1) statul – interesat doar în
valoarea lor financiară şi utilizarea ulterioară a sumelor câştigate pentru construcţia socialismului; 2) oa-
menii de ştiinţă – care apreciau valoarea lor istorico-artistică şi 3) clerul, pentru care podoabele liturgice
erau parte componentă a serviciilor liturgice, erau relicve ale lăcaşului de cult, prezentau tezaurul preţios
al bisericii. Cert este că fiecare găsea modalităţi diferite de a lupta: statul avea forţa militară necesară pen-
tru a confisca podoabele şi a le transporta (fapt dovedit de memoria creştinilor din bisericile din Ucraina
şi stânga Nistrului jefuite şi închise în această perioadă); cercetătorii ştiinţifici şi oamenii de cultură scriau
demersuri şi rapoarte privind valoarea podoabelor confiscate, dar de cele mai dese ori nu erau auziţi (si-
tuaţie fără schimbări şi în timpul campaniilor de lichidare ale lăcaşelor de cult din RSS Moldovenească);
iar preoţimea pur şi simplu ascundea podoabele, încercând în aşa fel să-şi salveze averea. Căutarea aces-
tor comori ale orfevrăriei de cult revenea Direcţiei Politice de Stat (Государственное Политическое Управ-
ление), care şi transmitea în unele cazuri tezaurele de piese de cult ascunse de preoţi în subordinea cer-
cetătorilor ştiinţifici şi a specialiştilor de la muzee. Directorul arhivei ştiinţifice a Institutului de Arheolo-
gie al AŞ a Ucrainei, Galina Staniţina, studiind dosarele de arhivă păstrate, a demonstrat prezenţa unor
astfel de tezaure ascunse practic la toate mănăstirile mari din Ucraina, inclusiv şi la Lavra Kievo-Pecersk,
când în 1924 au fost transmise Muzeului Naţional de Istorie „T. Şevcenko” podoabe de cult ascunse în
Lavră de cler33. Pe parcursul anului 1924 reprezentanţii Direcţiei Politice de Stat au căutat şi răsturnat
practic toate bisericile şi mănăstirile mari în căutarea de podoabe valoroase. Iar după închiderea, în 1925,
a Lavrei Kievo-Pecersk, căutările de comori şi podoabe preţioase au continuat sub forma de lucrări de re-
paraţie sau restaurare iniţiate aici.
După revoluţia din octombrie, a fost efectuată inventarierea tuturor podoabelor de preţ aflate în biseri-
cile şi mănăstirile ucrainene, inclusiv şi catedrala Sf. Sofie din Kiev, în care au fost documentate porţile împără-
teşti, de argint, de o rară frumuseţe, lucrate prin forjare, cu figuri aplicate şi medalioane de argint aurit34. În ia-
nuarie 1934 a fost adoptată decizia de a transforma catedrala în muzeu, filială a muzeului fondat pe teritoriul
Lavrei Kievo-Pecersk din Kiev. Conform directivei Comisariatului Norodnic al Educaţiei al Ucrainei nr. 873/1
din 27 noiembrie 1933, porţile împărăteşti ale catedralei Sf. Sofia, deopotrivă cu alte odoare bisericeşti, au fost
de-montate, confiscate şi transmise spre păstrare la Banca Naţională35. În consecinţă, numeroase podoabe pre-
ţioase au fost topite, vândute sau trecute peste hotare ca piese de anticariat.
ренции «Ювелирное искусство – взгляд сквозь столетия» 5-6 ноября 2005 г., Киïв, 2006, с. 24-25.
33 Г. Станицiна, Скарби як джарело поповнения фондив музеив, с. 13.
34 Ж. Арустамян, Царские врата Киево-Софийского Кафедрального собора // Ювелирное искусство и материальная культура.
Тезисы докладов. Санкт-Петербург, Издательство Государственного Эрмитажа, 2007, с. 8-14.

35 Ibidem, с. 8-14.
122
După ce bisericile din Ucraina şi stânga Nistrului au fost delapidate în 1922 de averi considerabile
contribuind în aşa fel „la ajutorarea înfometaţilor din Povoljia”, în 1923 a fost iniţiată campania de lichi-
dare a bisericilor şi mănăstirilor, fapt care a impus din nou unii parohi să ascundă inventarul liturgic din
metale preţioase36. La această etapă activau comisii speciale cunoscute ca Comitetul gubernial de lichi-
dare, în care erau incluşi şi cercetători ştiinţifici. Conform instrucţiunii Secţiei pentru afacerile muzeelor a
Comisariatului Norodnic pentru Învăţământ, cercetătorii şi experţii în artă urmau să se deplaseze la faţa
locului în componenţa Comisiei de lichidare a bisericilor şi mănăstirilor pentru a selecta piesele care ur-
mau să fie transmise muzeelor guberniale şi ţinutale. Actele conţineau în mod obligatoriu enumerarea şi
o scurtă descriere a podoabelor bisericeşti, după care podoabele erau transportate în Trezoreria Fondului
Muzeal. Şi doar în cazul când un anumit edificiu de cult prezenta valoare deosebită istorică şi arhitectu-
rală, lăcaşul era trecut în subordinea Secţiei pentru afacerile muzeelor, inclusiv cu toată podoaba interioa-
ră (vasele de cult, iconostasul şi icoanele, podoabele liturgice, cărţile preţioase cu ferecătură etc.) indispen-
sabile pentru funcţionarea bisericii37.
Constatăm astfel, că devastarea bisericilor şi confiscarea podoabelor de preţ a avut efecte negative atât
în Rusia şi Ucraina, cât şi raioanele din stânga Nistrului. Numai în luna mai 1922 din bisericile funcţionale
în satele transnistrene au fost confiscate 26 de puduri 36,5 funţi de aur. În judeţul Balta au fost confiscate 34
de puduri 9 funţi de aur, 23 de briliante faţetate, 43 de diamante, 5 ametiste, 21 de zolotnic de perle (un zolo-
tnic corespundea la 4,26 gr.), un pud şi 11 zolotnic de podoabe de cupru38. În acest caz bisericile au fost bru-
tal jefuite, deoarece în rare cazuri se confiscau şi piesele din cupru sau alte aliaje metalice ieftine, care nu
erau atât de multe în biserică, mai ales ca urmare a dispoziţiei Sf. Sinod din primele decenii ale secolului al
XIX-lea privind confecţionarea podoabelor de cult doar din argint cu titlul nu mai jos de 84.
De fapt, politica de lichidare a bisericilor şi confiscarea podoabelor preţioase se referea nu numai la
bisericile ortodoxe. Au avut de suferit şi sinagogile, dar şi bisericile de rit vechi, care erau atestate în spaţi-
ul studiat. Icoanele turnate de cupru, cruciuliţe de cupru etc. sunt specifice inventarului liturgic al lipove-
nilor, numărul cărora era destul de mare anume în judeţul Balta, satele din raioanele Camenca (satul Cu-
nicea) şi parţial Râbniţa.
Astfel, la 7 mai 1922 au fost confiscate din sinagoga or. Tiraspol „Poalei Tedek” o coroană de argint
aurit şi alte podoabe de argint; din sinagoga „Stulea” au luat un potir cu discos şi multe alte piese de me-
tal. În Casa de Rugăciune „Granovschi” au fost confiscate candelabrele, iar în „Sinagoga Nouă” – coroana
de argint cu greutatea de 5 funţi. Din „Sinagoga Mare” au fost luate toate piesele preţioase; din Casa de
Rugăciune „Bes Gamendraş” au fost luate două coroane de argint; în sinagoga „Steimberg” au fost con-
fiscate diferite podoabe de argint; iar din sinagoga „Valter” – o coroană de argint. În totalitate estimăm că
din sinagogile din Transnistria au fost luate un pud 13 funţi şi 4,5 zolotnic de podoabe de argint şi alte
piese de metal, iar din bisericile oraşului Tiraspol au fost confiscate 7 puduri de argint39.
În concluzie vom menţiona că subiectul anunţat nu este deloc unul epuizat, analiza documentelor
de arhivă şi discuţiile cu participanţii la evenimente oferind în permanenţă informaţii care detalizează ac-
tivitatea bijutierilor din Basarabia şi regiunile limitrofe în funcţie de interesul oficialităţilor şi politica dusă
faţă de orfevrăria laică şi ecleziastică.
© CONDRATICOVA Liliana
36 Г. Станицина, Скарби як джарело поповнения фондив музеив, с. 9.

37 Ibidem, с. 10.
38 Vadim Guzun, Rusia înfometată. Acţiunea umanitară europeană în documente din arhivele româneşti. 1919-1923, Cluj-Napoca, Institu-
tul de Istorie „George Bariţiu”, 2012, p. 463-464.

39 Ibidem.
123
RELAŢIILE ROMÂNO-SOVIETICE
(SEPTEMBRIE 1936-IUNIE 1940)
Mihai ŢURCANU
Summary
This study refers to the deterioration of the Soviet-Romanian relations in the context of a more general Euro-
pean political crisis marked by the assertion of fascist supremacy in international affairs amid a pronounced weak-
ness of the Versailles system. Our intention was to highlight the efforts of the Romanian diplomats to maintain good
neighborly relations with the Soviet Union while preserving Romania’s traditional alliances; alas, these efforts had to
face a increasingly revisionist Germany (with large economic interests in Romania ) that was putting huge pressure
on the Romanian state in order to attract it on the Axis side and to make the Romanians give up any prospect of an
alliance with the USSR. An important segment of this study is being dedicated to analyze the way in which the Ri-
bbentrop-Molotov Pact influenced Romanian-Soviet relations on the eve of Second World War, and to its direct con-
sequences: the ultimatums of 26 and 28 June, after which the USSR occupied Bessarabia, Northern Bukovina and Hertza.
Introducere. Acest studiu se referă la deteriorarea relaţiilor româno-sovietice în contextul crizei po-
litice europene şi al afirmării supremaţiei fasciste în afacerile internaţionale pe fondul slăbiciunii tot mai
pronunţate a sistemului de la Versailles. Am insistat asupra încercărilor diplomaţilor români de a păstra
relaţiile de bună vecinătate cu statul sovietic şi de a-şi menţine ţara în cadrul vechilor alianţe, asta în con-
diţiile în care Germania revizionistă (care avea mari interese economice în România) facea presiuni din ce
în ce mai mari asupra statului român pentru a-l atrage de partea sa şi a-l determina să renunţe la perspe-
ctiva unei alianţe cu URSS. Un segment important al acestui studiu l-am rezervat analizei modului în
care Pactul Ribbentrop-Molotov a influenţat relaţiile româno-sovietice în preajma celui de-al Doilea Răz-
boi Mondial, precum şi consecinţelor directe ale acestuia, notelor ultimative din 26 şi respectiv 28 iunie, în
urma cărora URSS a ocupat Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa.
Evoluția relațiilor româno-sovietice între anii 1936-1940 trebuie analizată în strânsă legătură cu eve-
nimente ce au influenţat mersul relaţiilor internaţionale începând cu a doua jumătate a anilor ’30. Iar aici
ne referim, desigur, la începutul afirmării supremaţiei fasciste în afacerile europene. Fenomenul respectiv
s-a concretizat într-o serie de fapte cum ar fi „sfărâmarea lanţurilor de la Versailles” de către naţional-so-
cialiştii germani prin reintroducerea serviciului militar obligatoriu, în martie 1935, remilitarizarea zonei
renane, în martie 1936, sau apropierea dintre Germania şi Italia, etc. Aceste acţiuni, în faţa cărora sistemul
de la Versailles s-a dovedit a fi neputincios, au alimentat atitudinile revizioniste ale altor state europene.
Este vorba, bineînţeles, de Bulgaria şi Ungaria. Astfel încât Europa interbelică din anii 1936-1937 nu mai
semăna decât foarte puţin cu cea a anilor ’20. Două mari tabere – în fond deja conturate - se pregăteau
pentru confruntarea ce avea să izbucnească câţiva ani mai târziu. Pe de o parte se afla tabăra statelor re-
vizioniste, hotărâte să schimbe în favoarea lor ordinea europeană, stabilită conform principiilor de la Ver-
sailles şi care erau Germania, Italia, Bulgaria şi Ungaria. De cealaltă parte erau Franţa, Marea Britanie,
Cehoslovacia, precum şi URSS care formal se afla în tabăra antirevizionistă, dar care, de fapt, aşa cum se
va confirma mai târziu, nu urmărea altceva decât să pregătească un teren favorabil pentru înfăptuirea
planurilor sale expansioniste. Această afirmaţie ar putea fi calificată drept o speculaţie întrucât nu există
documente care să o confirme, însă confirmarea ei se găseşte în desfăşurarea ulterioară a evenimentelor şi
mai ales în atitudinea Uniunii Sovietice faţă de vecinii săi. În acest sens, istoricul rus Oleg Ken menţionea-
ză că fuziunea dintre imperialismul tradiţional rus şi cruzimea bolşevică „a marcat agresivitatea sovieti-
că. Odată cu năruirea în anii ’20 a speranţelor la o revoluţie bolşevică mondială, această agresivitate s-a
ascuns anticipând cu bucurie catastrofa mondială din 1939 pentru a se manifesta din nou”1.
1 Олег Кен, System Error? Москва и западные соседи в 1920-е — 1930-е годы, în „Неприкосновенный запас”, Москва, 2002. № 4
(24), c. 29. Această remarcă echilibrată este de fapt o excepţie în contextul general al istoriografiei ruse contemporane, deci nu doar
124
Alte trei state europene care erau interesate de păstrarea ordinii stabilite la Versailles erau Polonia,
Iugoslavia şi România. Aceste ţări, dat fiind statutul lor de puteri de rang inferior, au încercat să promo-
veze o politică echidistantă faţă de ambele tabere. Polonia, bazându-se pe tratatele de neagresiune semna-
te cu URSS şi Germania, a preferat să nu se angajeze în vreun sistem de securitate colectivă, iar Iugosla-
via, deşi stat-membru al Micii Înţelegeri şi aliată a Franţei, a întreţinut totuşi legături economice şi politice
cu Germania nazistă. La rândul ei, România a trebuit să se adapteze şi ea noilor realităţi europene şi să-şi
orienteze politica externă în conformitate cu evoluţia intereselor marilor puteri.
Adaptarea politicii externe a României la noul context internaţional european. După înlocuirea
lui Titulescu cu Victor Antonescu, politica externă a României nu a fost modificată substanţial. S-a încer-
cat în schimb o adaptare a acesteia la noile realităţi europene. În acest sens, noul ministru de externe al
României făcut la 4 septembrie o declaraţie în care a specificat principiile de orientare a politicii româ-
neşti2. V. Antonescu reconfirma ataşamentul României faţă de valorile şi convingerile care au stat la baza
Înţelegerii Balcanice şi a Micii Înţelegeri, la fel ca şi principiul prieteniei franco-române, al alianţei cu Polo-
nia, precum şi dorinţa românilor pentru relaţii paşnice şi prieteneşti cu Uniunea Sovietică. Aceleaşi asigu-
rări, la 19 septembrie 1936, i le-a dat Antonescu lui Litvinov în persoană în timpul unei întrevederi cu
acesta la Geneva3. În telegrama expediată de la Geneva, ministrul de externe român spunea, între altele,
următoarele: „Azi, la ora 11, am avut o lungă întrevedere cu dl Litvinov, căruia i-am explicat motivele
polticii interne care au determinat formarea cabinetului fără Titulescu, asigurându-l că politica externă a
României va rămâne aceeaşi faţă de marile puteri aliate şi amice şi în particular faţă de Rusia, marele nos-
tru vecin, cu care, pe parcursul istoriei, n-am avut decât relaţii de bună prietenie şi fără de care nici un
ministru român cu o conştiinţă clară a intereselor noastre geografice nu va putea practica o altă politică
decât de bună vecinătate şi de prietenie”4. Sovieticii însă s-au arătat foarte sceptici faţă de aceste declaraţii,
iar motivele unei astfel de atitudini le exprimă N. Krestinski în telegrama pe care i-o trimite lui M.S. Os-
trovski la 13 ocrombrie 1936. Făcând trimitere la declaraţiile lui Antonescu pe care le trataează cu neîncre-
dere, Krestinski constată anumite „simptome” ale reorientării politicii externe române. Aici diplomatul
sovietic face referire la înţelegerea comercială româno-germană, care, deşi avea un caracter economic, va
duce, în urma lărgirii relaţiilor economice dintre cele două state, la aservirea clasei politice române la inte-
resele Germaniei. După această observaţie, al adaugă că atât „cât a fost Titulescu, el a reuşit să prevină
chiar şi încheierea unor acorduri cu caracter comercial...El înţelegea că o dezvoltare sporită a comerţului
cu Germania, îi va înlesni acesteia, în mod inevitabil, căpătarea unei influenţe politice hotărâtoare în Ro-
mânia. Acest lucru este în mod cert înţeles şi de actualul guvern, iar faptul semnării unui acord comercial
cu Germania vorbeşte despre disponibilitatea (românilor – M.Ţ.) pentru o mare apropiere de Germa-
nia”5. Celelalte două „simptome” erau vizibila îmbunătăţire a relaţiilor României cu Polonia (fapt, iarăşi
evitat de Titulescu, dat fiind cunoscuta apropiere polono-germană) şi cu Italia. Ultimile state sovieticii le
considerau potenţiali aliaţi ai Germaniei şi din această cauză le priveau cu ostilitate, după cum priveau şi
apropierea României cu acestea.
Aceeaşi atitudine o confirmă şi comisarul poporului pentru afacerile externe, M. Litvinov. Acesta
nu i-a comunicat lui V. Antonescu textul pactului semnat la Montreux cu Titulescu, întrucât nu considera
posibilă reluarea discuţiilor pe marginea acestui subiect până la o eventuală revenire a acestuia în funcţia
de ministru de externe6. După întâlnirea cu omologul său român la Geneva, Litvinov avea să observe că
asigurările de pritenie pe care le primise de la acesta nu l-au încântat deloc şi că stăruinţele României de a
avea relaţii bune cu Germania şi Polonia „nu pot fi folositoare nici nouă şi nici României”7. Totodată Lit-
vinov îl instruieşte pe Ostrovski să denunţe pactul de alianţă polono-român ca fiind unul cu caracter „ex-
sovietice de pînă la 1990. Astfel, M. Meltiuhov, într-o monografie de altfel foarte bine documentată, susţine că atacurile asupra Ba-
sarabiei în 1919, trupele bolşevice nu făceau decît să apere interesele legitime ale Rusiei sovietice. Autorul vorbeşte chiar de un
„Front nistrean” (Днестровский фронт) dintre această putere şi România: Михаил Мелтюхов, Бессарабский вопрос между миро-
выми войнами, 1917-1940, изд. Вече, Москва, 2010, c. 72-85.
2 Dimineaţa din 4 septembrie 1936.
3 Relaţiile româno-sovietice. Documente, vol. II: 1935-1941, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2003, p. 84-86.
4 Alexandru Cretzianu, Politica de pace a României faţă de Uniunea Sovietică, în „Patrimoniu”, 1992, nr, 1, p. 143-144.
5 Докумеиты внешней политики СССР, том 19, Госполитздат, Mосква, c. 478.
6 Ibidem, c. 565.
7 Ibidem, c. 432-433. Vezi şi М. Мелтюхов, op. cit., p. 174.
125
clusiv antisovietic” şi să accentueze faptul că după semnarea Convenţiei pentru definirea agresiunii şi
agresorului de la Londra, a pactului sovieto-francez şi sovieto-cehoslovac, precum şi după apropierea
semnificativă din România şi URSS, Kremlinul nu consideră necesară consolidarea alianţei româno-polo-
neze şi nu doreşte acest lucru8.
Efoturile diplomaţiei române de păstrare a bunelor relaţii cu URSS în contextul afirmării supre-
maţiei fasciste în afacerile europene. În aceeaşi perioadă diplomaţia română înaintează un nou proiect
de securitate europeană. De fapt proiectul în sine însemna reiterarea unor încercări mai vechi de a crea un
bloc care sa fie format din membrii Înţelegerii Balcanice, a Micii Înţelegeri şi Polonia. Acest bloc trebuia sa
aibă rolul unui „cordon sanitar” care să împiedice un eventual conflict între Germania şi URSS, dar în
acelaşi timp să păstreze relaţii bune cu ambele state. Proiectul a fost comunicat lui Ostrovski, care la rân-
dul său i l-a trimis lui Litvinov. Acesta din urmă a catalogat planul drept „prostesc” (нелеп), sugerându-i
lui Ostrovski faptul că acestuia nu-i va fi foarte greu să-l ridiculizeze9. De fapt, după cum o spune el în-
suşi, comisarul sovietic considera că nici un stat din Europa de Est nu era capabil să facă faţă cu succes
unei ofensive militare germane.
La 25 octombrie 1936, Hitler şi contele Ciano, ministrul de externe al Italiei, semnează acordul de
prietenie italo-german pe care Mussolini îl va numi ceva mai târziu „axa Roma-Berlin”. Prin acest act, Ita-
lia şi Germania consimţeau să promoveze o politică externă care să corespundă intereselor ambelor state
şi să-şi împartă sferele de influenţă în Europa Centrală şi cea de sud-est. În acest scop ei au hotărât să apli-
ce o tactică diplomatică, dublată de stratageme economice, care să destabilizeze relaţiile dintre statele Mi-
cii Înţelegeri şi Înţelegerii Balcanice şi să ducă, în final, la destrămarea acestora10. O lună mai târziu, la în-
ţelegerea italo-germană adera şi Japonia semnând cu Germania Pactul Anticomintern, iar Axa Roma-Ber-
lin devenea astfel Axa Roma-Berlin-Tokio. În condiţiile în care ordinea stabilită la Versailles devenea din
ce în ce mai fragilă, iar marile puteri occidentale păreau incapabile să opună acţiuni concrete provocărilor
revizioniste, situaţia României devine din ce în ce mai precară, mai ales că aceasta era suspusă constant
presiunilor din partea Germaniei. Un exemplu elocvent în acest sens este întrevederea pe care ambasado-
rul României la Berlin, N. Petrescu-Comnen, a avut-o cu Hermann Goering, pe atunci ministru responsa-
bil cu reînarmarea Germaniei. Acesta din urmă i-a comunicat diplomatului român că Germania este dis-
pusă să garanteze integritatea României cu condiţia ca aceasta „să nu se lege prin vreun tratat de alianţă
sau de tranzit de trupe cu URSS, România să nu mai contracteze noi angajamente împotriva Germaniei
sau România să nu ia parte la vreo combinaţie împotriva Germaniei”11.
În pofida presiunii din ce în ce mai evidente a puterilor revizioniste, România s-a menţinut totuşi
destul de ferm pe poziţii. În acest sens, Victor Antonescu a efectuat două vizite în capitalele celor mai im-
portanţi aliaţi ai României. În lunile noiembrie şi respectiv decembrie 1936, ministrul român a vizitat Var-
şovia şi la Parisul şi a reconfirmat, cu aceste ocazii, faptul că România rămâne fidelă Alianţei sale cu Fran-
ţa, Marea Britanie şi Polonia, precum şi alianţelor regionale din care făcea parte12. În acelaşi timp el a
atenţionat aliaţii săi polonezi asupra pericolului divizării Europei în blocuri militare, menţionând tot-
odată că România nu intenţionează să facă parte din vreun bloc militar ostil Uniunii Sovietice, după cum
nu doreşte să adere nici la vreun bloc sovietic13.
Vizita la Varşovia, precum şi declaraţiile lui Antonescu, au nemulţumit Moscova care considera
acţiunea diplomatului român drept una antisovietică. Ostrovski i-a reproşat lui Antonescu faptul că vizi-
ta sa în Polonia în sopul „reînvierii unui pact antisovietic” nu făcea altceva decât să dăuneze relaţiilor
sovieto-române. În discuţia pe care cei doi au purtat-o pe data de 1 martie 1937, diplomatul român i-a
replicat ambasadorului sovietic că vizita sa la Varşovia a fost efectuată în înţelegere cu Franţa, al cărei
scop este de a împiedica Polonia „să cadă în îmbrăţişarea Germaniei”14. Un alt punct al discuţiei asupra
căru-ia a insistat Ostrovski era criza prin care trecea Mica Antantă şi care se datora în special atitudinii
8 Докумеиты внешней политики СССР, том 19, Госполитздат, Mосква, c. 565.

9 Ibidem, c. 566.
10 M. Muşat, I. Ardeleanu, România după Marea Unire, vol. II, partea II, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988,
p. 1411.
11 Ibidem, p.1413.
12 Ibidem, p. 1412.
13 Докумеиты внешней политики СССР, том 20, Политиздат, Москва, 1976, c. 95.
14 Ibidem, p. 99.
126
mai noi a Iugoslaviei în relaţiile sale cu statele revizioniste. Semnarea unui acord cu Bulgaria însemna,
după părerea sa, începutul sfârşitului acestei structuri (o lovitură şi mai puternică Micii Înţelegeri avea să-
i fie adusă la 25 martie 1937, când, în timpul unei vizite la Belgrad a lui Ciano, a fost semnat tratatul de
prietenie italo-iugoslav15). Antonescu a respins aceste afirmaţii dând asigurări diplomatului sovietic că
„România preferă să-şi păstreze alianţele. Preferăm acest lucru decât să împingem Polonia în braţele Ger-
maniei. Noi dorim o relaţie de prietenie cu republicile sovietice. Doar un nebun ar putea crede că vrem
să-i avem ca duşmani pe sovietici”16. Aceste declaraţii nu erau însă suficiente pentru a-l convinge pe Lit-
vinov care se îndoia de sinceritatea României şi considera că „...ea singură (România – M.Ţ.) trebuie să
facă ceva care să înlăture suspiciunile noastre, însă nu sub forma unei declaraţii între patru ochi”17.
Confruntându-se cu lipsa de încredere din partea URSS, dar şi cu criza acută pe care o traversa
Mica Antantă şi în acelaşi timp izolat de Franţa, guvernul român s-a văzut nevoit să accepte propunerea
lui Goering menţionată mai devreme, şi anume că în schimbul garantării categorice şi precise a integrită-
rţii sale teritoriale de către Germania, România accepta să nu încheie cu Rusia sovietică vreun tratat de
alianţă sau unul care să reglementeze posibilitatea tranzitării teritoriului României de către trupele sovie-
tice, după cum îşi lua şi angajamentul de a nu intra în vreo „combinaţie îndreptată împotriva Germa-
niei”18. În acelaşi timp însă, el îi informa pe nemţi că statul român nu era dispus să renunţe la alianţele şi relaţi-
ile de prietenie pe care le avea cu alte state la acea vreme, dar şi la obligaţiile sale de a acţiona conform statutu-
lui de membru al Ligii Naţiunilor19. O astfel de garanţie din partea Germaniei nu a venit însă niciodată.
La mai bine de jumătate de an de la demiterea lui Nicolae Titulescu, cercurile politice de la Bucu-
reşti s-au convins de necesitatea semnării unui tratat cu vecinii de la răsărit. Numai că de data aceasta gu-
vernul român dorea garanţii ferme din partea Uniunii Sovietice privind recunoaşterea formală de către
aceasta a apartenenţei Basarabiei la România20. Însă sovieticii erau mult mai puţin dispuşi acum să sem-
neze o astfel de înţelegere. Într-o discuţie pe care M. S. Ostrovski a avut-o cu V. Antonescu la 28 aprilie
1937, ambasadorul sovietic îşi exprima scepticismul în legătură cu iniţiativa diplomatului român. La în-
trebarea lui Antonescu dacă Litvinov ar fi fost dispus să accepte semnarea unui pact de prietenie după
modelul iugoslavo-italian, Ostrovski i-a răspuns că nu cunoaşte intenţiile comisarului sovietic, dar că el
era de părere că semnarea unui pact cu România care să reglementeze şi diferendul basarabean era inutil
şi dăunător sovieticilor. Poziţia sovietică pe care el o exprima astfel era că apartenenţa ambelor state la
Liga Naţiunilor, precum şi tratatele pe care URSS le avea semnate cu România (i.e. Convenţia pentru de-
finirea agresiunii şi agresorului, Protocolul de la Moscova, schimbul de note diplomatice oficiale) erau su-
ficiente pentru ca relaţiile bune dintre cele două state să fie menţinute şi însemnau mult mai mult decât
un tratat de prietenie după modelul italo-iugoslav. Semnarea unui astfel de tratat ar fi însemnat, la 1937,
alimentarea tendinţelor revizioniste în Europa21. Asupra aceloraşi probleme a insistat V. Antonecu la Ge-
neva, când la 25 mai 1937 s-a întâlnit cu M. Litvinov. Acolo, ministrul român a încercat să-l convingă pe
Litvinov de necesitatea încheierii unui acord ce ar fi reglementat diferendul în problema Basarabiei, dar a
trebuit să audă o replică directă şi foarte puţin diplomatică din partea acestuia: „...(Basarabia – M.Ţ.) este
ocupată de România, noi nu ridicăm pretenţii, cu atât mai mult trebuie să tacă România, mai ales ca acea-
sta este în propriul ei interes”22. În acelaşi timp el i-a amintit lui Antonescu faptul ca Titulescu evita să ri-
dice problema Basarabiei în timpul negocierilor cu ei. Totuşi Litvinov s-a manifestat favorabil relativ la
posibilitatea semnării unui tratat de asistenţă mutuală cu România, propunând ca model pactul sovieto-
cehoslovac. V. Antonescu a manifestat rezerve în privinţa posibilităţii semnării unui tratat de asistenţă
mutuală cu sovieticii, faţă de care, credea el, opinia publică nu putea fi favorabilă23. Ceea ce-şi dorea
Antonescu era semnarea unui tratat cu sovieticii după modelul celui italiano-iugoslav. Discuţiile dintre
cei doi nu au avut nici o finalitate. Tot în Elveţia, numai că de data aceasta în alt loc şi anume la Talloires,
15 M. Muşat, I. Ardeleanu, op. cit., p. 1414.

17 Ibidem, p. 94.
19 Ibidem, p. 1415.
20 Emilian Bold, Ilie Seftiuc, România sub lupa diplomaţiei sovietice (1917-1938), Editura Junimea, Iaşi, 1992, p. 170.
21 Докумеиты внешней политики СССР, том 20, Политиздат, Москва, 1976, c. 210-211.
22 Ibidem, p. 270.
23 Relaţiile româno-sovietice, Documente, vol. II: 1935-1941, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2003, p. 143-144.
127
Litvinov a avut o întrevedere cu Nicolae Titulescu la 29 mai 1937. Cercurile diplomatice franceze au opi-
nat că aceasta a dăunat bunui mers al tratativelor româno-sovietice24 şi chiar Litvinov îi relata lui Ostrov-
ski într-o scrisoare din 13 iunie 1937 că Titulescu îi ceruse ca un eventual pact româno-sovietic de asisten-
ţă mutuală să nu fie semnat până el nu ar fi revenit în funcţia de ministru al afacerilor externe al Româ-
niei. Diplomatul sovietic a refuzat să-i facă o asemenea promisiune lui Titulescu. În continuare Litvinov
mai menţiona şi faptul că întrevederea avută cu Titulescu a urmat la patru zile după negocierile purtate
cu V. Antonescu şi, prin urmare, nu a avut cum să le influenţeze, infirmând astfel concluziile trase de dip-
lomaţii francezi25. Сu totul altfel este însă evocată întâlnirea dintre cei doi de către Titulescu. În cadrul în-
trevederii lor, relatează ministrul demisionat român, Litvinov i-ar fi declarat că a cere Moscovei recunoa-
şterea de jure a unirii Basarabiei, înseamnă de fapt recunoaşterea din partea României a lipsei sale de dre-
pturi asupra Basarabiei. El i-ar fi declarat lui Antonescu: „Reţin faptul că nu consideraţi Basarabia
românească şi reţineţi faptul că nici nu va fi vreodată...România şi-a schimbat politica externă. Trebuie să
ne apărăm împotriva actelor pe care Titulescu ne-a făcut să le semnăm. Voi v-aţi aruncat în braţele Polo-
niei, iar Germania este în spatele ei. Nu intenţionez să ridic chestiunea basarabeană atâta timp cât Româ-
nia nu se situează împotriva URSS. Dar acum când constat că vă îndreptaţi contra noastră, nu putem lăsa
în mâinile voastre atu-ul pe care-l reprezintă Basarabia în eventualitatea unui război. România, repet – în
zădar spuneţi contrariul -, şi-a schimbat politica externă. Vrem ca potenţialul pe care îl reprezintă Basara-
bia să devină rus şi nu german. De aceea ţin să vă comunic că vom încerca să reluăm Basarabia prin toate
mijloacele juridice şi militare posibile”26. Astfel, din memoriile lui Titulescu rezultă aceeaşi concluzie, şi
anume că în pofida tratatelor care legau cumva România de Rusia şi a schimbului de note diplomatice
prin care acestea îşi garantau reciproc suveranitatea şi neamestecul în afacerile interne, pentru Moscova,
aşa cum era şi de aşteptat, problema Basarabiei a rămas mereu deschisă, iar pentru soluţionarea acesteia
în favoarea lor, sovieticii nu aşteptau decât sosirea momentului potrivit.
Interpetările la care a fost supusă întâlnirea lui Antonescu cu Litvinov la Geneva l-au descurajat pe
ministrul român care se simţea trădat atât de comisarul sovietic cât şi de Titulescu şi de aceea a cerut, prin
intermediul lui Ostrovski, întreruperea negocierilor până în luna septembrie. M. S. Ostrovski, care apre-
cia efortul depus de diplomaţia română în vederea menţinerii relaţiilor prieteneşti cu statul său, a cerut
Moscovei să nu rupă negocierile cu România, subliniind încrederea sa în intenţiile pozitive ale guvernu-
lui României27. Diplomatul rus avea să se întâlnească la Bucureşti, pe 15 şi 16 iulie, cu Milan Hodža, pre-
şedintele Consiliului de Miniştri al Cehoslovaciei. Din discuţia pe care cei doi o poartă la 16 iulie rezultă
că sovieticii erau favorabili semnării unui pact de asistenţă mutuală cu România. La întrebarea lui Hodža
referitor la stadiul în care se aflau relaţiile dintre România şi URSS, Ostrovski i-a răspuns că Moscova era
dispusă să accepte continuarea tratativelor pe care le-a dus cu Titulescu, numai că, menţiona diplomatul
sovietic, „...orice text, în care se va găsi recunoaşterea formală a [anexării] Basarabiei, pentru noi este apri-
ori inacceptabil. Cu o recunoaştere formală a [anexării] Basarabiei noi nu vom fi de acord, luând în consi-
derare nivelul de stabilitate al politicii externe române, mai ales că o recunoaştere formală nu va contribui
cu nimic la sporirea securităţii României dinspre est, având în vedere documentele care reglementează
relaţiile noastre, asta bineîneţeles în cazul în care românii n-au pus la cale nişte planuri secrete împotriva
noastră”28. Totuşi, el îşi exprimă oarecare rezerve faţă de diplomaţia lui Antonescu, a cărui „francofilie” –
după spusele ambasadorului sovietic – nu avea alt rol decât de a sluji drept camuflaj un timp pentru ade-
văratele intenţii româneşti. El considera neacceptarea de către V. Antonescu a pactului sovieto-cehoslo-
vac ca model pentru un eventual tratat româno-sovietic precum şi insistenţa acestuia de a obţine recu-
noaşterea formală din partea URSS a apartenenţei Basarabiei la România drept dovezi ale lipsei de inten-
ţii serioase a românilor de a se apropia cu URSS29. În pofida scepticismului manifestat de sovietici, cea
mai mare parte a cercurilor politice din România era favorabilă semnării unui pact de asistenţă mutuală
cu URSS. Aceasta rezultă şi din vizita pe care a făcut-o Ostrovski la reşedinţa lui Gheorghe Tătărescu de
24 M. Muşat, I. Ardeleanu, op. cit., p, 1416.

25 Советско-румынские отношения, том. 2, 1917-1941, МИД РФ, Международные отношения, Москва, 2000, c. 146-147.
26 N. Titulescu, Politica externă a României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994, p. 125.
27 M. Muşat, I. Ardeleanu, op.cit., p. 1416.
29 Ibidem, p. 315.
128
la Poiana Braşov la 29 iulie 1937. Într-o discuţie de peste şapte ore ce demonstrează impasul în care se
aflau la acea dată raporturile româno-sovietice, Tătărescu a căutat să-l convingă pe Ostrovski că lucrurile
stăteau cu totul altfel decât insinua acesta când afirma că „românii s-au înhămat definitiv la carul anti-
sovietic al lui Beck”, aducând în sprijinul afirmaţiilor sale argumente destul de convingătoare de altfel.
Politicianul român a subliniat faptul că actualul guvern al României continua aceeaşi linie a politicii exter-
ne ca şi cel în care fusese prezent Titulescu, iar faptul că România a refuzat înnoirea tratatului de prietenie
semnat cu Italia în 1926, ca şi propunerile tentante pe care le-au făcut şi continuau să le facă nemţii în
legătură cu reînarmarea armatei române. În continuare, Tătărescu a adăugat că va semna în 1938 un
acord cu sovieticii care să fie convenabil ambelor părţi şi că orice guvern al României „va căuta prietenia
cu Rusia”, desfăşurarea evenimentelor după un alt scenariu însemnând o „nebunie” şi un „nonsens” care
se poate termina cu „dezmembrarea statului românesc şi nicicând un aventurier care să dorească acest
lucru nu va fi admis la guvernarea României”30.
Următorul eveniment care a influenţat evoluţia relaţiilor româno-sovietice a fost schimbarea guver-
nării de la Bucureşti. În urma rezultatelor alegerilor din decembrie 1937, regele Carol II invită la guver-
nare Partidul Naţional-Creştin al lui Octavian Goga şi A. C. Cuza. Această formaţiune politică cunoscută
în ţară, dar şi în străinătate, prin discursul său virulent antisemit şi pro-german, a stârnit îngrijorarea alia-
ţilor tradiţionali ai României. Londra, de exemplu, aprecia într-un sens negativ evoluţia evenimentelor de
la Bucureşti, considerându-le un eşec al diplomaţiei franceze31. La fel de îngrijorat s-a arătat şi Litvinov
care, dorind să cunoască poziţia guvernului român vizavi de perspectivele evoluţiei relaţiilor dintre cele
două state, l-a trimis în recunoaştere pe Ostrovski. Acesta s-a întâlnit la 5 ianuarie 1938 cu primul mini-
stru, Octavian Goga. În timpul acestei întrevederi, Goga i-a comunicat lui Ostrovski că România va acţi-
ona pe plan extern reieşind din obligaţiile pe care le avea ca membru al Micii Înţelegeri şi Înţelegerii
Balcanice şi aliat tradiţional al Franţei, Marii Britanii şi Poloniei cu care, mai adăuga el, nu intenţiona să
schimbe nimic în relaţiile pe care le avea. În legătură cu Uniunea Republicelor Sovietice, politicianul ro-
mân şi-a manifestat dorinţa de a păstra relaţii de bună vecinătate, menţionând că „trebuie să fii nebun
pentru ca, român fiind, să-ţi doreşti relaţii proaste cu URSS”. Ambasadorul sovietic şi-a manifestat neîncre-
derea faţă de aceste declaraţii ale lui Goga, făcând trimitere la prezenţa lui A. C. Cuza la conducerea parti-
dului şi în guvern, dar şi la numeroasele declaraţii antisovietice pe care membrii formaţiunii aflate la guver-
nare le făcuseră în numeroase rânduri cât timp se aflau în opoziţie. Toate acestea îl făceau să concluzioneze
că guvernul de atunci al României avea o imagine defavorabilă în URSS, dar că atitudinea celei din urmă
faţă de statul român va depinde doar de politica externă pe care o va duce guvernul Goga32.
La 10 februarie 1938 guvernul Goga, care nu se bucura de simpatie în cercurile politice de la Bucu-
reşti şi nici de un sprijin larg în rândul maselor, a fost înlăturat. Imediat a fost trimisă o telegramă a lega-
ţiei române din Paris care avea rolul, pe care de altfel l-a îndeplinit, să liniştească temerile pe care aliaţii
României le aveau privind o nouă orientare externă a acesteia. În textul acestei telegrame se menţionează
că, „credinţa imediată care şi-a făcut drum este că România rămâne neclintită în ale politicii externe, ală-
turi de Franţa şi Anglia”33.
Anul 1938 şi prima jumătate a anului 1939 au rămas în istorie ca fructuoasă perioadă pentru
revizio-nismul german. Fără a întâmpina vreo piedică, între 11 şi 13 martie 1938, Germania ocupă Aus-
tria, înfăptuind astfel actul ce va intra în istorie sub numele de Anschluss. Astfel, Germania se apropie
considerabil de Balcani şi de România, devinind totodată vecin direct cu aliatul ei cel mai credincios – Ita-
lia. Această consolidare a poziţiilor Germaniei în Europa Centrală şi de Est, a atras după sine şi o slăbire
considerabilă a poziţiilor franceze şi engleze în acea parte a lumii. Slăbirea influenţei anglo-franceze în
Europa de Est a atras după sine şi o slăbire a poziţiilor României în raport cu Germania, dar şi cu Unga-
ria, ale cărei tendinţe revanşarde erau alimentate de nemţi, dar mai ales de italieni. Carol II, care mereu şi-
a manifestat încrederea sa în forţa Angliei şi în convingerea că aceasta va ieşi învingătoare din orice con-
flict european, s-a văzut pus în situaţia să constate că deşi necesară, păstrarea legăturilor strânse cu Franţa
şi Anglia era adeseori foarte complicată. Iar în ceea ce privea Rusia, Carol considera că orice legătură
30 Докумеиты внешней политики СССР, том 20, Политиздат, Москва, 1976, c. 419-425.
31 Докумеиты внешней политики СССР, том 21, Политиздат, Москва, 1977, c.17.
32 Ibidem, p. 22-24.
33 M. Muşat, I. Ardeleanu, op.cit., p. 1435,
129
strânsă cu aceasta trebuia evitată pentru a nu atrage mânia Germaniei34. Aceeaşi atitudine o manifesta
Carol şi în raport cu iminenta dezmembrare a statului cehoslovac. În Însemnările sale, el menţiona că „situaţia
noastră este cea mai urâtă, din cauza Rusiei. De altfel, această nenorocită alianţă ceho-sovietică este una din
cauzele situaţiei de astăzi....Spre a veni în ajutorul aliatei sale, [URSS] nu are decât două căi de trecut, prin
Polonia, sau pe la noi, prin nordul Bucovinei. Noi ce putem face? Sau să-i lăsăm să treacă, şi atunci însemnea-
ză că suntem antrenaţi imediat în contra Germaniei, căci ea niciodată nu va admite ca noi să ne facem complici
cu U.S.S.R., şi, indirect, chiar să dăm o mână de ajutor duşmanilor ei....Dacă ne opunem... suntem în stare de
ostilitate faţă de ruşi şi cehi şi iată-ne aruncaţi fără voia noastră de partea Germaniei”35.
Despre evoluţia relaţiilor românsovietice în contextul evenimentelor premergătoare pactului
„Hitler-Stalin”. Nu numai că situaţia internaţională s-a deteriorat peste măsură de mult, dar nici M. S.
Ostrovski nu mai era ascultat la Moscova. Mai mult decât atât, se pare că în condiţiile în care la putere a
ajuns partidul lui Goga, catalogat de ruşi drept deschis anti-sovietic, Kremlinul nu a mai considerat ne-
cesară prezenţa la Bucureşti a ambasadorului sovietic, şi în ianuarie 1938 acesta a fost rechemat acasă.
Deşi conştient de pericolul la care se expune, la 4 februarie Ostrovski pleacă spre Moscova. Odată ajuns
acolo, a fost acuzat de legături cu opoziţia troţkistă şi a dispărut la fel ca şi mulţi alţi diplomaţi sovietici de
marcă (Karahan, Krestinski, Rozenberg etc.) în epurările staliniste din 1937-193836; un alt diplomat în
locul lui nu a mai fost trimis.
Astfel, în absenţa unui reprezentant sovietic la Bucureşti, în aprilie 1938,la Bucureşti soseşte
Alksandrovski, ministrul sovietic în Cehoslovacia, pentru a sonda poziţia României în legătură cu
posibilitatea unei agresiuni germane asupra Cehoslovaciei. În acest scop, el a avut două între-vederi.
Prima a fost cu N. Petrescu-Comnen, noul ministru de externe al României într-un guvern-mario-netă
adus la putere după ce Carol şi-a impus dictatura la 10 februarie 1938. De altfel, numirea lui Petre-scu-
Comnen în funcţia de subsecretar de Stat în Ministerul Afacerilor Străine la 17 februarie şi apoi în cea de
ministru la 30 martie au putut fi interpretate cu uşurinţă de către sovietici drept un mare pas al Româ-niei
în direcţia Germaniei, întrucât până atunci, vreme de şase ani, diplomatul român fusese ambasador la
Berlin. În cadrul acestei întrevederi, ministrul român a manifestat rezerve faţă de posibilitatea aderării
explicite a României la una din tabere. El a făcut trimitere în acest sens la tratatele pe care Franţa şi Anglia
se semnaseră recent cu Italia, şi a concluzionat că pentru România, ca ţară mică, era indicat ca în această
situaţie să adopte o poziţie de expectativă37. Aceleaşi probleme le-a discutat Aleksandrovski şi cu regele
Carol II. Despre rezultatele audienţei sale la rege, Aleksandrovski i-a comunicat lui Stalin în persoană,
subliniind că acestuia îi era frică de Germania şi că nu dorea, aşa cum de altfel declarase chiar el însuşi în
câteva rânduri, un acord care să stabilească o modalitate de trecere a trupelor sovietice prin România.
După ce Aleksandrovski şi-a încheiat raportul în această privinţă, mareşalul Voroşilov a declarat că Ar-
mata Roşie era în stare să asigure asistenţă Cehoslovaciei şi că, totodată, s-a convenit a se găsi o modali-
tate pentru ca aceasta să poată tranzita teritoriul Poloniei în vederea sprijinirii militare a cehoslovacilor.
Numai că, dat fiind bine cunoscutul anatagonism polono-cehoslovac ce pronea de la un diferend terito-
rial, Polonia a refuzat să admită tranzitarea teritoriului său de către armatele sovietice. De fapt polonezii
căutau să profite şi ei de pe urma slăbiciunii Cehoslovaciei, ceea ce vor face mai târziu când vot participa
la dezmembrarea acesteia prin ocuparea regiunii Teschen. În această situaţie, când refuzul polonez era
cât se poate de categoric, francezii au ridicat în faţa sovieticilor posibilitatea recunoaşterii de către aceştia
din urmă a unirii Basarabiei cu România, dacă aceasta va consimţi, la rândul ei, să permită trecerea trupe-
lor sovietice prin nordul Bucovinei. Sovieticii au consimţit să ia în considerare această posibilitate, dar i-
au transmis ministrului de externe al Cehoslovaciei, Kamil Krofta, faptul că Moscova era decisă ca arma-
tele sale să tranziteze pământurile României indiferent dacă aceasta îşi dădea consimţământul sau nu38.
Cum însă ultima variantă ar fi aruncat România în braţele Germaniei, era necesară stabilirea unui înţele-
geri în acest sens. Pentru aceasta, ministrul de externe al Franţei, Georges Bonnet şi cel al României,
34 Ibidem, p. 1452.
35 Carol II, Însemnări zilnice, vol. I, Editura Scripta, Bucureşti, 1995, p. 144.
36 Кен, М. С. Островский и советско-румынские отношения (1934-1938 гг.), în „Россия в XX веке.Сб. статей к 70-летию со дня
рождения чл.-корр. РАН проф. В.А. Шишкина”, Cт. Петербург, 2005, c. 358-360.
37 Докумеиты...., c. 196-197.
38 M. Muşat, I. Ardeleanu, op. cit., 1455.
130
N.Petrescu-Comnen, au avut o întâlnire la 12 mai 1938, în timpul unei sesiuni de la Geneva a Ligii Naţiu-
nilor. Acolo, ministrul francez a încercat să-l convingă pe diplomatul român să-şi dea acordul în privinţa
tranzitării României de către trupele sovietice. Ministrul român însă nu putea accepta ideea omologului
său francez. El şi-a motivat refuzul prin faptul că în cazul intrării pe teritoriul României a Armatei Roşii,
aceasta ar fi fost imediat invadată şi de Germania39. Motivaţia nu era o eschivă, întrucât era cât se poate
de clar că Germania într-adevăr nu ar fi permis lezarea intereselor sale economice în România, fiind vor-
ba de accesul german la resursele natuarale ale statului român şi în primul rând cele petroliere. De altfel,
chiar şi fără aceste piedici, ministrul român nu putea angaja România într-un astfel de proiect, căci, după
cum am văzut mai devreme, regele se opunea ferm unei astfel de iniţiative. Documentele diplomatice so-
vietice fac însă trimitere la faptul că România, spre deosebire de Polonia, nu excludea această posibilitate.
În acest sens, Alexandrovski menţiona într-un raport în legătură cu o întrevedere ce o avusese cu Kamil
Krofta, ministrul de externe al Cehoslovaciei, faptul că acesta din urmă se înţelesese verbal cu Petrescu-
Comnen să păstreze deschisă această problemă (a tranzitului armatei sovietice pe teritoriul României)
până în momentul necesităţii soluţionării ei, care, de altfel, putea veni în contextul unor realităţi europene
mai favorabile României40.
S-au făcut multe speculaţii în ce priveşte rolul pe care l-a jucat URSS în timpul crizei sudete şi în
evenimentele premergătoare ocupării germane a Cehoslovaciei. Unii istorici şi-au exprimat părerea, con-
form căreia sovieticii de fapt nu aveau de gând să intervină în ajutorul cehilor, ci căutau mai curând să
atragă Franţa şi Marea Britanie într-un conflict cu nemţii, iar ei să se descotorosească de obligaţia de a in-
terveni în ajutorul Cehoslovaciiei, făcând trimitere la refuzul României şi Poloniei de a permite trecerea
Armatei Roşii pe teritoriul lor41. Această supoziţie însă nu ni se pare întemeiată în condiţiile în care cehii
aveau încheiate două tratate separate cu francezii şi cu sovieticii. Cel dintâi, semnat la 16 octombrie 1925,
îi obliga pe francezi să intervină în cazul unei agresiuni din exterior, iar al doilea, datând din 16 mai 1935,
impunea sovieticilor acordarea ajutorului militar, care însă era condiţionat de cel francez. Cele două tra-
tate nu erau legate însă formal în nici un fel. Tocmai din această cauză Franţa era obligată să asigure aju-
tor cehilor indiferent dacă sovieticii o făceau sau nu. O intervenţie a Franţei ar fi atras în război şi Marea Brita-
nie al cărei prim-ministru, Neville Chamberlain, recunoscut pentru politica sa conciliatoristă faţă de fascişti şi na-
zişti, dorea cu orice preţ evitarea acestui lucru. El l-a convins pe omologul său francez, Édouard Daladier să neso-
cotească prevederile tratatului ce legau Franţa de Cehoslovacia42. Cert este însă că aceste concesii făcute de occi-
dentali nu au fost de natură să-l satisfacă pe Hitler şi că, având concursul anume acestor puteri occidentale, Hitler
a ocupat mai întâi regiunea sudetă, iar apoi, sub pretextul preîntâmpinării tulburărilor politice – întreaga Ceho-
slovacie, iar asta în ciuda faptului că cehii - care erau hotărâţi să-şi apere integritatea teritorială şi independenţa cu
arma în mână43, nici măcar nu au fost invitaţi la 29 septembrie 1938 la München.
„Cârdăşia de la München” a însemnat sfârşitul oricării influenţe a Ligii Naţiunilor în Europa. În
acest sens, Grigore Gafencu menţionează că „...după München, sentimentul de legitimitate asociat politicii
de securitate colectivă dispăruse”, din care cauză „ţările mici erau obligate să se adreseze direct Germani-
ei pentru a obţine din partea ei anumite garanţii, pe care sistemul internaţional nu mai era în măsură să le
acorde”44. Printre aceste ţări mici se număra şi România. Pericolul pe care nazismul îl reprezenta pentru
statul român crescuse enorm, mai ales că la mijlocul lui martie 1939 nemţii ocupă întreaga Cehoslovacie şi
Wehrmacht-ul obţine astfel accesul direct în România. În aceste circumstanţe, în noiembrie 1938, regele
Carol II întreprinde o serie de vizite la Paris, Londra şi Bruxelles, însă doar pentru a se convinge că Franţa
şi Marea Britanie nu mai erau în stare să-şi apere tradiţionalele interese în Europa de est şi de sud-est. Ne-
ville Chamberlain i-a declarat regelui că prin forţa împrejurărilor fireşti, Germania se bucura de o poziţie
„preponderentă în domeniul economiei” în acea parte a Europei45. Vizita pe care a întreprins-o Carol la
Berlin în aceeaşi perioadă a avut rezultate şi mai puţin liniştitoare întrucât Führerul refuza să garanteze
39 O. Ţâcu, op.cit., p. 178.

40 Докумеиты внешней политики СССР, c. 294-295.
41 O. Ţâcu, op.cit., p. 179.
42 John Barber, Istoria Europei moderne, Editura Lider, Bucureşti, 1993, p. 435-436.
43 Eliza Campus, Mica Înţelegere, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 313.
44 Grigore Gafencu, Ultimele zile ale Europei. O călătorie diplomatică întrepinsă în anul 1939, Editura Militară, Bucureşti, 1992, p. 95.
131
României că nu va sprijini tendinţele revanşarde ale Ungariei, asta în pofida faptului că regele se arătase
favorabil semnării unor acorduri largi cu Germania. Intenţia lui Hitler era probabil, ca şi cea a lui Stalin
de peste câţiva ani, de a folosi Ardealul ca instrument de şantaj în relaţiile sale cu ungurii şi românii.
Imediat după ocuparea ocuparea Cehoslovaciei, presiunile Germaniei asupra României s-au inten-
sificat. La 18 martie, ambasadorul britanic la Moscova, Sir William Seeds, îl informa pe Litvinov că trimi-
sul României la Londra, Viorel Tilea a anunţat Foreign Office-ul despre un ultimatum al Germaniei adre-
sat României, în care nemţii pretindeau monopolul asupra întregului comerţ al României şi consimţeau,
în acelaşi timp, să garanteze acesteia integritatea hotarelor sale46. Litvinov s-a eschivat de la un răspuns
concret, exprimându-şi nedumerirea în legătură cu faptul că românii s-au adresat britanicilor şi nu sovie-
ticilor în mod direct47. Totodată el a declarat că URSS este interesată şi ea în păstrarea independenţei Ro-
mâniei şi Poloniei întrucât aceasta însemna izolarea terestră a Germaniei de Uniunea Sovietică. De fapt,
„incidentul Tilea” a fost, după cât se pare, o manevră pusă la cale de diplomaţia română pentru a sonda
poziţia Angliei în vederea unei posibile agresiuni germane asupra României şi în care diplomatul român
a fost pionul sacrificat. Aproape imediat, Ministerul de Externe al României a emis un comunicat în care
infirma existenţa unui ultimatum german la adresa statului român. Totuşi acest incident a fost de natură
să stârnească îngrijorarea sovieticilor, a britanicilor şi a francezilor faţă de agresivitatea cu care nemţii îşi
făceau loc în drumul lor către Balcani. În acest sens, Litvinov a propus convocarea unei conferinţe cu par-
ticiparea României, Poloniei, Franţei, Marii Britanii şi URSS. Considerând prematură realizarea acestei
idei, lordul Halifax, ministrul de externe al Marii Britanii, a propus emiterea unei rezoluţii comune în care
să fie subliniat interesul celor cinci state pentru independenţa statelor est-europene. Refuzul Poloniei de a
semna un astfel de document alături de URSS a îngropat această iniţiativă48.
În atare condiţii, a lipsei totale de sprijin din partea aliaţilor, România semnează cu Germania la 23
martie 1939 un acord economic româno-german, asupra căruia nu vom insista aici întrucât nu face obi-
ectul cercetării de faţă.
Această perioadă a însemnat şi sfârşitul politicii conciliatoriste a Franţei şi Marii Britanii. La 13 apri-
lie 1939 cele două puteri occidentale au oferit garanţii Poloniei şi României privind independenţa acesto-
ra49, subliniindu-şi astfel interesul pentru menţinerea statu quo-ului în Europa de Sud-Est. De notat însă
este faptul că englezii şi francezii se angajau să apere independenţa, dar nu şi integritatea României. De
altfel, aceste garanţii nu însemnau mare lucru, de vreme ce ambele puteri occidentale erau izolate terito-
rial de Polonia sau România şi se aflau la o mare distanţă de aceste două state. Garanţiile lor se puteau
materializa doar în condiţiile în care îi convingeau şi pe sovietici să adopte aceeaşi atitudine. URSS pare
să nu fi fost ostilă faţă de această atitudine, numai că ea manifesta reticenţe în anumite privinţe50. Sovietici
au pretins ca Polonia şi România să ceară chiar ele astfel de garanţii din partea lor. Ministrul român de ex-
terne, Grigore Gafencu, a declarat însă că o înţelegere anglo-franco-sovietică pentru garantarea indepen-
denţei României nu o ajuta nicidecum pe aceasta, întrucât putea fi interpretată de Germania drept o în-
cercare de „încercuire” a sa, iar nemţii puteau proceda la ocuparea imediată a României. Aceeşi poziţie a
exprimat-o şi Alexandru Cretzianu, secretar de stat în Ministerului de Externe român, într-o întâlnire pe
care a avut-o la Viena cu lordul Halifax şi în cadrul căreia a subliniat că România nu va duce tratative cu
URSS51. Însă aceasta nu însemna, bineînţeles, că România adoptase o linie antisovietică. În acest sens Gri-
gore Gafencu a avut în data de 8 mai o întâlnire la Bucureşti cu Vladimir Potemkin, adjunct al comisarului
poporului pentru afacerile străine, care se întorcea dintr-o vizită efectuată la Ankara. În cursul acestei întâ-
lniri, diplomatul român a încercat să-i demonstreze lui Potemkin că alianţa polono-română era un tratat
menit să confere securitate ambelor state şi nicidecum un instrument anti-sovietic în mâna Germaniei52.
La mijlocul lunii iunie încep negocierile tripartite între Franţa, URSS şi Marea Britanie, negocieri
care însă s-au împotmolit foarte repede, mai ales din cauza insistenţei URSS ca în cazul izbucnirii unui
46 David Funderburk, Politica Marii Britanii faţă de România (1938-1940), Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 95-102; v.
şi V. Fl. Dobrinescu, I. Pătroiu, Anglia şi România între anii 1939-1947, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992, p. 6.
47 Докумеиты внешней политики СССР, том 22, Москва, 1992, c. 201-202.
49 D. B. Funderburk, op. cit., p. 111-126.
50 Gr. Gafencu, op. cit., p. 154-155.
51 O. Ţâcu, op. cit., p. 181, v. şi Докумеиты внешней политики СССР, том 22, Международные отношения, Москва, 1992, c. 349.
52 Ion Calafeteanu, Diplomaţia românească în sud-estul Europei (1938-1940), Editura Politică, Bucureşti, 1980, p. 114.
132
conflict, trupelor sovietice să li se permita tranzitarea teritoriului României şi al Poloniei, dar şi a dorinţei
sovieticilor ca înţelegerea tripartită să viezeze şi Ţările Baltice, fapt refuzat de aceastea din urmă. La 14 au-
gust şeful delegaţiei sovietice, mareşalul Klement Voroşilov subliniază că pentru ca negocierile să se încu-
nuneze cu succes, condiţia preliminară este ca trupelor sovietice să li se permită tranzitarea sudului Polo-
niei şi nord-estului României53. În paralel, dar cu un interes mult mai mare, sovieticii purtau negocieri cu
Germania nazistă. Apropierea în spiritul Realpolitik-ului dintre cele două state totalitare are loc încă în pri-
măvara anului 1939. Un simptom al acestei apropieri a fost înlocuirea lui Litvinov (care era evreu) cu
Veaceslav Molotov, la 3 mai 1939, dar şi întreruperea, din ordinul lui Hitler, a campaniei de presă deni-
gratoare la adresa statului sovietic. Stalin probabil bănuia că, prin politica lor conciliatoristă, puterile occi-
dentale urmăreau să tempereze agresivitatea Germaniei şi să o dirijeze împotriva Uniunii Sovietice. De
altfel, întrucât o confruntare sovieto-germană părea de neevitat într-un viitor mai mult sau mai puţin ap-
ropiat, dictatorul sovietic voia, se pare, să câştige cât mai mult timp în vederea pregătirii pentru conflictul
militar. Acţiunile sovieticilor îl făceau pe Winston Churchill să remarce faptul că „din toate luările de ati-
tudine ale lui Molotov, s-a văzut că guvernul sovietic este în fapt dispus mai mult să îmbunătăţească rela-
ţiile germano-sovietice...”54. Un prim acord comercial sovieto-german a fost semnat la data de 19 august
1939. La 21 august, sovieticii cereau întreruperea negocierilor tripartite, iar în aceeaşi zi Adolf Hitler îi tri-
mitea lui Stalin o scrisoare în care îl informa că este de acord cu „proiectul lui Molotov” în privinţa pactu-
lui de neagresiune şi că „întrebarările legate de acesta trebuiau lămurite cât mai repede cu putinţă”55. De
asemenea el menţiona că era de acord şi cu iniţiativa sovietică de semnare a protocolului adiţional, iar în
acest scop îi cerea lui Stalin să-l primească pe Joachim von Ribbentrop la Moscova, cel târziu pe data de
23 august. În aceeaşi scrisoare îl avertiza pe Stalin în privinţa iminenţei conflictului germano-polonez,
subliniind că „tensiunea dintre Germania şi Polonia a devenit de nesuportat. Atitudinea Poloniei faţă de
marea putere este de aşa natură încât o criză poate izbucni de la o zi la alta. Germania, în orice caz, este
plină de hotărâre ca de acum înainte să-şi apere cu orice mijloace interesele în faţa acestor aspiraţii”56.
Este de reţinut faptul că Hitler menţionează că atât pactul, cât şi protocolul adiţional secret al acestuia
sunt iniţiativa nemijlocită a Moscovei. Este important să reţinem că dictatorul nazist îl preîntâmpină, deşi
voalat, în legătură cu faptul că urma să atace Polonia. Acest ultim aspect trebuia să apară la Moscova
drept un act de bunăvoinţă şi amiciţie. În răspunsul său din aceeaşi zi, Stalin îşi dă acordul ca Ribbentrop
să vină la Moscova şi îşi exprimă speranţa pentru îmbunătăţirea relaţiilor dintre cele două state în urma
semnării pactului de neagresiune57. Consecinţa directă a acestei înţelegeri dintre Stalin şi Hitler a fost
semnarea la 23 august la Moscova a pactului Ribbentrop-Molotov. Textul în sine al pactului de neagresi-
une, banal de altfel, nu ne interesează. Mai important este acel protocol adiţional secret, semnat la iniţia-
tiva sovieticilor, prin care cele două puteri totalitare îşi împart sferele de influenţă în Europa de Est, dar
mai cu seamă articolul 3 al acestui protocol care spune că:
„În privinţa sud-estului Europei, din partea sovietică este subliniat interesul pentru Basarabia. Par-
tea germană îşi manifestă totalul dezinteres politic faţă de aceste teritorii”58.
Astfel, URSS capătă şansa de a obţine ceea ce Rusia bolşevică pierduse cu 20 de ani în urmă, inclu-
siv Basarabia. De altfel formularea acestui punct este foarte ambiguă, mai ales când ne referim la sinta-
gma aceste teritorii (эти области) care nu este clar dacă vizează doar Basarabia sau face trimitere la dez-
interesul Germaniei pentru sud-estul Europei în general. Părerea cea mai convingătoare este că expresia
viza de fapt întregul sud-est al Europei şi că a fost folosită pentru a evita, în situaţia internaţională extrem
de tensionată din acel moment, să atingă chestiunea, foarte sensibilă pentru ambele părţi, a Europei de
Sud-Est59. Tocmai această formulare a permis sovieticilor să pretindă mai târziu nu doar Basarabia, ci şi
Bucovina. Dacă istoriografia rusă din ultima vreme nu mai poate nega existenţa protocolului adiţionbal
53 Istoria României între anii 1918-1944. Culegere de documente , coord. I. Scurtu, Editura Europa Nova & Tempus, Bucureşti, 1982, p. 199.
54 Winston Churchill, The Second World War, vol. I, The Gathering Storm, Reprint Society, London, 1950, p. 178.
55 Год кризиса, 1938-1939, Составитель МИД СССР, Москва, 1990, док. 582.
56 Ibidem.
57 Ibidem, док. 582.
58 Diplomaţia cotropitorilor. Culegere de documente, coord. I. Ţurcanu, Editura Universitas, Chişinău, 1992, p. 48. Nu este deloc lipsit de interes
faptul că textul protocolului adiţional secret, pe care istoriografia sovietică, în cea mai mare parte a ei, nici astăzi nu-l recunoaşte, în scrierile
istorice occidentale a figurat adesea după război, ba chiar şi în traduceri în limba română: v. de ex. D. B. Fundernurk, op. cit., p. 150.
59 Florin Constantiniu, Între Hitler şi Stalin. România şi Pactul Ribbentrop-Molotov, Editura Danubius, Bucureşti, 1991, p. 64-66.
133
secret al pactului sovieto-german din 23 augus 1939, ea în schimb a găsit modalitatea de a-l interpreta în
sensul că această înţelegere ar fi rezolvat paşnic şi cu dreptate problema teritoriilor ce prezentau mare in-
teres pentru statul sovietic. Astfel, M, Meltiuhov susţine: „Datorită acestui acord, Uniunea Sovietică pen-
tru prima dată în istoria sa a reuşit să obţină recunoaşterea intereselor sale în Europa de Est din partea
unei mari puteri europene”60.
Repercusiunile pactului Hitler-Stalin asupra evoluţiei relaţiilor româno-sovietice. 26-28 iunie
1940. Înţelegerea sovieto-germană a fost condamnată aproape în unanimitate în Europa şi cu toate că la
25 august Anglia şi Franţa şi-au reînnoit asigurările date Poloniei, acest fapt nu l-a împiedicat pe Hitler,
care acum îşi asigurase de facto şi concursul sovieticilor, să atace la 1 septembrie 1939 Polonia, declanşând
astfel al doilea Război Mondial. Hitler şi Stalin au început să pună astfel în practică prevederile protoco-
lului adiţional secret, Uniunea Sovietică ocupând şi ea, la rândul ei, aproximativ jumătate din teritoriul
polonez, Ţările Baltice, şi în urma unui dificil război de iarnă cu Finlanda (care a atras după sine exclude-
rea URSS din Liga Naţiunilor, la 14 decembrie 1939), istmul Kareliei şi Karelia Orientală. De notat este şi
faptul că în aceeaşi zi în care URSS a purces la deschiderea operaţiunilor militare de „eliberare a Ucrainei
şi Belorusiei de Vest (a se citi ocuparea părţii de est a Poloniei – M. Ţ.), guvernul sovietic a înaintat o notă
ambasadorului român de la Moscova, prin care îşi motiva acţiunile şi informa totodată România despre
faptul că URSS intenţionează să adopte o poziţie de neutralitate faţă de statul român”61.
În România aceste evenimente au provocat mari îngrijorări, şi nu fără temei. Aproape imediat după
încheierea Războiului de Iarnă (sovieto-finlandez), Molotov, într-un raport din 29 martie 1940 declara că
„printre ţările meridionale vecine, pe care le-am citat, este una cu care noi nu avem un pact de neagresiune,
România. Aceasta se explică prin existenţa unei chestiuni litigioase nerezolvate, aceea a Basarabiei, a cărei
anexare de către România nu a fost niciodată recunoscută de Uniunea Sovietică, care însă nu a pus nicio-
dată chestiunea înapoierii Basarabiei pe cale militară”62. Această declaraţie a preşedintelui Comisarilor Po-
porului a fost dublată de o serie de manevre militare la graniţa cu România a armatelor 5, 9 şi 12 sovietice
aflate sub comanda generalului Jukov precum şi a activizării la ordinul Internaţionalei a III-a a Partidului
Comunist Român în vederea tensionării situaţiei interne din Basarabia63. La 28 mai 1940 are loc întrunirea
Consiliului de Coroană care hotărăşte ca Rmânia să se pronunţe în favoarea unei mai strânse colaborări cu
Germania. În acest sens Gheorghe Tătărescu, prim-ministrul României, îi comunică lui Fabricius, trimisul
german la Bucureşti temerile sale în legătură cu manevrele militare sovietice de la graniţa de est a ţării64. La
aceasta, ministrul german nu a răspuns direct, interesându-se în schimb dacă România ar fi de acord cu o
revizuire a hotarelor sale la propunerea Uniunii Sovietice.
Înfrângerea Franţei în confruntarea cu Germania, la 22 iunie 1940, a lăsat România singură în faţa
hrăpăreţilor ei vecini. Chiar a doua zi, trimisul german la Mocova, Friedrich Werner von Schulenburg ra-
porta superiorilor săi că Molotov îi atrăsese atenţia asupra faptului că problema Basarabiei nu mai poate
fi amânată şi că o rezolvare în forţă a acesteia nu era exlusă la Moscova, dacă Bucureştiul refuza o „soluţi-
onare paşnică”. În acelaşi timp, Molotov transmitea Berlinului că pretenţiile sovieticilor nu se opresc doar
la Basarabia, ci vizează şi Bucovina „locuită de ucraineni”. Diplomatul german s-a arătat surprins de pre-
tenţiile sovieticilor asupra Bucovinei şi i-a cerut lui Molotov să nu întreprindă vreo acţiune în acest sens
până când guvernul sovietic nu-şi va fi coordonat acţiunile cu cel german. Molotov s-a declarat de
acord65. Afirmarea pretenţiilor sovietice asupra acestor teritorii la 23 iunie 1940 trebuie pusă în strânsă le-
gătură cu capitularea Franţei ce avusese loc în ziua precedentă. Blitzkriegul năucitor al nemţilor în Polo-
nia, dar mai ales în Vest se pare că l-a speriat pe Stalin care îşi dădea seama de faptul că următoarea ţintă
a naziştilor era Uniunea Sovietică, hotărând astfel să-şi consolideze poziţiile în sud-estul Europei în ra-
port cu statul german prin anexarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord. La 25 iunie, Schulenberg i-a comun-
icat lui Molotov că dacă în privinţa Basarabiei pretenţiile sovietice erau cunoscute germanilor, atunci cele
60 М. Мельтюхов, op. cit., c. 204.

61 Б.И. Колкер, И.Э. Левит, Внешняя политика Румынии и румыно-советские отношения (сентябрь 1939-июнь 1941), издатель-
ство Наука, Москва, 1971, c. 28.
62 Pactul Ribbentrop şi consecinţele lui pentru Basarabia. Culegere de documente, alcătuitori Vitalie Văratic, Ion Şişcanu), Editura Univer-
sitatea, Chişinău, 1991, p. 7.

63 Ioan Scurtu, Constantin Hlihor, Complot împotriva României, 1939-1947, Editura Academiei de înalte studii militare, Bucureşti, 1994, p. 8.
64 E. Campus, Din politica externă a României, 1913-1947, Editura Politică, Bucureşti, 1980, p. 527.
65 I. Scurtu, C. Hlihor, op. cit., p. 9.
134
care ridicau problema Bucovinei, fostă provincie a Imperiului Habsburgic, constituiau o noutate pentru
Reich. În acelaşi context Ribbentrop îl informa pe Molotov, prin intermediul ambasadorului său de la
Moscova, în legătură cu faptul că guvernul german era interesat de soarta etnicilor nemţi din Basarabia şi
Bucovina şi că dorea strămutarea lor pe teritoriul Germaniei. De asemenea, ministrul german a insistat ca
problema sa fie soluţionată paşnic, întrucât Germania, care avea mari interese în sectorul petrolier român,
nu putea admite ca teritoriul României să devină teatru al operaţiunilor militare. În acest sens, Schulen-
burg a menţionat că Reichul este gata să intervină pe lângă guvernul României pentru ca problema Basa-
rabiei să fie soluţionată paşnic66. La răspunsul german în ce priveşte chestiunea Bucovinei, Molotov nu a
cedat iniţial, argumentând că din punct de vedere al componenţei sale etnice, Bucovina era o parte natu-
rală a Ucrainei, însă în cele din urmă la 26 august a declarat că guvernul sovietic a hotărât să-şi limiteze
cererea sa la partea de nord a Bucovinei în care să intre şi Cernăuţii, însă nu a fost de acord cu propune-
rea nemţilor de a restitui României tezaurul, invocând faptul că aceasta exploatase vreme de mai bine de
20 de ani Basarabia. Totodată preşedintele Comisarilor Poporului a insistat ca guvernul german să facă
presiuni asupra României pentru a o obliga să cedeze, ameninţând cu războiul în caz contrar67.
Odată având asigurat consimţământul nemţilor în această privinţă, sovieticii nu au mai întârziat să
pună în aplicare şi această prevedere a pactului pe care l-au încheiat cu nemţii, şi în aceeaşi zi, la ora
22:00, V. Molotov l-a convocat la el pe Gheorghe Davidescu şi i-a înmânat ultimatumul sovietic adresat
României prin care i se cerea „să înapoieze” Basarabia şi „să transmită” Uniunii Sovietice partea de nord
a Bucovinei, menţionându-se în acelaşi timp că un răspuns afirmativ era aşteptat în ziua de 27 iunie şi că
acum „slăbiciunea militară a URSS e de domeniul trecutului” şi că cedarea Bucovinei „ar putea prezenta,
e drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost
pricinuită U.R.S.S. şi populaţiei Basarabiei prin dominarea de 22 de ani a României în Basarabia”68. La
încercările ambasadorului român de a-l convinge pe Molotov că, în virtutea principiului etnic, lingvistic
şi istoric Basarabia era pământ românesc, acesta i-a replicat că Basarabia şi Bucovina de Nord erau locuite
de ucraineni. Pe o hartă la scara de 1 : 1.800.000, care era anexată la notă, comisarul sovietic a trasat cu un
creion roşu noul hotar dintre URSS şi Regatul Român. În urma acestei „reconfigurări” cinice a hotarului,
România a pierdut şi ţinutul Herţa, care nu era menţionat în nota ultimativă, dar care apărea pe hartă de
partea sovietică, fapt care ulterior avea să ducă la numeroase incidente armate de pe urma cărora au fost
morţi şi răniţi între grănicierii sovietici şi cei români69.
Trimisul român la Moscova nu a reuşit să transmită ultimatumul la Bucureşti decât la ora 6 dimi-
neaţa a doua zi din cauza faptului că legătura telefonică fusese întreruptă70, după toate aparenţele, din
iniţiativa sovieticilor. Guvernul român a primit cu consternare vestea ultimatumului şi a luat imediat mă-
suri, informând pe nemţi şi italieni că România nu poate consimţi la o cedare teritorială sub ameninţarea
cu forţa şi a cerut în acelaşi timp ajutorul aliaţilor săi din cadrul Înţelegerii Balcanice – Iugoslavia, Turcia
şi Grecia – în vederea descurajării unui atac bulgar sau maghiar asupra hotarelor sudic şi respectiv vestic
al României71. Tuspatru membri ai acestei înţelegeri aveau asigurări din partea Angliei, însă, în situaţia în
care ea a refuzat să acorde ajutor României72, guvernul român a primit un răspuns negativ şi din partea
aliaţilor săi, mai puţin a Turciei care s-a declarat gata să-şi ofere sprijinul. Miniştrii Germaniei şi Italiei la
Bucureşti l-au sfătuit pe regele Carol să accepte ultimatumul73. Cele două Consilii de Coroană întrunite în
aceeaşi zi au demonstrat incapacitatea României de a face faţă pretenţiilor sovietice, cu toate că regele s-a
pronunţat pentru rezistenţă. La al doilea Consiliu, convocat la ora 21:00, care a hotărât soarta celor două
provincii româneşti, doar şase din cei 26 de membri prezenţi au votat pentru rezistenţă. Aceştia, care me-
rită să fie menţionaţi cei dinâti, au fost: Ştefan Ciobanu, Silviu Dragomir, Victor Iamandi, Nicolae Iorga,
Traian Pop, Ernest Urdăreanu. Împotriva rezistenţei s-au pronunţat Petre Andrei, Constantin Anghe-
lescu, Constantin Argetoianu, Ernest Ballif, Aurelian Bentoiu, Mircea Cancicov, Ioan Christu, Mitiţă Con-
66 Pactul Ribbentrop-Molotov..., p. 11.

67 Florin Constantiniu, op. cit., p. 84-85.
68 Diplomaţia cotropitorilor..., p. 135-136.
69 I. Scurtu, C. Hlihor., op. cit., p. 17.
70 Carol II, Între datorie şi pasiune. Însemnări zilnice, (1939-1940), vol. II, Editura Şansa, Bucureşti, 1996, p. 198.
71 Vezi asupra acestei chestiuni şi V. Fl. Dobrinescu, I. Pătroiu, op. cit., p. 61 şi urm.
72 Florin Dobrinescu, Emigraţia română din lumea anglo-saxonă, 1939-1945, Editura Institutul European, Iaşi, 1993, p. 61.
73 Carol II, op. cit., p. 199.
135
stantinescu, Mihail Ghelmegeanu, Ion Gigurtu, Constantin C. Giurescu, Nicolae Hortolomei, Ioan Ilcuş
(Ministru de război), Ion Macovei, Gheorghe Mironescu, Radu Portocală, Mihai Ralea şi Victor Slăvescu.
V. Antonescu nu s-a pronunţat în privinţa acestei probleme, iar Tătărescu şi Florea Ţenescu, şeful marelui
Stat Major al Armatei, s-au declarat şi ei împotriva rezistenţei. Atfel, nota Carol, “...am ieşit din el (din
Consiliu – M. Ţ.) amărât şi dezgustat, toţi acei cari făceau pe eroii până la prânz s-au dezumflat”74. Ur-
marea acestei decizii a fost că guvernul român a transmis celui sovietic, prin lui G. Davidescu, faptul că
este „însufleţit de aceeaşi dorinţă ca şi guvernul sovietic de a vedea rezolvate prin mijloace pacifice toate
chestiunile care ar putea să producă neînţelegere între U.R.S.S. şi România” şi că „este gata să procedeze
imediat şi in spiritul cel mai larg la discuţia amicală şi de comun acord a tuturor propunerilor emanând
de la guvernul sovietic”, iar în acest scop guvernul român cere în aceeaşi notă celui sovietic să indice locul
şi data pentru a putea purcede la dicuţiile în acest sens (anexa 5).
Sovieticii răspund cu o a doua doua notă ultimativă, din noaptea de 27 spre 28 iunie, în care declară
că, deoarece în răspunsul guvernului roman „nu se spune direct că acceptă propunerile guvernului so-
vietic”75, partea sovietică cere evacuarea Basarabiei în decurs de 4 zile, începând cu data de 28 iunie, ora
14:00, ora Moscovei, menţionând totodată că trupele sovietice trebuiau să ocupe Chişinăul, Cernăuţii şi
Cetatea Albă în decursul aceleiaşi zile. Fără să mai aştepte răspunsul guvernului român în care se speci-
fica faptul că acesta „se vede nevoit să primească condiţiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic”,
în noaptea dinspre 27 spre 28 iunie, armata sovietică, sub comanda generalului Jukov, începe ofensiva care
a dus la ocuparea Basarabiei, a Bucovinei de Nord şi a ţinutului Herţa. Pe 2 iulie noua graniţă româno-so-
vietică a fost închisă definitiv. Astfel, la 28 iunie 1940, îndelungatele eforturi ale diplomaţiei române şi ale
statului roman în general de a găsi, în contactele cu statul sovietic, o soluţie paşnică şi echitabilă a problemei
Basarabiei au fost compromise de refuzul permanent şi categoric al sovieticilor, refuz care a degenerat în
ocuparea sovietică prin forţă a acestor teritorii. Anume aşa este tratat acest fenomen în istoriografia euro-
peană76, deci nu doar în cea română, pe când literatură istorică din Rusia de astăzi, la fel ca cea din fosta
Uniune Sovietică77, susţine că în 1940 Basarabia a fost eliberată de armata sovietică78.
© ŢURCANU Mihai
74 Carol II, op. cit., p. 203-204.

75 М. Мельтюхов, op. cit., p. 295.
76 Duncan Townson, Dictionary of modern history, 1789-1945, Penguin Books, London, 1994, p. 76; Keth Hitchins, România (1866-
1947), Ed. Humanitas, 2013, p. 475-476.

77 А. М. Лазарев, Молдавская советская государственность и бессарабский вопроc, с. 475-476.
78 М. Мельтюхов, op. cit., c. 205, 296-297, 351, 363 ş.a.
136
PROBLEME ALE COOPERĂRII MILITARE ŞI POLITICE INTERALIATE

ÎN PRIMA ETAPĂ A CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL (1942-1943)
Mariana BAGRIN
Summary
Despite the fact that during the period between the establishment of the United Nations Coalition and the first
personal meeting of the "the big three" at Tehran the USSR, Great Britain and the United States of America had be-
come allies and the joint press releases were regularly announcing the existence of a "close community of interests
and total agreement" on military and political issues, their relationship would be marked by serious contradictions.
The latter were related to the continued delay of the opening of the second front by the Western allies, insufficient
supplies to the USSR, from Soviet perspective, and the reluctance of Western allies to accept the Soviet demands for
the recognition of the 1941 Soviet border.
As not even the military defeats suffered by the Allies during 1942 had been able to make them overcome their
major disagreements, the Allied victories of 1943 brought nothing but the worsening of the interallied contradicti-
ons. The possibility of a precipitate defeat of Germany arised though an urgent need for clarifying the intentions and
purposes of the Allies during and after the war. Therefore, both, Stalin and its Western allies tried to reach some dur-
ing the war and postwar settlements. While Roosevelt decided to sacrifice Eastern Europe in favor of a postwar coo-
peration with the USSR, Stalin deliberately exploited his idealism to obtain gains on the ground, while pressing the
West to accept Soviet claims in Eastern Europe and Far East.
Declaraţia Naţiunilor Unite a jucat un rol important în dezvoltarea colaborării militaro-politice anti-
fasciste, consfinţând crearea Coaliţiei conduse de către Statele Unite, Marea Britanie şi Uniunea Sovietică
în lupta împotriva blocului ţărilor agresoare. Crearea Coaliţiei, precum şi funcţionarea acesteia au fost în-
soţite însă, chiar de la început, de o serie de probleme: de la cele de ordin politic, militar şi ideologic până
la cele de ordin organizaţional şi tehnic. Acestea s-au menţinut de-a lungul întregii durate a războiului,
unele constituindu-se, ulterior, în cauze ale declanşării Războiului Rece.
Cele mai stringente neînţelegeri interaliate au fost legate de rezolvarea nemijlocită a chestiunilor
militare de moment şi celor legate de organizarea şi cooperarea postbelică. Aceste probleme, ce vor deve-
ni principalele subiecte de discuţii ale aliaţilor de-a lungul anilor 1942 şi 1943, au început să se prefigureze
încă din a doua jumătate a lui 1941, odată cu intrarea URSS în război.
Este vorba, în primul rând, despre problema deschiderii celui de-al doilea front în Europa (cerută insis-
tent de către sovietici), problema livrărilor aliate şi problema frontierelor şi asigurării securităţii sovietice în lu-
mea postbelică. Chestiunile în cauză îşi vor găsi reflectare atât în cadrul Conferinţei de la Teheran, prima întâl-
nire a liderilor Coaliţiei Naţiunilor Unite (menită să facilizeze coordonarea eforturilor de război şi să împace
viziunile diferite ale celor trei piloni ai Coaliţiei asupra ordinii postbelice), cât şi în cadrul Conferinţelor de la
Ial-ta şi Potsdam, cu consecinţe importante asupra ordinii internaţionale postbelice.
Cu referire la situaţia concretă din teatrele de război la începutul anului 1942, trebuie de menţionat că
începând din luna ianuarie forţele aliate au suferit înfrângere după înfrângere pe aproape fiecare teatru de
operaţiuni militare. Anglia se confrunta cu dificultăţi majore, nemţii ameninţând să câştige bătălia pentru
Atlantic. Acest lucru ar fi putut însemna – în caz de succes –l lipsirea englezilor de sprijin american. Şi forţe-
le britanice din teatrele mediteranian şi nord-african întâmpinau dificultăţi: după succesele iniţiale împotri-
va italienilor în Africa de Nord în 1940, o scurtă, dar violentă campanie a corpului de armată african sub
conducerea lui Rommel1 a forţat trupele britanice să se retragă spre Egipt ameninţând atât Orientul Mijlo-
ciu, cât şi liniile de aprovizionare mediteraniene ale Marii Britanii spre posesiunile sale asiatice.
1Erwin Johannes Eugen Rommel (n. 15 noiembrie 1891–m. 14 octombrie 1944), unul dintre cei mai remarcabili comandanţi militari
germani. În calitate de comandant general al trupelor germane din Africa, Rommel a repurtat o serie de campanii militare reuşite
pentru trupele Wehrmacht-ului cunoscute sub numele de Deutsches Afrikakorps, ceea ce i-a atras porecla vulpea deşertului.
137
În Pacific, după distrugerea flotei americane la Pearl Harbor, japonezii au fost capabili să exploa-
teze succesele iniţiale cu impunitate. Acest lucru s-a făcut prin lansarea unor atacuri consecutive asupra
Filipinelor, Tailandei, Malayei şi Indiilor de Est olandeze. Ba mai mult, până către luna mai 1942, forţele
japoneze au reuşit să se apropie de India şi ţărmurile Australiei, ameninţând să taie contactele Marii Bri-
tanii cu dominioanele sale2.
Totuşi, cea mai periculoasă situaţie era în Europa, pe Frontul de Est. După obţinerea victoriei ne-
aşteptate asupra nemţilor lângă Moscova, în decembrie 1941, Stalin a ordonat la începutul lui ianuarie
1942 ca Armata Roşie să treacă la ofensivă generală de-a lungul întregului front sovieto-german. Lovitura
principală urma să fie dată grupelor de armate „Centru” prin distrugerea forţelor de bază ale acestora în
regiunile Rjevului, Vyazmei şi Smolenskului de către trupele fronturilor sovietice de Nord-Vest, Kali-
ninsk şi de Vest. Celelalte fronturi urmau să distrugă grupele de armate germane „Nord” şi „Sud”. Încer-
carea a fost însă fără succes din cauza supraestimării posibilităţilor şi forţelor sale ofensive de către co-
mandamentul sovietic. În consecinţă, marea ofensivă de iarnă a lui Stalin a luat sfârşit în aprilie 1942, fără
ca Armata Roşie să atingă nici unul din scopurile sale ambiţioase, iar frontul a trebuit să treacă în apăra-
re3. Fiind totuşi prea orgolios şi inspirat de victoria sa parţială de lângă Moscova, Stalin nu a renunţat şi a
deschis, în mai 1942, campania de primăvară prin efectuarea a două ofensive majore la Harkov şi în Cri-
meea. Concomitent, Hitler şi-a formulat scopurile sale la fel de ambiţioase prin operaţiunea „Blau”, ce
presupunea victoria armatei germane asupra Uniunii Sovietice. Prin intermediul unei lovituri decisive,
aceasta din urmă trebuia să traverseze sudul Rusiei şi să cucerească Stalingradul şi Caucazul4. Astfel,
dubla ofensivă sovietică a lovit armata germană care se pregătea ea însăşi pentru atac. În consecinţă, am-
bele armate au suferit eşec.
Pierzând cea mai mare parte a rezervelor sale strategice în aceste eşecuri spectaculoase, armata so-
vietică era prost pregătită să facă faţă unui nou atac violent din partea lui Hitler, fapt ce va determina ce-
dările sovietice ulterioare din cadrul tratativelor politice cu aliaţii occidentali de la sfârşitul primăverii –
începutul verii lui 1942.
Încercările aduse de primăvara anului 1942, vor determina şi Marea Britanie să ia în considerare re-
vizuirea parţială a atitudinii sale în relaţia cu URSS. În scrisoarea adresată preşedintelui american la 4
martie 1942, Churchill scria că situaţia Angliei s-a înrăutăţit considerabil şi că întregul front – de la Levant
la Caspica – depindea în acest moment de succesul armatelor ruseşti. Trei zile mai târziu, într-o altă scri-
soare adresată lui Roosevelt, s-a exprimat că, în condiţiile dificultăţilor crescânde ale războiului, principi-
ile Cartei Atlanticului nu trebuiau interpretate într-un mod „ce ar lipsi Rusia de graniţele sale din momen-
tul invadării de către Germania”. Drept urmare, se exprima speranţa că Statele Unite vor lăsa Marii Brita-
nii libertatea de a semna tratatul pe care Stalin îl dorea cât mai repede5.
La rândul său, preşedintele Roosevelt era îngrijorat şi el de situaţia de pe teatrele de război. Cu toa-
te neînţelegerile legate de nedorinţa sovieticilor de a declara război Japoniei şi de a oferi bazele sovietice
din Extremul Orient forţelor aeriene americane, el considera prioritar ajutorul pentru URSS în vederea
reţinerii avalanşei germane. În februarie 1942, Roosevelt a luat decizia de a acorda Uniunii Sovietice un al
doilea credit în valoare de un miliard de dolari pentru plata livrărilor sub forma Lend-Lease-ului, în ace-
leaşi condiţii6. În aceeaşi perioadă, februarie – martie 1942, reieşind din necesitatea „de a prelua iniţiativa
în acest război”7, statul major american a elaborat un plan ce prevedea mobilizarea prioritară a potenţi-
alului militar american pentru lupta împotriva Germaniei şi concentrarea pe insulele Britanice a trupelor
şi tehnicii pentru debarcarea în Franţa de Nord8. Trimiţând o delegaţie militară în acest scop în Marea
2 Mary E. Glantz, FDR and the Soviet Union. The President’s Battles over Foreign Policy, University Press of Kansas, 2005, p. 100.
3 Ibidem, p. 101.
4 Ibidem.
5 У. Черчилль, Вторая мировая война, М., Воениздат, 1991, т. IV. Поворот Судьбы. Часть первая. Нападение Японии. с. 456,
http://militera.lib.ru/memo/english/churchill/index.html
6 My Dear Mr. Stalin: The Complete Correspondence of Franklin D. Roosevelt and Joseph V. Stalin. Edited, with commentary, by Susan
Butler. New Haven, Conn.: Yale University Press, 2005, (În continuare: My Dear Mr. Stalin..,), doc. 18, p. 59.
7 Lloyd C. Gardner, Sfere de influenţă: Împărţirea Europei între marile puteri, de la München la Ialta, Editura Elit, Bucureşti, 1993, p. 170.
8 Н.Н. Яковлев, США и Англия во второй мировой войне; Глава третья. Участие США и Англии в антигитлеровской коали-
ции. Создание Советским Союзом предпосылок для образования антигитлеровской коалиции / Учпедгиз. Москва, 1961 г.,
http://historic.ru/books/item/f00/s00/z0000025/st026.shtml .
138
Britanie, Roosevelt îi scria lui Churchill la 3 aprilie 1942: „Poporul Dumneavoastră şi al meu cer stabilirea
unui front, pentru a dezamorsa presiunea exercitată împotriva ruşilor, şi ele sunt suficient de înţelepte
pentru a vedea că astăzi ruşii ucid mai mulţi nemţi şi distrug mai mult echipament decât noi doi laolaltă.
Chiar dacă nu obţinem succesul deplin, obiectivul major va fi atins9.
La 11 aprilie 1942, Roosevelt l-a invitat pe consilierul ambasadei sovietice la Washington, Andrei A.
Gromâko, şi i-a înmânat un mesaj personal pentru Stalin, unde făcea „o propunere militară extrem de
importantă”, ce presupunea folosirea forţelor armate americane pentru a uşura situaţia critică de pe fron-
tul sovietic de vest. În consecinţă, ministrul de Externe sovietic era invitat la Washington înainte de a
merge la Londra. Cu scopul de a grăbi şi mai mult vizita lui Molotov, Roosevelt a sugerat că avea nevoie
de „sfatul” lui Stalin „înainte de a stabili definitiv strategia de urmat” în acţiunea militară comună10.
Acest lucru reprezenta, de fapt, o încercare de a distrage atenţia liderului sovietic de la problema frontie-
relor postbelice. În condiţiile în care Stalin se pregătea să facă faţă unei noi ofensive germane, armatele so-
vietice apărând cu disperare Leningradul şi fabricile din sud, nimic nu părea mai important pentru URSS
decât deschiderea unui al doilea front în Europa cât mai curând posibil. Pentru a-i convinge şi pe britanici
de necesitatea deschiderii celui de-al doilea front, Roosevelt i-a trimis la Londra pe gen. George Mar-
shall11 şi Harry Hopkins12.
Încă mai devreme însă de a fi invitat să viziteze Washingtonul, Molotov fusese invitat la Londra: la
8 aprilie 1942, Anthony Eden13 i-a declarat ambasadorului sovietic la Londra, Ivan Maiski, că guvernul
britanic luase decizia definitivă de a semna tratatele cu URSS14. În consecinţă, Molotov va sosi la Londra
la 20 mai 1942 în vederea purtării tratativelor premergătoare încheierii acordului politic sovieto-englez. În
cadrul tratativelor, sovieticul a insistat asupra recunoaşterii frontierelor URSS din 1941. Churchill şi Eden
au refuzat însă categoric, prezentând varianta lor de proiect de tratat, în care nu era inclusă recunoaşterea
frontierelor. În telegrama trimisă lui Stalin în legătură cu acest fapt, Molotov şi Maiski apreciau proiectul
englez drept inacceptabil, „o declaraţie goală” de care Uniunea Sovietică nu avea nevoie15. Au primit însă
un răspuns care i-a luat prin surprindere: Stalin recomanda semnarea imediată a tratatului în condiţiile
cerute de englezi şi plecarea spre America în vederea negocierii deschiderii celui de-al doilea front în anul
1942. În ceea ce priveşte frontierele sau garanţiile securităţii frontierelor sovietice, Stalin miza pe
rezolvarea ulterioară cu forţa a chestiunii în cauză16.
În momentul abordării problemei deschiderii celui de-al doilea front în discuţiile cu englezii, Molo-
tov a insistat asupra importanţei şi urgenţei deosebite a acestei chestiuni, accentuând că iniţiativa discută-
rii sale a venit de la guvernul american, care-l invitase în legătură cu acest fapt la Washington17. Ministrul
de Externe sovietic l-a întrebat pe Churchill dacă aliaţii ar putea distrage de pe frontul sovietic în vara-
toamna anului 1942 în jur de 40 de divizii germane18. Premierul britanic a arătat însă că Statele Unite şi
9 Lloyd C. Gardner, op. cit., p. 171; Олег Ржешевский, Антигитлеровская коалиция: как зарождалась Холодная война, pe:
http://www.perspektivy.info/history/antigitlerovskaja_koalicija_kak_zarozhdalas_kholodnaja_vojna_2008-05-06.htm.
10 My Dear Mr. Stalin.., doc. 22, p. 64.
11 George Catlett Marshall, (n. 31 decembrie 1880 – m. 1959) – general, diplomat şi politician american, distins cu Premiul Nobel
pentru Pace. În 1939 preşedintele F.D. Roosevelt îl numeşte şef al Marelui Stat Major cu gradul de general. În perioada celui de-al
doilea război mondial se remarcă în special ca membru al comisiei care a supervizat studiile asupra bombei atomice.
12 Harry Lloyd Hopkins (n. 17 august 1890 – m. 29 ianuarie 1946) a fost unul dintre cei mai apropiaţi consilieri ai preşedintelui ame-
rican, Franklin Delano Roosevelt. În al doilea război mondial el a fost principalul consilier diplomatic al acestuia din urmă şi a jucat
un rol-cheie în cadrul negocierilor care au pregătit terenul pentru aranjamentul Lend-Lease, în valoare de 50 de miliarde de dolari,
care a livrat ajutoarele către aliaţi.
13 Robert Anthony Eden (n.12 iunie 1897 – m.14 ianuarie 1977) a ocupat funcţia de ministru al Afacerilor Externe al Marii Britanii de
trei ori în perioada anilor 1935-1955.

14 Советско-английские отношения во время Великой отечественной войны, 1941-1945. Документы и материалы (în continuare: Со-
ветско-английские отношения...). В 2-х т. Т. 1. 1941-1943. М-во иностр. дел СССР, Политиздат, 1983, 542 с.; док. 94, с. 217.
15 Олег Ржешевский, Александр Сабов, Немыслимый Черчилль. Антигитлеровская коалиция до и после Победы // Российская
газета, номер 3854, от 23 августа 2005 гг., http://www.rg.ru/2005/08/23/nemyslimoe.html (în continuare: Олег Ржешевский,
Александр Сабов, Немыслимый Черчилль. Антигитлеровская коалиция...)
16 Ibidem.
17 War and Diplomacy. The making of the Grand Alliance. Documents from Stalin’s Archives, edited with a Commentary by Oleg A. Rzhe-
shevsky, Amsterdam, 1996, doc. 15, p. 66-67; (în continuare: War and Diplomacy…); Vezi şi: Советско-английские отношения..., т. 1.
1941 – 1943, док. 100, с. 221.
18 Советско-английские отношения..., т. 1. 1941 – 1943, док. 101, с. 223-225.
139
Marea Britanie nu vor dispune de forţele militare necesare decât către sfârşitul anului 1942 şi că aliaţii ur-
mau să dispună de un număr de vase ce le-ar permite debarcarea pe continent doar către anul următor.
La 26 mai 1942 a fost semnat tratatul de alianţă anglo-sovietic în războiul împotriva Germaniei şi
complicilor săi în Europa şi despre cooperare şi ajutor reciproc după război19. Tratatul de alianţă era în-
cheiat pentru o perioadă de douăzeci de ani şi era compus din două părţi. În prima parte erau specificate
angajamentele reciproce în timpul războiului: ajutor şi sprijin reciproc de orice natură; nepurtarea tratati-
velor de pace separate şi neîncheierea păcii separate cu agresorii. În cea de-a doua parte a tratatului erau
incluse angajamentele postbelice ale părţilor: asigurarea păcii şi preîntâmpinarea unei noi agresiuni ger-
mane. De asemenea, părţile se angajau să nu tindă spre acapararea de noi teritorii, să nu se amestece în trebu-
rile interne ale altor state şi să nu încheie sau să nu participe la coaliţii ostile uneia dintre părţi. Acest tratat a de-
venit baza formală a cooperării dintre Marea Britanie şi Uniunea Sovietică: partenerii au devenit aliaţi.
După rezolvarea problemei tratatului de alianţă cu britanicii, Molotov urma să plece pe calea aeru-
lui spre Washington pentru a purta negocieri militare în problema deschiderii celui de-al doilea front cu
preşedintele american şi consilierii săi. S-a decis că după clarificarea poziţiei americane, Molotov, înainte
de a se întoarce la Moscova, va reveni la Londra pentru discutarea definitivă a acestei probleme.
La 29 mai 1942 Molotov a sosit la Washington. Era o primă vizită oficială la asemenea nivel în isto-
ria relaţiilor interstatale dintre URSS şi Statele Unite ale Americii. În cadrul negocierilor s-a discutat cu
predilecţie problema organizării celui de-al doilea front în Franţa de Nord, precum şi alte probleme lega-
te de cooperarea militaro-politică dintre cele două ţări (grăbirea livrărilor americane de armament pentru
URSS, mărirea volumului acestora etc.)20.
Temându-se că, în cazul în care nu ar primi ajutor din partea Statelor Unite şi Marii Britanii, URSS
ar putea să meargă la tratative separate cu Germania, Roosevelt a fost generos în ceea ce priveşte promisi-
unile de ajutor. În cadrul ultimei sale discuţii cu Molotov, la 1 iunie 1942, Preşedintele a spus că guvernul
american tinde şi speră la crearea celui de-al doilea front în 1942, scop în care atât în Anglia, cât şi în Sta-
tele Unite se desfăşoară pregătiri ample. Drept una dintre modalităţile de grăbire a organizării celui de-al
doilea front era menţionată micşorarea livrărilor din Statele Unite spre Uniunea Sovietică cu scopul elibe-
rării unor tonaje suplimentare pentru transferul trupelor americane şi a armamentului în Anglia21. Un re-
zultat important al negocierilor l-a constituit încheierea la 11 iunie 1942 a acordului sovieto-american „Cu
privire la principiile ajutorului reciproc în războiul împotriva agresiunii”, semnat de către secretarul de
stat american şi ambasadorul sovietic la Washington, ce reglementa relaţiile economice şi financiare din-
tre părţi pe baza Legii de împrumut şi închiriere22. Împreună cu tratatul anglo-sovietic de alianţă, acest do-
cument încheia fundamentarea juridică a coaliţiei antihitleriste. Comunicatul final comun despre vizita
lui Molotov în Statele Unite menţiona că „în cadrul negocierilor s-a ajuns la un acord complet în proble-
ma sarcinilor de neamânat ale deschiderii celui de-al doilea front în Europa în anul 1942”, fapt ce îi dădea
mari speranţe lui Stalin.
În drumul de întoarcere de la Washington Molotov s-a oprit la Londra unde l-a informat pe Chur-
chill despre tratativele sale cu Roosevelt şi că, acordând o importanţă deosebită deschiderii celui de-al
doilea front în 1942, guvernul sovietic era gata să accepte propunerea americană despre reducerea livră-
rilor spre URSS. Churchill a ţinut să menţioneze însă, la rândul său, că propunerea lui Roosevelt ce viza
micşorarea livrărilor în legătură cu crearea celui de-al doilea front era una greşită, întrucât momentul care
ar limita desfăşurarea unei asemenea operaţiuni îl constituiau nu vasele mari, folosite pentru convoaie, ci
navele plate de desant. De asemenea, premierul a mai declarat că guvernul britanic pregătea paraşutişti
în număr de şase divizii pentru debarcarea pe continent în următoarele luni23.
Înţelegerea sovieto-americană asupra creării celui de-al doilea front în Europa în anul 1942 a obligat
guvernul britanic să indice şi în comunicatul anglo-sovietic că exista „un acord complet în problema sar-
cinilor urgente ale deschiderii celui de-al doilea front în Europa în 1942”. Cu toate acestea, în memoran-
19 Советско-английские отношения..., т. 1. 1941–1943, док. 107, с. 237-240.

20 Ibidem, с. 17.
21 И. H. Земсков, Дипломатическая история второго фронта в Европе, М., Политиздат, 1982, с. 82.
22 Советско-американские отношения во время Великой отечественной войны, 1941-1945. Документы и материалы. В 2-х т. Т. 1.
1941-1943, М-во иностр. дел СССР, Политиздат, 1984, док. 106, с. 198-202.
23 Ibidem, док. 112, с. 244-247.
140
dumul guvernului britanic, înmânat de Churchill lui Molotov la 10 iunie 1942, se specifica faptul că, între-
prinzând pregătiri în vederea debarcării pe continentul european în lunile august – septembrie 1942, Ma-
rea Britanie îşi va concentra eforturile maximale în vederea organizării şi pregătirii debarcării trupelor en-
gleze şi americane într-un număr mai mare în anul 194324. Declaraţia guvernului britanic privind acordul
în vederea deschiderii celui de-al doilea front în Europa în 1942 a constituit, de fapt, doar o manevră
tactică, întrucât nimeni în Anglia nu dădea şanse de reuşită unei operaţiuni de debarcare în Europa în
anul 1942.
În consecinţă, la mijlocul lui iunie, Churchill s-a îndreptat spre Washington pentru a-l convinge pe
Roosevelt să renunţe la promisiunile de deschidere a celui de-al doilea front în Europa în 1942 şi să îşi
concentreze toate eforturile în vederea debarcării aliaţilor în Africa de Nord25. Continuând să insiste asu-
pra importanţei politice şi strategice a operaţiunilor de debarcare în Europa, preşedintele american a luat
totuşi în considerare posibilitatea revizuirii termenilor de realizare a acestora. Concomitent, el a început
să arate un interes crescând pentru acţiunile militare din Africa de Nord şi bazinul Mării Mediterane. De-
cizia finală în vederea acţiunilor anglo-americane comune în Africa de Nord a fost luată la Londra, la 24
iulie 1942.
Acest lucru se întâmpla în condiţiile în care Wermacht-ul întreprindea o ofensivă de mari proporţii
pe frontul sovieto-german, iar livrările aliaţilor occidentali pentru URSS aveau loc cu mari întârzieri şi fu-
seseră reduse considerabil. Stalin nu va ezita să îşi arate nemulţumirea în legătură cu acest lucru. În mesa-
jul său către Churchill din 23 iulie 1942 el îi reproşa cu duritate acestuia din urmă refuzul Marii Britanii
de a mai aproviziona Uniunea Sovietică pe ruta nordică şi de a lua măsuri urgente în privinţa organizării
celui de-al doilea front în 194226. Frustrarea sa e cu atât mai de înţeles cu cât între el şi Molotov au existat
contradicţii în ceea ce priveşte estimarea sensului frazei legate de cel de-al doilea front, inclusă în comuni-
catele sovieto-american şi sovieto-englez: în timp ce Molotov era sceptic faţă de asigurările lui Roosevelt
privind planurile debarcării aliaţilor în Europa în 1942, Stalin considera reală posibilitatea atingerii ace-
stui scop. Drept confirmare serveşte telegrama trimisă la 6 iunie 1942 de Stalin lui Litvinov, ambasador în
SUA în acel moment, după plecarea lui Molotov în Marea Britanie. Aceasta reprezenta răspunsul la pro-
punerea lui Roosevelt de reducere a livrărilor către URSS în baza Legii de împrumut şi închiriere în vederea
eliberării flotei pentru a se asigura transferul în timp al trupelor şi tehnicii americane în Insulele Brita-
nice27. Deşi, după cum s-a menţionat, pe frontul sovieto-german se desfăşura ofensiva strategică de vară
a Wermacht-ului, iar situaţia armatei sovietice se înrăutăţea pe zi ce trece, Stalin îi cerea lui Litvinov să-l in-
formeze pe Roosevelt despre acordul guvernului sovietic de a reduce cererile de expediere, accentuând
că Moscova face acest lucru pentru a facilita transferul trupelor americane în Europa de Vest în vederea
deschiderii celui de-al doilea front în 1942, în conformitate cu cele spuse în comunicatul sovieto-ameri-
can28. El va primi însă un răspuns descurajator din partea ambasadorului său, acesta telegrafiind la Mos-
cova, în urma întâlnirii cu Roosevelt şi Churchill din 25 iunie 1942, că: “Problema celui de-al doilea front
nu a făcut nici un progres, mai degrabă Churchill l-a convins pe Preşedinte despre necesitatea amânării
acestuia”29.
Către sfîrşitul lui iulie 1942 devine clar că nici unul dintre scopurile preconizate spre realizare de
Moscova nu putea să devină realitate: deşi de o incontestabilă importanţă politică, tratatul de alianţă so-
vieto-englez nu conţinea nimic referitor la pretenţiile teritoriale ale URSS; în legătură cu preconizata des-
chidere a celui de-al doilea front în Europa, dar şi din cauza dificultăţilor de transport, livrările anglo-
americane către Uniunea Sovietică fuseseră considerabil reduse; iar după 25 iulie 1942, devine cunoscută
şi intenţia aliaţilor de a acorda prioritate operaţiunii din Africa de Nord.
Nemulţumirea sovieticilor era lesne de înţeles. De aceea, aliaţii occidentali au încercat să justifice în
faţa Moscovei acţiunile lor. În special, preşedintele Roosevelt trebuia să explice, într-un mod convingător,
24 Советско-английские отношения..., т. 1. 1941-1943, док. 113, с. 247-248.

25 У. Черчилль, Вторая мировая война…, т. IV., с. 478, http://militera.lib.ru/memo/english/churchill/index.html
26 Советско-английские отношения..., т. 1. 1941-1943, док. 123, с. 258-259.
27 Олег Ржешевский, Александр Сабов, Немыслимый Черчилль. Антигитлеровская коалиция...,
http://www.rg.ru/2005/08/23/nemyslimoe.html
28 Ibidem.
29 А. Ю. Борисов, Уроки второго фронта могла ли Европа разделить судьбу Хиросимы и Нагасаки, М., Академия педагогических
наук, 1989, 119 с; с. 54-55. (în continuare: А. Ю. Борисов, Уроки второго фронта...).
141
schimbarea radicală a politicii sale, întrucât el fusese cel care promisese Uniunii Sovietice, într-un mod
clar şi fără echivoc, deschiderea celui de-al doilea front în 1942. Drept explicaţie, Preşedintele l-a anunţat
pe Churchill şi consilierii săi militari că asigurările făcute delegaţiei sovietice la Washington avuseseră
scopul doar de a încuraja guvernul sovietic30.
Churchill s-a oferit să meargă la Moscova pentru a da explicaţiile de rigoare, urmând să fie însoţit de Ave-
rell Harriman. La 31 iulie 1942, Churchill i-a trimis lui Stalin un mesaj31 în care îşi exprima dorinţa de a se întâlni
cu acesta cât mai curând posibil. Stalin i-a dat un răspuns afirmativ printr-o telegramă trimisă în aceeaşi zi.
La 12 august 1942, delegaţia aliată în frunte cu Winston Churchill a sosit la Moscova. Aceasta a fost
întâmpinată de Molotov, B. Şapoşnikov, şeful Statului Major al armatei, alte persoane oficiale, reprezen-
tanţi ai corpului diplomatic, presei etc. În aceeaşi zi, a avut loc prima întâlnire cu Stalin, care a durat în jur
de patru ore. Churchill l-a anunţat pe premierul sovietic că americanii şi englezii au ajuns la concluzia că
nu vor deschide al doilea front în Europa în anul 1942, întrucât nu au posibilitate să întreprindă acţiuni în
luna septembrie, care reprezinta ultima lună cu timp favorabil, dar că aliaţii se pregătesc de operaţiuni de
mari proporţii în anul 194332. Stalin a dorit să i se confirme dacă a înţeles corect că al doilea front în Euro-
pa nu se va deschide în acest an şi că guvernul britanic renunţă, de asemenea, la operaţiunea de debar-
care a 6-8 divizii pe Litoralul francez. La rândul său, Churchill l-a întrebat pe Stalin ce subânţelegea el
prin „al doilea front” şi a primit răspunsul aşteptat – „invazie cu forţe mari în Europa în acest an”. Lide-
rul de la Kremlin a mai declarat că cel care nu riscă nu va câştiga războiul niciodată şi că englezii nu tre-
buie numai „să se teamă de nemţi”. Acest reproş l-a iritat pe Churchill care nu va ezita să amintească că
în 1940 Anglia s-a luptat practic de una singură cu nemţii şi aceştia nu s-au hotărât să debarce pe Insulele
Britanice. În continuare, el îl va anunţa pe Stalin că al doilea front în Europa nu este unicul al doilea front şi
că aliaţii au decis să întreprindă o altă operaţiune, este vorba de operaţiunea „Torch”, ce preconiza cucerirea
litoralului nordic al Africii franceze. În acest scop vor fi folosiţi mai mult de 250 de mii de soldaţi americani
şi britanici33. Deşi profund nemulţumit de renunţarea la deschiderea celui de-al doilea front în Europa, Sta-
lin a apreciat avantajele operaţiunii africane din punct de vedere militar, urându-le succes aliaţilor.
Convorbirile au luat sfârşit cu discutarea posibilităţii aviaţiei engleze de a ajuta flancul sudic al fron-
tului sovieto-german şi a mascării operaţiunii din Africa de Nord prin pregătiri militare demonstrative în
zona Pas de Calais şi în Norvegia. La cea de-a doua întâlnire, din 13 august, Churchill şi Harriman au fost
însoţiţi de şeful Statului Major imperial, Alan Brook, care sosise cu întârziere la Moscova.
În cadrul acestei discuţii, au fost dezvoltate problemele-cheie ale primei întâlniri. Stalin a remarcat
că divergenţele dintre aliaţi şi URSS constau în faptul că englezii şi americanii consideră frontul rusesc a fi
unul secundar, în timp ce el îl consideră de importanţă primordială, şi că aliaţii nu îşi îndeplinesc promi-
siunile privind livrarea în URSS a armamentului şi altor materiale. Stalin a ţinut să accentueze că el este
recunoscător pentru livrările aliate, chiar dacă ele sunt limitate, dar că nemulţumirea sa este legată de fap-
tul că nu se dă ceea ce s-a promis, iar acest lucru încurcă planurile comandamentului sovietic34. Mai mult,
când Churchill a declarat că Hitler este vinovat de dificultăţile în livrarea materialelor pentru URSS, Sta-
lin i-a replicat cu duritate că URSS primeşte din Anglia şi Statele Unite numai armament care prisoseşte.
Aceste rămăşiţe sunt trimise în Uniunea Sovietică atunci când se adună: dacă ele lipsesc, nu-s nici livrări35.
După un schimb tăios de replici legat de contribuţia părţilor în război, spiritele s-au mai calmat şi
cei doi lideri au discutat problema unei operaţiuni comune în Norvegia de Nord, precum şi despre
schimbul de noi tipuri de armament şi echipamente militare. Stalin a propus militarilor englezi, în cazul
în care doresc, să facă cunoştinţă cu lansatoarele de rachete reactive sovietice (celebrele «Katjusha»), ceea
ce s-a şi întâmplat a doua zi. În încheiere, premierul britanic l-a rugat pe Stalin să descrie planurile sovie-
tice de apărare a Caucazului36. Discuţia din 13 august a luat sfârşit cu o invitaţie la prânz pentru Chur-
30 Н.Н. Яковлев, США и Англия во второй мировой войне; Глава третья. Участие США и Англии в антигитлеровской
коалиции. Отказ от открытия «второго фронта». Высадка в Северной Африке.
http://historic.ru/books/item/f00/s00/z0000025/st036.shtml
31 Советско-английские отношения..., т. 1. 1941-1943, док. 124, с. 259.
32 Ibidem, док. 130, с. 265-267.
33 Ibidem, с. 269.
34 Ibidem, док. 131, с. 273.
35 Ibidem.
36 Ibidem, с. 275-276.
142
chill pentru a doua zi din partea lui Stalin. În aceeaşi zi Churchill s-a întâlnit cu Molotov. La 15 august au
avut loc şi două întâlniri ale reprezentanţilor miltari. Documentul final arată că partea sovietică a rămas
în mare parte nemulţumită de rezultatele acestora37.
Comunicatul final al întâlnirii, publicat la 18 august 1942, anunţa că discuţiile au avut loc într-o at-
mosferă de cordialitate şi completă sinceritate şi au făcut posibilă, încă o dată, constatarea unei strânse co-
munităţi de interese şi bune înţelegeri între Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite, cu respec-
tarea deplină a relaţiilor de alianţă existente între ele38. Acest lucru ţinea însă de partea oficială a primei
întâlniri personale dintre Stalin şi Churchill.
A existat şi o parte neoficială39 ce ţine de atmosfera din afara sălilor de şedinţe, de discuţiile şi eva-
luările de care depindeau în mare măsură fiecare următoare zi de negocieri şi, de multe ori, şi rezultatul
final al acestora. Oportunitatea de a reconstrui ceea ce se petrecea în afara reuniunilor oficiale este oferită
de înregistrările publicate sau cele din arhivele britanice, făcute în timpul şederii la Moscova de către ap-
roape toţi membrii misiunii lui Churchill40. Din acestea rezultă că, după negocierile oficiale, urmau schi-
mburi de opinii între Churchill şi oamenii săi, de cele mai multe ori aceştia au fost Kadogan, Kerr şi Jacob.
Ele mărturisesc că Churchill era nemulţumit de evoluţia negocierilor şi declara inutilitatea continuării lor,
încercând în câteva rânduri chiar să le anuleze. Şi-a schimbat de fiecare dată însă decizia sub influenţa ar-
gumentelor contrapuse de ambasadorul Kerr41.
Succesul acestei prime vizite a lui Churchill la Moscova este pus sub semnul întrebării şi de către is-
torici întrucât un număr important de înţelegeri aşa şi nu au mai fost realizate. Debarcarea comună în
Norvegia (operaţiunea „Jupiter”) nu a mai avut loc; planul de implicare a aviaţiei aliate britanice în apă-
rarea Caucazului (operaţiunea „Velvet”) a rămas doar pe hârtie; iar, încheierii unui acord cu privire la
schimbul de informaţii militare şi tehnice la momentul respectiv i s-a opus Departamentul de Stat ame-
rican42.
Deşi întâlnirea dintre cei doi lideri, discuţiile şi disputele avute au contribuit, în linii generale, la o
mai bună înţelegere reciprocă, precum şi unificarea eforturilor coaliţiei antihitleriste în lupta împotriva
inamicului comun43, nemulţumirea şi suspiciunile reciproce, în special cele ale lui Stalin, nu au putut fi
atenuate. Mărturie stau cele spuse de acesta din urmă colaboratorilor săi după plecarea lui Churchill:
„Totul este clar acum. O campanie în Africa şi în Italia. Ar dori să ne facă să sângerăm pentru a ne putea
dicta condiţiile lor mai târziu… Speră că vom pierde Stalingradul şi că astfel vom fi privaţi de un punct
de plecare pentru contraofensivă”44. În acelaşi timp, Stalin a avut în vedere şi o serie de lucruri ce urmau
să fie luate în calcul pentru a-şi asigura interesul propriu pe viitor: faptul că Churchill avea garanţia lui
Roosevelt pentru acţiunile şi angajamentele sale în problemele strategice şi că negocierile viitoare asupra
sferelor de influenţă aveau să depindă de poziţiile militare45.
Încălcarea obligaţiilor asumate de aliaţi i-a pus pe sovietici într-o situaţie dificilă. În septembrie
1942, guvernul britanic a decis să renunţe la efectuarea transporturilor în porturile nordice ale Uniunii
Sovietice. În legătură cu aceasta, premierul britanic îi scria preşedintelui american următoarele: „Sunt în-
grijorat în permanenţă în privinţa Rusiei, eu pur şi simplu nu stiu cum putem reconcilia cu conştiinţa şi
interesele noastre suspendarea trimiterii de convoaie în Rusia până în 1943, lipsa oricăror propuneri din
partea noastră de elaborare a unor planuri comune în privinţa operaţiunii „Jupiter”46 şi faptul că nu exi-
stă nici un semn privind ofensiva în Europa în primăvara, vara şi chiar toamna anului 1943”. În răspun-
sul său, Roosevelt l-a sfătuit un singur lucru: să nu anunţe Uniunea Sovietică „până în ultimul minut”
37 О.А.Ржешевский, Операция «Браслет»; http://gpw.tellur.ru/page.html?r=operations&s=braslet

39 О.А.Ржешевский, Операция «Браслет»…
40 Ibidem.
41 Ibidem.
42 Ibidem.
43 Ibidem.
44 Andre Fontaine, Istoria războiului rece. De la Revoluţia din Octombrie la războiul din Coreea 1917-1950, în 2 vol., Bucureşti, Edit.
Militară, 1991, vol. I, p. 208.

45 Lloyd C. Gardner, op. cit., p. 201.
46 Invazia în Norvegia a fost planificată pentru toamna anului 1942.
143
despre renunţarea la trimiterea convoaielor pe ruta nordică47. La începutul lui octombrie, sovieticii au
trebuit totuşi să fie anunţaţi despre acest lucru de către Churchill48.
Situaţia în cauză a contribuit şi mai mult la înrăutăţirea relaţiilor dintre aliaţi. Moscova a iniţiat o
amplă campanie de criticare a Marii Britanii atât direct, cât şi indirect. Aceasta a început cu denunţarea de
către presa de la Moscova a maşinaţiunilor unei vechi admiratoare engleze a Führer-ului, Lady Astor,
care ar fi căutat o pace separată49. La mijlocul lunii octombrie 1942, Pravda a continuat să atace Marea Bri-
tanie pentru faptul că nu l-a supus urmăririi judiciare pe Rudolf Hess şi a acuzat Londra de trecerea cu
vederea a crimelor acestuia. Se argumenta că doar o singură concluzie putea să fie trasă în acest caz: Hess nu
a fost judecat deoarece guvernul britanic l-a apreciat pe nazist drept emisar a lui Hitler şi Marea Britanie serve-
şte efectiv drept “un loc de refugiu pentru gangster”. Criticarea cu duritate de către sovietici a Marii Britanii a
stârnit reacţii largi la Londra. Acţiunile Moscovei au fost interpretate în rândul oficialilor de la Foreign Office în-
cepând de la acuzaţii că englezii îl ţin pe Hess pentru a intra în negocieri cu acesta în calitate de emisar a lui
Hitler şi până la pregătire de către sovietici a fundamentului în vederea încheierii unei păci separate între
URSS şi Germania50. Cea din urmă opinie se pare că nu a fost total lipsită de suport: în decembrie 1942, un co-
laborator al lui Ribbentrop, Peter Kleist, a fost contactat de un oarecare Clauss, un om de afaceri de naţionali-
tate incertă, vizitator frecvent al ambasadei sovietice din Stockholm, care l-a asigurat pe diplomatul german că
dacă Germania revine la frontierele din 1939 poate avea pace în opt zile51.
Anthony Eden a protestat vehement în faţa lui Maiski împotriva încercărilor sovietice de a crea difi-
cultăţi interne în Marea Britanie, avertizând asupra perspectivei de înrăutăţire a relaţiilor dintre cele două
ţări dacă atacurile Moscovei nu vor înceta. Din discuţia cu ambasadorul sovietic a devenit clar că subiec-
tul legat de Rudolf Hess are de-a face cu supărarea sovieticilor în legătură cu amânarea deschiderii celui
de-al doilea front şi cu renunţarea de către englezi la bombardamentele asupra Germaniei52. Într-o scri-
soare adresată Moscovei în termeni duri, Londra a calificat articolul din Pravda drept o încercare directă
de a ridica opinia publică sovietică şi aliată împotriva guvernului Majestăţii sale.
Frustrarea crescândă a Moscovei în legătură cu aliaţii occidentali este oarecum de înţeles. În telegra-
ma lui Stalin către Maiski din 19 octombrie 1942 se arată foarte clar cauzele nemulţumirii sale: „Nouă tu-
turor la Moscova ni se crează impresia că Churchill doreşte înfrângerea URSS pentru a se înţelege mai
apoi cu Germania (…) pe seama Uniunii Sovietice. Fără o asemenea presupunere este greu de explicat
comportamentul lui Churchill în legătură cu cel de-al doilea front, în problema livrărilor de armament
pentru URSS, care se reduc progresiv (…), în problema lui Hess, pe care Churchill îl ţine probabil de re-
zervă şi, în sfârşit, în problema bombardării sistematice a Berlinului de către englezi pe parcursul lui sep-
tembrie, pe care Churchill a promis-o la Moscova şi pe care nu a îndeplinit-o nici cât îi negru sub unghie,
cu toate că ar fi putut face acest lucru”53. Suspiciunile lui Stalin în legătură cu acest fapt nu erau total ne-
fondate având în vedere cele conţinute în memorandumul secret trimis de premierul britanic, în octom-
brie 1942, membrilor Cabinetului. Aici se dezvolta ideea creării unei coaliţii a statelor europene – Statele
Unite ale Europei54 – îndreptate împotriva „barbariei ruse”55. Planurile lui Churchill privind varianta bal-
canică de deschidere a celui de-al doilea front în Europa şi crearea Statelor Unite ale Europei nu vor fi
susţinute însă de către americani.
47 Н.Н. Яковлев, США и Англия. Глава третья. Участие США и Англии в антигитлеровской коалиции. Отказ от открытия
«второго фронта». Высадка в Северной Африке, http://historic.ru/books/item/f00/s00/z0000025/st036.shtml
49 Apud, Andre Fontaine, op. cit., p. 210.
50 Arieh J. Kocha, From Cautiousness to Decisiveness: Changes in Soviet Negotiation Tactics toward the British during World War II, East European Quarter-
ly, vol. 36, 22 dec. 2002, http://goliath.ecnext.com/coms2/gi_0199-2519931/From-cautiousness-to-decisiveness-changes.html (16.01.2007)

51 Andre Fonaine, op. cit., p. 213-214.
52 Drept cauză imediată a confruntării în cazul lui Hess a servit totuşi iniţiativa Marii Britanii de a înfiinţa o comisie pentru crimele
de război. Sovieticii erau nemulţumiţi de faptul că Londra a evitat Uniunea Sovietică de-a lungul discuţiior şi elaborării politicii asu-
pra crimelor de război şi a apelat la Moscova doar în ultimul moment pentru a căuta sprijinul său în vederea înfiinţării unei aseme-
nea comisii. Prin acţiunea sa, Moscova a evitat să răspundă cererii britanice de a se asocia la propunerile engleze şi a avut grijă să fa-
că publice propriile sale păreri în legătură cu tratarea criminalilor de război
54 Aici ar fi trebuit să intre în jur de 12 confederaţii sau state: scandinavă, dunăreană şi balcanică.
55 Ф.Д. Волков, За кулисами второй мировой войны, М., Мысль, 1985. Глава IV.
За кулисами второго фронта. C. 160-162; http://militera.lib.ru/research/volkov_fd/index.html
144
Liderul de la Kremlin a avut totuşi grijă să nu tensioneze excesiv relaţiile cu aliaţii occidentali. Discur-
sul său din 6 noiembrie 1942, cu ocazia aniversării a celei de-a 25-ea aniversări a Revoluţiei din octombrie, a
fost relativ moderat, deşi a făcut referire la cel de-al doilea front. Din contra, acesta a făcut impresia că ruşii
sunt cointeresaţi în cooperarea cu britanicii şi americanii. Faptul că Moscova a dorit să evite o coliziune cu
Londra a fost de asemenea demonstrat de interpretarea lui Maiski a articolului din Pravda. Acesta, în opinia
ambasadorului, reflecta opinia publică din Uniunea Sovietică, care cerea ca liderii germani să fie judecaţi
imediat, iar acest lucru îl includea şi pe Hess. Acolo nu era nimic care ar fi însemnat o încălcare din partea
guvernului sovietic a spiritului de colaborare consfinţit prin Tratatul de alianţă anglo-sovietic56. Aceste dec-
laraţii se explicau mai ales prin faptul că Moscova nu vroia să complice şi mai mult relaţiile interaliate în
condiţiile în care pe frontul sovietic se aflau 266 de divizii germane şi ale aliaţilor Reich-ului.
La 8 noiembrie 1942 a început debarcarea trupelor anglo-americane în Africa de Nord. La
încheierea cu succes a operaţiunii „Torch”, Churchill şi Roosevelt s-au întâlnit la Casablanca, între 14 şi 23
ianuarie 1943, pentru a stabili următoarele măsuri strategice de război. Deşi preşedintele american l-a
invitat şi pe Stalin, acesta a refuzat, invocând dificultăţile de pe frontul sovieto-german. În cercurile
diplomatice din capitalele europene absenţa liderului sovietic era legată însă de neînţelegerile dintre
anglo-americani şi sovietici asupra planurilor de război ale aliaţilor57. În această situaţie, britanicii au
insistat cu succes asupra unei strategii unice a anglo-americanilor în zona Mării Mediterane, fapt ce a
avut drept consecinţă amânarea deschiderii unui al doilea front pentru mai bine de un an58.
Pentru a atenua nemulţumirile crescânde ale lui Stalin şi temerile acestuia în legătură cu posibilita-
tea unei păci separate, Roosevelt a declarat solemn la Casablanca că aliaţii nu vor accepta nimic altceva
decât „capitularea necondiţionată” a puterilor Axei59. Nimic mai mult însă. În mesajele oficiale anglo-
americane trimise la Moscova la încheierea Conferinţei nu se va preciza nimic în legătură cu al doilea
front în Europa în 1943 în afară de aluzii generale, fără promisiuni concrete. Având în vedere ceea ce se
întâmpla pe Frontul de Est, deciziile militare aliate luate la Casablanca de către anglo-americani nu presu-
puneau nişte eforturi consistente, menite să uşureze situaţia pe frontul sovieto-german. În consecinţă,
Moscova a insistat să primească detalii concrete despre planurile aliaţilor în legătură cu cel de-al doilea
front. Acest lucru îl va determina pe Churchill să numească drept dată aproximativă în vederea forţării
Canalului Mânecii lunile august – septembrie 194360.
Victoria sovieticilor la Stalingrad a reprezentat „bătălia decisivă” a războiului european, transfor-
mând URSS într-o putere mondială. Acest fapt a îngrijorat aliaţii occidentali. Încă la Casablanca, deşi se
recunoştea seriozitatea problemelor militare ce stăteau în faţa aliaţilor, majoritatea observaţiilor preşedin-
telui american se refereau la viitorul îndepărtat, la problemele postbelice, incluzând coloniile şi teritoriile
dependente61.
Înainte de a începe discutarea problemelor postbelice cu sovieticii, Roosevelt l-a invitat în Statele
Unite pe ministrul britanic de Externe. La mijlocul lui martie 1943, A. Eden a sosit la Washington. Temân-
du-se de posibilitatea asumării de către aliaţi a unor obligaţii cu privire la detaliile reglementării postbeli-
ce fără a-i consulta, sovieticii au ţinut să-şi facă cunoscut încă o dată punctul de vedere. Ei au accentuat
ideea că frontierele URSS din 1941 nu mai puteau fi rediscutate; insistau să aibă prieteni în persoana sta-
telor vecine, în particular Polonia, Finlanda şi România, şi au criticat planurile engleze de creare a federa-
ţiilor europene.
Tratativele au început cu discutarea problemelor europene legate de cererile sovietice. Preşedintele
a propus iniţial să se insiste asupra nerecunoaşterii anexării statelor baltice fără organizarea unui plebi-
scit. Când însă Eden a declarat că Stalin nu va merge la aşa ceva, Roosevelt a sfârşit prin a cădea de acord
că, chiar dacă guvernul sovietic „era hotărât să stăpânească întreaga Europă prin forţa armelor sau prin
56 Arieh J. Kocha, From Cautiousness to Decisiveness…

57 Arhivele Statului din România, România – marele sacrificat al celui de-al doilea război mondial. Documente, vol. I; coordonator: Marin
Radu Mocanu, Bucureşti, 1994, doc. 5, p. 65. (în continuare: România – marele sacrificat al celui de-al doilea război mondial...).
58 Lloyd C. Gardner, op. cit., p. 201-202.
59 Ioan Ciupercă, Capitularea necondiţionată – Problemă controversată a celui de-al doilea război mondial în Romania and World War II/
România şi cel de-al doilea război mondial, Kurt W. Treptow, Editor, Centrul de Studii Româneşti, Fundaţia Culturală Română, Iaşi,
1996, p. 249-259.
60 В. Л. Исраэлян, Дипломатическая история Великой Отечественной войны 1941-1945, М., 1985, с. 135.
61 А.Ю. Борисов, СССР и США: союзники в годы войны. 1941-1945, М., Международные отношения, 1983, с. 105.
145
forţa propagandei comuniste”, trebuia de colaborat cu Rusia. Nu au fost văzute până la urmă dificultăţi
în acceptarea revendicărilor legate de statele baltice, Basarabia, Finlanda sau linia Curzon62. Acest lucru
demonstra, după cum observaseră specialiştii de la Foreign Office, că preşedintele american părea să se fi
apropiat foarte mult de concepţiile engleze referitoare la Uniunea Sovietică.
Schimbarea a fost determinată de consolidarea la Casa Albă a părerilor că un efort general de a opri
înaintarea ruşilor în Balcani ar fi dus la invadarea Germaniei – care constituia cheia dominaţiei postbelice
– de către Armata Roşie şi că aceasta ar fi însemnat implicarea Statelor Unite în zona de cea mai mică im-
portanţă pentru obiectivele de război americane63. America nu mai putea evita să îşi expună punctul de
vedere în probleme critice întrucât acest lucru ar fi determinat abordarea lor de partenerii săi într-o mani-
eră incoerentă64. În consecinţă, Departamentul de Stat devine tot mai preocupat de perspectiva colaboră-
rii cu URSS pe perioada şi după încheierea războiului. La baza tuturor planurilor militare şi postbelice ale
preşedintelui american va sta de acum înainte ideea cooperării cu Uniunea Sovietică. Roosevelt a perse-
verat în direcţia clarificării cât mai urgente a intenţiilor lui Stalin în acest sens, mai ales că perspectiva
unei înfrângeri precipitate a Germaniei nu putea fi exclusă. În consecinţă, în mai 1943, va sosi la Moscova,
Joseph Davies, fost ambasador în URSS, cu o scrisoare personală din partea lui Roosevelt, în care preşe-
dintele american se exprima în sensul necesităţii unei înâlniri personale cu Stalin, cât mai curând posibil,
cu scopul coordonării paşilor ce trebuiau făcuţi în cazul eventualei înfrângeri a Germaniei către iarna ani-
lor 1943/194465.
La începutul anului 1943, americanii mai sperau să preîntâmpine luarea de către sovietici la sfârşi-
tul războiului a ceea ce vor dori, fără a se consulta cu nimeni, şi să-i convingă să coopereze în vederea
promovării păcii şi stabilităţii economice fără încălcarea Cartei Atlanticului. Roosevelt miza pe faptul că
Stalin va opta pentru o colaborare ce ar pune bazele unei lumi postbelice civilizate – un acord între Marile
Puteri. El dorea să încerce a-l convinge pe Stalin să accepte atitudinea Statelor Unite faţă de America Lati-
nă drept model pentru Europa de Est.
Revenind la situaţia din teatrele de operaţiuni militare, trebuie menţionate succesele obţinute de ali-
aţi de-a lungul iernii şi primăverii anului 1943, când a fost pus începutul „marilor cotituri” şi trecerii ini-
ţiativei de partea aliaţilor în războiul împotriva puterilor Axei. Către sfârşitul lunii martie 1943, ruşii au
încheiat cu succes campania de iarnă împotriva trupelor germane. Până în acest moment armata sovietică
reuşise să străpungă blocada instituită de germani în jurul Leningradului, a dat o serie de lovituri în cad-
rul puternicei ofensive declanşate pe cursul mijlociu al Donului, eliberând Voronejul şi Kurskul, iar ope-
raţiunile ofensive ale fronturilor sovietice de Vest şi Kalinin au avut drept rezultat eliberarea localităţilor
Rjev şi Vyazma66. Către sfărşitul primăverii şi aliaţii anglo-americani au reuşit să finalizeze operaţiunile
iniţiate încă în noiembrie 1942 de ocupare a Bizertei şi Tunisului în Africa de Nord, cu scopul dejucării
planurilor germane de ocupare a Tunisiei67.
Succesele pe plan militar nu au contribuit şi la îmbunătăţirea relaţiilor politice dintre cei trei mem-
bri de bază ai coaliţiei antihitleriste, ci, din contra, au generat o serie de neînţelegeri ce ameninţau să pună
în pericol posibilitatea unui compromis pe viitor.
Încă la începutul lui februarie 1943, sovieticii şi-au exprimat nemulţumirea în legătură cu contactele
ce au avut loc la Geneva între Allen Dulles, fratele viitorului secretar de stat şi şeful serviciilor de spionaj
americane din Europa şi un SS-ist de rang înalt, prinţul de Hohenlohe, acesta din urmă acţionând din
partea lui Himmler68. Un alt incident ce a afectat relaţiile sovieto-americane în aceeaşi perioadă, deşi ace-
sta pare să fi fost mai mult un conflict personal între ambasador şi Casa Albă69, a fost declaraţia lui Willi-
am H. Standley, ambasadorul american la Moscova. La conferinţa de presă organizată la 8 martie 1943
pentru jurnaliştii americani, acesta a acuzat autorităţile sovietice că ascund faptul că primesc ajutor din
afară.
62 Lloyd C. Gardner, op. cit., p. 204.

63 Ibidem, p. 206.
64 Ibidem.
65 Советско-американские отношения.., т. 1. 1941-1943, док. 190, с. 315-316.
66 Petre Bărbulescu, Ioan Cloşcă, Repere de cronologie internaţională, 1914-1945, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 323-324.
67 Ibidem, p. 325-326.
68 Andre Fontaine, op. cit., p. 210.
69 Mary Glantz, op. cit., p. 116-120.
146
Totuşi, relaţiile dintre aliaţi s-au complicat în această perioadă mai ales din alte cauze. Este vorba,
pe de o parte, de aceeaşi problemă a deschiderii celui de-al doilea front: până către mijlocul lunii martie
1943, Stalin şi-a exprimat sistematic şi cu hotărâre nemulţumirile legate de întreruperea acţiunilor mili-
tare ale aliaţilor după încheierea operaţiunii „Torch”, cerând liderilor occidentali să nu amâne deschide-
rea frontului din Franţa mai departe de primăvara – începutul verii anului 1943. Dar, atunci când liderii
occidentali au considerat necesar să se întâlnească către mijlocul lunii mai a anului 1943 la Washington
(12-25 mai 1943), pentru a coordona desfăşurarea ulterioară a acţiunilor anglo-americane, s-a luat o deci-
zie total dezagreată de Stalin: amânarea operaţiunii de debarcare în nordul Franţei pentru primăvara
anului 1944. Occidentalii nu doreau să joace cartea celui de-al doilea front înaintea clarificării intenţiilor
reale ale sovieticilor şi obţinerii participării Moscovei la un sistem european în care Marile Puteri şi-ar fi
îngrădit reciproc libertatea de acţiune prin consacrarea şi respectarea unor principii de ordine. Preşedin-
tele american l-a anunţat pe Stalin despre decizia luată la 4 iunie 194370. Schimbul de mesaje care a urmat
demonstrează elocvent tensionarea situaţiei la maximum. În mesajul de răspuns din 11 iunie, adresat
liderilor occidentali, Stalin a reproşat acestora că abandonează propriilor forţe armata sovietică, care lupta
aproape singură pentru a apăra nu numai propria ţară, ci şi pe aliaţii săi71. Ba mai mult, în mesajul urmă-
tor, din 24 iunie 1943, Stalin a reamintit promisiunile făcute de aliaţi de nenumărate ori şi a declarat că gu-
vernul sovietic nu se putea împăca cu acest lucru. Nu mai era vorba de o simplă dezamăgire în acest caz,
era vorba despre încrederea în aliaţi, „supusă unei grele încercări”72.
Pe de altă parte, problema poloneză începea să se facă tot mai resimţită către acest moment, compli-
când relaţiile interaliate. Încă în ianuarie 1943, sovieticii au făcut cunoscut prin diverse mijloace că erau
decişi să stabilească frontiera lor pe linia Curzon. Drept urmare, în pofida recomandărilor anglo-america-
ne, ziarele emigraţiei poloneze au început să lanseze atacuri din ce în ce mai deschise la adresa URSS73.
Furtuna a izbucnit la 12 aprilie 1943 când s-a aflat despre soarta celor 10 000 mii de ofiţeri polonezi luaţi în pri-
zonierat sovietic în toamna anului 1939. Trupurile lor au fost descoperite de către Wehrmacht într-o groapă co-
mună, în pădurea de la Katyn, deşi Stalin îi declarase fără jenă în decembrie 1941 premierului guvernului
polonez din emigraţie, W. Sikorski, când acesta din urmă se interesase de soarta ofiţerilor luaţi în prizonierat
sovietic în toamna anului 1939, că aceştia probabil se refugiaseră undeva, de pildă, în Manciuria74.
În acelaşi timp, sovieticii au fost revoltaţi de decizia aliaţilor, fapt despre care sovieticii au fost
anunţaţi la sfârşitul lui martie 1943, de a întrerupe livrările din contul Legii de împrumut şi închiriere spre
porturile nordice ale URSS până către toamna aceluiaşi an.
În consecinţă, deşi preşedintele Roosevelt mizase pe contrariu, către începutul verii lui 1943 „fron-
tul rusesc” al diplomaţiei americane se pomenise într-o situaţie foarte dificilă: la nord, în Marea Barenţ,
livrarea mărfurilor şi armamentului încetase cu desăvârşire; americanii au preferat să-i ajute pe englezi în
Tunis în defavoarea unui al doilea front în Europa; s-a luat partea polonezilor londonezi şi nu se recu-
noşteau frontierele URSS din 1941; de asemenea, Statele Unite n-au rupt relaţiile diplomatice cu Finlanda
care se afla în război cu Uniunea Sovietică75. În condiţiile în care Stalin tocmai dizolvase Kominternul, iar ar-
mata sovietică lupta de una singură cu duşmanul comun, preşedintele american trebuia să întreprindă urgent
ceva acţiuni menite să amelioreze situaţia. Ca soluţie parţială pentru această stare de lucruri, Roosevelt a mizat
pe ideea întâlnirii bilaterale sovieto-americane, sugerate încă în luna mai 1943, în cadrul căreia s-ar fi putut
atin-ge o „înţelegere internă”, de nerealizat în cadrul negocierilor trilaterale. Tot pentru a detensiona întrucât-
va situaţia creată, Roosevelt a transmis Moscovei, din proprie iniţiativă, o serie de mesaje despre trimiterea căt-
re URSS a unor livrări de materiale suplimentare în baza Legii de împrumut şi închiriere.
Cu toate aceste acţiuni, criza relaţiilor interaliate va continua să se adâncească. În semn de protest
faţă de atitudinea aliaţilor, Stalin i-a rechemat la Moscova pe ambasadorii săi pro-occidentali de la Lon-
dra şi Washington, fapt ce-i va îngrijora serios pe liderii occidentali în legătură cu posibilitatea încheierii
70 My Dear Mr. Stalin.., doc. 100, p. 136-138.

71 Советско-американские отношения.., т. 1. 1941-1943, с. 330-331.
72 Ibidem, док. 204, с. 335-338.
73 Andre Fontaine, op. cit., p. 236-237.
74 Anatol Petrencu, Polonezii în anii celui de-al doilea război mondial. Istoria politică, Cartdidact, Chişinău, 2005, p. 13.
75 А.И. Уткин, Дипломатия Франклина Рузвельта. (compartimentul: От Касабланки до «Трайдента», c. 275-345), Свердловск:
Изд-во Урал. ун-та, 1990, http://militera.lib.ru/research/utkin2/index.html
147
unei păci separate sovieto-germane. De asemenea, reactualizarea cererilor sovietice referitoare la statele
baltice a fost menită să facă clar faptul că promisiunea încălcată de aliaţii occidentali de a deschide cel de-
al doilea front îl elibera pe Stalin de înţelegerea tacită, reciproc acceptată, de a amâna cererea de recunoaş-
tere a frontierelor sovietice din 1941 pentru o dată ulterioară76. În sfârşit, atunci când Roosevelt i-a amintit
din nou, la 16 iulie 1943, despre înţelegerea atinsă cu prilejul vizitei lui J. Davies la Moscova ca cei doi să
se întâlnească către sfârşitul verii lui 1943, Stalin va refuza întâlnirea invocând, semnificativ, „împrejurări-
le dificile”.
Deşi ofensiva de iarnă a sovieticilor adusese armata germană în pragul catastrofei, Wehrmacht-ul a
concentrat din nou către vara lui 1943 forţe importante pe Frontul de Est. Respingând ofensiva inamicului,
armatele sovietice au trecut la contraofensivă, eliberând oraşele Oriol şi Belgorod. Victoria de la Kursk şi ie-
şirea sovieticilor spre Nipru au finalizat seria cotiturilor decisive în desfăşurarea celui de-al doilea război
mondial, înfrângerea Germaniei şi a aliaţilor săi devenind o problemă de timp. Concomitent, operaţiunile
aliaţilor anglo-americani în Sicilia, care au durat 38 de zile, s-au încheiat cu un succes deplin.
Victoriile militare aliate din vara anului 1943 au dat prilej de apariţie unor noi dispute între „cei trei
mari”. Ele nu puteau să nu-i îngrijoreze pe aliaţii occidentali în măsura în care perspectiva ca Uniunea
Sovietică să nu mai aibă nevoie de un al doilea front şi să purceadă la „eliberarea Europei” de una singură
ameninţa să devină reală. Drept urmare, la mijlocul lunii august 1943, şi-a deschis lucrările Conferinţa de la
Quebec a liderilor Marii Britanii şi Statelor Unite. Oficial, aici se presupunea a fi analizat întreg teatrul de
operaţiuni militare şi luate decizii pentru asigurarea acţiunilor armatelor terestre, flotelor şi forţelor aeriene
anglo-americane. În cercurile diplomatice din capitalele europene77 se vorbea însă despre dezbaterea în
principal a problemelor legate de revizuirea formulei de pace „capitulare necondiţionată”, cu scopul ca ali-
aţii să poată folosi în viitor orice ocazie de a atrage de partea lor toate statele care luptă alături de Germania;
crearea celui de-al doilea front; situaţia preponderentă a URSS, aliaţii arătându-se îngrijoraţi de indepen-
denţa tot mai mare a acţiunilor lui Stalin şi nedorinţa acestuia din urmă de a se lăsa angajat cu nimic de căt-
re aliaţi, în special după victoriile obţinute de Armata Roşie de-a lungul anului 1943.
În ceea ce priveşte problema revizuirii formulei „capitulare condiţionată” aceasta a fost dezbătută
în legătură cu situaţia Italiei. De la sfârşitul lunii iulie, preşedintele american era preocupat de modul în
care urma să aibă loc căderea Italiei sub aspect diplomatic. Roosevelt vroia să obţină trecerea sub drapele-
le aliaţilor a celei mai mari părţi a armatei şi a flotei militare italiene, iar pentru a-şi consolida poziţiile aici
era gata să păstreze structura politică a ţării. Aliaţii doreau să evite posibilitatea anarhiei în Peninsula
Apenină, mai ales pentru a preveni aici o evoluţie internă nedorită. Prăbuşirea structurilor existente pu-
tea duce la o explozie socială, la întărirea poziţiilor comuniştilor italieni. Declaraţia lui Roosevelt, potrivit
căreia „nu am motive să fiu neliniştit în privinţa celor cu care avem de-a face în Italia… atâta timp cât nu
întâlnim anarhie. Astăzi acesta poate fi regele sau actualul premier…”78, avea motive să-l îngrijoreze pe
Stalin. Dacă Roosevelt se înţelegea astăzi cu regele Victor Emanuel şi Badoglio79, mâine el putea să se în-
ţeleagă cu Goering.
Contradicţiile legate de Italia vor ajunge să afecteze foarte serios relaţiile interaliate. Mai ales faptul
că, eliberând această ţară, aliaţii occidentali nu i-au invitat pe sovietici la negocierile privind condiţiile de
capitulare a Italiei au iritat Kremlinul. Pentru Stalin aceasta era o problemă principială întrucât Italia era
primul aliat al Germaniei care ieşise din război. În nota sa din 22 august 194380 el a reacţionat dur, acu-
zând aliaţii că îl lasă în necunoştinţă de cauză în ceea ce priveşte tratativele iniţiate cu italienii. Tot acum,
el a propus crearea unei comisii militaro-politice, compusă din reprezentanţii URSS, Marii Britanii şi Sta-
telor Unite pentru examinarea problemelor legate de negocierile cu guvernele care se îndepărtau de Ger-
mania şi şi-a exprimat clar intenţia de a nu mai accepta de acum încolo poziţia pasivă de observator. În
consecinţă, Moscova a primit la 26 august 1943 condiţiile de capitulare ale Italiei, compuse din 44 de arti-
cole ce se refereau la un şir larg de probleme militare, politice, economice şi financiare legate de ieşirea
Italiei din război, asupra cărora îşi va da acordul a doua zi. La 14 septembrie 1943, sovieticii au căzut de
76 Arieh J. Kocha, From Cautiousness to Decisiveness…

77 România – marele sacrificat al celui de-al doilea război mondial.., vol. I, doc. 25, p. 88.
78 А.И. Уткин, Дипломатия Франклина Рузвельта…
79 Primul a colaborat ani la rîndul cu Mussolini, iar al doilea era cunoscut drept „cuceritorul sîngeros al Etiopiei”.
80 Советско-американские отношения.., т. 1. 1941-1943, док. 220, с. 360.
148
acord şi cu propunerea Statelor Unite privind preluarea conducerii teritoriilor inamice de către comanda-
mentul forţelor militare care a ocupat aceste teritorii până la începerea activităţii organelor locale civile.
La rândul lor, Statele Unite au căzut de acord cu propunerea sovieticilor ca organele democratice civile să
fie admise la conducere, cu specificarea că condiţiile concrete de participare a acestora vor fi stabilite de
comandamentul aliat81.
La Quebec, Churchill a insistat din nou asupra „variantei balcanice” a celui de-al doilea front. De
această dată, Roosevelt s-a pronunţat însă ferm pentru deschiderea acestuia în Franţa de Nord. Drumul
spre Berlin şi alte centre strategice ale Germaniei din Franţa de Nord-Est era mai scurt şi mai favorabil
din punct de vedere strategic, iar condiţiile geografice şi topografice în Europa de Vest erau cu mult su-
perioare celor din Italia şi Balcani82. În plus, deşi, după cum am menţionat anterior, aceste gânduri îl pre-
ocupau încă din primăvară, el a început să se neliniştească cu adevărat abia către mijlocul verii anului
1943 că trupele aliate ar putea pierde ocazia de a intra în Berlin înainte sau, cel puţin, nu mai târziu decât
ruşii, dacă debarcarea în Europa va fi amânată în continuare83. În ceea ce priveşte operaţiunile anglo-
americane în Balcani, preşedintele american avea îndoieli în ceea ce priveşte posibilităţile concrete de re-
alizare a acestora fără a afecta acţiunile aliaţilor occidentali de pe direcţia „berlineză”84. El considera mai
comod de lăsat acest lucru pe seama diviziilor locale susţinute de către puterile occidentale, care ar fi obţi-
nut controlul asupra Balcanilor înaintea sosirii Armatei Roşii. În consecinţă, s-a decis acceptarea planului
de debarcare a aliaţilor în Normandia către data de 1 mai 1944. În telegrama comună trimisă de cei doi
aliaţi la Moscova se informa despre concentrarea masivă a forţelor americane pe Insulele Britanice cu sco-
pul debarcării ulterioare, împreună cu trupele engleze, pe continent. Data începerii operaţiunii nu era nu-
mită. Sovieticii, considerând că informaţia primită nu aducea nimic nou sau concret, au lăsat-o fără răs-
puns oficial. Presa sovietică a răspuns în schimb printr-o amplă campanie de nemulţumire faţă de lipsa
unui al doilea front în vestul Europei.
Conştientizând că Statele Unite şi URSS vor deveni cele mai puternice, Preşedintele a vorbit acum
şi despre cei doi poli de putere şi rolul celorlalte Mari Puteri în lumea postbelică. El îi arată lui Churchill
că avea nevoie de China „drept stat-tampon între Rusia şi America”85. Aceeaşi zonă-tampon era necesară
şi în Europa. Concomitent, lucruri precum faptul că zilele Germaniei şi Japoniei erau numărate, că URSS
înainta triumfător spre Europa Centrală, că relaţiile cu sovieticii erau încordate din cauza celui de-al doi-
lea front sau că Statele Unite puteau să fie ocupate încă timp îndelungat cu Japonia, în timp ce URSS nu
îşi asumase nici o obligaţie în Extremul Orient şi ar fi putut avea posibilitatea după victoria asupra Ger-
maniei să îşi elibereze mâinile în Europa, nu puteau să nu-l preocupe pe preşedintele american86.
Drept urmare, politica externă americană începe să pună pe prim plan necesitatea unei înţelegeri cu
URSS. După cum menţiona Cordell Hull, către a doua jumătate a anului 1943 atenţia Statelor Unite s-a
concentrat cu prioritate asupra relaţiilor cu Uninea Sovietică. Delegaţia americană a venit la Quebec cu
un document relevant – „Poziţia Rusiei” – în care se arăta că „întrucât Rusia este un factor de decizie în
război, trebuie să i se acorde orice ajutor şi trebuie depuse toate eforturile pentru a-i obţine prietenia”.
După ce criza relaţiilor interaliate atinsese punctul său culminant de-a lungul verii, către începutul
toamnei anului 1943 şi sovieticii, din motive diferite, au început să depună eforturi în vederea atenuării
contradicţiilor ce marcaseră relaţiile interaliate pe parcursul anului şi organizării unei întâlniri directe la
cel mai înalt nivel, menită să clarifice intenţiile părţii opuse. În consecinţă, Moscova şi-a moderat către
toamna anului 1943 politica, mergând pe o abordare echilibrată şi un dialog calm în ceea ce priveşte pro-
blemele reglementării europene.
Această schimbare de atitudine a fost determinată de mai mulţi factori. Este vorba despre faptul că
după ce nemţii au fost opriţi la Kursk, iar iniţiativa strategică – preluată de armatele sovietice, Stalin pu-
tea în sfârşit să discute cu aliaţii săi occidentali de pe poziţii egale. În condiţiile în care se prefigura tot mai
81 Советско-американские отношения.., т. 1. 1941-1943, с. 369-370.

82 Ф.Д. Волков, За кулисами..., Глава IV. За кулисами второго фронта. c. 167;
http://militera.lib.ru/research/volkov_fd/index.html
83 А.И. Уткин, Дипломатия Франклина Рузвельта... (compartimentul: „Тегеран”, c. 345-396).
84 Ibidem.
85 Ibidem.
86 Ibidem.
149
clar necesitatea discutării realităţilor postbelice, s-a dorit să se pună capăt tradiţiei aliaţilor occidentali de a
rezolva cele mai importante probleme între ei.
Pentru a confirma dorinţa îmbunătăţirii relaţiilor sovieto-americane şi a pregăti terenul în vederea întâl-
nirii reprezentanţilor ministerelor de Externe, asupra căreia se căzuse de acord cu Stalin la sfârşitul lui au-
gust87, Roosevelt l-a numit ambasador la Moscova în septembrie 1943 pe Averrell Harriman88. La rândul său,
şi Stalin a anulat oficial la 4 septembrie 1943 politica sa antireligioasă, după ce dizolvase Kominternul în iunie
a aceluiaşi an, ca dovadă a absenţei unor intenţii agresive şi expansioniste a URSS în lumea postbelică.
Mai mult, la 8 septembrie 1943, el şi-a dat acordul privind întâlnirea cu ceilalţi doi lideri ai coaliţiei
în noiembrie sau decembrie a aceluiaşi an şi a propus ca miniştrii de Externe ai celor trei puteri să se întâl-
nească în prealabil pentru a pregăti platforma discuţiilor pentru viitoarea conferinţă. Ambii lideri occi-
dentali au răspuns cu entuziasm. Preşedintele s-a declarat încântat de acordul lui Stalin asupra unor con-
vorbiri personale. „Chiar am impresia că noi trei facem un progres real”, a declarat el89. La rândul său,
Churchill s-a arătat şi el mulţumit, arătând că: „De această întâlnire poate depinde nu doar cea mai bună
şi cea mai scurtă metodă de a încheia războiul, dar şi cele mai bune aranjamente pentru viitorul lumii,
ceea ce va permite naţiunilor britanică, americană şi rusă să aducă un serviciu de durată umanităţii”90.
Între 18 şi 30 octombrie 1943 s-au desfăşurat lucrările Conferinţei de la Moscova91, menită să pregă-
tească platforma discuţiilor din cadrul primei conferinţe comune a celor trei lideri ai coaliţiei antihitleriste
– cea de la Teheran. În capitala sovietică au sosit delegaţiile americană şi engleză în frunte cu miniştrii de
Externe Cordel Hull şi, respectiv, Anthony Eden. În pofida scoaterii în evidenţă a unor neînţelegeri seri-
oase între aliaţi, Conferinţa s-a bucurat de un anumit succes.
Pentru Roosevelt aceasta a oferit mai degrabă o şansă de a rezolva problemele interne92, decât pe
cele diplomatice. Întrucât preşedintele American intenţiona să discute personal problema frontierelor cu
Stalin, le-a cerut reprezentanţilor săi să evite subiectul şi să păstreze tăcerea dacă sovieticii vor ridica pro-
blema Finlandei sau statelor baltice în cadrul discuţiilor. Speranţele lui Roosevelt în vederea unei înţele-
geri cu URSS după încheierea războiului au fost încurajate de receptivitatea sovieticilor la explicaţiile lui
Hull de ce guvernul american avea nevoie de o declaraţie a celor patru mari puteri asupra aranjamente-
lor postbelice. Concomitent, sovieticii au mers în întâmpinarea dorinţei aliaţilor occidentali de a se alătura
războiului împotriva Japoniei după înfrângerea Germaniei93.
Faptul că implicarea ruşilor împotriva Japoniei urma să slăbească dependenţa Statelor Unite de
China şi să reducă probabilitatea expansiunii sovietice în Europa pe durata luptei aliaţilor în Extremul
Orient după înfrângerea Germaniei, erau de ajuns să-l facă pe preşedintele american a considera Conferi-
nţa de la Moscova drept un mare succes. Părerea lui Roosevelt că se putea ajunge la o înţelegere cu ruşii
avea să fie întărită de serviciile secrete americane, care considerau că URSS este înclinată spre înţelegeri,
nu are intenţii separate şi poate fi un partener loial94.
Chiar dacă au evitat să abordeze problema frontierelor, sovieticii nu au pierdut ocazia de a pune în
centrul discuţiilor alte chestiuni de care erau direct interesaţi şi care urmau să îşi găsească conţinut şi la
preconizata întâlnire a celor trei lideri de la Teheran. În primul rând, s-a readus în discuţie problema des-
chiderii de către aliaţi a celui de-al doilea front în Europa în primăvara anului 1944, obţinându-se confir-
marea termenelor stabilite la Quebec, deşi cu o serie de rezerve 95. Întrucât Turcia reprezenta o importan-
tă zonă de interes strategic pentru URSS, s-a propus ca cei trei aliaţi să facă acestui stat o propunere co-
mună pentru a o determina să intre în război neîntârziat alături de forţele aliate96. Tot aici, s-a mai ado-
87 My Dear Mr. Stalin…, doc. 115, p. 156-157.

88 А.И. Уткин, Дипломатия Франклина Рузвельта...
89 Robert Dallek, Franklin D. Roosevelt and AmericanForeign Policy,1932 – 1945, With a New Afterword, Oxford University Press, New York-Oxford, 1995, p. 419.
90 Ibidem.
91 Советский Союз на международных конференциях периода Великой Отечественной войны, 1941-1945 гг.: Сборник документов /
М-во иностр. дел СССР, М., Политиздат, 1978/84. Т. 1. Московская конференция министров иностранных дел СССР, США
и Великобритании (19-30 окт. 1943 г.). М., Политиздат, 1984, 384 с. (în continuare: Московская конференция…)
92 Robert Dallek, op. cit., p. 419.
93 Ibidem, p. 422; Vezi şi: My Dear Mr. Stalin..., doc. 143, p. 180.
95 Московская конференция…, док. 58, с. 255; док. 96, с. 340-348.
96 Ibidem, док. 80, с. 294-296.
150
ptat o rezoluţie prin care aliaţii au stabilit să se informeze reciproc, ori de câte ori vor primi oferte sau tato-
nări de pace din partea vreunui guvern sau persoane, dintr-o ţară aflată în război cu Naţiunile Unite. Anglia
şi SUA au căzut de acord ca în privinţa statelor satelite Reich-ului, care se aflau în război cu URSS (România,
Ungaria, Slovacia şi Finlanda), dreptul de a decide să revină Moscovei. Tot acum a fost înfiinţată şi Comisia
Consultativă Europeană, cu sediul la Moscova, formată din câte un reprezentant al URSS, SUA şi Marii Bri-
tanii, menită să elaboreze recomandări detaliate asupra clauzelor de capitulare. În problema Germaniei şi a
altor state membre ale Axei, ca principii fundamentale se aveau în vedere capitularea necondiţionată şi re-
paraţiile ce urmau să fie plătite de către acestea. O altă problemă pusă în discuţie a fost cea privind Polonia,
statele dunărene şi balcanice, inclusiv problema confederaţiilor. Deşi Eden şi-a propus serviciile de interme-
diar în vederea reluării negocierilor între guvernul sovietic şi cel polonez în emigraţie, întrerupte încă în
aprilie 1943, acest lucru nu i-a reuşit. În ceea ce priveşte Bulgaria, Iugoslavia şi Grecia, Molotov s-a opus
federalizării, arătând că ele trebuiau să-şi menţină independenţa şi suveranitatea, „să se dezvolte liber şi
să-şi formeze guvernele prin exprimarea liberă, fără a apela la cele din emigraţie”97.
Deşi sovieticii n-au pus în discuţie problemele teritoriale, era totuşi clar că ei nu renunţaseră la intenţiile
de a obţine aprobarea frontierelor URSS din 1941. Faptul că Molotov s-a opus includerii în Declaraţia celor patru
puteri a clauzei împotriva utilizării forţelor armate în alte state, fără o consultare şi un acord prealabile, demon-
stra intenţia sovieticilor de a lua decizii unilaterale în Europa de Est. Cu toate acestea, aliaţii occidentali sperau
că încrederea tot mai mare a sovieticilor în hotărârea anglo-americană de a crea un sistem de securitate globală
va tempera poziţia rigidă manifestată de URSS faţă de vecinii săi vestici98. Mai ales Roosevelt era foarte opti-
mist în această privinţă, el caracterizând spiritul Conferinţei de la Moscova ca fiind „deosebit de bun”. În faţa
jurnaliştilor, el a declarat următoarele: „Deciziile de la Moscova au risipit prezicerile cinicilor că negocierile vor
fi învăluite de ceaţa neîncrederii şi nu vor da nimic”99.
Trecând în revistă relaţiile interaliate din prima etapă a războiului, constatăm că, în pofida faptului că în
această primă perioadă a războiului partenerii deveniseră deja aliaţi, iar comunicatele de presă comune anun-
ţau după fiecare eveniment ce ţinea de relaţiile interaliate despre existenţa unei „strânse comunităţi de interese
şi bune înţelegeri” între URSS şi aliaţii săi occidentali, raporturile dintre aceştia vor fi marcate de divergenţe
serioase începând cu vara lui 1942 şi terminând cu vara-toamna anului 1943. Acestea din urmă erau legate, pe
de o parte, de amânarea continuă de către aliaţii occidentali a deschiderii celui de-al doilea front şi livrările ne-
satisfăcătoare şi insuficiente din punct de vedere sovietic, iar, pe de altă parte, de nedorinţa celor dintâi de a ac-
cepta cererile URSS de recunoaştere a frontierelor sovietice din 1941.
Având în vedere că nici măcar înfrângerile militare suferite de către aliaţi de-a lungul anului 1942 nu fuseseră
în măsură să asigure depăşirea neînţelegerilor dintre aliaţi, victoriile aliate de pe parcursul anului 1943 nu puteau să
aducă cu sine decât agravarea contradicţiilor interaliate. Întrucât însă perspectiva unei înfrângeri precipitate a Ger-
maniei necesita clarificarea urgentă a intenţiilor şi scopurilor urmărite de aliaţi în timpul şi după terminarea războ-
iului, aceştia din urmă vor depune o serie de eforturi în vederea depăşirii antagonismelor existente.
Astfel, către vara lui 1943, pentru a-şi putea vedea realizate scopurile atât Stalin, cât şi Roosevelt au fost
dispuşi să recurgă la acţiuni şi metode ce dădeau impresia că sfidează valorile, ideologia şi interesele pe care le
împărtăşeau cei doi şi sistemele pe care le reprezentau, în numele atingerii unei înţelegeri durabile. Roosevelt
a acceptat sacrificarea rezolvării corecte a problemei Europei de Est (problemă ce i s-a părut mai puţin impor-
tantă, dar care a marcat constant relaţiile internaţionale), în favoarea asigurării participării URSS la noua ordi-
ne postbelică. Stalin, la rândul său, a căutat să-i convingă pe occidentali că aceştia aveau mai multă nevoie de
URSS şi că doar satisfacerea cerinţelor sale „minime” putea să-i atenueze suspiciunile (constituind dovada
luării în calcul a intereselor sale) şi să asigure o colaborare eficientă cu Moscova.
Conferinţa de la Teheran – prima întâlnire personală a „celor trei mari” – ce urma să aibă loc la
scurt timp, va fi menită să consfinţească noua stare de lucruri şi să pună bazele unei cooperări postbelice
pe termen lung între Marile Puteri, chiar cu preţul abandonării intereselor statelor din Europa de Est, în
cazul în care ajungeau să devină un impediment în calea acesteia.
© BAGRIN Mariana
97 Московская конференция…, приложение 7, с. 328-330.

98 Robert Dallek, op. cit., p. 423.
151
DIN ACTIVITATEA CONTRAINFORMATIVĂ

A NKVD AL RSS MOLDOVENEŞTI ÎN PRIMII ANI POSTBELICI
Pavel MORARU
Summary
On April, 1943, after the reorganization of the Soviet Intelligence and Security Services was created the
SMERSH Counter Information and repression organs in the Soviet Army, Soviet Military Maritime Fleet and the
organs of the Internal Affairs.
At the end of March 1944, the soviet troops reoccupied Northern Bukovina and till August 23, 1944, as a re-
sult of capitulation of Romania, the rest of Bessarabian territory was reconquered.
At the same time with the Soviet Army operative units the security structures came back to Bessarabia. The
firstly arrived structure was SMERSH organs of the military units and the SMERSH Counter Information Office
of the Moldavian SSR NKVD which was represented by the SMERSH offices of the NKVD departments from Bălţi,
Bender (Tighina), Cahul, Chişinău, Soroca, Orhei districts and the Tiraspol city department.
The basic mission of the SMERSH Counter Information Office of the Moldavian SSR NKVD was to elimi-
nate the hostile elements from the Internal Affairs Organs. The mission was difficult because the majority of the staff
was recruited from that territory which was under „ocuppation”.
Începând cu 19 aprilie 1943, în cadrul NKVD1 al RSS Moldoveneşti, a existat o secţie care s-a ocupat
de verificarea şi monitorizarea discretă – prin agentură – a efectivului subdiviziunilor NKVD, în vederea
identificării funcţionarilor cu trecut compromis, precum şi a celor care – în viziunea autorităţilor sovietice
– nu erau de bună credinţă. Misiunile acesteia erau extrem de importante, deoarece erau necesari funcţio-
nari, dar şi simpli muncitori din serviciile auxiliare, cu trecut nepătat şi loiali regimului sovietic.
E vorba despre Secţia de contrainformaţii SMERŞ a NKVD, care, mai ales în primii ani postbelici, a avut
mult de lucru, având în vedere că deficitul de cadre era suplinit prin încadrarea localnicilor în structurile orga-
nelor afacerilor interne. Iar majoritatea lor (indiferent că vorbim de cei din Basarabia sau despre cei din stânga
Nistrului), făceau parte din categoria suspecţilor, deoarece au rămas în teritoriul „vremelnic ocupat de ina-
mic”, au colaborat cu „autorităţile de ocupaţie”, au avut servicii în cadrul acestora, aveau „origini sociale nesă-
nătoase”, aveau rude peste hotare, erau „elemente contrarevoluţionare”, aveau rude deportate etc.
Pe parcursul activităţii sale, Secţia de contrainformaţii SMERŞ a NKVD, a identificat şi înlăturat din struc-
turile organelor afacerilor interne mai mulţi funcţionari compromişi. Cele mai dese învinuiri care li s-au adus, au
fost: „defăimarea realităţilor sovietice”, „elogierea rânduielilor româneşti”, „elogierea regimului fascist”, „agitaţie
antisovietică şi contrarevoluţionară”, „legături criminale cu autorităţile de ocupaţie”, „colaboraţionism” şi „com-
plicitate” la acţiunile inamicului, „activitate de trădare”, „participare activă la arestarea comsomoliştilor şi a acti-
viştilor sovietici”, „a lucrat poliţist”, „a lucrat jandarm”, a fost/este chiabur, s-a predat inamicului, menţinere a
unor „strânse legături cu organele de represiune ale autorită-ţilor de ocupaţie”.
La începutul lunii octombrie 1944, şeful interimar al Secţiei SMERŞ din NKVD-ul moldovenesc, că-
pitanul D. Balan, considera că, procentul persoanelor angajate de pe loc în structurile NKVD era destul
de mare2. Şi avea dreptate: la data de 20 septembrie 1944, detaşamentul de miliţie din oraşul Bălţi avea
din necesarul de 40 de funcţionari – 35, din care 27 erau angajaţi de pe loc, iar deficitul de cinci persoane
urma să fie acoperit prin angajarea a două persoane din interiorul URSS şi a trei de pe loc; echipa de
pompieri din Călăraşi avea doar şapte angajaţi din cei 22 necesari, dintre care şase erau de pe loc, iar defi-
citul de 15 persoane trebuia acoperit prin angajarea a 14 localnici şi uneia din interiorul URSS3.
1 NKVD – Comisariatul Poporului al Afacerilor Interne (НКВД – Народный Коммисариат Внутренних Дел).
2 Arhiva Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova, Chişinău (în continuare – AMAIRM), Fond 15, inv. 1, dosar 8, filele
11-14 v., 23-24 v. Documentele din această arhivă ne-au fost oferite de dr. Mihai Taşcă.
3 Ibidem, dos. 1, fila 19.
152
Pentru a „preveni infiltrarea în organele NKVD a agenturii spionajelor inamice”, trebuiau: încad-
rate toate structurile „deservite” cu agentură calificată; reexaminate dosarele de evidenţă operativă, pen-
tru arestarea cât mai grabnică a suspecţilor; procurate agenturi capabile să activeze în anturajul persoane-
lor monitorizate; procurate apartamente conspirative şi de întrevedere cu agentura; intensificate acţiunile
de filtrare a indivizilor angajaţi din rândul populaţiei locale, „fostă sub ocupaţie”4.
Din punct de vedere ierarhic, şeful Secţiei era subordonat comisarului/ministrului NKVD al R.S.S.
Moldoveneşti (din punct de vedere administrativ), precum şi şefului Secţiei de contrainformaţii SMERŞ a
NKVD al Uniunii Sovietice (pe linia contrainformativă). În teritoriu, fiecare secţie judeţeană şi raională a
NKVD avea câte un birou contrainformativ.
La nivel unional, în prima decadă postbelică, Secţia de contrainformaţii SMERŞ NKVD al URSS, a
fost condusă de: S.P. Iuhimovici, V.I. Smirnov, A.N. Asmolov, P.I. Okunev, I.E. Klimenko şi D.S. Leonov;5
în RSS Moldovenească de căpitanul D. Balan (1944-1947), colonelul A. Lavrentiev (1947-?); în judeţele
(apoi, raioanele) RSS Moldoveneşti, echipele contrainformative ale NKVD erau conduse de: locotenentul
major Kosarev – Bender, locotenentul major Biriukov – Bălţi; locotenentul major Lebedev, apoi locote-
nentul Danil’cenko – Soroca; locotenentul major Leonov – Orhei; locotenentul major – Tarasov – Chişi-
nău; locotenentul major Iudin – Cahul; locotenentul major Dzusov – secţia orăşenească Tiraspol.
După intrarea în vigoare a legii Cu privire la reorganizarea Consiliului Comisarilor Poporului din URSS
şi Consiliilor Comisarilor Poporului ale republicilor unionale şi autonome din 14 martie 1946, Secţia de contrain-
formaţii SMERŞ a NKVD şi-a schimbat denumirea în Secţia de contrainformaţii a MAI.
Secţia de contrainformaţii a MA., cu subdiviziunile sale teritoriale, a exista până la 14 martie 1953,
când s-a produs comasarea MG. cu MAI Atunci, Direcţia Generală a III-a din MGB s-a unit cu Secţia de
contrainformaţii a MAI şi s-a format Direcţia a III-a a MAI6.
Aşadar, activitatea Secţiei de contrainformaţii a NKVD, împreună cu subdiviziunile sale judeţene,
urma să desfăşoare activităţi pentru identificarea spionilor, trădătorilor, complicilor autorităţilor „de ocu-
paţie”, etc., care s-au strecurat în organele afacerilor interne sovietice. Acest obiectiv trebuia realizat prin
intermediul informatorilor secreţi, recrutaţi sistematic din structurile supravegheate şi mai exact, din
anturajul angajaţilor suspectaţi.
Agentura era recrutată, în cea mai mare parte, pe baza materialelor compromiţătoare, adică prin
constrângere. Spre exemplu, pentru dosarul Sviazistî (oameni de legătură) a fost recrutat un agent, mili-
ţian, din anturajul celor doi bănuiţi – fraţii Anatolie şi Vladimir Morozovskii. Era vorba de agentul Skvor-
ţov, ucrainean, născut în 1923, cu studii medii, care „posedă perfect limbile rusă, ucraineană, moldove-
nească şi română”. Acesta a fost recrutat pe baza faptului că, la angajarea în miliţie a ascuns că avea rude
supuse represiunilor – chiaburi.
Aceste recrutări, făcute pe baza materialelor compromiţătoare (aşa cum insistau şefii), nu puteau
produce informatori veritabili, care să furnizeze informaţii adevărate. Este clar că asemenea „informa-
tori”, asupra cărora plana condamnarea, încercau să furnizeze orice informaţii, chiar şi inventate, doar ca
să-şi salveze situaţia. Un aşa informator îl putea denunţa pe oricine, vinovat sau nu. Fraţii Morozovskii,
suspectaţi de trădare, au avut de suferit de pe urma denunţurilor făcute de un astfel de informator –
Skvorţov –, fiind arestaţi şi condamnaţi la 10 ani de lagăr.
La sfârşitul lunii septembrie 1944, tot pe baza materialelor compromiţătoare („legături cu elemente
nesigure şi beţie”), a fost recrutat agentul Bîvalîi – născut în anul 1917, ucrainean, membru al tineretului
comsomolist, cu studii medii, ajutor al împuternicitului operativ al secţiei de miliţie a căilor ferate Chişi-
nău. La recrutare, acesta a vorbit de legăturile pe care le avea cu colegii săi de serviciu (circa 20), confir-
mând informaţiile de agentură deja existente în privinţa a trei colegi de-ai săi, dar a furnizat şi informaţii
noi referitoare la întâlnirile acestora cu persoane suspecte.
Tot la sfârşitul lunii septembrie, informatorul Asurin, care a ascuns faptul că, în anii 1941-1944 a
făcut parte dintr-o „organizaţie contrarevoluţionară şi naţionalistă”, s-a angajat acum, pentru a se reabili-
4 AMAIRM. F. 15, inv. 1, dos. 8, filele 11-14 v, 23-24 v.

5 Лубянка. Органы ВЧК-ОГПУ-НКВД-МГБ-МВД-КГБ. 1917-1960. Справочник, 1997, pp. 111-123;
http://www.memo.ru/history/NKVD/STRU/index.htm
6 В. И. Пасат, Трудные страницы истории Молдовы. 1940-1950-е гг. Изд. „Терра-Terra”. Москва, 1994, pp. 634-635; Лубянка.
Органы ВЧК-ОГПУ-НКВД-МГБ-МВД-КГБ. 1917-1960. Справочник, 1997, pp. 125-126.
153
ta, să monitorizeze activitatea lui Ţurcan, Dobreanskii, Legas, Deaur şi a altora, din dosarul Muzîkantî
(Muzicanţii)7.
În funcţie de necesităţile operative, unii informatori erau predaţi spre exploatare altor structuri –
din NKVD sau NKGB – ori din contră, erau preluaţi de la organele respective, pentru exploatarea contra-
informativă.
De regulă, identificarea „elementelor contrarevoluţionare” se făcea pe baza denunţurilor sau a sesi-
zărilor venite de la agentură. După verificarea informaţiilor prin alţi informatori (şi prin structurile jude-
ţene, republicane sau unionale ale NKVD sau NKGB) şi constatarea veridicităţii informaţiilor, lucrul cu
dosarul de evidenţă operativă a bănuitului se încheia cu arestarea acestuia, interogarea (de obicei, în tim-
pul interogatorului acesta îşi recunoştea „în totalitate” vinovăţia) şi trimiterea lui în judecată.
De asemenea, pe baza informaţiilor procurate de Secţia de contrainformaţii SMERŞ, se luau şi mă-
suri de prevenţie – de cele mai dese ori, acestea constau în concedierea din serviciu – atunci când nu exi-stau
probe suficiente pentru arestarea bănuitului sau când individul respectiv, nu mai inspira „încredere politică”.
Dacă individul supravegheat de SMERŞ, după un timp, ieşea din aria competenţelor SMERŞ (spre
exemplu, era concediat din organele afacerilor interne), monitorizarea acestuia era preluată de organele
NKGB (cărora le era predat şi dosarul cu toate materialele acumulate de SMERŞ în privinţa suspectului).
Bilanţul activităţii Secţiei de contrainformaţii SMERŞ a NKVD era raportat prin „dări de seamă” se-
mestriale (trimestriale numai în anul 1944), atât comisarului NKVD/ministrului de interne al RSS Moldo-
veneşti, cât şi şefului Secţiei de contrainformaţii SMERŞ a NKVD al Uniunii Sovietice. De regulă, era pre-
zentată situaţia recrutărilor de agenţi, rezidenţi şi informatori, numărul dosarelor de evidenţă operativă
intentate şi realizate, şi erau expuse pe scurt cele mai interesante cazuri descoperite şi cercetate.
În iunie 1944, se aducea la cunoştinţă că, printre primii angajaţi ai NKVD din R.S.S. Moldovenească,
care au intrat în vizorul Secţiei au fost:
- Ivan Vasilievici Tolstîh, lăcătuş la NKVD, era supravegheat pentru faptul că a fost în prizonieratul
german;
- Grigorii Semeonovici Martînenko, şeful magaziei secţiei NKVD a judeţului Chişinău, era monito-
rizat pentru nemulţumirile exprimate în public faţă de impozitarea exagerată a salariului.
De asemenea, era semnalat faptul că, în urma inspectării arestului provizoriu al secţiei raionale Oc-
niţa a NKVD, judeţul Soroca, s-a constatat că, din numărul total de reţinuţi, femeia V. G. Vîdrenco, nu era
trecută în nici un registru şi nici nu exista vreun proces-verbal de reţinere a acesteia. Tot acolo, a fost găsit
un minor, M.B. Danilin de 11 ani, bănuit de furt, pentru care, de asemenea, nu exista un proces-verbal de
reţinere. Arestaţii se aflau în condiţii mizerabile, iar igiena corporală nu le era asigurată8.
Potrivit unui alt raport înaintat de căpitanul Balan, în perioada 15 mai – 20 august 1944 aparatul
central al Secţiei, împreună cu echipele teritoriale (Orhei şi Soroca), au reuşit să-şi formeze o agentură
alcătuită din 10 rezidenţi, 4 agenţi şi 171 de informatori. În aceiaşi perioadă au fost întocmite 4 dosare de
agentură pe 15 persoane, 19 dosare-formular, 26 de dosare de evidenţă9 (în total au fost întocmite 49 de
dosare care vizau 60 de persoane) şi 136 de persoane au fost trecute în registrul de evidenţă; au fost ares-
tate 13 persoane.
Ca măsură de profilaxie era raportată concedierea din diverse structuri ale NKVD, pe baza materia-
lelor procurate de SMERŞ, a 58 de indivizi: 23 – suspectaţi de spionaj, 5 – foşti poliţişti, 12 – rude ale „tră-
dătorilor Patriei”, 5 – „elemente antisociale”, 5 – „elemente social străine”, 4 – dezertori, 4 – concediaţi
pentru alte infracţiuni şi crime. Unul din cei 57 a fost judecat de tribunalul militar10. Toate acestea se în-
7 AMAIRM. F. 15, inv. 1, dos. 8, filele 11-14 v, 23-24 v. La 12 martie 1945, se aducea la cunoştinţă că, figuranţii din dosarul Muzî-
kantî, din lipsa probelor suficiente pentru a fi traşi la răspundere, au fost doar concediaţi din organele miliţiei, iar dosarul a fost
transmis NKGB pentru continuarea investigaţiilor (Ibidem, dos. 10, fila 14).
8 AMAIRM. F. 15, inv. 1, dos. 8, filele 4-7.
9 Din cele 26 de dosare de urmărire intentate, cel mai important îi viza pe patru persoane – Leacu, Drofe, Jihearev şi Davîdov,
muncitori la depoul de tramvaie din Chişinău –, care ar fi fost agenţi ai Siguranţei române (Ibidem, fila 24 v).
10 Secţia de contrainformaţii SMERŞ a NKVD. al RSS Moldoveneşti (aparatul central), şi-a recrutat o reţea formată din 74 de per-
soane – 3 rezidenţi, 3 agenţi şi 68 de informatori; au fost întocmite 2 dosare de agentură pe 3 persoane, 4 dosare-formulare, 9 dosare
de evidenţă şi 48 de persoane au fost trecute în registrul de evidenţă; au fost arestate 8 persoane. Grupa SMERŞ din judeţul Orhei
şi-a recrutat un rezident, 16 informatori şi nici un agent; nu a intentat nici un dosar de agentură, dar a întocmit 3 dosare-formular, 4
dosare de evidenţă şi a trecut în registrul de evidenţă 29 de persoane; o singură persoană a fost arestată. Grupa SMERŞ din judeţul
154
tâmplau în timp ce ostilităţile militare româno-germano-sovietice de pe teritoriul Basarabiei erau încă în

desfăşurare.
Începând cu data de 23 august 1944, pe Frontul de Răsărit s-au produs schimbări dramatice pentru
România: în această zi, în urma arestării mareşalului Ion Antonescu, conducătorul Statului român, şi a
altor înalţi demnitari de stat, România a capitula şi a ieşit din războiul împotriva Uniunii Sovietice, iar în-
treaga Basarabia, în urma operaţiunii Iaşi – Chişinău, a fost reocupată de trupele sovietice.
După 23 august 1944, volumul de lucru pentru structurile SMERŞ din RSS Moldovenească a cre-
scut mult, având în vedere că suprafaţa teritoriului luat sub control s-a extins, iar numărul elementelor
„contrarevoluţionare”, „naţionaliste”, „antisociale” şi duşmănoase era destul de mare.
Potrivit celor raportate de căpitanul Balan comisarului Markeev, în perioada 1 iulie – 1 octombrie
1944 „activitatea aparatului [SMERŞ al NKVD] pe linia «SMERŞ» s-a desfăşurat în condiţii neobişnuite”.
Majoritatea funcţionarilor (6 din totalul de 9), pe măsura înaintării unităţilor Armatei sovietice, au avut misiu-
nea specială de „ridicare în raioanele eliberate, a elementului duşmănos şi de restabilire a ordinii revoluţio-
nare”. S-au înregistrat în acest sens, mai multe rezultate pozitive. Astfel, o echipă SMERŞ, formată din 5 funcţi-
onari, în urma acţiunilor desfăşurate în două sectoare ale Chişinăului (în unul din ele doar parţial), a reuşit
într-un timp scurt, pe baza agenturii recuperate, să adune informaţii importante, să „efectueze o investigaţie
preliminară şi să aresteze 29 de persoane, mişei, trădători de Patrie şi persoane legate de spionajul inamic” –
„trădători” şi „informatori ai Siguranţei” –, care ar fi denunţat autorităţilor româno-germane circa 40 de per-
soane din oraşul Chişinău, ce ar fi avut de suferit crunte maltratări şi torturi.
În acelaşi interval de timp, SMERŞ-ul NKVD-ului moldovenesc şi-a continuat acţiunea de „deservi-
re” contrainformativă a structurilor statului: a desfăşurat activităţi de recrutare a agenturii, de „prelucra-
re” a persoanelor aflate în evidenţe, de filtrare a personalului NKVD angajat din teritoriile foste sub „ocu-
paţie”. Căpitanul Balan menţiona că, „Starea politico-morală a efectivului secţiei este sănătoasă. Este dis-
ciplinat, prietenos, funcţionarii zilnic ajutându-se în lucru unul pe altul. În munca operativă de agentură
întregul efectiv nu are indicatori slabi, iar majoritatea au obţinut succese mari”. El a prezentat succint şi
cele mai importante realizări ale funcţionarilor SMERŞ:
- împuternicitul operativ, sublocotenentul de securitate Nikişev, a reuşit să procure un material, în
baza căruia a fost intentat dosarul de agentură Kuzistî (Cuziştii), încheiat cu arestarea a 6 persoane –
membri ai Partidului Naţional-Creştin, care pe timpul administraţiei româneşti au contribuit la arestarea
a circa 60 de activişti comunişti din oraşul Bălţi;
- împuternicitul operativ superior, locotenentul major de securitate Baranciuk, a reuşit să finalizeze
investigaţiile pe dosarul Sviazistî (Oamenii de legătură), soldate cu arestarea a trei persoane care au cola-
borat cu Siguranţa română, în sensul denunţării mai multor „locuitori [ostili] ai raioanelor Râbniţa şi Ca-
menca din RSSM”;
- împuternicitul operativ superior, căpitanul de securitate Cijov, „a descoperit un grup de informa-
tori ai „Siguranţei” [române], care au denunţat un şir de muncitori de la depoul de tramvaie din Chişi-
nău” (a arestat patru persoane);
- împuternicitul operativ superior, căpitanul de securitate Sabatîn, în acţiunea de identificare a
agenturii inamice, în câteva zile a reuşit să aresteze în sectorul 1 al Chişinăului, opt „trădători ai Patriei”.
Unul din cele mai importante dosare finalizate, a fost dosarul Kuzistî, vizându-i la început pe fraţii
Morozovskii, ambii miliţieni, originari din raionul Râbniţa, care, „necrezând în victoria Armatei Roşii, în
anul 1941 au rămas intenţionat pe teritoriul ocupat, s-au angajat în serviciu ca şefi de birouri poştale şi au
mers pe calea colaborării cu «Siguranţa» şi trădarea cetăţenilor sovietici”11; cel de-al treilea inculpat era
miliţianul Vasilii Afanasievici Tkaci, fost „agent secret al Siguranţei”12, născut în 1913, în oraşul Bălţi. Ace-
sta din urmă era acuzat că, în anii 1935-1936 a fost jandarm la Bălţi, iar în perioada anilor 1941-1944, a
menţinut o „legătură criminală cu poliţia secretă română”, pentru care a primit remuneraţie bănească13.
Soroca a reuşit să recruteze un rezident şi 25 de informatori (nici un agent); a întocmit 7 dosare-formular, 4 dosare de evidenţă (nici
un dosar de agentură) şi a trecut în registrul de evidenţă 17 persoane; a arestat o persoană (statistica venită din judeţe este valabilă
pentru data de 1 august 1944) (AMAIRM. F. 15, inv. 1, dos. 8, filele 8-9, 19).
11 Ibidem, fila 24 v.
12 Ibidem, filele 17-18; Idem, dosar 9, fila 17.
13 Ibidem, dosar 12, filele 38-41 v.
155
Dosarul de urmărire a fost intentat pe baza informaţiilor furnizate de agentul Ursu şi informatorii
Gruşin şi Kolesnikov – informaţii privind trecutul politic al persoanelor vizate, considerat a fi criminal. Ast-
fel, informatorul „Gruşin” aducea la cunoştinţă că, „…Vasilii Tkaci, care actualmente lucrează miliţian în
Secţia NKVD din judeţul Bălţi, tatăl lui Tkaci Afanasii, sora Cebotari-Tkaci Anna, prietenii lor Pcela Feo-
dor şi Nedel’ko Feodor au în timpul de faţă viziuni antisovietice, desfăşoară în sânul populaţiei agitaţie
contrarevoluţionară. Din 1935 şi până în anul 1940 ei au fost membri activi ai «partidului naţional-creştin
/Cuzişti/», purtau pe mânecă însemne fasciste, făceau propagandă şi atrăgeau populaţia în partidul «cu-
zist». Tkaci Vasilii nu o dată a fost la Bucureşti şi Chişinău, la congresele acestui partid”. Informatorul
mai spunea că, pe timpul „ocupaţiei germano-române”, toţi aceştia au colaborat cu şeful „Siguranţei” ro-
mâne din Bălţi – Filipenco – şi i-au denunţat comsomolişti, membri ai executivului raional sovietic, etc.
„Note” cu text aproape identic au mai prezentat informatorul Kolesnikov şi agentul Ursu, ceea ce ne
face să credem că, dosarul „cuziştilor” a fost fabricat – erau necesari indicatori pozitivi în descoperirea
„elementelor antisovietice”. Dosarul de urmărire a fost completat cu „mărturiile” celor maltrataţi de Si-
guranţă, în urma denunţurilor făcute de „cuzişti”, precum şi cu date obţinute de informatorii introduşi în
camerele de detenţie14.
Investigaţiile preliminare ale SMERŞ au mai stabilit că, fraţii Morozovskii pe timpul administraţiei
româneşti au colaborat cu Siguranţa şi au făcut parte dintr-o organizaţie „contrarevoluţionară”. Se consi-
dera că, în urma denunţurilor celor doi, Siguranţa a arestat 6 persoane, dintre care două au fost maltratate
chiar de către cei doi fraţi în sediul Siguranţei.
Investigarea dosarului Kuzistî (Cuziştii) s-a încheiat cu trimiterea în judecată a 8 persoane (fraţii
Morozovskii, miliţienii Nedel’ko Feodor Feodorovici, Pcela Feodor Grigorievici, Tkaci Vasilii Afanasie-
vici, Tkaci Afanasii Ivanovici (tatăl lui Vasilii), Ceornîi Piotr Vasilievici, Cebotari Ana Afanasievna, care
împreună ar fi denunţat organelor române de siguranţă 60 de persoane ostile şi au desfăşurat „agitaţie
contrarevoluţionară”), acuzate în baza art. 54-1a şi 54-10 din Codul Penal al RSS Ucrainene („trădare de
Patrie”, „propagandă sau agitaţie, care conţin chemări la răsturnarea, subminarea sau slăbirea Puterii
sovietice ori la comiterea unor crime contrarevoluţionare”).
Este important de subliniat că, de fiecare dată când se raporta rezolvarea vreunui caz, se specifica faptul
că, inculpatul „şi-a recunoscut în totalitate vina”. La fel şi „cuziştii” – şi-ar fi „recunoscut în totalitate vina”.
Potrivit sentinţei Tribunalului Militar al Trupelor Interne ale NKVD al RSS Moldoveneşti (lucrările
căruia s-au desfăşurat într-o şedinţă închisă), Nedel’ko a fost condamnat la 15 ani de muncă silnică, cu
suspendarea drepturilor civile pentru 5 ani de zile şi confiscarea averii; ceilalţi cinci au fost condamnaţi la
10 ani de puşcărie, privarea de drepturile civile pentru 5 ani de zile şi confiscarea averii15. Fraţii Morozov-
skii au fost condamnaţi la 10 ani de lagăr (de corecţie şi muncă) şi privarea de drepturile civile pentru 5
ani de zile, cu confiscarea averii.
Se considera că aceste pedepse erau juste, chiar poate prea blânde, având în vedere că, aşa după
cum sublinia căpitanul Balan, „toţi aceştia, având o atitudine duşmănoasă faţă de orânduirea politică
existentă în URSS, au desfăşurat agitaţie antisovietică, discreditau membrii Guvernului Sovietic şi răs-
pândeau diverse zvonuri provocatoare”16.
În aceiaşi perioadă de timp (1 iulie – 1 octombrie 1944), secţia a primit de la organele teritoriale 131
de „note informative”, în baza cărora au fost întocmite şi înaintate conducerii NKVD al RSS Moldove-
neşti 6 rapoarte informative, în care au fost prezentate 47 de cazuri de grave abuzuri în serviciu ale funcţi-
onarilor subdiviziunilor „deservite”. Pe baza materialelor procurate de SMERŞ, au fost concediate opt
persoane care s-au compromis prin activităţile lor din trecut.
În ceea ce priveşte activitatea agenturii, căpitanul Balan informa că, până la 1 iulie 1944 s-a reuşit recru-
tarea şi plantarea de agenţi în toate structurile NKVD „deservite” de SMERŞ; s-a realizat monitorizarea per-
manentă prin agentură a elementelor aflate în evidenţă. Cea mai mare parte din personalul angajat de pe loc
în lunile aprilie-mai 1944, în diverse servicii ale NKVD, a fost până la angajare verificată („filtrată”).
Căpitanul Balan aducea la cunoştinţă că, la data de 1 iulie 1944, reţeaua informativă era formată din
2 rezidenţi şi 51 de informatori. Apartamente conspirative şi de întrevedere cu agentura nu existau. Până
14 AMAIRM. F. 15, inv. 1, dos. 1, filele 45-50.

15 Ibidem, dos. 8, filele 17-18; Idem, dos. 9, fila 17.
16 Ibidem, dos. 8, fila 24 v.
156
la 1 octombrie 1944 s-a reuşit recrutarea a 3 agenţi, a unui rezident şi a 18 informatori (nimeni nu a fost
exclus din agentură). Problema cu apartamentele conspirative nu s-a rezolvat, dar au fost procurate 2
apartamente pentru întâlnirile cu agentura. În aceiaşi perioadă, a fost restabilită legătura cu agentura rec-
rutată anterior (e vorba în primul rând, de agenţii recrutaţi în anii 1942-1943 de Secţia Specială a diviziilor
trupelor NKVD pentru paza spatelui Frontului Nord-Caucazian şi într-o mai mică măsură, de cei deta-
şaţi în RSS Moldovenească ca funcţionari operativi ai miliţiei17) – cu un agent, 5 rezidenţi şi 10 infor-
matori.
Către data de 1 octombrie 1944, reţeaua informativă a SMERŞ era formată din: 4 agenţi, 7 rezidenţi
şi 38 de informatori18, de la care s-au primit 167 de „note”: 33 pe cazurile urmărite de agentură, 131 de
„note informative” şi 3 „note” cu informaţii referitoare la persoane noi, care nu figurau în nici o evidenţă
operativă.
La data de 1 octombrie 1944, în evidenţa operativă se aflau 51 de indivizi, iar de la 1 iulie şi până la
1 octombrie au fost arestate 13 persoane: 10 bănuite de spionaj în favoarea inamicului, 2 suspectate de tră-
dare, 1 considerată element antisovietic.
Căpitanul Balan vorbea şi despre situaţia din cadrul structurilor NKVD, pe care le „deservea” con-
trainformativ. El spunea că, din totalul efectivului de 755 de persoane prevăzut pentru direcţia şi subdivi-
ziunile miliţiei, erau încadrate doar 464 de posturi, dintre care 201 „din rândul persoanelor aflate pe teri-
toriul ocupat de inamic”. Aceiaşi situaţie era şi la celelalte subdiviziuni „deservite”: apărarea antiaeriană
locală – din 347 de persoane prevăzute, 143 erau ocupate, din care 99 din „teritoriul fost sub ocupaţie”;
Serviciul pompieri (Paza antiincendiară) – din 147 de posturi prevăzute, 80 erau încadrate, din care 72 cu
persoane din „teritoriul fost sub ocupaţie”; Direcţia şosele şi drumuri – din 37 de posturi prevăzute, 25
erau încadrate, din care 3 cu persoane din „teritoriul fost sub ocupaţie”; Comerţul special – din 300 pre-
văzute, 234 erau încadrate, din care 177 din „teritoriul fost sub ocupaţie”; Secţia sanitară – din 200 pre-
văzute, 36 erau încadrate, din care 11 din „teritoriul fost sub ocupaţie”; serviciul de curieri – din 11 prevă-
zute, 7 erau încadrate, din care nici unul din „teritoriul fost sub ocupaţie”; miliţia căilor ferate Chişinău –
din 441 prevăzute, 246 erau încadrate, din care 23 din „teritoriul fost sub ocupaţie”; în total, din necesarul
de 2 238 de posturi existente, 1 236 erau ocupate şi din acestea 586 de către localnici19.
Acţiunea de mărire şi consolidare a aparatului informativ era într-o continuă derulare. Pe parcursul
ultimului trimestru al anului 1944, au fost recrutate 127 de persoane, dintre care: 2 agenţi, 4 rezidenţi şi
121 de informatori. Aşa că, la 1 ianuarie 1945, reţeaua informativă era formată dintr-un total de 334 de
persoane: 6 agenţi, 21 de rezidenţi şi 307 de informatori.
Printre agenţii recrutaţi care au dat rezultate bune, era şi informatorul Gheroi (Eroul), născut în 1919,
originar din comuna Gâsca, judeţul Bender, miliţian, recrutat la 5 ianuarie 1945, care a furnizat informaţii
despre lucrătorul Grigorii Brailovskii de la echipa de pompieri a oraşului Bender. Acesta din urmă, în
anii 1938-1940 şi 1941-1944, ar fi fost „agent al poliţiei secrete” române. El şi tatăl său, Andrei Brailovskii
(care ar fi fost informator al Siguranţei încă din anul 1918), au fost arestaţi (pe baza dosarului de agentură
Razvedciki (Spionii)), după ce s-ar fi confirmat legătura lor cu serviciile de siguranţă româneşti. Se susţinea
că vina acestora consta în faptul că, având o atitudine duşmănoasă faţă de orânduirea sovietică, „au calo-
mniat realităţile sovietice” şi în perioada 1941-1944 au denunţat poliţiei peste 10 persoane ostile regimului
de „ocupaţie”, care au fost „supuse bătăii şi torturii”.
17 AMAIRM. F. 15, inv. 1, dos. 9, fila 1 v.

18 La 15 noiembrie 1944, căpitanul Balan raporta că, reţeaua informativă la data de 1 octombrie 1944 era formată din 189 de indivizi
– 4 agenţi, 14 rezidenţi şi 171 de informatori; până la aceiaşi dată, a fost restabilită legătura cu un agent, 7 rezidenţi şi 15 informa-
tori, incluşi în numărul total de 189; numărul celor recrutaţi a fost de 92 – 3 agenţi, 5 rezidenţi şi 84 de informatori; din cei 92 recru-
taţi, 30 au fost racolaţi pe baza materialelor compromiţătoare (AMAIRM. F. 15, inv. 1, dos. 8, fila 23-23 v). Interesant este că, la 25
ianuarie 1945, acelaşi căpitan Balan informa că, la data de 1 octombrie 1944, reţeaua informativă era alcătuită din 212 indivizi, din
care: 3 agenţi, 16 rezidenţi şi 193 informatori (Ibidem, dosar 10, fila 1).
19 Ibidem, dosar 8, filele 11-14 v, 23-24 v. Date total diferite, în ceea ce priveşte încadrarea structurilor „deservite”, erau raportate
pentru data de 1 iulie 1944: organele miliţiei – din totalul de 1.972 de posturi, erau ocupate 1.315; Apărarea antiaeriană locală – din
1.161 de posturi, erau ocupate doar 53; Paza antiincendiară – din totalul de 713 de posturi, erau ocupate numai 187; Direcţia şosele
şi drumuri – din 121 de posturi erau ocupate 63; Serviciul curieri – din 11 posturi erau ocupate 7; Secţia sanitară – din 65 de posturi
erau ocupate 28; Comerţul special – din 223 de posturi erau ocupate 136; Secţia de miliţie a căilor ferate Chişinău – din 400 de pos-
turi erau ocupate 118; în total, din 4.666 de posturi existente erau ocupate 1.908 (Ibidem, dosar 9, fila 1.).
157
Un alt informator-miliţian – zis Besstraşnîi (Neînfricatul) – a fost recrutat în data de 22 noiembrie

1944. Acesta a denunţat „acţiunea de trădare şi infidelitate” a miliţienilor Mologolov şi Tolstodan, pre-
cum şi legăturile pe care le-ar fi avut aceştia cu jandarmeria română. Pe baza acestor informaţii, acestora li
s-a intentat dosarul de agentură, denumit Izmenniki (Trădătorii).
Dacă la data de 1 octombrie 1944, în evidenţa operativă a SMERŞ se aflau 135 de indivizi, atunci la 1
ianuarie 1945, numărul lor crescuse la 242. În acest trimestru, în rezultatul activităţii echipelor SMERŞ, au
fost arestate 18 persoane. Printre acestea era şi funcţionara Orlovskaia, de la serviciul paşapoarte al secţiei
raionale Ocniţa a NKVD, care în anul 1941, benevol s-ar fi angajat să colaboreze cu „poliţia secretă ger-
mană”. Fiind plătită cu suma de 5.000 lei, ea i-ar fi denunţat autorităţilor de atunci, pe 12 paraşutişti
sovietici.
O altă contribuţie contrainformativă a Secţiei SMERŞ în acest semestru a fost concedierea din
NKVD a 44 de persoane, „din cauza imposibilităţii folosirii lor în lucrul organelor NKVD”; în privinţa a 5
persoane bănuite de abuzuri şi infracţiuni în serviciu, materialele acumulate de SMERŞ au fost trimise
Inspecţiei Speciale20 a MAI al RSS Moldoveneşti, care le-a aplicat diverse sancţiuni disciplinare21.
© MORARU Pavel
20 Inspecţia Specială (Особая Инспекция) – structură din cadrul organelor afacerilor interne sovietice, care avea misiunea examină-
rii şi sancţionării abuzurilor şi încălcărilor comise de funcţionarii MAI. Prin ordinul NKVD al URSS din 10 ianuarie 1939, a fost
adoptat „Regulamentul cu privire la aparatul împuterniciţilor speciali de pe lângă NKVD al URSS”, care aveau sarcina să execute
misiuni speciale în legătură cu: verificarea şi cercetarea funcţionarilor NKVD care au comis infracţiuni; verificarea şi examinarea
plângerilor, sesizărilor şi rapoartelor referitoare la infracţiunile de stat şi de serviciu ale funcţionarilor NKVD; intentarea dosarelor
penale şi urmărirea penală a funcţionarilor NKVD; verificarea activităţii structurilor NKVD În anul 1941, NKVD al Uniunii Sovie-
tice a adoptat documentul întitulat „Obligaţiile şi sarcinile inspecţiilor speciale de pe lângă secţiile de cadre ale republicilor, Direcţi-
ilor NKVD ale ţinuturilor, regiunilor”. Funcţiile inspecţiilor speciale rămâneau similare celor avute de împuterniciţii speciali. În
anul 1947, Inspecţia Specială a fost scoasă din cadrul MAI şi era formată din împuterniciţi operativi şi anchetatori. Misiunile ei ră-
mâneau aceleaşi. În anul 1953 a revenit în structura MAI, fiind încadrată în Direcţia cadre a MAI al URSS. Începând cu anul 1957,
Inspecţiile Speciale şi-au schimbat denumirea în „Inspecţiile pentru Personal de pe lângă Direcţia cadre a MAI al URSS”
(http://volga-shield.com/index.php?option=com_jcalpro&Itemid=&extmode=view&extid=93).
21 AMAIRM. F. 15, inv. 1, dos. 10, filele 1-2 v.
158
SOVIETIZAREA ESTULUI EUROPEAN:

ASPECTE ALE ORIGINILOR IMEDIATE ALE RĂZBOIULUI RECE, 1944-1945
Ştefan BOLDIŞOR
Summary
In this article the author had intended to explain some peculiar aspects of the so called phenomenon of Sovie-
tization within the dimension of the Cold War concept. The whole discussion is centered on the effects of the allied
strategy to win the war and on the postwar planning. The precise aim was to reveal how the soviets managed to in-
corporate in their empire a territorial chunk of the European continent. Therefore, the geopolitical aspect is the one
upon which the whole rationale of the article has been laid. It comprises the military and political facets of the allied
policy that has brought up the so called effect of Sovietization. The ideological effects of the Sovietization are not to be
elucidated within the boundaries of this article because it would require a different approach. Also, the reader will have
the opportunity to grasp the image of some allied war conferences which are usually portrayed in a redeeming allure.
Articolul respectiv se vrea a fi o modestă analiză asupra unor evenimente de importanţă majoră
pentru relaţiile internaţionale europene făcând apel la o serie de documente diplomatice din arhiva Sta-
telor Unite, în ideea de a forma cititorului o imagine reală legată de sovietizarea estului european. Obiec-
tivul articolului nu se orientează doar spre interpretarea anumitor evenimente, dar şi spre clarificarea
unor clişee istoriografice. Evident că spectrul analitic se va limita la anumite cazuri care sunt sensibile
pentru acest subiect. Prin urmare, colaborarea între Uniunea Sovietică, Statele Unite şi Marea Britanie pâ-
nă la turnura ce a dus la declanşarea Războiului Rece este dimensiunea care ne interesează.
Când vorbim de istoriografia originilor Războiului Rece apare implicit şi schema istoriografică cu
segmentul ortodox, revizionist şi cel post-revizionist. Nu ne vom avânta într-o diatribă cu analiza seg-
mentului cronologic vizat riscând o cădere în cerbicia istoriografică a noii stângi, însă nici placid nu va fi
expozeul de faţă. În viziune tradiţionalistă1 sovieticii apar ca vinovaţi pentru declanşarea războiului rece,
acţiunile americanilor nefiind decât un răspuns natural la planurile de expansiune ale Kremlinului. Revi-
zionismul2 transferă responsabilitatea către Truman şi guvernul american, iar post-revizionismul3 revine
ironic la varianta tradiţională a unei necesităţi exagerate de securitate manifestată ostentativ de un lider
paranoic ca Stalin care a declanşat propriu zis războiul rece. Discernem vizibil cum ideologia lumii bipo-
lare a afectat şi istoriografia care gândea deja în termenii a două sfere, unde, dacă nu era una vinovată,
atunci sigur era cealaltă. Ceea ce putem cataloga drept clişeu istoriografic presupune felul cum interpre-
tează istoricii acest fenomen. În primul rând, este greşit să-l învinovăţeşti pe Stalin de lipsa unui simţ
democratic. Stalin nu l-a avut niciodată, iar acţiunile sale îl înscriau în clica cinicilor amorali. Cei care cre-
deau că acesta poate fi transformat peste noapte într-un conservator democrat, ori gândeau neconvenţi-
onal, sau sufereau de o percepţie greşită a realităţii. Stalin era un produs al darvinismului social fiind pe
1 Printre tradiţionaliştii notabili s-au remarcat: Herbert Feis, Churchill-Roosevelt-Stalin: The War They Waged and the Peace They Sought
(New York, 1957); Arthur Schlesinger Jr, Origins of the Cold War, Irvington Pub, 1991; William Hardy McNeill, America, Britain and
Russia: Their Cooperation and Conflict, 1941-1946, Oxford University Press, New York, 1957; Martin F. Hertz, Beginnings of the Cold
War, University of Indiana Press, Bloomington , 1966.
2 Revizionismul a venit cu aşa exponenţi ca: William Appleman Williams, The Tragedy of American Diplomacy, Delta, New York,
1962; Norman Graebner, Cold War Diplomacy, 1945-1960, D. Von Nostrand, New York, 1962; Gar Alperovitz, Atomic Diplomacy:
Hiroshima and Potsdam, Simon and Schuster, New York, 1965;
3 Post-revizionismul a fost exprimat de cercetători ca: John Lewis Gaddis. The United States and the Origins of the Cold War, 1941-
1947. Columbia University Press, New York, 1972; George C. Herring, Aid to Russia 1941-1947: Strategy, Diplomacy and the Origins of
the Cold War, Columbia University Press, New York, 1973; Robert L. Messer, The End of an Alliance: James F. Byrnes, Roosevelt, Tru-
man and the Origins of the Cold War, University of North Carolina, Chapel Hill, 1982; Martin P. Lefler, A Preponderance of Power: Nati-
onal Security, the Truman Administration and the Cold War, Stanford University Press, Stanford, 1992; Vladislav Zubok, Constantine
Pleshakov, Inside the Kremlin’s Cold War: From Stalin to Khrushchev, Harvard University Press, Cambridge, 1996; Vojtech Mastny,
The Cold War and Soviet Insecurity: The Stalin Years, Oxford University Press, New York, 1996.
159
tot parcursul vieţii sale stimulat de interesul propriu, frica constantă şi ideologia marxist-leninistă. Atât
Stalin, cât şi Roosevelt erau conştienţi de caracterul Uniunii Sovietice care consta în expansiune perma-
nentă şi agresivitate continuă. O lume liberă, în care Uniunea Sovietică ar fi operat conform principiilor
wilsonieine ar fi grăbit înainte de vreme sfârşitul unui experiment social, teoretic din start eşuat. Dincolo
de acest aspect, argumentul securităţii prin care Statele Unite deveneau protector european prin invitaţie
era valid, deoarece Uniunea Sovietică fusesese transformată din aliat în duşman, justificând această nece-
sitate. Nazismul suferise un tratament „antibiotic” intens, pe când comunismul a fost tratat cu atenţie şi
indulgenţă şi plasat într-o zonă de unde putea liniştit să-şi arate „colţii” atunci când era nevoie. Această
sperietoare comunistă a justificat invitaţia americană în afacerile europene. Realitatea momentului ne
spune că Statele Unite nu erau în poziţia de a-şi bombarda atomic aliatul sovietic, iar cei care puteau să-i
învingă pe sovietici cu ajutorul mijloacelor convenţionale, adică germanii, au fost răpuşi. În ochii opiniei
publice ar fi fost imoral să-ţi admonestezi atomic partenerul aparent moral, datorită luptei „sfinte” împo-
triva fascismului, şi periculos pentru întreg proiectul rooseveltian. Această dilemă presupunea de la sine
coabitarea. Exact ceea ce n-a reuşit să facă Napoleon cu Alexandru I al Rusiei, la Tilsit, i-a reuşit, în
schimb, excelent, lui Roosevelt cu Stalin. Napoleon a fost primul care a propus conceptul lumii bipolare,
iar Roosevelt şi l-a însuşit în mod admirabil. Stalin, prin poziţia sa, a prevenit Statele Unite să revină la
doctrina Monroe. Lumea postbelică bipolară era o lume mai stabilă, aşa după cum ne spune şi teoretici-
anul relaţiilor internaţionale Keneth Waltz. John Lewis Gaddis plasează dinastia Romanovilor în afara
democraţiei. În opinia lui, americanilor le-ar fi fost dificil să transforme democratic lumea alături de Ro-
manovi, asemenea cooperare fiind greu de justificat. De aici, deducem că stalinismul avea un caracter
mai democratic. De aceea, aparent, negocierea americano-anglo-sovietică era suficient de armonioasă. Cel
puţin Gaddis recunoaşte, printre efectele grave ale celui de-al Doilea Război Mondial, teribilul vacuum
de putere creat la sfârşitul anului 1945.
Cu toată această armonie, a crede că regulile de drept internaţional, fixate de Roosevelt4, trebuiau
să fie respectate de un stat al cărui regim totalitar nu avea limite, relevă o naivitate exemplară. Yalta,
după cum se exprimă Soulet, a fost o ultimă tentativă pentru evitarea extinderii unei împărţiri deja efe-
ctuate. În egală măsură, nimeni nu poate nega aranjamentul negociat de liderul cehoslovac Eduard Benes
cu Stalin, în 1943, privitor la acceptarea comunistilor în guvernul său5 ( aparent şi comunismul este atra-
ctiv când merge vorba de putere).
După negocierea sferelor de influenţă la Moscova în octombrie 1944, estul european urma a fi su-
pus politicii de capitulare necondiţionată. La 23 decembrie 1944, la Moscova, când Bill Donovan, directo-
rul OSS-ului (Office of Strategic Services), trebuia să le prezinte sovieticilor planurile americane cu privire la
Balcani, Molotov a insistat pe lângă Harriman ca acesta să definească termenul de capitulare necondiţi-
onată, referitor la Ungaria, România şi Bulgaria, ultimul considerând să amâne într-o manieră diploma-
tică explicaţia solicitată de omologul său, motivând necesitatea Washingtonului de a medita asupra pro-
blemei6. Răspunsul ulterior al lui Roosevelt nu a definit această noţiune ci, mai degrabă, a evidenţiat
adaptarea conceptului în funcţie de circumstanţe7. Sovieticii au arătat că aplicarea capitulării necondiţi-
onate, vizavi de statele aliate ale Axei, ar putea genera rezistenţă, aducându-le prejudicii mai mari8. Apa-
rent, aplicarea acestui concept semnifica privarea statelor de orice capabilitate de negociere plasând între-
gul proces în dimensiunea dictatului. Tocmai în această direcţie au înclinat şi americanii când afirmaseră
că mari devieri de la formula generală a capitulării necondiţionate nu se vor permite pentru a evita prece-
dentul (prin precedent se refereau la alte state care ar dori condiţii similare) – modificările urmând a fi
proie-ctate, în funcţie de cauza comună, cu concursul britanic şi sovietic spre avantajul celor trei9. Sovie-
ticii doreau să pună mâna pe aceste teritorii cu minim de rezistenţă din partea sateliţilor germani, iar
capitularea necondiţionată le era convenabilă având şi susţinerea britanică pe deasupra.
4 Jean Francois Soulet, Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până in zilele noastre, Ed. Polirom, 1998, p. 20.
5 Ibidem, p. 21.
6 The ambassador in Soviet Union(Harriman) to the Secretary of State, Moscow, January 6, 1944 // FRUS, General vol. I, pp. 580-582.
7 The secretary of state to the ambassador in Soviet Union (Harriman), Washington, january 25, 1944 // FRUS, General vol.I, p. 582.
8 Memorandum by the Chief of the Division of Eastern European Affairs (Bohlen) to the secretary of state, Washington, april 3, 1944 // FRUS,
General vol.I, pp. 589-590.

9 Department of State to the Soviet Embassy, Memorandum, Washington, april 11, 1944 // FRUS, General vol.I, pp. 593-594.
160
Americanii, în principiu, nu erau împotriva sferelor de influenţă, dar contra haosului ce putea să
rezulte din nereglemetarea corect-convenabilă a sferelor de interese. Ei realizau că sovieticii nu vor ceda din
interesele proprii, în zona Balcanilor, şi din această cauză se simţeau datori să intervină în zonă. Interesele
americane se identificau cu cele britanice, iar Balcanii reprezentau pentru Albion calea spre Mediterană şi
Marea Roşie permiţându-le accesul în zona golfului Persic, locaţia petrolului irakian şi persan – dacă Bal-
canii ar fi intrat în altă sferă decât cea anglo-americană, atunci le-ar fi subminat britanicilor interesele pet-
roliere din Orientul Mijlociu10. Sovieticii trebuia să primească România, cu sau fără Transilvania, Austria
să-şi obţină independenţa, aşa după cum se stabilise la Conferinţa de la Moscova, şi să fie ocupată pentru
o perioadă interimară, de cei trei mari, în egală măsură; Grecia trebuia să intre sub tutela britanică până se
va fi restaurat guvernul constituţional grec; Bulgaria trebuia obligată să-şi evacueze forţele din teritoriile
iugoslave şi greceşti, pe care le avea în posesie la acel moment, şi să nu le mai reocupe în viitor11.
Din textul revizuit al declaraţiilor americane către guvernele Bulgariei, Finlandei, României şi Un-
gariei, nu rezulta nici o garanţie pentru suveranitatea acestor entităţi naţionale; posibilitatea păstrării in-
dependenţei naţionale era condiţionată de sfârşitul alianţei lor cu germanii12. Textul a fost aprobat pentru
presă la 27 aprilie 1944, simultan de cei trei13.
Intenţia New-Deal-ului, de a merge până în pânzele albe, eliminând, conform interpretării roosvelti-
ene a conceptului de unconditional surrender, filosofiile acestor state14 – Germania, Japonia şi Italia – nu se
pretează justificării morale, ţinând cont de uşurinţa cu care vesticii intrau în negociere cu comuniştii,
ideologia căroră era departe de a fi inocentă. Această politică, care i-a debusolat până şi pe generalii ame-
ricani, a trezit o reacţie tulburătoare în Germania obligându-l pe Amiralul Wilhelm Canaris, şeful Abwe-
hr-ului, – serviciile secrete germane – să-i confeseze generalului Erwin Lahousen următoarele: „Ştii, dra-
gul meu Lahousen, studenţii de la istorie nu vor avea nevoie să-şi bată capul după război, la fel cum au
făcut după ultimul, pentru a descoperi cine a fost vinovat de declanşarea lui. Va fi diferit, totuşi, în privin-
ţa determinării vinovaţilor pentru prelungirea războiului. Cred că oponenţii noştri ne-au dezarmat de
ultima armă cu ajutorul căreia l-am fi terminat. Capitulare necondiţionată?! Nu! Generalii noştri nu vor fi
de acord cu acest lucru. La moment, nu pot vedea alte soluţii”15. Prin urmare, propunându-ţi o asemenea
strategie, nu le ofereai germanilor altă ieşire din situaţie, decât să lupte până la ultimul om; asta au şi fă-
cut comisarii nazişti, în septembrie 1944, când Wehrmachtul a fost nevoit să-şi retragă trupele din Franţa,
ridicând moralul german prin teroarea capitulării necondiţionate16.
Ataşamentul celor trei faţă de declaraţia tripartită, propagandistic vorbind, trebuia, pe de-o parte să
mascheze intenţia lor faţă de soarta popoarelor est europene, iar de cealaltă parte nu trebuia să afecteze,
oficial, conceptul de capitulare necondiţionată17. De la Londra, la 3 mai 1944, John Gilbert Winant (amba-
sadorul Statelor Unite în Marea Britanie între 1941-1946) transmitea declaraţia, modificată deja, de câteva
ori, care comporta acelaşi scop voalat într-o formă aparent dătătoare de speranţă, însă, esenţialmente ste-
rilă de garanţii pentru ţările respective. Acest lucru se va vedea în puctul trei al declaraţiei: “aceste naţiuni
vor fi considerate responsabile pentru participarea la răboi de partea Germaniei naziste şi cu cât mai mult
vor continua să lupte de partea ei, cu atât mai dezastruoase vor fi consecinţele şi mai riguroşi termenii ce
vor fi impuşi”18. Acest punct va fi modificat, iar sintagma „aceste naţiuni vor fi considerate responsabile”,
va fi înlocuită cu „în timp ce aceste naţiuni nu pot scăpa de responsabilitatea lor...”; această modificare, în
viziunea lor, avea menirea să nu descurajeze sateliţii19. Tot în acest context, surprindem acest caracter
duplicitar al textului, care reiese din escamotarea semantică rezervată ţărilor satelite, în vederea obţinerii
a unui maxim de avantaj militar corespunzător, în timp ce pentru Germania rămânea în vigoare fără nici
10 Memorandum prepared in the British Foreign Office: British Interests in South-Eastern Europe, London, april 17, 1944 // FRUS, General vol.I, p. 596.
11 Ibidem, pp. 597-599.
12 The Secretary of State to the Ambassador of the United Kingdom(Winant), Washington, april 22, 1944 // FRUS, General Vol.I, pp. 599-600.
13 The secretary of state to the ambassador in Soviet Union (Harriman), Washington, april 25, 1944 // FRUS, General vol.I, pp. 600-601.
14 Thomas Fleming, The New Dealers' War: Franklin D. Roosevelt and the War within World War II, Basic Books, New York, 2001, p. 173.
15 Apud, Anthony Cave Brown, Bodygard of Lies, Harpercollins, 1st edition, 1975, p. 249.
16 Anne Armstrong, Unconditional Surrender: The Impact of the Casablanca Policy upon World War II, New Brunswick, NJ., 1961, p. 160.
17 The chargé in Soviet Union (Hamilton) to the Secretary of State, Moscow, may 2, 1944 // FRUS, General vol.I, Washington, D.C.: U.S.
Government Printing Office, 1944, pp. 603-604.

18 The ambassador in The United Kingdom (Winant) to the Secretary of State, London, may 3, 1944 // FRUS, General vol.I, p. 605.
19 The Secretary of State to the Ambassador in The United Kingdom (Winant), Washington, 5 may, 1944 // FRUS, General vol. I, pp. 605-606.
161
o modificare20. La 2 iunie 1944, Washingtonul îl anunţa pe şeful Statului Major al Forţelor Aliate din
Alger că Statele Unite nu aveau nici o obligaţie faţă de operaţiunile militare din Bulgaria, România sau
Ungaria. Directivele, în raport cu afacerile civile din aceste zone, nu erau necesare, accentuându-se că, du-
pă capitularea respectivelor state, pe teritoriul lor nu vor intra trupe anglo-americane; acest rol „glorios”
fiind oferit Uniunii Sovietice21. La 9 iunie 1944, Secretarul de Stat Stettinius îl anunţa pe Harriman că,
Uniunea Sovietică nu va aplica României conceptul de capitulare necondiţionată, dacă aceasta va res-
pecta condiţiile propuse22(impuse sau dictate în maniera tradiţională sovieticilor).
La 22 iunie 1944, Secretarul de Stat Cordell Hull îl acuza pe Churchill de tentativa stabilirii sferelor
de influenţă în Balcani, la care ultimul argumentase: „aprobarea acestui aranjament de către Washington,
va fi doar un supliment de încredere pentru sovietici, condiţionând, pe viitor, o lipsă a divergenţelor
anglo-sovietice în zonă”. Churchill şi-a exprimat clar intenţia de a nu instaura în zonă, sfere de influenţă,
menţionând că britanicii au mers de-a lungul liniei americane, pe cât de mult posibil, în America de
Sud23. Churchill avea în vedere preponderenţa Statelor Unite în America latină24, dând de înţeles că acea-
sta este percepută ca o sferă de infuenţă. Pe de altă parte însă, zona ce urma să fie ocupată de sovietici nu
a intrat niciodată în sfera de influenţă britanică, fiind, prin umare, pentru englezi, în cadrul politicii lor ex-
terne, mai curând un mijloc decât o finalitate. Această tachinare inofensivă a lui Hull la adresa lui Chur-
chill constituia, nimic mai mult decât o formalitate superficială simulată pe fondul proiectului de securi-
tate colectivă. Cât priveşte poziţia americană reală, lipsa de interes a Washingtonului în zona balcanică era
evidentă deoarece nu preconiza să intre decât în zonele „eliberate” din Iugoslavia, Grecia şi Albania – atât în
faza de operaţiuni militare, cât şi în cea de ocupaţie, era contemplată o minimă participare americană25.
În aceeaşi dimensiune a eliberării şi a justiţiei generale, cazul Poloniei creează un interes viu deoa-
rece era un exemplu al modelului „democratic” sovietic. Stalin şi Molotov şi-au valsat excelent partitura,
încercând iniţial să-l convingă pe Mikolajczyk, liderul guvernului polonez din exil, de necesitatea colabo-
rării exilaţilor polonezi cu Comitetul pentru Eliberarea Naţională şi recunoaşterii, finalmente, a caracteru-
lui de unitate a forţelor poloneze, formând un front comun împotriva germanilor. Mikolajczyk, totuşi, îi
suspecta pe Stalin şi pe clica sa de intenţia sovietizării Poloniei, iar dubiile lui erau fondate, deoarece
sovieticii au cerut abrogarea constituţiei din 1935 şi validarea celei din 192126. Ori, acest lucru, semnifica
atribuirea puterii decizionale Comitetului Naţional de Eliberare şi legalizarea dominaţiei respectivului, în
Polonia, împotriva autorităţii guvernului din exil de la Londra27,scenariu executat întocmai. Harriman, în
una din telegramele sale către Secretarul de Stat, menţionează convingerea fermă a lui Mikolajczyk asu-
pra caracterului expansionist al Uniunii Sovietice a cărei armată, odată pătrunsă, va prelua controlul
complet al ţării, alegerile libere, din acel moment, devenind fantasmagorice28, factor demonstrat şi de Bie-
rut când afirmase că: “partidele sunt de domeniul trecutului, iar el (Bierut) şi asociaţii lui sunt reprezen-
tanţii maselor poloneze”29. Cuvintele acestuia explică natura peiorativă a afirmaţiei anterioare a lui Molo-
tov în privinţa acestui personaj necunoscut a cărui ieşire din partidul comunist, la care se adăuga nehotă-
rârea ulterioară faţă de apartenenţa sa identitar ideologică, pot fi cu uşurinţă calificate drept componente
ale unei strategii de conjunctură, patriotismul lui Bierut fiind o pretenţie „neruşinată”30. Acest patriotism
20 The Secretary of State to President Roosevelt, Washington, 10 may, 1944 // FRUS, General vol.I, p. 606-607.
21 The Secretary of State to the United States Political Adviser, Allied Force Headquarters (Murphy), at Algiers, Washington, june 2, 1944 //
FRUS, General vol.I, pp. 607-608.
22 The acting Secretary of State to the ambassador in Soviet Union (Harriman), Washington, june 9, 1944 // FRUS, General vol.I, p. 609
23 The Secretary of State to Ceratin American Diplomatic Officers (at Algiers, Cairo, Lisbon, London, Madrid, Moscow and Stockholm), Washi-
ngton, June 22, 1944 // FRUS, General vol.I, pp. 610-611.

24 William Appleman Williams, The Shaping of American Diplomacy, Rand McNally, Chicago, 1956, pp. 858-859.
25 Memorandum by The Assistant Chief of the Division of Southern European Affairs (Cannon), Washington, August 28, 1944 // FRUS, Ge-
neral vol.I, pp. 612-613.

26 The Chairman of The Council of People’s Commissars of the Soviet Union (Stalin) to President Roosevelt, Moscow, 9 august 1944 // FRUS,
The British Commonwealth and Europe, vol. III, 1944, pp. 1307-1308.
27 George Sanford, Democratic Government in Poland: Constitutional Politics since 1989, Palgrave Macmillan, 2002, p. 32.
28 The Ambassador to the Soviet Union (Harriman), to the Secretary of State, Moscow, August 10, 1944 // FRUS, The British Common-
wealth and Europe, vol. III, 1944, pp. 1309-1310.

29 Ibidem, p. 1310.
30 The Ambassador in the Soviet Union (Harriman) to the Secretary of State, Moscow, August 11, 1944 // FRUS, The British Common-
wealth and Europe, vol. III, 1944, p. 1312.
162
străin de naţionalismul guvernului polonez din exil, în opinia lui Stalin, expres manifestată la Teheran în
1943, era de sorginte fascistă31. Conform acestei premise a logicii staliniste ajungem la falsa concluzie că
orice guvernare naţionalistă este fascistă, sau orice guvernare în favoarea sau pentru naţiune este fascistă,
o contradicţie netă cu principiile democratice. Din două una, ori oficialii americani nu realizau că sovie-
ticii trişau în negocierea lor cu polonezii, sau închideau ochii pretinzând pe „niznaiul”. Şi mai ciudată
este apariţia din senin, a bizarului personaj cu trecut necunoscut, rezidenţă şi cetăţenie americană, Oskar
Lange, polonez prin naştere, cu nume german, ajuns în America în baza unei burse a Fundaţiei Rocke-
feller. Acesta a fost trimis în aprilie 1944, de către Departamentul de stat american în Polonia cu aşa zisul
scop de sondare a opiniei grupurilor ce urmau să formeze noul guvern. Respectivul personaj afirma că,
în cadrul grupăriii Uniunii Polonezilor Patrioţi, nu exista nici urmă de doctrină comunistă, Stalin solici-
tând Poloniei ceea ce a obţinut în Cehoslovacia, politică externă loială – totodată liderul de la Kremlin asi-
gura că Polonia nu urma să îndeplinească rolul de stat tampon32. Cât de bizar n-ar suna, dar Molotov a
solicitat intervenţia lui Lange, însă, de unde putea şti comisarul sovietic de existenţa unui asemenea per-
sonaj, rămâne neelucidat33. Din discuţiile Churchill-Roosevelt, transpare ideea unui F.D.R. care nu dorea
decât o rezolvare a frontierelor poloneze, nu şi a statutului acestei ţări, fiind interesat în a-i da satisfacţie
liderului de la Kremlin, iar următorul text demonstrează acest lucru: „n-ar putea ca punctele 7 şi 834, să-i
creeze impresia Unchiului Joe că eşti logodit cu prezentele personalităţi ale guvernului din exil şi că eşti
determinat să le vezi reînscăunate în viitorul guvern al Poloniei? Ori, acest lucru, ca dovadă, i-ar permite
să interpreteze proiectul respectiv, pe seama ta, ca intenţie de a stabili de-a lungul graniţelor sovietice un
guvern pe care, pe bună dreptate, sau nu, îl consideră, în componenţa respectivă, ostil Uniunii Sovie-
tice”35. În telegrama sa către Stalin, Roosevelt îi spunea următoarele: „Nu intenţionez, nici nu doresc să
încercaţi sugera, chiar mai mult, aţi recomanda, în orice fel, unde rezidă interesele Rusiei, dat fiind că rea-
lizez, în întregime, că securitatea viitoare a ţării tale este în totalitate preocuparea ta.” Roosevelt manifesta
clar doar un interes exlusiv în respectarea declaraţiilor de la Moscova şi Teheran36.
La Teheran, în orice caz, Stalin s-a făcut înţeles în privinţa veleităţilor sale teritoriale, justificate de
aşa-zisul concept al securitaţii extensibile, aserţionând că avea nevoie de Statele Baltice, Polonia de Est,
părţi din România şi de guverne marionetă în Polonia de Vest, Iugoslavia, Cehoslovacia, Ungaria şi Bul-
garia – ştia foarte bine că americanii tergiversează declanşarea celui de-al doilea front şi, oricum, frontul,
spre plăcerea lui, urma să se desfăşoare de pe teritoriul francez, ceea ce ar fi securizat cuceririle sale est
europene37.
Ar fi deplasată ideea unui Churchill realist în contrast cu un Roosevelt prea idealist, deoarece idea-
lismul ultimului nu l-a împiedicat să identifice cu precizie interesele lui Stalin38. Interesul special al lui
Roosevelt, din câte se poate înţelege, consta în erijarea Organizaţiei Naţiunilor Unite39. Se presupuneau,
în acelaşi timp, două posibilităţi: o Uniune Sovietică motivată de imperialismul expansionist cu tot arse-
nalul său ideologic sau o Rusie Sovietică nedisciplinată, dar cooperantă40.
31 The Ambassador in the Soviet Union (Harriman) to the Secretary of State, Moscow, January 18, 1944 // FRUS, The British Commo-
nwealth and Europe, vol. III, 1944, p. 1230.
32 WhatProf.LangesawinRussia,TheMilwaukeeJournal,June28,1944,p.12source:
http://news.google.com/newspapers?nid=1499&dat=19440628&id=Ne4ZAAAAIBAJ&sjid=FyMEAAAAIBAJ&pg=4524,4660908,accesat:09.07.2012,20:00.
33 The Ambassador in the Soviet Union (Harriman) to the Secretary of State, Moscow, January 18, 1944 // FRUS, The British Common-
wealth and Europe, vol. III, 1944, p. 1231.

34 Roosevelt se referea la punctele din telegrama anterioară a lui Churchill privitoare la suveranitatea Poloniei şi guvernul polonez
din exil, faţă de care, aparent, ultimul avea o dilemă morală, vezi în The British Prime Minister (Churchill) to President Roosevelt, Lon-
don, 28 January, 1944 // FRUS, The British Commonwealth and Europe vol. III, 1944, p. 1240.
35 President Roosevelt to the British Prime Minister (Churchill), telegram 952 sent to the Ambassador of United States in Britain with instructions to
deliver it to the Prime Minister, February 8, 1944 // FRUS, The British Commonwealth and Europe vol. III, 1944, pp. 1245-1246.
36 President Roosevelt to the Chairman of the Council of People’s Commissars of the Soviet Union (Stalin), to the Ambassador in Soviet Union,
with instructions to seek immediate interview with Stalin in order to deliver it to him, February 7, 1944, telegram 236 // FRUS, The British
Commonwealth and Europe vol. III, 1944, p. 1243-1244.
37 John T. Flynn, The Roosevelt Myth, The Devin-Andair Company, New York, p. 353.
38 Ibidem, p. 353.
39 Declaration of the Three Powers, December 1, 1943, The Teheran Conference, November 28 – December 1, 1943, source:
http://www.cvce.eu/viewer/-/content/1b6f76f5-3e12-4d73-a205-f4df048fd50a/fr, accesat: 09.07.2012, 20:19.

40 David Reynolds, From World War to Cold War: Churchill, Roosevelt, and the International History of the 1940s, Oxford University Pres,
New York, 2006, p. 236.
163
Tiranul de la Moscova accepta cooperarea, dar până la un anumit punct – cel al sferelor de influ-
enţă. Toate cererile sale erau argumentate de obsedanta necesitate a securităţii şi nu erau exagerate, în opi-
nia lui, deoarece puterile „imperialiste” vor controla restul lumii, incluzând vestul si sudul Europei, Orien-
tul Mijlociu bogat în petrol, Africa, America Latină şi o mare parte din Asia. În alte cuvinte, Stalin propunea
diplomaţia sferelor de influenţă aflate sub controlul absolut al marilor puteri41. Problema lui Roosevelt era
că aceste sfere de influenţe, erau în contradicţie cu dezideratele Cartei Atlanticului din 1941, şi cu cele ale
Declaraţiei Naţiunilor Unite din 1942, valori în care credeau şi pentru care luptau americanii şi alte state
semnatare. Ori, era un lucru contradictoriu să laşi 90 de milioane de oameni din centrul şi estul european
fără posibilitatea reală de auto-determinare42. Problema era atenuată prin propaganda care trebuia logic să-
şi facă jocurile, mascând aceste lucruri sub norii victoriei şi pacea universală de care toate ţările urmau să
aibă parte – cu condiţia semnării tuturor documentelor propuse de Marile Puteri (în alte cuvinte, odată
intrat în acest joc erai obligat să-l joci până la capăt, lucru valabil pentru toate ţările mici).
Stalin şi acoliţii săi erau conştienţi că, la capitolul politicii Good Neighbour, americanii se pricepeau
mult mai bine. America Latină, unde Statele Unite au uzitat această politică era un exemplu eficient. Prin
actul de la Havana, iulie 1940, prin care reprezentanţi ai republicilor americane, erau autorizaţi să insta-
leze în orice posesiune europeană din Lumea Nouă, aflată sub pericolul susceptibil de preluare de către
Axă, câte un guvern provizoriu – America declara la Rio De Janeiro că, atacul asupra suveranităţii unui
stat era un pericol pentru toate, iar politica sa dăduse roade imediate, pentru că majoritatea ţărilor vizate,
înafară de Chile şi Argentina care s-au raliat mai târziu, au rupt relaţiile diplomatice cu Axa43. Sovieticii
imitau fidel nu atât principiile cât mecanismul, deoarece dacă actul de la Havana era menit să prevină
transferul de colonii sud-americane către Germania prin guvernări provizorii, atunci teritorii europene
care nu formau colonii ci state suverane şi independente recunoscute internaţional reveneau sovieticilor
pe o perioadă nedeterminată, impunându-li-se un dictat. Astfel sovieticii încălcau legislaţia internaţională
instituită prin Pacea de la Westphalia, în speţă principiile suveranităţii, dreptului politic de autodetermi-
nare, egalităţii legale a statelor şi a non-intervenţiei în afacerile interne ale unui stat. Această contravenţie
era evidentă în ochii occidentalilor care fuseseră la curent cu mersul viitor al evenimentelor. Nu acest
lucru forma problema de fond ci felul cum o serveşti opiniei publice internaţionale. În alte cuvinte, acest
fenomen nu era, în exclusivitate, efectul politicii sovietice.
În privinţa Germaniei părerile lui Roosevelt şi Stalin erau divizate, deoarece Stalin dorea o Germa-
nie totalmente dezmembrată, iar Roosevelt dorea divizarea ei in cinci districte autonome şi proiectarea
unui organism internaţional menit să administreze regiunile Canalului Kiel, Saarului şi Ruhrului. Stalin
dorea să izoleze militarismul prusac prin formarea unei confederatii danubiene compusă din Austria Un-
garia şi restul ţărilor riverane44. Revenind, de la Teheran, Roosevelt şi Churchill s-au oprit din nou la Cai-
ro unde între 4-6 decembrie se întruniră cu preşedintele Turciei Ismet Inönü şi cu ministrul afacerilor ex-
terne Menemendjoglu.45 Acestă conferinţă avea loc în condiţiile în care, Uniunea Sovietică după Confe-
rinţa de la Moscova din 1943, solicitase Turciei să abandoneze poziţia de neutralitate şi să permită aliaţi-
lor să instaleze baze aeriene46. Turcia era conştientă de intenţiile sovietice în Balcani şi strâmtori. La Mos-
cova, Molotov a fost extrem de virulent cerând Statelor Unite, să sugereze convingător Turciei să intre în
război, în caz contrar, furnizarea de armament fiind discutabilă. După Conferinţa de la Moscova, la An-
kara s-a vehiculat ideea că guvernul sovietic ar fi revendicat controlul Strâmtorilor şi obţinerea unor baze
navale pe coasta de Vest a Anatoliei. Sovieticii îşi manifestau îngrijorarea în privinţa materialelor de răz-
boi acordate Turciei fiindu-le frică că vor fi utilizate împotriva Germaniei, vizând, mai curând, perioada
postbelică şi Uniunea Sovietică47. Poziţia sovietică privitor la instalarea bazelor aeriene aliate în Turcia,
41 Ralph B. Levering, The Cold War: A Post-Cold War History, Harlan Davidson, 2005, p. 7.
42 Ibidem, p. 7.
43 Howard Jones, Crucible of Power: A history of American Foreign Relations from1897, Rowman & Littlefield Publishers, Inc., New
York, 2008, p. 205.

44 Ibidem, p. 212.
45 Jean-Baptiste Duroselle, Istoria Relaţiilor Internaţionale 1919-1947, vol. I, Ed. Ştiinţelor Sociale şi Politice, 2006, p. 281.
46 Cevat Acikalin, Turkey's International Relations // International Affairs (Royal Institute of International Affairs 1944-), vol. 23, No. 4
(Oct., 1947), Published by: Blackwell Publishing on behalf of the Royal Institute of International Affairs Stable URL:
http://www.jstor.org/stable/3016558
47 Emanuel Plopeanu, op. cit., p. 74-75.
164
era justificată de acordul – un acord contradictoriu în sine (valid numai în lumina prevenirii sovieticilor de a
intra în Balcani, dar aceştia din urmă, în acelaşi timp, îşi doreau o intervenţie în zonă ceea ce crea confuzie) –
de la 1 noiembrie 1943 dintre Eden şi Molotov, ce presupunea ca Turcia să intre, până la sfârşitul anului, în
Organizaţia Naţiunilor Unite, punând la dispoziţia aliaţilor baze aeriene şi alte facilităţi48.
La 4 decembrie, la Cairo, Turcia, presată de britanici pentru a intra în război, a refuzat, motivând
prin incapacitatea sa militară de apărare în condiţiile în care britanicii nu şi-au respectat, decât parţial, an-
gajamentul militar onorând doar jumătate din materialele promise. Roosevelt a menţionat că în locul lui
Inönü ar fi solicitat mai multe garanţii (probabil că se referea la cele teritoriale). F.D.R. a argumentând ne-
pregătirea Turciei a precizat că aceasta îşi va putea onora obligaţiile începând cu februarie 194449. Se ştie
bine când anume a intrat Turcia în război, gestul ei conţinând doar o încărcătură simbolică.
Problema germană a fost reluată la a doua Conferinţă de la Quebec, 9-21 septembrie 1944, iar pla-
nurile acestei conferinţe, privitoare la viitorul german, vizau distrugerea puterii industriale a naţiunii res-
pective. Propunătorul acestei politici a fost Henry Morgenthau Jr.50, secretarul trezoreriei americane. În
momentul când Churchill a luat cunoştinţă de planul Morgenthau a exclamat următoarele: „planul este
nefiresc, necreştinesc şi superfluu... n-am de gând să mă leg de corpul unui german mort”. Reacţia iniţială
a lui Churchill se baza pe faptul că distrugerea economică a Germaniei ar fi adus ca rezultat suferinţa
întregii Europe, inclusiv a Marii Britaniei51. Decizia finală a lui Churchill nu numai că este greu de expli-
cat, dar şi mai greu de justificat, deşi ea releva o ordine postbelică strâns legată de soarta Germaniei. La 13
septembrie, Churchill afirma următoarele: „sunt pe de-a-ntregul de acord cu dezarmarea Germaniei, dar
suntem datori să nu o privăm de dreptul la un trai decent” – spunea acestea în condiţiile în care Roose-
velt aserţiona necesitatea de a lipsi Germania nu numai de industria militară, ci şi de cea care îi servea la
construcţia de nave comerciale, vitale oricărei naţiuni cu ieşire la mare (se preconiza o preluare americană
a sectorului transportului maritim). Morgenthau, prezent la discuţii, a motivat sechestrarea şi blocarea
Rhurului prin intenţia de a impulsiona exportul britanic de oţel52. Roosevelt a precizat că o uzină de pro-
ducţie a articolelor de oţel din sfera mobilei putea peste noapte să se reprofileze pe domeniul militar – la
acest punct preşedintele la citat exact pe Stalin care folosise acest argument la Teheran53. Churchill a ţinut
să precizeze, referitor la exportul britanic de oţel, că achiziţionarea businessului german al oţelului nu ar
fi fost de de mare ajutor Angliei, accentuând, încă o dată, doar necesitatea dezarmării Germaniei, fiind în
acelaşi timp înfuriat că problema Germaniei a fost planificată fără concursul britanic. Când discuţia a
ajuns la capitolul navelor şi s-a opinat că sechestrul navelor este congruent cu cel al industriilor, Churchill
afirmase: “Dacă voi (Statele Unite) nu veţi face ceva pentru Marea Britanie atunci britanicii vor fi nevoiţi
să-şi distrugă aurul şi să se rezume la comerţul din interiorul imperiului”54. Deconcertant este şi argu-
mentul impus de Roosevelt – argument care presupunea o intenţie de asociere cu Stalin – susţinut de
Morgenthau, care adăugase că sovieticii îi bănuiau pe anglo-americani de dorinţa de a-i impune Germa-
niei condiţii mai puţin rigide, iar preşedintele i-a confirmat suplimentul informativ55 prin menţionarea
telegramei lui Harriman către Hopkins din 9 septembrie56. La 14 septembrie, Morgenthau îi dădea lecţii
48 Emanuel Plopeanu, op. cit., p. 77.

49 Ibidem, p. 90-95.
50 Planul presupunea: demilitarizarea Germaniei prin dezmembrarea industriei de război şi a altor industrii care în viziunea aliaţi-
lor reprezentau conexiuni cu cea militară şi partiţionarea Germaniei (Poloniei îi revenea- Prusia de Est şi Silesia de Sud, Franţei –
Saarul, Rhurul şi industriile din preajmă urmau să fie controlate zonal, Germania urma să fie reorganizată în două state - Germa-
nia de Nord: cuprinzând Bavaria, Wuerttemberg, Baden, iar cea de Sud cuprinzând: Saxony, Thuringia) lipsind practic Germania
de orice posibilitate de recuperare, vezi: The Original Morgenthau Plan, în
http://docs.fdrlibrary.marist.edu/psf/box31/t297a01.html
51 John Dietrich, The Morghenthau Plan: Soviet Influence on American Postwar Policy, Algora Publishing, New York, 2002, p. 50.
52 Roosevelt – Churchill dinner meeting, September 13, 1944 // United States Department of State / Foreign relations of the United Sta-
tes. Conference at Quebec, 1944, p. 324-325.

53 Ibidem, p. 325.
54 White’s Memorandum, in Roosevelt – Churchill dinner meeting, September 13, 1944, United States Department of State / Foreign
relations of the United States. Conference at Quebec, 1944 p. 326-327.

55 Ibidem, p. 327.
56 Telegrama lui Harrimann indica, că sovieticii işi schimbaseră optica asupra relaţiilor cu anglo-americanii, dovadă fiind dezinte-
resul faţă de cooperare; nu răspunseseră la solicitarile americane pentru condiţionarea unor transporturi spre China, nepermiţând
în acelaşi timp Generalului Eacken o deplasare în zona Ploieşti, în vederea aprecierii daunelor produse de bombardament; atitudi-
nea faţă de polonezi şi revolta de la Varşovia, când Molotov afirma că sovieticii îşi vor determina prietenii în funcţie de poziţia acestora
165
lordului Cherwell privitoare la geopolitica postbelică a continentului european – Morgenthau ştia foarte
bine că Albionul avea nevoie de Lend Lease, Cherwell începându-şi pledoaria exact cu aceste aspecte eco-
nomice – punctându-i următoarele: „Vă doriţi o Germanie puternică şi o Anglie Slabă sau o Anglie puter-
nică şi o Germanie slabă?” Opinia lui Morgenthau, se asocia evident cu ideea unei Anglii puternice,
Cherwell promiţând că va încerca să-l convigă pe Churchill57 – trebuia să se fi ştiut că odată ce distrugeai
puterea Germaniei, se forma un vacuum de putere de care ar fi dispus după bunul plac sovieticii cu anu-
mite limitări desigur. Se pare că Cherwell l-a convins pe prim ministrul britanic să cedeze în privinţa pro-
blemei germane, acesta din urmă fiind de acord cu reducerea Germaniei la statutul său agrar din secolul
al XIX-lea58. Era limpede că Churchill se arăta totuşi mai interesat de beneficiile memorandumului Lend
Lease decât de situaţia Germaniei, fiind gata, pentru continuarea programului, să-i implore pe ameri-
cani59. Anthony Eden îi reamintise în van lui Churchill că, prin consimţământul său, mergea împotriva
intereselor naţionale, precizând că preluarea exportului german incert ca locaţie lăsa de dorit, la care
Churchill i-a răspuns: „îl vom prelua acolo unde este”60. În final, Churchill a fost de acord cu memoran-
dumul, în schimbul a 6 mlrd de dolari, în limitele programului Lend Lease61. Taylor opina că planul de
pastoralizare a Germaniei aparţinea în întregime politicii externe americane, iar Churchill, după părerea
lui, ar fi fost convins, contrar propriei voinţe, să accepte înlănţuirea britanicilor de trupul mort al Germa-
niei, în schimbul dolarilor americani, la o dobândă mai mult decât acceptabilă62. La Moscova, în octom-
brie, Mickolajczyk a fost convocat ca să fie forţat să accepte linia Curzon, cu un Churchill care trecuse la
ameninţări: „Dacă nu accepţi frontiera ai sărit din schemă definitiv. Relaţiile noastre cu Rusia sunt mai
bune ca niciodată şi am de gând să le menţin la acelaşi nivel”63. Mikolajczyk nu a dorit să-şi semneze con-
damnarea la moarte, după cum se exprimase, demisionând cu fruntea sus, în cursul lunii următoare.
Însă, faptul că Churchill urma să-l lase perzaniei oricum era clar, deoarece englezii nu aveau forţa nece-
sară să se opună sovieticilor ceea ce putea fi relevat din spusele lui: „Franţa era la pământ, belgienii erau
extrem de slăbiţi, olandezii de un egoism fără de margini, iar danezii şi norvegieinii neputincioşi şi lipsiţi
de apărare, lăsându-ne pe noi, într-o asemenea conjunctură să purtăm greul, adică 50-60 de divizii pe
umerii Marii Britanii, ceea ce era nerezonabil”64.
La 27 noiembrie secretarul de stat, Cordell Hull, bătrân şi grav bolnav, a demisionat şi a fost înlocu-
it de Edward Stettinius. Acesta a avut disensiuni serioase şi imediate cu guvernul britanic. În Belgia, în
Italia şi Grecia, ţări ocupate în principal de trupele engleze, Stettinius susţinea energic partidele de stânga,
ostile guvernelor monarhice, în timp ce Churchill, monarhist convins, susţinea energic partidele de drea-
pta. Cea mai înflăcărată ceartă a avut loc în jurul Italiei, atunci când contele Sforza, fost ministru în peri-
oada prefascistă, a fost numit în guvern. Stettinius l-a susţinut deschis pe Sforza, iar Churchill a declarat
în camera comunelor: „Noi n-am căutat să folosim vetoul nostru împotriva numirii contelui Sforza... tot
ce putem spune despre acest lucru este că nu avem încredere în acest om, pe care nu-l considerăm sincer
şi loial”65.
Pentru a aplana aceste certuri, ca şi pe cele cu Rusia, referitoare la Polonia, şi, de asemenea, pentru a
obţine o clarificare cu privire la atitudinea sovietică faţă de Japonia, o conferinţă a celor trei mari puteri
faţă de Moscova. După Harrimann, Stalin credea că acţiunile sovietice vor fi susţinute de forţa şi prestigiul Armatei Roşii, iar cei ce trebu-
iau să i se opună, deja i se supuneau. Acţiunile sovieticilor se bazau pe credinţa că ei au câştigat războiul pentru occidentali. Harriman
evidenţia necesitatea schimbării balanţei de negociere prin folosirea factorului material şi câştigarea a cât mai multor persoane din
anturajul lui Stalin., în The Ambassador in Soviet Union (Harriman) to the President’s Special Assistant (Hopkins), Moscow, September 9,
1944 // United States Department of State / Foreign relations of the United States. Conference at Quebec, 1944, p. 198-200.
57 Morgenthau-Cherwell Meeting, September 14, 1944, Treasury Files, Memorandum by the Treasury Secretary’s Assistant (White) //
United States Department of State / Foreign relations of the United States. Conference at Quebec, 1944, p. 328-330.
58 Churchill-Roosevelt meeting, September 14, 1944 // United States Department of State / Foreign relations of the United States. Con-
ference at Quebec, 1944, p. 342-343.

59 Ibidem, p. 348.
60 Roosevelt-Churchill Meeting, September 15, 1944 // United States Department of State / Foreign relations of the United States. Con-
ference at Quebec, 1944, p. 362.

61 John T. Flynn, op. cit., p. 382.
62 A. J. P. Taylor, From Napoleon to Stalin: Comments on European History, Hamish Hamilton, London, 1950, p. 175.
63 Norman Rose, Churchill o viaţă de rebel, Ed. All, Bucureşti, 1998, p. 352
64 Ibidem, p. 353
65 Jean Baptiste Duroselle, op. cit., p. 300.
166
devenea indispensabilă. Din moment ce Stalin nu putea părăsi Uniunea Sovietică, Hopkins sugerase ca
această conferinţă să se ţină în Crimeea, iar sovieticii au propus oraşul Yalta66. Churchill şi-a petrecut con-
cediul de Crăciun la Atena, punând capăt războiului civil dintre Armata Populară de Eliberare Naţio-
nală, dominată de comunişti şi forţele guvernului provizoriu regalist ale lui Ghiorghios Papandreu. Ma-
rea Britanie era determinată să domine în Grecia, aşa după cum stipula şi înţelegerea de la Moscova, iar
Churchill nu s-a sinchisit să folosească forţele britanice pentru a înăbuşi răscoala, întărind poziţia britani-
că în Mediterană67. Telegrama ce garanta predominanţa sovietică în Ungaria, România, Bulgaria şi Iugo-
slavia, dar nu şi în Grecia, n-a fost niciodată trimisă, cel puţin din câte se ştie. În loc de aceasta, Churchill
telegrafia lui Roosevelt: „Este, în mod absolut, necesar ca noi să încercăm a ajunge la o comuniune de idei
referitoare la Balcani, pentru a preveni războiul civil ce ar putea izbucni în câteva ţări, când eu cu tine
vom simpatiza cu o parte, iar Unchiul Joe cu cealaltă – Churchill dorea clar ca Roosevelt să orienteze
America spre Realpolitikul sferelor de influenţă68. Cu toate că Stalin a respectat cu „stricteţe” şi „credinţă”
acordul în privinţa Greciei, Churchill nutrea în continuare o suspiciune referitoare la apetitul teritorial al
liderului sovietic ce nu cunoştea limite, ajungând chiar să-i explice lui de Gaulle: „La ora actuală, Rusia
este o ditamai fiară care a suferit foame atâta timp. N-ai cum s-o împiedici să mânânce, cu atât mai mult
cu cât a ajuns să stea chiar în mijlocul victimelor. Însă, trebuie oprită până la urmă ca să nu devoreze
tot”69. În timp ce se pregătea să plece la Conferinţa de la Yalta, Churchill avansase o previziune şi mai
sumbră: „Întreaga regiune a Balcanilor, cu excepţia Greciei, va fi bolşevizată, iar eu n-am cum să mă îm-
potrivesc. Nu pot să fac nimic nici pentru biata Polonie”70.
Până la desfăşurarea conferinţei propriu zise, Armata Roşie a ocupat Bulgaria, România, regiunile
baltice, o bună parte din Polonia şi Iugoslavia, mare parte din Ungaria, părţi din Cehoslovacia şi urma să
intre în Austria, controlând deja ceva teritorii din Prusia Orientală71. Harriman în telegrama sa către sec-
retarul de stat Edward Stettinius prezenta situaţia estului european în felul următor: „Relativa acalmie
militară de pe frontul estic a dat, ca efect, posibilitate Uniunii Sovietice de a urmări propriile obiective
politice, în zonele eliberate de Armata Roşie. Ca rezultat, tiparul sovietic, în estul european şi în Balcani, a
căpătat formă şi natura ţelurilor sovietice a fost clarificată. A devenit vizibil că străinii Uniunii Sovietice
care nu s-au încadrat în frontierele din 22 iunie 1941, utilizează, cu toate acestea, varii mijloace ce le sunt
la dispoziţie – trupe de ocupaţie, poliţie secretă, partide comuniste, organizaţii simpatetice de stânga, uni-
uni de muncitori, societăţi culturale sponsorizate şi presiune economică, pentru a asigura instaurarea
regimurilor care, deşi, aparent, menţin o imagine externă de independenţă şi suport popular larg, în fapt,
depind de grupuri respondente tuturor sugestiilor emanate de Kremlin”72. Harriman explica politica
sovietică prin prisma necesităţii sovietice de a-şi asigura securitatea. Acest obiectiv arunca lumină asupra
recentelor acţiuni sovietice pe plan extern care au ridicat valuri de critică: cererea de unanimitate în cad-
rul consiliului de securitate; opoziţia faţă de blocurile regionale; sponsorizarea regimurilor marionetă în
toate ţările adiacente; solicitarea de concesii vaste de petrol şi minerale în Iran. Sovieticii cautau un răgaz
faţă de orice atac extern, timp în care să-şi refacă potenţialul slăbit de război şi să-şi finalizeze revoluţia in-
dustrială. Concepţia sovietică de securitate nu recunoaşte necesităţile şi drepturile similare ale altor ţări şi
obligaţia Rusiei de acceptare a restricţiilor şi a beneficiilor unui sistem internaţional de securitate73. Nici o
schimbare nu s-a observat la nivelul de cooperare internaţională, în ceea ce priveşte atitudinea sovieticilor
de a vota în consiliul de securitate, pentru problemele ce-i vizau, fiind, în acelaşi timp, extrem de reticenţi
vizavi de formarea blocurilor regionale, în schimb favorabili sferelor de influenţă. Harriman a mai pre-
zentat situaţia Poloniei unde după demisia lui Mikolajsczyk, se formase, la 31 decembrie, guvernul provi-
zoriu de la Lublin, iar în Rutenia s-a procedat conform acordului dintre Cehoslovacia şi Soviete, din 1943.
66 Jean Baptiste Duroselle, op. cit., p. 300.

67 Norman Rose, op. cit., p. 354-355.
68 Martin Gilbert, Churchill and America, Free Press, London, 2005, p. 316.
69 Norman Rose, op. cit., p. 355.
70 Ibidem.
71 David Mayers, Soviet War Aims and the Grant Alliance: George Kennan's Views, 1944-1946, Source: Journal of Contemporary
History, vol. 21, No. 1 (Jan., 1986), Published by: Sage Publications, Ltd., stable url: http://www.jstor.org/stable/260472 p. 67.
72 The Ambassador in the Soviet Union (Harriman) to the Secretary of State, Moscow, January 10, 1945 // United States Department of
State / Foreign relations of the United States. Conferences at Malta and Yalta, 1945, p. 450.
73 Ibidem, p. 450-451.
167
Au urmat epurările bulgare a elementelor fasciste, Moscova având o atitudine specială faţă de Bulgaria,
dat fiind faptul că era adiacenă cu Grecia ocupată de britanici. În Ungaria, în urma loviturii de stat, s-a
format la Debrecen cu concursul sovietic un guvern provizoriu74.
Între timp, la palatul Livadia, marile puteri au avut tentativa de a trasa liniile principale ale politici-
lor postbelice. La 4 februarie, în prima plenară a conferinţei de la Yalta, Stalin adresa următoarele între-
bări: “Trebuie dezmembrată Germania? De stabilit un guvern german sau o administraţie interaliată?
Cum se va interpreta capitularea necondiţionată? Cum se vor organiza plăţile raparaţiilor?”75. Idei privi-
toare la dezmembrarea Germaniei aveau şi americanii, după cum arătat mai sus, dar şi Churchill, la Mos-
cova, în octombrie 1944, fusese tentat să facă din Prusia şi Bavaria, două state independente, iar Ruhrul
să-l pună sub administraţie internaţională. La Yalta, însă, optica britanică s-a modificat, Churchill deve-
nind reticent la rezolvarea rapidă a problemei germane. Nu mai era atât de clar pentru Churchill, dacă
numai puterea nazistă trebuia distrusă sau şi Germania odată cu ea sau trebuia considerată Germania ca
potenţial aliat împotriva expansiunii sovietice76. Alte întrebări care s-au ridicat la conferinţă considerau şi
asocierea Franţei la ocuparea germană, iar problema poloneză orbita în jurul dilemei guvernului polonez
de la Londra, susţinut de anglo-americani, şi a realităţii guvernului sovietic de la Lublin, susţinut şi patronat
de Kremlin. Se discutase si despre intervenţia sovietică împotriva Japoniei. Atmosfera conferinţei a fost des-
tul de cordială. În privinţa Germaniei, Stalin s-a arătat la început foarte ostil unei zone de ocupaţie franceză.
Nici Roosevelt nu a fost favorabil. Dar, Churchill şi Eden au insistat foarte mult, susţinuţi de către Hopkins,
care nu concepea stabilitatea în Europa fără o Franţă puternică şi influentă (e aceeaşi paradigmă geopolitică
interbelică). Stalin şi Roosevelt au acceptat, la a doua şedinţă, ca Franţa să aibă o zonă de ocupaţie consti-
tuită din porţiuni ale zonelor anglo-americane, dar au refuzat ca Franţa să facă parte, cu drept de veto, din
Comisia Interaliată de Control. Apoi, Roosevelt, influenţat de Hopkins, s-a declarat în favoarea admiterii
Franţei în această comisie, iar Stalin a cedat la 10 februarie77.
Înainte de sosirea sa la conferinţă, Stalin şi-a îndeplinit promisiunea conform înţelegerii cu Chur-
chill, de la Moscova, refuzând să asiste comuniştii rebeli din Grecia care încercau să răstoarne monarhia.
Stalin a crezut că Yalta se va ţine în conformitate cu înţelegerile anglo-sovietice, însă americanii erau de
alte păreri. Roosevelt şi asistenţii săi doreau să vorbească doar pe problemele militare şi aranjamentele
teritoriale necesare pentru lichidarea inamicului, cum ar fi cele din orientul îndepărtat, sau cele ce erau
ireversibile din cauza desfăşurării armatelor – exemplul din Balcani. Orice altă problemă a fost tratată
ambiguu78, aşa după cum se poate vedea şi din textele documentelor79. În plus la acestea, orice problemă,
74 The Ambassador in the Soviet Union (Harriman) to the Secretary of State, Moscow, January 10, 1945 // United States Department of
State / Foreign relations of the United States. Conferences at Malta and Yalta, 1945, 452-453.
75 Charles Zorgbibe, Histoire des relations internationales: Du systeme de Yalta aux missiles de Cuba 1945 -1962, tome III, Imprime en
France, par l’impremerie Herissey a Evreux, Paris, 1995, p. 10.

76 Ibidem.
77 Jeane Baptiste Duroselle, op.cit., p. 300.
78 William Appleman Williams, op. cit. p. 865.
79 Problema dezmembrării Germaniei, în articolul 12(a), nu sugera o înţelegere completă asupra problemei germane ci doar specifica
că teritoriul ei va fi dezmembrat, demilitarizat, şi dezarmat, ca obiectiv al securităţii şi păcii postbelice – dezmembrarea urmând a fi
discutată de un comitet aliat la care urma să se alăture şi Franţa, al cărui lucrări trebuiau să se desfăşoare la Londra; în componenţa lui
intrau ambasadorul american la Londra Winnant, ambasadorul sovietic Fedor T. Gusev şi Anthony Eden. Problema reparaţiilor (art.
5) germane nu a fost elucidată, precizându-se doar că Germania trebuia să achite reparaţii specifice, umând a fi privată, în termeni de 2
ani după capitulare, de industrie, investiţii în strainatate, cotele părţi din industria germană, toate acestea cu scopul de a elimina poten-
ţialul militar al Germaniei, dar nu se specifica ce anume era considerat militar, în industrie, şi ce nu. Se mai stipulau şi distribuţii anuale
din producţia curentă şi folosirea forţei de muncă germane. Nu s-a specificat suma bănească ce trebuia achitată de germani, în afară de
suma rezervată sovieticilor de 50% din reparaţii. Declaraţia Europei Eliberate, era în total dezacord cu acordul Churchill-Stalin, deoa-
rece acela stipula sfere de influenţe, iar declaraţia de la Yalta suveranitatea statelor, electorale democratice, libere şi reprezentative. În
protocolul referitor la Polonia, nu era menţionat guvernul din exil, indicându-se vag că guvernul provizoriu va fi compus din polonezi
din ţară şi din strainătate, iar menţiunea că la alegerile libere urmau să participe toate partidele anti-nazi suna speculabil, mai ales pen-
tru sovietici. Privitor la sud-estul european dispoziţiile sunt greu definibile, deoarece se refereau în articolul 11( a, b, c,) la o comisie
comună pentru Bulgaria, pretenţiile de reparaţii ale grecilor faţă de bulgari şi echipamente petroliere în România (nimic despre vii-
torul Bulgariei şi României); vezi // Protocol of the Proceedings of the Crimea Conference // United States Department of State / Foreign rela-
tions of the United States. Conferences at Malta and Yalta, 1945, p. 975-984,
* E de menţionat poziţia divizată şi contradictorie din cadrul departamentului de stat american vizavi de viitorul Germaniei. În
primăvara anului 1944, CCS-ul (Combined Chiefs of Staff) din Washington emisese directive generalului Dwight Eisenhower ce-i
solicitau atât atitudine aspră cât şi blândă referitor la tratamentul Germaniei. Eisenhower va fi trebuit să aibă obligaţia de a izola
168
în cadrul O.N.U, se soluţiona de consiliul de securitate pe baza principiului unanimităţii, o prescripţie to-
tal neavenită pentru că orice membru din acest consiliu avea puterea de veto80. Printr-o înţelegere, tot la
această conferinţă, s-a decis ca portul Dairen să fie internaţionalizat, subiectul intereselor sovietice pro-
eminente fiind salvgardat. Totodată, închirierea portului Arthur, ca bază navală, Rusiei, a fost restaurată.
Această clauză poate servi, într-un anumit grad, ca ilustrare a atitudinii lui Stalin faţă de conceptul de in-
ternaţionalizare, iar pe de altă parte a intereselor ruseşti în acel areal. Acordul lui Roosevelt putea să sub-
înţeleagă internaţionalizarea ca acoperire a expansiunii sovietice, deşi deciziile lui Roosevelt pot fi justifi-
cate, în dimensiunea concesiilor minore acordate intereselor speciale sovietice, bazate pe precedente isto-
rice, ca preţ plătit de americani pentru recunoaşterea sovietică a conceptului de internaţionalizare81. Geor-
ge Kennan (pe atunci era trimis ca asistent al delegaţiei americane din cadrul comisei consulative euro-
pene, menită să proiecteze politici aliate la nivel continental) afirma că „politica incertă a occidentalilor
vizavi de Germania a lăsat potenţialul imens al acestei ţări la discreţia sovieticilor”, ori faptul că vesticii
nu aveau o politică constructivă faţă de Germania, putea, în viziunea lui Kennan, să influenţeze doar
negativ, (britanicii fără suport american nu puteau face mai nimic)82 – rezultatul fiind mână liberă pentru
sovietici în zona lor, care vor acţiona acolo după bunul plac, ca, ulterior, să intervină, consecvent, în zona
occidentală de unde cu uşurinţă vor pune presiuni asupra Franţei, Olandei, Belgiei şi Luxemburgului83.
Raţiunile lui Roosevelt sunt justificate şi de estimările generalului George C. Marshall care apro-
xima viitoarele pierderi umane anglo-americane de pe frontul din pacific, la valori de două milioane. Din
această cauză Churchill şi Roosevelt doreau să atragă sovieticii în campania japoneză şi posibil pentru
această raţiune americanii au tratat cu ruşii în detrimentul Poloniei şi Chinei, deşi puţin probabil. În gene-
ral, în timpul conferinţei, Roosevelt a fost foarte preocupat de Stalin, iar într-o perioadă de negociere deli-
cată îi scria lui Stalin: “Sunt determinat ca între noi să nu existe vreo ruptură. În mod sigur, este o cale de
a reconcilia diferenţele noastre”. Abilitatea diplomatică a lui Roosevelt mergea până la încercarea de a-l
convinge pe Stalin de multitudinea lucrurilor comune pentru ambii, incluzând şi dezgustul pentru Impe-
riul Britanic84.
Privitor la Iugoslavia, acordul Tito-Subasic trebuia pus în vigoare conform art. 8, care prevedea for-
marea unui guvern provizoriu comun, populat în majoritate, de către comuniştii lui Tito85, iar britanicii
de frica influenţei sovietice în Balcani, ignoraseră faptul că majoritatea sârbilor îl susţineau pe Mihailovic,
din întregul spaţiu german toate elementele naziste, însă i se recomanda, de altfel, şi păstrarea structurilor administrative germane,
industria, precum şi reînvierea sectorului agricol, în încercarea de a face această ţară independentă din punct de vedere material,
cât mai rapid. În acelaşi timp, departamentul de stat, urmărind sfaturile lui Leo Pasvolsky, a pregătit un program moderat pentru
Germania care primise aprobarea lui Cordell Hull. Stipulările acestui program, produsul eforturilor combinate ale lui Pasvolsky şi
Dean Acheson, recomanda aliaţilor, mai degrabă, reducerea puterii economice germane, decât reintegrarea ei rapidă în economia
mondială, iar privitor la reparaţii, departamentul se pronunţa impotriva confiscarii capitalului fizic, ci, mai mult, înclina spre plăţi
specifice din producţia curentă, ceea ce însemna păstrarea la un nivel, fie el chiar şi redus, atât a sectorului industrial, cât şi a celui
agricol. Aceast segment al departamentului de stat intrase în conflict cu trezoreria de stat care opina pentru aplicarea planului
Morgenthau, şi anume acest plan (cu excepţia aruncării în aer a minelor din Ruhr, exceptie introdusă după ce informaţia o dată
ajunsă la publicul american trezise reacţii aprinse, iar alegerile prezidenţiale erau aproape aşa că acest element a fost exceptat) ce
părea să lase atâtea milioane de germani de izbelişte, a fost înaintat la Yalta. Vezi în Buhite, Russell D., Decisions At Yalta : An
Appraisal of Summit Diplomacy, Scholarly Resources Inc., 1986, p.21-22.
80 William Appleman Williams, op. cit., p. 935.
81 Olav Riste, Free Ports in North Norway: A Contribution to the Study of FDR's Wartime Policy towards the USSR // Journal of Contem-
porary History, vol. 5, No. 4 (1970), Published by: Sage Publications, Ltd., stable url:
http://www.jstor.org/stable/259866 p. 92-93.
82 JCS-ul (Joint Chief Od Staff) aprecia, înca din mai 1944, înaintea invaziei armatelo anglo-americane în Franţa, că războiul a creat
schimbări fundamentale şi revoluţionare în relativitatea forţelor militare naţionale. Remarcabila alterare rezida după părerea lor în
puterea fenomenală a sovieticilor. Britanicii, prin contrast, sufereau de o erodare a puterii şi nu s-ar fi putut opune sovieticilor, cu
excepţia unor operaţiuni, cu precădere defensive, pe coastele Atlanticului. Exista pericolul ca fiecare din aceste puteri să încerce, a
anexa cât mai mult spre detrimentul celeilalte. Statele Unite, trebuia să preia poziţia de conciliator între Londra şi Moscova. Sovie-
ticii, pentru atingerea maximului de recuperare economică, logic, trebuiau să evite orice conflict cu Marea Britanie şi Statele Unite;
// Walter S. Poole, From Conciliation to Containment: The Joint Chiefs of Staff and the Coming of the Cold War, 1945-1946, Source: Military
Affairs, Vol. 42, No. 1 (Feb., 1978), Published by: Society for Military History, stable url: http://www.jstor.org/stable/1986630 p. 12.
83 David Mayers, op. cit., p. 70-71.
84 Ibidem, p. 59.
85 Protocol of the Proceedings of the Crimea Conference // United States Department of State / Foreign relations of the United States.
Conferences at Malta and Yalta, 1945, p. 980.
169
iar croaţii pe liderul partidului ţărănesc croat Vlatko Macek, jucând naiv pe linia impusă de Tito-Chur-
chil, îl forţaseră, în ianuarie 1945, pe regele Petru al Iugoslaviei să semneze acordul Tito-Subasic, amenin-
ţându-l cu expulzarea. Washingtonul preciza că respectiva solicitare britanică de recunoaştere era, în ge-
neral, un proiect de pregătire a unei faţade de acţiune aliată, menită să voaleze manevrele Albionului cu
Moscova, în configurarea estului european. Declaraţia Europei Eliberate, de fapt, o copie a Cartei Atlanti-
cului şi a perceptelor sculptate în fundamentul Naţiunilor Unite, era în contradicţie cu politica sferelor de
influenţă condusă de Stalin şi Churchill, iar această disonanţă va fi nuanţată de lovitura de stat din Româ-
nia din martie 1945, plănuită de sovietici, ce a demonstrat că declaraţia de la Yalta era incompatibilă cu
politica sovietică86. Roosevelt şi Churchill ştiau de această contradicţie, căci Stalin ştia mai mult ca sigur,
dar au introdus principiul de auto-determinare prin alegeri libere şi democratice tocmai din perspectiva
de ai convinge pe americanii de rând că această cooperare este în spiritul american al libertăţii înscris în
declaraţie87. Adiţional, determinarea lui Roosevelt de a crea Organizaţia Naţiunilor Unite şi de a deveni
membrul ei era extrem de important, nu pentru că ar fi prevenit războiul dintre Marile Puteri ci, pentru
că, ar fi scos Statele Unite din izolaţionism.88
Majoritatea istoricilor sunt interesaţi de a clarifica înţelegerile de la Yalta, însă după părerea lui Da-
vid Reynolds, nimeni nu şi-a pus întrebarea care erau premisele pentru asemenea acţiuni, şi de ce anglo-
americanii credeau că pot să atragă sovieticii într-o politică cooperantă şi deschisă a sferelor de influenţă.
Acest autor a înaintat trei premise importante în comprehensiunea lui. Prima privea lipsa aşteptărilor
referitor la o prezenţă militară americană în Europa pe o perioadă mai mare de 2 ani, punct de vedere
menţionat şi de Roosevelt la Teheran când afirma că anglo-sovieticii vor avea obligaţia de a menţine
pacea în Europa cu ajutorul forţelor terestre, americanii urmând a susţine acest efort cu forţe navale şi
aeriene. Franţa era prea slabă şi după părerea lui Roosevelt era „copilul lui Churchill care mai trebuia
hrănit destul ca să poată merge pe propriile picioare”89.
Britanicii erau nevoiţi să aplice politica sferelor de influenţă – un lucru firesc în istoria Albionului –
însă, mai greu este de înţeles de ce se credea că sfera de influenţă sovietică va fi deschisă. A doua premisă
se baza pe încrederea în Stalin ca într-o persoană cu care se poate face afaceri şi a treia era speranţa că sta-
linismul prevestea o schimbare a ideologiei revoluţionare, pe plan domestic şi extern, cu o politică a unui
stat normal90. Reynolds prezintă argumentul stalinismului, care nu era nimic altceva decât totalitarism,
bazându-se pe ideea că guvernarea planificată şi utilizarea statului într-o manieră totalitară nu era un ele-
ment propriu doar spaţiului sovietic ci şi, de exemplu, Americii care, dacă nu se manifesta vizibil, încă, în
acest sens, era pe acest drum. Oamenii de afaceri americani recunoşteau în calitatea lui Roosevelt nu nu-
mai calitatea funcţiei de preşedinte ci şi pe cea a tiranului, alegând însă, între tirania lui Hitler şi cea a lui
Roosevelt pe ultima pe care o defineau în limitele capitalismului democratic, hitlerismul fiind capitalis-
mul reacţionar91. După ce unele arhive au fost deschise, unii istorici au criticat corect poziţia britanică de
conciliere între Washington şi Moscova, pentru perioada 1944-1945. Churchill s-a comportat ca Neville
Chamberlain, după ce s-a reîntors de la Yalta, cu impresia că Stalin dorea să coabiteze într-o onorabilă
prietenie şi egalitate cu democraţiile vestice. Correlli Barnett, în cartea sa The Collapse of British Power,
argumenta că Churchill şi guvernul său a optat deliberat, în viziunea lor inevitabil, să sacrifice existenţa
Angliei ca putere independentă. După părerea lui, Marea Britanie s-a angajat într-o bătălie pirică de dra-
gul victoriei, secând averea britanică, ce a dus inevitabil la dependenţa ei faţă de Statele Unite. Lend Lease
a desăvârşit gradual politica iniţiată de Churchill, de a transforma Anglia în satelit militar american92.
Linia politică adoptată la Yalta a devenit rapid un manifest în relaţie cu România. La mijlocul lui
februarie confruntat cu posibilitatea pierderii complete a controlului asupra acestei ţări, premierul Nico-
86 Hugh de Santis, In Search of Yugoslavia: Anglo-American Policy and Policy-Making 1943-45 // Journal of Contemporary History, Vol.
16, No. 3, The Second World War: Part 2 (Jul., 1981), Published by: Sage Publications, Ltd., stable url:
http://www.jstor.org/stable/260320 p. 558-559.
87 Edward D. Bennett, Franklin D. Roosevelt and the search for victory: American-Soviet Relations, 1939-1945, Scholarly Resources Inc.,
Wilmington, 1990, p. 160.

88 Ibidem, p. 148.
89 David Reynolds, op. cit., p. 239.
90 Ibidem, p. 240-248.
91 William Appleman Williams, op. cit., p. 796.
92 David Reynolds, op. cit., p. 100.
170
lae Radescu decisese să ia măsuri radicale încercând să prevină schimbări în cadrul autorităţilor locale şi
în distribuţia arbitrară a pământului. Deloc surprinzător, dar aceste măsuri au declanşat revolte sânge-
roase organizate de comunişti, ce s-au soldat cu o creştere dramatică a tensiunilor şi o pondere a aspiraţi-
ilor făţişe de a forma un guvern comunist. Britanicii au demonstrat primii invaliditatea declaraţiei de la
Yalta, când afirmară că sunt legaţi la mâini de înţelegerea din octombrie 1944. Americanii au declarat în
26 februarie că sunt în favoarea guvernului existent, iar în cazul în care situaţia s-ar fi înrăutăţit, proble-
ma urma a fi rezolvată în cadrul unor discuţii trilaterale, după cum se convenise la Yalta. La 28 februarie
Andrei Vishinsky sosea la Bucureşti, iar rezultatul intervenţiei sale a însemnat căderea guvernului Rădes-
cu şi instalarea guvernului Groza pe 2 martie93. Un detaliu interesant s-a evidenţiat în momentul când
ministrul de externe al României i-a amintit lui Vishinsky de Declaraţia de la Yalta, ultimul replicându-i:
Yalta? Yalta sunt eu!94.
În concluzie, luând în considerare poziţia de forţă a sovieticilor în zona est europeană, condiţionată
de prezenţa Armatei Roşii şi de poziţia slabă a americanilor la Yalta care se pare că au jucat după parti-
tura Churchill-Stalin, din octombrie 1944, cu tot cu Declaraţia Europei Eliberate, – fără efect dacă nu era
corelată cu instituirea unei comisii interaliate de control a respectării prevederilor din declaraţie – ce era
un preţ mic de plătit pentru sovietici care s-au ales cu întregul est european realizând, aproape fidel, acor-
dul procentajelor. Totuşi, nerespectarea declaraţiei de la Yalta va marca ruptura dintre vest şi est. Speran-
ţele americanilor, privitoare la un est european deschis în sfera de influenţă sovietică au fost spulberate95.
Roosevelt nu a reuşit să continue politica sa de cooperare cu uniunea Sovietică cu toate că nu au
existat semne de ruptură cu sovieticii până la moartea sa din 12 aprile 1945. Roosevelt, chiar înainte de
moarte, se arătase foarte dezamăgit de imposibilitatea lui Molotov de a se prezenta la Conferinţa de la
San Francisco, dorind prezenţa sovietică pentru a arăta atât americanilor, cât şi sovieticilor, că o cooperare
între vest şi est, în vederea consolidării păcii postbelice, este posibilă. Ori, absenţa lui Molotov de la acea-
stă Conferinţă sugera o posibilă ruptură între Rusia şi celelalte puteri sau o Rusie ce nu considera Naţiu-
nile Unite de o importanţă covârşitoare96. Harriman i-a insuflat lui Stalin că prezenţa lui Molotov la San
Francisco „ar fi cel mai eficient mod de a asigura publicul american şi lumea, în general, de dorinţa gu-
vernului sovietic de a continua colaborararea cu noi şi cu celelalte Naţiuni Unite”. Stalin a afirmat atunci
categoric că, deşi dificilă la acel moment, călătoria lui Molotov în Statele Unite avea să fie aranjată. Peste
alte zece zile, Molotov a fost la Washington la o întrunire cu Harry Truman, în drumul său spre Conferin-
ţa de la San Francisco. Întâlnirea nu s-a desfăşurat în condiţii optime. Ridicând vocea, pe un ton ascuţit,
Truman i-a vorbit despre importanţa îndeplinirii tuturor acordurilor semnate la Yalta, insistând că „nu e
vorba de o problemă unilaterală”97. Truman se referea în mod special la problema poloneză, care nu fu-
sese soluţionată încă, considerând guvernul de la Lublin nereprezentativ. Truman i-a adus aminte cât de
importante pentru opinia publică erau prevederile conferinţei din Crimeea şi cât de mult va fi zguduită
dacă aceste stipulări nu vor fi realizate. El i-a sugerat că intenţionează să respecte, complet, prevederile
declaraţiei de la Yalta, şi a adăugat: “până acum înţelegerile noastre au fost unilaterale şi nu se mai poate
continua aşa – este acum ori niciodată”. Atât de decis era Truman, încât precizase că poate soluţiona
problemele la San Francisco şi fără sovietici, care dacă nu vroiau să se alăture „puteau să se ducă nai-
bii”98. Harriman care asculta schimbul de cuvinte, avea să afirme mai târziu: „Am fost puţin surprins,
sincer vorbind, când preşedintele l-a atacat pe Molotov aşa de aprig...Mi-a părut rău că Truman a fost atât
de dur, pentru că purtarea sa i-a oferit lui Molotov scuza de a-l înştiinţa pe Stalin de sfârşitul politicii lui
Roosevelt. Am regretat că Truman i-a dat ocazia asta. Cred că a fost o greşeală”. Leahy, şi el prezent, s-a
gândit că preşedintele, deloc diplomat, i-a lăsat lui Molotov numai două căi de acţiune: „Fie să se apropie
mult de politica exprimată de noi cu privire la Polonia, fie să iasă din Asociaţia Naţiunilor Unite”99. A pri-
93 Pompiliu Teodor, The Lessons of Yalta, Cluj Napoca, 1997, pp. 156-157.
94 Ovidiu Hătărăscu, Winston Churchill: Un om pentru istorie, Casa Editorială Odeon, Bucureşti, 2002, p. 307.
95 Ibidem, 159-162.
96 Susan Butler, My Dear Mr. Stalin, Corespondenţa completă dintre Francklin D. Roosevelt şi Joseph V. Stalin, Ed. Historia, Bucureşti,
2006, p. 377-378.
97 Ibidem, p. 378.
98 Memorandum by Mr. Charles E. Bohlen, Assistant to the Secretary of State, of a Meeting at the White House, April 23, 1945 // United
States Department of State / Foreign relations of the United States : diplomatic papers, 1945, Europe Volume V, p. 252-253.
99 Susan Butler, op. cit., p. 378.
171
ori acestui incident diplomatic, după o săptămână de preşedinţie sub egida lui Truman, Churchill afirma
următoarele în telegrama sa către Eden, din 20 aprilie: „Aprecierea mea este că acest om nou nu va se va
lăsa intimidat de sovietici. Căutând, cum de fapt şi intenţionez, o lungă prietenie cu poporul rus , sunt si-
gur că va fi posibil doar prin recunoaşterea puterii anglo-americane”. La Washington Eden discutase din
nou problema Poloniei cu Stettinius şi Molotov. Churchill îi preciza lui Eden: „Sunt pe deplin de acord cu
tot ce faci pentru ai face pe americani mai inflexibili suţinându-le garda. În mod special n-ar trebui să fie
sensibili (americanii) la învinuirea de asociere cu noi”100. Schimbarea politică de la Washington îi era favo-
rabilă lui Churchill şi mai mult decât atât, o susţinuse cu tărie.
© BOLDIŞOR Ştefan
100 Martin Gilbert, op. cit., p. 346-347.
172
UNELE CONSIDERAŢII CU PRIVIRE LA DISCURSUL

OFICIAL SOVIETIC FAŢĂ DE FAMILIE
Diana CAŞU
Summary
The article is focusing on the analysis of the Soviet official discourse on family. More exactly it is about the
main thesis of Lenin and Stalin on family issues, but also about the changes brought at the level of laws toward fami-
ly since the October Revolution of 1917 until late 1960s. One of the main conclusions of the article is that even thou-
gh especially under Stalin the Soviet regime tried to transform the family in the main and primary element of mol-
ding the Communist society, this aim failed. After 1953 and especially since the 1960s, the Soviet family succeeded
to avoid the total control of the state and keep it to the private sphere against the hegemonic pretensions of the state to
subdue it completely to the public sphere.
Regimul bolşevic instaurat în Rusia Ţaristă în 1917 a provocat schimbări nu numai de ordin poli-
tic, ci şi cultural, social etc. Noua ordine intenţiona să construiască o societate „liberă de vechile norme şi
dogme burgheze”, declarând război tuturor reminiscenţelor vechiului regim. Schimbările ce au survenit
în societate au afectat în mod direct şi familia ca instituţie socială. Vechiul model de familie era văzut ca
un bastion al individualismului şi tradiţionalismului burghez bazat pe proprietatea privată, ce rezerva
pentru femeie rolul secundar în societate. În aşa mod, familia ca instituţie este supusă experimentului re-
voluţionar, politica regimului, mai ales în primele două decenii de după 1917, modificându-se în depen-
denţă de necesităţile ideologice de moment.
În ceea priveşte evoluţia atitudinii statului sovietic faţă de familie, determinată evident de priorită-
ţile stabilite de conducerea Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, care se confunda cu statul, am putea
evidenţia trei etape distinctive.
Prima etapă este marcată de anii 1917-1930 perioada, care poate fi numită a„eliberării femeii şi a li-
chidării vechii societăţi”1. Prin eliberarea femeii se avea în vedere – la nivelul retoricii – emanciparea ei ca
membru al societăţii cu drepturi depline, mai ales în raport cu bărbatul şi familia tradiţională. Lichidarea
proprietăţii private, precum şi a bisericii ca instituţie ce reglementa viaţa socială şi cea de familie, s-a în-
scris în suita de măsuri care aveau menirea să submineze din temelie ve-chea orânduire şi, în special, dis-
tribuirea tradiţională a rolurilor în familie. Mai mult, în cea mai buna parte a primului deceniu post-oc-
tombrist s-a urmărit distrugerea completă a instituţiei familiale ca atare.
Teoreticienii bolşevici erau ferm convinşi că în societatea comunistă „odată cu dispariţia proprietă-
ţii private asuprii femeii va dispărea prostituţia şi familia”. Troţki menţionează că „locul şi funcţiile fami-
liei vor fi preluate de către stat şi instituţiile acesteia”2. Toate aceste afirmaţii au avut un impact şocant
pentru unii oficiali din provincie care au înţeles foarte direct conţinutului acestora. Astfel, în unele oraşe
din Rusia revoluţionară circula aşa numitului „Decret de socializare a femeilor”, adoptat la 1 mai 1918,
prin care se stipula că „toate femeile în limita vârstelor de 18-32 ani se declară proprietate de stat şi sunt
obligate să se înregistreze în biroul „Dragostei Libere”3.
Vechile constrângeri morale şi egale fiind înlăturate, libertinajul în relaţiile dintre sexe a luat am-
ploare. Ideile despre dragostea liberă, animate de „Erosul revoluţionar” au găsit un teren propice mai
ales în rândurile tinerei generaţii, mai receptive decât vârstnicii la noua „evanghelie” revoluţionară. Insti-
1 М. В. Рабжаева, Семья в русском обществе: исторический и социокультурный анализ, Рязань, 2003.

http://www.gender-cent.ryazan.ru/rabzhaeva1.htm
2 Демографическая модернизация России: 1900-2000, ред. Анатолия Вишневского, Серия "Новая история", Москва, Новое изда-
тельство, 2006, Часть 2 Обновление семьи и брака.

http://demoscope.ru/weekly/knigi/modern/modernizacija_ch2.pdf
3 Н. С. Нижник, Семья и брак в первые годы советской власти // Новейшая история Отечества XX–XXI вв, Сб. науч. тр. – Сара-
тов, Изд-во «Наука», 2007, Вып. 2. http://www.sgu.ru/files/nodes/10085/30.pdf
173
tuţia familiei a fost vizată în modul cel mai direct, fiind percepută ca constrângere de tip burghez, străină
de interesele proletariatului. Urmările acestei opticii au fost dintre cele mai dramatice dacă e să invocăm
dinamica demografică – natalitatea cunoscând o scădere drastică, numărul de avorturi sporind an de an,
mai ales că fusese legalizate de stat în anul 1920. Sfârşitul perioadei a fost marcat de apariţia uni articol cu
titlul „Marx şi Engels împotriva comunismului şi liberalismului sexual”, publicat în 1927 de către directo-
rul institutului „Marx şi Engels” D. Rezanova, în care dezaproba libertinajul sexual, invocând nevoia pro-
tecţiei maternităţii4. Era un mesaj care va prinde contur în contextul noilor schimbări iniţiate de Stalin în
1929 şi ajunse la paroxism în deceniul următor.
Pentru a stopa procesul de distrugere a familiei, care s-a dovedit a avea efecte colaterale negative
pentru regim, liderii bolşevici încep să articuleze o nouă politică. Dificultăţile apărute în lupta împotriva
instituţiei familiei poate fi ilustrată de încercarea de a promova o serie de sărbători laice în ideea de a le
înlocui pe cele cu caracter religios. Din acest registru face parte încercarea de a promova aşa numita
„nunta roşie”, din cadrul întreprinderilor, la locul de muncă al tinerilor, dar care nu au prins rădăcini în
societate. Drept urmare, nu numai căsătoria după ritual laic, dar şi cea tradiţională, cu respectarea ritua-
lului religios a început să fie privită cu circumspecţie de către tineri şi chiar să fie respinsă, în conformitate
cu noua morală revoluţionară. A devenit atractivă ideea potrivit căreia tinerii nu trebuie să aibă obligaţii
faţă de părinţi şi neglijarea doleanţelor acestora, inclusiv cea cu privire la căsătorie, nu mai era o chestiune
reprobabilă. Ideile revoluţionare, utopice de altfel în unele privinţe, au dus la prăbuşirea valorilor famili-
ale şi a întregului sistem moral al tinerei generaţii. După o perioadă în care asistăm la „potolirea” spiritu-
lui revoluţionar al vieţii, eliberat de cadrul moral tradiţional al vechii societăţii, se constată că regimul bol-
şevic procedează la o revizuire a politicii sale faţă de familie. Are loc de fapt reabilitarea instituţiei fami-
liei, întrucât regimul înţelege că această chestiune îi serveşte interesele sale de durată.
Această perioadă coincide cu anii 1930 – mijlocul anilor 19505, care este caracterizată prin institui-
rea unui cadrul legal menit să consolideze familia ca instituţie, dar deja după un model sovietic, pretins
diferit de cel ţarist, al vechi societăţi, „exploatatoare” şi „burgheze”.
Sloganul care avea să însoţească noua politică a bolşevicilor faţă de familie era „Familia e pentru
Stat”6. Altfel spus, familia urma să îndeplinească rolul său în educaţia omului nou, Homo Soveticus, care
trebuie să fie fidel regimului şi sistemului de valori sovietice. Merită de amintit în acest context povestea
lui Pavlik Morozov, care prin denunţarea părinţilor săi statului bolşevic, a simbolizat o nouă ierarhie a
priorităţilor şi loialităţii cetăţeanului sovietic. Pavlik Morozov a devenit cu alte cuvinte un model pentru
noua morală de tip revoluţionar, bolşevică, în care rolul primordial al familiei este substituit cu cel al Sta-
tului. Cazul respectiv a fost pe larg mediatizat şi inoculat mai multor generaţii de cetăţeni sovietici. Pe
lângă aceste acţiuni de propagandă, moralizatoare, în vederea promovării unui nou model de familie Statul
comunist sovietic a folosit şi instrumente de constrângere, fie prin aplicarea violenţei fizice faţă de inamicii
săi sau persoanele refractare politicilor promovate, fie prin emiterea unor decrete şi alte acte normative.
Pentru a spori natalitatea şi a încuraja femeile să nască copii, în condiţiile industrializării rapide, la
27 iunie 1936 se adoptă hotărârea „Despre interzicerea avorturilor”7, potrivit căreia se restricţiona practi-
carea avorturilor, acestea fiind acceptate în cazuri extreme, doar la recomandarea medicului. Alte decrete
importante din perspectiva adoptării unei noi politici faţă de familie au fost emise la 8 iulie 1944, prin care
s-a introdus obligativitatea înregistrării relaţiilor de cuplu la oficiul stării civile. În acelaşi an, la 8 iunie
1944 se adoptă hotărârea „Despre mărirea ajutorului social destinat femeilor însărcinate, mamelor soli-
tare, precum şi despre protejarea maternităţii şi copilăriei”. O altă hotărâre s-a adoptat „Cu privire la in-
4 М. В. Рабжаева, Историко-социальный анализ практик семейной политики в России XX века., 2004.

www.isras.ru/files/File/Socis/2004-06/rabzhaeva.pdf
5 М. В. Рабжаева, Семья в русском обществе: исторический и социокультурный анализ, Рязань, 2003.
http://www.gender-cent.ryazan.ru/rabzhaeva1.htm
5 Демографическая модернизация России: 1900-2000. ред. Анатолия Вишневского, Серия „Новая история", Москва, Новое из-
дательство, 2006, Часть 2 Обновление семьи и брака.

6 Демографическая модернизация России: 1900-2000, ред. Анатолия Вишневского, Серия „Новая история", Москва, Новое из-
дательство, 2006, Часть 2 Обновление семьи и брака.

7 Охрана здоровья и права женщин в СССР, сборник законодательных и ведомственных актов. M., 1947, с. 27.
174
troducerea unor distincţii menite să onoreze mamele cu mulţi copii, precum ar fi medaliile „Mamă eroi-
nă”, „Slavă Maternităţii” şi „Medalia maternităţii”8. Toate aceste măsuri nu erau nimic altceva decât o
strategie ideologică de consolidare a normelor şi moralei comuniste. La consolidarea şi stabilizarea insti-
tuţiei familiei şi întărirea valorilor sovietice cu privire la familie a contribuit şi un fapt obiectiv, psihologic,
anume nevoia resimţită de cetăţenii sovieticii de a se uni pentru a supravieţui în contextul politicii repre-
sive promovate sub regimul lui Stalin.
În conformitate cu scopurile ideologice verbalizate, familia a fost tratată ca un agent al statului, menit
să educe şi să crească membri ai societăţii care să fie fideli partidului comunist şi statului sovietic. Pentru
atingerea acestui obiectiv s-a folosit şi pârghia legislativă, care sprijinea, după cum am văzut mai sus, alcă-
tuirea familiei şi acorda recompense simbolice sau pecuniare oarecum importante cuplurilor cu mulţi copii.
Noile valori promovate de către Partidul Comunist sovietic erau „pro familiale”, de un caracter
conservativ-moralizator, menite să întărească familia ca unitate socială9. Promovarea acestora se efectua
prin lansarea noilor tradiţii şi ritualuri de tip sovietic, multe dintre care coincideau, deloc întâmplător, cu
sărbătorile din calendarul ecleziastic. În acest context şi în acest scop, apar o serie de ghiduri, enciclopedii,
broşuri, precum ar fi: „Familia mea”, „Enciclopedia tinerii familii”, „El şi Ea”, „Dragostea şi codul de
legi” şi altele, toate acestea având drept obiectiv inculcarea unor valori de tip comunist, dar care se regă-
sesc şi coincid la un moment dat cu cele din Lumea Liberă, din Occident. Principiile lansate de şi în inte-
resele partidului comunist şi a statului sovietic au fost voalate sub afirmaţii caracteristice regimului şi tim-
pului, cu pretenţia de a fi exclusiv sovietice. Un slogan des întâlnit în epocă postula că „Omul sovietic
este etalonul moralităţii”. Unul din principalele principii ale educaţiei sovietice este aşa numita educaţia
ideinico-politică a copilului10. Studierea literaturii politice, frecventarea prezentărilor făcute de lectori şi
agitatori, serbarea aniversărilor legate de marile evenimente din istoria sovietică precum 7 noiembrie, 1
mai, 9 mai la care participa întreaga familie, presupune crearea şi educarea copilului în spiritul devota-
mentul faţă de scopurile propuse de comunism: fidelitatea faţă de stat şi partid, elogierea internaţionalis-
mului proletar în detrimentul naţionalismului „burghez” etc. Educaţia prin muncă, unul din pilonii edu-
caţiei sovietice, se considera unul din factorii principali ai formării moralităţii omului nou, al lui Homo So-
veticus. Pentru altoirea acestei calităţi în rândurile copiilor, părinţii trebuiau să fie un exemplu de urmat
pentru odraslele lor, ca eroul povestirii prezentate în una din enciclopediile destinate părinţilor în care se
invocă un caz în care un „tată deşi s-a îmbolnăvit, a ieşit la serviciu pentru a repara tractoarele, în ciuda
bolii şi interdicţiilor impuse de medic”11.
Referitor la educaţia ateistă, aceasta este probabil cel mai problematic aspect al educaţiei în familie. Pentru
partid şi stat, dilema educaţiei se reflectă în lupta continuă dintre modelul de familie modelat de religie, care ar fi
aparţinut trecutului, pe de o parte; şi familia modernă, sovietică, eliberată de reminiscen-ţele trecutului şi spuse
doar comandamentelor comuniste. La nivelul formal, deoarece multe familii serbează în continuare sărbători
creştine, inclusiv din rândurile membrilor de partid. Prin urmare, copilul este de multe ori confuz în aprecierea
valorilor propuse de societate: pe de o parte este prezent discursul oficial ce dezaprobă sau interzice religia, pe de
altă parte copilul asistă ori participă în mod activ la multe sărbători religioase în cadrul familiei sau împreună cu
rude şi prieteni de familie. În cele din urmă, se pare că a avut preeminenţă influenţa familiei în ceea ce priveşte
atitudinea faţă de biserică şi religie, adică o atitudine ambiguă.
Nu în ultimul rând trebuie de accentuat şi principiul colectivismului de care părinţii nu trebuie să
uite. Pentru a educa un copil în spiritul colectivismului familia ideală trebuia să aibă cel puţin doi copii,
situaţia în care exista doar un copil în familie fiind descurajată pe motiv că astfel acesta putea deveni ego-
ist şi individualist. După Makarenko, celebrul educator şi teoretician clasic al educaţiei de tip comunist şi
sovietic, „familia este un micro colectiv” menit să cultive la copii deprinderea de a vieţui în colectiv, de a
se supune necesităţilor colective şi nu celor personale. Pentru a îndeplini sarcina respectivă, părinţii tre-
buiau să fie mai fermi cu copii, ignorând mofturile şi capriciile lor12.
8 Охрана здоровья и права женщин в СССР, сборник законодательных и ведомственных актов. M., 1947, с. 27.
9 Демографическая модернизация России: 1900-2000, ред. Анатолия Вишневского, Серия „Новая история", Москва, Новое из-
дательство, 2006, часть 2, Обновление семьи и брака. http://demoscope.ru/weekly/knigi/modern/modernizacija_ch2.pdf
10 Энциклопедия молодой семь, Издательство «Белорусская Советская энциклопедия» 1987. http://www.bibliotekar.ru/enc-Semya/index.htm
11 Ibidem.
12 Историяпедагогики, Глава 25: Педагогическая деятельность и теория А. С.Макаренко, О семейном воспитании. http://www.gala-d.ru/parts.html
175
Deşi instituţia familiei a fost reabilitată din anii 1930, efectele politicii de tip revoluţionar, distructi-
ve, şi-au spus cuvântul în deceniile următoare. S-au produs schimbări enorme referitor la normele mora-
le în ceea ce priveşte relaţiile dintre sexe. Acest lucru s-a întâmplat în ciuda faptului că revenirea la valori-
le familiei a avut şi un corolar de aliniere la anumite comportamente specifice societăţilor moderne în an-
samblu, indiferent de coloratura lor ideologică. Pentru a întări şi a altoi aceste norme de comportament se
folosesc toate mijloacele de propagandă, începând cu citarea marilor teoreticieni ai comunismului, termi-
nând cu promovarea acestora prin filmele artistice în care eroii erau puşi în situaţii moralizatoare. Prin
urmare, în contrast cu anii 1917-începutul anilor 1930, se consideră amoral libertinajul sexual, actul sexual
fiind acceptat doar odată cu oficializarea căsătoriei (ca în tradiţiile religioase), se dezaprobă concubinajul,
precum şi naşterea copiilor în afara căsătoriei. În cazul din urmă, statul nega paternitatea chiar şi în situa-
ţia în care tatăl accepta de a da copilului numele său, totodată mama solitară avea aceleaşi drepturi la pri-
mirea indemnizaţiilor, pensiilor alimentare etc.
Ca instrument de control al familiei, statul mizează de colectiv, pe comunitate. De aceea, la un mo-
ment dat modelul preferat de organizare a spaţiului locativ este cel numit komunalka, în care familia de
fapt nu are spaţiu privat şi este supravegheată de vecini. Pe lângă aceasta, organizaţiile obşteşti aveau
drepturi depline de a se implica în viaţa personală a unui cuplu sau de a soluţiona problemele apărute în
cadrul unei familii sau alteia. Transparenţa relaţiilor personale promovate de stat au dus la deformarea şi
chiar anularea intimităţii, a vieţii private şi a spaţiului privat. În scopuri educative, organizaţiile obşteşti
puteau să organizeze aşa numitele „Judecăţi tovărăşeşti” în care se discuta şi se condamna public com-
portamentul considerat amoral al unui membru, colectivul putea lua atitudini şi măsuri educative în ve-
derea reeducării şi corectării comportamentului învinuitului. Trebuie de menţionat că asemenea practici
erau încurajate de către stat, pentru aceasta publicându-se o serie de ghiduri metodice cu recomandări.
Judecătoriile tovărăşeşti se organizau de obicei la locul de muncă sau la locul de trai, membrii judecăţii fi-
ind colegi sau vecini.
Reabilitarea şi consolidarea instituţiei familiei, proces lansat la începutul anilor 1930 a avut drept
corolar subordonarea familiei sovietice comandamentelor şi scopurilor ideologice comuniste şi necesităţi-
lor statului sovietic.
Începând cu mijlocul anilor 1950, în contextul destalinizării timide a vieţii politice, sociale şi cultu-
rale, se înregistrează şi anumite noi accente în ceea ce priveşte politica regimului faţă de familie. Perioada
dezgheţului din timpul lui Hruşciov şi stagnarea din timpul lui Brejnev au adus modificări în aspectul juri-
dic de reglementare a relaţiilor în familie. „Liberalizarea” politicii faţă de familie este legată în primul
rând de decriminalizarea avortului în anul 195513, ceea ce a oferit posibilitate familiei de a lua decizii indi-
viduale în ce priveşte naşterea copiilor. În urma legalizării avorturilor s-a creat cultura contraceptivelor
(ca să invocăm terminologia demografilor) prin care avorturile devin una din metodele de planificare a
copiilor în familie. Adoptarea noului cod de căsătorie şi familie în 196814 a suspendat majoritatea actelor
legislative adoptate în timpurile staliniste. Noul cod de legi prevedea simplificarea proceduri de divorţ
care era destul de complicat în timpurile staliniste, de asemenea se recunoaşte paternitatea benevolă sau
prin judecată faţă de copiii născuţi în afara căsătoriei, stabilindu-se şi o pensie de întreţinere pe care tatăl
era obligat să o achite. Toate aceste schimbări de ordin legislativ au semnificat de fapt o trecerea a institu-
ţiei din sfera publico-privată în cea privato-publică, în care rolul individului a crescut simţitor în raport cu
cel al statului – ca decident – în contrast cu vremurile anterioare. Această trecere s-a datorat nu numai în-
cercării regimului de a se legitima post-factum prin politici de recâştigare a simpatiei cetăţenilor săi, ci şi,
mai ales, incapacităţii structurii sociale de a asigura necesităţii spirituale, morale, materiale ale familiei. În
aşa mod familia devine o unitate autonomă, ce există deja în afara sistemului statal sau cel puţin într-o re-
laţie puternică de autonomie faţă de instituţiile statului-partid. Această situaţie se va păstra până la prăbuşirea
regimului comunist şi destrămarea URSS la sfârşitul anilor 1980 – începutului deceniului următor.
© CAŞU Diana
13 Указ Президиума Верховного Совета СССР ОТ 23 ноября 1955 года. «Об отмене запретов абортов» // Сб. Ведомости Вер-
ховного Совета СССР, № 11,Москва 1955.
14 Ведомости Верховного Совета СССР, N. 27, 1968, ст. 241.
176
REMINISCENŢE ALE STILULUI VICTORIAN

ÎN MODA CONTEMPORANĂ
Marina CERCAŞIN
Summary
The author of this article considers the establishment of a costume of Victorian era and its influence on the mo-
dern fashion design.The reminiscenceof Victorian period of time in the modern subculture, especially among some
teenagers is analyzed by the author and he concludes that historical costume is an inexhaustible source for the crea-
tivity of modern fashion designers.
Analiza costumului istoric în stil Victorian. Perioada Victoriană desemnează anii de domnie în
Marea Britanie a reginei Victoria (1839–1901) şi corespunde cu stilul artistic cunoscut în istoria artei ca ro-
mantism. Regina Victoria a avut cea mai longevivă domnie în istoria monarhiei britanice şi a marcat pro-
fund perioada prin valoroase reforme culturale, politice, economice, industriale şi ştiinţifice. De aseme-
nea, au avut loc schimbări importante şi în viaţa socială a ţării, printre care amintim o serie de reforme ca-
re vizează drepturile femeilor. Evenimentele produse au condiţionat, în mare parte, un profund interes
pentru modernizare şi dezvoltare culturală. În această perioadă, preocupaţi cu exces de sine, oamenii în-
cep să ţină mai mult la imaginea personală în societate, tinzând să materializeze idealul de existenţă bur-
gheză – bunăstarea şi confortul. În acest context, stilul se manifestă foarte expresiv în arhitectură, mobilier
şi interior, decoraţiuni şi ornamentare, costum şi accesorii.
Perioada Victoriană a secolului al XIX-lea este una deosebită. Stilul în cauză se remarcă prin lux, ex-
uberanţă şi rafinament. Elementele care îl definesc sunt desprinse din mai multe stiluri. Astfel, epoca re-
ginei Victoria a fost una a imitaţiei şi reproducerilor, dar şi a descoperirii, cuvântul-cheie fiind „eclectis-
mul” – adică conjugarea mai multor stiluri şi curente din perioade şi spaţii geografice diferite, într-un an-
samblu elegant şi coerent. Totuşi, „renaşterea gotică”, care se atestă pregnant în arhitectură, s-a transfor-
mat în ceva mult mai semnificativ pe parcursul acestei perioade, cauzând confruntarea dintre stilurile şi
idealurile clasice şi gotice.
Bunurile de larg consum produse industrial îşi fac pentru prima dată apariţia pe piaţă, generând,
odată cu consolidarea clasei de mijloc, veritabile explozii în domeniul arhitecturii şi decoraţiilor. Preocu-
paţi de statut şi prestigiu, noii înstăriţi, ca şi oamenii de rând, se întrec în a-şi etala gusturile şi posibilită-
ţile financiare, investind în locuinţe ample şi bogat decorate. Amintim că pentru stilul Victorian sunt defi-
nitorii următoarele aspecte: piesele mari de mobilier tapiţate, impunătoare, dramatice, artistice şi prelu-
crate manual până în cele mai mici detalii; decoraţii cu reprezentări naturaliste animaliere, vegetale şi avi-
cole; draperii grele în culori întunecate.
Cât priveşte costumul, atât femeile, cât şi bărbaţii, se supun întru totul capriciilor modei, care aduce
schimbări practic în fiecare decadă. O trăsătură caracteristică perioadei Victoriene din anii 40–60 ai seco-
lului al XIX-lea a fost idealizarea costumului epocii medievale. Imaginea femeii era romantică şi visătoa-
re. În vogă erau rochiile cu corset, care modelează talia, fustele evazate cu crinolină, linia coborâtă a umă-
rului (fig. 1). Ţinutele erau confecţionate din atlaz, catifea şi decorate cu volane, fundiţe, panglici etc.
În a doua jumătate a anilor 60 în ţinutele femeilor au loc modificări de siluetă. Forma amplă a cri-
nolinei s-a deplasat treptat, adunând o cantitate mare de ţesătură la spate, formând un polison, care va
marca tot restul perioadei. Acum, rochia se compune din corsajul neted, ajustat, mâneca lungă şi strâmtă,
iar fusta este evazată spre terminaţie.
În vestimentaţie inspiraţia gotică se manifestă prin corsete şi fuste negre, pelerine şi umbrele. În po-
fida dominării culorii negre, totuşi, este o vestimentaţie romantică, cu dantele delicate, coliere din catifea,
camei elegante, cercei filigranaţi şi şiraguri de perle naturale.
177
Fig. 1. Costumul feminin din anii 60 ai secolului al XIX-lea

Moda Victoriană a bărbaţilor este mai rezervată, având şi ea nota sa de obscuritate. Astfel, bărbaţii
poartă, ca exemplu: pantaloni negri, cămaşă albă, vestă, sacou sau palton. În ţinuta bărbaţilor fracul este o
piesă vestimentară pentru cazuri oficiale şi ţinută de ocazie. În vestimentaţia de zi cu zi este obişnuit saco-
ul, în ansamblu cu pantalonii şi cu vesta, confecţionate din aceeaşi ţesătură.
Către finele secolului al XIX-lea se face simţită influenţa costumului bărbătesc asupra celui de doa-
mnă. Graţie femeilor emancipate, printre care pot fi considerate scriitoarea George Sand şi dansatoarea
Lola Montes, care au purtat costum bărbătesc, în moda feminină au fost introduse aşa elemente specifice
exclusiv portului bărbaţilor: gulerul apretat, manşetele, cravata, ţesăturile şi liniile de croială caracteristice
costumului bărbătesc.
Fig. 2. Costumul feminin din anii 70 Fig. 3. Costumul englez bărbătesc

ai secolului al XIX-lea din a doua jumătate a secolului al XIX-lea
Stilul Victorian în tendinţele modei contemporane. Constatăm în aşa mod că fiecare epocă a avut
moda sa specifică şi inconfundabilă. Modă este o formă de comportament colectiv acceptat la un moment
dat în societate şi despre care se anticipează că se va schimba. Moda este expresia simbolică a statutului so-
cial şi parte integrantă a unei culturi. Deseori moda mai era tratată şi ca o expresie a stratificării societăţii.
Cu timpul, rolul estetic al îmbrăcămintei s-a transpus în dorinţa oamenilor de a se diferenţia şi a de
fi apreciat corespunzător. Vestimentaţia a devenit un domeniu de creaţie, în care s-au plasat accente, în
mod deosebit, pe diferenţierea costumului prin formă, culoare şi decor. Sub influenţa mai multor factori,
în rândurile tinerilor apar preferinţe stilistice noi.
178
Atunci când îmbrăcămintea este rezultatul unei alegeri personale, ea reflectă personalitatea indivi-
dului, un anumit stil de viaţă, statutul socio-profesional, apartenenţa la un grup sau la o cultură specifică.
Pe de altă parte, stilul vestimentar pe care ni-l însuşim poate fi folosit pentru a ne crea un rol. În acest caz
îmbrăcămintea poate marca statutul social real sau pretins. Aşadar, hainele sunt o marcă a clasei sociale.
Moda, cultura vestimentară şi a accesoriilor a reprezentat de-a lungul timpului un instrument al puterii,
al celor cu un statut socio-economic înalt. Totodată, vestimentaţia transmite mesaje despre comporta-
ment, modul de a gândi, despre personalitate. Vorba proverbului, te întâmpină după haine, te petrec du-
pă vorbele rostite…
Aşadar, diferenţierea prin vestimentaţie simbolizează nevoia de autonomie şi dorinţa de a fi inde-
pendent. Diferenţierea culturii vestimentare a adolescenţilor faţă de îmbrăcămintea adulţilor este un fe-
nomen istoric relativ recent, deoarece până la jumătatea secolului XX hainele adolescenţilor semănau foa-
rte mult cu hainele adulţilor. În prezent, tinerii îşi creează singuri propriul stil. În modul de a se îmbrăca,
ei pot să îmbine haine caracteristice mai multor stiluri, pentru a obţine unul caracteristic propriei persoa-
ne. Cu toate acestea, ei rămân coerenţi şi fideli unui anumit stil subcultural cu valorile, normele şi cunoş-
tinţele definitorii. Deci, îmbrăcămintea reprezintă valorile identitare de grup şi exprimă nevoia individu-
lui de a fi diferit de alţii.
Asocierea noţiunilor de marginalizare cu emanciparea, produsă de tineri în interiorul subculturilor,
determină apariţia, în rândul acestora, a unor noi comportamente sociale şi culturale. Acestea sunt înze-
strate cu un mare dinamism şi cu o sensibilitate aproape „seismografică” referitoare la trei elemente cara-
cteristice oricărui grup subcultural: muzica, familia şi moda. Însă în interpretarea tinerilor, moda obţine o
nouă semnificaţie, care merită să fie studiată şi desfăşurată.
Analiza culturii vestimentare din ultimii ani a permis să constatăm că secolul XX a readus în vogă
victorianismul. Inspirată de la splendoarea costumelor perioadei Victoriene, subcultura, denumită astăzi
Neovictoriană, tinde să elogieze aspectul păpuşilor din porţelan din secolul al XIX-lea. Este o combinaţie
fascinantă de rochii, corsete, fuste şi accesorii victoriene, asociate cu elemente ale stilului gotic şi cu influ-
enţe punk, abordate într-o manieră naivă, infantilă (fig. 4).
Fig.4. Reprezentări ale ţinutelor în stil Neovictorian

De exemplu, în Tokyo, există o zonă extrem de cosmopolită, numită Harajuku, unde oamenii şi-au
creat un stil specific sau un mixaj de stiluri, plin de contraste, dar acceptat de criticii fenomenului evolutiv
al stilurilor vestimentare de bază. E ca un cerc închis şi frustrant pentru europeni, în sensul că japonezii
au preluat şi au adaptat multe din istoria modei europene. Diferenţa imensă faţă de concepţia europeană
sau americană este faptul că, în Japonia stilurile noi nu apar ca o necesitate comercială sau ca un capriciu
de imagine, ci reprezintă mişcări puternice de reacţie sau tendinţe de exprimare individuală şi cât se poa-
te de autentice, fapt care nu poate să nu impresioneze.
Subcultura Neovictoriană s-a format anume în acel cartier numit Harajuku din Tokio şi astăzi nu este
doar o tendinţă în modă, dar şi un stil de viaţă pentru cei care îl adoptă. Se consideră, că stilul dat este mai
mult decât doar vestimentaţie. Acesta se reflectă asupra modului de a gândi, asupra comportamentului
purtătorului. Important este ca fiecare să poarte ceea ce simte că i se potriveşte şi ca totul să se întâmple în
179
mod firesc, ca o reflexie interioară. Totuşi, subliniem că această subcultură nu se constituie încă ca o atestare
a esteticului, graţie caracterului său de subcultură. Este un gen de „declaraţie de independenţă”.
Or, subculturile sunt un „joc” al atenţiei şi al refuzului. Astfel, se doresc de a fi propagate ideile noi,
considerând moda ca fiind desuetă. Acest lucru este posibil în postmodernism, ca mediu favorizant pentru
interacţionarea grupurilor, indivizilor, culturilor şi a subculturilor. Postmodernismul oferă şansa de afir-
mare a individului, a discursului cu valabilitate locală, fără a se întemeia pe vreun principiu general valabil.
În designul contemporan, într-un mod anume se observă neliniştea şi haosul, ca urmare a problemelor prin
care omenirea transcendă în contextul adaptării la o ambianţă pe care ea însuşi şi-a creat-o.
Moda Neovictoriană reprezintă o vestimentaţie romantică cu influenţe gotice. Din costumul istoric
au fost preluate şi transpuse în costumul contemporan forma, silueta, modalitatea de garnisire a costu-
mului cu volane şi dantelă. Garderoba feminină include rochii, bluze, corsete şi corsaje, jachete, fuste infe-
rioare pufoase, pantofi şi cizme cu platformă, pălării-mini, capote, berete, ciorapi lungi, mânuşi de dife-
rite lungimi, umbreluţe, gentuţe şi diferite accesorii pentru păr. Garderoba masculină, la rândul său, in-
clude surtucul, camizolul, vesta, pantofi şi cizme cu platformă, cravata, pălării-cilindru, gulerul jabou,
mănuşi. Drept accesorii servesc bastonul şi ceasul de buzunar.
A început ca o subcultură şi a devenit un gen, o marcă înregistrată şi disponibilă în boutique-urile de
lux. În stilul dat se pronunţă următoarele mărci şi designeri: Victorian Maiden, Gramm, H. Naoto, M.
Kirchhoff, ş.a. Costumele acestor designeri obţin viaţă, de vreme ce se organizează festivaluri şi serate,
având tematică gotică, un fel de baluri mascate, chiar şi cu obiecte de mobilier specifice. Un fel de cluburi cu
membri care preferă contrastul, amurgul, negrul şi roşul imperial, coafurile suspendate, sofisticate, cati-
feaua, dantela neagră şi cupele înalte de alamă cu aromă de vin roşu. Amatorii genului merg agale în gru-
puri pe străduţele urbei, îmbrăţişând noaptea şi dansul sau îşi adulmecă tăcerea şi ascultă zgomotul tocuri-
lor înalte lăsat în urma paşilor. Există şi un romantism nuanţat, sugerat de rochiile lungi, pline de individua-
litate, care conduc spre erotism, forţă şi atitudine. Mesajul transmis de adepţii stilului este „iubim libertatea
şi ne opunem convenţiilor impuse, iubim soarele şi întunericul, dar evităm conformismul“.
Ca fenomene precursoare apariţiei subculturii Neovictoriene putem considera schimbările rapide ce
au loc în domeniile religioase, ale valorilor estetice, moravurilor şi comportamentelor sociale. Aceste schim-
bări ale priorităţilor nu sunt doar „deformări”, venite dintr-o pură plăcere de a distruge, prin „caricaturiza-
rea” existenţei, ci sunt expresii ale unei noi accepţii de libertate, a unei noi modalităţi de trăire.
Astfel, subcultura Neovictoriană vine ca urmare firească a experimentelor secolului XX, când se
manifestă revolta contra limitărilor şi canoanelor, se extinde conceptul de experiment şi se plasează sub
semnul întrebării metodele tradiţionale de expresie. Suntem supuşi unui flux informaţional permanent şi
creatorul nu mai poate fi complet izolat de influenţele mediului în care se află. El devine un mediator şi
un facilitator al experienţei estetice, la care, de altfel, poate avea acces oricine. Subcultura Neovictoriană
este un fenomen izvorât din însuşi dispreţul faţă de această lume comodă şi consumistă, de vulgaritatea
artei, împinsă de o reproducere în serii nelimitate. Magia care înconjoară această subcultură nu este nu-
mai nostalgia sau fascinaţia pentru trecut, ci şi o călătorie în străfundurile conştiinţei, dublată de nelini-
ştea unei identităţii pierdute pe pragul dintre trecut şi viitor.
Bibliografie selectivă:
1. Nanu A., Artă, stil, costum, Bucureşti, 1976.
2. Аксенова М., Храмов Г. Мода и Стиль, Аванта+, Москва, 2002.
3. Нанн Д., История костюма 1200 – 2000, Астрель, Москва, 2005.
4. Горячковская M., Художественное проектирование одежды, Кишинев, 2006.
5. Пармон Ф. М., Кампозиция костюма, Легпромбытиздат, Москва, 1985.
6. http://www.style.com/
7. http://www.modnaya.ru/
8. http://es.wikipedia.org/
9. http://www.japaneselifestyle.com.au/
10. http://www.lolitafashion.org/
11. http://www.avantgauche.co.uk/
© CERCAŞIN Marina
180
ISTORIE RECENTĂ
PERSPECTIVE PRIVIND
ISTORIA IDEILOR ŞI MENTALITĂŢILOR EUROPENE
Nicoleta VASILCOVSCHI
Summary
The history of European ideas and mentalities have become one of the more recent research topics at the inter-
national level, with experts presenting various assumptions about the past, present, and future of European ideas
and mentalities. This research presents the main trends and analysis of European identity, the promotion of Euro-
pean values through the promotion of European ideas and mentalities, and the manner in which they are analyzed in
the comparative sciences. In the first part of the article, we point out the ideas which are presented in the research on
the European identity and in the second part we observe the manner of the capitalization of European values in the
context of the more pronounced global economic, social and politic interdependences.
1. Introducere. Ideea de Europa este reprezentă de istorie şi cultură, este creată de fiecare filă din
istoria culturală si socială a acestui continent în schimbare şi transformare. Istoria ideilor şi mentalităţilor
europene este susţinută de istoria unităţii şi diversităţii acestui continent. O Europă unificată presupune
un continent cu interese diferite care converg spre aceleaşi ţeluri, o îngemănare de patrimonii culturale
care se îndreaptă spre unitatea europeană şi spre respectarea intereselor economice ale Uniunii de state
europene.
În cadrul acestei cercetări prezentăm care sunt principalele caracteristici ale ideii şi mentalităţilor
europene, arătăm modelul european actual şi analizăm modul în care UE evoluează la nivel internaţio-
nal. Cercetarea noastră reprezintă o trecere în revistă a principalelor episoade din istoria ideilor şi menta-
lităţilor europene şi a modului în care Europa poate fi salvată de pericolul pierderii sau uitării propriilor
valori. În toată perioada de căutare a stabilităţii şi a atingerii intereselor diferitelor state, în cadrul conti-
nentului european s-a format ideea europeană a apartenenţei unui spaţiu comun în care mai multe iden-
tităţi europene aspiră spre unitate culturală şi spirituală.
Ideea europeană este însufleţită de cultură, acest lanţ al unităţii în cadrul unei diversităţi de naţiuni şi
interese economice şi sociale. Evoluţia ideilor şi mentalităţilor europene a fost influenţată de istoria zbuciu-
mată a unui continent care a cunoscut două Războaie Mondiale, pierderi de vieţi omeneşti, familii distruse,
sisteme sociale schimbate, lacrimi şi speranţă pentru un viitor mai bun pentru bătrânul continent.
2. Diverse analize privind identitatea europeană. Ideile şi mentalităţile europene s-au format de-a
lungul mai multor secole de evoluţie istorică şi culturală a mai multor naţiuni componente. Pentru a cu-
noaşte şi a înţelege interesele naţiunilor europene şi colaborarea dintre acestea, ar trebui să ne raportăm la
elementele care le apropie sau la cele care le distanţează.
În lucrarea Imagined Comunities1, Benedict Anderson întreprinde o analiză complexă asupra identităţii
unei naţiuni. Autorul arată că ideea de naţionalism ar trebui înţeleasă nu doar dintr-o perspectivă subiectivă,
derivată din cultivarea ideologiilor politice, dar şi din perspectiva unui sistem cultural mai larg, care a
precedat alte sisteme şi care se raportează la Rădăcinile culturale ale mai multor popoare. În cel de-al treilea
capitol, Benedict Anderson prezintă o nouă formă de conştiinţă naţională, analizează relaţiile dintre sistem şi
relaţiile de producţie, între diversitatea de tehnologii de comunicaţii şi cea lingvistică, precedând prin aceste
analize o înclinare spre evidenţierea multiculturalismului care se îşi concentrează tot mai mult existenţa în
contextul globalizării accentuate. Rădăcinile culturale ale unui popor reprezintă prin ele însele esenţa
europeană, definesc cetăţenii europeni ca actori importanţi în transformarea produsă de globalizare, ne fac să
ne deschidem faţă de ceilalţi având în spate un bagaj de valori culturale transmise din generaţie în generaţie.
1 Benedict Anderson, Imagined Comunities, Ed. Verso, Londra, 1991.
181
Participând la diferite mese rotunde şi conferinţe în Europa, America, Africa, Asia, am putut remarca
formarea unei culturi globale care-şi are conţinutul în cadrul unui mix de valori culturale şi spirituale care
precedă formarea unei culturi globale. O analiză detaliată asupra dezvoltării rapide a societăţilor umane
este realizată de către Steven Connor în lucrarea „Cultura postmodernă”2. Connor evaluează transformările
globale la care suntem atât de prezenţi în fiecare zi. Putem foarte bine observa că facem cu toţii parte dintr-o
lume nouă, o lume virtuală care se oglindeşte în lumea reală, o lume mereu în evoluţie. În cadru global, in-
teresele economico-politice şi sociale se diversifică, actorii economici şi politici capătă o putere tot mai mare,
iar în acelaşi timp creşte lupta pentru consumul de resurse şi pentru căutarea de noi resurse care să susţină
cercetările din ce în ce mai evoluate. În acest context considerăm necesar ca ideile şi mentalităţile europene
să se îndrepte atât spre conservare, cât şi spre transformare şi adaptare.
Europa cuprinde o memorie colectivă, un tot format din cultura, istoria şi economia statelor membre.
Raportându-ne la identitatea europeană ne îndreptăm spre cunoaşterea culturilor statelor membre UE. Într-
o analiză asupra identităţii europene, bazându-se pe ideile promovate de Salat Lavente, Victor Neumann3
susţine că în Europa aparţinem simultan mai multor categorii identitare, făcându-şi apariţia astfel conceptul
de „cetăţenie multiculturală” şi de drepturile omului în acest context internaţional. Dezbaterile asupra drep-
turilor omului în context multicultural sunt din ce în ce mai pronunţate, aplicarea lor practică necesită însă
mai mult timp. Ignacio Ramonet critică situaţia actuală a omenirii, întrebându-se în cartea „Geopolitica hao-
sului”4 are este sistemul de gândire dominant în prezent, cu ce seamănă noul peisaj planetar. Ramonet sus-
ţine că asistăm la formarea unui nou sistem la nivel global, numit PPII- Planetar, Permanent, Imediat, Ima-
terial. Autorul critică situaţia actuală a omenirii, evidenţiind problemele pe care omenirea le întâmpină în
fiecare zi şi lipsa unor soluţii adecvate.
3. Susţinerea valorilor europene în context global. În prezent există o scădere tot mai accentuată a
promovării valorilor la nivel european, mai ales în contextul crizei care şi-a pus accentul atât asupra econo-
miei, cât şi asupra promovării culturale a statelor europene. Cercetările la nivelul evoluţiei europene actuale
şi viitoare ar trebui să pună problema salvării Europei şi să prezinte modul în care bătrânul continent se
poate adapta la provocările globale actuale. Mulţi tineri europeni se confruntă cu problemele integrării pe
piaţa muncii şi este de neînţeles pentru ei să se simtă învinşi, singuri, pierzându-şi identitatea, fiind şi mai
dificil atunci când nu sunt lăsaţi să-şi valorifice potenţialul cultural şi educaţional, locul lor fiind luat de cei
pentru care nepotismul este cultivat fără niciun impediment la nivel universitar, politic sau social. O şansă a
acestor tineri este în cultură şi în lupta spre promovarea valorilor culturale europene.
Monique Segré arată în cartea Mituri, rituri, simboluri în societatea contemporană5 că societăţile contem-
porane nu au distrus vechile valori, ci le-au readaptat la condiţiile prezentului. Ritualurile în înalta societate
funcţionează în orice epocă în cascadă, transmiţându-se de la o generaţie la alta. Valorile europene persistă,
ideile şi mentalităţile europene se adaptează în funcţie de nivelul de civilizaţie şi integrare în societate a
valorilor culturale şi istorice.
Diferenţele culturale se bazează pe faptul că fiecare cultură are propria sa civilizaţie, după cum sus-
ţine Oswald Spengler6. Astfel referitor la fenomenul globalizării se poate observa că acesta îşi are rădăcinile
în identităţile naţionale simultan integrate şi fragmentate. Valorile europene persistă în contextul globaliză-
rii prin perspectiva cultural-istorică şi prin oportunităţile valorificate în cadrul proiectelor educaţionale. Ma-
rie Thiesse7 consideră că naţiunile europene reprezintă fructul unei construcţii istorice bazate pe munca in-
telectualilor din secolele XIX, XX, care au creat simboluri, eroi şi evenimente. Simboluri care au stat la baza
persistenţei valorilor europene în timp. Tzvetan Todorov critică această aplecare spre trecut a Europei, vor-
bind despre cultul abuziv al memoriei în Europa, care ne ţine prizonieri ai trecutului în loc sa ne lase să fim
în serviciul prezentului şi viitorului8.
2 Steven Connor, Cultura postmodernă, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1999.

3 Victor Neumann, Neam, Popor sau Naţiune? Despre identităţile politice europene, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2003.
4 Ramonet, Ignacio, Geopolitica haosului, Ed. Doina, Bucureşti, 1998.
5 Segré, Monique, Mituri, rituri, simboluri in societatea contemporana, Ed. Amacord, Timişoara, 2000.
6 Oswald Spengler, Declinul Occidentului. Schiţă de morfologie a istoriei, Editura Beladi, Craiova, 1996.
7 Anne-Marie Thiesse, La fabrication culturelle des nationes européennes // Nicolas Journet (coord.), La culture. De l’universel au parti-
culier, Éditions Science Humaines, pp. 221-228, 2002.

8 Todorov Tzvetan, Abuzurile memoriei, Editura Amacord, Timişoara, 1999.
182
Europa rămâne un spaţiu al trecutului, un spaţiu al conservării vechilor valori, un spaţiu care se
vede nevoit să se adapteze la prezent şi să persiste în viitor.
Concluzii. Istoria ideilor şi mentalităţilor europene a fost impregnată de unitate şi diversitate, de core-
laţia între trecut şi viitor, de trecerea unor obstacole din trecut, care au determinat formarea unor aspiraţii
menite să reprezinte gândirea europeană în context global actual.
Europa reprezintă un spaţiu al trecutului care se va conserva în memoria colectivă a generaţiilor vii-
toare. O importanţă deosebită asupra conservării ideilor şi mentalităţilor europene este reprezentată de ră-
dăcinile culturale care dau identitate naţiunilor în cadrul deschiderii spre multiculturalitate. Conservarea
vechilor valori contribuie la cunoaşterea identităţii europene, la factorii care au determinat o diversitate cul-
turală atât de pronunţată în cadrul european. Susţinerea valorilor europene în context global se bazează pe
respectarea vechilor tradiţii adaptate la normele moderne actuale.
Vorbind despre ideile şi mentalităţile europene trebuie să ne raportăm la unitatea şi diversitatea euro-
peană, de la Europa Medievală şi până la Europa globală.
© VASILCOVSCHI Nicoleta
183
PEISAJUL CULTURAL CA PATRIMONIU.

STUDIU DE CAZ: REPUBLICA MOLDOVA
Dorina ONICA
Summary
This article gives an informative note and analysis about the cultural landscape as heritage. The importance of
the study is given conceptualizing problems, transformation and degradation processes, which is subject to the cul-
tural landscape of Republic of Moldova. The classification method provides spaces, the places as forms of cultural
landscapes, and the higher level through the regional nomination. These areas are specific natural and cultural po-
tential, which needs to be protected and promoted. These nominations demonstrate a detailed study of the territory of
Moldova. This article is the first contribution to the study of the cultural landscape in Moldova, because this issue
has yet least researched area.
În condiţiile actuale ale mileniului trei, şi influenţa mai accentuată a proceselor de globalizare, asu-
pra promovării sau diminuării valorilor identităţii culturale, oferă premise întregii comunităţi internatio-
nale de a-şi focaliza atenţia spre reconceptualizarea şi promovarea patrimoniului cultural şi natural. În
acest sens peisajul cultural este o formă de proprietate culturală ce exprimă într-un mod exemplar şi coe-
rent evoluţia cantitativă şi calitativă a acestui patrimoniu.
Noutatea lucrării reiese din raportul conexiunilor sale cu identitatea, cât şi în legătură cu priorităţile
strategice ale statului. Mai multe instituţii de stat, inclusiv cele din Secţia de Ştiinţe Socio-Umaniste şi Arte
a Academiei de Ştiinţe şi-au orientat activitatea de cercetare şi inovare în cadrul strategiei „Valorificarea
patrimoniului cultural istoric în contextul integrării europene”1. Actualitatea şi importanţa temei este sus-
ţinută de imperativele vremii de a valorifica teritoriul, păstrând şi coordonând spaţiul în limitele dictate
de natură şi de legile sale. Influenţa societăţii din Republica Moldova asupra patrimoniului ce-l stăpâne-
şte, determină schimbări majore în modul de desfăşurare şi transformare, atât al spaţiului cultural, cât şi
al celui natural. Un alt motiv pentru cercetarea acestui domeniu este faptul că în mediul academic din Re-
publica Moldova, este foarte puţin sau aproape deloc studiată şi reflectată această temă. Însă e necesar de
menţionat lucrarea „Peisajul Cultural Orheiul Vechi”2 realizată de Gheorghe Postică, care este aş putea
spune o lucrare de debut în studiul peisajului cutural la noi. Peisajul cultural necesită abordare teoretică
şi practică complexă, el fiind supus transformărilor aflat în pericol de distrugere. E necesar de menţionat
că existenţa unui precedent prin exemplul înaintării dosarului Peisajul Cultural Orheiul Vechi, pe lista de
aşteptare a patrimoniului mondial a UNESCO3, oferă fundament motivaţional de a analiza şi examina
într-un cadru mai larg esenţa peisajului cultural, după forme, clasificări, criterii de tipizare, şi chiar evi-
denţierea şi evaluarea altor peisaje culturale prezente pe teritoriul dintre Nistru şi Prut. Abordarea teo-
retico-metodologică o prezentăm prin intermediul informaţiilor despre noţiunile şi termenii generali uti-
lizaţi, precum peisaj cultural, peisaj natural, patrimoniu cultural, patrimoniu natural. Respectivii termeni
oferă modalitate de înţelegere şi utilizare a conceptelor sus menţionate în cadrul unei cercetări nu numai
teoretice, dar şi practice.
Iniţial, înţelegerea noţiunii peisajul cultural se face reieşind din componenţa lexicală a termenului.
Peisajul reprezintă un spaţiu, teritoriu, a cărui structură şi caracteristici morfologice s-au format pe par-
cursul timpului geologic şi istoric. Iar aceste condiţii au favorizat o creaţie finală sau continuă a forţelor
naturii asupra teritoriului respectiv. Cultura, deşi la origine înseamnă cultivarea anumitor culturi, în pre-
zent este asociată doar cu termenul de comunitate umană deoarece aceasta este forţa, care utilizează con-
diţiile şi resursele naturii în beneficiul şi interesul ei. Prin cultură se transformă, are loc procesul de recre-
1 Hotărâre nr. 33, cu privire la priorităţile şi obiectivele activităţii în sfera ştiinţei şi inovării pentru anii 2011-2014. Chişinău, 2010.
2 Gheorghe Postică, Peisajul cultural Orheiul Vechi, Chişinău, 2009.
3 UNESCO. http://whc.unesco.org/en/tentativelists/5238/ (vizitat 13.05.13)
184
aţie a peisajului natural, culturalizându-l şi imprimându-i caracterul şi imaginea proprie. Deci, peisajul
este elementul material, fundamentul, iar cultura, elementul social, de culturalizare, antropic, dar prin
materializare culturală. În literatura geografică, landşaftologică, ingineria spaţiului, designul urbanistic şi
rural, termenul de peisaj cultural cu toate că se subînţelege în înţelesul oferit de domeniul în care este uti-
lizat, în linii generale se prezintă ca peisaj unde se manifestă interacţiunile între oameni şi mediul în care
trăiesc, de-a lungul timpului.
Patrimoniul cultural material/imaterial este moştenirea de obiecte fizice şi atribute imateriale ale
unui grup sau societate care merită a fi conservate pentru viitor, datorită expresiilor unice de manifestare,
cunoaştere şi practicate continuu, de o comunitatea umană dată4. Importanţa patrimoniului cultural a
fost recunoscută relativ recent. UNESCO a adoptat în 1972 „Convenţia privind protecţia patrimoniului
mondial cultural şi natural”5, în care menţionează clar liniile directoare de evaluare, analiză, termeni pro-
tecţie şi gestiune a patrimoniului unui stat, ce este semnatar al convenţiei.
O importanţă decisivă o are analiza şi evaluarea cadrului legislativ internaţional şi naţional al peisa-
jului cultural, şi anume prin analiza tematică a legilor, convenţiilor, tratatelor, şi a politicilor culturale,
precum Legea privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil (2010); Legea privind ocrotirea
monumentelor (1993); Convenţia europeană a peisajului de la Florenţa (2000); Convenţia Patrimoniului
Mondial (1972), ş.a. Cadrul legislativ cu privire la peisajul cultural, patrimoniul cultural şi natural în
Republica Molodva a înregistrat în ultimii 10 ani, îmbunătăţiri şi progrese semnificative, care favorizează
şi oferă studiilor ştiinţifice susţinere şi argument legislativ, în acelaşi timp conferă actualitate şi suport
interconex cu necesităţile şi realităţile societăţii. Este de apreciat faptul că pe lângă instituţiile de stat, se
organizează şi activează asociaţii, comisii de profil, care îşi direcţionează atenţia şi activitatea spre cerce-
tări, ce vin în ajutorul instituţiilor ce elaborează politicile în domeniu. O problemă a legislaţiei respective
este că ea funcţionează foarte bine, dar numai teoretic, pe hârtie, dar nu şi aplicativ. În această situaţie e
dificil să precizăm cauza, de ce aceste acte în practică devin nefuncţionale, sau dacă devin, sunt interpre-
tate şi racordate la interesele personale ale anumitor actori administrativi. O altă situaţie dificilă este ele-
mentul de compatibilitate dintre normele legislative şi comunitatea, societatea civilă. Cât de dispusă este
societatea să respecte şi să contribuie la expunerea în viaţă a legilor, care pe lângă funcţia de protejare,
mai îndeplinesc funcţia de oferire a soluţiilor de dezvoltare şi reactualizare, indiferent că vorbim despre
patrimoniu, peisaj, diversitate culturală, politici culturale.
De asemenea o atenţie mare e nevoie de acordat teoriei patrimoniului, şi a felului de conceptuali-
zare a sa, în cadrul ţării noastre. Conceptualizarea patrimoniului în Republica Moldova, comportă două
aspecte: administrativ-legislativ şi ştiinţifico-cultural. Exponenţii domeniului administrativ-legislativ,
percep patrimoniul ca un bun spaţiu, teren, ce este administrat şi monitorizat de un anumit tip de perso-
nalitate publică, administrativă. În cele mai dese cazuri patrimoniul este evaluat şi analizat, reieşind din
puncte stipulate de coduri (apei, silvic, funciar, al subsolului), legi adoptate ce împuternicesc rolul de pro-
tecţie şi gestionare a elementelor patrimoniului, spre exemplu patrimoniul natural, prin multitudinea
componentelor sale (ape, păduri, rezervaţii naturale, forme carstice), sunt monitorizate de departamente
şi asociaţiile de pe lângă Ministerul Mediului. Sub aspectul admnistrativ-legislativ, se pune accent pe va-
loarea cantitativă, de distribuţie a componentelor patrimoniului, condiţiile de securizare şi protecţie. Cel
de-al 2-lea aspect, ştiinţifico-cultural percepe patrimoniul ca un sistem, proces evolutiv, moştenire repre-
zentativă a teritoriul Republicii Moldova, şi a comunităţii locale. Acest aspect, analizează patrimoniul
prin prisma legităţii ştiinţei, aspectului în mişcare a habitatelor şi evoluţiei lor. Datele şi percepţia patri-
moniului sunt mai variabile, deoarece particularităţile sunt diferite de la regiune la alta, manifestările lo-
cale şi regionale.
Peisajul cultural din perspectiva UNESCO, sunt proprietăţi culturale ce reprezintă opere combinate
ale naturii şi a omului. Ele prezintă evoluţia societăţii umane de-a lungul timpului, sub influenţa condiţi-
ilor fizice şi/sau oportunităţilor oferite de mediul natural, dar şi a forţelor succesive economice, sociale, şi
4 Legea privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil. Nr. 280 din 27.12.2011 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
27.04.2012, nr. 82-84. art nr. 270.
5 United Nations Educational, Scientific and Cultural Organisation. Intergovernmental. Comitee for the protection of the world
cultural and natural heritage Operational Guidelines for the Implementation of the World Heritage Convention. WHC. 08/01, Ja-
nuary 2008, p. 2
185
culturale, atât externe, cât şi interne6. Analiza peisajelor culturale mondiale incluse în lista UNESCO, ofe-
ră suport şi surse comparative de evaluare şi identificare a peisajelor culturale locale. Şi aici aş aduce
exemplul Purcari. De ce nu ar putea fi teritoriul vitivinicol Purcari, un peisaj cultural, aşa cum este cel To-
kaj, din Ungaria. Cronologic, ca dezvoltare, originalitate, continuitate şi context istoric sunt similare. De
ce teritoriile, satele nordice, străbătute de fluviul Nistru, nu ar argumenta continuitatea activităţii, crea-
tivităţii umane în aceste locuri, care au cunoscut prezenţă şi evoluţie calitativă din cele mai vechi timpuri,
racordându-se mereu la resursele naturale prezente în zonă. Au îmbinat forţa naturii cu puterea credin-
ţei, au reuşit să facă din peşteră şi casă şi altar. Nu puţine sunt locurile de acest gen, în patrimoniul mon-
dial, spre exemplu vestigiile arhiologice din Bomiyan (Afganistan), valea râului Orchon (Mongolia), peş-
terile şi mormintele de la Gobustan (Azerbaidjan). Avem şi în Republica Moldova aşezări milenare, secu-
lare, care argumentează în cel mai original mod continuitatea activităţii umane fie ca produs, ocupaţii, te-
renuri agricole, complexe arhitecturale, obiecte şi alte modalităţi de a fi racordate la frumuseţea şi pitores-
cul peisajului natural.
Problematica locală a peisajului cultural pune în discuţie factorii ce determină continua evoluţie şi
transformare al acestor peisaje. Insistăm asupra problematicii acestor peisaje, create din interacţiuni mul-
tiple: cultura tradiţională şi influenţele moderne; transformarea landşafturilor naturale prin antropizare
activă; modernizarea satelor; redimensionarea tradiţiilor, ocupaţiilor, ş.a În mod elocvent problematica
peisajului cultural reiese din modalitatea în care elementele sale constituiente suferă la rândul lor schim-
bări şi procese de transformare calitative sau cantitative.
În alte surse peisajul este definit ca „o expresie formală a multiplelor relaţii existente într-o perioadă
determinată între un individ sau o societate şi un spaţiu definit topografic al cărui aspect rezultă din acţi-
unea în timp a factorilor naturali şi umani şi a combinaţiei acestora”7. Teritoriul Republicii Moldova strict
determinat geografic, prezintă un cadru natural şi cultural divers, format şi moştenit în timp şi spaţiu.
Această diversitate este asigurată de condiţiile naturale (de relief, climă, hidrografie, vegetaţie), prin cre-
area şi configurarea unui peisaj natural pitoresc, ce alternează de la nord la sud în mod armonios. Cobo-
rând de la Naslavcea spre sud la Giurgiuleşti, vei cunoaşte adevărata comoară a acestu teritoriu. O co-
moară a cărei preţ este asigurată de activitatea umană, cultura populară şi spirituală, care din cele mai
vechi timpuri s-a inspirat şi a cântat mediul în care a trăit şi a creat omul. Într-o călătorie imaginară, vom
vedea sate în josul apelor, la poalele defileelor, toltrelor, sate din cursul Nistrului şi al Prutului, după care
faci cunoştinţă cu peisajele culturale ale zonelor de podiş şi a satelor de pe culme, a satelor din zona Cod-
rilor plasate în cercuri de amfiteatre, de hârtop. Frumoase şi inedite se prezintă peisajele culturale sudice,
unde diversitatea etnică, a reuşit să animeze condiţiile naturale mai nefavorabile. Bogate şi pitoreşti sunt
localităţile şi frumuseţile luncii Prutului şi al Nistrului
Pentru evaluarea peisajului cultural se necesită o abordare geografică, istorică, etnografică, sociolo-
gică şi economică a conceptului de peisaj cultural. Deoarece ceea ce a reprezentat şi ce reprezintă azi pei-
sajul cultural, este rezultatul interacţiunii condiţiilor naturale caracteristice acestei regiuni geografice,
evenimentele şi realităţile istorice au determinat caracterul localităţilor, regiunilor, oamenilor, tot acestea
au determinat valoarea şi particularităţile patrimoniului cultural mobil, inclusiv cel arhitectural. Aspectul
sociologic a oferit modalitate de conveţuire şi înţelegere a oamenilor şi a localităţilor vecine. Relaţiile de
muncă, de organizare, orânduire a comunităţii. Caracterul economic al peisajului cultural determină fun-
cţionalitatea acestuia, caracterul în ceea ce priveşte modul de viaţă şi de transformare a terenurilor, şi uti-
lizare a resurselor naturale. Caracterul acestor aspecte a variat de la o perioadă la alta, ca grad de utiliza-
re, de transformare, în dependenţă de realităţile timpului.
Nominalizarea şi identificarea peisajelor culturale (vezi figura de mai jos) în Republica Moldova
este relativ uşoară din punctul de vedere al bogăţiei şi diversităţii patrimoniului cultural şi natural naţio-
nal, şi este greu din prisma condiţiilor şi politicilor proaste de păstrare şi protecţie a acestui patrimoniu.
Potenţialul patrimoniului cultural este dat de varietatea vestigiilor (ale culturilor neolitice, greceşti, ro-
mane, dacice), monumentelor istorice, arhitectonice, de artă şi de foarte bună conservare a civilizaţiei po-
pulare (folclor, etnografie, artă populară)). Vom observa că pe teritoriul Republici Moldova, peisajul na-
6United Nations Educational, Scientific and Cultural Organisation. Intergovernmental...., p.24.

7Studiu de caz: Mănăstirea Humorului. Poiana Micului Pleşa, Bucovina - un peisaj cultural în transformare. Ordinul arhitecţilor din
România – Filiala Nord-Est, Asociaţia Heritage, p.4.
186
tural, a reuşit să păstreze unitatea şi continuitatea peisajului cultural, care a fost creat de om, şi tot acesta
la creat după chipul şi caracterul său social şi spiritual. Iar natura vine ca un demiurg, ca materie primă
pentru creaţia populară şi crearea unui peisaj cultural divers.
Clasificarea Peisajelor Culturale din Republica Moldova
Peisajul cultural pe lângă latura materială constituită din elementele şi condiţiile naturii, rezultatul
activităţii şi creaţiei esteticii umane, dispune şi de latura spirituală, cea care oferă suflet peisajului cultural.
Este frumoasă şi de apreciat evoluţia calitativă a perceperii de către societate a peisajului cultural, trans-
format de comunitatea umană, în legătură cu moştenirea culturală, istorică, care au creat peisaje culturale
specific pe teritoriul Republicii Moldova.
În această ordine de idei, vom enunţa câteva posibile peisaje culturale în Republica Moldova:
1. Peisajul Cultural vitivinicol Purcari;
2. Peisajul Cultural Codrii;
3. Vadul Raşcov;
4. Peisajul Cultural Naslavcea-Otaci;
5. Peisajul Cultural Soroca- Cosăuţi;
6. Peisajul Cultural Chiţcani;
7. Peisajul Cultural Rudi- Călărăşeuca;
8. Peisajul Cultural Trinca-Duruitoarea Veche;
9. Peisajul Cultural Saharna- Ţipova;
10. Peisajul Cultural Prutul de Jos.
Enunţarea listei acestor peisaje culturale este argumentată de specificul criteriilor la care trebuie să
răspundă un peisaj cultural. Nominalizarea peisajelor culturale respective, este susţinută de idea că aceste
teritorii reflectă perfect, sub aspectul continuităţii istorice şi culturale a adaptării exemplare a comunităţi-
lor la condiţiile peisajului natural. Pe lângă faptul că aceste teritorii prezintă panorama şi landshafturi de
excepţie, cu o alternare a elementelor naturii într-o armonie specifică au oferit condiţii şi resurse naturale
dea lungul timpului oamenilor spre a se specializa şi conforma teritoriului cel cunosc. Sub aspect cultural,
natura reprezintă sursa de inspiraţie şi creaţie pentru oamenii locului, iar aceştea au reuşit să menţină o
187
legătură strânsă, să conştientizeze că într-o anumită măsură sunt prizonierii ei. Localizarea comunităţilor
umane din cele mai vechi timpuri pe aceste teritorii, dovedeşte continuitatea şi persistenţa culturală şi es-
tetică, pe care au conferit-o spaţiului. Fiecare din aceste posibile peisaje culturale argumentează şi se înca-
drează în anumite criteria, expuse de algoritmul de evaluare a UNESCO, de asemenea oferă un tip pro-
priu de peisaj, ceva aparte, singular. Iar în această ordine de idei e necesar să evidenţiem anumite trăsă-
turi generale ale unora din aceste peisaje, cercetarea şi studiul lor mai complex, reprezintă o temă pentru
o altă lucrare. Deoarece aceste peisaje reprezintă spaţii complexe sub raportul consistenţei şi reprezentati-
vităţii elementelor patrimoniului cultural şi natural, formei şi modalităţii de activitate umană şi spirituali-
tatea acesteia. Pentru început menţionăm despre posibilul Peisaj Cultural Purcari. Această regiune, inclu-
siv şi Vinăria Purcari situată în sud-estul ţării, pe teritoriul raionului Ştefan-Vodă, este cea mai veche vi-
nărie din Moldova fiind fondată în 1827 şi are o moştenire istorică bogată, producând unele din cele mai
veritabile vinuri moldoveneşti, precum Negru de Purcari şi Roşu de Purcari. Sub aspectul moştenirii
arheologice, specialiştii au descoperit aici obiecte casnice încă din epoca timpurie a fierului (sec. IV-III î.
Hr.). Este cunoscut prestigiul vinurilor de Purcari, sub stăpânirea călugărilor de la Zografu, de la muntele
Athos. De asemenea mănăstirea Novodevichy a fost unul din comanditarii vinurilor din Purcari8. Iar în
anul 1878, la Expoziţia Mondială de la Paris vinul de Purcari a câştigat prima medalie de aur, întrecând
faimoasele vinuri de Bordeaux. Împăratul rus Nicolae al II-lea, regele Angliei George al V-lea, regina An-
gliei Victoria comandau pentru masa lor vinuri de Purcari. Vinurile de Purcari erau vândute în Danemar-
ca, Olanda, Suedia, Germania şi Franţa9. Condiţiile climatice prielnice, peisajul spectaculos oferit de flu-
viul Nistru, moştenirea şi continuitatea culturală şi folcloric face ca această zonă să fie una din cele mai
atractive, şi reprezentative regiuni vitivinicole ale Moldovei. Peisajul cultural Codrii- este plasat în centrul
ţării, în limitele Podişului Central Moldovenesc, şi încorporează rezervaţiile peisagistice: Temeleuţi, Valea
Mare, Cazimir-Mileşti, Căbăieşti-Pârjolteni, Ţigăneşti, Voloca-Verbca, Vila Nisporeni, Dolna, Căpriana-
Scoreni şi Pădurea Hânceşti, care se contrapun salbei de localităţi identitare pentru satele codrene. Acea-
stă regiune oferă un patrimoniu natural şi cultural din cel mai divers. Satele pitoresc situate, populaţia
care de-a lungul timpului s-au acomodat prefect la condiţiile oferite de natură şi teritoriul ce l-au populat.
În zona Codreană spiritualitatea şi folclorul basarabean perpetuiază în centrele monahale şi culoarea săr-
bătorilor şi festivalurilor populare. Amenajarea satelor, arhitectura caselor, prelucrarea terenurilor agrico-
le oferă o amprentă a timpului, care este mereu actuală. Peisajul Cultural Vadul Raşcov- în această emisferă
nordică a Moldovei Vadul Raşcov continuă să fie un punct de viaţă şi stabilitate pentru comunitatea din
aceste locuri. Cu toate că satul Raşcov a fost menţionat documentar în anul 1402, pe parcursul celor 600
de ani de istorie, Nistrul i-a fost sursă de viaţă, activitate, inspiraţie, spiritualitate. Multiplele săpături
arheologice, efectuate în diverşi ani, demonstrează, că prin aceste locuri oamenii trăiau din cele mai înde-
părtate vremuri – 10-40 de mii de ani în urmă. Prin împrejurimile Raşcovului au fost descoperite rămăşiţe
ale unei aşezări preistorice, care se referă la secolele IV-III î. Hr. Raşcovul a fost întotdeauna o localitate
multina-ţională, aici locuiau ucraineni, armeni, evrei, moldoveni, ruşi. Acest mozaic etnic, confesional şi-a
lăsat urma şi în arhitetura localităţii, manifestărilor folclorice, lingvistice, şi ocupaţionale. Peisajul Cultural
Rudi-Călărăşeuca în vechile păduri riverane fluviului Nistru, de la nordul ţării adăposteşte numeroase
vestigii istorice, ca argument al existenţei din cele mai vechi timpuri a activităţii umane, finnd menţionate
două fortificaţii de pământ Farfuria Turcească şi Germanariul, care sunt vestigii din epoca medievală
timpurie.
Creştinismul basarabean are rădăcini istorice la mănăstirea Rudi, care este una dintre cele mai vechi
din Moldova. Considerată a fi un exemplu elocvent al stilului arhitectonic vechi moldovenesc. Sub aspec-
tul patrimoniului natural suprafaţa regiunii include 3 canioane: Rudi, Arioneşti, şi Tătărăuca, ce au oferit
populaţiei resurse naturale consistente. Am putea spune că acest teritoriu vine ca un amfitreatu natural şi
cultural, care face legătura spirituală cu regiunea Călărăşeuca, care încheie un ansamblu compact, omo-
gen, din punct de vedere natural, etnic, social şi folcloric. Peisajul Cultural Trinca-Duruitoarea Veche plasat
în regiunea de Nord-Vest a ţării, aici au fost descoperite aşezările omeneşti din perioada paleoliticului su-
perior (epoca pietrei cioplite), urmele cărora au fost găsite în grotele de la Duruitoarea Veche. Arheologii
8 Dorina Onica, Viticultura în Ţara Moldovei. Aspecte general-istorice şi documentare // Buletin Ştiinţific. Revistă de Etnografie, Ştiinţele
Naturii şi Muzeologie. Vol.15 (28). Etnografie şi Muzeologie, Chişinău, 2011, p. 102.
9 ÎM "Vinăria Purcari" SRL, Detalii despre istoria companiei noastre, p.2.
188
au găsit aici mostre fosile din perioada glaciară, vestigii ale culturii preistorice10. Alt obiectiv este staţi-
unea urbană deschisă de reciful numit Mersâna din paleolitic de pe malul drept al râuleţului Racovăţ de
lângă Brânzeni. În grotele de la Buteşti au fost găsite aşezări şi fosile ale neandertalienilor. În grotele de la
Gordineşti, Brânzeni, Cărăcuşeni, Corpaci, Corpaci-Carp au fost găsite numeroase urme ale paleoliticului
superior. În grotele recifale de la Brânzeni s-au depistat 13 staţiuni umane din paleolitic şi câteva aşezări
cucuteniene din neolitic şi din epoca bronzului. La Trinca s-a descoperit o cetate geto-dacă. Sunt impresi-
onante vederile asupra satului Brânzeni, văzute de pe stâncile care se ridică la marginile lui11. Condiţiile
şi resursele naturale din această regiune au conferit şi determinat caracterul funcţional, cultural, şi estetic
al localităţilor. Anume această regiune reprezintă un peisaj de patrimoniu, preţios atât sub aspect ştiinţi-
fic, dar şi pentru întreaga comunitate.
Din cele menţionate mai sus evidenţiem ideea că există o strânsă legătură dintre patrimoniu şi pei-
saj cultural, deoarece în dependenţă de componenta valorică a patrimoniului cultural, se prefigurează as-
pectul şi partea constituantă, reprezentativă a peisajului cultural. Prin peisajul cultural, patrimoniul este
văzut ca preţ, valoare şi este pus în mişcare, reflectă latura sa funcţională de existenţă, dezvoltare, trans-
formare, fie ea calitativă sau cantitativă. Patrimoniul natural şi cultural al Moldovei se exemplifică prin
comoara satelor, cu toate atributele lor, şi „pitorescul meleagurilor”, cu panorama şi priveliştile deosebite.
Gestionarea unui peisaj cultural ar trebui să se asigure de reprezentarea, utilizarea şi interpretarea sa în
concordanţă cu conservarea valorilor patrimoniului material şi imaterial, care este determinată de interacţiu-
nea unică dintre oameni şi mediul lor de trai, şi de expresiile sale materiale şi spirituale.Vom observa că multe
din peisajele enumerate mai sus se încadrează în limitele regionale ale rezervaţiilor naturale.
Există o strânsă legătură dintre patrimoniu şi peisaj cultural, deoarece în dependenţă de compo-
nenta valorică a patrimoniului cultural, se prefigurează aspectul şi partea constituantă, reprezentativă a
peisajului cultural. Prin peisajul cultural, patrimoniul este văzut ca preţ, valoare şi este pus în mişcare,
reflectă latura sa funcţională de existenţă, dezvoltare, transformare, fie ea calitativă sau cantitativă. Patri-
moniul natural şi cultural al Moldovei se exemplifică prin comoara satelor, cu toate atributele lor, şi „pito-
rescul meleagurilor”, cu panorama şi priveliştile deosebite. Gestionarea unui peisaj cultural ar trebui să se
asigure de reprezentarea, utilizarea şi interpretarea sa în concordanţă cu conservarea valorilor patrimoni-
ului material şi imaterial, care este determinată de interacţiunea unică dintre oameni şi mediul lor de trai,
şi de expresiile sale materiale şi spirituale.
Condiţiile multiaspectuale ale teritoriului Republicii Moldova condiţionează reflectarea unui peisaj
cultural foarte divers şi valoros. Acestea sunt o formă veridică de identificare şi reprezentare a entităţii
populaţiei locale a formelor de viaţă şi coabitare cu natura. Azi în ciuda schimbărilor de mediu, reorientă-
rii şi redeminsionării culturale şi a ocupaţiilor, noilor politici economice, crează premise pentru pentru o
evaluare şi promovare a peisajului cultural, în vederea păstrării acestuia. Tot mai mult se face simţită
necesitatea implicării tuturor actorilor sociali, politici, economici pentru a racorda programele politice de
profil spre specificul şi problemele peisajului cultural. În lumina modernismului, tot mai mult teren câşti-
gă promovarea identităţilor culturale prin conţinutul patrimoniului cel poartă, şi felul cum îi asigură con-
tinuitatea. În acest context Republica Moldova, ca stat european prin argumentul geografic, politic, şi cul-
tural, trebuie să se racordeze şi să asigure realizarea noilor tendinţe europene în domeniu.â
© ONICA Dorina
10 Florea Serafim, Potenţialul turistic al Republicii Moldova, Chişinău, 2005.

11 Basarabia. http://www.gid-romania.com/Articolb.asp?ID=1904 (vizitat 08.04.13)
189
TENDINŢELE MIGRAŢIEI GLOBALE: REALITĂŢI ŞI CONSECINŢE
Rodica BOLGARI
Summary
Migration is viewed as “a necessary evil” by the developed countries as a source of survival and growth for
emerging countries. Globalization is proving to be an ally of international migration, favoring both human mobility,
as well as the flow of the information that allows more people to know about the realities abroad. Migration in Mol-
dova is a complex process that ensures the historically determined to some extent the evolution of society through
enhanced mobility of the population. Labour immigration is a contradictory phenomenon, because, besides the adva-
ntages its offers, giving rise and disadvantages of economic, political and social.
Migraţia populaţiei reprezintă unul dintre cele mai complexe procese sociale care influienţează so-
cietatea contemporană, fiind determinată de nivelul de dezvoltare social-economică a statelor şi regiuni-
lor de pe globul pământesc, dar şi de factori politici, etnici, culturali, religioşi, ecologici etc.
Migraţia reprezintă procesul de circulaţie în cadrul statului sau în afara frontierei internaţionale a
statului şi cuprinde orice tip de circulaţie, indiferent de durată, componenţă, cauze şi categorii de migra-
nţi1. Fiecare etapă istorică şi aproape toate civilizaţiile au cunoscut diferite forme de mobilitate socială.
Migraţia a fost şi rămâne a fi o constantă în istoria comunităţilor umane cu impact asupra evoluţiilor sta-
telor, creşterii sau declinului economic, schimbul cultural. Actualmente, umanitatea a intrat într-o nouă
epocă a migraţiilor. Drept dovadă a acestei afirmaţii servesc: volumul şi ariile cuprinse în procesele mig-
raţionale, diversitatea şi dinamica migraţiei contemporane, implicaţiile migraţiei.
Mai mult de 3% din populaţia de pe Terră o constituie migranţii. În conformitate cu standartele
ONU, Asia are cei mai mulţi migranţi – 49 miloane, fiind urmată de Africa cu 16 milioane, America Lati-
nă şi regiunea Caraibilor cu 6 milioane2. Progresul tehnico-ştiinţific în domeniul industriei de transport şi
al telecomunicaţiilor a facilitat mobilitatea spaţială şi comunicarea la distanţă. Se dezvoltă, astfel, sisteme de
migraţiune aflate la distanţe considerabile, de exemplu între Republica Moldova şi Canada, Brazilia şi Japonia.
Cea mai importantă cauză a migraţiei la etapa actuală a dezvoltării umanităţii este diferenţa de ve-
nituri şi de oportunităţi dintre diferite state, în special dintre statele industriale şi cele în curs de dezvolta-
re. În ultimii doi ani, diferenţele s-au accentuat şi mai mult. Acestea se reflectă în nivelul înalt de sărăcie şi
şomaj. În statele în curs de dezvoltare, aproape 1,2 de milarde de oameni trăiesc în sărăcie absolută.
Aproape 700 de milioane de persoane sunt şomeri iar anual 38 de milioane de persoane se înscriu în cate-
goria de muncă active. Astfel, situaţia anevoioasă a economiei, în special descrisă în termeni de venit şi
şomaj, reprezintă cea mai semnificativă explicaţie structurală a migraţiei3.
Un alt factor structural care este legat de de dezvoltarea economică este dezechilibrul demografic.
Populaţia statelor industrializate în mod natural creşte relativ încet, în comparaţie cu populaţia statelor în
curs de dezvoltare4. Totuşi dezechilibrul demografic nu determină neapărat migraţiile, de exemplu Japo-
nia, deşi este una din cele mai dens populate ţări din lume, constituie un stat de destinaţie pentru mulţi
imigranţi.
Discrepanţele economice şi demografice dintre statele dezvoltate şi în curs de dezvoltare determină
circulaţia masivă a persoanelor. O altă perspectivă structurală scoate în evidenţă legăturile istorice colo-
niale dintre diverse state.
1 T. Bulai, Fenomenul migtaţiei şi criza familială, Iaşi: Polirom, 2006, p. 54.

2 D. Cheianu-Andrei, Necesităţile specifice ale copiilor şi vîrstnicilor lăsaţi fără îngrijirea membrilor de familie plecaţi la muncă peste hotare,
Chişinău: Ministerul Muncii,Protecţiei sociale şi Familiei, 2011, p. 109.
3 P. Cerbuşca, Migraţia populaţiei din Republica Moldova: Probleme şi căi de soluţionare // Ghid metodologic ştiinţifico-practic pentru
cadrele didactice, elevi şi studenţi, Chişinău: Liceul Academiei de Ştiinţe a Moldovei, 2013, p. 89.
4 A. Gribincea, A. Negruţa, Probleme actuale ale migraţiei, Chişinău: Ştiinţa, 2010, p. 32.
190
Influienţa mass-media este un alt factor care favorizează migraţiile. Ştirile, programele documen-
tare şi alte tipuri de emisiuni despre statele dezvoltate au creat imagini cu privire la calitatea vieţii, care
adesea este foarte atractivă pentru tinerii din statele în curs de dezvoltare5. De asemenea, dezvoltarea
tehnologiilor de comunicare şi transport au facilitat circulaţia dintr-un punct în altul al globului şi tot-
odată menţinerea legăturilor cu familia.
Niciodată în lume nu au existat atâţea migranţi; dacă toţi migranţii ar constitui un Stat, acesta ar fi al şaselea
ca mărime în lume după numărul populaţiei. La începutul secolului XXI-lea, fiecare al 35-lea om era migrant6.
Conform ultimelor studii în domeniu se atestă tot mai mult feminizarea migraţiei. Aceasta este o
consecinţă a reorietărilor valorilor în societate, femeia devenind tot mai activă în societate asumăndu-şi
rolul şi responsabilitatea de a deveni şi principalul întreţinător al familiei.
În ceea ce priveşte diversitatea migraţiei, trebuie de menţionat eterogenitatea fenomenelor migraţi-
oniste sub aspectul scopurilor urmărite, destinaţiilor şi al structurii populaţiei implicate în acest proces.
Migraţia pentru muncă rămâne cea mai răspândită formă a migraţiei, dar alături de această formă, au
apărut altele noi – migraţia la studii, migraţia pentru afaceri etc. Ţările de emigrare clasice (Italia, Spania,
Portugalia) s-au transformat recent în ţări de destinaţie preferate pentru un număr semnificativ de emi-
granţi7. Aşa ţări precum Polonia, Ungaria, Chehia, România tind să se transforme în ţări de emigraţie. În
acelaşi timp, devine tot mai dificil a face distincţie între termenii folosiţi tradiţional: ţări de origine, ţări de
tranzit şi ţări de destinaţie a migranţilor, întrucăt multe ţări se află actualmente în toate cele 3 categorii. Ca
exemplu poate fi adusă România, care este ţară de origine a migranţilor români, ţară de destinaţie pentru
migranţii din ţările din Asia. Structura migranţilor, de asemenea, a implicat schimbări sub aspectul diferi-
telor variabile demografice (sex, vârstă, nivel de calificare etc.)8. Migraţia altădată dominată de bărbaţi
devine tot mai feminizată, datorită procesului de îmbătrânire demografică şi cererii crescute de servicii de
îngrijire, asigurare de către femei. Pe de altă parte, reunificarea familiilor, noile valenţe ale fenomenului
de nupţialitate, deţin un rol important în propagarea migraţiei feminine.
Implicaţiile migraţiei se simt la nivel naţional, regional şi global. Ţările de origine ale imigranţilor
cuprind gospodării şi comunităţi locale dependente de remitenţe, iar uneori chiar şi economiile naţionale
depind într-o măsură semnificativă de veniturile câstigate de migranţi9. În conformitate cu datele Băncii
Mondiale, Republica Moldova se află pe primele locuri din lume după mărimea remitenţilor în raport cu
Produsul Intern Brut (peste 30% în anii 2006-2009).
Ţările de emigrare pierd muncitorii lor calificaţi. Întrucât în procesele migraţioniste sunt implicate
persoane de înaltă calificare (exodul creierilor) care ar putea să-şi aducă contribuţia la accelerarea dezvol-
tării social-economice a ţărilor de origine.
Sub aspect demografic, migraţia tinde să rezolve unele probleme pentru ţările de destinaţie, dar şi
să producă dezechilibrări în structura populaţiei din ţările de origine. Astfel, în ţările de origine a emigra-
nţilor o parte din ce în ce mai mică de populaţie trebuie să întreţină un număr în creştere de inactivi, cu
precădere pensionari.
În afară de aceasta, eterogenitatea culturală a multor ţări creşte semnificativ, fapt ce generează mul-
te probleme10. În societăţile de imigrare este prezent un anumit deficit de integrare a imigranţilor. Respec-
tiv, se constituie comunităţi de emigranţi, puternic diferenţiate cultural de modelul de cultură dominant
în societatea dată. Asemenea situaţii, conjugate cu intoleranţa societăţii majoritare, pot genera marginali-
zare socială şi tensiuni interculturale.
Drept urmare, migraţia contemporană reprezintă o provocare continuă la adresa mecanismelor şi
modelelor dominante ale producerii şi asumării coeziunii sociale, dar şi făţă de pattern-urile dominante
de asumare şi afişare a apartenenţei la o anumită comunitate politică. Dubla cetăţenie sau migranţii le-
5 S. Iurcu, Caltatea şi caracteristicile forţei de muncă a tineretului, prezentat pe piaţa muncii a Republicii Moldova: experienţa cercetării socio-
logice // Conceptul de contribuţie civică în contextul pregătirii universitare, Chişinău: USM, 2003, p. 103.
6 O. Casaidi, S. Porcescu, Migraţia: Subiecte şi subiecţi, Chişinău: Academia «Ştefan cel Mare», 2008, p. 46.

8 B. Ghencea, I. Gudumac, Migraţia de muncă şi remitenţele în Republica Moldova, Chişinău: Organizaţia Internaţională a muncii, 2005, p. 69.
10 P. Cerbuşca, Migraţia populaţiei din Republica Moldova: Probleme şi căi de soluţionare. În: Ghid metodologic ştiinţifico-practic pentru
cadrele didactice, elevi şi studenţi, Chişinău: Liceul Academiei de Ştiinţe a Moldovei, 2013, p. 32.
191
gali, dar fără cetăţenia ţării de destinaţie, capătă anumite drepturi sociale şi chiar politice datorită naşterii
sau rezidenţei îndelungate în ţările de destinaţie şi fac problematică funcţionarea ideii de cetăţenie.
Migraţia contemporană are loc în contextul intensificării procesului de globalizare şi de restructu-
rare a economiei globale. Astfel, apar şi se dezvoltă oraşe-megapolisuri, caracterizate de acumularea şi
concentrarea serviciilor ştiinţifice, tehnologice şi financiare11. Aceste oraşe generează şi susţin o migraţi-
une permanentă a populaţiei. Spre exemplu, în Canada peste jumătate de migranţi locuiesc în 3 aglome-
raţii urbane – Toronto, Montreal şi Vancouver, iar în SUA aproximativ jumătate din migranţi locuiesc în
2 state – California şi New York; în Londra sunt concentrate peste 45 la sută din minorităţile etnice din
Marea Britanie, iar în Paris – 40 la sută. Astfel, un număr semnificativ din populaţia celor mai mari oraşe
din ţările dezvoltate o constituie migranţii (38% din populaţia oraşului Toronto, 30% din populaţia oraşu-
lui Frankfurt pe Main, 28,4% din populaţia New Yorkului sunt migranţi veniţi din alte ţări).
Procesul migraţionist contemporan cuprinde diferite tipuri de migranţi, în funcţie de:
- graniţele traversate (migraţia internă versus migraţia externă);
- orizontul temporar al migraţiei (migraţia temporară versus migraţiei definitivă;
-statutul legal al migranţilor (migranţi legal versus migranţi ilegali);
- gradul de organizare a migraţiei (migraţie spontană versus migraţie contractuală);
- gradul de libertate de care dispun cei ce iau decizia de a migra (migraţie voluntară versus migraţie forţată).
În funcţie de graniţele traversate, se distinge migraţia internă şi cea externă. Migraţia internă presu-
pune mobilitate spaţială între unităţile administrativ-teritoriale de pe teritoriul unui stat naţional. În anii
1960-1980, Republica Moldova se caracteriza printr-o migraţie internă din localităţile rurale spre localită-
ţile urbane determinată de procesul de industrializare, iar la începutul anilor 1990 predominantă devine
mişcarea în sens invers: din localităţile urbane spre localităţile rurale, influenţată de criza social-economi-
că. Migraţia externă presupune traversarea hotarelor statale şi acest tip de migraţie a început a se prolife-
ra prin Moldova la începutul anilor 90 ai secolului XX, luând proporţii la începutul secolului XXI12.
Teritorialitatea este o caracteristică majoră a statului modern şi presupune o delimitare clară şi pre-
cisă a teritoriului în cadrul căruia un stat îşi exercită suveranitatea şi autoritatea atât asupra cetăţenilor săi,
cât şi asupra altor state aflaţi pe teritoriul statului respectiv13. Aceasta implică, pe de o parte, un control al
mişcărilor peste frontierile statale, iar, pe de altă parte, variate forme de control al persoanelor aflate pe
teritoriul unui stat. În ce priveşte mişcările peste frontiere, dacă statele doresc, pot, teoretic, să împiedice
procesele migratorii (cazul URSS). Astfel, statele totalitare pot controla fluxulrile migratorii prin închide-
rea graniţelor, iar cele democratice – prin condiţionarea accesului şi selectarea persoanelor care au acces
pe teritoriul lor14. Contradicţiile între intenţiile statelor de a controla şi a limita accesul pe teritoriul lor, pe
de o parte, şi intenţiile celor care doresc să migreze, pe de altă parte, sunt reflectate de industria de contra-
bandă şi de traficul de persoane15. În afară de acces, o altă diferenţă importantă între migraţia internă şi
cea externă rezidă în faptul că intrarea pe teritoriul unui stat implică anumite transformări juridice şi
sociologice ale migranţilor, care îndată ce trec frontiera devin subiecţii unui regim normativ diferit de cel
din ţara de origine. Migranţii beneficiază de mai puţine drepturi, opţiuni socioeconomice, juridice şi po-
litice, fiind expuşi riscului de ridicare a dreptului de şedere şi de expulzare.
Conform orizontului temporar al migraţiei, se distinge migraţia permanentă şi migraţia temporară.
Or, migraţia permanentă implică schimbarea definitivă a domiciliului, iar migraţia temporară – doar o
rezidenţă pentru o perioadă strict delimitată. În cazul migraţiei temporare, sistemele de evidenţă a proce-
selor migratorii şi statisticile oficiale despre migraţie fac distincţie între migraţia temporară de scurtă du-
rată (pe o perioadă de la 3 luni până la 1 an) şi migraţia temporară de lungă durată (perioada de migraţie
mai mare de 1 an). În acelaşi timp, controlul administrativ al migraţiei, în perioada contemporană, este
un deziderat din ce în ce mai greu de realizat, întrucât volumul migraţiei iregulare (fără documente adec-
11 D. Held, A. Mcgrew, D. Golblatt, Transformări globale. Politica economică şi culturală, Iaşi: Polirom, 2004, p. 32.
14 I. Andrei, D. Cheianu-Andrei, Migraţia din Republica Moldova: Tendinţe şi forme // Migranţii moldoveni în Federaţia Rusă în con-
diţiile crizei financiare globale. Chişinău: CPE USM, 2010, p. 74.

192
vate de imigrare) este în creştere, iar ţările de origine ale migraţiei nu au la dispoziţie mijloace de înregistrare admi-
nistrativă a imigranţilor16. Însă, şi migranţii înregistraţi în ţările de destinaţie nu rămân neapărat în aceste ţări.
În funcţie de statul legal al migranţilor, se deosebesc migraţia legală şi ilegală. Migranţii legali se
conformează tuturor rigorilor legale presupuse de procesul migraţiei şi înregistrării în societăţile care
migrează. Migranţii legali sunt migranţii pe care aceste state îi primesc în baza tratatelor internaţionale şi
a respectării dreptului omului. Migraţia ilegală, numită şi nedocumentată sau iregulară, este migraţia
care nu este în concordanţă cu reglementările legale ale statelor implicate în migraţie. Migraţia poate fi
definită ca iregulară fie de către statele de origine, care nu oferă posibilitate cetăţenilor lor să părăsească
teritoriul ţării, fie de ţările de destinaţie, care nu permit accesul cetăţenilor altor state pe teritoriul lor. În
acest context, menţionăm că unii cercetători recomandă utilizarea termenului de migraţie iregulară în loc
de ilegal17. La bază stau mai multe motive: corectitudinea politică, dar şi acurateţia descrierii, deoarece
termenul «ilegal» sugerează o situaţie ilicită a imigrantului, avănd o încărcătură negativă, în timp ce nu
toţi migranţii care nu reuşesc să se încadreze în termenul de legal sunt sancţionaţi. Migraţia iregulară se
dezvoltă frecvent când fluxurile legale de migranţi sunt limitate de autorităţile ţărilor de destinaţie, chiar
dacă în economie există o cerere pentru forţa de muncă, ceea ce denotă că statele menţin în mod formal
un regim respectiv de imigrare, dar, din raţiuni economice, tolerează migraţia iregulară18. Autorităţile
stopează migraţia legală datorită costurilor financiare şi politice implicate de acest statut.
În dependenţă de gradul de organizare a migraţiei, în linii largi, se deosebeşte migraţia spontană şi
variatele forme contractuale ale migraţiei19. Migraţia spontană desemnează lipsa oricărei forme de pregă-
tire a procesului migrator, în special a integrării în societaţile de destinaţie. Indivizii antrenaţi în această
formă de migraţie au la dispoziţie puţine informaţii despre ţara de destinaţie, dispun de resurse modeste,
nu au contacte în ţările de destinaţie. Formele contractuale ale migraţiei implică existenţa unor legături în
ţările de destinaţie care facilizează accesul de integrare al migrantului prin oferirea de informaţii, forma-
rea unor abilităţi socioculturale, oferirea resurselor în ce priveşte cazarea, masa etc. În aceste cazuri, aran-
jamentele premergătoare migraţiei pot fi informale sau formale şi contractuale. Importanţa distincţiei în-
tre migraţia spontană şi cea contractuală apare în cazul politicilor publice referitoare la migraţie20. Majori-
tatea statelor promovează politici publice care au ca scop controlarea fluxurilor migratorii, intenţionănd
să limiteze formele spontane şi să le promoveze pe cele contractuale.
Gradul de libertate decizională a celor angajaţi în migraţie delimitează migraţia voluntară şi cea for-
ţată. Migraţia forţată presupune de a se angaja în migraţie sub presiunea directă sau indirectă exercitată
de anumite persoane, instituţii sau circumsta, externe. A forţa actul migrator înseamnă că rezidenţa într-
un anumit teritoriu implică riscuri21. Cauzele care generează migraţia forţată sunt situaţiile politice, cala-
mităţile naturale, situaţiile socioeconomice externe. Pentru a diferenţia migraţia forţată de cea voluntară,
se utilizează frecvent şi termenii „migraţie politică” şi „migraţie economică”. Migraţia economică este
considerată un proces de mobilitate care are la bază raţiuni predominant materiale şi se desfăţoară cu
scopul de a maximiza beneficiile. În schimb, migraţia politică presupune schimbarea reşedinţei în con-
textul unor circumstanţe defavorabile create de autorităţile politico-administrative.
Migraţia este un fenomen cu caracter global, care marchează pronunţat acest început de secol. Se
estimează că peste 200 de milioane de persoane sunt stabiliţi azi în afara ţărilor lor de origine, ceea ce
sugerează că un om din 35 în lume este imigrant. De fapt, cifra la care se face referire azi este mai mult de
214 milioane de migranţi. „Niciodată nu au emigrat atâtea persoane în istoria lumii”, a menţionat într-o
conferinţă de presă directorul general al OIM, Wiliam Lacy Swing. Astfel, la momentul actual, nici o ţară
din lume nu ar putea pretinde că nu este antrenantă în procesele de mobilitate umană22.
Există numeroase explicaţii pentru această mobilitate sporită a populaţiei, cel mai frecvent printre
motivele de bază ale migraţiei figurănd globalizarea23. Totuşi, referinţa la avansarea mondializării ca sur-
17 I. Andrei, D. Cheianu-Andrei, Migraţia din Republica Moldova..., p. 56.
18 P. Cerbuşca, Migraţia populaţiei din Republica Moldova..., p. 61.
193
să primordială a migraţiei deseori este o explicaţie, în fond, comodă, însă deloc suficientă, căci, în reali-
tate, migraţia este determinată de o multitudine de factori de natură foarte diversă. În acest sens, pot fi in-
cluse în acelaşi şir al motivărilor dezvoltarea serviciilor de transport internaţional şi a mijloacelor transn-
aţionale de transport, accesibile populaţiei, şi care facilizează mobilitatea; proliferarea reţelelor de comu-
nicare electronică; redifinirea identităţii individuale şi a celei ce ţine de conceptul familiei în contextul tradiţiilor
autohtone şi a provocărilor timpului; decalajul de venituri în ţarile avansate şi în cele în curs de dezvoltare.
Oricum, la etapa actuală, nu s-ar putea pune un semn de egalitate simplificator între liberalizarea
schimburilor de capital, de bunuri şi de servicii, şi mult mai sofisticate procese de migraţie24. Aceste legă-
turi care s-au stabilit între globalizare şi migraţie, ca fenomene majore ale timpurilor noastre, comportă o
anumită regrupare a problematicii migraţiei, în prim-plan avansânnd, în viziunea experţilor, astfel de
probleme, determinate de necesitatea opimizării gestionării migraţiei. Şi dacă, în cazul migraţiei forţate şi
neînscrise în cadrul legal e firească îngrijorarea şi efortul dirijării acesteia, atunci pentru majoritatea mani-
festărilor migraţionale, cu condiţia, bineînţeles, a unei gestionări rezonabile, este valabilă posibilitatea
descoperirii elementului pozitiv al ei, atât pentru individ, cât şi pentru societate în ansamblu.
Migraţia reglamentată este o caracteristică pronunţată a lumii contemporane destul de mobile, în
care fluxurile migraţionale îşi demonstrează plenar potenţialul său benefic asupra proceselor de dezvol-
tare economică şi umană25. Respectiv, este justificat a atribui globalizării rolul de factor incitant al migra-
ţiei şi dezvoltării. De remarcat, în acest context, că progresul înregistrat de tehnologiile comunicaţionale
fa-cilitează păstrarea contactului intre migranţi şi ţările de origine, permiţând influenţarea la distanţă a
procesului de dezvoltare economică a ţării de provienenţă.
Totodată, nu sunt de neglijat nici părerile, conform cărora globalizării îi revine o parte din responsabilitate
pentru discrepanţile existente în termeni de structuri economice, condiţii sociale şi stabilitate politică dintre ţările
industrializate, pe de o parte, şi celelalte ţări ale lumii. În cadrul pieţei mondiale a forţei de muncă, în proces de
constituire, migraţia persoanelor de înaltă calificare şi a membrilor familiilor acestora poate avea consecinţe de
ordin pozitiv, şi, totoda, negativ pentru ţările lor de origine, dar şi pentru cele de destinaţie26. Astfel, beneficiile ţă-
rilor lor de emigrare vizează aspectele ce ţin de remitenţe şi de transfer de competenţe, obţinute în străinătate, iar
în contrast cu acestea se evidenţiază fenomenul „exodului de creere”. Ţările de destinaţie, în schimb, beneficiază
de forţa de muncă, capabilă să satisfacă nevoile crescănde de personal calificat.
Într-o lume globalizată, fluxurile migraţionale se manifestă tot mai mult prin dimensiunea circulară27.
Cu toată prevalenţa unidirecţionalităţii, se constată că o parte însemnată a mobilităţii migranţior este marcată
de caracter temporar, emigranţii menţinănd legături financiare, culturale, uneori, politice, cu ţara de origine.
Aceasta poate reprezenta un impediment în calea integrării, care s-ar aştepta să se realizeze în ţările gazdă.
Remitenţele constituie în prezent o sursă primordială a finanţării exterioare pentru ţările în curs de
dezvoltare, concurând cu bugetele naţionale şi depăşind, în numeroase cazuri, investiţiile străine directe în
economia acestor ţări.
Există păreri ale experţilor, conform cărora, migraţia trăieşte „din şi pentru remitenţe”. În ţările cu o
economie insuficient dezvoltată remitenţele pot reprezenta câteva procente din PIB, dar pot atinge şi cifre
mult mai mari, cum ar fi 26,5% (Lesoto), 16,2 % (Nicaragua), 16,1% (Yemen). Pentru Republica Moldova,
estimările indică asupra unei cote destul de semnificative a remitenţelor în acest caz – de la o treime şi
mai mult din PIB.
Ultimile date statistice disponibile indică, în conformitate cu estimările Băncii Mondiale, 316 mili-
arde de dolari de remitenţe transferate, pe plan global, pe parcursul anului 2009, exprimând respectiv, o
creştere de 99% în raport cu transferurile efectuate în anul 2002, la care ar trebui adăugate şi cele trans-
mise pe canale „neformale”, apreciate în valoare de la 50 la 100 de miliarde de dolari USD28.
Aceste remitenţe contribuie la menţinerea sectorului economic al ţării în cauză; fireşte, este bineve-
nită direcţionarea acestor resurse nu atât spre consum curent, cât spre dezvoltarea locală, spre investire în
economie, pentru a maximiza potenţialul pe care-l au, din perspectiva dezvoltării.
24 A. Barbăroşie, V. Moşneaga, I. Văzdoagă, D. Vaculovschi, Politici migraţionale în Republica Moldova, Chişinău: Ştiinţa, 2004, p. 97.
27 D. Cheianu-Andrei, Necesităţile specifice ale copiilor şi vîrstnicilor..., p. 78.
194
În orice caz, de la migraţie se aşteaptă ca să imprime economiei şi societăţii un dinamism pronunţat, cu

atât mai mult, în circumstanţele în care unele ţări se confruntă cu probleme serioase de ordin demografic29. So-
luţia este căutată astfel şi în încercarea de a gestiona un proces controlat de imigtaţie a forţei de muncă.
În consecinţă, o importanţă aparte obţine problema reglementării fluxurilor migraţionale, promo-
vării unei politici chibzuite de angajare, de asigurare a protecţiei sociale, de promovare a acţiunilor ce ar
facilita procesele de integrare30. Provocările cu care se confruntă imigranţii reprezontă o problemă pe care
necesită o abordare complexă, pentru a evita vulnerabilităţile proprii procesului dat.
În procesul de gestionare a migraţiei îşi fac apariţia noi actori – de rând cu oficialităţile, se observa,
în toate regiunile lumii, ponderea crescută a actorilor privaţi. Astfel devine evidentă necesitatea conjugă-
rii eforturilor, elaborării unor politici adecvate în acest sector.
Prin însăşi natura sa, migraţia internaţională antrenează mai mult decât o singură ţară. Odată cu creşte-rea mo-
bilităţii, în particular, a celei ilegale, cooperarea internaţională în problema gestionării migraţiei apare drept una foarte
importantă31. Elaborarea unui cadru juridic adecvat şi aplicabil pe plan internaţional este, astfel, oportună şi impera-
tivă. Aceasta ar fi la o mai bună înţelegere a fenomenului şi la aplicarea, în cooperare, unor acţiuni rezonabile.
Liberalizarea mondială a schimburilor financiar-comercial şi amploarea dobăndită de fluxurile
migraţionale se repercutează direct asupra populaţiei. Problemele în această sferă persistă, şi practicile
actuale privind migraţia forţei de muncă demonstrează că dilemele politice fundamentale pentru guver-
nanţi, societate în ansamblu, societate civilă continuă să rămână probleme de prim rang.
În acest context, este evident că migraţia trebuie privită drept parte integrantă a proceselor de trans-
formări cu caracter global, în cadrul cărora migraţia resimte influenţa schimbărilor social-politice şi eco-
nomice, şi, la rândul său, contribuie la aprofundarea acestor schimbări.
Pe fundalul creşterii accelerate a traficului transfrontalier, de capital financiar şi industrial, formarea
pieţelor globale a factorilor de producţie – resurse umane – derulează cu mult mai lent, cu toate că tocmai
graţie migraţiei populaţiei, deplasării în toate regiunile lumii şi are loc acest proces de globalizare32.
Avansarea epocii globalizării a coincis cu accelerarea vectorului dezvoltării pieţei – economia orien-
tată social a devenit un fenomen obişnuitân ţările dezvoltate. Puterea priveşte indicatorii sociali – nivelul
şomajului, dinamică salariilor, starea ocrotirii sănătăţii şi educaţiei, relaţiile interetnice etc., ca prioritate în
estimarea politicii sale şi dezvoltării societăţii la general în lupta pentru electorat. În mod evident, această
tratare a condus la limite privind forţa de muncă străină. Fluxul migraţional se formează şi se comple-
tează în baza populaţiei din ţările slab dezvoltate economic33. Motivul principal – diferenţa în remunera-
rea muncii în ţările-donatoare şi ţările-recipiente, decalajul fiind de zece ori. Fluxul masiv, pe de o parte, a
permis a nivela problema lipsei forţei de muncă ieftine în domeniile „puţin prestigioase” din economia
naţională, iar pe de altă parte – a declanşat un şir de probleme social-economice.
Printre motivele principale ce determină migraţia resurselor de muncă se află diferiţi factori cu ca-
racter economic şi neeconomic34. Cauzele migraţiei sunt:
 Nivelul de dezvoltare diferit: nivelul de dezvoltare industrială a ţărilor ce se află la diferitte ni-
vele. După cum arată practica, forţa de muncă migrează din ţările cu nivel de dezvoltare redus în ţările
cu un nivel de dezvoltare înalt.
 Existenţa diferenţelor naţionale în salarizare.
 Existenţa unui şomaj organic în unele ţări, în primul rănd, în cele slab dezvoltate.
 Mişcarea internaţională a capitalului şi funcţionarea corporaţiilor internaţionale, care favorizează
la rândul său reunirea forţei de muncă cu capitalul, realizănd mişcarea forţei de muncă spre capital sau
transferând capitalul în regiunile cu surplus al forţei de muncă.
Cauzele migraţiei neeconomice a forţei de muncă sunt de ordin politic, naţional, religios, familial etc.
Dezvoltarea puternică a mijloacelor de comunicare şi de transport, la rândul lor, au exercitat o activitate sti-
mulatoare acutizării proceselor de imigraţie internaţională a forţei de muncă.
195
Organizaţia Internaţională pentru Migraţie a publicat primul raport asupra fenomenului migraţiei
la nivel global. Realizând o analiză cuprinzătoare a costurilor, beneficiilor şi dezavantajelor pe care le im-
plică relocarea indivizilor dintr-o regiune în alta, documentul demolează stereotipuri de genul „imigran-
ţii ocupă locurile de muncă” sau „ei atrag prea multe ajutoare din partea statelor care îi găzduiesc”. Se
estimează că numărul emigranţilor la nivel mondial este de circa 190 de milioane. Pare o cifră mare, dar,
de fapt, ea vizează mai puţin de 3 la sută din populaţia globului35.
Specialiştii din domeniu menţionează că imigranţii sunt departe de a fi o povară pentru economiile din
ţările unde au ajuns. Dimpotrivă, ei acţionează ca un factor de creştere a acestora. Migraţia generează beneficii,
nu dezavantaje. De exemplu, în Marea Britanie imigranţii au contribuit cu circa 4 miliarde de dolari la sporirea
bugetului, sub forma impozitelor, mai mult decăt suma totală primită de ei ca ajutor de la stat.
Cercetările întreprinse arată că nu se adevereşte faptul că imigranţii ocupă locuri de muncă dorite
de populaţia locală36. De fapt, imigranţii lucrează fie în slujbele prost plătite şi necalificate pe care localni-
cii le refuză, fie în meserii de înaltă calificare, pentru care ţara gazdă nu are suficienţiprofesionişti. Potrivit
experţilor, cei mai mulţi migranţi în Statele Unite: 35 de milioane. Pe continentul european, pe locul întăi
la acest capitol se află Germania, cu 7 milioane.
De cealaltă parte, China, India şi Filipine sunt cele mai mari furnizoare de imigranţi. 35 de milioane
de chinezi se crede că lucrau în străinătate în 2005. Filipinezii au trimis înapoi acasă în 2002 circa 7 miliar-
de de dolari, reprezentănd aproape 10 la sută din produsul intern brut al ţării lor. Efectele negative ale
migraţiei, indiscutabil, sunt şi ele destul de pronunţate. Ţările africane suferă de pe urma exodului creieri-
lor37. Africa de Sud susţine că a investit în pregătirea lucrătorilor săi medicali, dintre care cei mai mulţi au
emigrat imediat. În Gana şi Zimbabwe, trei sferturi dintre doctori pleacă în străinătate la doar câţiva ani
de la absolvirea facultăţii.
În cercetările privind traficul de persoane, Departamentul american de stat a calificat Republica Mol-
dova drept „o sursă pentru teraficul de persoane, în special, de fete şi femei în scopul exploatării sexuale, către
statele din Orientul Mijlociu şi către statele europene, situate la sudul şi vestul Republicii Moldova”.
Într-un raport prezentat de către secretarul de stat al SUA, se arată că Republica Moldova este şi „o
ţară de tranzit pentru traficanţii din fosta URSS, având ca destinaţie ţările europene”. „Victimile din Re-
publica Moldova au continuat să fie traficate tot mai mult în Turcia, în Orientul Mijlociu şi Rusia”38. Ulti-
mile date atestă că bărbaţii moldoveni sunt traficaţi în ţările balcanice şi republicile ex-sovietice, în scopul
exploatării forţei de muncă în agricultură şi construcţii. Organizaţia Internaţională a Migraţiei a raportat o
creştere a numărului de familii traficate în Polonia, care sunt ulterior forţate să cerşească39. Totodată, „mi-
ca regiune separatistă, Transnistria, se află în afara controlului autorităţilor de la Chişinău şi continuă a fi
o sursă semnificativă şi un spaţiu de tranzit pentru traficul de persoane”.
Ţările importatoare de forţă de muncă au necesitate stabilă în atragerea resurselor de muncă. Poli-tica
lor imigraţională se bazează, în primul rănd, pe abordare cantitativă şi calitativă a admiterii imigran-ţilor: în
calitate de instrument de reglare se utilizează cota imigraţională, care se calculează şi se aprobă anual40. La de-
terminarea cotei se iau în considerare necesităţile ţării în forţă de muncă străină şi pe categorii de populaţie şi
desigur starea pieţei naţionale a forţei de muncă, a locuinţelor, situaţia politică şi socială.
Organizaţia Naţională a Muncii consideră că scopul politicii migraţionale a ţărilor exportatoare
constă în faptul că migraţia forţei de muncă trebuie să favorizerze micşorarea şomajului, să contribuie la
încasarea mijloacelor valutare de la muncitorii emigranţi, utilizaţi pentru balansarea operaţiilor de
import-export. Imigranţii trebuie să li se asigure peste hotare condiţii normale de trai41. Dreptul la
repatriere al imigranţilor se îmbină cu căpătarea peste hotare a unei profesii şi cunoştinţe.
© BOLGARI Rodica

37 S. Iurcu, Caltatea şi caracteristicile forţei de muncă a tineretului..., p. 32.
196
DIMENSIUNEA POLITICO-ECONOMICĂ A RELAŢIILOR

REPUBLICII MOLDOVA CU STATELE DIN BALCANI
PRIN PRISMA PARTENERIATELOR ŞI POLITICII DE VECINĂTATE
Ruslana GROSU
Summary
During a century of their existence, Balkan countries have experienced various political and social-economic
developments. A long-term historical evolution and favorable geopolitical position brought many of them into West-
ern structures, such as NATO and European Union.
The report refers to the relations between the Republic of Moldova and Balkan countries within the legal frame after the fall of
Soviet Union. According to the diplomatic documents, the Republic of Moldova was not the priority state within the foreign policy of
Balkan countries, but the economic interest of some countries, a common socialist past (Bulgaria and ex-Yugoslavia), national mino-
rities (Bulgarians and Greeks), aspiration to European Union adhe-sion etc. have aroused a mutual interest.
The experience shows that many political, economic, security and cultural issues have been better approached
and settled in a relatively homogeneous framework, within certain cohesion and common efforts. In this regard, the
Republic of Moldova and Balkan countries have provided an adequate framework to establish an effective mechanism
of cooperation. The bilateral Agreements between Moldova and Albania, Bosnia and Herzegovina, Bulgaria, Croatia,
Greece, Macedonia, Serbia and Montenegro are directed on the maintenance of the economic and democratic deve-
lopment, to increase the safety and stability in Balkan zone.
The effectiveness and relevance of bilateral cooperation, which leaded to some short-term visible results, is
strong linked with the need to promote medium-term strategies that would contribute both to strengthening of the
cooperation in the region and inter-European connections, and broadening of the geographical cooperation area to-
wards the wider Black Sea region and within regional organizations.
The results of the joint projects in different field, bring the significant contribution to the activation of the eco-
nomic and social life of this region, and are very important for Republic of Moldova. We shall note, also, the special
interest of Balkan states concerning the development of the cultural-humanitarian relations with Moldova, to extend
the available opportunities in process of the reforms’ promotion and to increase the probability for Republic of Moldo-
va to adhere to European Union.
The legislation of Republic of Moldova in different areas and bilateral legal framework with Albania, Bosnia
and Herzegovina, Bulgaria, Croatia, Greece, Macedonia, Serbia and Montenegro creates a favourable basis to enhan-
ce the political and economic cooperation between these countries, which will continue to develop on accruing.
În cadrul transformărilor geopolitice din ultimii ani se reafirmă strategia de cultivare a politicii de vecinătate.
Această direcţie ocupă un loc prioritar în acţiunile de consolidare şi redresare a relaţiilor Republicii Moldova cu sta-
tele balcanice atât în domeniul securităţii regionale, cât şi prin prisma importanţei geostrategice a ţărilor din zonă.
Dezmembrarea Uniunii Sovietice a constituit momentul de cotitură în dezvoltarea noilor state, care abia
urmau să-şi formeze setul de valori naţionale, să-şi reevalueze trecutul într-o altă accepţiune. De asemenea,
imperativele timpului le grăbeau să-şi definească direcţiile prioritare atât ale politicii interne, cât şi a celei
externe, pentru a se afirma pe arena politică regională în calitate de nou subiect în spaţiul geopolitic european.
Proclamarea independenţei Republicii Moldova în 1991 a deschis noi oportunităţi pentru iniţierea pro-
cesului de stabilire a relaţiilor diplomatice cu alte state. Scopurile propuse au fost totalmente subordonate
principiilor şi direcţiilor de acţiune ale politicii externe a statului, ultimele fiind circumscrise priorităţilor şi ob-
iectivelor strategice stabilite.
Guvernul Republicii Bulgaria a recunoscut independenţa Republicii Moldova la 23 decembrie
1991 . La 5 februarie 1992 la Sofia a fost semnat Protocolul de stabilire a relaţiilor diplomatice în vederea
1
1Arhiva Ministerului Afacerilor Externe şi Integrării Europene (în continuare: MAEIE), Fond 2, inventar 3-b, dosar30, p. 21, Nota
Ambasadei R Bulgaria cu nr. 1827/n-3 din 25.12.1991.
197
dezvoltării unei colaborări pe baza unei depline egalităţi în drepturi în conformitate cu scopurile şi prin-
cipiile Cartei ONU, Actului Final de la Helsinki, Cartei de la Paris pentru o Nouă Europă şi a altor docu-
mente ale CSCE2.
Bulgaria a fost printre primele state care la 19 decembrie 1992 şi-a deschis o misiune diplomatică la
Chişinău, iar la 10 februarie 1994, prin decretul preşedintelui Republicii Moldova3, la Sofia a fost deschisă
Ambasada Republicii Moldova.
Caracterul documentelor politico-diplomatice, economice, a vizitelor reciproce la nivel de preşe-
dinte, miniştri sau delegaţii parlamentare demonstrează natura unei relaţii cu o dinamică în ascensiune.
În continuare vor fi prezentate etapele evoluţiei relaţiilor moldo-bulgare după stabilirea relaţiilor
diplomatice. Astfel, cadrul juridic bilateral numără 56 acorduri, iar baza juridică se află într-un proces de
modernizare şi armonizare cu normele Uniunii Europene, începând cu anul 2007, când Bulgaria a de-
venit membru UE.
Un rol important în impulsionarea relaţiilor moldo-bulgare l-a jucat semnarea în septembrie 1992,
în cadrul vizitei oficiale la Sofia a Preşedintelui Republicii Moldova, Mircea Snegur, a Tratatului de cu
privire la relaţiile de prietenie şi cooperare, ratificat de Parlamentul Bulgariei la 18 martie 1993, iar de legi-
slativul de la Chişinău - la 10 iunie 19934.
Perspectiva relaţiilor moldo-bulgare era privită de ambele părţi ca una prolifică, fapt confirmat prin
declaraţiile Ambasadorului Extraordinar şi Plenipotenţiar al Republicii Bulgaria la Chişinău. Au fost enu-
merate sferele de interes reciproc avantajos (domeniul transporturilor) şi posibilităţile deschiderii unor în-
treprinderi cu capital bulgar, a filialelor unor companii mari (Balkankar şi Moldgidromaş deja şi-au des-
chis reprezentanţe la acel moment), precum şi crearea întreprinderilor mixte în domeniul prelucrării pro-
ducţiei agro-alimentare, prelucrarea petrolului, construcţiei5.
La sfârşitul anului 1994, în cadrul vizitei de răspuns a Preşedintelui bulgar, Zhelyu Zhelev, cadrul
juridic al relaţiilor bilaterale a fost completat cu 5 acorduri de colaborare în diferite domenii. În cadrul
întrevederilor cu oficialităţile din Republica Moldova au fost discutate subiecte ce ţin de raporturile bila-
terale şi situaţia social-politică din ambele state, mecanismele asigurării păcii şi securităţii în zona Balcani-
lor, precum şi unele probleme ce ţin de colaborarea în cadrul CEMN. Cooperarea multilaterală în cadrul
CEMN a fost confirmată de interesul părţii bulgare de a susţine candidatura Bulgariei versus de cea a Ro-
mâniei la postul de preşedinte şi de a-şi exprima atitudinea vizavi de aderarea Macedoniei la acest orga-
nism internaţional6.
Problema securităţii în peninsula balcanică preocupa atât diplomaţii din Bulgaria, cât şi pe cei din
Republica Moldova, acest subiect constituind una din temele principale în cadrul discuţiilor bilaterale.
Mai exact, subiectele discutate de diplomaţi ţineau de neacceptarea Guvernului Bulgariei a cazurilor de
transpunere a responsabilităţii, legate de pătrunderea vaselor petroliere destinate Serbiei în sectorul bul-
garo-român, asemenea acţiuni încălcând rezoluţiile Consiliului de Securitate al ONU şi facilitând apariţia
unui focar de război la frontierele Bulgariei7.
O dovadă a bunelor relaţii sunt cele câteva vizite efectuate între anii 1995-1996 la nivel de legislative, în
cadrul cărora au fost reiterate subiectele de actualitate de pe agenda de politică internă. Scopul principal al
întrevederilor era facilitarea, într-un cadru informal, a unui amplu schimb de opinii privind stadiul raporturi-
lor bilaterale, problemelor ce ţin de procesul de privatizare şi a reformei agrare, legii funciare etc.8
În anul următor, la New York, Şeful diplomaţiei de la Sofia s-a pronunţat pe marginea stării satisfă-
cătoare a relaţiilor moldo-bulgare şi a menţionat atitudinea respectuoasă a autorităţilor moldoveneşti vi-
zavi de etnicii bulgari, cetăţeni ai Republicii Moldova.
2 MAEIE. F. 2, inv. 3-b, dos. 31, p. 1, Protocol cu privire la stabilirea relaţiilor diplomatice între Republica Bulgaria şi Republica Moldova.
3 MAEIE. F. 2, inv. 3-b, dos. 32, p. 20, Decretul Preşedintelui Republicii Moldova nr.45 din 10.02.1994.
4 http://www.mfa.gov.md/cooperare-bilaterala/#relations. (citat: 16.05.2013).
5 MAEIE. F. 2, inv. 3-b, dos. 34, p. 24. «Сфера деятельности посольства обширна» - считает полномочный представитель
Республики Болгария в Молдове, Господин Бранимир Радев // Вечерний Кишинев, 08.02.1994.

6 MAEIE. F. 2, inv. 3-b, dos. 32, p. 31, Nota de convorbire din 16.11.1993 a Dlui Ion Eşanu, vice-ministru de externe cu dl. St. Petcov,
Prim-secretar, Consul al ambasadei Republicii bulgaria la Chişinău.

7 MAEIE. F. 2, inv. 3-b, dos. 32, p. 4, Nota de convorbire nr. 443 din 05.02.1993 a Dlui Ion Eşanu, vice-ministru de externe al RM cu
Dl B. Radev, însărcinat cu afaceri al Ambasadei Republicii Bulgaria la Chişinău.

8 Ibidem.
198
Dimensiunea interguvernamentală a relaţiilor moldo-bulgare pe parcursul anilor 1992-1998 cuprin-

dea în cadrul consultărilor bilaterale următoarele subiecte: problemele extinderii şi aprofundării cadrului
bilateral în domeniul politic, economic, tehnico-ştiinţific, ecologic, cultural şi umanitar, schimbului de in-
formaţii despre realizarea acordurilor bilaterale în domeniile sus-menţionate; relaţiile bilaterale în con-
textul problemelor securităţii europene, în special în Balcani, şi proceselor de integrare europeană; aspec-
tele de interes comun în cadrul cooperării multilaterale (CEMN, Centrul Energetic al ţărilor riverane Mă-
rii Negre, Consiliul Europei, SECI, Comisia Dunării, Pactul de Stabilitate etc.)9.
După acreditarea la 22 februarie 1999 a noului Ambasador al Republicii Moldova, Gheorghe Hi-
oară, lista subiectelor de interes comun s-a extins, cuprinzând o problemă importantă din punct de vede-
re al securităţii ecologice – transportarea deşeurilor nucleare via teritoriul Republicii Moldova. Agenda
politică a fost completată cu alte probleme stringente în aspect social: statutul raionului Taraclia şi intro-
ducerea regimului de vize pentru cetăţenii Republicii Moldova. Ambele subiecte au fost discutate la Sofia
în cadrul vizitei de lucru din 8-12 iunie 1999 a delegaţiei guvernamentale moldoveneşti condusă de Dom-
nul Nicolae Andronic, Prim Viceprim-ministru al Republicii Moldova.
Aceste probleme rămâneau în agenda politicienilor ambelor state pe motiv că Republica Moldova
nu a ratificat Acordul între Guvernul Republicii Moldova, Guvernul Federaţiei Ruse, Guvernului Repub-
licii Bulgaria şi Cabinetului de Miniştri al Ucrainei cu privire la colaborarea în domeniul transportării ma-
terialelor nucleare între Federaţia Rusă şi Republica Bulgaria prin teritoriul Republicii Moldova şi terito-
riul Ucrainei10.
După o serie de acţiuni care demonstrau poziţia rezervată a Bulgariei faţă de Moldova în cadrul di-
verselor organisme regionale11, o relansare a dialogului politico-diplomatic s-a constatat în cadrul vizite-
lor oficiale din 16-17 ianuarie 2003 a Preşedintelui Republicii Bulgaria, Georgi Pârvanov, şi vizita oficială
la Sofia a Preşedintelui Republicii Moldova, Vladimir Voronin.
Ca semn al bunelor raporturi bilaterale pot fi considerate vizitele de lucru a oficialilor bulgari la
Chişinău din septembrie 2004 – cea a fostului preşedinte al Bulgariei, Petar Stoianov, în calitate de trimis
special al Preşedintelui în exerciţiu al OSCE, MAE al Republicii Bulgaria, Solomon Passy şi Georgi Pârva-
nov, Preşedinte al Republicii Bulgaria, cu ocazia inaugurării Universităţii de Stat din Taraclia. Un schimb
de vizite la nivel înalt a fost efectuat de către Vladimir Voronin, Preşedinte al Republicii Moldova la 10
decembrie 2007 la Sofia şi la Chişinău de către Georgi Pârvanov, Preşedinte al Republicii Bulgaria în peri-
oada 12-13 martie 2009. Cu ocazia participării la Summit-ul şefilor de state şi de guverne al Procesului de
Cooperare Sud-est Europene (SEECP) de la Belgrad, la data de 15 iunie 2012 a avut loc întrevederea Pre-
şedintelui Republicii Moldova, Nicolae Timofti, cu Preşedinte al Republicii Bulgaria, Rosen Plevneliev12.
În condiţiile în care domeniul energiei s-a consacrat deja ca element fundamental al securităţii na-
ţionale, regionale şi europene formatul bilateral era considerat unul depăşit. Pentru prima dată, ideea
unei ”trilaterale energetice” a fost lansată la 17 aprilie 1996 în cadrul vizitei oficiale la Sofia a delegaţiei
guvernamentale din Republica Moldova în frunte cu Domnul Andrei Sangheli, Prim-ministru al Repub-
licii Moldova. Acest format tripartit presupunea colaborarea în domeniul energetic între Republica Mol-
dova, Ucraina şi Bulgaria. De asemenea, s-a accentuat disponibilitatea părţii bulgare de a acorda asistenţă
în finalizarea obiectelor aflate în construcţie şi dezvoltarea infrastructurii rutiere, în special a magistrale
transeuropene Nr.9, care traversează ambele state, iar la finalul vizitei au fost semnate 4 acorduri intergu-
vernamentale13.
La invitaţia Parlamentului Republicii Moldova a fost efectuată o vizită de lucru a delegaţiei Adu-
nării Populare a Bulgariei în frunte cu Nora Ananieva, Vicepreşedintele legislativului. În cadrul acestei
vizite s-a menţionat că a raporturile moldo-bulgare aveau temei afinităţile social-culturale şi spiritualita-
tea ortodoxă a popoarelor ambelor state, alături de specificul economiei naţionale. De asemenea, s-a ac-
9 MAEIE. F. 2, inv. 3-b, dos. 31, p. 41, Protocol de consultări între Ministerul Afacerilor externe al Republicii Moldova şi Ministerul
Afacerilor Externe al Republicii Bulgaria semnat la 02.10.1992 la New York.
10 MAEIE. F. 2, inv. 3-b, dos. 52, p. 72. Informaţie referitoare la Acordul între Guvernul Republicii Moldova, Guvernul Federaţiei
Ruse, Guvernului Republicii Bulgaria şi Cabinetului de Miniştri al Ucrainei cu privire la colaborarea în domeniul transportării ma-
teri-alelor nucleare între Federaţia Rusă şi Republica Bulgaria prin teritoriul Republicii Moldova şi teritoriul Ucrainei
11 MAEIE. F. 2, inv. 3-b, dos. 52, p. 72-73.
12 http://www.mfa.gov.md/cooperare-bilaterala/#visits. (citat: 16.05.2013).
13 MAEIE. F. 2, inv. 3-b, dos. 38, p. 5.
199
centuat importanţa cooperării în domeniul învăţământului, schimbului academic, asigurării cu literatură

şi manuale în limba bulgară. În încheierea discuţiilor au fost abordate problemele caracteristice perioadei
de tranziţie, cum ar fi, şomajul, inflaţia, pensiile etc.14
Vizita oficială la Sofia între 22-23 iunie 2000 a Prim-ministrului Republicii Moldova, Dumitru Bra-
ghiş, poate fi considerată un pas important în optimizarea relaţiilor bilaterale. Şedinţa plenară din cadrul
vizitei, unde au fost discutate o serie de aspecte ce ţin de colaborarea politico-economică şi social-cultu-
rală, s-a soldat cu semnarea a 4 Acorduri Interguvernamentale15.
În cadrul formatul interguvernamental al cooperării bilaterale a fost organizate câteva întruniri ale Comisiilor
mixte moldo-bulgare, care urmau să negocieze şi să aprobe lista mărfurilor pentru includerea lor în proiectul acor-
dului privind liberalizarea comerţului. În cadrul consultărilor s-au purtat negocieri şi au fost luate decizii privind
următoarele domenii: economie şi comerţ, domeniul standardizării, metrologiei şi certificării, sfera energetică, indu-
strie, producerea în domeniul agro-alimentar, turism, protecţia mediului şi ocrotirea sănătăţii16.
Cadrul juridic existent era suficient de atractiv pentru atragerea investiţiilor în scopul redresării
economiei naţionale şi dinamizării activităţii întreprinderilor mixte moldo-bulgare. În cele din urmă, în
anul 2000 se numărau 59 întreprinderi mixte cu capital statutar de 442,6 mii $ SUA, iar volumul produc-
ţiei acestor structuri a fost estimat la 1,45 mln. MDL17.
Vizitele înalţilor demnitari de stat în perioada 2007-2012 au avut ca scop valorificarea potenţialului
în diverse domenii şi schimbul de experienţă în vederea realizării aspiraţiilor de integrare în Uniunea
Europeană. De asemenea, pe agenda oficialilor ambelor state rămânea cooperarea în plan multilateral18.
Republica Moldova este interesată într-o participare mai activă la cooperarea economică regională a sta-
telor din Balcani, inclusiv în cadrul trilateralelor Grecia-România-Bulgaria şi Turcia-România-Bulgaria19.
Un factor important în aspect economic reprezintă colaborarea intercamerală, care constituia unul din
pilonii de bază a relaţiilor economice bilaterale, iar unul din obiectivele acestor structuri avea cel mai înalt grad
de valorificare – stabilirea contactelor directe cu producătorii din ambele state în scopul lansării producerii20.
Conform datelor Biroului Naţional de Statistică în Republica Moldova locuiesc 65 662 cetăţeni de
etnie bulgară. Conducerea Republicii Moldova acordă o atenţie deosebită minorităţilor etnice, care locu-
iesc pe teritoriul ţării. Această atitudine a fost exprimată prin emiterea la 30 martie 1992 a Decretului Pre-
zidenţial Nr. 420 cu privire la dezvoltarea culturii naţionale bulgare, iar la 23 iunie 1992 a fost adoptată o
Hotărâre specială a Guvernului nr. 428 cu privire la dezvoltarea culturii naţionale a populaţiei bulgare
din Republica Moldova.21 Cu referire la Decretul Prezidenţial, E.S. Domnul Jeliu Jelev a calificat principi-
ile formulate în conţinutul acestui act politic ca fiind ”un document fără precedent”22, care au fost con-
sfinţite în articolul 14 al Acordului de prietenie.
Dinamica în ascensiune a relaţiilor moldo-bulgare se datora prezenţei minorităţii bulgare în raioanele
Taraclia şi, căreia în 1993 Guvernul Bulgarie i-a acordat un ajutor umanitar în valoare de 5 mln. Leva23.
Începând cu anul 1989 în Republica Moldova activează Asociaţia social-culturală „Vazrajdane”, iar
limba bulgară se predă ca disciplină separată în 32 şcoli din satele populate compact de bulgari, la liceele
din Taraclia şi Ceadâr-Lunga. Din 1992 în Taraclia funcţionează un liceu cu predare în limba bulgară, iar
Colegiile pedagogice din Comrat şi Cahul alături de facultate de litere a Universităţii Pedagogice de Stat
„Ion Creangă” şi Universitatea din Comrat pregătesc specialişti de limbă bulgară. În baza Acordului Inter-
guvernamental cu privire la colaborarea în domeniul învăţământului, ştiinţei şi culturii, semnat la Sofia pe data
14 MAEIE. F. 2, inv. 3-b, dos. 42, p. 37.

15 Dumitru Braghiş în Bulgaria // Moldova Suverană, din 22.06.2000. (Acordul în domeniul sănătăţii şi ştiinţelor medicale, Acordul
privind călătoriile reciproce ale cetăţenilor, Acordul privind recunoaşterea reciprocă a actelor de studii şi a gradelor ştiinţifice, Aco-
rdul privind cooperarea în domeniul standardizării, metrologiei şi certificării.)
16 MAEIE. F. 2, inv. 3-b, dos. 50, p. 76-80.
17 MAEIE. F. 2, inv. 3-b, dos. 47, p. 23.
18 http://www.mfa.gov.md/cooperare-bilaterala/#visits. (citat: 16.05.2013).
19 MAEIE. F. 2, inv. 3-b, dos. 55, p. 6,
20 MAEIE. F. 2, inv. 3-b, dos. 47, p. 160.
21 MAEIE. F. 2, inv. 3-b, dos. 34, p. 43-47.
22 MAEIE. F. 2, inv. 3-b, dos. 35, p. 79, Молдавско-болгарские отношения узаконены в договоре о дружбе и сотрудничестве //
Независимая газета, 10.09.1992.

23 MAEIE. F. 2, inv. 3-b, dos. 32, p. 13,
200
de 17 mai 1993, anual sunt înmatriculaţi la studii în Bulgaria 50-60 absolvenţi ai liceelor din Moldova de
etnie bulgară şi 3-5 burse pentru absolvenţii moldoveni. În total au fost înmatriculaţi 392 de studenţi şi 14
doctoranzi, iar 15 cadre didactice şi cercetători ştiinţifici partea bulgară au plecat la stagii. În perioada
1990-1997 în oraşul Gabrovo au fost organizate cursuri de perfecţionare pentru 1100 profesori24.
O altă divergenţă, alături de refuzul Semnării Acordului de tranzitare a materialelor radioactive pe terito-
riul Republicii Moldova reprezintă statutul raionului Taraclia – problemă „internaţionalizată” în cadrul Şe-
dinţelor Consiliul Europei. Subiectul a fost epuizat odată cu Avizul Comisiei de la Veneţia referitor la Legea
privind reforma administrativ-teritorială, stabilind că ea nu contravine prevederilor Convenţiei Europene cu
privire la drepturile minorităţilor. Prin urmare, Comisia a stabilit că drepturile etnicilor bulgari şi ale co-
munităţii bulgare din Republica Moldova nu sunt lezate în nici un fel în urma implementării reformei ad-
ministrativ-teritoriale25. Odată cu semnarea Acordului între Guvernul Republicii Moldova şi Guvernul Re-
publicii Bulgaria cu privire la călătoriile reciproce ale cetăţenilor s-a înregistrat o diminuare a tensiunilor în
ceea ce priveşte subiectul introducerii regimului de vize26. Disputele au continuat prin condiţionarea semnării
Protocolului cu privire la cuantumul taxelor consulare percepute pentru perfectarea vizelor cu problema ratificării
Acordului cu privire la transportarea materialelor nucleare la staţia atomică Kozloduy27.
Pe lângă toate acestea, existau şi puncte de vedere comune cu privire la situaţia agravată în Balcani,
ambele pledând pentru metode paşnice de soluţionare a conflictelor în zonă28.
Situaţia politică în Republica Albania după victoria forţelor reformatoare din martie 1992, putea fi
caracterizată ca una stabilă, fiind instituit un regim democratic, cu o coaliţie guvernamentală pluripartită,
unde 35% din portofolii erau ocupate de social-democraţi şi republicani29.
Interesul Albaniei faţă de Republica Moldova, care îşi proclamase independenţa la 27 august 1991, a
fost demonstrat de către înalţii demnitari de stat30 prin recunoaşterea acesteia la 26 decembrie 1991. Acest
gest de onoare a fost apreciat de partea moldavă prin iniţiativa de a stabili relaţii diplomatice31 la 23 decem-
brie 199232. Ambele state şi-au exprimat dorinţa de a dezvolta relaţii în baza principiilor şi normelor Cartei
ONU, Actului Final de la Helsinki şi a Cartei de la Paris pentru o Europă nouă, precum şi de a consolida re-
laţiile de colaborare în toate domeniile şi, în mod special, în plan politic, economic şi cultural33. De aseme-
nea, a fost identificat un obiectiv primordial comun – integrarea în Uniunea Europeană34.
După o pauză de 2 ani, partea albaneză a solicitat o impulsionare a relaţiilor bilaterale în domeniul politic
şi social, pe prim plan fiind raporturile moldo-albaneze şi cele ale ambelor state cu România, iar pe plan secund -
inte-resul pentru minorităţile naţionale din Republica Moldova, în special pentru găgăuzi, şi evenimentele din
regiunea transnistreană, în special – statutul armatei a 14-a35. Cu referire la situaţia creată în Albania, au fost iden-
tificate o serie de probleme economice grave, care puteau genera un adevărat război civil36.
Relaţiile moldo-române la acel moment erau monitorizate şi de partea albaneză, acest interes fiind
demonstrat prin solicitarea unei întrevederi cu reprezentantul ambasadei Republicii Moldova la Bucu-
reşti37. Însă nu au rămas fără atenţie şi alte subiecte de pe arena politică regională, cum ar fi poziţia Gre-
ciei ca factor destabilizator extern, din cauza unei probleme cu tentă religioasă38.
24 MAEIE. F. 2, inv. 3-b, dos. 55, p. 5,

25 Comisia de la Veneţia consideră că în Moldova drepturile bulgarilor nu sunt încălcate // Moldova Suverană, 16 iulie 1999.
26 MAEIE. F. 2, inv. 3-b, dos. 52, p. 72.
27 MAEIE. F. 2, inv. 3-b, dos. 52, Nota nr. 05/3-2221 din 28.08.2000 a Ambasadei Bulgariei la Chişinău.
28 MAEIE. F. 2, inv. 3-b, dos. 42, p. 9.
29 MAEIE. F. 2, inv. 3-b, dos. 1, p. 2, Fişa ţării – Republica Albania.
30 MAEIE. F. 2, inv. 3-b, dos. 1, p. 4, Nota nr. 5/92 din 24 .01.1992.
31 MAEIE. F. 2, inv. 3-b, dos. 1, p. 6, Nota Ministerului Afacerilor Externe a Moldovei din 12.02.1992.
32 http://www.mfa.gov.md/cooperare-bilaterala/#relations/. (citat: 16.05.2013).
33 MAEIE. F. 2, inv. 3-b, dos. 1, p. 7, Notă nr. 1679/27 din 27.11.1992.
34 MAEIE. F. 2, inv. 3-b, dos. 1, p. 12, Notă din 26.11.1992.
35 MAEIE. F. 2, inv. 3-b, dos. 1, p. 22, Nota de convorbire nr. 851 din 27.07.1994 al a Ambasadorului Extraordinar şi Plenipotenţiar
al Republicii Moldova în România, Dl Grigore Eremei, cu Ambasadorul Extraordinar şi Plenipotenţiar al Republicii Albania la Bu-
cureşti, Dl Fran Cukaj.
36 MAEIE. F. 2, inv. 3-b, dos. 1, p. 22,
37 MAEIE. F. 2, inv. 3-b, dos. 1, p. 24, Notă de convorbire nr. 1134 din 26.10.1994 a Ministrului Consilier Emil Ciobu cu Secretarul II
al Ambasadei Republicii Albania la Bucureşti, Valter Ibrahimi.

38 MAEIE. F. 2, inv. 3-b, dos.1, p. 24 (parlamentul albanez a adoptat o nouă Constituţie, care prin decizia Preşedintelui ţării este pre-
zentată referendumului naţional. Proiectul conţine un articol, care prevedea că în fruntea bisericii ortodoxe albaneze să stea un al-
201
În cadrul unei serii de vizite şi întrevederi la nivel înalt au fost urmate aceleaşi direcţii prioritare de
politică externă rezumate la extinderea şi consolidarea cadrului juridic bilateral în mai multe domenii, am-
plificarea schimburilor comerciale, deoarece acestea rămâneau nesemnificative o lungă perioadă de timp.
Presupunem că acestea erau modeste din motiv că Albania nu făcea parte din pieţele prioritare de ordin
strategic de export şi atragerea investiţiilor, aceasta datorându-se potenţialului redus al acestei pieţe din
punct de vedere al consumului, cât şi capacitatea ţării de a investi în exterior. Însă, cu toate acestea, Republi-
ca Moldova a acceptat deschiderea unei Case de Comerţ (CC) la Tirana, fiind atrasă de disponibilitatea păr-
ţii albaneze de a oferi edificiu gratuit şi servicii de întreţinere pentru o perioadă de 3 ani39.
Discuţiile purtate pe marginea acestui subiect au trezit o serie de opinii controversate, un argument
forte fiind Casele de Comerţ deschise în Germania şi Cehia, care nu s-au dovedit a fi funcţionale. Una din
cauze a fost faptul că funcţionarii CC nu se subordonează Guvernului Republicii Moldova, iar alta – vo-
lumul exportului în această ţară nu depăşeşte 700 mii $ SUA40. După o perioadă de negocieri şi consultări
interministeriale s-a decis asupra formei juridice de organizare a acestei structuri, au fost identificate cate-
goriile de mărfuri ce ar prezenta interes pe piaţa albaneză, s-a elaborat un plan de acţiuni privind estima-
rea cheltuielilor suportate de Republica Albania41.
Dialogul politic moldo-albanez a cunoscut o uşoară impulsionare pe parcursul anului 2002, graţie
întrevederilor la nivel înalt în cadrul forurilor internaţionale, unde au fost semnate primele documente
juridice între cele două state42. În calitate de membri ai Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est,
Republica Moldova şi Republica Albania au ajuns la înţelegerea de a semna Acordul interguvernamental cu
privire la Comerţul Liber.
O etapă importantă în dinamizarea relaţiilor bilaterale au jucat consultările politice desfăşurate la
14 martie 2003 la Chişinău, între Ministerele Afacerilor Externe ale Republicii Moldova şi Republicii
Albania. Acest pas a facilitat evaluarea relaţiilor bilaterale moldo-albaneze, au favorizat intensificarea di-
alogului politic şi negocierile în cadrul proiectelor bilaterale. De asemenea, consultările au oferit un bun
prilej pentru coordonarea poziţiilor pe marginea aspectelor ce ţin de cooperarea şi sprijinul reciproc în
cadrul organizaţiilor internaţionale şi regionale în contextul integrării europene43.
În cadrul mai multor reuniuni internaţionale a fost reiterată intenţia de extindere a cadrului juridic bi-
lateral şi subliniată aspiraţia de integrare în UE a Republicii Moldova, alături de recentele evoluţii în soluţio-
narea conflictului transnistrean. De asemenea, pe agenda zilei au fost incluse subiectele valorificării la maxi-
mum a potenţialului comercial economic şi cooperării la nivel regional şi sub-regional44.
În cadrul întrevederilor de format extins, partea moldavă şi-a confirmat interesul pentru activizarea
relaţiilor moldo-albaneze, iar în acest context reprezentaţilor delegaţiei albaneze i-au fost adresate mulţu-
miri pentru susţinerea admiterii Republicii Moldova în calitate de membru observator în cadrul organi-
zaţiei Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-est, menţionând importanţa a acestui for internaţional
pentru Republica Moldova. Sprijinul acordat anterior a determinat înalţii demnitari de stat de la Chişinău
să adreseze o altă rugăminte - de a recomanda includerea Republicii Moldova în Tratatul privind crearea
Comunităţii Energetice din Europa de Sud-est, ceea îi va permite Republicii Moldova să se integreze în
banez care a activat în ţară nu mai puţin de 20 ani, iar la momentul respectiv, în fruntea acestei confesiuni , care constituie 20% din
populaţia Albaniei stă un cetăţean al Greciei. Oficialităţile greceşti au atacat acest articol, punând problema evacuării celor circa 60
000 cetăţeni albanezi care muncesc pe teritoriul Greciei. Potrivit informaţiilor furnizate de Secretarul II, în Albania începând cu
anul 1992 au fost privatizate peste 90 % din terenurile agricole. În anul 1993 volumul PIB-ului al acestei ramuri a economiei naţio-
nale a înregistrat o creştere, alături de industrie, astfel favorizând scăderea inflaţiei.)
39 MAEIE. F. 4, inv. 3-b, dos. 220.1 (2005-2006), p. 6, Nota informativă nr. 40/04 din 27.01.2005 privind deschiderea Casei de comerţ
a Republicii Moldova.
40 MAEIE. F. 4, inv. 3-b, dos. 220.1 (2005-2006), p. 10, Nota de serviciu referitor la deschiderea Casei de comerţ a Republicii Mol-
dova în Albania.
41 MAEIE. F. 4, inv. 3-b, dos. 220.1 (2005-2006), p. 11-12, Nota de serviciu referitor la deschiderea Casei de comerţ a Republicii Mol-
dova în Albania.
42 MAEIE. F. 4, inv. 3-b, dos. 220.2, p. 124, Schiţa relaţiilor bilaterale. Relaţiile politico-diplomatice moldo-albaneze (Acordul între
Guvernul Republicii Moldova şi Republicii Albania u privire la abolirea regimului de vize pentru titularii paşapoartelor diploma-
tice sau de serviciu, Convenţia între Guvernul Republicii Moldova şi Republicii Albania pentru evitarea dublei impuneri şi preve-
nirea evaziunii fiscale cu privire la impozitele pe venit şi capital).
43 Ibidem, p.125.
44 Ibidem, p. 126.
202
această regiune şi în domeniul energetic prin participare la schimburile de pe Piaţa Energetică Unică a
Europei de Sud-est.
Pe parcursul anului 2003, misiunile diplomatice şi consulare ale Republicii Moldova, precum şi ofi-
ciile consulare de la punctele de trecere ale frontierei de stat, au eliberat cetăţenilor albanezi 150 vize45.
Problema securităţii în Balcani, după conflictul din Kosovo, era deseori discutată în cercurile diplo-
matice. În cadrul unei întrevederi, ambasadorul albanez s-a referit la Planul de reconstruire a Balcanilor,
totodată atenţionând asupra problemei refugiaţilor cu care se confruntă Albania46. Un subiect la fel de
important este susţinerea reciprocă a iniţiativelor în cadrul organismelor internaţionale, acesta fiind ac-
tual graţie Summit-ului de la Sarajevo din 29-30 iulie 1999 a Pactului de Stabilitate şi Vecinătate în Europa
de Sud-est şi a importanţei acceptării Republicii Moldova la procesul Royaumont47.
Cu titlu informativ, după 1992 Albania acumula experienţa în domeniul investiţiilor străine şi un
pas esenţial în intensificarea acestui proces a fost deschiderea frontierelor pentru cetăţenii SUA şi UE, o
activitate intensă în sfera investiţională fiind desfăşurată de investitorii din Republica Elenă şi Italia48.
O problemă de interes comun – traficul de fiinţe umane şi a migraţiei ilegale din Republica Moldo-
va via Albania - a fost activ discutată în cadrul întrevederilor ambasadorului Republicii Moldova şi a Re-
publicii Albania la Moscova49. La acest capitol a fost menţionată importanţa semnării şi intrării în vigoare
a Acordului între Ministerele Afacerilor Interne privind colaborarea în domeniul combaterii criminalită-
ţii, Acordul interguvernamental privind preluarea şi transferarea persoanelor reţinute şi a celor aflate
nelegitim pe teritoriul Republicii Moldova şi Albaniei. De asemenea, s-a reiterat subiectul semnării Acor-
dului de colaborare între Ministerul Justiţiei al Albaniei şi al Republicii Moldova, precum şi efectuarea
schimbului permanent de informaţii50.
Consultările interguvernamentale în aspect politic au jucat un rol important privind evaluarea rela-
ţiilor moldo-albaneze, intensificarea dialogului interministerial, analiza proiectelor bilaterale în proces de
negocieri şi în desfăşurare. Prin urmare, aceste consultări au oferit un bun prilej pentru coordonarea pozi-
ţiilor pe marginea aspectelor ce ţin de cooperarea şi sprijinul reciproc în cadrul organizaţiilor internaţi-
onale şi regionale în contextul integrării europene.
Privind retrospectiv, remarcăm faptul că dezmembrarea Iugoslaviei a început în 1991, după care,
consecutiv Slovenia, Croaţia, Macedonia alături de Bosnia şi Herţegovina şi-au declarat independenţa,
una din noile entităţi a rezultat în Serbia şi Muntenegru. Între anii 2003 şi 2006, RFI s-a redenumit Uni-
unea Serbia şi Muntenegru, care s-a desfiinţat în iunie 2006 prin declaraţia de independenţă a Munte-
negrului.
Suveranitatea şi independenţa Republicii Serbia şi Muntenegru a fost recunoscută de Republica
Moldova la 19 decembrie 1994, iar la data de 15 martie 1995, în oraşul Sofia a fost semnat Protocolul cu
privire la stabilirea relaţiilor diplomatice. Interesul părţii sârbe pentru intensificarea dialogului bilateral şi
disponibilitatea menţinerii unei dinamici pozitive a formatului bilateral a fost demonstrat în cadrul unei
serii de vizite efectuate de oficialii Republicii Serbiei şi Muntenegru51.
Între anii 1994-1997 relaţiile bilaterale au cunoscut o stagnare, iar odată cu crearea unui areal favo-
rabil cooperarea bilaterală a înregistrat o ascensiune constantă. Dinamica colaborării moldo-sârbe a fost
condiţionată de următorii factori: apartenenţa la arealul dunărean, apartenenţa la confesiunea ortodoxă,
calitatea de membru al Pactului de Stabilitate, aspiraţii de integrare în Uniunea Europeană.
45 MAEIE. F. 4, inv. 3-b, dos. 220.2, p. 66

46 MAEIE. F. 2, inv. 3-b, dos. 138, p. 20, Nota de convorbire nr. 959/07.10.99 referitor la întrevederea Dlui Valeriu Bobuţac, Ambasa-
dor al Republicii Moldova în Federaţia Rusă cu dl. Shaqir Vukaj, Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar al republicii Albania în
Federaţia Rusă.
47 MAEIE. F. 4, inv. 3-b, dos. 220.1, p. 5, Nota informativă nr 504 din 27.07.99 cu privire la convorbirea Doamnei Eugenia Chistruga,
Însărcinat cu Afaceri A.I. cu E.S. Domnul Shaqir Vukaj, Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar Republicii Albania în Republica
Moldova cu sediul la Moscova.
48 MAEIE. F. 2, inv. 3-b, dos. 1, p. 48, Nota de convorbire a Ministrului Consilier Emil Ciobu cu dl Valter Ibrahimi, secretar II al Am-
basadei Republicii Albania în România.

49 MAEIE. F. 4, inv. 3-b, dos. 220.1, p. 15, Nota informativă nr. 808 din 07.06.02 cu privire la convorbirea Ambasadorului Extraordi-
nar şi Plenipotenţiar al Republicii Moldova în Federaţia Rusă Vladimir Ţurcan, cu Ambasadorul Extraordinar şi Plenipotenţiar al
Republicii Albania în Federaţia Rusă, Avni Djelili.
50 Ibidem.
203
Datele statistice privitor la comerţul extern cu Serbia şi Muntenegru aduc cifre foarte modeste, iar
în opinia oficialilor ambelor state potenţialul în domeniul economic continuă să rămână nevalorificat din
cauza lipsei cadrului juridic, care a fost considerat cel mai important impediment în calea dezvoltării rela-
ţiilor comercial-economice52.
Soluţionarea unui şir de probleme în calea integrării europene se numără printre primele obiective
pe agenda politicienilor ambelor state. După cum s-a menţionat, integrarea europeană constituie o direc-
ţie prioritară atât a politicii externe a Republicii Moldova53, cât şi a Serbiei şi Muntenegru, realizarea că-
reia presupune conjugarea eforturilor comune ale diverselor instituţii de stat.
Referitor la cooperarea multilaterală, aceasta s-a dovedit a fi „mărul discordiei” după pronunţarea
delegaţiei sârbe contra aderării Republicii Moldova la Pactul de Stabilitate în Europa de Sud-est alături de
Bulgaria şi Macedonia54.
Semnarea Acordului de Liber Schimb era privită ca un pas important în dinamizarea relaţiilor econo-
mice bilaterale.55 În vederea impulsionării comerţului dintre Republica Moldova şi Serbia şi Muntenegru
era considerată oportună organizarea expoziţiilor, încurajarea contactelor directe între oamenii de afaceri.
În acelaşi timp, Moldova ar putea deveni o „punte de trecere” pentru mărfurile din Serbia şi Muntenegru
în spaţiul CSI56.
La 5 iunie 2006, Serbia şi-a declarat independenţa, luând fiinţă actualul stat: Republica Serbia. Ser-
bia şi-a depus oficial candidatura pentru a adera la UE la 22 decembrie 2009. La 14 iunie 2010 a fost lansat
procesul de ratificare a Acordului de Stabilizare şi Asociere a Serbiei cu UE. La 1 martie 2012, Consiliul
European a decis acordarea statutului de candidat la aderarea la UE Serbiei.
Serbia a devenit membru al Parteneriatului pentru Pace (PfP) la 14 decembrie 2006. În decembrie
2007, Parlamentul Serbiei a adoptat o rezoluţie privind neutralitatea militară a acestui stat, până la or-
ganizarea unui referendum popular. Reticenţa faţă de integrarea euro-atlantică este legată de bombarda-
mentele NATO asupra Serbiei din anul 1999. La Summit-ul de la Bucureşti (3-4 aprilie 2008) s-a arătat că
NATO doreşte dezvoltarea în continuare a unei relaţii ambiţioase şi substanţiale cu Serbia, manifestându-
şi disponibilitatea de a invita această ţară la faza de Dialog Intensificat, însă numai în urma unei solicitări
a Belgradului în acest sens.
Serbia este participantă/membră a principalelor formate de cooperare regională: Procesul de Coo-
perare în Sud-estul Europei (SEECP), Consiliul Cooperării Regionale (RCC), Iniţiativa Central Europeană
(ICE), Organizaţia Cooperării Economice a Mării Negre (OCEMN), Centrul SECI/SELEC, precum şi
semnatară a noului CEFTA (Bucureşti, decembrie 2006). În 2011, Serbia a deţinut preşedinţia Iniţiativei
Central Europene (ICE). În aprilie 2011, Serbia a preluat preşedinţia Iniţiativei Regionale pentru Migraţie,
Azil şi Refugiaţi (MAARI), în mai 2011 pe cea a Iniţiativei Adriatico-Ionice, iar din iunie 2011, pe cea a
Procesului de Cooperare în Europa de Sud-est (SEECP). În. Serbia deţine în primul semestrul al anului
2012 Preşedinţia în Exerciţiu a Organizaţiei Cooperării Economice a Mării Negre (OCEMN).
În concluzie, conchidem că relaţiile moldo-sârbe nu au înregistrat o ascensiune în plan politic sau eco-
nomic, acest lucru fiind confirmat prin cele 10 acorduri bilaterale semnate, care nu au reuşit a fi valorificate.
Un alt stat din spaţiul iugoslav – Bosnia şi Herţegovina – şi-a declarat independenţa de fosta Iugoslavie
la 1 martie 1992, după care au continuat tensiuni şi incidente militare care au condus, la 6 aprilie, la izbucnirea
războiului. Republica Moldova a recunoscut independenţa Republicii Bosnia şi Herţegovina la 29 mai 1992,
stabilind relaţii diplomatice la 18 noiembrie 1993, urmare a unui schimb de note între ministerele de externe57.
Raporturile bilaterale între oficialii celor două state au avut un caracter sporadic, limitându-se la
întrevederi în cadrul unor foruri internaţionale sau în cadrul organizaţiilor internaţionale, iar cadrul ju-
ridic este unul mai mult decât modest, după mai multe runde de negocieri fiind încheiate doar 5 acorduri
de cooperare.
52 MAEIE. F. 4, inv. 3-b, dos. 220.1 (2002), p. 8-9.

53 MAEIE. F. 4, inv. 3-b, dos. 220.1 (2002), p. 26, Adresarea nr.01/1-196 din 24.10.2002a Preşedintelui Republicii Moldova, Vladimir
Voronin, către Preşedintele Serbiei şi Muntenegru, Vojislav Kostunica.
54 MAEIE. F. 4, inv. 3-b, dos. 220.1-221 (2003), p. 9.
55 MAEIE. F. 4, inv. 3-b, dos. 220.1-221 (2003), p. 45.
56 MAEIE. F. 4, inv. 3-b, dos. 220.1-221 (2003), p. 121.
204
Relaţiile moldo-bosniace s-au aflat o perioadă îndelungată în fază latentă, deoarece nu au fost pe
deplin valorificate contactele economice şi schimburile comerciale. Este necesar de menţionat că Bosnia şi
Herţegovina reprezintă interes pentru Republica Moldova nu doar pentru resursele naturale şi energe-
tice, dar şi pentru profilul de ţară agrară, agricultura fiind axată pe creşterea animalelor (bovine şi por-
cine) şi cultivarea tutunului, cerealelor, cartofi, sfeclei de zahăr ş.a.
Aspectul multilateral al cooperării s-a conturat în cadrul organismelor regionale, unde ambele state
contau pe sprijinul reciproc. Partea moldavă vedea realizarea unor proiecte comune în cadrul Pactului de
Stabilitate şi conta mult pe susţinerea Bosniei şi Herţegovinei în vederea definitivării procedurii de aderare
a Republicii Moldova la Procesul de Cooperare în Europa de Sud-est (SEECP), având în vedere că Bosnia şi
Herţegovina deţinea preşedinţia la acel moment.58Cooperarea în carul SECI era considerată de partea mol-
davă ca una din verigile importante în procesul de integrare europeană59, care rămânea obiectivul primor-
dial comun de politică externă60 şi la începutul anului 2003 ambele state erau la acelaşi nivel privind relaţiile
contractuale cu Uniunea Europeană, aspirând să obţină statutul de membru asociat.
Cooperarea în domeniile de interes comun, cum ar fi reglementarea politicilor migraţionale, com-
baterii traficului ilicit de fiinţe umane şi migraţiunii ilegale, rămâne pe agenda politică a ambelor state şi
necesită a fi dinamizată prin acţiuni concrete.
Declanşarea unor conflicte interetnice pe teritoriile ambelor state a alimentat interesul reciproc în ve-
derea unor consultări pe marginea soluţionării paşnice a diferendelor. De asemenea, un schimb de experi-
enţă era la fel de binevenit şi în domeniul protecţiei minorităţilor naţionale în scopul ameliorării tensiunilor
în relaţiile interetnice şi crearea unui climat de echitate şi toleranţă în spiritul valorilor europene.
Un pas esenţial în extinderea cadrului juridic bilateral reprezenta, în opinia ambelor state, deschi-
derea Camerelor de Comerţ şi Industrie (CCI), deoarece din experienţa cu alte state, cooperarea inter-
camerală menţine dinamica schimburilor economice la un bilanţ pozitiv.
Întrevederile înalţilor demnitari de stat pe parcursul perioadei 2003-2008 nu au avut un caracter
prolific şi nu au contribuit la extinderea cadrului juridic existent61.
Relaţiile cu Croaţia – un stat vecin al Bosniei şi Herţegovina, au fost stabilite după ce Republica Mol-
dova a recunoscut independenţa acesteia la 29 mai 1992 prin decretul nr. 132 al Preşedintelui Republicii Mol-
dova. Printr-un schimb de note între Ministerele Afacerilor Externe la 28 iulie 1992 au fost stabilite relaţiile
diplomatice, după care a urmat acreditarea Ambasadorului Croaţiei în Moldova la 9 februarie 199462.
O perioadă îndelungată, contactele diplomatice bilaterale au avut un caracter sporadic, limitânduse la
vizitele la Chişinău a Ambasadorului croat, Nikola Debelic, precum şi la cea a Prim-vice ministrului al Afacerilor
Externe al Republicii Croaţia, Smijan Simac. Ambele părţi şi-au declarat disponibilitatea să activizeze aceste con-
tacte prin elaborarea unui cadru juridic, iar primul pas în această direcţie a fost proiectul Protocolului de colabo-
rare între Ministerele de Externe a celor două state, transmis la 26 aprilie 1995 de către partea croată63. În anul
1995, Croaţia era unica ţară din spaţiul ex-iugoslav care acreditase amba-sador în Republica Moldova64.
După consultările între ministerele de resort au fost stabilite câteva domenii de cooperare reciproc
avantajoase: economic, agroalimentar şi industrial, iar crearea unor întreprinderi mixte era binevenită în
sfera producerii maşinilor agricole (combine), fabricarea sticlei din materia primă locală (din deşeurile in-
dustriei vinicole), fabricarea fibrelor sintetice, masei plastice, îngrăşămintelor chimice etc.
Cadrul juridic a fost elaborat pe parcursul unei perioade mai îndelungate, rămânând totuşi unul
modest, deoarece au fost semnate doar 15 acorduri de cooperare bilaterală. Raporturile politice s-au dez-
voltat cu precădere în cadrul organismelor internaţionale, Republica Moldova acordând susţinere Croaţi-
ei şi viceversa, în cadrul ONU, OSCE, Iniţiativa Central Europeană, Comisia Dunării. De asemenea, în
eforturile sale de a deveni membru al Consiliului Europei, Republica Moldova a susţinut candidatura
Croaţiei, ultima fiind admisă în toamna anului 199665.
58 MAEIE. F. 4, inv. 3-b, dos. 220.1-220.2 (2002-2003), p.43

59 MAEIE. F. 4, inv. 3-b, dos. 220.1-220.2 (2002-2003), p.34
60 MAEIE. F. 4, inv. 3-b, dos. 220.1-220.2 (2002-2003), p.56
61 http://www.mfa.gov.md/cooperare-bilaterala/#visits. (citat: 16.05. 2013).
63 MAEIE. F. 4, inv. 3-b, dos. 82, p. 28
64 MAEIE. F. 4, inv. 3-b, dos. 83, p. 21
65 MAEIE. F. 4, inv. 3-b, dos. 83, p. 30
205
Deja în anul 2000, Republica Croaţia era membru cu drepturi depline al Pactului de stabilitate pen-
tru Europa de Sud-est, statut la care aspira Republica Moldova, deşi Croaţia tranzita la acel moment o
perioadă de transformări politice şi economice similare celor cu care se confruntau şi alte state din Sud-
estul Europei. În acelaşi an, experţii în relaţii internaţionale prognozau o integrare rapidă a Croaţiei în
structurile europene şi nord-atlantice66.
Republica Moldova putea beneficia de experienţa Croaţiei, într-o serie de aspecte, ţinând cont de
unele afinităţi de ordin istoric, politic şi economic existente între cele două ţări. În acest context sunt de
menţionat: aflarea sub regimuri totalitare, probleme interetnice, care au generat războaie interne, peri-
oada de tranziţie, aspiraţii comune de aderare la Uniunea Europeană.
Intensificarea relaţiilor economice bilaterale era privită ca una importantă graţie amplasării geogra-fice
favorabile. În acest context, aşezarea geografică bine poziţionată este un teren propice pentru extinderea ex-
portului Republicii Moldova pe pieţele Europei de Sud. Croaţia dispune de o bogată experienţă în crearea
întreprinderilor mixte tocmai de pe timpul aflării acesteia în componenţa Republicii Federative Iugoslavia.
Înfiinţarea companiilor moldo-croate era privită ca un pas sigur în crearea unei infrastructuri favorabile circui-
tului capitalului, bunurilor, forţei de muncă etc. atât spre Croaţia, cât şi spre ţările din proximitate67.
Croaţia face parte din grupul ţărilor cu economii mici şi deschise, conectată în mare parte la pieţele
externe. Priorităţile politicii economice a Croaţiei sunt creşterea competitivităţii pe piaţa mondială, conso-
lidarea stabilităţii macroeconomice şi continuarea reformelor structurale, creşterea producţiei şi a schim-
burilor comerciale, creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă, stimularea investiţiilor private şi
armonizarea mediului de afaceri la cerinţele pieţei europene. Principalii parteneri comerciali: Italia, Ger-
mania, Rusia, Bosnia-Herţegovina, Slovenia.
Aspectul economic al relaţiilor moldo-croate era departe de a avea un caracter dinamic din cauza
unei lungi perioade de ”intenţii” care tergiversau crearea unei baze juridice bilaterale.
În pofida faptului că cadrul juridic lipsea, este de menţionat că în anul 1996 volumul schimburilor co-
merciale a înregistrat un anumit progres faţă de anul 1995. Volumul total al comerţului extern a constituit 1
mln. 908 mii $ SUA, exportul fiind de 160,774 $ SUA, ceea ce constituia 8,43 %, iar importul atingând cifra de 1
mln. 747 mii $ SUA, reprezenta 91,57%. (Această statistică nu cuprinde raioanele din stânga Nistrului)68.
Croaţia este membră în ONU, Consiliul Europei, OSCE, Organizaţia Mondială a Comerţului
(OMC), Iniţiativa Central - Europeană, CEFTA, SEECP, SECI etc., iar prin aderarea la NATO în 2009 şi-a
îndeplinit unul din obiectivele strategice de politică externă. După semnarea Tratatului de Aderare la
Uniunea Europeană la 9 decembrie 2011, Croaţia a devenit observator activ, urmând ca, după ratificarea
Tratatului în statele membre şi în Croaţia, să devină membru cu drepturi depline, la 1 iulie 2013.
Republica Moldova a recunoscut independenţa şi suveranitatea Macedoniei prin Decretul nr. 358
al Preşedintelui Republicii Moldova din 19 decembrie 1994, însă situaţia din spaţiul iugoslav, situaţia
internă din Republica Moldova, precum şi relaţiile Macedoniei cu ţările vecine, în particular cu Grecia şi
Albania, au determinat amânarea acestei hotărâri69.
Aspiraţiile comune de integrare în Uniunea Europeană a Republicii Moldova şi Republicii Mace-
donia au determinat ambele să state să-şi fixeze atenţia asupra etapelor la care fiecare din acestea deja a
înregistrat unele realizări. Deşi fusese semnat Acordul de Liber Schimb dintre Republica Moldova şi Mace-
donia, cu regret existenţa unui cadrul juridic nu a reuşit să asigure o dinamică activă a schimburilor co-
merciale, ceea ce nemulţumea ambele părţi. În scopul amplificării schimburilor comercial-economice, ală-
turi de Macedonia, un vot de încredere Republicii Moldova i-a fost oferit din partea Croaţiei în vederea
includerii Republicii Moldova în Acordul de Liber Schimb Central-European (CEFTA)70, precum şi iniţia-
tiva UE de creare a unei zone de liber schimb în Sud-estul Europei.
Republica Macedonia a marcat mai multe realizări pe calea integrării europene, reuşind să semneze
în anul 2001 Acordul de Stabilizare şi Asociere cu UE, iar în decembrie 2005 a obţinut statutul de ţară can-
66 MAEIE. F. 4, inv. 3-b, dos. 85, p. 53

67 MAEIE. F. 4, inv. 3-b, dos. 85, p. 54.
68 MAEIE. F. 4, inv. 3-b, dos. 83, p. 31
69 MAEIE. F. 4, inv. 3-b, dos. 220.2 (2006), p. 69, Relaţiile moldo-macedonene.
70 MAEIE. F. 4, inv. 3-b, dos. 220.2 (2006), p. 118, Nota informativă nr. 497.2/6/104 din 28.02.2006 privitor la vizita oficială în Re-
publica Albania şi Republica Macedonia a Preşedintelui Republicii Moldova Vladimir Voronin.
206
didată pentru aderare. În acest context, oficialităţile macedonene şi-au exprimat disponibilitatea de a oferi
Republicii Moldova un sprijin pe calea integrării europene, menţionând faptul că Macedonia s-a bucurat
de sprijinul Sloveniei şi Ungariei în procesul de negocieri.
Unul dintre domeniile de interes comun s-a dovedita fi cel al proprietăţii intelectuale, fapt confir-
mat de Agenţia de Stat pentru Proprietatea Intelectuală a Republicii Moldova (AGEPI), care are stabilite
relaţii de colaborare cu instituţiile similare din Albania şi Macedonia, valorificate atât la nivel bilateral, cât
şi în cadrul organismelor regionale şi internaţionale specializate. Cooperarea bilaterală cu oficiile din Al-
bania şi Macedonia vizează, în special, schimbul de informaţii în domeniul proprietăţii intelectuale, dis-
cutarea şi coordonarea poziţiilor în cadrul diferitor consultări şi întruniri regionale; schimbul de experi-
enţă în domeniul examinării şi acordării protecţiei pentru obiectele de proprietate intelectuală. Prin ur-
mare, cadrul de cooperare se vedea oportun de extins prin schimbul de experienţă în domeniul racor-
dării sistemelor naţionale de proprietate intelectuală la rigorile sistemului comunitar; colaborarea în lupta
cu contrafacerea şi pirateria, alături de informarea reciprocă asupra mecanismelor viabile de represiune a
încălcărilor drepturilor de proprietate intelectuală; coordonarea poziţiilor şi susţinerea reciprocă în cadrul
organizaţiilor specializate, în special, în cadrul, instituţiilor comunitare de specialitate71.
Guvernul Republicii Elene a recunoscut independenţa Republicii Moldova ca urmare a declaraţiei
emise de Preşedinţia Comunităţii Europene din numele statelor membre la 31 decembrie 199172, iar rela-
ţiile diplomatice au fost stabilite prin schimbul de note din 27 martie 1992 prin intermediul Ambasadei
Greciei la Moscova73.
Ambasada Greciei la Moscova a solicitat Republicii Moldova examinarea notei expediate drept ce-
rere oficială de aderare la Zona Economică Liberă din bazinul Mării Negre în calitate de membru – fondator şi
acordarea sprijinului în vederea acceptării acesteia alături de Iugoslavia, împreună fiind la un stadiu
avansat în elaborarea unui asemenea text în calitate de observatori74.
Trecutul istoric şi apartenenţa la spaţiul cu spiritualitate ortodoxă au fost punctele cheie menţionate
de şeful diplomaţiei elene, iar relaţiile Republicii Moldova cu Grecia au fost calificate drept „excelente”75.
Prezenţa minorităţii greceşti pe teritoriul Basarabiei constituie o punte de legătură şi una din pietrele de
temelie care vor rămâne la baza bunelor relaţii moldo-elene76.
Republica Elenă promovează o politică externă independentă şi se bucură de autoritate în plan
regional, pronunţându-se pentru soluţionarea diferendelor pe cale paşnică, împotriva militarizării spa-
ţiului cosmic, pentru transformarea Balcanilor într-o zonă denuclearizată şi pentru cooperarea economică
reciproc avantajoasă a ţărilor din Bazinul Mării Negre. Guvernul Greciei a condamnat proclamarea aşa-
numitei Republici Turce a Ciprului de Nord şi s-a pronunţat în favoarea reglementării problemei cipriote
conform rezoluţiilor ONU. Este necesar de menţionat unele aspiraţii antiamericane, explicate parţial prin
susţinerea multilaterală a Turciei de către SUA. De asemenea a fost salutată iniţiativa prim-ministrului
grec K. Mitsotakis în reglementarea crizei iugoslave, pe marginea căreia la Belgrad au fost purtate la 8
aprilie 1993 tratative cu părţile implicate în conflict şi iniţiativa de colabora cu Republica Moldova în cad-
rul organismelor internaţionale – ONU, CSCE, precum şi în cadrul organizaţiei pentru Cooperare Econo-
mică a ţărilor riverane Mării Negre77.
Unul din punctele de reper privind extinderea sferelor de colaborare, abordat în cadrul diverselor
întrevederi la nivel înalt78, a fost sectorul energetic, care se vedea valorificat prin participarea firmelor
elene la reconstrucţia centralelor electrice din Republica Moldova, acestea având un grad sporit de
uzură79. Scopul era determinat de intenţia Greciei de a primi în schimb energie electrică din Moldova80 pe
71 MAEIE. F. 4, inv. 3-b, dos. 220.2 (2006), p. 152, Nota informativă nr. 214 din 02.09.2006 privitor la cooperarea în domeniul proprietăţii intelectuale.
72 MAEIE. F. 2, inv. 3-b, dos. 94. p. 6, Adresarea din 02.01.1992 a Prim-ministrului Greciei, Constantin Mitsotakis, către E.S.
Preşedintele Republicii Moldova, Mircea Snegur.
73 MAEIE. F. 2, inv. 3-b, dos. 94. p. 39, Puncte de reper pentru convorbirile cu Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Grecia.
74 MAEIE. F. 2, inv. 3-b, dos. 94. p. 10, Nota Ambasadei Greciei la Moscova nr. 1320.IA/29 din 24.02.1992.
75 MAEIE. F. 2, inv. 3-b, dos. 94. p. 39.
76 MAEIE. F. 2, inv. 3-b, dos. 104. p. 32. Grecii din Republica Moldova.
77 MAEIE. F. 2, inv. 3-b, dos. 94. p. 38, Puncte de reper pentru convorbirile cu Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Grecia.
78 MAEIE. F. 2, inv. 3-b, dos. 96. p. 15, Nota informativă cu privire la vizita oficială a Dlui Nicolae Ţâu, Ministru al afacerilor externe
a Republicii Moldova în Republica Elenă din 17-18 mai 1993.

79 MAEIE. F. 2, inv. 3-b, dos. 94. p. 50, Nota Ambasadei Greciei la Moscova nr. 2219 din 29.10.1993.
207
vechiul traseu via România81, însă asemenea intenţii au venit şi din partea unor companii din Franţa,
toate rămânând la nivel de declaraţii o perioadă îndelungată82.
Fluxul de cetăţeni ai Republicii Moldova în Grecia a înregistrat în ultimii ani o creştere considera-
bilă, majoritatea dintre care erau ilegal angajaţi în câmpul muncii. Lipsa unui cadru juridic transparent a
creat o serie de dificultăţi la repatrierea acestora, transportarea corpurilor neînsufleţite în ţara de origine,
soluţionarea litigiilor între angajat şi angajator în instanţele de judecată, legalizarea actelor etc. Dezbate-
rile pe marginea subiectului protecţiei consulare a cetăţenilor Republicii Moldova aflaţi la muncă în Gre-
cia a fost pe larg dezbătut la nivel înalt, iar după o serie de consultări la Atena a fost deschis Consulatul
General al Republicii Moldova în scopul protecţiei consulare şi acordării asistenţei juridice necesare cetă-
ţenilor moldoveni domiciliaţi permanent sau provizoriu pe teritoriul acestui stat83.
În concluzie, conţinutul documentelor politico-diplomatice alături de caracterul vizitelor la nivel
înalt, confirmă natura unei relaţii prolifice, care a cunoscut în ultimii ani o ascensiune sporită, odată cu
stabilirea noilor reguli ale jocului geopolitic şi geostrategic în spaţiul balcanic şi mediteranean, regiunea
Mării Negre şi Orientul Apropiat. Este de menţionat faptul, că politicienii moldoveni au conştientizat im-
portanţa cultivării şi promovării relaţiilor politico-diplomatice într-o manieră constructivă cu statele din
Balcani în contextul asigurării stabilităţii în regiune şi materializării aspiraţiilor spre relaţii durabile de
bună vecinătate.
© GROSU Ruslana
80 MAEIE. F. 2, inv. 3-b, dos. 94. p. 52, Nota Ambasadei Greciei la Moscova nr. 1150.5/79 din 12.08.1993.
81 MAEIE. F. 2, inv. 3-b, dos. 96. p. 15, Nota informativă cu privire la vizita oficială a Dlui Nicolae Ţâu, Ministru al afacerilor externe
a Republicii Moldova în Republica Elenă din 17-18 mai 1993.
82 MAEIE. F. 2, inv. 3-b, dos. 94. p. 53, Nota nr. 26-1788 din 24.09.1993.
83 MAEIE. F. 2, inv. 3-b, dos. 105. p. 63.
208
СОЦИАЛЬНЫЙ СТАТУС ЖЕНЩИНЫ

В СОВРЕМЕННОМ МОЛДАВСКОМ ОБЩЕСТВЕ
Олег УРСАН
Summary
The motivation of research of this problem is expressed that the Moldavian society endures the new social and
economic and political relations arising in the course of integration of the Republic of Moldova in the European system of va-
lues. But the status of the woman in the conditions of transformation remains inconsistent and not tendentious.
Gender equality isn't a women's issue; this concept has to extend on men and women and fully to mention both that,
and others. Equality of women and men is considered on the one hand as a human rights issue, and on the other hand as the
precondition and the indicator of a socially oriented sustainable development.
Democratic and tolerant society has to exist on the basis of a gender egalitarnost that will allow to eliminate all social
barriers interfering the person to be shown as self-actualized personality, and also to create equal social opportunities for reali-
zation of equality of men and women.
«Во всех великих историях есть великие женские роли» Сигурни Уивер1
Современное исследование социального статуса женщины в Молдове имеет свою причину, акту-
альность и мотивацию. Причина заключается в том, что по исследованиям Международного Комитета
Юристов Миннесоты по Правам Человека, опубликованным в 2000 году, власти Молдовы не выполни-
ли обязательства, данные в рамках Конвенции об искоренении всех форм дискриминации по отноше-
нию к женщинам и Декларации об искоренении насилия над женщинами2. Эта проблема сохраняется
и сегодня, несмотря на то, что прошло 12 лет и многие подписанные международные соглашения не-
сут декларативный характер.
Актуальность изучения состоит в том, что Молдова на протяжении более 20 лет независимости
присоединилась к многочисленным соглашениям в сфере прав человека, запрещающим дискримина-
цию, включая Международный пакт о гражданских и политических правах, Международный пакт об
экономических, социальных и культурных правах, Конвенцию ООН о ликвидации всех форм дискри-
минации в отношении женщин, Конвенцию о ликвидации всех форм расовой дискриминации и
Европейскую конвенцию о защите прав человека и основных свобод3. В 2010 году, Молдова ратифици-
ровала Конвенцию ООН о правах инвалидов, а в мае 2012 года, президент Николае Тимофти подписал
закон «О равенстве возможностей»4.
Мотивация исследования данной проблемы выражается в том, что молдавское общество пережи-
вает новые социально-экономические и политические отношения, возникающие в процессе интегра-
ции Республики Молдова в Европейскую систему ценностей. Но статус женщины в условиях транс-
формации остается противоречивым и не тенденциозным.
Контрадикторность выражается в том, что, с одной стороны, после принятия вышеуказанных
международных соглашений у женщин появилась возможность реализовать себя во всех сферах жизне-
деятельности государства и, с другой стороны, наряду с усилением сегрегации и дискриминации жен-
щин этот пол остается в тени гендерных стереотипов и правительственной апатии. Подтверждением
является дискриминация женщин в сфере экономики, политики и других жизненно важных сферах
государства. Также не выполняются социальные обязательства со стороны государства, взятые вследс-
твие принятия Национального плана действий в области прав человека на 2011–2014 годы5.
1 http://allcitations.ru/vo-vsex-velikix-istoriyax-est-velikie-zhenskie-roli.html (Категория: Цитаты, афоризмы…).

2 http://ukraine.winrock.org/DOS/research/dv_Mld.pdf (Категория: На встречу равенства. Дискриминация в Молдове, 2012, р. 45).
3 Там же, стр. 9.
4 http://news.point.md/ru/obschestvo/tekst-skandaljnogo-zakona-ob-obespechenii-ravenstva-v-moldovechastj-iya
(Категория: Tекст скандального Закона об обеспечении равенства в Молдове).

5 http://lex.justice.md/viewdoc.php?action=view&view=doc&id=339395&lang=2 (Категория: ПОСТАНОВЛЕНИЕ Nr. 90 от 12.05.2011).
209
В данном вопросе отметим точку зрения различных исследований показывающих, что нынеш-
ние политики нуждаются в переоценке поставленных целей и принятие новых политик. Институцио-
нальная база выявления дискриминации и содействия ее предупреждению и пресечению недостато-
чно развита, ей не хватает необходимого потенциала и навыков. С учетом того, что устранение дискри-
минации по половому признаку является одним из необходимых условий построения справедливого
общества и движения к прогрессу, необходимо эффективное вовлечение власти в укрепление как кра-
ткосрочное, так и долгосрочное этого сегмента социальной политики6.
Немаловажным фактом является то, что социальный статус женщины, как представительницы
пола, следует отличать от личного статуса, т.е. положения, которое занимает человек в определенной
группе, в семье, как он оценивается с точки зрения общих человеческих качеств. Следовательно, с одной
стороны, женщина занимает определенное место в общественной иерархии и одновременно играет
роль матери, жены, руководителя, профессионалам в определенной конкретной сфере. Поэтому поня-
тие „социальный статус" тесно связано с понятием „социальная роль", представляющим динамическую
сторону, функцию социального статуса7.
Бесспорно, что в действующем законодательстве Молдовы имеются существенные пробелы, и
для соблюдения страной своих международных обязательств по предотвращению дискриминации
женщины требуется внести в него поправки. Наиболее перспективным на данный момент является
введение эффективного мониторинга того, как та или иная политика и нормативный акт влияют на
разные группы людей, а также собирать точные, детализированные данные для выявления дискрими-
нации и её преодоления8. Действенным также является возвращение раннее функционирующих госу-
дарственных комитетов:
1. Комитет по проблемам женщин и семей при президенте Республики Молдовы, который был
создан в 1999 году и действовал лишь до января 2001 года;
2. Подкомитет по обеспечению равных возможностей при парламентской Комиссии по вопросам
прав человека, религиозных культов, этнических меньшинств и зарубежных общин, который был об-
разован в 1998 году и действовал до декабря 2000 года;
3. Государственный Комитет по проблемам женщин, который начал свою работу в феврале 1999 года;
4. Оперативные отделы Министерства труда и социальной защиты:
 отдел социального страхования, пенсий и защиты семей - 1994–1998 годы;
 отдел по защите семьи - 1998–1999 годы;
 отдел по политике в области семьи и равным возможностям - 1999–2001 годы.
5. Координационные центры по гендерным вопросам во всех министерствах и ведомствах - 1999 год;
6. Комитеты по делам женщин, действующие на местном уровне;
7. Специалисты по вопросам обеспечения равных возможностей в регионах, включая 5 регио-
нальных гендерных центров, 2001–2003 годы9.
Подводя итог, убедительно можем сказать, что перспективным «оружием» в ликвидации гендер-
ных стереотипов и неравенства, на данный момент являются:
a) Внедрение принципов равенства между женщинами и мужчинами во всех сферах социальной
жиз-ни и предоставление женщинам равного с мужчинами социального, экономического и политичес-
кого статуса.
b) Мониторинг деятельности центральных и местных публичных властей с неправительственны-
ми и международными организациями по вопросам равенства полов.
c) Пересмотр молдавской нормативно-правовой базы и приведению их в соответствие с междуна-
родными стандартами в целях обеспечения равных возможностей для женщин и мужчин.
6 http://lex.justice.md/viewdoc.php?action=view&view=doc&id=339395&lang=2
(Категория: Предупреждение и пресечение дискриминации).
7 http://bugabooks.com/book/280-feminologiya/23-51-socialnyj-status-zhenshhiny-kak-integralnyj-pokazatel.html
(Категория: социальный статус женщины как интегральный показатель).

8 http://ukraine.winrock.org/DOS/research/dv_Mld.pdf (Категория: На встречу равенства. Дискриминация в Молдове, 2012, стр. 10).
9 http://www1.umn.edu/humanrts/russian/cedaw/Rreport_moldova2004.html
(Категория: Процесс введения в действие национального механизма улучшения положения женщин).
210
d) Проведение социологических исследований по вопросам гендерной асимметрии, андро-

центризме и гендерном статусе.
e) Психологический и социологический анализ статуса молдавской семьи в период интенсивной
индустриализации и глобализации.
f) Изучение и прогнозирование на уровне Правительства, последствий трудовой миграции жен-
щин на её социальный статус в семье и в обществе.
g) Внедрять гендерно-чувствительные практики найма и стабилизации кадров и проактивно на-
нимать и назначать женщин на руководящие должности среднего и высшего звена10.
h) Предпринять меры по повышению информированности в проблеме неравенства полов, пред-
ставителей религиозных конфессий и гражданского общества, отвергая при этом всякий культурный
и/или религиозный релятивизм, подрывающий основные права женщин11.
Гендерное равенство не является женским вопросом; это понятие должно распространяться на
мужчин и женщин и в полной мере затрагивать как тех, так и других. Равенство женщин и мужчин
рассматривается с одной стороны как проблема прав человека, а с другой стороны как предпосылка и
индикатор социально-ориентированного устойчивого развития12.
Вышеуказанные тезисы, заставляют сделать вывод, что демократическое и толерантное общество
должно существовать на основе гендерной эгалитарности, что позволит устранить все социальные
барьеры, препятствующие человеку проявиться как самореализованная личность, а также создать рав-
ные социальные возможности для реализации равноправия мужчин и женщин, прав человека и основ-
ных свобод в политической, экономической, социальной, культурной и гражданской областей.
© URSAN Oleg
10 http://www.unglobalcompact.org/docs/issues_doc/human_rights/WEPs/WEPS_RUS.pdf
(Принципы расширения прав и возможностей женщины).
11 http://www.coe.int/t/r/parliamentary_assembly/%5BRussian_documents%5D/%5B2008%5D/%5BJun2008%5D/
Rec1838_rus.asp (Повышение роли женщины в мультикультурном обществе).

12 http://www.un.org/ru/development/surveys/docs/women_polit_participation.pdf
(Повышение роли и расширение участия женщин в политических процессах).
211
PERSONALITĂŢI
NICOLAE MILESCU SPĂTARU ŞI CHINA (1675-1678)
Anatolie BAJORA, De Jun CHEN,
Summary
The work on „Nicolae Milescu Spataru and China (1675-1678)” is dedicated to an actual, but insufficiently
studied theme. Early life of Nicolae Spataru Milescu is not well known, especially during his childhood. The period of
adolescence is characterized by an intense study in the country and abroad too. After his study Nicolae Milescu Spa-
taru tried to find a situation in his homeland, which was under Ottoman rule. But after several unsuccessful experi-
ences Nicole Milescu went in exile to Germany, Sweden, and France etc.
Thanks his friend recommendation Dositheus Notharas the Patriarch of Jerusalem, Nicolae Spataru Milescu
Spata-ru went to Russia in (1671), at the court of the tsar Aleksey Mikhailovich Romanov (1645-1676), as interpreter.
At that time the Russian state was in territorial expansion, but it also was isolated from Europe, because they
have not outlet to the Baltic and Black Sea. In this purpose Russian administration had turned the attention to the
Far East new neighbor, Chinese Kingdom, well known for its wealth and greatness since ancient times.
Although Russian settlers mostly of them Cossack long time ago roamed on Chinese borders and not rarely
robbed Manchu’s yielding, but these two countries still had not official diplomatic and economic relationship. Chine-
se state at the time went through a difficult period because of the new Qing dynasty was still occupied with establish-
ing control over the country. So at the beginning they were not interested to have conflicts with their north neighbor.
Russia also had not interest have the problems with Chinese, because was difficult for them to send troops to Chinese
border. So commercials relationships were more convenient for Russia.
For this purpose Russian Tsar organized a diplomatic mission headed by Nicole Milescu Spataru, which was
the ideal candidature for this position, because of his education received in Istanbul the capital of the Ottoman Empi-
re and Italy, which was a center of humanism in Europe at that time. Nicolae Spataru Milescu was also well known
as a famous scholar and diplomat with vast experience, he also knew several European and Oriental languages, but
most importantly their mentality.
Preparation and the diplomatic mission holds out from 1675 to 1678, during this period Nicolae Milescu
Spa-taru crossed Siberia to Chinese border and than continued his journey to Beijing at Kangxi emperor (1661-
1722) court. Negotiations with Qing administration unrolled long time and very tough and in finally failed.
The diplomatic mission failure is explained by the conservatism and isolationist policies promoted by the
Qing administration and their mistrust to Russian side, whose intentions were not so honest. Manchurians also
knew ve-ry well the Russian situation from European Jesuits and Russian fugitives established in China.
However the diplomatic mission of Nicolae Milescu is relevant, because he wrote two works about China:
„Description of China” and „Traveler's Diary” which constituted real encyclopedic works with valuable informati-
on about China and Chinese people. Nicolae Milescu Spataru had not the opportunity to visit whole of China, but he
was not yet lazy to research the works of the travelers who came to China before him.
He was well informed about the situation in China from the works of Marco Polo, Martin Martini, J.
Nieuhoff etc. Many accused him of plagiarism, because they don’t know Nicolae Spataru Milescu works and the
absence of critical editions of the Travel notes and specialized studies1. Nicolae Milescu filtered the information
which he had re-ceived and subjected to criticism too, always managing to reveal his original opinions.
He described exhaustive Chinese political, economic, social and cultural system. Besides the admiration of
millenary Chinese civilization; however Nicolae Milescu not heisted to shows his cri-tical view, especially to Qing’s rulers
and fun-ctionaries, because of their conservative policies to overseas countries. But Milescu Nicolae Spataru doesn’t the
doubt on le-gitimacy of Qing Dynasty, which was established by force, all the emperor opponents Nicolae Milescu called
them as a thi-eves and bandits. The refore the work and personality of Nicolae Spataru Milescu are universal, because his
knowledge, intelligence and works outturned the time and distance between Asian and European world.
1 Daniela Dumbarava, Nicolae Milescu nu a plagiat // Romania Literara, nr. 41/19 Octombrie, 2007.
212
At present the life and works of Nicolae Milescu Spataru is unwell known and promoted in Republic of Mol-
dova and China both. But Reading Nicolae Milescu’s works is pleasant and interesting, even if the works were wri-
tten in order and had a specific connotation, though it not lose any value until today. Even today, those who read his
works can create an image of China and Chinese people, which have remained the same simples, peaceful, hospitable
and hard workers.
În condiţiile actuale când Republica Moldova este un stat independent capabil să ducă o politică in-
ternă şi externă de sine stătătoare, acest fapt a generat un nou interes pentru studierea istoriei naţionale.
În această expunere ne vom opri asupra examinării unei personalităţi a trecutului nostru, care prin
faima sa a depăşit hotarele naţionale, devenind o figura universală, ce ilustrează dinamica creatoare şi
menţinerea legăturilor între diferite civilizaţii. Este vorba despre Nicolae Milescu Spătaru (1636-1708),
care a fost primul diplomat, ce a realizat conexiunea dintre spaţiul nostru şi cel asiatic.
Studierea relaţiilor istorice sino-moldoveneşti sunt necesare încă de la formarea statalităţii noastre,
deoarece s-a acumulat deja multă informaţie disponibilă: de ordin ştiinţific, politic, economic şi cu sem-
nificaţie culturală. De asemenea, cercetările complementare şi indispensabile vor contribui spre o mai
bună înţelegere şi cunoaştere profundă a relaţiilor sino-moldoveneşti, deoarece ele sunt importante pen-
tru instituţiile de cercetare, serviciile diplomatice şi normele lor în evoluţia legală.
În prezent studierea limbii şi civilizaţiei chineze a devenit o modă pretutindeni în lume, cauza fiind
desigur creşterea rolului Republicii Populare Chineze pe arena internaţională la nivel economic, politic şi
socio-cultural. Pentru istoria recentă a statului moldovenesc, Republica Populară Chineză este un parte-
ner de încredere foarte important şi e destul să menţionăm că RPC a fost printre primele ţări din lume
care a recunoscut independenţa Republicii Moldova faţă de defuncta USSR. Nu ar fi rău ca cetăţenii mol-
doveni să cunoască mai multe despre vechea şi fascinanta civilizaţie a Chinei, fiindcă prea mult timp ei
au fost privaţi de această posibilitate.
Pentru a înţelege mai bine procesul de renaştere a Chinei este necesar de studiat trecutul ei istoric.
Iar misiunea diplomatică în China şi lucrările marelui cărturar Nicolae Milescu Spătaru se încadrează
perfect în acest scop. Încă în trecut puterile europene, cum ar fi Portugalia, Spania, Olanda şi Rusia, au
avut un interes sporit pentru China şi au fost dispuse să stabilească cu ea relaţii diplomatice şi economice.
În vremurile acelea contactele dintre civilizaţii erau rare şi se dezvoltau lent, deoarece existau o sumede-
nie de greutăţi ca: distanţa imensă, mijloacele de tarnsport rudimentare şi, în mod special, diferenţele de mentali-
tate. Actualmente China este o ţară deschisă comunităţii internaţionale, datorită reformelor realizate la mijlocul
anilor 70 ai secolului al XX-lea de către liderul de atunci Deng Xiaoping. Pentru o mai bună înţelegere a acestui
proces lung şi anevoios ar fi bine să cunoaştem originile şi evoluţia legăturilor dintre China şi alte state.
Despre viaţa şi activitatea marelui savant de talie mondială Nicolae Milescu Spătaru s-a scris mult
în istoriografia română, rusă şi cea europeană. Istoricii chinezi la fel, fac şi ei referire la personalitatea lui
Nicolae Milescu Spătaru, în special pentru perioada de domnie a împăratului Kangxi. Nu demult, Jiang
Ben Liang a tradus lucrarea lui Nicolae Milescu Spătaru: „Descrierea Chinei”, în limba chineză2, iar
această traducere este foarte utilă pentru cititorii chinezi.
În timpul lui Nicolae Milescu Spătaru China era condusă de împăratul Kangxi, reprezentant de
sea-mă al dinastiei Qing, de origine manciuriană. Aceasta a fost ultima dinastie monarhică a Chinei, fon-
dată de către hanul Nurhaci (1616-1626), din clanul manciurian Aisin Giro3. Nicolae Milescu îl caracteri-
za ca o persoană instabilă, iar populaţia nu-l plăcea, pentru că a sărăcit ţara cu taxe mari4.
Stabilirea şi consolidarea noului stat Qing a fost posibilă deoarece manciurieni erau militari buni şi
mulţi localnici chinezi i-au sprijinit, fiindcă în anii 1630-1640 mulţi generali chinezi au dezertat din armata
Ming, din cauza corupţiei şi a politicii ineficiente. Cărturarii-birocraţi confucianişti la fel acţionau împotri-
va conducerii Ming, deoarece autorităţile îi detestau pe eunuci, iar aceştea dominau de fapt curtea impe-
rială. Elita conducătoare manciuriană a fost bine şcolită în limba chineză şi doctrina confucianismului, de-
aceea au avut mai mult respect de la cărturarii-birocraţi, decât cei din dinastia Ming.
2 Ní gǔ lā• sī pà tǎ lǔ• mǐ liè sī kù, jiǎngběnliáng liǔfèngyùn zhōngguó màn jì• chóngyìn tíjì, 2000.
3 Manchus and the Qing, www.history.cuhk.edu.hk/.../Manchus_and_the_Qing_CU_08.ppt
4 Nicolae Milescu Spataru, Jurnal de Calatorie in China, p. 309.
213
În „Descrierea Chinei” Nicolae Milescu face o comparaţie reuşită dintre cucerirea Chinei de către
manciurieni şi a Constantinopolului de osmani5. Manciurienii, totuşi, erau în minoritate şi s-au ciocnic de
rezistenţa înverşunată a populaţiei locale, însă cotropitorii au ştiut exact cum să-şi impună autoritatea şi
regulile lor peste marea majoritate a populaţiei subjugate. Manciurienii s-au îngrijit de etnia şi cultura
proprie, noua administraţie nu numai că a interzis căsătoriile mixte între chinezi şi manciurieni, dar, de
asemenea, le-a interzis să le înveţe limba şi să migreze spre nord în Manciuria. Suficient de restrictiv a
fost şi ordinul prinţului Dorgon, care a forţat bărbaţii chinezi să-şi radă părul din partea din faţă a capului
şi să-şi crească cosiţă în stil manciurian. În afacerile militare conducerea Qing a avut grijă să separe sarci-
nile trupelor chinezeşti de cele ale manciurienilor. Trupele locale chinezşti nu erau implicate în misiuni şi
pregătiri speciale. De asemenea, ei i-au ţinut departe şi pe mongoli, aşa cum au făcut-o anterior şi cei din
dinastia Ming, şi au folosit cu succes tactica „Divide et impera”. Manciurienii au sprijinit şi „Lamaismul
Galben”, o sectă budistă tibetană foarte populară printre mongoli6. Toate aceste obiceiuri şi restricţii im-
puse de autorităţile manciuriene populaţiei cucerite sunt bine descrise în lucrarea lui Nicolae Milescu
Spătaru „Descrierea Chinei”.
O altă metodă a manciurienilor, care a fost întâmpinată cu rezistenţă a fost cenzura artei şi literaturii,
toţi cei care ignorau regulile erau aspru pedepsiţi. Inchiziţia literară a început cu cazuri izolate de pe vremea
îm-păratului Shunzhi şi Kangxi, apoi s-a extins devenind o practică normală şi necesară7. Nicolae Milescu
Spătaru nu ne relatează despre acest obicei, chiar dacă a avut conversaţii lungi cu Askaniama şi iezuitul fla-
mand Ferdinand Verbiest8, probabil că el nu a auzit de acest fapt sau nu a atras atenţia?
Un rolul important al împăratului Kangxi a fost că a ştiut cum să prevină şi să curme tendinţele
separatiste ale nobilimii supuse, printre ei se numărau Wu Sangui (din provincia Yunnan), Geng Jing
Zhong (în provincia Fujian) şi Shan Zhi Xin9.
În timpul soliei lui Nicolae Milescu Spătaru de la Beijing problema separatismului era încă actuală în
China. Ambasadorul menţionează în lucrarea sa despre unele state separatiste din sudul Chinei, care nu
erau încă supuse administraţiei Qing.
Unul dintre motivele pentru care solia lui Nicolae Milescu Spătaru nu a fost bine percepută la cur-
tea împăratului Kangxi a fost că iezuitul olandez divulga multe secrete importante ambasadorului rus,
unele chiar şi despre acţiunile separatiste ale lui Wu Sang. Toate aceste lucruri nu puteau decât să-i îngri-
joreze pe cei de la conducerea de vârf10.
Pentru a-şi consolida imperiul, Kangxi a întreprins o serie de expediţii militare împotriva Tibetului,
Jongariei şi mai târziu a Rusiei11. Pentru a evita conflictele ulterioare împăratul Kangxi a făcut alianţă cu
mongolii prin căsătoria fiicei sale cu o căpetenie a acestora Khan Gordhun. Sub conducerea lui Kangxi,
insula Taiwan la fel a fost reunită cu ţara, în urma bătăliei cu coloniştii olandezi (1683), care construiseră
acolo un fort important12. Prin urmare la sfârşitul secolului al XVII-lea, China devine o mare putere asiati-
că şi nu numai, la fel „împărăţia din mijlocul lumii” putea juca un rol important şi pe arena internaţiona-
lă. A doua perioadă a domniei Kangxi este caracterizată printr-o perioadă de pace, care a dus la dezvolta-
rea tuturor ramurilor economiei, au fost reparate şi întreţinute lucrările publice, s-au mai redus şi taxele,
comparativ cu perioada precedentă (a dinastiei Ming)13. În zonele sărace sau afectate de foamete impozi-
tele au fost micşorate şi mai mult. A crescut comerţul intern şi cel exterior, fapt care a adus mari beneficii
ţării şi poporului. Este evident că Kangxi a fost un bun conducător de arme şi administrator de ţară. Astfel,
Nicolae Milescu Spătaru menţiona că „bogăţia şi veniturile hanului chinez sunt foarte mari de aproa-pe 60
milioane de ducaţi pe an, acestea, împreună cu toate cheltuielile, constituiau 150.000.000 de ducaţi”14. Împă-
5 Nicolae Milescu Spataru, Jurnal de Calatorie in China, p. 308.

6 Jhon F. Baddeley, Russia, Mongolia, China, London, 2006, p. 314.
7 Qing Dinasty, http://en.wikipedia.org/wiki/Qing_Dynasty.
8 Wèiruòwàng, Chuánjiào shì. Kēxuéjiā. Gōngchéngshī. Wàijiāo jiā nán huái rén (1623-1688), shèhuì kēxué wénxiàn chūbǎn shè, Běijīng,
2001 nián 4 yuè dì 1 bǎn, p. 296-297.

9 Dèng Zhōng Mián, Kāngxī, hēilóngjiāng rénmín chūbǎn shè 1982 niánbǎn, p. 13-16.
10 Mèng Zhāoxìn, Kāngxī dàdì quán chuán, jílín wénshǐ chūbǎn shè 1987 niánbǎn, p. 185-187.
11 Liúmínshēng Mèng Xiànzhāng, Shíqī shìjì shā'é qīnlüè hēilóngjiāng liúyù biān niánshǐ, zhōnghuá shūjú 1989 niánbǎn, p. 281-283.
12 Nicolae Milescu Spataru, Descrierea Chinei, Bucuresti, 1962, p. 200.
13 Dèng Zhōng Mián, Kāngxī, p. 99-101.
14 Nicolae Milescu Spataru, op. cit., p. 47.
214
ratul a fost un om sobru şi nu îi plăcea să abuzeze de puterea pe care o avea şi nu lua bani de la trezorerie,
fără ştirea cămăraşului. Cu toate acestea, administraţia Qing a fost una foarte conservatoare şi a avut prefe-
rinţă mai mult pentru agricultură decât comerţ15, fapt care va duce mai târziu la izolarea internaţională a
Chinei cu grave consecinţe ulterioare.
În a doua jumătate a domniei împăratului Kangxi se vor dezvolta artele şi cultura. Scrierele nuveli-
stice, romanele şi dramele de teatru vor conţine cele mai frumoase opere literare. Poezia, în schimb, nu a
prezentat nici o inovaţie reală şi a urmat şabloanelor precedente. Misionarii iezuiţi şi-au adus şi ei contri-
buţia la dezvoltarea artei şi ştiinţei imperiului Qing, unii dintre ei au venit în Chine, din timpurile dinasti-
ei Ming16. Nicolae Milescu Spătaru relatează despre iezuiţi, cu unul dintre care a purtat discuţii în timpul
negocierilor cu oficialităţile Qing. Printre cei mai renumiţi misionari veniţi în China au fost: Matteo Ricci,
Martino Martini, Johann Adam Schall von Bell şi Ferdinand Verbiest Antoine Thomas. Ei au deţinut poziţii
importante la curtea hanului ca matematicieni, astronomi şi consilieri. Împăratul Kangxi, de asemenea, a
fost bine iniţiat în matematică şi alte ştiinţe aduse din apus17. Prin urmare, misionarii iezuiţi au influenţat în
mod semnificativ percepţia chinezilor despre lume şi ştiinţă în general, ei au ajutat la ajustarea calendarului
chinezesc, au venit cu noi cunoştinţe în domeniul astronomiei, geografiei şi industriei farmaceutice18.
Europa, de asemenea, a fost influenţată de China prin intermediul iezuiţilor catolici şi călătorilor străini.
Bogăţia şi puterea împăraţiei i-au fascinat puternic pe europeni, a crescut enorm interesul pentru mărfurile
chinezeşti ca mătasea de calitate, ceaiurile, porţelanul şi alte obiecte decorative. China a influenţat şi pe marii
gânditori europeni ai timpului, mulţi dintre ei au văzut în impăratul chinez un monarh-filosof, ce ar putea fi
un bun exemplu şi învăţător pentru colegii săi europeni. Împărăţia Chinei, la fel, a lăsat o impresie puternică şi
asupra cronicarului moldovean Ion Neculce, care în lucrarea sa „Letopiseţul Ţării Moldovei” menţionează că
Nicolae Milescu Spătaru în timpul soliei sale de la Beijing a primit „de la marele împărat al Chinei numeroase
onoruri şi daruri, şi el (Nicolae Milescu – n.n.) a văzut acolo multe lucruri uimitoare. Şi ei (chinezii) i-au dat un
talger plin cu pietre preţioase şi diamante mari, de mărimea unui ou de hulub19.
La sfârşitul domniei împăratului Kangxi, politica faţă de iezuiţii misionari se va schimba brusc,
creştinismul va fi scos în afara legii, din cauza că navigatorii creştini europeni au început să prade regiu-
nile de coastă ale Chinei. Altă pricină a fost disputa dintre misionari şi politica ecleziastică papală, care
era opusă politicii chinezeşti20.
În perioada mai 1675 şi 5 ianuarie 1678 Nicolae Milescu Spătaru este trimis într-o misune diploma-
tică în China, ca reprezentat al ţarului rus Alexei Mihailovici la hanul chinezilor Kangxi21. Aceasta a fost
poate cea mai interesantă acţiune din viaţa sa, care l-a făcut vestit. Decizia de a organiza o solie în China a
fost luată în februarie 1673, iar pregătirile au durat doi ani. Nicolae Milescu s-a pregatit cu multă migală,
fiind ajutat şi de şeful Departamentului solilor (Posolskiy prikaz) Artemon Matveev22. La Moscova, Nico-
lae Milescu nu a avut posibilitatea de a afla multe informaţii despre China, doar cu excepţia rapoartelor
lui Petlin (1618) şi Baykov (1654)23, totuşi, în biblioteca cancelariei, el a găsit o carte preţioasă despre Chi-
na, scrisă de diplomatul olandez Jan Nieuhoff.
Principala cauză a soliei diplomatice conduse de Nicolae Milescu Spătaru a fost eşecul misiunii
anterioare a lui Fyodor Baykov în China (1654-1656), deoarece ea nu a avut nici un rezultat şi nu încuraja
dezvoltarea relaţiilor dintre cele două state. Situaţia respectivă nu avantaja pe nici una din părţi, fiindcă
împăraţii dinastiei Qing erau încă angajaţi cu subjugarea populaţiei locale şi nu aveau nevoie de un conflict
extern. Între timp, coloniştii ruşi continuau să se stabilească în regiunea Primorye, învecinată cu China, ca
rezultat aici deseori apăreau conflicte militare între cazacii ruşi şi supuşii hanului. Această situaţie nu era
convenabilă nici pentru Rusia, pentru că în acele vremuri era anevoios să trimită trupe acolo, iar chinezii cu-
15 Dèng Zhōng Mián, op.cit., p. 99.

16 Nicolae Milescu Spataru, op. cit., p.242.
17 Benjiamin A. Elman, The Jesuit Role as “Experts” in High Qing, p. 239.
18 Qing Dynasty, hppt: // en.wikipedia.org/wiki/Qing_Dynasty
19 Ion Neculce, Letopisetul Tarii Moldovei, Bucureşti, 1986, p. 33.
20 Qing Dinasty, http://www.mnsu.edu/emuseum/prehistory/china/later_imperial_china/qing.html
21 John F. Baddeley, Russia, Mongolia, China, vol. II, Burt Franklin, NY 1919, p. 242.
Дмитрий Тимофеевич Урсул, Николай Гаврилович Милеску Спафарий, Издательство «Мысль». Москва, 1980, c. 42.
23 Выписка, составленная в Посольском приказе, о путях в Цинскую империю,
http://ostrog.ucoz.ru/ist_doc3/1_114.htm
215
noşteau despre aceasta de la iezuiţi. Din cauza lipsei ieşirilor la Marea Baltică şi Marea Neagră, precum şi a
relaţiilor tensionate cu vecinii din vest, imperiul Rus era interesat de găsirea a noi parteneri comerciali.
Solia a fost constituită din 150 de persoane, inclusiv soldaţi, ei au părăsit Moscova pe data de 3 martie
1675, apoi mergând prin Tobolsk, Eniseskiy, Selengin şi Dauria, delegaţa a sosit la Beijing pe 15 mai 1676,
unde au început negocierile cu reprezentanţii administraţiei Qing, evenimentele sunt bine redate în lucrarea
lui Nicolae Milescu Spătaru „Stateynom Spisok”. Principalul tălmaci dintre Nicolae Milescu Spătaru şi
autorităţile Qing a fost iezuitul catolic Ferdinand Verbiest de Pittem, de lângă Kortrijk24. Solia s-a aflat la
Beijing de la mijlocul lunii mai până în septembrie 1676. Deşi ambasadorul rus a făcut unele concesii în tim-
pul ceremoniei şi a fost primit de bogdihan (împăratul chinez a dat şi o recepţie în cinstea sa), solia, totuşi, a
eşuat, fiindcă propunerile Rusiei de a stabili relaţii politice şi comerciale au fost respinse de către chinezi.
Majoritatea istoricilor chinezi văd cauzele nereuşitei soliei în nesinceritatea intenţiilor ambasadorului:
„La graniţă el (Nicolae Milescu – n.n.) a fost primit foarte amabil de către oficialii chinezi, iar atunci când
Nicolae Milescu a fost întrebat despre intenţiile misiunii sale, el le-a răspuns pe un ton ameninţător că Chi-
na trebuie să reîntoarcă prizionierii de război ruşi şi să înceapă stabilirea relaţiilor comerciale cu Rusia. Am-
basadorul la fel a evitat să se expună pe marginea altercaţiilor de la frontierele ruso-manciuriene, şi oficiali-
tăţile chineze, la fel, nu a primit un răspuns pozitiv în privinţa extrădării rebelului Gantimur25. Solul rus nu
a arătat respectul cuvenit faţă de bogdihan: „el (Nicolae Milescu Spătaru–n.n.) a fost invitat la cină în palatul
imperial, dar el a refuzat să se închine şi împăratul a fost foarte dezamăgit de acest lucru”26.
O altă aserţiune a învăţaţilor chinezi este că Nicolae Milescu Spătaru ar fi venit în China pentru a
spiona, fiindcă ambasadorul a acumulat informaţii detaliate despre geografie, tradiţii, comerţ, armată,
sate şi oraşe, aceste informaţii trebuiau să servească unei eventuale invazii din partea Rusiei27.
Dacă în China ambasadorul nu a fost atât de binevenit pentru că a venit să „fure secretele de stat” şi
nu a arătat respectul cuvenit pentru împăratul chinez, în schimb, la noi, în Rusia şi Europa Nicolae Milescu
Spătaru este considerat un savant erudit şi bun diplomat28.
Istoricul sovietic Dumitru Ursul admite că misiunea lui Nicolae Milescu Spătaru nu şi-a atins obiec-
tivele propuse din cauza agresivităţii oficialităţilor Qing. Totuşi, această solie a avut şi unele rezultate:
China pentru prima oară a intrat în contact cu cultura rusă, mentalitatea şi obiceiurile ei, chinezii la fel au
avut ocazia să descopere diferenţele dintre Europa de vest şi cea de est29.
Adevărul însă este undeva la mijloc, deoarece nici una din aceste mari puteri nu vroia să se lase mai
prejos, iar orgoliul le-a jucat festa de a stabili nişte contacte diplomatice şi economice normale. Rusia are şi
ea partea de vină, fiindcă le oferea refugiu celor răzvrătiţi împotriva hanului şi care nu doreau să achite
birurile. Statul Qing ca şi toate dinastiile, care au condus împărăţia Chinei, aveau obiceiul de a desconsi-
dera alte state, fiindcă China era considerată centrul lumii, iar solii străini erau supuşi unor ritualuri umi-
litoare imposibil de acceptat. Acest proces este relatat pe larg în „Descrierea Chinei”, dar şi în lucrările al-
tor diplomaţi străini care au vizitat China acelor timpuri. Cu toate că Qing (1644-1911) a fost foarte con-
servatoare şi limitată în relaţiile sale cu lumea exterioară, totuşi contactele dintre lumea asiatică şi cea
europeană au existat dintotdeauna, caracterizate printr-o intensitate diferită de la o epocă la alta.
Cu tot conservatorismul şi izolaţionismul imperiului, totuşi, putem afla multiple similitudini şi
comparaţii dintre China de atunci şi cea din prezent. Ca şi acum China era privită ca un etalon al civiliza-
ţiei, cu o dezvoltare economică bună şi important producător de bunuri. Mărfurile chinezeşti erau foarte
căutate şi se găseau deja pe tejghelele pieţelor din Europa, iar misterele culturii, arta şi tradiţiile străvechi
chinezeşti fascinau întreaga lume.
© BAJORA Anatolie
© CHEN De Jun
24 Wèiruòwàng, Chuánjiào shì. Kēxuéjiā. Gōngchéngshī..., p. 295.

25 Wángróngshēng, Qīng dài quán shǐ, liáoníng rénmín chūbǎn shè 1991 niánbǎn, p. 373-374.
26 Xiāoyīshān Zhǔbiān, Qīng dài tōngshǐ, huádōng shīfàn dàxué chūbǎn shè 2005 niánbǎn, p. 605-606.
27 Ní gǔ lā. Lì fú lǐ luówéiqí. Sī pà fǎ lǐ, Jìndài zhōngguó zhōubiān wàijiāo shǐ lùn, pag. 34.
28 Liú Yǒng, 1949 Nián yǐqián de zhōng luō guānxì shù lüè, „nèiménggǔ dàxué bào (rénwén shèhuì kēxué bǎn)” 2004 nián dì 4 qī, p. 24.
29 Дмитрий Тимофеевич Урсул, Николай Гаврилович Милеску Спафарий, Издательство «Мысль». Москва, 1980, c. 54.
216
FAMILIA DE NOBILI LEVIŢCHI (LEWICKI)

ÎN MEDIUL ODAGIILOR ŞI A STĂPÂNILOR DE GRĂDINI CU VIE
DE PE MOŞIA PURCARI-ANTONOVCA, ŢINUTUL ACKERMAN
Sergiu BACALOV
Summary
The nobles of the Lewicki familiy, of Polish origin, were if the Bessarabian and Podolia nobility. In the XIXth
century, betwen the Prut and Dnester space acted at least two branches of the Lewicki family.
Neamul de nobili basarabeni Levițchi provine din mediul șleahtei poloneze și ține de herbul Rogala.
Se presupune că strămoșul neamului Levițchi a fost cneazul halician Lev Danilovici, cel care a dat nume
orașului Lvov.
Am atestat existența în Basarabia, în secolul al XIX-lea – începutul secolului XX, a câtorva ramuri
ale neamului Levițchi. Caracterul fragmentar al surselor documentare nu permite, deocamdată, stabilirea
unor conexiuni genealogice între aceste vițe de neam. Ramurile neamului Levițchi din Basarabia pot fi
grupate, convențional, după locul de origine (a. Din provinciile poloneze ale Imperiului Austriac1; b. Din
provinciile poloneze ale Imperiului Rus) și în baza statutului lor social și etno-confesional (1. Șleahtici și
mazâli polonezi ortodocși moldovenizați; 2. Șleahtici și dvoreni polonezi catolici rusificați).
Ramura Levițchi nr. 1. Era constituită din descendenții lui Afanasie și Tanasie Levițchi. Acești Leviț-
chești erau șleahtici polonezi, stabiliți cu traiul în spațiul pruto-nistrean al Țării Moldovei înainte de 1812,
probabil imediat după cea de a treia împărțire a Poloniei (1795). Ei erau ortodocsi, vorbeau doar moldo-
venește, fără și cunoască (cu unele excepții – n.n.) limba rusa, utilizau prenume tipice moldovenești (Ioan,
Chirică, Iordache etc.), făceau parte din ceata mazâlilor, stăpâneau în calitate de răzăși în mai multe moșii
din ținutul Soroca: Cotiujenii Mari, Garbuțcani /Pohoarna/, Nimereuca, Bădiceni2, Stoicani3. Tot din
această ramură, probabil, fac parte și Levițcheștii (inclusiv ramura Vozniuc) din satele Cremenciug și
Chetrosu, ținutul Soroca4. Apropo, printre subdiviziunile răzășești ale moșiei Cremenciug a fost atestat,
în anul 1872, bătrânul Levițchi5.
Această particularitate etno-socială a unor reprezentanți ai neamului Levițchi – șleahtici polonezi
cu statut de mazâli moldoveni și ca răzăși în unele moșii basarabene –poate fi explicată de relațiile matri-
moniale. Probabil, dreptul unor Levițchești la răzășie în moșii din Basarabia se trăgea de pe linie femini-
nă: grație căsătoriei unei (sau unor?) fete de mazâl moldovan, strămutat cu traiul în stânga Nistrului (în
1 Vezi cazul fraților Anton și Vasile, fiii supusului austriac lui Osip Levițchi. În anul 1837, apoi la 20 aprilie 1838, frații Levițchi au
solicitat să fie înscriși în rândul sudiților din orașul Chișinău. Din petiția lor aflăm că, supusul austriac Osip Levițchi mult timp a
locuit în Imperiul Rus, stabilindu-se cu traiul în satul Pokutîne, uezdul Iampol, gubernia Podolia. A lucrat, timp de 16 ani, ca bucă-
tar la moșierul acelui sat, Vigurski, apoi, temporar, în aceeași calitate, la moșierul Ciarnețki. Acolo, în Pokutna s-au născut Anton și
Vasile, fiii lui Osip Levițchi. Frații Levițchi s-au aflat în slujba mai multor domni. Specificul serviciului i-au determinat să se stră-
mute Basarabia. («Просит сын австрийско-подданнаго Антон Осипов сын Левицкий». «Oтец мой Осип Левицкий был ав-
стрийско-подданный, проживая постоянно в пределах России по паспортом своего Правительства, на последок поселил-
ся домом Подольской губернии Ямпольскаго уезда в селении Покутыне и у помещика того селения Вигурскаго, а потом
у Чарнецкаго служил поваром у перваго около 16-ти лет а у последняго кратковременно. В помянутом селении родился
я и находящийся со мною родной брат мой Василий; но выполнил ли отец наш на подданствоРоссии присягу и припа-
сался где либо, нo это неизвестно. Но третий тому год как отец наш в неизвестной отлучке, и находится ли в живыхили в
умерших не ведаем. Мы же занимаясь у разных господ службою, прибыли по этому случаю в Бессарабию, но всегда без-
покоясь о приписке обя к какому либо классу людей, чтобы не отставаться безгласными, и в последствии не подвергнут-
сья ответственности в пошлом 1837 году обатайствовали мы с братом о припискенас в Кишиневское иностранное сосло-
вие». Arhiva Națională a Republicii Moldova (În continuare: ANRM). Fond 6, inventar 2, dosar 1229, fila 1-1 v.
2 ANRM. F. 88, inv. 2, d. 1229.
3 Бессарабские Губернские Ведомости, Кишинев, среда, № 23, 25 февраля (10 марта) 1915г., с. 2-4.
4 ANRM. F. 88, inv. 2, d. 1229..
5 ANRM. F. 8, inv. 1, d. 519, f. 35-53.
217
voievodatele Brațlav sau Podolia), cu un (sau unii?) reprezentant al neamului polonez Levițchi. Ulterior,
într-un context, care, deocamdată, rămâne necunoscut, urmașii lor au revenit în Țara Moldovei, stabilin-
du-și locuința pe moșiile materne din ținutul Soroca.
Ramura Levițchi nr. 2. Era reprezentată de frații Petru-Fedot și Ignat, fiii lui Andrei Levițchi, des-
cendenți din Toma Levițchi (atestat documentar în 1696). Ei erau șleahtici polonezi cu statut de dvoreni
podolieni, reușind să se înscrie și în rândul dvorenimii basarabene. Stăpâneu în Podolia moșii de baștină
la Djigovka (Dzîgovka) și Skapinți (Skazinți?).
Primul s-a strămutat în Basarabia Ignat A. Levițchi (în 1836), fiind urmat, ulterior, de Petru-Fedot
A. Levițchi, unul din frații săi mai mari. Ignat A. Levițchi a activat în Basarabia ca administrator de moșii
boierești. Mai târziu el și-a creat propria gospodărie pe moșia Vovcineț, în ținutul Soroca. A luat în pose-
siune (arendă – n.n.) moșiile Vărvăreuca și Cucueți, tot în ținutul Soroca, extinzându-și acolo gospodăria
personală.
Acești Levițchești erau de confesiune catolică și cunoșteau bine limba rusă6.
* * *
Din ramură Levițchi nr. 2 făcea parte, probabil7, și dvoreanul Pavel Inochentievici Levițchi (n.
1842/43 – m. 14 martie 1910, la Purcari)8. El a fost atestat în anii 70-80 ai secolului al XIX-lea ca posesor al
moșiei Purcari-Antonovca, ținutul Ackerman. În 1872 a fost atestată la Purcari Parascovia Ivanovna
Levițchi, ca embaticară, stăpână a unei grădini cu vie. Ea a fost soția lui Pavel Levițchi. Au avut mai muți
copii: fiul Alexandru P. Levițchi (n. 1868/69 – m. 20 decembrie 1889)9, și fiicile: Maria, s-a căsătorit, la 13
noiembrie 1898, cu învățătorul Potapii Ilici Mangul10. O altă fiică, probabil Evghenia (n. 1 ianuarie 1877)11
sau Sofia (n. 4 mai 1879)12, a fost căsătorită cu Gheorghe Dmitrievici Mare, un francez sau elvețian, emba-
ticar la Purcari13. Fiica Ana a murit devreme (n. 10 iunie 1875 – m. 1 decembrie 1875)14. În continuare,
vom prezenta câteva documente noi (vezi Anexa) și vom examina aspecte referitoare la activitatea econo-
mică a familiei de nobili Levițchi pe moșia Purcari-Antonovca, ținutul Ackerman.
Posesiunea asupra moșiei Purcari-Antonovca. Între anii 1871 și 1876 moșia Purcari-Antonovca a
fost luată în posesiune de către „dvoreanul Pavel Levițchi și grecul Piotr Cocolici”. Știm că acești posesori
au luat în arendă moșia Purcari-Antonovca pentru o perioadă de câțiva ani, fiind obligați să plătească o
anumită sumă stăpânului ei – mănăstirii Căpriana. Pe durata arendei, posesorii moșiei percepeau de la
sătenii din Purcari și Antonovca, precum și de la embaticarii stăpâni de grădini cu vie, toate dările pentru
folosința pământului: în total 2480 ruble și 7 copeici. Posesorii aveau dreptul să exploateze potențialul ne-
valorifcat al moșiei: să facă noi grădini cu vie și livadă, să construiască mori, să taie stuf din baltă, să che-
me oameni străini pentru prelucrarea țelinei etc. Pavel Levițchi și Piotr Cocolici, posesorii moșiei Purcari-
Antonovca, plăteau anual mănăstirii Căpriana 6000 ruble, iar suplimentar: un butoi cu vin, 10 puduri de
brânză și cinci puduri de unt, care în total valorau 200 ruble15.
Stăpânirea asupra odăii Zăvoiului. În secolul al XIX-lea, partea sudică a Basarabiei, inclusiv ținutul
Ackerman, a fost slab populată. Pe teritoriile libere, persoane energice, cu inițiativă, au creat o rețea densă
de odăi sau câșle: mici ferme specializate în creșterea și comercializarea vitelor. O asemenea odaie a exis-
6 ANRM. F. 88, inv. 1, d. 1366.

7 Această presupunere se bazează pe coincidența preocupărilor profesionale ale Levițcheștilor de la Purcari, ținutul Ackerman, cu
ale celor de la Vovcineț, Vărvăreuca și Cucueți, ținutul Soroca: luarea în posesiune a moșiilor. De asemenea, știm că familia lui Pa-
vel Levițchi nu deținea alte moșii în Basarabia decât grădina cu vie de la Purcari, ceea ce denotă fapul că ea era venită în spațiul
prito-nistrean de puțin timp.
8 ANRM. F. 134, inv. 18, d. 77, f. 262 v-263.
9. ANRM. F. 134, inv. 18, d. 45, f. 249 v-250.
10. ANRM. F. 134, inv. 18, d. 67, f. 38 v-39. Maria Levițchi avea atunci 23, iar Potapii Mangul 22 ani. Potapii I. Mangul a dispărut fără
urmă în anul 1918, după cum reiese dintr-o hotărâre a judecătorului ocolului urban Ismail din anul 1826, nr. 3407.
11. ANRM. F. 134, inv. 18, d. 13, f. 166 v-167.
12. ANRM. F. 134, inv. 18, d. 19, f. 189 v-190.
13 ANRM. F. 110, inv. 1, d. 824, f. 11-11 v. La 26 iulie 1920 „văduva nobilui Paraschovea Ivanovna Levețchei” i-a dat procură ginere-
lui său Gheorghe Dim. Mare (pe care îl numește: „Dragă ginere, Ghiorghe Dmitrievici!”), pentru a-i apăra drepturile asupra grădi-
nei cu vie Nr. 115 de la Purcari.
14. ANRM. F. 134, inv. 18, d. 1, f. 94 v-95, f. 123 v -124.
15 М.В. Пуришкевич, Материалы о землях находящиеся в Бессарабской губернии именующихся преклоненными святым местам на
Востоке, часть II, Кишинев, 1910, с. 290-292.
218
tat și pe moșia Purcari. Ea era amplasată la obârșia văii Zăvoi, din care motiv a fost numită odaia Zăvoiu-
lui. Această odaie a fost atestată încă în anul 1827. O perioadă i s-a zis „odaia lui Anton”, după numele de
familie al unui odagiu, crescător de oi, originar din satul Sălcuța. În apropierea acestei odăi, în 1842, a luat
naștere satul Antonovca (acum, Antonești), fondat de câteva familii venite ținutul Hotinului (cu apariția
satului Antonovca, moșia Purcari a început să fie numită Purcari-Antonovca – n.n.). Ulterior, vatra noului
sat a fost mutată ceva mai jos de odaie. În anii 70-80 ai secolului al XIX-lea, odaia respectivă a intrat în stă-
pânirea dvoreanului Pavel Levițchi. Ca urmare, ea a început să fie numită „odaia lui Levițchi” („хутор
Левицкаго”, „загон Левицкаго”, „ch(utor) Lewickago”), fiind atestată sub această denumire pe diferite
hărți topografice editate între anii 1880 și 1910.
Odaia lui Pavel Levițchi (Lewicki) pe moșia Purcari-Antonovca,

pe o hartă topografică austriacă din 1910
Stăpânirea asupra grădinii cu vie Nr. 11516. În secolul al XIX-lea – începutul secolului XX, în cadrul
moșiei Purcari-Antonovca, aflată în stăpânirea mănăstirii Căpriana, zona cu terasele Nistrului a fost re-
zervată exclusiv cultivării viilor. Viile existente deja, precum și terenul viran din zona prielnică pentru vi-
ticultură, erau date de către mănăstire, în suprafețe mici, ca embaticuri (arendă de lungă durată) diferitor
antreprenori, locali sau străini, de o diversă proveniență socială (nobili, negustori, țărani) și origine etnică
(moldoveni, germani, francezi, ruși, polonezi, greci, vlahi, elvețieni etc.). Printre acești embaticari de vii fi-
gurează și Parascovia Iv. Levițchi17.
Știm că Parascovia Iv. Levițchi a devenit embaticara unei grădini cu vii la Purcari în anul 1872, în
perioada când soțul ei, dvoreanul Pavel Levițchi, era posesor al acelei moșii.
În conformitate cu contractul încheiat la 18 septembrie 1872 cu mănăstirea Căpriana, Parascovia Iv.
Levițchi a devenit stăpână a două loturi de teren viran cu predestinație viticolă, cu suprafața totală de 40
desetine, pe care intenționa să planteze și să cultive vie.
Primul un lot, format din 6 desetine, se afla în locul numit Hamza, era mărginit de via lui Hristian
/Grudse/, viile burghezilor (meșcianilor) din Purcari și de via lui Brunovschi. Cel de-al doilea lot, compus
din 34 desetine, se afla în locul denumit Carpena, fiind mărginit de drumul care trecea prin Valea Adâncă,
16 ANRM. F. 110, inv. 1, d. 824. Дело о признании Левицкой И.П. из села Пуркары, Аккерманскаго уезда, владелицей надела из имения
Киприяновскаго монастыря, ранее находившагося в ее арендном пользовании / Dosar relativ la exproprierea moșiei proprietatea D-nei Pa-
rascovia Levițcaia din com. Purcari. Начато 19 декабря 1921, окончено 12 мая 1924.
17 Din alte surse știm că, în anii 40-60, la Purcari, stăpânea o grădină cu vie Alexandra, soția unui Levițchi, ce activa ca militar în
Oastea Căzăcească de la Dunăre.
219
streașina pădurii Carpena, „drumul vechi din baltă (care duce) în Antonovca”, pădurea din baltă, via lui
Ștefan și via Cornului.
Din aceste 40 desetine, 32 erau cu pămât bun, și pe care Parascovia Iv. Levițchi se obligase să le
transforme, timp de opt ani de zile, cu începere din 1873, în grădină cu vie. Plata prevăzută pentru stăpâ-
nirea lor era de 2 ruble 25 copieci de desetină, anual. Pentru celelalte 8 desetine, urma să se plătească mă-
năstirii 1 rublă 20 copeici pe desetină anual, deoarece erau cu sărături. Suplimentar, ea mai trebuia să dea,
economului mănăstirii sau posesorului moșiei, dijma pentru roadă, orice nu ar fi cultiva pe acel pământ.
Era prevăzut ca, în cazul în care pământul prevăzut pentru plantarea viilor nu era folosit după des-
tinație, el urma să fie scos din stăpânirea Parascoviei Iv. Levițchi și dat altui embaticar.
În afara celor 40 desetine, planificate pentru crearea unei grădini cu vie, Paraschiva Iv. Levițchi a
mai luat în arendă 10 desetine cu mlajă (lozie, un fel de salcie – n.n.) cu baltă. Se știe că mlaja era utilizată
de embaticarii de grădini din Purcari pentru obținerea hărăgilor și la legarea viei. Aceste 10 desetine cu
mlajă erau formate din două loturi separate, unul de 4 și celălalt de 6 desetine, în gârla Caracaș, lângă bi-
cevca (bacul) Nistrului. De fiecare desetină urma să se plătească câte 10 ruble de argint. La 7 septembrie
1901, Parascovia Iv. Levițchi a cedat lui Nicolai-Ivan Iacovlevici Ghermanson18 dreptul său de stăpânire
asupra lotului de șase desetine cu mlajă din gârla Caracaș.
La cumpăna secolelor XIX-XX, Administrația moșiilor instituțiilor duhovnicești străine din gubernia Ba-
sarabia, care supraveghea activitatea economică pe moșiile mănăstirii Căpriana, a inițiat procesul de „re-
formatare” a relațiilor cu stăpânii de grădini de la Purcari, prin impunerea embaticarilor unor contracte
de tip nou, standardizate. Ele se deosebeau de cele vechi prin trei elemente de bază: a) Stabilirea unor ter-
meni ficși pentru durata arendei; b) Creșterea substanțială a prețului de arendă a unei desetini (în cazul
Levițchi: de la 2 ruble 25 copeici în 1872, la 12 ruble 25 copeici în 1906 – n.n.), c) Trecerea la plata dijmei în
bani. Acest proces a cauzat nemulțumirea multor stăpâni de vii, care au perceput acțiunea Administrației
ca tentativă de transformare a dreptului lor de stăpânire asupra grădinilor, bazat pe „jus emphyteuti-
cum” (în conformitate cu care, embaticarii erau proprietarii viilor și arendași ai pământului de sub ele – n.n.),
într-o simplă arendă.
La 31 decembrie 1906, Parascovia Iv. Levițchi a semnat cu Administrația un alt contract, de tip nou,
ca completare și modificare a celui încheiat anterior, la 18 septembrie 1872, cu Economia mănăstirei Căp-
riana, cu privire la stăpânirea grădinei Nr. 115 (cu vie și teren cu predestinație viticolă) de pe moșia Pur-
cari. Noul contract a fost încheiat pe o perioadă de 12 ani, de la 1 martie 1907 până la 1 martie 1919.
Grădină Nr. 115 avea o suprafață de 21,85 desetine. Hotarele acestei grădini erau: viile embatica-
rilor Nr. 122, 116, 117, 8(8), 108, 110 și 111, lotul I din via Nr. 115, care a trecut la Școala de Agricultură din
Purcari, vila cu pădure a școlii, viile țărănești. Se pare că această grădină a fost făcută de familia Levițchi,
cu începere din 1872, pe lotul viran cu suprafața de 34 desetine din locul numit Carpena. Probabil, din
cauza filloxerei, nu s-a reușit plantarea viilor pe întreaga suprafață planificată inițial. Nu întâmplător, în
noul contract se stipula obligativitatea plantării butașilor pe portaltoi de viță americană, rezistenți la fillo-
xeră.
În anul 1906, grădină Nr. 115 era compusă din multe loturi mici: 1) Loturile A și M, cu vie perfect
cultivată, constituiau 9,68 desetine; 2) Lotul B și Z, cu vie neîngrijită – 1,65 desetine; 3) Lotul G, livadă în-
locuită cu vie din cauza solului nepotrivit – 0, 25 desetine; 4) Lotul N, cu pădure – 2,54 desetine; 5) Lotu-
rile V, J, I, K, L, necultivate – 2,04 desetine; 6) Lotul D, locul de curte – 0,65 desetine. În total, grădina Nr.
115 era compusă din 16,81 desetine de pământ cultivat și 5,04 desetine cu pământ necultivat (loturile Z,
K, O). Era prevăzut ca, la data expirării contractului (martie 1919), loturile B și Z trebuiau să fie cultivate
în întregime cu „vițe de vie pe butuci de America”, adică pe portaltoi american, iar loturile V, J, G, L și K
– să fie acoperite cu vie proaspăt plantată.
Parascovia Iv. Levițchi se obliga să achite anual 12 ruble 25 copieci pentru fiecare desetina cultivată,
și 1 rublă 25 copieci pentru de fiecare desetină necultivată. Pentru întreaga suprafață a grădinei: anual –
212 ruble și 37 copeici, iar pe 12 ani – 2548 ruble 44 copeici. Pământul grădinei Nr. 115 nu putea fi întrebu-
18Nicolai-Ivan Iacovlevici Ghermanson, embaticar de vii la Purcari, stăpân al moșiei Hăgilari. El a fost unul dintre cei mai mari
producători de vinuri de calitate din microzona Purcari. Pe baza cramei Ghermanson a luat naștere Fabrica de vinuri din Purcari,
actualmente Vinăria Purcari.
220
ințat în alt scop fără încuviințarea Administrației. Ne respectarea acestei prevederi ducea automat la
scoaterea embaticarului din drepturile asupra grădinei.
După 1918, în contextul realizării Reformei Agrare, grădinile cu vie de la Purcari au fost trecute în
proprietatea privată a embaticarilor.
Astfel, la 30 iulie 1921, Gheorghe D. Mare, ginerele și reprezentantul Parascoviei Iv. Levițchi, s-a
adresat președintelui Subcomisiei I de expropriere din județului Cetatea-Albă, cu rugămintea ca lotul cu
vie Nr. 115/121 de pe moșia Purcari să fie trecut în proprietatea soacrei sale. La 27 august 1921, tot el a
declarat că, grădina cu vie Nr. 115/121 avea o suprafață de 24 ha 3035 mp. Din ele doar 5 ha erau acope-
rite cu vie, iar restul a „fost (în trecut) acoperită cu vie, acum stricata de filoxera”. Pe teritoriul grădinei
Parascovia Iv. Levițchi avea: 1) O casă, acoperită cu stuf, făcută din „noroi” (ceamur – n.n.), cu o camera,
bucătărie și un „grajd” (cramă – n.n.) pentru făcut vin; 2) O casă distrusă, făcută de piatra; 3) O fântână
din piatră; 4) O casă începuta, din „noroi”.
Prețul unei desetine din grădina Parascoviei Iv. Levițchia în 1921 valora 700 lei19
La 31 august 1921, „președintele Subcomisiunii I de Expropriere Iacov Domchevici, judecător ocol ru-
ral Staro-Cazaci județ Cetatea Albă, împreună cu membru delegat Carl Becher și secretar Alexandr Diordi-
ev” au luat mărturii de la câțiva megieși ai grădinei nr. 115/121, stăpânită de Parascovia Iv. Levițchi:
1) „…am întrebat ca martur vecin pe Isai Verebcean, de 26 ani, plugar din Slobozia Ganesi, jud. Ce-
tatea Albă, care a declarat: n-am nici o ceartă pentru hotarile cu Parascovia Ivanovna Levițcaia. Sunt ve-
cin cu ele multe ani, pentru că tată meu înainte morte se folosit cu gradina mea mai mult de 20 ani”20;
2) „…am întrebat ca martur vecin (pe) Iosif Cherler, de 65 ani, proprietar din com. Purcari, județ
Cetatea Albă, care a declarat: eu vicin cu Parascovia Levițcaia acuma 22 de ani și n-am nici o cearta cu ei
pentru hotarele proprietăței”21;
3) „…am întrebat ca martur vicin (pe) D-l Director Școlei Agricult(ură) Purcari, care a declarat: Școala
este vicină cu grădina D. Levițcaia. Știu bine că școala n-are nici o ceartă pentru hotarele cu D-na Levițcaia”22;
4) „…am întrebat ca martur vicin (pe) Alexandr Berte, de 54 ani, proprietar din comuna Purcari,
jud. Cetatea Albă, care a declarat: eu vicin cu Parascovia Levițcaia acuma 24 de ani, și n-am nici o ceartă
cu ei pentru hotarele proprietății”23.
La 31 august 1921, Subcomisia locală I de expropriere, ocolul rural Staro-Cazaci, județul Cetatea Al-
bă, a decis privind trecerea lotului cu vie №115/121, cu suprafața de 24 ha 3035 mp, de pe moșia Purcari,
în proprietatea privată a Parascoviei Iv. Levițchi.
* * *
În concluzie, constatăm că familia de embaticari de vii Levițchi a jucat un rol important în econo-
mia moșiei Purcari-Antonovca, în special prin promovarea viticulturii și vinificației. Grădina cu vie a fa-
miliei Levițchi, una din cele mai mari de la Purcari, a fost creată de la zero, pe teren viran. Grădina res-
pectivă a suferit mult din pricina filloxerei. Reabilitarea ei, pe portaltoi american, s-a făcut cu mare greu-
tate, din cauza situației climaterice, naturale și politice, din Basarabia, deosebit de dificile în primele dece-
nii ale secolului XX.
Anexă
Nr. 1. 1872 septembrie 18. Contractul încheiat între Parascovia Iv. Levițchi și mănăstirea Căpriana cu pri-
vire la stăpânirea a două loturi de pământ cu predestinație viticolă de pe moșia Purcari.
Traducere din rusește
Copie
Una mie opt sute șaptezeci și două ziua 18 septembrie, noi subsemnații icon(omul) manastirei Chi-
prianova și nobila Parascovia Ivanovna Levițchi am închiat între aceste condițiune în următoarele:
1) Econ. Manastirei Chiprianov în latura nobilei Parascovia Ivanovna Levițchii patru zeci desetine
de pomănt pe moșia Purcar, aparținută manastirei Chiprianov o aflandu-se in județul Cet. Albă, sub gra-
19 ANRM. F. 110, inv. 1, d. 824, f. 5.

20 Ibidem, f. 15.
21 Ibidem, f. 16.
22 Ibidem, f. 17. În locul directorului a semnat Feodor Constantinovici Greceanu.
23 Ibidem, f. 18. Semnează: Alexandru Bertted.
221
dina de vie fara drept de proprietate susemnarea pomantului limitele acestui pomănt este urmatorul șasă
desetine pe locul Ganza la nord se începe de la via lui Hristiana /Grudse/ din sus prin lemitele burghe-
zilor pană la mal în lung pe ost pănă la părțile din jos pana la aceașe vie a lui Burnovschi, iar treizeci și
patru desetine, în partea Carpenă lemitele cu ele de la drumul Valea Adâncă pe sub pădure pănă la ost
Carpenă, și pentru aceașe după ost pănă la drumul vechi din baltă în Antonovca dea acolo în jos pănă în
pădurea din balta pentru aceașe pana la vie lui Ștefan și pana la drumul Valea Aduncul ș idea lungul pa-
na în grădinele Cornului pănă la punctual 1-ea.
2. După suszise patruzeci desetine de pomănt inclusive din ele opta desetine nu sunt arabil aflan-
duse sub baltina sarata și cu gro<ț>i pentru care mad(am) Levețchi îi obligată a plăti și una rubla 20 cap.
pe desetina în fiecare ani, pe trei zeci și două desetine restul este pomant bun, ce Livețchi se oblige în ter-
men de opt ani se rasedească grădină de vie, termenul se Numara de la 1 ianuarie 1873, și plata pentru
fiecare desetina acestui pomant se face cate două ruble 25 capici argint, îi obligat încă se dai economu(lu)i
sau posisurului din poma strugurele cultivate a zecea parte, pănă la facerea acestui pomant gradina, este
obligat se dae una desetina (de g<rin>) cu toate în ele fructe de care fie puse pe acest pomănt pe deasupra
acestei economie face ei Levețchi acuma zeci desetine pomant sub salci fara drept proprietate și dupa
aceasta pomant sunt locul cu balta din amundua parți grarle (<motarna>) patru desetine și Caracașa în
sus de balta, se începe de la stuful pănă bac Nistrului, șase desetine, pentru care ea Levețchi se oblige a
plăti economului sau posesurului pe fie care desetina pe an cate zece ruble de argint, se numara primit de
plin pentru pomantul de vie despațand.
3) Levețchiea dobondet folosinței ai grădineide vie și alte bunuri acolo or fi din timpul viețăi și în
care timp ea Levețchaea îi obligată cum gradina de vie așa să altele puse pe pomantul acesturi bunuri în-
totdeauna să al ție în bună gospodarei și nici în caz nu se lase în el pana la distrugere și pustiire, pentru ni
executarea acest dreptur, Levețchaea va fi amendata în folosol manastirei <ultimu> întai cinci zeci ruble a
doilea, una suta ruble iar dupa acesta va fi luat folosință gradinei de vie, întorea în el bunuri ci or fi lasate
în folosul manastirei fara nici o plata a Levețchii.
4) Levețchii pentru tot timpul folosinței facuta de ce gradina de vie și alte bunuri se da dreptul al
vinde alte persoanei cu acest fel cumparatorul formal se oblige a executa toate condițiunie acestui con-
tract în drept care apartine D. Levețchi dupa moartea ei, dreptul folosinței al grădinei de vie și alte bu-
nuri, a fi obligat se renoiasca prezentul condițiuni.
5) Plata banilor dupa cum pentru sub facerea gradina de vie așa și pentru pomantu facut sub salci
Levețchi îi obligată a varsa economie(i) sau posesorului înual și în fiecare luna ziua 26 octombrie a zecea
parte din venitur cultivate întotdiauna regulat în tot timpul fără nici o încontact pentru executarea aces-
tor, iar aseminia punctual 3 acestor condițiune cea semunara dreptul pe folosința facuta pe acest pomant
gradina și alte bunuri, fara nici o judecara.
6) Daca Levițchi în termen de opt ani aratat în punctual 2-ea acestor condițiune prin care parte de
pomant focuta ei sub gradina de vie daca nu este puse gradina, atuncea toate parțele de pomant Econo-
mia are noul drept a lua de la Levițchi și se da acest pomant persoanei încredințată la care nu are nici un
drept a se certa a se atinge.
7) Toate condițiunele acestui contract de amănduo părță trebui se fie și inveolabil executate în care
însemnezi.
Economu monasterei Chiprianov, nedescifrabil..
Șeful biroului /ss/ nedescifrabil.
Nobila Parascovia Ivanovna Levițchi.
A doua <..>te sub a unsprezecela rănd, 2-le fără drept de proprietate acestui pomănt. Drept.
Secretarul /ss/ nedescifrabil.
Eu subsemnatul certific conformitatea acestei traducere din rusește cu originalul prezentat mie ju-
decător ocol rural Staro-Cazaci I. Domchevici.
Sursa: Arhiva Națională a Republicii Moldova. Fond 110, inventar 1, dosar 824, filele 21-22 verso.
222
Nr. 2. 1901 septembrie 7. Parascovia Iv. Levițchi cedează lui Nicolai-Ivan Iac. Ghermanson dreptul său de
stăpânire asupra a unui lot de șase desetine, cresut cu mlajă (lozie), la Nistru, pe moșia Purcari.
Traducere din rusește
Copie
1901 ziua 7 septembrie, noi subsemnații nobila Parascovia Ivanova Levețcoi(a) și nobil Nicolai Ia-
covlevici G(h)ermanson, au făcut acesta inscripțiune după cum că din noi eu, Levițcaia cu toate drep-
turile și obligațiunile mele prin acest contract în privința al șasă desetine de viță de salcie de lângă Nestru
pe lăngă Girl Caracosa în sus de baltă, se începe de la stuful pănă biceva Nistru, predău nobilu Nicolai
G(h)ermanson, iar eu G(h)ermanson primesc în folosința mea susnumit prezentul contract cu bu<..>ri
ma oblig exact, a îndeplini tote puncturile în acest contract ce privește în care și însemnez Ivan Nicolai Ia-
covlev G(h)ermanson, nobila Parascovia Ivanovna Levețhii.
Că prezenta subcripție făcută de G(h)ermanson Ivan Nicolae șiParascovia Levețchii în în care lega-
lizazi din 7 septembrie 1901.
Șeful Zemstvei /nedescifrabil/
Nu întâlnim nici o înpedică din partea predorei nobele Parascovia Ivanovna Levițchi, aratat în acest
contract pentru bunurile în privința al șasă desetine de viță salcie pe lăngă Nestru, lăngă Caracaș balta de
stuf se începe din stuf și pănă la bicevca Nistrului, nobilo Nicolai Iacovlevici G(h)ermanson, Administrția
mănostirilor străine din gubernia Basarabia se întărește după G(h)ermanson dreptul a arendei al folosin-
ței aratată prin screpție și achitarea taxa de timbre din septembrie 15 anul 1901.
Administrator Gurii
Secretar nedescifrabil
În baza intervenției nobilii Parascovei Ivanovna Levițchii și conseler de stat Ivan Iacovlevici G(h)er-
manson din 6 decembrie 1902, înregistrat la № 478aceasta întarire se trecede la Levițchia la împuternicitul
G(h)ermanson nobil Nicolai Emanuilovici Varzariu <cu ret> lot 4,75 des. Sub salcie situate în 2-ia (bucata)
raion în lotul 1 moșiei comuna Purcar, ca cu isălitura și aplicarea ștampilei oficiale o legalizeazi Admini-
strația moșii mănăstirilor străine din 17 martie anul 1903.
Pe Administrația moșiilor străine al manostirilor.
Padurar /ss/ nedescifrabil.
Secret(ar) /ss/ nedescifrabil.
Eu, subsemnatul, certific conformitatea acestei traducere din rusește cu originalul prezentat mie ju-
Nr. 3. 1906 decembrie 31. Contractul încheiat între Parascovia Iv. Levițchi și Administrația moșiilor insti-
tuțiilor duhovnicești străine din gubernia Basarabia cu privire la stăpânirea grădinii cu vie Nr. 115 de pe moșia
Purcari.
Traducere din rusește.
Copie.
Contract.
Anul 1906 decembrie ziua 31. În urma propunerei Departamentului Domeniilor Agricole ale
Statului din 30 iunie sub № 1195, Directorul Administrațiunei moșiilor ale instituțiilor duhovnicești
străine în gubernia Basarabia, de o parte și de alta nobila Parascovia Ivanovna Levițcaia, ca complectare și
modificare a contractului încheiat la 18 septembrie 1872 între D-na Levițcaia și Economia Mănăstirei Cu-
prianovca, am încheiat prezentul contract pe timp de 12 ani de la 1 martie 1907 pănă la 1 martie 1919 du-
pă cum urmează:
1) Subsemnata Parascovia Levițcaia, posedând din cele date pe moșia Purcari a Economiei Mănă-
stirei Cuprianovca un lot de pământ fără drept de proprietate asupra lor 21,85 desetine, arătate pe plan
№ 115 din care sub vie perfect cultivate: A, M, – 9,68 desetine, vie necăutată – B, Z – 1,65 des., grădină de
fructe, înlocuită cu vie din cauză că solul nu este potrivit pentru grădină de fructe, G – 0,25 des., cu pădu-
re F, J, N – 2,54 deset., loturi necultivate – V, J, I, K, L, – 2,04 des. și loc de curte , D – 0,65 deset., iar în total
pământul cultivabil 16,81 desetină 5,04 pământ necultivabil (lot. Z, K, O) mă oblig a plăti în fiecare an
223
pentru desetina de pământ arabil câte 12 rub. 25 cap. și necultivabil – câte 1 rublă 25 cap., ce face tot pă-
mântul pe an 212 rub. 37 cap., pe 12 ani – 2548 ruble 44 cap.
Hotarele lotului, ce se găsește în folosința mea prin acest contract sunt următoarele: la Nord-Est –
viile №№ 122, 116, 117, 8<8>, 108, la Sud-Est – 110 și 111, la Sud-Vest – lotul întâiu din via № 115, ce a
trecut la Școala de Agricultură din Purcari, vila cu pădure a școalei, via țărănească și din nou aceiaș vilă
cu pădure și la Nord-Vest – tot vila.
2) Palta pentru folosința de lot Parascovia Levițcaia este datoare a o depune la una din Administra-
țiile Financiare din gubernia Basarabia pe seama și la dispoziția Administrației moșiilor ale instituțiilor
duhovnicești în gubernia Basarabia, integral în fiecare an la 1 noiembrie. La neplata la termenul fixat prin
contract a dajdiei de arendă, Administrația trce suma neachitată la remeșițe asupra cărora se socotește ½
% pe lună, precum luna necomplectă, este socotită drept o lună. Dacă suma remeșiței împreună cu pro-
centele de întârziere cuvenite asupra ei va fi depuse pănă la sorirea următorului termen de plată, atunci
încasarea de la deținător se mărginește numai cu procente de întârziere, iar valabilitatea contractului ră-
mâne în putere.
3) Plata prin acest contract nu este supuse nici unei schimbări până la expirarea termenului de 12 ani
menționat aci, chiar în acelcaz când prin următoarele ridicări a lotului, s-ar dovedi o altă întindere a lotului.
4) Parascovia Levițcaia are dreptul a se folosi de lot în hotarele, specificate la punctual 1 din acest
contract cu conservațiunea hotarelor și punctelor de hotărnicie, în caz de uzurpare de pământ de către o
persoană străină este obligată imediat a intent la Administratorul-Judecător de Pace acțiune de revin-
decarea posesiunei și în același timp nu mai târziu de un termen de două săptămâni, a aduce acesta la cu-
noștința Administrației astfel ca și după luarea hotărârei în process, în termen de două săptămâni a înain-
tea Administrației copie după hotărâre.
6) Pământul ce se găsește în stăpânirea Parascoviei Levițcaia prin acest contract nu poate fi întrebu-
ințat pentru orice alte trebuințe gospodărești fără autorizația Administrației, respectarea acestui punct dă
Administrațiunei dreptul de a lua pentru totdeauna obiectul dajdiei dela Levițcaia.
6) Loturile arătate pe planul ridicat în anul 1897 prin literele B, Z, la data de 23 martie 1919, adică la
data expirărei termenului de 12 ani a contractului, trebue să fie cu totul cultivate cu vițe de vie pe butuci
de America, iar pe loturile V, J, G, L, K, la data expirărei acestui termen, vițele trebuie se fie puse. La ne
executarea acestui punct Administrația are dreptul de a lua din folosința D-nei Levițcaia aceea parte în
privința căreia acest punct al contractului nu se va executa.
7) Cesionarea drepturilor de folosință de lotul menționat pe numele altei personae este îngăduită
însă nu altefl decât cu autorizația Administrației, se face prin inscripțiunea pe acest contract, după ce do-
bânditorul drepturilor de folosință de acest obiect, este obligat a se supune tuturor punctelor ale contrac-
tului, aceasta din urmă obligațiune în aceiaș măsură privește și pe moștenitorii Parascoviei Levițcaia.
8) După expirarea termenului contractant și cănd vor fi îndeplinite toate punctele contractului să
acordă D-nei Levițcaia sau succesorilor drepturilor ei dreptul de a reînoi prezentul contract pe un timp
mai îndelungat pe prețul după obiceiul local.
9) Taxarea acestui contract cu c<o>pia cu taxele de timbre se face de către Levițcaia cu cheltuiala sa.
10) Prezentul contract trebuie să se îndeplinească de către ambele părți cu stricteță și neviolabil.
Contractul original se va păstra la Administrația, iar copia după contract legalizată în modul stability se
va înmăna D-nei Levițcaia.
Parascovia Ivanovna Levițcaia.
P(entru) Directorul Administrațiunei moșiilor instrucțiunilor duhovnicești străine în gubernia Be-
sarabia K. Salmonovici.
Pentru conformitate: Șeful cancelariei: /ss/ D. Cuznețov.
Că acestă copie cu originalul său în totul este confirmată și s-a eliberat nobilei Parascovia Ivanovna
Levițcaia, aceasta Administrația moșiilor instituțiilor duhovnicești străine cu semnătura și aplicarea sigili-
ului oficial certifică. Originalul este timbrat în suma de 13 ruble și pentru timbrul acestei copii 1 rublă 25 cap.
Directorul Administrașiei /ss/ V. Cosovici.
Șeful cancelariei /ss/ D. Cuznețov.
/Loc. Sig./
224
Eu subsemnatul certific conformitatea acestei traducere din rusește cu originalul prezentat mie ju-
Nr. 4. 1921 iulie 30. Gheorghe D. Mare, ginerele și reprezentantul Parascoviei Iv. Levițchi, roagă pe preșe-
dintele Subcomisiei I de expropriere a județului Cetatea-Albă ca grădina cu vie Nr. 115 de pe moșia Purcari să fie
trecută în proprietatea soacrei sale.
30 iulie 1921 Domnule Președinte!
Subsemnatul proprietar Gheorghe Dimitrie Mare – în baza procurei a soacrei mele, D-nei Parasco-
via Ivanovna Levițcaia, înregistrată la notarul public sub N 682 pe limba rusă, însă tradusă în limba ro-
mână și aci anexată, – domiciliat în com. Purcari, jud. Cet. Albă, cu onoare Vă rog a dispune ca în confor-
mitate cu articolul 91 alin. d. din Regulamentul de punere în aplicare legei agrare cuvenite măsuri pentru
a stabili drepturile procuristei mele – Parascovia Ivanovna Levițcaia – de proprietate absolute asupra lo-
tului de vie N 115, care î-i aparține D-niei Sale cu drept de adendă îndelungată embaticar și situate în
com. Purcari pe teritoriul fostei moșii mănăstirești Kiprieni.
Acest lot este întocmit în planul dresat de inginerul Casei Noastre D-l V. Hmiliovschi sun N __
Anexa: 1) Traducerea procurei N 682.
2) Convențiunea de embaticar cu mânăstirea străină Kiprieni.
Cu profund respect procurator Gh. Mare.
D-niei Sale Domnului Președinte Subcomisiunei I de expropriere jud. Cetatea-Albă.
Sursa: Arhiva Națională a Republicii Moldova. Fond 110, inventar 1, dosar 824, fila 7.
Nr. 5. 1921 august 27. Răspunsurile lui Gheorghe D. Mare, ginerele și reprezentantul Parascoviei Iv. Leviț-
chi, la ancheta standard pentru stăpânirile embaticarilor de vii de la Purcari.
Declarație
Anul 1921 luna august ziua 27.
Subsemnatul Georgie Dimitriev Mare, procurator D-nei Parascovia Ivanovna Levițcaia din comuna
Purcari județul Cetatea Albă.
1) Cine este proprietar?
- Parascovia Ivanovna Levițcaia.
Și de ce naționalitate?
- Rusa-ortodox.
2) De când stăpânește grădina de vie?
- De(n) ano(l) 1872, acum 49 ani.
3) Dacă are acte și dacă este cunoscut în deobștea ca singur prorietar?
- Are, sunt anexate la dosar, este cunoscut ca singura proprietară.
4) Unde este situate grădina?
- Pe terenul fost moșia manosterul(ui) C(h)iprieni lăngă Purcari.
5) Suprafața grădinei?
- Lotul № 115/121, 24 ha. 3035 m. ptr.
6) Dacă sunt discuție asupra hotarilor?
- Nu sunt.
7) Dacă proprietara are alt teren în Basarabia?
- N’are.
8) Ce lucrări sunt pe moșia: Construcție…?
- 1) Casă, (a)coperită cu stuf, făcută de noroi, 1 cameră și bucătăria, un grajd pentru făcut vin; 2) Casă distru-
să, făcută de piatra; 3) Fontâna, făcut de piatră; 4) Casă începuta de noroi.
9) Dacă suprafața grădinei este cultivate?
- 5 ha sunt acoperite cu vie, restu grădinei fost acoperit cu vie acum stricata de filoxera.
10) Dacă proprietara a lucrat pământul singur?
- A lucrat singură.
225
11) Dacă moșia are datorii?

- N’are.
12) Ce mai are de spus?
- Roga ca se va fi recunoscute ca proprietate în posteritate.
Proprietar: Procurist Gheorghe Mare.
Președinte S.-Comisiunea I: Iacob Domchevici.
Membru delegat: C. Becher.
Secretar: A. Diordiev.
Sursa: Arhiva Națională a Republicii Moldova. Fond 110, inventar 1, dosar 824, fila 24.
Nr. 6. 1921 august 31. Decizia Subcomisiei locale I de Expropriere, ocolul rural Staro-Cazaci, județul Cetatea
Albă cu privire la trecerea grădinii cu vie №115/121 cu suprafața de 24 ha 3035 mp de pe moșia Purcari în proprie-
tate privată a Parascoviei Iv. Levițchi.
Romania
Subcomisiunea locala I de Expropriere com. Staro-Cazaci județul Cetatea Albă
Carte de judecata №__
Audiența de la 31 august 1921
La ordinea zilei fiind acțiunea intentată de către Georgie Dimitrievici Mare ca procurator D-nei Pa-
rascovia Ivanovna Levițcaia, proprietara de vie în comuna Purcari județul Cetatea Albă prin petițiunea
anexata la dosar.
La apelul nominal făcut au răscuns procurator D-nei Levițcaia Georghie Mare în persoană.
Procedura compectă
După cetirea lucrărilor din dosar procurator Mare își susținu acțiunea sa în totul, declarând că pro-
curistă stăpăni grădina de vie din anul 1872 ca embaticar, ce dovedi cu acte, anexate la dosar.
Cere să fie recunoscută ca embaticar, și se va fi legimitata ca proprietar în posteritate cu eliberare ac-
te de proprietate.
Judecata
Asupra acțiunei de față
Avănd în vedere acțiunea intentată de către procurator D-nei Levițcaia Geoghe Mare din comuna
Purcari județul Cetatea Albă și având în vedere susținerile postulantului și actele din dosar, care servește
la confirmarea drepturilor ei Levițcaia ca embaticar.
Avănd în vedere ca conform procese-verbale anexate la dosar nu se constate discuție asupra hota-
rarilor posesiunei, că așa, fiind acțiunea postulatului fondata în totul,
Avănd în vedere art. 91 alin. d. Regulamentului de punere în aplicare a legii agrare pentru Basa-
rabia și art. 2, 3, 4 și 7 Instrucție de împărțire pământului din moșie fost mănăstire de străinătate.
Pentru aceste motive
În virtutea legii
HOTĂRĂȘTE
Admite în totul acțiunea intentată de Parascovia Ivanovna Levițcaia în fața procurorului Georghie
Mare din comuna Purcari județul Cetatea Albă, și recunoaște pe Parascovia Levițcai ca singură proprieta-
ra în posteritate ca embaticar, cu grădină de vie lotul №115/121 cu suprafața de 24 ha 3035 m.ptr. con-
form explicațiunea planului, făcut de inginer Hmeliovschi la 10 martie 1921.
Cu apel
Data și citata în ședința publica azi 31 august 1921 în comuna Purcari județul Cetatea Albă.
Președinte S. Comis. I de Expropriere jdecător Domchevici.
Membru delegate C. Becher.
Secretar A. Diordiev.
© BACALOV Sergiu
226
URCAREA LUI MIHAI STURDZA PE TRONUL MOLDOVEI
Eugen-Tudor SCLIFOS
Summary
Michael Sturdza controversial figure in modern history of Romania on Moldavian throne with Russian supp-
ort, for he which has made numerous services. He contributed to the organic regulation, which was sent to St. Peter-
sburg for approval. He managed to also stand in Moldavia due to with relationschip Alexander Sturdza, one of the
advisers of the Tsar, and his sister Ruxandra Sturdza was a major figure in the entourage of imperial court.
Convenţia ruso-turcă încheiată în ianuarie 1834 la Petersburg, prin care Poarta se învoieşte a recu-
noaşte „constituţia” Principatelor Române1,dădea în aparenţă unele avantaje Imperiului Otoman, ceea ce
a provocat nemulţumirile boierimii din Principate. În urma convenţiei din 1834, Rusia urma să-şi retragă
trupele, după ce domnii vor fi numiţi. Rusia solicita Imperiului Otoman să restabilească relaţiile cu Mol-
dova şi Ţara Românească conform tratatelor dintre ele, dar şi dintre Principate şi Poartă2. Intrigile în legă-
tură cu desemnarea noului domn au accentuat şi mai mult lupta din sânul grupărilor boiereşti, care soli-
citau sprijinul puterilor străine, reprezentate prin consulii acreditaţi în principate3. Această nemulţumire
a fost cauzată de faptul că domnii fuseseră numiţi şi nu aleşi de cele două Adunări Generale. Rusia nu
dorea să-şi piardă avantajele pe care le obţinuseră în principate, de pe de o parte, şi dorea evitarea execu-
tării articolelor cu caracter liberal, referitor la alegerea domnului4. Aceasta însemna o încălcare flagrantă a
prevederilor Regulamentelor Organice5. În această privinţă a alegerii domnului, regulamentul era foarte
clar, nu făcea altceva decât să reamintească dispoziţiile tratatelor de la Akkerman şi Adrianopol, care afir-
maseră dreptul Principatelor de a-şi alege singur domnii. De asemenea, noile legiuiri elaborate sub girul
Rusiei dădeau garanţii de independenţă votului, silindu-i pe alegători să presteze jurământ că nu vor fi
influenţaţi în decizia lor de vreun factor străin. În momentul când aceste garanţii fuseseră stabilite, inex-
plicabil ele se amînaseră pentru viitor6.
Principatele se simţeau umilite de această autoritate, care anula de facto garanţiile elaborate în fa-
voarea Ţărilor Române. Toţi îşi aţinteau privirile spre alegerile ce urmau să se facă, evident ele se aflau în
mâinile ruşilor. Dacă scopul principal al Rusiei era de a pune domni obedienţi politicii ruseşti, existau doi
candidaţi care prin calităţile lor excepţionale se ridicau deasupra tuturor, este vorba de Barbu Ştirbei pen-
tru Ţara Românească şi Alecu Ghica pentru Moldova. Cu toate astea, Rusia pretindea un devotament
mai direct pentru politica ei în principate şi garanţii care să-i asigure păstrarea influenţei şi asupra persoa-
nelor desemnate7. Rusia a găsit aceste calităţi în persoana vistiernicului Mihail Sturdza şi al lui Alexandru
Ghica. Mihail Sturdza oferea imaginea unui personaj devotat puterii protectoare, care făcuse multe servi-
cii Rusiei, având proprietăţi în Basarabia, fiind şi un mare latifundiar în principatul Moldovei8, care fă-
ceau din el, după expresia consulului rus de la Iaşi, Stemposki, un bun supus rus, dorit de ruşi pentru a fi
mâna lor dreaptă în exercitarea protectoratului9. Pe de altă parte boieri ca Roznovanu, Balş şi Conachi
erau rivali puţin periculoşi pentru Sturdza, care mai avea avantajul că-şi plătise sprijinitorii, dar şi prin
1 Augustin Treboniu Laurian, Istoria Românilor, partea a III-a, De la căderea Constantinopolului până ân zilele nostre, Iaşi, 1853, p. 278.
2 Tractat relativ la limitele asiatice, la Princiaptele Moldovei şi Valahiei şi la îndemnitate, semant la San-Petersburg, 29 ianuarie
1834 // Acte şi documente relative la Istoria Renascerei României,vol I, publicate de A.C.Sturdza, Bucureşti, 1888, p. 337-338.
3 Gheorghe Bezviconi, Contribuţii la istoria relaţiilor româno-ruse, Bucureşti, Editura Tritonic, 2004, p. 281.
4 De l'Etat actuel de la Valachie // Le Portfolio ou collection de documents politique relatifs a l'histoire contemporaine, publié par David
Urquhart, tom V, Hamburg, 1837, p. 174.

5 N.S. Govora, Relaţiile româno-ruse, vol.I, Madrid, Editura Carpaţii, 1979, p. 156.
6 Paul Cernovodeanu, Călători străini despre Ţările Române în sec. al XIX-lea, seria nouă, vol. III, (1831-1863), p.163.
7 Ibidem, p.164.
8 Gh.Gheorghescu-Buzău, Un mare latifundiar din Moldova după tratatatul de la Adrianopol Mihai Sturdza // SMI, Mod 1, 1957, p. 3.
9 Hippol Desprez, Les peuples de l'Autriche et de la Turquie. Histoire contemporaine des Illyrriens, des Magyars, des roumains et de Polonais, tome I, Paris, 1850, p. 134.
227
servicii aduse în trecut augustului protector10. Totodată Rusia nu dorea să aibă la conducerea Moldovei
un domn, ci un guvernator rus, controlat în exclusivitate de consulul rus acreditat la Iaşi11. Cum se expri-
ma călătorul francez Auguste Labatut: „Le prince Stourdza fut l'heureux mortel que les Russes indique-
rent au sultan”12. El fusese numit pentru a putea aplica în Moldova Regulamentul Organic, considerat
unica persoană capabilă să aplice această legiuire, în condiţiile în care în Moldova domina arbitrariul şi
dezordinea13. De aceeaşi părere era şi Ştefan Scarlat Dăscălescu: „Acest om, de n-ar fi avut un mare
defect, dar un defect mare, care i-a pătat numele şi i-a înegrit memoria, lăcomia nemărginită de avere şi
avariţia exorbitantă, ar fi trecut, cel puţin la noi, de omul mare, că avea toate calităţile cerute ca să fie. În
afară şi cu Rusia şi cu Turcia a fost bine”14.
Vistiernicul Mihail Sturdza, cu sprijinul preşedintelui principatelor, a făcut servicii Curţii din
Petersburg, pentru a obţine tronul Moldovei înainte ca cea mai mare parte a boierimii moldovene să fi vi-
sat măcar la o readucere a domniei pământene în scaunul ţării. Cu toate astea, principele Sturdza nu era
agreat la Iaşi, la zvonul apropiatei sale numiri, lui Ahmet paşa i-a fost înmânat un protest semnat de prin-
cipalii boieri, care a fost refuzat. Se zvonea că însuşi generalul Kiselef nu era favorabil numirii lui Sturdza,
reproşându-i faptul de a nu se fi bazat ca şi principele Ghica, doar pe ajutorul lui, ci a căutat sprijin la Peters-
burg, prin legăturile mai vechi pe care le avea cu contelele Nesselrode15. Ulterior, a conştientizat faptul că tre-
buia să dea operei sale înfăptuite în Moldova o tărie de nezdrunciunat, îndemnând în secret ambasada rusă
din Constantinopol şi Poarta să respecte adliteram Regulamentul Organic şi dispoziţiile sale complementare.
Trimis în capitala Imperiului cu pretextul de-a obţine aprobarea regulamentului de către guvernul
rusesc, el luă cu dânsul pe bunul său prieten Gheorghe Asachi, care ulterior se va dovedi un separatist
avant la lettre, un om iscusit prin cunoaşterea mai multor limbi dar mai ales prin agerimea covârşitoare a
minţii sale.16 Dând curs propriilor dorinţe, neascultând sfaturile tatălui său, Grigore Sturdza, pentru a ob-
ţine tronul şi-a jertfit toată averea, ba mai mult s-a mai împrumutat de la evreii avuţi din Iaşi, într-un final
îşi atinse ţelul. Mai târziu un boier moldovean avea să facă afirmaţia: „pe tronul Moldovei veni domn Mi-
hail Sturdza, care a deschis porţile Moldovei jidovilor, de au intrat în ţară, prin mijlocirea a 40000 de gal-
beni ce se vorbea că ar fi luat de la ei”17. Dacă la Petersburg „îşi aşternuse treburile destul de bine”, apoi şi
la Constantinopol era de aşteptat ca totul să meargă bine. Dragomanul pe atunci al Porţii Vogorides, care
mai târziu va fi făcut prinţ de Samos, la acea vreme unul dintre sfetnicii cei mai credincioşi sultanului
Mahmud, avea două fete care nu aveau zestre şi dintre care îi propuse una lui Mihai Sturdza cu făgădu-
iala că va fi făcut domn al Moldovei. Ambiţios din fire, fără scrupule, nu numai că a a acceptat de a-i da
un dar în bani însemnat tatălui logodnicei sale, ci şi promisiunea de a-l face pe Vogoride responsabil cu
afacerile Moldovei pe lângă Poartă, dându-i şi o cantitate însemnată de bani ca leafă. Radu Rosetti face o
caracterizare a situaţiei pe care îl aştepa pe Mihail Sturdza la Constantinopol: „Vechea noastră cunoştinţă
din vremea Eteriei, Ştefanache Vogoride, fostul caimacam al Moldovei, care ştiuse să câştige favoare sul-
tanului Mahmud al II-lea, fiind chiar numit, pe o bucată de timp, beiu de Samos, de loc nu-şi părăsise
aspiraţiunile la scaunul Moldovei, până în momentul în care Mihalache Sturdza a fost oficial desemnat ca
viitor domn. Îndată ce Sturdza a sosit la Constantinopol, Vogoride i-a trimis răspuns că este dispus să nu-
i facă greutăţi dacă... noul domn ia de soţie pe fiică-sa, Smaranda. Sturdza, fiind sigur de sprijinul Rusiei
şi împins de ambasadorul acestei puteri, a dat un răspuns politicos, dar categoric de negativ. Atunci Vo-
goride, care cu prea puţină vreme înainte avusese prilej să facă Turciei un mare serviciu cu ocaziunea în-
cheierii unei convenţii comerciale cu Anglia, a cerut sultanului o audienţă în care a expus lui Mahmud II
dorinţa ca, neputând fi domn al Moldovei, cel puţin noul voievod al acelui memleket (provincie) să aibă
a lua de soţie pe fiică-sa, Smaranda. Sultanul, pe de o parte doritor să facă un bine favoritului său, iar pe
10 Nicolae Gane, Trecute vieţi de doamne şi domniţe, vol III: De la restabilirea domniilor pământene până la Unirea Principatelor (1822-1859),
Bucureşti, Editura Ziarului Universul, s.a, p. 113.
11 Radu Rosetti, Acţiunea politicii ruseşti în principate, Bucureşti, Editura Carte Românească, 2000, p.112.
12 Auguste Labatut, Bucharest et Jassy // Revue de Paris, nouvelle serie, tome L, 1838, p. 156.
13 Quinze annees d'administration en Moldavie, Paris, 1856, p. 15.
14 Nicolae Iorga, Un cugetător politic moldovean de la jumătatea secolului al XIX-lea. Ştefan Dăscălescu // Analele Academiei Române,
Memoriile Secţiei I,storice (în continuare: AARMSI), s. III, t. XIII, Mem. 1, p. 40.
15 Paul Cernovodeanu, op.cit., p. 165.
16 C.A. Kuch, Starea de lucruri din Moldova şi Valahia pe la anii 1828 până la 1843, traducere de A.C.Cuza // Convorbiri Literare, an. XXV, 1891-1892, p. 137-138.
17 A.D. Xenopol, Din amintirile unui boier moldovean din jumătatea întâia a veacului XIX. Dimitrie Ghiţescu, (1814-1889), Bucureşti, 1910, p. 9-10.
228
de alta bucuros să fie neplăcut candidatului impus de Rusia, a făgăduit lui Vogoride că investitura se va
da noului domn al Moldovei, numai după ce se va fi căsătorit cu fiica lui. Şi într-adevăr, data investiturii
nu se mai fixa, nenorocitul domn neinvestit se topia în cheltuieli la Stambul, fără ca nici intervenţiunile
foarte categorice şi repetate ale ambasadei ruseşti la Poartă, nici propriile sale jalbe la sprijinitorii lui din
Petersburg să fi putut obţine un rezultat imediat”18. Radu Rosetti spune că aceste date le are de la Dimi-
trie A. Sturdza. Un lucru este sigur că Mihail Sturdza care „era mai înainte de toate un bărbat cu mare
simţ practic... a înţeles destul de răpede că trebuie să jertfească dragostea domniei sau domnia dragostei,
altfeliu turcii îl vor ţinea cu lunile la Ţarigrad, ceiace va însemna ruina lui desăvârşită. S-a hotărât să re-
nunţe la dragoste”19.Târgul cu Vogoride s-a făcut fără tărăgănări prea lungi din partea viitorului domn, la
22 martie Sturdza îi plătea lui Vogoride suma de 915000 lei şi în plus îi mai promitea imunitatea mănăsti-
rilor greceşti. Peste şase zile, îi dădea viitoarei sale soţii un înscris în valoare de 120000 de galbeni. Nunta
avea loc a doua zi, la palatul beiului din Samos de la Arnautkoy. La ceremonia de investitură, Mihail
Sturdza îmbrăca pentru prima dată herveneaua în locul cabaniţei şi fesul în locul cucei20. De asemenea,
solid protejat sub umbrela bunelor raporturi cu Rusia21, a imprimat atitudinii sale o notă de sobrietate în
raport cu puterea suzerană, pe linia neamestecului acesteia în politica internă, datorită socrului său care
avea o influenţă majoră în capitala otomană. Fiind asigurat astfel, în privinţa raporturilor cu cele două
puteri, el va miza pe un regim autoritar, guvernând în numele Regulamentului Organic la redactarea că-
ruia participase, asigurându-şi astfel însuşirea de bunuri materiale22.
De menţionat faptul că Mihail Sturdza se impuse mai uşor la tronul Moldovei, datorită legăturilor
cu Sturdzeştii de la Petersburg, prin vărul Alexandru, care făcea parte din partidul rusofil din Basarabia
şi avea convingerea ca anexarea Moldovei este inevitabilă23, fiind de asemenea redactorul celebrului act
al Sfintei Alianţe24 şi consilierul tainic al ţarului25, dar şi prin contesa Edling, intima ţarinei Rusiei26, cea
care primea la salonul ei din Petersburg pe duşmanii declaraţi ai lui Napoleon27. Pe de altă parte „il sut
naviguer sans péril entre ces deux écueils, la suzeranité et le protectorat”28. Mihail Sturdza îi ceruse în
prealabil lui Kiselef să cruţe Principatele „de o călătorie ruinătoare, pricinuind mare nemulţumire compa-
trioţilor săi”29. Replica oficialului rus a fost acidă, dându-i drept răspuns că domnitorii nu fuseseră numiţi
pentru a guverna în nume propriu30. Astfel ca şi pe vremuri domnii români s-au dus şă-şi primească in-
vestitura la Constantinopol, acum într-o manieră diferită. Cauza trebuie căutăta în faptul că sultanul nu
mai dădea investitura propriilor săi vasali, ci celor ai Rusiei31.
Interesantă este perspectiva dată de cele două ţări occidentale în privinţa instalării lui Sturdza la
cârma Moldovei. Dacă Felix Colson, sublinia faptul că Mihai Sturdza îşi propusese demult să devie
domn, şi-a pregătit cu tenacitate şi cu pricepere drumul spre tronul Moldovei. De asemenea Colson subli-
niază şi faptul că relaţiile anterioare cu Curtea de la Petersburg, colaborarea cu Liprandi şi apoi serviciile
aduse Rusiei din timpul războiului, la care s-a adaugat rolul jucat la elaborarea Regulamentului Organic,
i-au facilitat accesul la tron32, pe de altă parte el a fost cel însărcinat să ducă la Petersburg proiectul Re-
gulamentului, ca „omagiu unui vasal datorat suzeranului său, a demonstrat nişte capacităţi şi un zel ieşit
18 Radu Rosetti, Amintiri, Ce-am auzit de la alţii, vol I, Iaşi, Editura Viaţa Româneacă, 1922, p. 69.
19 Ibidem.
20 H D.Siruni, Domnii români la Poarta Otomană, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1941, p.36. Propune drept an al investiturii 1832,
în loc de 1834.
21 Nicolae Isar, Principatele Române de la 1821 la 1848. Sub semnul renaşterii naţionale, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2004, p. 114.
22 Idem, O istorie a Principatelor Române. De la emanciparea politică la unire. 1769-1859, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti,
2010, p. 213.
23 Manuel Menicovici, Un apărător moldovean al ortodoxiei la curtea ţarului Alexandru I // Viaţa Românească, 1924, nr.9, p. 315.
24 Radu Ştefan Vergatti, Boierul Alexandru Sturdza şi Sfânta Alianţă // Argessis. Studii şi comunicări. Seria Istorie, 2004, p. 268.
25 Bezviconi,Gheorghe, Din vremea lui Alexandru Sturdza // Din trecutul nostru, 1936, p. 56.
26 N. Iorga, Istoria Românilor, vol VIII, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2006, p. 278.
27 M. Theodorian-Caradă, Sofia Swetchin,Bucureşti, s.n, p. 8
28 M. Chopin et A.Ubicini, Provinces danubiennes et roumaines, Paris, 1856, p. 159.
29 Eudoxiu Hurmuzachi, Documente privind istoria românilor, vol. XVII: Corespondenţa diplomatică şi rapoartele consulare franceze (1825-
1846), Bucureşti, 1913, p. 304. (în continuare: Hurmuzachi, Documente).

30 Ibidem, p.305.
31 A.D.Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană, Ediţia Carpaţii, vol 4, p.115.
32 Felix Colson, De l'état présent et de l'avenir. Des Principautés de Moldavie et de Valachie suivi des traités de la Turquie avec la Puissance
Europeennes, et d'un carte des Pays Roumaine, Paris, 1839, p. 56.
229
din comun, care l-au desemant ca principal pretendent la tron cu multă vreme înaintea alegerii făcute de
Rusia”33. După aprecierile lui Colson domnul se plasează pe linia urmată de domnii Cantemir şi Ipsilanti,
adică de partea Rusiei, urmând să servească interesele puterii protectoare, iar o eventuală abatere de la
aceasta ar fi însemant depunerea lui şi înlocuirea lui cu altcineva34. Acest Felix Colson, este un publicist
francez35, autorul unor lucrări despre Principatele Române, şi în acelaşi timp un personaj care a avut o in-
fluenţă mare asupra revigorării spiritului revoluţionar în Pricipate. Era de asemenea şi intim colaborator
al colonelului Ion Câmpineanu, fiind un bun cunoscător al realităţilor româneşti, participând activ la pro-
cesul de făurire a Romîniei moderne36. Pe de altă parte publicaţia guvernului englez nu aduce multă lu-
mină cu privire la instalarea primilor domni regulamentari.
Îndată după ce primi persoana vistiernicului Mihai Sturdza, din partea Turciei, cu vizibilă satisfac-
ţie37, deşi numirea se făcuse contrar obiceiului, trupele turceşti rămânând în ţară, iar comandanţii lor avâ-
nd, după expresia lui Nesselrode, o autoritate dezastruoasă38, preşedintele rus al Divanului, Kiseleff în-
credinţă administrarea ţării unui consiliu administrativ, alcătuit din boieri, care la Bucureşti era condus
de baronul Ruckmann, iar la Iaşi de consulul Timkowsky. După plecarea lui Kiseleff, domnul moldovean
i-a trimis o mulţumire în care notează: „În ceea ce mă priveşte, prin poziţia prin care Excelenţa sa m-a si-
tuat, în timpul admninistraţiei tutelare şi luminate, mi-aţi îngăduit a-mi servi ţara cu loialitate, şi de a-mi
fi atras stima şi încrederea dumneavoastră. Ţin la aceasta mai mult decât la orice. Întreaga mea viaţă mi-o
voi consacra cultivării acestor sentimente şi justificărei alegerii pe care Excelenţa sa a binevoit s-o facă”39.
De menţionat faptul că Sturdza ca şi omologul său muntean, „se plasau cu fermitate pe principiul
că în temeiul capitulaţiilor cu puterea suzerană, Principatele Române constituiau entităţi statale separate
de restul Imperiului Otoman”40. După extrem de lunga perioadă de ocupaţie rusească, puterile europene
cereau „restabilirea legalităţii în relaţiile cu Principatele, adică o administrare autonomă a acestora în
concordanţă cu vechile tratate, cu capitulaţiile”41.
Instrucţiunile de la Petersburg, remise de Minciaky, la 28 iulie 1834, fixau programul de guvernare,
dând expresie unei autorităţi absolute a imperiului vecin de la răsărit, ca putere protectoare42. Domnul re-
gulamentar al Moldovei trebuia să redacteze periodic rapoarte explicative consulului general al acestei
puteri la Bucureşti, ambasadorului acesteia la Constantinopol şi guvernului ţarist43, ceea ce însemna că
Poarta şi-a pierdut toată autoritatea în această ţară44. În acest document viitorului domn i se cerea să
apere legea şi drepturile supuşilor ruşi, să respecte cu stricteţe Regulamentul Organic. I se cerea respecta-
rea clauzei adiţionale secrete adăugată de ambasadorul rus la Poartă, Buteniev. I se cerea în mod expres,
împiedicarea ideilor liberale, să oprească orice tentativă de răsturnare a noii ordini, să tempereze tineri-
mea dornică mereu de schimbări45. Altfel spus, ţinut „sub control”, domnul moldovean nu putea face
nici cea mai mică mişcare fără avizul guvernului ţarist şi al reprezentanţilor acesteia acreditaţi în Moldo-
va46, aceştia având rolul de a apăra interesele puterii protectoare şi de a asigura o bună guvernare în regi-
une47. Domnul Sturdza urmă să fie supravegheat în toate actele şi discursurile sale, în toate relaţiile sale,
va deveni „o maşină de moscovitism”48, un simplu executant al ordinelor verbale ale consulului imperial,
33 M.Chopin, A.Ubicini,op.cit., p. 160.

34 Ibidem, p. 57.
35 Nicolae Isar, Publicişti francezi şi cauza română 1834-1859, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1991, p. 47.
36 Dan Berindei, Politică externă şi diplomaţi la începuturile României Moderne, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2011, p. 215.
37 N.Iorga, Acte şi fragmente cu privire la istoria românilor adunate din depozitele de manuscrise ale Apusului, vol II: Extracte din corespondenţa
ambasadorilor prusieni la Constantinopol şi Petersburg cu privire la Ţările Române, Bucureşti, Imprimeria Statului, 1896, p. 654.
38 G.Yakschitch, La Russie et la Porte Ottomane de 1812 à 1826 // Revue Historiques, 1906-1907, Paris, p. 36.
39 Documente privitoare la istoria românilor:Urmare la colecţia lui Eudoxiu de Hurmuzachi: Supl I, vol. 5 (1822-1838), adunate, coordonate
şi publicate de D.A.Sturdza şi C.Colescu-Vartic, Bucureşti, 1894, pp. 106.

40 Anastasie Iordache, Apărarea autonomiei Principatelor Române 1821-1859, Bucureşti, 1987, p. 33.
41 George Meitani, Acţiunea diplomatică a Europei faţă de Principatele Române între 1821-1834, Bucureşti, 1903, p. 24.
42 Dan Berindei, Diplomaţia românească modernă, Bucureşti, Editura Albatros, 1995, p. 55.
43 Alice Ionela D.Roaită, Protectoratul rusesc şi Ţările Române (1829-1848), Piteşti, 2007, p. 48.
44 Hurmuzaki, Documente, vol. XVII, p. 390.
45 Gheorghe Platon, Mihai Sturdza şi judecata istoriei // Arhiva genealogică, 1994, nr.3-4, p. 232.
46 Dan Berindei, op.cit., p. 55.
47 Barbara Jelavich, Russia and the formation of Romanian National State (1821-1878),Cambridge,1984, p. 36.
48 Ion Heliade-Rădulescu, Le protectorat du czar ou la Roumanie et la Russie. Nouveaux documents sur la situation européene, Paris, 1850, p. 60.
230
protectoratul rus fiind văzut ca un „flagel”49, decât ca o binefacere din partea ţarului de a-i apăra pe creş-
tini. Răspunsul vitorului domn al Moldovei la aceste cereri, se arăta a fi o adevărată profesiune de credin-
ţă. Cu toate astea, Bois le Comte înfăţişează cu totul diferit starea de spirit ce-l stăpânea pe Mihai Sturdza
în preajma călătoriei la Constantinopol, unde urma să fie investit ca domn al Moldovei. Consulul francez,
îl vede pe viitorul domn nu numai în postura de competitor, îngrijorat să nu nemulţumească pe ruşi, dar
totodată dă expresie dificultăţilor ce avea să le întâmpine în aplicarea noii legiuiri, la care el însuşi a parti-
cipat50. În toamna anului 1834, Sturdza se văzu chemat la Constantinopol, unde primi investitura ca do-
mn al Moldovei şi se căsători cu Smaranda, fiica dragomanului Porţii Vogoride. La Constantinopol veni
împreună şi cu alesul Munteniei. Deşi călătoriseră împreună pentru a li se da investitura, în capitala Im-
periului Otoman nu li se permiseră să stea împreună, cum declară Sturdza că făcuseră să se înţeleagă
pentru a putea face solidar faţă greutăţilor ce aveau să apară pe parcursul domniei lor51. Cum reiese din
corespondenţa din Constantinopol din perioada învestiturii, din care se desprinde târgul făcut cu princi-
pele de Samos pentru a obţine tronul Moldovei, precum şi animozitatea împotriva domnului muntean,
dă expresie recunoştinţei faţă de Kisselev: „În ceea ce mă priveşte, poziţia în care Excelenţa vostră m-a si-
tuat, în timpul administraţiei tutelare şi luminate, mi-aţi îngăduit, Domnule General, de a fi servit, cu zel
şi loialitate ţara mea, atrăgându-mi astfel stima şi încrederea dumneavoastră. Întreaga viaţă mi-o voi
consacra justificării alegerii pe care a-ţi făcut-o”52 Cu toate că odată cu urcarea în scaunul domnesc a unui
boier care făcea parte din grupul rusofililor şi cu plecarea fostului preşedinte rus al divanurilor, ingerin-
ţele Rusiei în politica internă şi externă a ţării vor fi şi mai mari, odată cu instalarea „creaturilor sale”53,
adică consulii, care supravegheau chiar şi cele mai mici chestiuni administrative. Toate chestiunile urmau
să se rezolve la curtea de la Petersburg, ca urmare autonomia Principatelor devine una utopică, fiind
pusă în pericol însăşi fiinţa statală a Moldovei. Se continuã vechea politică rusească, atât de bine cunoscu-
tã de români „când agenţii săi se străduiră de a câştiga pe bunii şi credulii boieri pentru a obţine semnă-
turile lor, ei nu le cântărea decât drepturile lor răsunătoare, în virtutea cărora ei aveau liberul arbitru de a scu-
tura barbarul jug turcesc şi de a se ataşa binefăcătorului protectorat al ţarilor foarte creştini şi foarte ortodocşi”.
Bună în acest sens afirmaţia consulului Blutte: „Principatele Române nu vor înceta în a depinde pe de-a
întregul de bunul plac al guvernului rusesc, care a avut grijă de a asigura numirea creaturilor sale şi de-aşi
păstra stăpânirea militară a ţării prin drumuri zise militare, care în loc de a merge în linie dreaptă de la Silistra
la hotarul rusesc, urmează o linie atât de abătută încât trece aproape prin toate oraşele mari ale Principatelor,
cuprinzând bineînţeles Bucureşti şi Iaşi”54, constatare care demonstrează interesul Marii Britanii pentru Princi-
pate în perioada regulamentară55. Adolphe Billecocq, recunoştea rolul de „eminenţă cenuşie”56 pe care urma
să-l joace consulul rus în politica internă a Principatelor. În aceste condiţii, domnul nu poate fi privit faţă de
Rusia, decât ca un guvernator cu drepturi mai întinse, ştiind faptul că atâta timp cât va mulţumi puterea pro-
tectoare nu avea să se teamă de Turcia57. Astfel consulii acreditaţi în cele două capitale româneşti urmau să
joace rolul de mediatori între opoziţia şi principele Sturdza, crescând considerabil influenţa Rusiei în Princi-
pate, care de acum înainte nu va rata vreun moment pentru a se „interfera”58 În anul 1834, era o altă Turcie, cu
totul înnoită. După distrugerea ienicerilor anarhici şi crearea unei oşti regulate, după modelul european, ni-
zam-gedid, o generaţie care cunoaşte apusul, a trei mari înnoitori: a lui Raşid, Aali şi Fuad se pregătea de o
prefacere totală, menită să-i asigure strrălucirea de altădată59. Un alt fapt semnificativ este şi înlocuirea turbanului
cu fesul, simbolul începutului unei noi ere în istoria turcilor care se va completa mai târziu cu aşa numitul tanzimat.
49 Situation politique de l'Orient. Les trois empires // Le Coresspondant, tom XXIV, 1849, Paris, p. 203.
50 Ibidem, p. 236.
51 Manolache Drăghici, Istoria Moldovei pe timp de 500 de ani, Iaşi, 1857, p. 101.
52 Documente privitoare la istoria românilor:Urmare la colecţia lui Eudoxiu de Hurmuzachi: Supl I, vol. 4 (1802-1849), adunate, coordonate
şi publicate de D.A.Sturdza şi Octavian Lugoşianu, Bucureşti, 1891, p. 106.

53 G. Le Cler, La Moldo-Valachie, ce qu'elle a été, ce qu'elle est, ce qu'elle pourrait être, Paris, 1856, p. 326.
54 Ioan C. Filitti, Corespondenţa consulilor englezi din Principate 1828-1836 // AARMSI, Bucureşti, 1916, p. 59.
55 Paul Cernavodeanu, Importanţa rapoartelor consulare engleze pentru istoria Principatelor Române în perioada regulamentară (1835-1848)
// Revista Istorică, tom 34, nr.6, 1981, p. 234.

56 Adolphe Bilecocq, La Principaute de Valachie sous le Hospodar Bibesko, Bruxelles, 1847, p. 40
57 C.A. Kuch, op.cit., p.140.
58 G. Chainoi, Dernière occupation de Principautés Danubiennes par la Russie, Paris, 1853, p. 48.
59 N. Iorga, op.cit., p. 279.
231
În calitatea sa de domn regulamentar, de susţinător şi de garant al noului regim instaurat, Mihai

Sturdza dorea să fie identificat simbolic cu „stablishmentul”60, justificându-şi astfel acţiunile politice. Pe
parcursul domniei sale, Sturdza avea să urmărească două obiective majore: extinderea propriilor sale pu-
teri şi menţinerea unor relaţii bune cu puterea protectoare. Ambele l-au pus într-un conflict eminent cu
boierii61. Sturdza putea conta pe faptul că, oficialităţile ruse de la Petersburg şi consulii din Iaşi i se vor
alătura în lupta oricăror manifestări de liberalism, de împiedicare a oricăror încercări de subminare a ve-
chiului regim. Cu toate astea, sprijinul rusesc dat lui Sturdza nu a fost necondiţionat. Consulii interve-
neau în chestiunile politice de fiecare dată când considerau necesară intervenţia lor, dar nu întotdeauna
de partea domnului. Consulii aveau o abilitate uimitoare de a-i opune domnitorului pe boieri, în aşa fel
Rusia subordona şi mai mult ţara62. Bois le Comte atrăgea atenţia lui Sturdza că, atâta vreme cât pacea ge-
nerală şi starea actuală de lucruri vor subsista în Europa o necesitate mai puternică decât voinţa oameni-
lor vor lăsa ţara sub influenţa absolută a Rusiei. Rusia nu vedea în domnitorul moldovean decât o „crea-
tură a sa”63. În pofida acestui tratament, Mihail Sturdza era complet devotat Rusiei şi nutrea un devota-
ment personal faţă de ţarul Nicolae, ceea ce îl făcea să accepte multe intervenţii umilitoare din partea fun-
cţionarilor ruşi, dar şi-a câştigat meritul de a fi primul domn autohton care a reuşit să ridice Moldova din
„toropeala stagnării” şi să-i insufle idei moderne de guvernare64.
Introducerea sistemului modern fără ca societatea să fie pregătită în prealabil, fără să fie format un
spirit public, fără formarea corespunzătoare a celor aflaţi la conducere, au oferit Rusiei mijloace eficace de
imixtiune în afacerile ţării. Separarea puterilor în stat, un principiu de bază a unei societăţi democratice,
în loc să ducă la liberalizarea societăţii, constituia un mijloc de consolidare a puterii protectoare. Domni-
torului Sturdza nu i-au fost conferite prerogative care să-i permită subordonarea Adunării Obşteşti, dar
la rândul ei nici aceasta nu a avut suficientă putere pentru a-l depune pe domnul nou instalat65. Astfel
ambele puteri din stat au trebuit să facă apel la medierea Rusiei: domnul pentru a înfrânge opoziţia boie-
rilor, iar ei în încercarea de a-l depune pe domnitor al căror abuzuri erau în mare măsură tolerate de Cur-
tea de la Petersburg cu scopul de a întreţine o atmosferă propice imixtiunii, mai ales că introducerea arti-
colului adiţional secret ştirbea din autonomia ţării66. În această perioadă se va atinge apogeul protectora-
tului rusesc prin consulii acreditaţi la Iaşi. Astfel, după retragerea administraţiei ruseşti, în 1834, timp de
20 de ani politica externă a Moldovei, s-a desfăşurat în mare măsură, sub înrâurirea Rusiei, reprezentată
la faţă locului de trimişii ţarului Nicolae I67, lucru pe care Sturdza va încerca să-l stopeze.
© SCLIFOS Eugen-Tudor
60 Mihai Răzvan-Ungureanu, Câteva note privitoare la ritualul ceremoniilor domneşti din vremea lui Mihai Sturdza. Sebările instalării la pu-
tere (1834) // Arhiva Genealogică, 1994, nr. 3-4, p. 300.
61 S.N. Palauzov, Rumînskaia gospodarstva Valahia i Moldavia v istorico-politicescomu otnoşenii, Sankt Petersburg, 1859, p. 229.
62 Keith Hitchins, Românii 1774-1866, Bucureşti, Editura Humanitas, 1996, p. 214.
63 Felix Colson, op.cit., p. 58.
64 R.W. Seton-Watson, O istorie a românilor: din perioada romană până la desăvârşirea unităţii naţionale, traducere de Constantin Arde-
leanu, Brăila, Editura Istros, 20009, p. 181.

65 Gheorghe Platon, Moldova şi începuturile revoluţiei de la 1848, Chişinău, Editura Universitas, 1993, p.120.
66 Ion Heliade-Rădulescu, Elemente de istoria românilor sau Dacia sau România, Bucureşti, Tipografia Statului, 1869, p. 250
67 Gheorghe Bezviconi,op.cit., p. 242.
232
„LEGĂMÂNTUL TĂCERII”
SAU CAZUL MAICII MARIA DE LA MĂNĂSTIREA JAPCA
Ion XENOFONTOV
Summary
The intimate landscape of the monastic life of Japca monastery is drastically changed by the explosive stories
told us by mother Maria (Lydia Dohtorova). Mother Maria presents a dichotomous picture of Japca - on one hand,
we find her as a lay sister, on the other hand,there are the others – mothers and abbess. The polarity between mother
Maria's identity and the otherness of her background is shaped by everyday life of the holy place.
Mănăstirea Japca este singurul complex monastic din Republica Moldova care funcţionează neîntrerupt
de la înfiinţare. În pofida diverselor presiuni politice, militare, ideologice etc., cu atentat direct la existenţa fizică
a sfântului lăcaş, comunitatea monahală, diriguită de personalităţi de seamă, a făcut faţă cu abnegaţie vicisitu-
dinilor conjuncturii istorice, politice şi a promovat cu devotament valorile autentice creştine.
Lăcaşul monahal Japca face parte din grupul nordic de mănăstiri amplasate de-a lungul fluviului
Nistru. Această mănăstire are o privelişte pitorească, fiind comparată cu un ,,cuib de vulturi pe înălţimea
malului stâncos din dreapta Nistrului”, configurată în formă de semicerc, la o distanţă de 2 km de locali-
tatea omonimă din raionul Floreşti. Aşezământul monahal este plasat la mijloc de înălţime şi domină
spaţiul în cauză. În proximitatea mănăstirii, peste Nistru, se află, la o depărtare de 4 km, orăşelul Camen-
ca şi satele Podoimiţa şi Podoima. Complexul monastic se află la o distanţă de 40 km de centrul raional,
160 km de Chişinău.
Din sec. XIX și până în perioada interbelică, aşezământul religios a fost înalt apreciat de autorităţile
civile şi cele religioase. În propaganda sovietică complexul monahal Japca era considerat un bastion al
obscurantismului religios1. Viaţa comunităţii, dură în esenţa ei, prin stilul de viaţă adaptat, dusă cu mij-
loace modeste într-un mediu adesea ostil, pare o insuliţă retrasă într-un ocean agitat. Recunoscută ca mo-
del de viaţă monahală şi lăcaş monahal ce a rezistat factorului politico-ideologic, mănăstirea a fost denu-
mită cu diverse apelative: cetatea credinţei, şcoala sfinţilor2, cetate a românismului de pe malul drept al Nistru-
lui3, mănăstirea rezistenţei4, locul cel mai aproape de Dumnezeu5, loc de paradis6, simbol al trăiniciei credinţei stră-
moşeşti7. Complexul monahal este apreciat ca un valoros monument de istorie şi de artă ecleziastică8.
Urme de aşezare umană pe teritoriul actual al mănăstirii Japca datează din preistorie. În anii 1930,
profesorul Adiassevici a descoperit în zona mănăstirii Japca, la o adâncime de 0,5 m un topor din neolitic
(mileniile VII–VI î. Hr.)9. În locul Odaia mănăstirii Japca au fost descoperite 40 de locuinţe ale culturii
Cucuteni-Tripolie (mileniile V–IV î. Hr.)10, una dintre cele mai avansate civilizaţii ale epocii preistorice
din Europa de Est. Între 1400 î. Hr. şi anul 200 î. Hr. în zonă a existat o cetate, care a fost incendiată în ur-
1 G. Uralskaia, Câte ceva despre mănăstirea Japca // Cuvântul Comunist. Organul Comitetului Raional Teleneşti al PCM şi Sovietului
Raional de Deputaţi ai Oamenilor Muncii, nr. 141 (2699), 23 noiembrie, 1974, p. 4.
2 Ioan Leşcu, Un pelerinaj la Sf. Mănăstire Jabca–Soroca (reflexiuni şi impresii) // Episcopia Hotinului: Foaie eparhială oficială: duplex
Chişinău-Bălţi, Chişinău, Tipografia Eparhială „Cartea Românească”, an. XI, nr. 11-12, 1937, p. 232.
3 Bibliografie radiofonică românească (1941–1944). Vol. III, Bucureşti, Editura Casa Radio, 2003, p. 41.
4 Dinu Rusu, Japca – mănăstirea rezistenţei // http://turism.moldova.org/news/japca-manastirea-rezistentei-galerie-foto-230297-
rom.html (accesat: 23.09.2012).

5 Natalia Hadârcă, Locul cel mai apropiat de Dumnezeu, în Jurnal de Chişinău, 28 aprilie, 2000, p. 1.
6 Mănăstirea Japca – loc de paradis // Dezvoltarea, 2006, 2 iunuarie, p. 16.
7 Site-ul Bibliotecii „Miron Costin”: http://bibliotecamironcostin.blogspot.com/2012_08_01_archive.html
8 Mănăstirea Japca // Calendar. Bună dimineaţa mileniul III, Chişinău, 2001, p. 5; Roman Livandovschi, Turismul şi agrementul // Repub-
lica Moldova. Ediţie Enciclopedică. Ediţia a doua, revăzută şi adăugită, Chişinău, Institutul de Studii Enciclopedice, 2011, p. 783.
9 Constanţa Dimitriu, Câteva obiecte preistorice găsite în Basarabia // Arhivele Basarabiei. Revistă de istorie şi geografie a Moldovei
dintre Prut şi Nistru, Chişinău, an. V, nr. 4, 1933, pp. 288-289.

10 Свод памятников истории и культуры Молдавской СССР. Северная зона. Макет, Кишинев, Штиинца, 1987, c. 365
233
ma imixtiunilor bastarnilor11. Pentru secolele IV–III î. Hr. este atestată aşezarea fortificată din zona „La
Nisip”, plasată pe un pinten de pe terasa fluviului Nistru din apropierea satului Japca. Porţiunea de teren
a fost consolidată cu un val de pământ, precedat de un şanţ cu adâncimea de 0,5–0,8 m şi lăţimea de 5–8
m. Aici au fost depistate bucăţi de ceramică, vase lucrate cu mâna, oase de animale, pietre arse etc.12 În
perioada 500–1300 d. Hr. în aşezarea Japca au existat trei cătune: primul în anii 500–700, al doilea în anii
700–900 şi al treilea în anii 900–130013.
Ca majoritatea aşezămintelor monahale de pe malurile fluviului Nistru şi ale afluenților săi, mănă-
stirea Japca a fost întemeiată pe baza schitului rupestru din apropiere, stabilit, după unii cercetători, în se-
colul XV14. Structura arhitectonică a bisericii rupestre reflectă caracteristici ale bisericilor româneşti alun-
gite, datate cu această perioadă istorică15. Plasarea schitului într-o zonă dosită reflectă tendinţele comuni-
tăţii monahale de a se ruga într-un loc singuratic şi de a se proteja de incursiunile externe. În pofida
acestui fapt, lăcaşul monahal a fost pustiit de câteva ori de tătarii din stepă16.
Schitul Japca intra în componenţa Eparhiei Huşilor, structură administrativă ecleziastică fondată în
1598 de domnul Ieremia Movilă (1596-1600; 1600-1607), mitropolit al Moldovei fiind fratele său Gheorghe
Movilă (1588-1591; 1595-600; 1600-1605).
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea are loc „coborârea” schitului la poalele falezei, fapt gene-
rat de inundaţiile care au înnămolit încăperile rupestre, urme menţinute şi actualmente în stratul gros de
aluviuni din chilii17. Nu mai puțin importantă este şi relativa siguranţă social-politică, care la fel a permis
părăsirea zo-nei dosite şi plasarea comunităţii monahale într-o regiune vizibilă de la poalele dealului. O
altă cauză de stabilire a călugărilor pe teritoriul actual al mănăstirii rezidă în amplul spectacol de judecăţi
domneşti, donaţii de pământ etc., care în final au configurat consolidarea şi stabilirea proprietăţii funciare
a lăcaşului monahal.
De menţionat faptul că schitul Japca era „închinat la sfăntagură”18, adică Sfântul Munte sau Munte-le
Athos, numit şi Grădina Maicii Domnului. În 1818, mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni a modificat statutul
schitului Japca, transformând aşezământul monahal în mănăstire, stareţii ei urmând să poarte titlul de egu-
meni. Schimbarea statutului juridic al Japcăi era o recunoaştere directă a nivelului sociopolitic şi spiritual avan-
sat al lăcaşului sfânt în plan regional. Mitropolitul îl informa în acel an pe A.N. Golîţin, oberprocurorul Sfân-
tului Sinod, că „Toate mănăstirile mari se află peste Prut, şi aici (Basarabia) n-a rămas decât una, ce se numeşte
Căpriana, care constituie funduş (moşie) al mitropoliei Chişinăului, iar toate celelalte mănăstiri de aici sunt
foarte de mijloc. Unele au otcine mici, iar altele nu au deloc, și călugării se hrănesc din munca mâinilor lor şi
mănâncă pâine în sudoarea feţii lor. Dar mănăstirea Japca are ocină19, şi prin altele, este mai bună (s.n.)”20.
Complexul monahal a beneficiat de un puternic sprijin din partea ctitorilor săi, mitropolitului Gri-
gore Irinupoleos (1764–1846) şi boierului Constantin Andronovici Stati. Mihail Ivanovici Lobov, funcţi-
onar din Chişinău, între 1847 şi 1849, a construit biserica de iarnă şi un corp de casă cu chilii, a făcut
donaţii băneşti pentru procurarea icoanelor şi pentru construcţia clopotniţei bisericii Înălţarea Domnu-
lui21. Lăcaşul monahal primea diverse donaţii de la credincioşi22.
11 Ion Gh. Hîncu, Vetre strămoşeşti din Republica Moldova. Materiale arheologice informativ-didactice, Chişinău, Ştiinţa, 2003, p. 365.
12 Idem, Cetăţi antice şi medievale timpurii din Republica Moldova, Chişinău, Universitas, 1993, p. 22; Tudor Arnăut, Vestigii ale sec. VII–
III a. Chr. în spaţiul de la răsărit de Carpaţi, Chişinău, Centrul Editorial al USM, 2003, p. 229.
13 Ion Gh. Hîncu, Vetre..., p. 365.
14 Vezi V. Verina, Mănăstirele din Moldova medievală // Enciclopedia Sovietică Moldovenească. Vol. 4, Chişinău, 1974, p. 443; Vlad Ghimpu, Mănăst-
irea rupestră de la Japca din zona Nistrului Mijlociu // Sud-Est, nr. 4 (30), 1997, pp. 64-65; Idem, Mănăstirea rupestră de la Japca din zona Nistrului Mijlociu //
Arhitect design, 1997, pp. 47-49; Idem, Biserici şi mănăstiri medievale în Basarabia. Monografie, Chişinău, Editura Tyragetia, 2000, pp. 168-170.
15 Gh. Gurinschi-Vorona, Introducere în arhitectura comparată, Bucureşti, Editura Tehnică, 1991, p. 86.
16 Monăstirile şi schiturile din Episcopia Hotinului în anul 1928 // Episcopia Hotinului, an. V, nr. 19-20, 1928, p. 183.
17 Sergius Ciocanu, Contribuţii..., p. 21.
18 C. N. Tomescu, Diferite ştiri din Arhiva Consiliului eparhial Chişinău // Arhivele Basarabiei. Revistă de istorie şi geografie a Moldo-
vei dintre Prut şi Nistru, Chişinău, nr. 3, 1930, p. 336.

19 Ocină – „moşie moştenită din strămoşi”. Vezi T. Porucic, Lexiconul terminilor entropici din limba română în Basarabia // Arhivele Ba-
sarabiei. Revistă de istorie şi geografie a Moldovei dintre Prut şi Nistru, Chişinău, an. II, nr. 3, 1930, p. 319.
20Maтериалы для истории Добрушского монастыря // Кишиневские Епархиальные Ведомости (în continuare: КЕВ), № 21, 1895, c.
753; Const. N. Tomescu, Diferite ştiri…, nr. 1-4, 1938, p. 64.

21 Ieром. Максимилиан, Синодик…, № 22, 1872, c. 703.
22 Ibidem, № 14, 1872, c. 441-442.
234
În 1835, arhiepiscopul Dimitrie Sulima, care l-a succedat pe Gavriil Bănulescu-Bodoni, a vizitat
lăcaşul monahal, prin aceasta finalizând vizitele canonice ale unui arhiereu vorbitor de limba română din
perioada ţaristă. Pentru ierarhii ruşi, mănăstirea Japca nu constituia un obiectiv religios prioritar. Această
situaţie a durat până în anii 1920.
În anii 1840, complexul monastic şi-a consolidat structura arhitecturală. Era constituit din trei bise-
rici, clopotniţa avea trei nivele, avea un corp de chilii, anexe pentru gospodărie, gard de piatră etc.23.
La mijlocul secolului al XIX-lea, mănăstirea şi-a consolidat situaţia financiară şi domeniul imobiliar,
în mare parte graţie bunei diriguiri a unor stareţi, s-au edificat cele mai multe construcţii gospodăreşti24.
Lăcaşul monahal era vizitat de credincioşi (în mod special, în timpul Postului Mare), inclusiv din regiu-
nea Podolia25, fapt ce contribuia substanţial la creşterea veniturilor mănăstireşti.
În conformitate cu ordinul Sinodului din Petersburg nr. 2810 din 16 iulie 1869, se permitea transfe-
rarea icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului din Hârbovăţ la mănăstirea Japca în prima sâmbătă a
postului Sfinţilor Petru şi Pavel26. În această zi se adunau mulţi creştini, inclusiv de peste Nistru, unii ră-
mâneau la mănăstire pentru o săptămână27.
Între 1869 şi 1871, la mănăstire au fost traduse din română în rusă circa 150 de documente referitoa-
re la proprietăţile imobiliare ale sfântului lăcaş, fiind adunate într-o condică28, iar în 1872 a fost întocmit
un Pomelnic29. Serviciul divin se făcea în limbile română şi slavonă30. Mănăstirea avea un cor, în care se
cânta în slavonă31.
La sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea, mănăstirea Japca era una dintre cele mai
prospere lăcaşuri sfinte din Basarabia. Aşezământul monahal era vizitat de „lume peste lume... roi de lume”32.
În anii 1912–1916, a fost rezidită biserica cu hramul Înălţarea Domnului în stil eclectic, cu trei pris-
toluri.
În timpul Primului Război Mondial mai multe călugăriţe din Polonia rusească (teritoriu anexat de
Rusia în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea), de la mănăstirea Lesna, din eparhia Holm, s-au refugiat
în Basarabia. Drept urmare, la 26 martie 1916 s-a decis ca mănăstirea Japca să fie reorganizată în una de
monahii. În baza Hotărârii nr. 2678 din 23 iulie 1916 a Sfântului Sinod din Sankt Petersburg, arhiepisco-
pul de Chişinău Anastasie Gribanovschi (1916–1919) repartizează călugăriţele refugiate din Lesna la mă-
năstirea Japca. Un schimb asemănător de comunitate monahală a avut loc şi la Călărăşeuca (judeţul Soro-
ca), unde au fost aduse călugăriţe refugiate de la mănăstirea Virov, Podolia. Întregul patrimoniu mănăsti-
resc devenea proprietate a noilor comunităţi monahale33. În lunile august–septembrie 1916, la Japca s-au
strămutat şi monahii din Poneataevsk (regiunea Nijegorodsk), Elizavetinsk (or. Ialta), Ioan Înaintemergă-
torul (Petersburg). Istoricul P. Cazacu considera că prin aceste schimburi de comunităţi monahale de la
Japca şi Călărăşeuca „moldovenii au fost expropriaţi de două mănăstiri vechi moldoveneşti... mănăstirile
au fost golite de călugări moldoveni”34. Trecerea monahiilor din Polonia în Basarabia, la un alt cadru geo-
grafic şi social-politic a creat şi un anumit dezechilibru psihologic, „a trebuit ca încetul cu încetul să se
adapteze mediului”35. Maicile urmau să-şi reorganizeze modul de viaţă la sistemul de valori româneşti:
23 Я.Н. Тарас, Памятники архитектуры Молдавии (XIX – начало XX века), Кишинев, «Тимпул», 1986, c. 127-127.
24 Arhiva Naţională a Republicii Moldova (în continuare: ANRM), F. 208, inv. 3, d. 520, f. 39.
25 А. Литвиновский, Историко-статистическое описание села Хрустовой Ольгопольского уезда Подольской епархии, în Подольские
епархии ведомости, Каменец-Подольск, № 16, 1862, c. 527.

26 Aрхим. Нафанаил, Описание Гербовецкого Св. Успенского мон-ря, состоящего в Кишинёвской епархии // КЕВ. 1874. № 14. с. 532;
М. А. Ганицкий, Учреждение крестного хода // КЕВ, № 11, 1882, c. 568.

27 М. А. Ганицкий, Шабский Вознесенскiй Монастырь // КЕВ, № 23, 1876, c. 915.
28 Ieром. Максимилиан, Синодик Шабскаго монастыря // КЕВ, № 13, 1872, c. 399-400.
29 Ibidem, c. 392-412; № 14, c. 440-446, № 15, с. 459-472.
30 Архиепископ Павел и деятельность его в Кишиневской епархии (23 июня 1871 г. – 16 июля 1882 г.) с портретом его и автографом.
Издание Бессарабского Церковного Историко-Архелогического Общества/ Составил Иосиф Пархомович, Кишинев,

Епархиальная типография, 1912, c. 27; Gh. Bezviconi, Mănăstirea..., p. 30.
31 Архиепископ Павел..., c. 27.
32 Gh. Ghibanescu, Impresii şi note din Basarabia, Chişinău, Editura Civitas, 2001, p. 501.
33 Dosar despre transformarea mănăstirilor Călărăşăuca şi Japca, din mănăstiri de bărbaţi în mănăstiri de femei, 1916–1918. ANRM. F. 208,
inv. 43, d. 4722, f. 1-4.

34 P. Cazacu, op. cit., pp. 138-139.
35 Dimitru Melhisedec, Darea de seamă despre monăstirile şi schiturile din eparhia Hotinului, din punct de vedere administrativ, economic şi cultural, pe anul 1926 //
Episcopia Hotinului: Foaie eparhială oficială: duplex Chişinău-Bălţi, Chişinău, Tipografia Eparhială „Cartea Românească”, an. IV, nr. 5-6, 1927, p. 37.
235
trecerea la calendarul gregorian, admi-nistrarea noilor practici religioase, aplicarea limbii române în ofici-
erea serviciului divin etc.36
Grup de călugăriţe de la mănăstirea Japca, 193037.

Noua comunitate a intrat în posesia întregii averi mănăstireşti, alcătuită, pe lângă construcţiile din
incintă, şi de pământ, un iaz cu peşte, o prisacă, semănături, vie, livadă, grădină de zarzavaturi. Arhi-
mandritul Porfirie, împreună cu călugării, au fost transferaţi la Hârjauca. Pe parcursul anului 1916, aşeză-
mântul monahal a fost populat de monahii din Petrograd, Ialta, Ponetaev, regiunea Nijegorodsk,
Elizavetino, regiunea Tvresk. Călugăriţele aveau o înaltă pregătire intelectuală. La mănăstire funcţiona o şcoa-
lă pentru orfanele de război (circa 300 de copii) de prin localităţile învecinate, un gimnaziu, o şcoală de gospo-
dărie sătească şi o şcoală de pregătire pentru învăţătoare cu durata de studii de doi ani38. Liturghia se efectua zilnic.
În perioada interbelică, mănăstirea Japca era „cea mai de seamă aşezare de călugăriţe, după cum
Dobruşa a călugărilor”39. În acest interval de timp, lăcaşul monahal a înregistrat cea mai mare cifră a co-
munităţii. La sfârşitul anului 1918, mănăstirea Japca, sub aspect numeric, se plasa pe locul trei în Basara-
bia, după Răciula (261) şi Tabăra (250)40. Tabloul statistic se prezenta în felul următor, pentru anii: 1918 –
209 persoane41, 1922 – 250 de suflete42, 1924 – 195 de persoane43. Schimbări majore s-au profilat şi în com-
ponenţa etnică: 6 – românce, 2 – evreice şi restul rusoaice. Cursuri secundare aveau doar 10 monahii,
şcoală primară – 40, restul aveau puţină ştiinţă de carte. Sub aspect social – 3 monahii erau fiice de clerici,
7 erau din mediul urban şi restul – din mediul rural44.
În peisajul intim al vieţii monahale de la mănăstirea Japca se conturează relatările explozive ale mo-
nahiei Maria (Lidia Dohtorova). Aceasta s-a născut în 1896 la Kiev într-o familie de nobili. A studiat la Fa-
36 Православие в Молдавии: власть, церковь, верующие. В 4-х томах. Отв. ред., сост. и автор предисл. В. Пасат, Том 1 (1940-1953),
Москва, Российская политическая энциклопедия, 2009, c. 65.
37
Sursă: Bezviconi G., Mănăstirea Japca din judeţul Soroca, Bucureşti, Tipografia „Fântâna Darurilor”, 1942, p. 48.
38 C. Filipescu, E. N. Giurgea, Basarabia. Consideraţiuni generale, agricole, economice şi statistice, Chişinău, 1919, p. 325.
39 Gh. Bezviconi, Mănăstirea Japca din judeţul Soroca, Bucureşti, Tipografia „Fântâna Darurilor”, 1942, p. 35.
40 Luminătorul, nr. 7, 1919, p. 7.
41 Ibidem.
42 Anuarul Eparhiei Chişinăului şi Hotinului (Basarabia): ed. oficială / alcăt. după date oficiale de C. N. Tomescu, secretarul general al
Arhiepiscopiei Chişinăului şi Hotinului, Chişinău, Tipografia Eparhială, 1922, p. 8.

43 Mănăstirea de maici Înălţarea Domnului din Japca, s.l., s.n., s.a., [14 p., fotogr.], p. 7.
44 Ibidem.
236
cultatea de Istorie şi Filologie de la Universitatea din Moscova. Cunoştea limbile rusă, engleză, franceză şi
germană. În timpul Primului Război Mondial a avut grijă de soldaţii bolnavi. În 1917, după lovitura de
stat bolşevică, la fel ca mulţi intelectuali se retrage din Rusia. A fost în ascultare la lăcaşul monahal Hopo-
vo, Serbia, locuită de măicuţele retrase de la mănăstirea Japca, iar de aici vine la Japca, unde a vieţuit în
anii 1921–1923. În decembrie 1922 a fost îmbrăcată rasofoară.
În 2002, episcopul Gavriil de Macariopolis (Dinev) a publicat amintirile şi corespondenţa maicii
Maria45, unde descrie viaţa interioară a obştii monahale de la Japca, comportamentul stareţei Dorotea, a
autorităţilor române etc., aspecte pe care le vom prezenta mai jos.
Maica Maria relatează un tablou dihotomic la Japca – pe de o parte, ea, ca ascultătoare şi, pe de altă
parte, ceilalţi – călugăriţele şi stareţa. Polaritatea dintre identitatea maicii Maria şi alteritatea anturajului
este conturată prin viaţa cotidiană din sfântul lăcaş.
La mănăstirea Japca maica Maria se evidenţia prin rugăciunile solitare din chilie, însoţite de sunete
diabolice (percepute ca o luptă dintre puterea divină şi cea necurată!). Participa la toate slujbele religioase
din biserică. Avea un stil de viaţă acerb. Drept slujbă de ascultare avea aducerea apei de la izvor în tra-
peză şi bucătărie. Apa o aducea fără a fi încălţată, de aceea picioarele îi erau în permanenţă însângerate.
Mânca pâine şi bea apă doar în chilia ei. Vestimentaţia nu era în concordanţă cu frigurile de iarnă. Iarna
nu făcea focul în chilie, dormea pe podea.
Schiegumena Maria (Lidia Dohtorova)46.
Călugăriţa relatează timorată că unele surori, fără blagoslovire, mâncau în secret sau lucrau noaptea
în chilii pentru a-şi rotunji veniturile, prin comercializarea diverselor lucruri manuale. Unele călugăriţe ave-
au prietene şi erau îndepărtate de lucrurile sfinte. Între surori erau tensiuni, calomnii, invidie.
Pentru a se consacra în totalitate celor sfinte maica Maria şi-a format un stil de viaţă ostracizat în cad-
rul comunităţii monahale. Ţinea post negru, se hrănea doar cu pâine şi apă, se ruga pentru comunitate. Nu
discuta cu surorile din obşte, cu excepţia zilelor de sărbătoare şi duminica sau, în cazuri excepţionale, co-
municarea avea loc prin intermediul unor bileţele. Acest legământ al tăcerii crea o legătură specifică dintre
persoana-taciturnă şi obşte. S-a format o axă de valori spirituale indisolubil legată de divinitate: o reevalu-
are a propriei personalităţi ancorată în dimensiunea unui alter ego şi o reinserţe aparte în cadrul obştii mo-
nahale. Despre revenirea din legământul tăcerii, maica Maria relata: „Când am început din nou să vorbesc
de sărbătoarea Schimbarea la Faţă am sesizat că ceva am pierdut. De Schimbarea la Faţă am început să com-
unic. Înaintea porţilor, pe poieniţă, s-au adunat aproape toate surorile şi stareţa”.
45 Схиигумения Мария (Дохторова), Жизнеописание. Письма /Составитель: митрополит Ловичский Гавриил (Динев), Изда-
ние: Свято-Троицкая Сергиева Лавра. 2002, (http://www.hesychasm.ru/library/now/marie.htm) (accesat: 29.04.2012).
46
Sursă: http://af0n.ru/Shiigumeniya-Mariya-Dohtorova-Zhitie-Velikij-Russkij-narod-sposobnyj-rozhdat-takih-lyudej-budet-
hranim-Bogom-do-skonchaniya-veka (accesat: 23.09.2012).
237
Maica Maria, în amintirile sale, vorbeşte despre faptul că în obşte erau monahii incluse lumii margi-
nalilor. Astfel, rasofoara Diodora, în vârstă de 68 de ani (dintre care 40 i-a consacrat vieţii monahale), era
bătută şi alungată din biserică, chilii şi trapeză. Ziua umbla în jurul mănăstirii desculţ, cu haine zdrenţui-
te, murdară. Uneori se hrănea la voia întâmplării, de exemplu putea bea uleiul din candelă şi putea înghi-
ţi fitilul, bea cerneală, consuma lut şi resturi. Era alungată cu forţa, iar ea râdea, hoinărea şi se ruga. De
aceea, era considerată alienată mintal. A fost găsită moartă în fluviul Nistru, la 3 km de aşezământul mo-
nahal. Se presupune că a fost omorâtă de un soldat român. A fost înmormântată în cimitirul mănăstirii.
(Acest episod dramatic de la mănăstire a marcat-o pe monahia Maria atât de mult, încât mai târziu, în
iunie 1925, în Serbia, fiind tunsă în monahism şi-a luat numele Diodora).
În mănăstire era un ieromonah bătrân, care avea un mod de viaţă depravat. A sedus-o pe una din raso-
foare şi aceasta a născut un copil, care după puţin timp a murit. Călugăriţa a fost alungată din mănăstire.
Maica Maria încercând să o ajute pe sora ajunsă în păcat a fost pedepsită prin izolare în carceră şi ţi-
nută la post negru. Era dusă la slujba religioasă din biserică şi apoi izolată. Monahiile care doreau să co-
munice cu Maria erau pedepsite şi trimise la activităţi agricole şi băteau câte o sută de mătănii în trapeză.
Obştea monahală s-a scindat: o parte a călugăriţelor o susţineau pe maica Maria, iar alta – o susţineau pe
stareţă. La Soborul mănăstirii, Maria a fost declarată ca posedată.
Mai târziu, în scrierile sale, monahia Maria a catalogat-o pe stareţa Dorotea ca o femeie brutală, incul-
tă, coruptă şi trădătoare. A corupt un general, oferindu-i bani şi covoare. A informat autorităţile române că
maica Maria este spion şi se împotriveşte acestora. A trimis scrisori defăimătoare la Bucureşti, apoi în Serbia.
Diriguitoarea mănăstirii i-a scris episcopului Visarion Puiu că în mănăstire s-a răspândit sectaris-
mul, iar maica Maria făcea parte din această abatere religioasă. O comise din trei persoane şi adunarea că-
lugăriţelor a dezaprobat acţiunile maicii Maria. Episcopul a binecuvântat plecarea maicii Maria de la Japca.
Faptul că peste un an Dorotea a fost înlocuită din funcţia de stareţă şi s-a îmbolnăvit, iar înainte de
moarte s-a spovedit surorilor că regretă alungarea maicii Maria, a fost considerată de ultima drept o pe-
deapsă a divinităţii.
În iunie 1924, ajutată de persoane din anturajul reginei Maria, maica Maria a plecat în Serbia, iar
peste un an a obţinut viză pentru încă 20 de surori. În Serbia a locuit până în 1950, contribuind la dezvol-
tarea şi consolidarea a şapte aşezăminte monahale. În ultimii ani a condus simultan trei mănăstiri. Din
1954 şi până la deces, 8 mai 1978, a fost stareţă la mănăstirea Preacuvioasa Parascheva-Petki din apropie-
rea oraşului Sofia, Bulgaria47.
© XENOFONTOV Ion
47Vezi А. Нивьер, Православные священнослужители, богословы и церковные деятели русской эмиграции в Западной и Централь-
ной Европе. 1920–1995: Биографический справочник. Москва, Русский путь, Париж, YMCA-Press, 2007, 576 с.
238
ХУДОЖЕСТВЕННАЯ РЕЦЕПЦИЯ ОБРАЗА ГАМЛЕТА В ЛИРИКЕ А. БЛОКА.

ИСТОРИКО-ЛИТЕРАТУРНЫЕ АСПЕКТЫ
Галина ЕМЕЦ
Summary
In this article the problem of the artishe reception of a literary image is presented as part of the research on the poems
of the Russian modernist poet Aleksandr Blok, that contain the image of Hamlet, the main character of the well-known
Shakespearian play. A number of aspects that affect the artishe reception are discussed and illustrated with example, one of
them being the reception and interpretation of the Shakespearian tragedy in the world and in the Russian literature, trans-
lation and theatre during a long period of history. There is also explained the Blok’s autobiographical background, that is
an important aspect in understanding the originality of his reception of the famous literary image.
В современном литературоведении, в частности, в компаративистике, все больше внимания

уделяется проблеме взаимовлияния художественных текстов. Одним из дискуссионных вопросов,
возникающих в этой связи, является вопрос о художественной рецепции. Рецепция как процесс заим-
ствования и приспособления определенным обществом разнообразных текстов культуры обусловле-
на как объективными социально-историческими предпосылками, так и субъективными, индивиду-
ально-психологическими особенностями реципиента1. В данном случае в качестве реципиента выс-
тупает автор нового художественного текста, использовавший в своем произведении те или иные эле-
менты текстов предшествующего культурного фонда. Следует заметить, что понятие художествен-
ной рецепции, в отличие от интерпретации, не предполагает авторской трактовки ранее созданного.
Исходя из этих теоретических положений нами рассматриваются в данной статье попытки перенесе-
ния элементов текста трагедии Шекспира «Гамлет» (в особенности образа главного героя – Гамлета,
принца датского) на текст лирики русского поэта А. А. Блока. Для выявления особенностей художе-
ственного восприятия Блоком шекспировского текста представляется необходимым исследование
эволюции восприятия трагедии как в мировой, так и в русской культурной среде вплоть до рубежа
XIX-XX вв., рассмотрение ее роли и места в культурном контексте блоковской эпохи, а также самого
культурно-исторического контекста эпохи.
Гамлет, принц датский – образ-персонаж трагедии Вильяма Шекспира, ставший образом-сим-
волом, мифологемой в процессе эволюции представления о нем в трудах литературоведов и его ин-
терпретации в рамках других литературных произведений. Пьесе Шекспира уже более четырехсот
лет, однако Гамлет намного старше.
Принц датский по имени Амлет – реальное историческое лицо, герой летописи Саксона Грам-
матика «Деяния датчан» (ок. 1200). Сюжет этой героической саги, а также образ главного героя не-
однократно заимствовались писателями последующих поколений (Бельфоре, Т. Кид и др.) В литера-
туре до сих пор остается спорным вопрос, какая из интерпретаций этого средневекового сюжета стала
основой для создания Шекспиром трагедии «Гамлет», поэтому в современном шекспироведении эта
версия получила название пра-«Гамлет»2.
В английском театре конца XVI века, как правило, ставились пьесы трех жанров: хроники, коме-
дии, трагедии. В жанре трагедии выделяется самая распространенная ее разновидность в то время –
кровавая трагедия мести. К этой разновидности трагедии относятся «Испанская трагедия» Томаса
Кида и другие, в том числе и так называемый пра-«Гамлет». Исследователь Н. Микеладзе отмечает
следующие элементы конструкции классической трагедии мести елизаветинской эпохи: тайно совер-
1 Н. Н. Левакин, Художественная рецепция как литературоведческое понятие (к вопросу понимания термина) // Известия Пензенского
государственного педагогического университета им. В. Г. Белинского: Гуманитарные науки. M., 2012. №27, с. 308.
2 The Oxford Companion to Shakespeare, Edited by Michael Dobson and Stanley Wells. Oxford: Oxford University Press, 2001. Pp.
xxix+541. p. 179.
239
шенное злодейское убийство; дух (призрак) убитого, жаждущий отмщения; мотив безумия мстителя;
поиск доказательств вины злодея; прием сцены на сцене (пьеса-в-пьесе); государственный и/или
политический фон происходящего; коварство врага мстителя; театральное мастерство мстителя.
Именно эти особенности ко времени написания шекспировского «Гамлета» стали канонами
жанра3. Отметим, что все вышеперечисленные элементы, так же как и основа сюжета пра-«Гамлета»,
присутствуют в пьесе Шекспира. Однако разработка каждого элемента, а также их интерпретация у
Шекспира резко отличаются от канонических.
Так, Шекспир в трактовке сюжета значительно расширяет его рамки, вводит ряд новых сюжет-
ных линий и, соответственно, персонажей, за счет чего ярко обогащается мотивная структура траге-
дии. Наряду с центральным мотивом мести в трагедии реализованы и другие мотивы. Исследователь
В. Луков выделяет в трагедии ряд мотивов, отмечая их главную особенность – персонификацию
(привязывание мотива к персонажу):
- мотив зла (король Клавдий), вариации этого мотива: зло невольное (Гамлет, Гертруда, Офелия),
зло из мстительных чувств (Лаэрт), зло из услужливости (Полоний, Розенкранц, Гильденстерн, Озрик);
- мотив любви (Офелия, Гертруда);
- мотив дружбы – его вариации: верная дружба (Горацио), измена друзей (Розенкранц и Гиль-
денстерн);
- мотив искусства, мира-театра (гастролирующие актеры, Гамлет, Клавдий);
- мотив смерти (могильщики, Йорик, Призрак)4.
Шекспир вводит в пьесу ряд монологов от лица главного героя, в которых затрагиваются вопро-
сы философского характера, касающиеся сущности человеческого бытия и аксиологии – извечные
вопросы, на которые ищет ответ человечество. В итоге основной жанрообразующий мотив мести
главного героя смещается с центральных позиций за счет перенесения внимания с внешней борьбы
на духовную драму героя. По мнению большинства современных исследователей, это и стало причи-
ной того, что на протяжении более четырех столетий со времени создания трагедии читатели и уче-
ные, отмечая тот факт, что Гамлет, хоть и похож на главных героев классической трагедии мести, рез-
ко от них отличается, пытаются истолковать т.н. «гамлетовский вопрос» - проблему «медлительно-
сти» Гамлета.
В разработке данного вопроса каждая эпоха открывала «своего» Гамлета, пытаясь разглядеть в
нем свои собственные черты. Если в конце XVII– в XVIII вв. рассматривался и оценивался прежде всего
сюжет трагедии Шекспира в рамках классицистических канонов (единство места, времени и дей-
ствия) и в большинстве случаев из-за обнаруживаемых противоречий пьеса признавалась несоверше-
нной, лишенной аристотелевской гармонии, то уже на рубеже XVIII–XIX вв. эти противоречия начи-
нают трактоваться как следствие усложненности характера протагониста5.
Так, в эпоху романтизма впервые образ-персонаж Гамлет рассматривается как психологический
портрет, а его внутренняя борьба получает первостепенное значение для раскрытия «гамлетовского
вопроса».
Немецкий писатель и мыслитель И. В. Гёте, признавая величие Шекспира и его произведения,
полагал, что в Гамлете драматург изобразил человека в его внешнем и внутреннем конфликте, делая
акцент на последнем, а разгадку тайны поведения принца видел в личности героя, душа которого не
в силах совершить возложенной на него миссии6. Другие представитель романтизма (Ф. Шлегель, С.
Т. Кольридж) также разделяют версию «слабого Гамлета», они, хоть и представляя различные вариа-
ции этой гипотезы, сходятся в одном: Гамлет – человек сильного интеллекта, но слабой воли, пред-
видение последствий своих поступков парализует его решимость, усугубляют слабость и презрение к
себе, что ведет к безысходной меланхолии.
3 Н. Э. Микеладзе.Преобразованиесюжетаместив «Гамлете.
// Медиаскоп (элекктронный журнал), 2010, №4. http://www.mediascope.ru/node/676 (12.04.2013)
4 Вл. А. Луков, Загадка Гамлета // В: Шекспировские штудии: Трагедия «Гамлет»: Материалы научного семинара, 23 апре-
ля 2005 г. М.: Моск. гуманит. ун-т, Ин-т гуманит. исследований, 2005. с. 23.
5 Ю. М. Дакина, Шекспировский Гамлет в британской литературной периодике XIX века: открытие характера
// Медиаскоп (электронный журнал), №2, 2011. http://mediascope.ru/node/846 (15.04.2013)

6 И. В. Гёте, Годы учения Вильгельма Мейстера // Гёте, И. В. Собр. соч. в 10 тт. М., 1978, том 7, с. 199.
240
Несомненно, эта трактовка образа спорна. Однако одно из преимуществ такого подхода нахо-
дим в том, что границы восприятия образа значительно расширяются. Так, в одной из своих публика-
ций шотландский поэт и обозреватель Джон Уилсон одним из первых отмечает, что характер Гам-
лета приобретает универсальное значение, концентрируя в себе «все интересы, присущие человече-
ству»7.
Наряду с вышеизложенным субъективистским подходом в середине XIX века формируется и
так называемый объективистский, сторонники которого приводят объективные причины «медли-
тельности» главного героя, такие, как недостаток доказательств, козни двора и др. Такого мнения
придерживается известный английский шекспировед XIX века Э. С. Брэдли, который, возражая Гете,
называет Гамлета «героической натурой», «человеком высокой морали»8, а в анализе трагедии разра-
батывает «теорию совести» Гамлета. Все препятствия на пути героя исследователь сводит к объектив-
ному трагическому стечению обстоятельств, и именно Брэдли приводит известную характеристику
Гамлета: «единственный из его (Шекспира – прим. автора) трагических героев, которого тот не позво-
лил увидеть в момент, когда жизнь улыбается ему»9.
Кроме отражения в литературной критике, образ Гамлета получает новое воплощение в лите-
ратурных произведениях других авторов, однако следуют они теперь не средневековой саге: траге-
дия Шекспира теперь воспринимается как первоисточник. К концу XIX века Гамлет окончательно пе-
рестает быть только лишь литературным персонажем. С развитием психологического направления в
литературе, а также психологии в целом появляются попытки психологического анализа характера и
сущности персонажа, теперь уже, в отличие от эпохи Романтизма, претендующие на научность. До-
ходит до того, что основатель психоанализа З. Фрейд использует сюжет о Гамлете для доказательства
своей научной гипотезы об «Эдиповом комплексе», а уже в XX веке в соционике именем Гамлета
называется один из типов личности.
Такая широкая популярность образа Гамлета становится основанием для отнесения его к числу
«вечных» образов. Исследователь В. Луков систематизирует основные критерии, которые в совокуп-
ности дают возможность выделить тот или иной образ в разряд «вечных»:
- содержательная емкость, неисчерпаемость смыслов;
- высокая художественная, духовная ценность;
- способность преодолевать границы эпох и национальных культур, общепонятность, непрехо-
дящая актуальность;
- поливалентность – повышенная способность соединяться с другими системами образов, уча-
ствовать в различных сюжетах, вписываться в изменяющуюся обстановку, не теряя свою идентич-
ность;
- переводимость на языки других искусств, а также на язык философии, науки;
- широкая распространенность10.
Российская традиция истолкования сюжета о Гамлете начинается с середины XVIII века. Одна-
ко вплоть до 1828 года шекспировская трагедия существовала исключительно в виде переводов фран-
цузских переделок, дважды переработанная на уровне сюжета, композиции и поэтической струк-
туры. Первая театральная постановка по мотивам «Гамлета» в России появилась в 1748 году и прина-
длежит авторству А. П. Сумарокова. Как писал сам автор, его пьеса «на шекспирову трагедию едва ли
походит»11, и современники усмотрели в ней намек на политические события, происходившие в тог-
дашней России – Павла 1 прозвали «русским Гамлетом». И вплоть до начала второй четверти XIX ве-
ка различные переложения сюжета о Гамлете воспринимались в России как пьесы на злобу политиче-
ской ситуации в стране.
7 J. Wilson, LettersonShakespeare. Цит. по: Ю. М. Дакина, Шекспировский Гамлет в британской литературной периодике XIX века:
открытие характера // Медиаскоп (электронный журнал), №2, 2011. http://mediascope.ru/node/846 (15.04.2013)
8 A. C. Bradley, Shakespearean Tragedy. Lectures on Hamlet, Othello, King Lear and Macbeth.With a foreword by John Bayley, Lon-
don: Penguin Books, 1991, p. 132.

9 Ibidem, p. 143.
10 Вл. А. Луков, Н. В. Захаров, Б. Н. Гайдин, Гамлет как вечный образ русской и мировой культуры.
http://svr-lit.niv.ru/svr-lit/gamlet-lukov-zaharov-gajdin/gamlet-kak-vechnyj-obraz.htm (07.04.2013)
11 А. Сумароков, Полное собрание всех сочинений в стихах и прозе, ч. 10. М., 1782. с. 117. Цит. по: У. Шекспир, Гамлет. Избран-
ные переводы, Сборник. Сост. А. Н. Горбунов. М., 1985. с. 8.
241
В 1828 г. опубликован первый перевод «Гамлета» непосредственно с английского языка, кото-

рый принадлежит М. Вронченко. С того времени началась непрекращающаяся и по сей день поле-
мика между переводчиками, каждый из которых, будучи неудовлетворен опытом предшественника,
предлагал свою интерпретацию, полагая, что его взгляд на ставший уже хрестоматийным текст наи-
более адекватен английскому первоисточнику. Так, к концу XIX– началу XX вв. существовали версии
Нико-лая Полевого (1837), Ондрея Кронеберга (1844), Михаила Загуляева (1861), Николая Маклакова
(1880), Александра Соколовского (1883), Петра Гнедича (1892). Дмитрия Аверкиева (1895), великого
князя Константина Романова (К. Р.) (1899), Николая Россова (1907) – это не считая прозаических под-
строчников и переводов с изменением композиционно-поэтической структуры12.
Первым русским шекспироведом по праву назван А. С. Пушкин. Именно он впервые обратил
внимание на образ Гамлета с философских позиций. В стихотворении «Послание Дельвигу» (1827)13
«впервые в истории русской словесности поэт употребил имя Гамлета в нарицательном смысле, тем
самым заложив первый камень в фундамент уже в те годы постепенно начинавшего строиться зда-
ния русского гамлетизма»14. Вслед за Пушкиным мало кто из писателей не обращался к шекспиров-
скому сюжету как к источнику мотивов, образов, идей (например, «Гамлет Щигровского уезда» И. С.
Тургенева и др.). В целом восприятие «Гамлета в XIX веке – как писателями и поэтами, так и литера-
турной критикой – было неоднородным, порой доходящим до крайностей. Так, М. Ю. Лермонтов,
восхищаясь Шекспиром, находит, что высшая степень мастерства драматурга проявилась именно в
«Гамлете».15 Со временем образ Гамлета стали соотносить с типом «лишнего человека» воплощен-
ного в таких образах русской литературы, как, например, Онегин, Обломов и др.В соответствии с
этим разными критиками в разное время ему давалась различная оценка. Л. Н. Толстой, относясь
крайне негативно к творчеству Шекспира в целом и к «Гамлету» в частности, и вовсе отрицал нали-
чие какого-либо характера у главного героя.
Что касается театра, то с совершенствованием переводов трагедии появляется возможность пос-
тавить на сцене уже более близкие к оригиналу варианты. Вплоть до зарождения русского нацио-
нального театра интерес к пьесе нарастал, актеры пытались по-своему понять и передать характер ге-
роя. Популярность «Гамлета» вновь возрастает в 80-е гг., когда в общественном сознании гамлетизм
стал связываться с философией скептицизма, бездействием и безволием интеллигенции. Гамлетов-
ские типы прослеживаются и в драматических персонажах Чехова (Иванов, Треплев), причем автор
дает этим персонажам негативную оценку.
Таким образом, к концу XIX века традиция «русского Галета» представляет собой уже сложившееся
явление культуры, нашедшее воплощение в самых различных ее сферах: в театре, переводах, в качестве
источника образов и мотивов для создания самостоятельных произведений национального характера.
На рубеже веков складывается ситуация, когда философско-эстетические искания эпохи, выра-
зившиеся в обостренном ощущении трагизма на пороге неизвестности, стали отчасти совпадать с
кризисным положением гуманистических взглядов в эпоху Шекспира. Стал резко ощущаться «рас-
шатавшийся век»: смена веков – XIX-XX, так же как и XVI-XVII- проходила на фоне крушения утопий.
На русской почве эти процессы имели национально-исторические причины. Так, после политичес-
кой реакции 80-х гг. в общественных настроениях пробуждаются предчувствия грядущего обновле-
ния, в 90-е гг. формируется новое восприятие исторической действительности, возникают сомнения в
устойчивости окружающего миропорядка. Эти процессы, хотя и опосредованно, воздействовали на
логику развития художественной жизни России. Именно в этих условиях на рубеже веков, по словам
Н. Бердяева, в России начинается «настоящий культурный Ренессанс» - расцвет поэзии и филосо-
фии, напряженные религиозные искания16. В этой обстановке зарождаются новые течения в русской
литературе, позже в совокупности получившие название «серебряный век».
12 Виталий Поплавский, «Быть или не быть, - вопрос весь в том…»: «Гамлет» в переводах XIX– нач. XX в. // Литературная
учеба, №4, 2005, с. 85.
13 А. С. Пушкин, Сочинения, В 3 тт. Т.1. Стихотворения; Сказки; Руслан и Людмила. М.: Худож. лит., 1985. с. 403-407.
14 А. Н. Горбунов, К истории русского «Гамлета» // Шекспир, У. Гамлет. Избранные переводы: Сборник. Сост. А. Н. Горбунов.
М., 1985. с. 9.
15 М. Ю. Лермонтов, Письмо Шан-Гирей М. А., [1831 г.] // М. Ю. Лермонтов, Полное собрание сочинений: В 5 т. М.; Л.: Academia,
1935-937. Т. 5. Проза и письма. 1937, с. 364-365.

16 Л. Ф. Луцевич. «Серебряный век» русской поэзии, Кишинев: Лумина, 1994. с. 16.
242
Будучи носителями нового мировоззрения, представители той эпохи пытались переосмыслить

и по-новому воссоздать действительность в творчестве: поэзии, живописи, философии. Однако важ-
ной отличительной чертой того времени было то, что современная реальность рассматривалась не
отвлеченно, а в контексте мировой культуры, с мировым культурным наследием либо соглашались и
признавали свою сопричастность к его богатому разнообразию, либо полностью отрицали. Как писа-
ла Е. Кузьмина-Караваева, «в нашей среде сосредоточилась вся мировая культура – цитировали наи-
зусть греков, увлекались французскими символистами, считали скандинавскую литературу своею,
знали философию и богословие, поэзию и историю всего мира, в этом смысле были гражданами все-
ленной, хранителями культурного музея человечества. Это был Рим времен упадка»17.
Одной из самых влиятельных фигур «серебряного века» по праву считается Александр Але-
ксандрович Блок (1880 – 1921). С его именем чаще всего связывают перемены в литературе рубежа ве-
ков, его творчество оказало влияние на развитие большинства литературных течений в русской мо-
дернистской лирике, и в большей степени – на развитие русского символизма.
Неповторимый отпечаток на жизнь, судьбу, личность Блока накладывает Шекспир. Это одна из
стихий его универсума, он пронизывает все творчество Блока, проявляясь в виде прямых обращений,
ссылок, сопоставлений, образов, цитат. Восприятие Шекспира Блоком было, в основном, опосредо-
ванным, обусловленным западноевропейской и русской традицией XIX века, поэтому для понима-
ния особенностей восприятия Блоком шекспировских образов необходимо учитывать всех возмож-
ных посредников и их роль в формировании представлений поэта о Шекспире.
«Вечный» образ Гамлета не мог не найти отражения в творчестве такого выдающегося поэта как
Блок. Еще в 1897 г., по воспоминаниям М. А. Бекетовой, тетки поэта по материнской линии, в одной ан-
кете любимым занятием он называл театр, любимым иностранным писателем – Шекспира, любимым
литературным героем – Гамлета, а на вопрос о том, кем хотел бы стать, отвечал: «актером театра»18.
В литературном наследии поэта можно выделить ряд стихотворений, которые четко маркиро-
ваны образами Гамлета и Офелии, что дает возможность исследователям условно объединить их в
«гамлетовский» цикл, хотя сам автор их никогда не объединял: «Воспоминания о «Гамлете»» (2 авгу-
ста 1898), «Есть в дикой роще, у оврага…» (3 ноября 1898), «Офелия, в цветах, в уборе…» (30 ноября
1898), «Мне снилась снова ты, в цветах, на шумной сцене…» (23 декабря 1898), «Песня Офелии» («Раз-
лучаясь с девой милой…») (8 февраля 1899), «Прошедших дней немеркнущим сияньем…» (28 мая
1900), «Песня Офелии» («Он вчера нашептал мне много…») (23 ноября 1902) и «Я – Гамлет. Холодеет
кровь…» (6 февраля 1914).На данных примерах можно четко проследить не только эволюцию вос-
приятия Блоком образа Гамлета, но и трансформацию мировоззрения поэта. И хотя биографиче-
ский метод в анализе лирики считается не самым правильным, в данном случае именно он позволяет
наиболее объективно подойти к анализу и не допустить ошибок в интерпретации. Более того, Блок в
автобиографии сам пишет следующее: «Лирические стихотворения… все, с 1897 года, можно рассма-
тривать как дневник»19.
Если обратить внимание на даты написания стихов, то можно сделать вывод о том, что боль-
шинство из них написаны еще до начала «мистического» периода творчества Блока. Сам поэт пишет
об этом: «Семейные традиции и моя замкнутая жизнь способствовали тому, что ни строки так назы-
ваемой «новой поэзии» я не знал до первых курсов университета (в университет Блок поступил лишь
осенью 1898 года – прим. автора)»20. Уже в университете происходит его знакомство с философией Вл.
Соловьева, с символизмом. Поэтому неправильно было бы интерпретировать «гамлетовские» стихи
Блока только через призму теории символизма, и в особенности это касается первых из вышеперечис-
ленных стихов, написанных в 1898-1899 гг.
Рассматривая образную структуру текстов стихотворений, можно обнаружить в них наличие
двух образов, заимствованных из трагедии Шекспира. Наряду с образом Гамлета в каждом стихотво-
рении присутствует образ Офелии, и порой прямое указание именно на этот образ дает возможность
17 Е. Ю. Кузьмина-Караваева (Мать Мария (Скобцова), Встречи с Блоком: Очерк.

http://mere-marie.com/creation/ocherk-vstrechi-s-blokom/ (20.04.2013)
18 М. А. Бекетова, Воспоминания об Александре Блоке, М.: Правда, 1990, с. 253.
19 А. А. Блок, Автобиография (1915 г.) http://alexander-block.ru/autobiographia.html (20.04.2013)
20 Там же.
243
раскрыть роль-маску лирического героя и отнести стихотворение к «гамлетовскому» циклу, возник-

новению которого предшествовало одно важному событию в биографии поэта. Об этом подробно
пишет в «Воспоминаниях…» М. А. Бекетова.
Блок в то время (летом 1898 г.) жил с семьей в Шахматове – имении деда, профессора А. Бекето-
ва, ректора Петербургского университета. По соседству располагалось Боблово – имение Д. И. Менде-
леева. Бекетовы и Менделеевы дружили семьями, и в одну из поездок в Боблово Блок повстречался с
Любовью Дмитриевной, старшей дочерью Менделеева и своей будущей женой. Знакомы они были и
ранее, но «эта вторая встреча определила их судьбу. Оба сразу произвели друг на друга глубокое впе-
чатление», - пишет М. А. Бекетова21. Любовь Дмитриевна также любила театр и мечтала о сцене, они
оба «тяготели к высокой трагедии и драме»22. В итоге решено было поставить любительский спекта-
кль в Боблово. Одним из выбранных произведений был «Гамлет» Шекспира. Роль Гамлета играл
Блок, роль Офелии – Менделеева.
В дневниковых записях А. Блока об этом читаем: «мы разыграли в сарае … сцены из «Горя от
ума» и «Гамлета». Происходила декламация. Я сильно ломался, но был уже страшно влюблен»23. Поз-
же в мемуарах Любовь Дмитриевна описывает следующее: «Первый и единственный за эти годы мой
более смелый шаг навстречу Блоку был в вечер представления "Гамлета". Мы были уже в костюмах
Гамлета и Офелии, в гриме. … Этот, может быть, десятиминутный разговор и был нашим "романом"
первых лет встречи, поверх "актера", поверх вымуштрованной "барышни", в стране черных плащей,
шпаг и беретов, в стране безумной Офелии, склоненной над потоком, где ей суждено погибнуть. …
Как-то так вышло, что еще в костюмах (переодевались дома) мы ушли с Блоком вдвоем в кутерьме
после спектакля и очутились вдвоем Офелией и Гамлетом в этой звездной ночи. Мы были еще в мире
того разговора и было не страшно, когда прямо перед нами в широком небосводе медленно прочер-
тил путь большой, сияющий голубизной метеор» 24.
Все это находит отражение в первом стихотворении – «Я шел во тьме к заботам и веселью…»,
написанном 2 августа 1898 г, согласно записям Менделеевой, на следующий день после представле-
ния в Боблово. Известны два варианта этого стихотворения – один, больший по объему, цитируется в
мемуарах Менделеевой (возможно, черновой вариант), и второй, состоящий из двух четверостиший
и включенный автором в цикл «AnteLucem»:
Тоску и грусть, страданья, самый ад
Всё в красоту она преобразила
"Гамлет"
Я шел во тьме к заботам и веселью,

Вверху сверкал незримый мир духов.
За думой вслед лился трель за трелью
Напевы звонкие пернатых соловьев.
И вдруг звезда полночная упала,

И ум опять ужалила змея...
Я шел во тьме, и эхо повторяло
"Зачем дитя Офелия моя?"
Описанная в данном стихотворении обстановка, художественное время и пространство четко

соотносятся с описанием предыстории создания этого произведения у Менделеевой (на это указыва-
ют детали в первой строфе – тьма, трели соловьев и др. вплоть до указания на такое явление приро-
ды, как падений метеора, во второй строфе – «И вдруг звезда полночная упала…»).
Таким образом, в текст блоковского стихотворения входит лишь любовная коллизия, опреде-
ленная наличием образа Офелии и не названым прямо, но обнаруживающимся при восстановлении
заимствованной системы образов, образом-маской лирического героя – образом Гамлета. При этом
21 М. А. Бекетова, Воспоминания об Александре Блоке, М.: Правда, 1990, с. 50.

22 Там же.
23 А. А. Блок, Дневник. М.: Советская Россия, 1989, с. 278.
24 Л. Д. Блок-Менделеева, Были и небылицы. http://az.lib.ru/b/blok_a_a/text_02401.shtml (20.04.2013)
244
автор не переносит в свой текст никаких иных мотивов и сюжетных линий, которые прослеживаются
в трагедии Шекспира.
Следующие по хронологии написания стихотворения можно рассматривать как вариации
стихотворения, приведенного выше, либо как реминисценцию на него, а включение новых элемен-
тов и деталей, отсылающих к тексту Шекспира, обусловлено в большей степени посредством той
самой постановки в Боблово и едва ли трагедией непосредственно. Так, стихотворение «Есть в дикой
роще, у оврага…» система образов представлена по такому же принципу, как и в первом стихотворе-
нии: образ Гамлета ассоциирован с образом лирического героя и прямо не назван, а образ Офелии
дополняется некоторыми деталями-атрибутами (мрак, ручей, цветы и т. д.). Идейный центр здесь –
снова трагизм любви лирического героя, однако теперь он представлен более отчетливо:
… Там, там, глубоко под корнями

Лежат страдания мои,
Питая вечными слезами,
Офелия, цветы твои25.
«Офелия в цветах, в уборе…» - стихотворение, которое можно назвать пересказом сюжетной ли-
нии взаимоотношений Гамлета и Офелии, теперь уже героев трагедии Шекспира. Здесь образ Гам-
лета и лирическое «я» четко разграничены, лирический герой лишь наблюдатель, что подкрепляет
гипотезу о попытке объективного пересказа сюжетной линии.
Офелия в цветах, в уборе

Из майских роз и нимф речных
В кудрях, с безумием во взоре,
Внимала звукам дум своих.
Я видел: ива молодая

Томилась, в озеро клонясь,
А девушка, венки сплетая,
Всё пела, плача и смеясь.
Я видел принца над потоком,

В его глазах была печаль.
В оцепенении глубоком
Он наблюдал речную сталь.
А мимо тихо проплывало

Под ветками плакучих ив
Ее девичье покрывало
В сплетенье майских роз и нимф.
Но, несмотря на обилие приближенных к оригинальному тексту деталей-символов и мотивов,

приходится все же говорить о влиянии постановки в Боблово, так как именно эти фрагменты траге-
дии были тогда сыграны молодыми актерами-любителями.
Стихотворение «Мне снилась снова ты, в цветах, на шумной сцене…», напротив, с первых строк
отсылает к автобиографической предыстории возникновения всего так называемого «гамлетовского
цик-ла». Здесь впервые прямо реализована цепочка «лирический герой – Гамлет» с включением в нее
таких номинаций лирического героя, как «я», «бедный поэт», и хотя при этом разграничиваются
образы лирических героя и героини и их образы-маски, мотив любви – трагической, неразделенной –
объединяет и тех, и других. Еще одна отсылка к автобиографическому контексту прослеживается в
стихотворении «Прошедших дней немеркнущим сияньем…», в котором, кроме ссылки на реплику
из пьесы, дана оценка автором прошедших событий:
25 А. А. Блок, Полное собрание сочинений и писем: В 20 тт. М., 1997. Т. 1, с. 17. (далее: ПССП)
245
Прошедших дней немеркнущим сияньем

Душа, как прежде, вся озарена.
Но осень ранняя, задумчиво грустна,
Овеяла меня тоскующим дыханьем.
Близка разлука. Ночь темна.
А все звучит вдали, как в те младые дни.
Мои грехи в твоих святых молитвах,
Офелия, о нимфа, помяни.
И полнится душа тревожно и напрасно
Воспоминаньем дальным и прекрасным26.
Однако лирическое «я» здесь независимо, не находит точек пересечения с образом Гамлета, как
в предыдущих стихах. Автобиографичность же, напротив, выражена не только в плане оценки про-
шедшего, но и в эмоциональном настрое настоящего времени в стихотворении. Пессимистический
пафос стихотворения обусловлен новым этапом в развитии отношений Блока и Л. Д. Менделеевой:
«…К осени я, по-видимому, перестал ездить в Боблово (суровость Любови Дмитриевны…)» – пишет в
дневнике поэт.27
Все вышеперечисленные стихи относятся к тому периоду творчества Блока, когда еще не сфор-
мировался в представлении поэта образ Прекрасной Дамы – символ Вечной Женственности. Это
представление сформируется позже, в конце января и начале февраля … явно является Она».28Но,
судя по тому, какое место в стихах «гамлетовского цикла» занимает образ Офелии, можно сделать вы-
вод о том, что в числе других вариаций этот образ стал составной частью зарождающегося образа-
символа – идеала. Помимо прочего, Блок создает два стихотворения, которые всецело посвящены об-
разу Офелии – две «Песни Офелии» 1899 и 1902 годов. В них повествование ведется от первого лица,
от имени Офелии. В первом из них образ Гамлета ассоциируется с образом покинувшего свою воз-
любленную воина, обреченного на гибель в чужом краю. И снова здесь явное отклонение от шекспи-
ровского сюжета: полностью отсутствует мотив безумия героини, а предмет ее переживаний – не ги-
бель отца, а разлука с возлюбленным навеки. Вторая «Песня Офелии», как и первая, также подчинена
мотиву разлуки с возлюбленным, хотя здесь внимание заостряется больше на деталях, сближающих
образ Офелии у Блока и у Шекспира, возникает мотив отвергнутой возлюбленной: если в первой
«Песне…» лирическая героиня говорит: «Разлучаясь с девой милой, / Друг, ты клялся мне любить!»29,
то здесь ситуация иная: «Он вчера нашептал мне много, / Нашептал мне страшное, страшное…»,
«Вчера это было – давно ли? / Зачем он такой молчаливый?»30, и т. д.
Последним, и в то же время кульминационным стихотворением, в котором Блок обращается к
образу главного героя трагедии Шекспира, является написанное в 1914 году стихотворение «Я – Гам-
лет. Холодеет кровь….».Здесь на протяжении всего текста лирический герой самоотождествляется с
образом датского принца, в текст стихотворения переносится уже гораздо больше шекспировских
мотивов и символов:
Я — Гамлет. Холодеет кровь,
Когда плетёт коварство сети,
И в сердце — первая любовь
Жива — к единственной на свете.
Тебя, Офелию мою,
Увёл далёко жизни холод,
И гибну, принц, в родном краю,
Клинком отравленным заколот.31
26 ПССП, т. 1, с. 32.
27 А. А. Блок. Дневник, М.: Советская Россия, 1989, с. 280.
28 Там же, с. 281.
29 ПССП, т. 1, с. 19.
30 Там же, с. 137.
31 ПССП, т. 3, с. 61.
246
С первой же строки автор ставит знак равенства между образом лирического героя и образом
Гамлета, и впоследствии переносит в план настоящего времени мотивы, сопровождающие образ Гам-
лета в произведении-первоисточнике. Так, лирическому герою противостоит мир коварства, полный
ловушек и козней, и в этом противостоянии он, лирический герой, обречен на предательство и траги-
ческую гибель. По мнению исследователей, в отношения параллелизма с «гамлетовским» сюжетом
вступают многие факты биографии поэта, например, размолвка с издателями и друзьями, расстава-
ние с Л. Д. Менделеевой и др.32 В отличие от других стихов «гамлетовского» цикла, это стихотворение
затрагивает гораздо более широкий круг философских проблем, творческая личность рассматрива-
ется в контексте истории и морали, прослеживаются оппозиции «личность – мир», «личность – бы-
тие». Лирический герой-Гамлет предстает в финальный момент, в момент развязки всех сюжетных
линий, что позволяет соотнести событийный план стихотворения с финальной сценой в трагедии
Шекспира. Однако при этом блоковского Гамлета отличает от шекспировского то, что, несмотря на
весь трагизм ситуации, лирический герой сохраняет чувства к возлюбленной: «И в сердце – первая
любовь / Жива – к единственной на свете». В финальном акте трагедии Шекспира такой мотив отсут-
ствует.
Таким образом, формировавшееся под влиянием событий 1989 года (встречи с Л. Д. Менделе-
евой, любительский спектакль в Боблово), восприятие Блоком образа Гамлета выразилось в ряде сти-
хотворений, по которым можно проследить духовное становление Блока-поэта, различные вариации
его творческих исканий. Несмотря на сформировавшуюся в «до-блоковский» период в русской куль-
туре константу восприятия шекспировского персонажа, Блок воспринимает его совершенно по-осо-
бому, по-своему. Поэт не пытается ни интерпретировать сюжет шекспировской пьесы, ни трактовать
ее мотивы и образы. Он лишь вводит в свое творчество персонажа – такого, каким его воспринимает.
В этом выражается оригинальность творческой мысли великого поэта.
© EMEŢ Galina
32 ПССП, т. 3, с. 697.
247
ION CARAI – CELEBRUL TROMPETIST

DIN ISTORIA LĂUTAREASCĂ A MOLDOVEI
Alina ŞTIRBU
Summary
The trumpeter Ion Carai was a famous lautar (traditional musician) originated from the southern Ukraine.
He was called "the father" of Moldovan trumpeters. His contribution to the formation of trumpet lautar school is
invaluable, his style of interpretation being unique.
Ion Carai s-a nascut la 25 februarie 1936 în satul Starîe Kazaci, Cetatea Alba1. În anul 1942, când
abia împlinise 6 anişori, taică-său, adică Damian Carai, i-a pus trompeta în mână şi i-a spus cu un ton
poruncitor: Să cânţi cum au cântat toţi cei din neamul nostru şi cum cânt eu. Şi dacă chiar ne vei întrece, cu atât
mai bine pentru tine. Şi iată că peste 4 ani satul l-a auzit pentru prima dată pe Ionică Carai alături de cei-
lalţi lăutari cântând la o nuntă. Dar trebuie să se ştie că acel sat cu un nume neobişnuit Starie-Kazaci din
fostul judeţ Cetatea Albă (adică baştină trompetistului nostru) în acele vremuri de până la război avea
aproape la fiecare casă câte un lăutar. Iar dinastia Carai şi-a împletit coroana lăutărească cu dinastia
Burlea, împlinind un arbore cu atâtea ramificaţii încât acestea s-au răspândit dincolo de Dunăre, de Nis-
tru, de Prut2. Pe la vârsta când Ion Carai facuse 13 ani taică-său s-a îndrăgostit de o jună romă, şi-a lăsat
familia şi a plecat în lumea largă. Ion a rămas cu bunelul de pe linie maternă, Vasile Ciolac, care i-a fost
şi părinte şi profesor de muzică. Împreună aveau să colinde cu o ceată de lăutari, multe sate şi cătune.
Nu a frecventat şcoala, studiile sale reducându-se la un an de învăţătură la Odesa. Acolo un unchi de-al
său visa să-l facă cel mai mare lăutar din oraş, dar lui Ion Carai nu i-a plăcut la Odesa şi s-a întors în sa-
tul natal. A plecat apoi la armată, unde a cântat într-un ansamblu militar, iar la întoarcere s-a încadrat în
taraful de la Basarabeasca3. Prin anul 1965, ,,Ion Carai se face prezent în viaţa artistică muzicală a Mol-
dovei, fiind ademenit de către vărul său Nicolae – Burlea să-şi părăsească satul şi să se stabilească cu tra-
iul la Basarabeasca. Aici Ion Carai înfiripează o fanfară de toată frumuseţea, pentru ca încă peste un an,
graţie cunoştinţei sale cu un alt lăutar basarabean, ţămbalagiul Grigore Brudariu, să pună temelia vesti-
tei orchestre de muzică populară din – Hânceşti. Norocul a fost că ceva mai târziu, la un festival repu-
blican al tarafurilor şi orchestrelor de muzică populară desfăşurat la Chişinău, să-l asculte membrii ace-
lui juriu înalt Isidor Burdin. Şerghei Lunchevici şi Vladimir Curbei, care în unanimitate au considerat că
anume capitalei îi lipsea la acea vreme un trompetist cum era îucă puţin cunoscutul pe atunci în lumea
muzicanţilor Ion Carai4. Cariera virtuozului trompetist Ion Carai a început la Hânceşti, unde lucra în
calitate de conducator artistic al ansamblului Andrieş. ,,În fanfara de la Hânceşti a avut norocul de-al în-
tâlni pe marele trompetist Nicolae Banu, a învăţat multe la şcoala acestuia”5. Ecaterina Deleu scria într-
un articol pentru ziarul Flux „Ion Carai, marele lăutar, cu trompeta sa, a ajuns prin anii 1967-1968 la un
nivel nemaivăzut de artişti6. În această perioadă maestrul Isidor Burdin, cel care a format primele tara-
furi în republică a venit să vadă acest ansamblu. Maestrul Ion Carai mărturisea că îndată după repetiţie
a fost chemat la Filarmonică… ,,m-a adus în faţa lui Serghei Lunchevici, zicându-i acestuia ,,Mă, vrei să
asculţi ce nu ai auzit niciodată?”. M-au pus să le cânt7. Serghei Lunchevici a remarcat talentul domnului
Ion Carai şi l-a invitat să facă parte din orchestra de muzică populară Fluieraş a Filarmonicii, care era
1 Nunţile moldoveneşti erau cele mai frumoase spectacole // Timpul, vineri, 27 septembrie 2002, nr. 34 (49).
2 Mihai Morăraş, Un virtuoz marcat de destin // Viaţa satului, 7 octombrie 1995.
3 Alla Marin, Daca ar cânta la pian şi pianul ar deveni un instrument popular // Luceafarul, vineri, 18 ianuarie 2002.
6 Deleu Ecaterina, Omagiu în memoria lăutarilor // Flux, vineri Nr.20105 din 05 februarie 2010.
248
condusă de domnia sa. A activat în această orchestră din 1968-1971 în calitate de trompetist. Într-un in-
terviu susţinea că: ,,Cu această orchestră am cutreierat toată Uniunea Sovietică. Au fost ani frumoşi”8. În
această perioadă a colaboarat cu interpreta Zinaida Julea, care a mărturisit că: ,,a fost un om extraordi-
nar, prietenos, săritor la nevoie şi avea un gust aparte în alegerea repertoriului”9.
În perioada anilor 1972-1976 făcea parte din Orchestra de muzică populară Folclor a Ra-
diodifuziunii. A activat foarte puţin în cadrul acestei orchestre, într-un interviu acordat ziarului
Timpul, trompetistul Ion Carai sublinia că: ,,Primii ani în orchestra Folclor au fost foarte fecunzi.
Dar n-am putut să stau mai mult de şase ani, pentru că dirijorul Dumitru Blajinu nu-mi dădea
voie să cânt pe la nunţi şi cumătrii. La început, mergea şi dumnealui cu mine, dar pe urmă, când
a renunţat, nici mie nu-mi permitea să mă duc să fac un ban10. Bazându-mă pe această sursă, voi
încerca să conturez, în calitate de preliminarii, câteva momente esenţiale legate de începutul ca-
rierei în cadrul orchestrei Folclor. Şi pentru că Nicolae Glib se număra printre colegii maestrului
Ion Carai, îmi marturisea că trompetistul Ion Carai, era autodidact, iar când a venit în orchestra
Folclor nu cunoştea notele, iar ca să le înveţe i-a luat foarte puţin timp, iar astăzi N. Glib susţine
cu certitudine că a fost cel mai bun trompetist din istoria lăutărească a Moldovei11.
Şi pentru că mergea pe la nunţi, cumătrii, Ion Carai nu a cântat numai piese instrumentale, dar a
cântat şi de-ale interpreţilor. ,,Aveam un repertoriu atât de bogat, încât nici nu încăpea în ,,desagă”. Am
venit la Chişinău ca un lăutar format. Şi apoi nunţile moldoveneşti erau cândva cele mai frumoase spec-
tacole. Acolo fierbea mustul folclorului şi al muzicii lăutăreşti. Am cântat prin toata Moldova: de la Cer-
năuţi până la Marea Neagră. Nunţile din nordul republicii erau desigur cele mai frumoase. Am fost plă-
tit boiereşte aproape întotdeauna. Spre exemplu am cântat la un gospodar în Rezina, care mă purta în
braţe şi îmi tot ticsea bani în buzunare. Un asemenea respect, o asemenea atenţie, cred, nu am avut nici-
odată. Ion Carai consideră că muzica lăutărească o făceau doar ţiganii:,, De la Barbu Lăutaru încoace, şi-n
România, şi-n Ungaria, doar ţiganii fac muzică lăutarească”.12 Ştiţi că muzica are început, dar nu are sfîrşit?
Acest adevăr ani l-a inspirat chiar taică-meu, neîatrecutul lăutar Damian Carai, pe care îl ştia tot sudul Basarabiei,
dar lumea care preţuia cu adevărat minunata noastră artă lăutărească de pe la Mamaia, Constanţa, Galaţi, Brăila...
marturisea maestrul Ion Carai13.
În 1976 – 1986 activează în cadrul ansamblului Mioriţa din Chişinău al cărui dirijor era Va-
si-le Goia. ,,Cu orchestra Mioriţa, am colindat întreaga lume” – zicea Ion Carai.
În 1986 – 1990 este şef al ansamblului Potcoava din Chişinău14.
În 1995 cântă în restaurantul Viena din Bucureşti15.
La 17 iulie 1998 primeşte ordinul ,,Gloria muncii”16.
Într-un turneu în Mexic, dupa ce i-a ascultat pe fraţii Huan Mariseni, mari trompetişti, Ion
Carai nu mai dorea să iasă în scenă, se temea să nu să se facă de ruşine. Colegii dumnealui au
insistat şi astfel şi-a încheiat cântarea în aplauzele furtunoase ale publicului. Iar la despărţire
Huan i-a dăruit trompeta sa, drept amintire17. Un alt caz pe care maestrul Ion Carai îl povestea
domnului Mihai Morăraş ţine de un turneu în Marea Britanie. Ascultându-1 cum cântă, un alt virtuoz
din Austria se apropie de el şi-i zice: ,,Maestre, hai să facem cenci (adică schimb) cu trompetele: eu ţi-o
dau pe a mea, americană, dumneata – pe-a dumitale”. Auzind ce origine are instrumentul acela, muzi-
cantul nostru din Chişinău n-a mai ezitat, dându-i trompeta lui, de producţie germană18.
9 Mărturii (Zinaida Julea, artistă a poporului).
10 Nunţile moldoveneşti erau cele mai frumoase spectacole // Timpul, vineri, 27 septembrie 2002, nr. 34(49).
11 Mărturii (Nicolae Glib, artist al poporului).
14 Ibidem.
15 Interviu cu fica maestrului Violeta Carai.
16 Din arhiva personală a maestrului Ion Carai.
249
A evoluat în ansamblu cu: D. Blajinu, I. Bratu, C. Baranovschi, S. Creţu, S. Cuciuc, L. Mo-

şanu, V. Cojocaru, V. Iovu, N. Glib, A. Păduraru, I. Bas, V. Mihai, T. Negara, S. Pavlov, D. Ghe-
orghiţă. V. Sârbu, ş.a., din România cu Costel Vasilescu (trompetist), George Udilă (clarinetist), ş.a.
A înregistrat la Radio Chişinău muzică populară: Hora de la Cahul, Sârba, Brâul ş.a.19
În aceşti, ani s-a format chiar şi o şcoală a trompetistului Ion Carai, pe care au însuşit-o excelenţii
săi succesori-tronpetişti Vladimir Duminică (Chişinău), Adam Stângă (Cahul), Simion Tîrşu (Edineţ),
Vadim Coman (Glodeni). Toţi aceşti tineri muzicanţi au învăţat de la maestrul Ion Carai, tot aşa cum dâ-
nsul, la rându-i, a însuşit arta marilor lăutari Marcel Budală, llie Udilă, Florea Cioacă din România, apoi
a celora din astă parte a Prutului – Nicolae Banu şi Mechiu Ciobanu din Edineţ20. Ion Carai cânta altfel,
a ajuns la un alt nivel, aşa cum cânta Nicolae Sulac, Eşanu, Tamara Ciobanu... Cel care îl ascultă pentru
prima dată ar putea bănui că acest perfect şi desăvârşit trompetist ar avea nişte şcoli, nişte academii
mari în ale muzicii, nebănuind că autorul sclipitoarelor perle care completează astăzi fonoteca de aur a
Radioteleviziunii Naţionale din Chişinău a terminat, doar nişte cursuri la Odesa. Şi atât. Restul a fost
fost talentul de la natură, alimentat şi fructificat de o muncă istovitoare şi încontinuă21. A intrat în sufle-
tele oamenilor. Avea o notă aparte, nici azi nimeni nu ştie secretul acelei note. Trompetistul din orches-
tra „Lăutarii” – Valeriu Hanganu, spunea despre Ion Carai că el „cântă atât de dulce, încât îmi vine să-
mi iau trompeta de la gură”22. În 2002 Ion Carai marturisea: ,,La viaţa mea, am cântat în toată lumea –
Europa, Japonia, SUA, America Latină. Am cântat la toată lumea moldoveneşte, nu ţigăneşte. Ei nu şti-
au că sunt ţigan, am slujit poporul acesta al nostru si acum mor de foame23. În pofida la toate lăutarul
Ion Carai şi-a făcut totuşi un nume bine imprimat în memoria şi conştiinţa melomanilor şi admiratilor
de folclor prin astfel de bucăţi muzicale de rezistenţă cum ar fi ,,Hora lăutărească”, doina ,,Pe urmele
dorului”, ,,Sârba lui Carai”, hora ,,La poarta nunului”, ,,Sârba de la Olăneşti” şi multe altele24.
În concluzie ţin să menţionez că aportul lui Ion Carai, supranumit „tatăl” trompetiştilor
din Moldova, la formarea şcolii lăutăreşti de trompetă din Republică este intestimabil, iar stilul
său de interpretare, inconfundabil.
Anexă.
Câteva imagini din arhiva familiei Carai
19 Serafim Buzila, Enceclopedia interpreţilor din Moldova, ediţia a II-a, Ed. Arc, 1999, p. 94-95.
21 Ibidem.
22 Deleu Ecaterina, Omagiu în memoria lăutarilor // Flux, vineri Nr.20105 din 05 februarie 2010.
250
© ŞTIRBU Alina
251
ISTORIE LOCALĂ
DIN ISTORIA BISERICII DIN SATUL PETREŞTI
Denis BULANCEA
Summary
The subject of this study is the church „Adormirea Maicii Domnului” from the Petreşti village (Republic of
Moldova) as a center for spiritual, cultural and educaţional development of the Petreşti village habitants. The prima-
ry endpoint is to follow the history of the spiritual life in from Petreşti county.
The chronology of the study covers the period between XVIIIh and XXIh. Based on the study of materials and
unpublished documentation from the National Archives of Moldova.
There is described, in details, internal life of the church, relationship between spiritual and civil parts, some fi-
nancial problems that existed along the activities of the church are reflected too.
This article will be usefulfor those who are interested in spiritual life and contribution the church „Adormirea
Maicii Domnului” had Petreşti village on in the history of Bessarabia.
Biserica de lemn – 1818. Dacă comunitatea satului Petreşti este atestată documentar în anul 1583,
nu se poate spune acelaş lucru cu referire la existenţa unei biserici, cel puţin pe bază de arhivă, care ne tri-
mit la anul 1818, ca an de zidire, a unei biserici, ctitorită prin sârguinţa enoriaşilor. Astfel, conform regist-
relor clericale1 din anul 1832 aflăm că: „biserica a fost zidită în anul 1818, din lemn; pereţii pe dinafară sunt por-
niţi cu totul spre cădere. Prestol întrânsa nui friguros şi este în numele Adormirii Maicii Domnului. Cu podoabele
este îndestulată2.
La 11 iulie 1825 protoiereul de Sculeni Mihail Sinacevschi înaintează un raport către Înalt Prea Sfin-
ţia Sa Dimitrie Arhiepiscopul Chişinăului şi Hotinului şi Cavaler prin care aduce la cunoştinţă faptul că
biserica din satul Petreşti se află într-o stare foarte veche, lutul căzuse de pe pereţii ei, au găuri înăuntru şi
sunt înclinaţi spre cădere. El aduce la cunoştinţă faptul că enoriaşii nu sunt în stare să construiască o bise-
rică nouă din cauza sărăciei lor. De asemenea în raport părintele mai aminteşte că proprietăreasa satului
trăieşte peste Prut3.
Ca răspuns, prin decretul din 16 iulie 1825 Dicasteria Duhovnicească porunceşte Protoiereului Mi-
hail să explice proprietăresei satului despre starea deplorabilă a bisericii şi lipsa de bani a enoriaşilor, iar
răspunsul pe care îl va primi părintele Mihaul să fie pus imediat la dispoziţia Înalt Prea Sfinţitului Dimi-
trie. Astfel la 23 decembrie 1926 Dicasteria Duhovnicească a fost informată despre adresarea sa în două
rânduri către proprietarul satului Marghioala Canto, care se afla în acel moment la Iaşi. Dar, părintele ex-
plica că nu a primit nici un răspuns din partea proprietăresei4.
La 31 decembrie al aceluiaşi an, Înalt Prea Sfinţitul Dimitrie răspunde la raportul părintelui Mihail Sina-
cevschi din 23 decembrie. Prin acest răspuns Prea Sfinţia Sa porunceşte ca podoabele bisericii, sacristia şi imo-
bilul bisericii să fie pecetluit şi dus la biserica din satul Simeni, la care erau alăturaţi slujitorii bisericeşti şi enori-
aşii din satul Petreşti, motivând starea deplorabilă în care se afla biserica şi lipsa de iniţiativă în repararea sau
construcţia unei noi biserici. De asemenea Ierarhul mai scrie ca cei din urmă să nu se amestece în parohia celei
dintâi, slujbele divine să fie oficiate pe rând, iar antimisul să fie predat Înalt Prea Sfinţiei Sale5.
În raportul Dicasteriei Duhovniceşti din 2 mai 1827 s-a hotărât ca antimisul bisericii din satul Petreşti să
fie predat spre păstrare Egumenului eclesiarh Iov în biserica Acoperământul din casa arhierească6.
1 Sunt nişte formulare de evidenţă care cuprindeau date la zi despre cler, biserică şi statistica populaţiei.
2 Arhiva Naţională a Republicii Moldova (în continuare: ANRM). Fond. 211, inventar 1, dosar 55 (I), fila 20.
4 Ibidem, fila 18.
6 Ibidem, fila. 26.
252
Conform registrelor clericale din anul 18327 state de personal pentru cler nu existau, iar slujitorii bise-
riceşti se ghidau de Înaltul temei (adică pe aşezarea pentru tagma duhovnicească din Basarabia), întărit în
anul 1813, după socotinţa arhiereului eparhiei. Iar personalul slujitorilor bisericeşti era următorul: un pre-
ot, un dascăl şi un pălămar. Preotul şi slujitorii bisericeşti aveau case proprii din lemn şi se aflau pe pă-
mântul proprietarului satului. Salariu pentru întreţinerea preotului şi al slujitorilor bisericeşti nu se pri-
mea şi de aceea hrana lor era foarte modestă.
Construcţia Bisericii din piatră – 1884. După o perioadă de timp în care enoriaşii satului Petreşti au
fost lipsiţi de existenţa unui locaş sfânt în care să-şi manifeste adoraţia divină, la 18 martie 1881, Consisto-
riul Duhovnicesc permite construcţia unei noi biserici în satul Petreşti. Dar, biserica avea să fie zidită abia
în anul 1884, când enoriaşii ctitoresc o biserică din cărămidă arsă.
După ridicarea pereţilor, biserica a fost acoperită cu tablă de fier şi apoi vopsită. Clopotniţa a fost
construită de asemenea din piatră, lipită de biserică. A fost păstrat hramul bisericii vechi în numele
„Adormirii Maicii Domnului”. După finisarea construcţiei, biserica a fost sfinţită la 23 septembrie 1884.
Responsabilitatea exclusivă pentru construcţia bisericii a revenit enoriaşilor, care au cheltuit suma de 15
000 de ruble, o sumă impunătoare de altfel, pentru acele timpuri.
Odată cu introducerea limbii ruse în administraţie, şcoală etc., biserica nu a făcut excepţie de la
această normă, ea fiind nevoită să oficieze o parte din slujbele divine în limba slavonă, dar şi în limba
moldovenească (română), în ciuda faptului că enoriaşii erau doar moldoveni.
Biblioteca. Începând cu anul 1888 pe lângă biserică se înfiinţează o bibliotecă accesibilă enoriaşilor şi ca-
re se compunea din cărţi duhovniceşti, acceptate de Sfântul Sinod şi cenzura sinodală. În anul 1905, conform
registrelor clericale, biblioteca avea 20 de tomuri de cărţi destinate lecturii8, iar în anul 1916 – 60 de exemplare9.
Şcoala de cărturărie (gramotî). În anul 1889 în satul Petreşti a fost deschisă o şcoală de cărturărie.
Iniţial această şcoală se afla într-o casă particulară închiriată, care era destul de strâmtă şi neconfortabilă.
În anul 1892, din cauza întreţinerii slabe din partea enoriaşilor, pentru închirierea încăperii pentru şcoală,
cântăreţul bisericii Toma Plămădeală a început singur să se ocupe de educarea elevilor, în propria sa casă.
În anul 1892 în şcoală învăţau doar 15 băieţi şi nici o fată. În anul 1905 şcoala de cărturărie se afla în casa
paznicului bisericii iar pentru întreţinerea ei, biserica cheltuia 50 de ruble, iar sovietul eparhial de învăţă-
mânt o finanţa cu 120 de ruble pe an. Director al şcolii era părintele paroh Arhip Sârbu, iar învăţător era
Onisim Racu, absolvent al şcolii pedagogice din Bulboaca. Deja în anul 1916 conform registrelor clericale în
parohie se aflau 2 şcoli populare de zemstvă10.
Numărul de elevi ce au învăţat în şcoală în diferiţi ani11
Anul Băieţi Fete
1892 15 -
1905 35 6
1906 30 6
1913 41 22
1916 80 40
Casele parohiale. În anul 1899 bunurile bisericii erau formate din următoarele construcţii: 1) o casă
pentru preot, pe lotul de pământ al părintelui, cu o bucătărie aparte şi o pivniţă sub ea. Era construită din
lut şi acoperită cu şindrilă, fiind destul de comodă; 2) Pe pământul cântăreţului se afla o casă privată, apa-
rţinând unor persoane străine şi care urma să fie demolată. Casa respectivă era extrem de înghesuită, in-co-
modă şi foarte veche, în ea trăia cântăreţul bisericesc cu chirie; 3) Pe un al treilea lot ce aparţineau bise-ricii
se afla casa paznicului unde se afla o şcoală cu două cămări, construită în anul 1884, extrem de înghesuită,
incomodă, acoperită cu şindrilă şi foarte veche12, care în anul 1916 necesita o reparaţie capitală13.
7 ANRM, F. 211, inv. 1, dos. 55(I), fila 20.

9 Ibidem, fila 84.
11 Tabelul a fost alcătuit de autor după documente de arhivă.
12 ANRM. F. 208, inv. 11, dos. 66, fila 87 v.
253
În anul 1905 a fost construită o nouă casă parohială pentru preot din chirpici (lampaci), acoperită cu
şindrilă. Componenţa ei era următoarea: cinci camere de locuit şi două dependinţe14. Tot în anul 1905 a
fost construită o casă (storoşcă) pentru paznicul bisericesc cu două cămări de locuit şi o singură depen-
dinţă. Respectiva casă fusese construită din lampaci şi a fost acoperită cu şindrilă.
În anul 1908 a fost construită o casă parohială pentru cântăreţ din lampaci cu trei cămări de locuit şi
o singură dependinţă, fiind acoperită cu şindrilă15.
La 25 iunie 1952, împuternicitul Sovietului pentru treburile bisericii ortodoxe pe lângă Sovietul Mi-
niştrilor al URSS - Romenski permite construcţia unei case cu trei camere în curtea bisericii. În prima ca-
meră urma să se statornicească paznicul bisericii, a doua destinată botezurilor şi a treia pentru repetiţiile
corului bisericesc. Cheltuielile pentru construcţia casei urmau să fie suportate de biserică16.
Reparaţii. În pribegia timpurilor şi odată cu trecerea anilor, biserica din satul Petreşti a necesitat re-
paraţii şi diferite reconstrucţii. Astfel, o tentativă de acest gen, a avut loc începând cu anul 1896 când înă-
untrul bisericii a fost instalată o nouă podea, care a fost şi vopsită. Deasemenea acoperişul a fost acoperit
cu şindrilă nouă şi a fost vopsit în culoare verde17.
O altă tentativă de reparaţie a bisericii a avut loc începând cu anul 1907, când la 5 iunie, preotul
Constantin Prodan blagocinul cercului II bisericesc din judeţul Bălţi, se adresează cu un raport către Prea
Sfinţia Sa Arcadie, episcopul Akermanului şi vicar al Eparhiei Chişinăului, prin care cere binecuvântarea
de a repara biserica. Prin acest raport el aduce la cunoştinţa Episcopului Arcadie că enoriaşii bisericii do-
resc să repare biserica din contul lor şi să construiască către corpusul clădirii bisericii o turlă (tambur) din
lemn. Aceasta urma să fie construită pe fundament de piatră, lung de patru picioare18 iar în lăţime de 5 ½
picioare, pentru care lucru au fost alocate, prin verdictul din 12 aprilie 1907, aprobat de directorul de
zemstvă al sectorului IV din judeţul Bălţi, suma de 1010 ruble.
Acţiunile de reparaţie au fost constituite la dispoziţia starostelui satului Vasilie Tcaciuc, care împre-
ună cu enoriaşii bisericii au hotărât în consens, să întreprindă o reparaţie a bisericii pe cont propriu. Ei au
convenit la suma de 1200 de ruble.
Reparaţia bisericii, urma să fie făcută prin: îndepărtarea tencuielii vechi şi înlocuirea ei cu alta nouă,
precum şi repararea tencuielii interioare şi apoi vopsirea ei împotriva frigului. De asemenea se mai pre-
coniza acoperirea cupolei şi a clopotniţei cu 10 funturi de fier şi vopsirea lor, apoi tencuiala fundamentu-
lui bisericii şi a scării şi instalarea unui grilaj de fier; se mai intenţiona instalarea în ferestrele clopotniţei a
acusticii, aşezarea în altar a unei mici sobe de fier şi vopsirea noilor ţevi pentru apă. De asemenea vopsi-
rea podelei şi ferestrelor, curăţirea şi repararea iconostasului, acolo unde era necesar, şi în afară de acea-
sta, repararea gardului din împrejurul bisericii şi instalarea unor porţi noi şi vopsirea lor.
Prin urmare, permisiunea de a repara biserica nu a întârziat să vină, astfel că la 18 septembrie, Con-
sistoriul Duhovnicesc permite ca lucrările de reparaţie să fie interprinse cu condiţia ca la finalul recon-
strucţiei să se sfinţească biserica. Astfel la 8 mai 1908, părintele blagocin, Constantin Prodan în raportul
său adresat Consistoriului Duhovnicesc, aducea la cunoştinţă faptul că clădirea bisericii după reparaţie a
fost sfinţită.
Construcţia corului. Şirul reconstrucţiilor nu s-a oprit aici. Acelaşi Părinte Constantin Prodan, se
adresează din nou Episcopului Arcadie la data de 9 august 1907 cu un raport, prin care cere blagoslove-
nia de a construi în biserică un cor, pentru copiii şcolari şi a coriştilor. Cheltuiala acestei lucrări, urma să
fie asigurată de către starostele bisericii Ioan Nestor Crasniuc, care a fost dispus să jertfească 200 de ruble
din contul său.
Proiectul pentru construcţia acestui cor a fost întărit de Administraţia Gubernială de Construcţie la
6 septembrie 1907, iar la 11 septembrie Administraţia Gubernială cerea printr-o rezoluţie Consistoriului
Duhovnicesc să dispună ca construcţia corului se decurgă conform instrucţiunilor de construcţie19. Ca
răspuns la acestă rezoluţie, Consistoriul permite la 18 septembrie construcţia corului, dar cerea în acelaş

15 Ibidem.
18 Unitate de măsură egală cu 0,32 m.
254
timp ca construcţia corului să fie pusă sub urmărirea personalul tehnic până la finisarea lui, cu oferirea
informaţiilor necesare despre calitatea materialelor folosite la construcţie şi însuşi calitatea construcţiei20.
După finalizarea corului bisericesc arhitectul F. Zencovschi a investigat noua construcţie a bisericii,
întemeiată pe dăngi (forma de T) de fier, precum şi reparaţia temeinică a bisericii.
Perioada interbelică. După unirea Basarabiei cu patria-mamă România la 27 martie 1918, bisericile
de aici, din care făcea parte şi parohia din satul Petreşti, reprezentate prin Arhiepiscopia Chişinăului şi
Hotinului, au intrat în componenţa Bisericii Ortodoxe Române. Întâi Stătător al eparhiei, a fost numit Epi-
scopul de Huşi Nicodem. O dată cu aceste schimbări s-a produs un lucru important şi anume faptul că
serviciul divin a început să fie oficiat în limba română, în limba înţeleasă de enoriaşi.
Pr. Gavriil Zagordan

Conform Anuarului Eparhiei Chişinăului şi Hotinului21, paroh al bisericii în anul 1922 era părintele
Gavriil Zagordan în vârstă de 37 de ani, iar cântăreţ bisericesc era Gheorghe Butnariu în vârstă de 36 de ani,
cu un examen de cântăreţ, în serviciu fiind din anul 1919. De la 1 ianuarie 1926 parohia satului Petreşti dim-
preună cu alte parohii au trecut în jurisdicţia Mitropoliei Moldovei cu sediul la Iaşi iar la 1 ianuarie 1930 aceste
parohii dimpreună cu parohia satului Petreşti revin din nou sub jurisdicţia Mitropoliei Basarabiei.
Este bine cunoscută practica inspecţiilor făcute bisericilor în perioada interbelică de către Proteiereul
unui anumit cerc bisericesc. Astfel că la 28 mai 1930, în satul Petreşti a interprins o vizită pr. Mihail Stoicov,
protoiereul cercului III al judeţului Bălţi. În urma acestei inspecţii s-a constatat că biserica acoperită cu şin-
drilă avea nevoie de reparaţie în exterior, pe când în interior se prezinta mai bine. De asemenea la moment,
s-a constatat că reparaţia caselor bisericeşti, pentru care a fost aprobată suma de 35 000 de lei de Sfânta Mit-
ropolie a Moldovei, se desfăşura fără a fi fost întocmit pentru asta vreo schiţă de plan şi devizul, iar repara-
ţia era făcută în mod gospodăresc de către cler. De aceea Pr. Stoicov cerea să se raporteze despre acest lucru
la Episcopie cu prezentarea devizului, iar fiecare cheltuială să fie justificată. Biserica avea şi case parohiale
pentru preot şi pentru dascăl, fiind în stare bună, iar în şcoală se preda în mod regulat religia.
Vizită Canonică. Începând cu luna iunie a anului 1930 Prea Sfinţitul Visarion, Mitropolitul Bucovi-
nei îşi continuă a doua serie de vizite canonice făcute parohiilor din cercurile II şi III din judeţul Bălţi, cer-
curi din care făcea parte şi parohia din satul Petreşti. Astfel la 25 iunie, delegaţia a vizitat şi parohia din
Petreşti unde a fost de faţă şi parohul Gavriil Zagardan.
În anul 1932 la 23 mai protoiereul cercului III bisericesc al judeţului Bălţi, părintele Andrei Bejan, in-
terprinde o inspecţie în satul Petreşti, unde s-a constatat din nou că biserica are nevoie urgentă de repara-
ţie exterioară, pentru care s-a întocmit devizul în sumă de 159423 de lei, însă fonduri nu erau strânse. Pre-

21 Anuarului Eparhiei Chişinăului şi Hotinului, Chişinău 1922.
255
otul Andrei Bejan i-a atenţionat pe enoriaşi că dacă nu vor fi strânse fonduri, atunci biserica riscă să fie în-
chisă. În ce priveşte biblioteca, se ştie că era îndestulată doar parţial22.
Dar şirul inspecţiilor nu se termină aici, astfel că la 13 mai 1937 protoiereul Mihail Stoicov inspec-
tează din nou biserica din satul Petreşti. Exact în aceaşi zi se programase conferinţa subcercului pastoral
care la rândul ei avuse loc odată cu serbarea şcolii, amenajată de părintele paroh Alexandru Dardan îm-
preună cu corpul didactic. Părintele Alexandru ţinea ore regulat de religie în şcoală şi se arăta un păstor
de suflete foarte responsabil. În ce priveşte biserica se ştie că era în stare bună, întreţinându-se curat şi bi-
ne, iar epitropul bisericii Ion Crasniuc era un mare ctitor al bisericii îngrijindu-se sistematic de starea ei
materială. Reparaţia la casa parohială în anul 1937 fusese terminată, fiind făcută cu cheltuiala proprie a
părintelui Alexandru Dardan.
În procesul verbal cu referire la inspecţie se menţiona că deşi părintele este paroh de numai 2 ani
deja a reuşit să contribuie foarte mult spre binele parohiei şi educaţia moral-religioasă a enoriaşilor, motiv
pentru care Pr. Mihail Stoicov cerea Episcopiei ca răsplată să-l ridice la rangul de protoiereu onorific23.
Perioada Sovietică. După nefericitul an 1945, cortina de fier este instalată iarăşi pe Prut, Uniunea
Sovietică îşi extinde influenţa asupra Basarabiei, ea devenind Republica Sovietică Socialistă Moldovenea-
scă. Unul din obiectivele Uniunii Sovietice sub aspect religios a fost acţiunile nefaste de a înfăptui prin
toate mijloacele, distrugerea credinţei strămoşeşti, de persecutare a preoţilor şi apoi a acţiunilor de închi-
dere şi dărâmare a bisericilor şi mănăstirilor.
În anul 1946 în satul Todireşti a fost trimis un ieromonah energic pe nume Sosifei Griza de la mă-
năstirea Curchi. Autorităţilor de stat sovietice le-a fost dificil să-l pună la evidenţă pe Sosifei, deoarece bi-
serica nu era înregistrată, iar în al doilea rând satul Todireşti se afla aproape de graniţa României. În cele
din urmă Sosifei Griza a fost numit ca preot în satul Petreşti cu deservirea parohiei din satele Todireşti şi
Nicolaevca24.
În anul 1948 către Împuternicitul Sovietului cu treburile bisericeşti a fost adresată o plângere pre-
cum că casa paznicului bisericesc a fost ocupată de către administraţia punctului de vinificaţie. La rândul
său, împuternicitul Sovietului Suprem adresează plângerea către Administraţia din Ungheni, cu rugă-
mintea de a verifica starea de lucruri şi în caz că se va adeveri, să se dea indicaţii a fi eliberată imediat ca-
sa bisericească pentru destinaţia ei principală25.
În memorandumul datat cu 14 decembrie 1972, ce cuprinde rezultatul controlului împuternicitului
sovietului pentru RSS Moldovenească, se aminteşte faptul că Pr. Alexandru A. Jomir a încercat să înveţe pe
oameni religia şi nu săvârşea botezul copiilor până ce creştinii nu învăţau rugăciunile necesare de la bo-
tez. De asemenea el a săvărşise diferite trebuinţe religioase pe la casele oamenilor26.
La 31 martie 1972, împuternicitul Sovietului, S. S. Tanasevschi trimite un memorandum către G. I.
Ieremia, preşedintele Sovietului Miniştrilor RSS Moldoveneşti. În scrisoarea dată, care se referă la consoli-
darea controlului asupra îndeplinirii legilor de către cultele religioase din 30 iunie 1969, e amintit faptul, că în
unele biserici printre care şi Petreşti, au fost cazuri când copii au fost botezaţi fără acordul ambilor părinţi,
iar ca naşi în unele cazuri se luau chiar copii. Printre alte nereguli constate de autorităţi este şi faptul că
slujitorii cultului din Petreşti folosau pământul din ograda bisericii pentru plantarea copacilor fructiferi, a
viilor şi a legumelor în scopuri personale27.
Pământurile. În anul 1832 pământ bisericesc, pentru locuinţa clerului nu exista, iar slujitorii biseri-
ceşti se foloseau de pământul destinat aratului şi cositului, la un loc cu locuitorii satului.
În anul 1869 a fost disociat un lot cu suprafaţa de 33 de desetine pentru biserica din satul Blindeşti,
biserică care până în anul 1892 a fost subordonată bisericii din Petreşti. Respectivul teren de pământ era
compus din următoarele loturi: 10 desetine din moşia Adelaidei Boris din Blindeşti, 4 ½ desetine din mo-
şia Medeleni a moşierului Vasile Vartic, 4 ½ desetine din moşia Rezoi-Roşieţ a negustorului Iacov Usca-
tu, proprietarul satului Petreşti şi 14 desetine din moşia Petreşti a aceluiaşi Iacov Uscatu. Anume acest te-
22 ANRM.. F. 1217, inv, 1, dos. 486, filele 128-128 v.

23 ANRM. F. 1217, inv, 1, dos. 755, fila 292 v.
24 Valeriu Pasat, Православие в Молдави, M., vol. 3, p. 332.
26 Valeriu Pasat, Православие в Молдави, M., p. 369.
27 Ibidem, p. 370.
256
ren de pământ cu suprafaţa totală de 33 de desetine a fost pus la dispoziţie la 7 martie 1892 de către Con-
sistoriul Duhovnicesc pentru biserica din satul Petreşti. Planul şi actele necesare pentru acest teren au fost
întocmite în anul 1903 şi transmise Consistoriului Duhovnicesc din Chişinău.
În anul 1884 biserica avea în posesie numai 18 ½ de desetine de pământ. Restul pământului, care
trebuia să constituie 33 de desetine, atâta cât se cuvenea pentru un singur stat de personal după lege, bi-
sericii îi lipsea. Acest lucru se întâmpla deoarece pământul sătesc era insuficient, iar obştea satului nu pu-
tea să acopere acest neajuns.
În anul 1918, când pământurile bisericilor au fost expropriate, parohul bisericii, părintele Gavriil
Zagordan intervine în contextul împroprietăririi, pe toate căile pentru a căpăta un lot de 18 ha, care lucru
i-a reuşit. Dar din cauză că acest teren era de o calitate proastă, a intervenit iarăşi în anul 1927 şi a obţinut
alt teren mai bun şi mai apropiat de sat.
Preoţi slujitori. Preotul Damian Efimovschi de origine polonez, a fost rânduit ca diacon la parohia
din satul Petreşti la 9 septembrie 1818 şi în acelaş an este hirotonit preot pentru această biserică cu consin-
ţământul Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit şi Exarh Gavriil28.
Preotul Andrei Sârbu, era născut în familia ţăranului Gheorghe Sârbu. Studii de seminar nu a avut.
A fost hirotonit preot la 24 mai 1798, de către Prea Sfinţia Sa Parfenie Episcop al Proilaviei, pentru biseri-
ca „Sfinţilor Mai Marilor Voievozi” din satul Hlina, iar în anul 1820 cu binecuvântarea Prea Sfinţitului
Mitropolit Gavriil a fost transferat ca al doilea preot în satul Petreşti. Între timp a slujit ca preot şi la biseri-
ca din satul Pererâta. Amintim că în 1832 preotul Andrei Sîrbu era în afara statelor de personal, din cauza
vârstei de 61 de ani29.
Preotul Nicolai Loghin s-a născut la 11 iulie 1864 în familia preotului Efimie Loghin. În anul 1888 a
terminat cursurile seminarului teologic din Chişinău. În anul 1889 la 5 februarie a fost hirotonit preot de
către Arhiepiscopul Serghie pentru biserica „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din satul Vulpeşti judeţul
Bălţi, pentru care are şi decret cu Nr. 63. La 29 mai 1891, după rugămintea sa, prin rezoluţia Episcopului
Isachie a fost mutat la biserica cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” din satul Petreşti, cu decret de
transfer pe Nr. 4131.
Preotul Arhip Sârbu s-a născut în familia cântăreţului bisericesc Autonom Sârbu la 19 februarie
1872, în satul Gura-Roşie, ţinutul Akerman. În anul 1893 a terminat seminarul duhovnicesc din Chişinău,
ca student. În anul 1892, în cursul V al seminarului, tânărului Arhip i-a fost acordat dreptul de a purta sti-
har de către Prea Sfinţitul Isachie, episcopul Chişinăului şi al Hotinului. La 20 septembrie 1893 prin rezo-
luţia Prea Sfinţitului Neofit Arhiepiscopul Chişinăului şi a Hotinului, a fost numit profesor al clasei pre-
gătitoare al şcolii duhovniceşti din Ismail. În acelaşi an, a fost numit profesor de limba latină pentru cur-
sul trei. La 19 iunie 1894 prin rezoluţia aceluiaş arhiepiscop a fost numit ajutor de inspector al şcolii. La 8
octombrie 1895 a fost hirotonit diacon, iar la 1 noiembrie preot pentru biserica din satul Cenac, ţinutul
Bender, de către arhiepiscopul Neofit. La 3 august 1897, a fost mutat ca paroh la biserica din satul Vălci-
neţ, judeţul Hotin şi numit misionar al cercului I al Eparhiei Chişinăului, iar din 1 octombrie 1897 a supli-
nit funcţia de director al şcolii de cărturărie din Vălcineţ. La 9 iunie în anul 1899 a fost numit al treilea pre-
ot la soborul din Ismail, iar la 19 august a fost numit director al şcolii de cărturărie de pe lângă biserica
„Acoperământul” din Ismail.
La 20 octombrie 1900, a fost transferat ca paroh la biserica din satul Petreşti, iar la 1 noiembrie a fost
numit director şi profesor de religie al şcolii de cărturărie din sat. Cu recomandarea directorului general al
şcolilor săteşti al guberniei Basarabiei din 16 august 1901 şi prin acordul Autorităţii Eparhiale a fost numit
profesor de religie la şcoala ministerială de o singură clasă din Zagorniceni, însă în anul 1904 la 1 septem-
brie, după cererea sa, a fost eliberat din această funcţie.
În anul 1905 a fost deputat al cercului din ţinut. Prin rezoluţia Prea Sfinţiei Sale Vladimir din 8 de-
cembrie 1905 a fost numit membru al comisiei de revizie pentru anul de învăţământ 1906-1907 al şcolii
din Edineţ. Părintele Arhip poseda medalie de argint în memoria Împăratului Alexandru al III30.
Preotul Gavriil Zagordan s-a născut la 1 septembrie 1879, în satul Zagoreni, judeţul Orhei, în fami-
lia cântăreţului bisericesc Gheorghe Zagordan. În anul 1904 a terminat cursurile seminarului teologic din
28 Locaşuri sfinte din Basarabia, ed. Alfa şi Omega, Chişinău, 2001, p. 218.
29 ANRM. F. 211, inv. 1, dos. 55 (I), fila 21-23.
257
Chişinău. În anul 1903, pe când era în cursul V în seminar, a primit binecuvântarea Prea Sfinţiei Sale Ia-
cov, episcopul Chişinăului şi al Hotinului, de a purta stihar. Imediat după terminarea seminarului a fost
hirotonit diacon, apoi preot pentru biserica din satul Mălineşti din ţinutul Hotin, iar la 24 octombrie 1904
a fost numit director şi profesor de religie al şcolii parohiale din sat. Prin rezoluţia Înalt Prea Sfinţitului
Vladimir, Episcopul Chişinăului şi al Hotinului, din 16 octombrie 1906, a fost transferat ca preot în satul
Petreşti, cercul II al judeţului Bălţi. Cu recomandarea inspectorului general al şcolilor săteşti şi prin acor-
dul Centrului Eparhial a fost numit profesor la şcoala de zemstvă din Petreşti, iar în octombrie acelaşi an
a fost numit director şi profesor al şcolii locale de cărturărie. În anul 1909 pentru râvna în slujirea bisericii a
fost decorat cu nabedrenic, iar în 1914 cu scufie. În anul 1910 a fost ales de clerul cercului II bisericesc din
ţinutul Bălţi, membru al sovietului blagocinesc pentru trei ani, iar în 1914 a fost ales din nou membru al
sovietului, pentru alţi trei ani. Tot în 1914 a fost ales de cercul II bisericesc al ţinutul Bălţi trezorier de loc
al comitetului de construcţii pentru o perioadă de trei ani31.
Părintele Gavriil s-a manifestat ca un păstor foarte sârguincios şi un bun gospodar interprinzând
următoarele acţiuni: a construit o magazie cu 3 despărţituri, un şopron mare pentru vite, gard, porţi, etc.,
care s-au făcut pe banii proprii ai părintelui. În anul 1930 a făcut o parte din gard pentru curtea bisericii,
care a costat aproximativ 7000 de lei, în afara de osteneala depusă. Acest gard a fost dăruit bisericii după
transferarea sa în satul Balan. A ridicat un coşer, care este proprietatea sa, iar după ce şopronul s-a prăbu-
şit, din cele rămase a ridicat un gard în curtea casei parohiale.
Preotul Nicolae Zotta –A fost hirotonit preot la 1 iulie în anul 1922 pentru biserica din satul Izvoare,
jud. Bălţi32. A deservit parohia din satul Petreşti între anii 1930-1934.
Preotul Alexandru Dardan – s-a născut la 27 martie 1890 în comuna Donduşeni, judeţul Soroca.
După absolvirea seminarului teologic din Chişinău în anul 1913, în luna decembrie a fost hirotonit preot.
În anul 1934 este numit preot paroh în satul Petreşti33.
Serghei, fiul lui Pavel Galiţ – născut în anul 1919, a fost numit preot în satul Petreşti la 18 februarie 194634.
Sosifei, fiul lui Mihail Griza – Părintele Sosifei a fost un ieromonah energic de la mănăstirea Cur-
chi, care a fost trimis ca paroh în satul Petreşti în anul 1946.
Vasile (Valerie), fiul lui Nicolae Cociut – ieromonahul Vasile a fost numit la parohia din satul Pet-
reşti la 26 februarie 1948.35
Damian, fiul lui Gheorghe Lozovanu s-a născut în anul 1886, în satul Lozova ţinutul Chişinău, de
origine fiind moldovean. A terminat 4 clase de şcoală începătoare. În anul 1911 a mers la mănăstirea Hâr-
jauca unde a devenit ascultător, între anii 1917-1919 a satisfăcut serviciul militar în armata ţarului în or.
Riga. După 1919 devine monah al aceleiaşi mănăstiri iar în 1923 ierodiacon, ieromonah este hirotonit în
anul 1935. În 1945 este numit paroh al bisericii din satul Gorodişte, r-nul Călăraşi36 iar în anul 1948 la 1
decembrie este numit preot în satul Petreşti, r-nul Ungheni37. A fost scos de la evidenţă la 28 iulie 194938.
Ilarion, fiul lui Ion Lazarenco – Părintele Ilarion s-a născut în anul 1913 în satul Popeştii de Sus ţi-
nutul Orhei, de naţionalitate moldovean având terminată o şcoală începătoare. În anul 1945 devine iero-
monah39 al Mănăstirii Ţigăneşti şi a fost numit preot în satul Petreşti la 30 decembrie 1949.40
Ion, fiul lui Vasile Bodrug s-a născut în anul 1921 în satul Coşcodeni judeţul Lăpuşna. De naţionalitate
moldovean. A absolvit seminarul duhovnicesc. La 22 octombrie 1945 a fost numit preot în satul Chirileni iar la
2 martie 1952 a fost transferat ca paroh al bisericii Adormirea Maicii Domnului din satul Petreşti41.
Visarion, fiul lui Nicolae Cobasneac s-a născut în anul 1889 în satul Cuizovca, ţinutul Orhei, de
naţionalitate moldovean. A absolvit o şcoală de cântăreţi. A fost hirotonit preot în anul 1946. La 28 noie-

32 Luminătorul, nr. 13-14, p. 1.
38 Ibidem.
41 Ibidem, fila 28.
258
mbrie 1948 a fost numit paroh al bisericii din satul Rădeni r-nul Străşeni, iar la 28 aprilie în anul 1953 a
fost transferat la biserica din satul Petreşti42.
Alexei Ţurcanu – Părintele Alexei a fost numit paroh în satul Petreşti la 7 martie 195443. În 1959 el a
fost scos de la evidenţă.
Ion, fiul lui Nicolae Papuc – Părintele Ion a fost preot în Petreşti prin anii 1961-196244;
Alexandru Jomir – Părintele Alexandru a fost numit paroh al bisericii în anul 1969.
În prezent paroh al bisericii din satul Petreşti este Liviu Barbu.
Statistica populaţiei satului Petreşti în diferite perioade ale timpului45
Anul Categoria populaţiei Numărul caselor Bărbaţi Femei
© 1832 Ţărani 95 289 214 ©
1888 Ţărani 122 ½ 490 490
1892 Ţărani 131 ½ 526 472
1905 Tagma duhovnicească ¾ 3 2
Ţărani 192 768 729
1906 Ţărani 195 780 766
Tagma duhovnicească 1 4 2
1913 Ţărani 216 ½ 866 844
Inovorţev --- 7 8
1916 Ţărani 222 ¾ 891 877
BULANCEA Denis

44 ANRM. F. 3046, inv. 1, dos. 109, fila 184; dos. 121, fila 204; dos. 128, fila 20.
45 Tabelul dat a fost alcătuit de autor în baza documentelor de arhivă (fondul 211 şi fondul 208).
259
СВЯЩЕННИКИ СЛУЖИТЕЛИ ЦЕРКВИ

СЕЛА КИРСОВО, КОМРАТСКИЙ РАЙОН (1812-2012)
Иван ДУМИНИКА
Summary
This article examines in detail the comprehensive activity of the church clergy. In contrast to other colonies, the
first clergy from Chirsovo church was composed of persons who were educated spiritually. Basically all of them knew
Russian and Bulgarian. There is described, in details, internal life of the church, relationship between spiritual and civil
parts, some financial problems that existed along the activities of the church are reflected too. Of a special charge is the
information showing the relationship between the church and Holy Rollers, who have carried a large specific activity in
the Kirsovo. Sources indicate that in the period of its existence divine services were brought up by many priests - 19 pri-
ests of Moldovan/Romanian origins, 8 of Bulgarian, 7 of Ukrainian, 2 of Gagauzian, 1 of Russian. Among them was
Vasili Manoilov, who made a manuscript copy of "History" of Paisios of Hilandar in 1841.
Священник всегда являлся важным и авторитетным лицом в любом бессарабском селе и городе.
Не были исключением и духовные лица, служившие в колониях болгарского водворения. Одним из та-
ких примеров является село Кирсово, которое находится на юге Молдовы в Комратском районе. Преж-
де чем приступить к сути предложенной нами темы, считаем уместным напомнить читателю о некото-
рых исторических аспектах становления церкви в данном болгаро-гагаузском селении.
Итак, как известно в период конца XVIII-начале XIX вв. Буджак становится местом для устройства
задунайских переселенцев, которые по экономическим, социальным, политическим и религиозным
(греческое церковное засилье, и насильственная исламизация) причинам переселяются в Бессарабию1.
Следует отметить, что волны переселения болгар совпадали в основном с русско-турецкими войнами, в
результате которых многочисленные семейства болгар вслед за царскими войсками проникали в Бесса-
рабию. По этой причине и в формирования села Кирсово можно выделить несколько этапов его окон-
чательного становления: первый этап – это 1810 г., когда источники впервые указывают на то, что здесь
расположилось 10 семей задунайских переселенцев, из которых 24 человека – души мужского пола и 29
душ женского пола2. Второй этап охватывает 1816-1826 гг., в результате которого в селе обустраиваются
37 семей, из которых 103 человека лица мужского пола и 97 – женского3, переселенцев из помещичьих
земель Шамайлия, боярина Григория Кодряна и Капаклия – Костаке Перебеску4. Все они проникли в
Бессарабию еще в 1791 и 1810 гг. Третий этап охватывает период 1827–1829 гг., в течение которого в Кир-
сове обустраиваются 15 семей в составе 28 душ мужского и 26 душ женского пола. Они были переселен-
цами из уже образованных в Бессарабии болгарских колоний, таких как Кайраклия (Измаильский
уезд), Томай, Дезгинже (Бендерский уезд), Димитриевка, Саталык-Хаджи (Аккерманский уезд)5. Чет-
вертый этап заселения села проходил в 1830 г. Здесь обустраиваются гагаузы и болгары из юго-восточ-
ного болгарского города Котел и села Башкиой (Жеравна)6. Достоверно известно, что новых пере-
селенцев, прибывших из Румелии, насчитывалось 156 семейств, среди которых было 248 мужчин и 317
женщин7.
1 Иван Грек, Николай Червенков, Българите от Украйна и Молдова. Минало и настояще, Cофия, 1993, с. 17; Калчо Калчев, Бълг-
арската етническа общност в Бесарабия (XIX-XX в.). Възникване, развитие, принос в общонационалните процеси, Велико Търново,
2009, с. 14-23.
2 Национальный архив Республики Молдова (далее: НАРМ). Фонд. 1 (Cенаторы, председательствующие в Диванах Молдовы и
Валахии 1808−1812), опись 1, дело 3246, лист 231об.

3 НАРМ. Ф. 2, оп. 1, д. 214, л. 142-145об.
4 НАРМ. Ф. 5(Бессарабское областное правительство 1813−1828), оп. 3, д. 611, л. 14.
5 НАРМ. Ф. 134, оп. 2, д. 45, лл. 190-271.
6 Станчо Добрев, Хърсово, Разградски окръг, София, 1987, с. 17; Георгий Стойнов, Кирсово в прошлом и настоящем, Кишинев, 1990, с. 13.
7 НАРМ. Ф. 134 (Бессарабская губернская казенная палата 1828−1918), оп. 2, д. 45, лл. 190-271.
260
Обосновавшись на новом месте, болгарские переселенцы получили уже свободное, гарантирова-

нное привилегиями право, продолжать исповедовать христианство православного толка8.
В то же время следует отметить, что болгары, обустроившиеся в Кирсове, на первых порах не име-
ли собственной церкви. Это было обусловлено материальным состоянием беженцев и тем, что в буд-
жакской степи трудно было построить деревянную церковь, не говоря уже о каменной. Но это не зна-
чит, что кирсовчане не совершали духовных таинств. Чтобы удовлетворить свои духовные потребно-
сти, они посещали соседний приход. Таким местом являлась Свято-Михайловская церковь селения
Копчак, находившегося на месте современного Комрата9.
О существовании Свято-Михайловской церкви, которую первоначально посещали кирсовчане, пи-
шет в 1942 г. настоятель Комратского Иоанно-Предтечиевского собора Юлиан Фрипту, отмечавший, что
севернее современного Комрата располагалось место, называемое местными жителями Копчак, около
1800 г. на данном месте находилось село с церковью. Место, где находился алтарь церкви, было загороже-
но и хранилось в чистоте. Каждую весну весь Комрат выходил с духовной процессией к этому месту и со-
вершал там молебные действия. Священник также рассказывал о прихожанине Георгии Еринеза, называ-
емом Аргир, человеке уже пожилом, вспоминавшем рассказы отца о том, что, когда тот был маленьким, со
свой матерью по камышовому мосту они переходили реку Ялпуг и шли в церковь10.
Основанием, которое позволяет нам считать, что кирсовский приход был прикреплен к данной
церкви, являются формулярные ведомости священников, составленные в тот период. В одной из них
отмечалось: «Cвято-Михайловская церковь колонии Копчак построена тщанием и иждивением мест-
ного жителя Якова Сусана. Она была деревянная, утварью и книгами довольна, но не освещена. При
данной церкви служил священник Афанасий Иванович Франкевич. 4 апреля 1810 г. Митрополитом
Игнатием Унгро-Влашским он был переведен в селение Копчак в Свято-Михайловскую деревянную
церковь с прикрепленный к нему приход селения Кэрсеу»11.
Подтверждением того, что речь идет о Копчаке Каушанского олата, к которому был прикреплен
приход села Кэрсеу или Кирсово, является дело об освящении копчакской Архангело-Михайловской
церкви. Так, местными жителями отмечалось, что к 1812 г. строение церкви уже было полностью окон-
чено и в ней имеются все надлежащие книги. По этой причине они просили освятить их церковь. Тут
же отмечалось, что к церкви прикреплены близлежащие хутора. Приход сей церкви состоит большей
частью из молдаван. При ней служил священник Афанасий Франкевич, который говорил на русском
языке. По этой причине они пригласили священника из селения Тигечь Гавриила Тигечану12. По испо-
ведным росписям за 1814 г. показаны приходы, бывшие при Копчакской церкви и состоявшие из следу-
ющих шести селений: «Копчак, Бодзиоза, Чок-Мандуну, Бешали, Канкуз и Курсова, в оных дворов 160,
душ мужского пола 638 и женского - 525»13.
Началом церковного строительства в самом Кирсове следует считать 1812 г., когда, как отмечают
источники этого года, здесь был построен первый молитвенный дом (часовня) тщанием и иждивением
местного жителя Ивана Димитриевича Панаита14. Кирсовская часовня находилась на каменном фун-
даменте, плетневая, из хвороста, снаружи обита досками и с таковою же колокольнею, покрыта камы-
шом. Но так как в часовне литургия по общему церковному правилу не совершается, кирсовчане про-
должали совершать главные таинства в Копчакской церкви. В 1812 г. приход церкви селения состоял из
54 семейств, здесь же служили: 1 священник, 1 дьячок, 1 пономарь и 1 староста15.
8 Ivan Duminica, Politica Imperiului Rus de acordare a privilegiilor coloniştilor bulgari din Basarabia în prima jumătate a sec. al XIX-lea //
Tyragetia, Chişinău, s.n., vol. VI [XXI], nr. 2, 2012, с. 175-193.
9 Dinu Poştarencu, Prima menţiune documentară despre satul Copceac din raionul Ştefan-Vodă // Revista de istorie a Moldovei, Chişinău, №
1-2, 1997, с. 140.

10 Iulian Friptu, Din trecutul orşului Comrat // Viaţa Basarabiei, Chişinău, Anul XI, № 10-11, 1942, с. 746.
11 НАРМ. Ф. 205 (Кишиневская духовная дикастерия 1812-1832), оп. 1, д. 3447, лл. 61об-62.
12 Там же, д. 341, л. 3об.
13 НАРМ. Ф.208 (Кишиневская духовная консистория 1832−1940), оп. 1, д. 472, л. 57об.
14НАРМ. Ф.208, оп. 14, д. 1, л. 101; Государственный Архив Одесской Области, Ф.6 (Попечительный комитет об иностранных
переселенцах Южного края России 1799−1876), оп. 1, д. 3717, л. 34; д. 4415, л. 49; Измаильский архив. Ф. 631, оп. 1, д. 62, л. 201.
15 И. Халиппа, Cведения о состоянии церквей в Бессарабии 1812-1813 гг. // Труды Бессарабской Губернской Ученой Архивной Комиссии,
Кишинев, т. III, 1907, с. 174.
261
По мере того, как увеличивалось численности жителей колонии, здесь возрастала необходимость
в постройке собственной церкви. По этой причине 10 августа 1814 г. на месте бедующей церкви был за-
ложен первый камень, а через три года, 13 октября 1817 г. данная церковь была освящена16.
После того, как в 1830 г. по причине бытовавшей чумы, кирсовчане переселяются на правый берег
речки Ялпуг, они продолжают посещать свою церковь, которая уже находилась на краю села. Следы
этой церкви и в межвоенный период, можно было увидеть там, где находилась пахотная земля болгар17.
По причине экономического благосостояния у кирсовчан появляются средства для пocтpойки
каменной церкви в центре своего села. Строительные работы начинаются в 1842 г. Как вспоминают стa-
рожилы, строительные работы длились 42 года, так как камень привозили на подводах из Киева18. В
фундамент этого храма были заложены камни из старой церкви. Оттуда будет взят иконостас, который
поместят в специальный дом. Пока шла постройка каменного храма, чтобы не прeрывать духовного
служения, в 1853 г. местные прихожане на собственные средства выстраивают временную деревянную
церковь на каменном фундаменте и с возведенной деревянной колокольней, покрытой металлическим
железным листом19. В 1886 г. тщанием и иждивением кирсовских прихожан была выстроена каменная
церковь с такими же куполом и колокольней, тогда же она была и освящена20. В таком виде, она сохра-
нилась до наших дней. Деревянная же церковь постепенно будет разобрана. На восточной стороне
церковного двора, вблизи школы, располагался памятник на месте Святого Престола данной церкви. 15
мая 1942 г. в Кишиневскую архиепископию обращаются клирики села с просьбой о его переносе.
Просьба их не была удовлетворена, так как могло случиться, что „святое место будет найдено и при раз-
граблении осквернено”. В то же время тем, кто жил в школьном здании, настaвлялось строго соблюдать
святость местoнахождения старого Престола21.
Молитвенное здание располагалась на улице, называемой Церковная. Церковь имела характер
однопрестольной, во имя Успения Божией Матери. Престольный праздник совершается до нашего
дня один раз в год – 28 августа.
Итак, выше в обзорном плане мы показали краткую историю развития и становления кирсов-
ского прихода. В данном контексте следует отметить, что огромную роль в этом процессе сыграли ду-
ховные лица, которые на протяжении 200 лет служили в Успенской церкви села Кирсово. Их положе-
ние регулировалось духовными властями Кишиневской и Хотинской Архиепископий. По старым обы-
чаям, закрепленным в законе от 12 августа 1823 г., клирики составляли особую церковную касту. С цер-
ковью была связана вся их жизнь. В категорию духовенства включались их потомки, даже в тех случаях,
если они не исполняли церковную службу. Последние, в свою очередь, не имея другой возможности
для своего содержания, были вынуждены продолжить дело отцов22. Тот же закон устанавливал следую-
щее положение: а) Клирики получали право наследования приходами, так, на место старых или умер-
ших священников в основном должны были назначаться их родные (сыновья, братья, племянники); б)
Сиротам духовных лиц оставлялось вакантное место, до тех пор, пока они не достигали совершенноле-
тия; в) Причты обязывались выделять часть церковной прибыли на содержание вдов и сирот клириков.
В данном контексте следует отметить, что в кирсовской церкви первое положение о наследовании при-
хода не нашло своего применения, так как здешние настоятели в основном назначались Кишиневской
духовной консисторией. Все вышеуказанные положения будут отменены Указами от 22 мая 1867 и 11
июля 1869 гг.23
Согласно пункту № 8 из новых церковных правил, введенных 21 августа 1813 г., для Кишиневской
епархии надлежало следующее положение: «Если в селении имеются 70 христианских православных
дворов, то при церкви надлежит служить 1 священнику, 1 или 2 дьячкам и 1 пономарю. А там, где есть
от 70 до 100 дворов, надлежит иметь двух священников. В том же случае, когда приход превышает 100
16 НАРМ. Ф.205, оп. 1, д. 397, л. 7об.

17 НАРМ. Ф.211(Коллекция метрических книг церквей Бессарабии), оп. 1, д. 1616, л. 648.
18 Старожитель из с. Кирсово: В. И. Георгиева, родилась 29.08.1929.
19 НАРМ. Ф.208, оп. 10, д. 27, л. 78.
20 Там же, д. 75, л. 103; Ф.208, оп. 10, д. 98, л. 95; Ф.112, оп. 1, д. 5606, лл. 2-3; Ф.1135(Кишиневская архиепископия 1918−1944), оп.
3, д. 202, лл. 455об-456;

21 НАРМ. Ф.1135, оп. 2, д. 286, л. 41.
22 Nicolae Popovschi, Istoria bisericii din Basarabia în veacul al XIX sub ruşi, Chişinău, 1931, с. 47.
23 Там же, с. 50, 131.
262
дворов, тогда к 2 священникам следует приставить 1 дьякона»24. По причине многочисленности населе-

ния Успенская церковь кирсовского прихода, с начала своего основания носила характер двухклирной,
то есть здесь служили два священника.
Позже, в 1845 г., архиепископом Иринархом будет сделана попытка уменьшить количество при-
четов в церквах Бессарабии, с целью улучшения материального положения духовенства в церквах, так
как они не имеют узаконенную пропорцию земли. Архиепископ Иринах отмечал, что в Бессарабии
есть некоторое их излишество, «есть такие церкви, в которых находятся по два, по три причета, когда
одного достаточно было бы»25. Но, несмотря на это, в Кирсовской церкви продолжали служить 2 свяще-
нника. Лишь с 1873 г., по указу Кишиневской духовной консистории, по экономическим причинам,
здесь положено было служить 1 священнику и 1 псаломщику26. После 1878 г. церковь снова приобретает
статус двухклирной.
Вопрос о происхождении и уровне образования священников так же является не менее важным.
Как указывают источники, к середине 40-х годов XIX века в колониях болгарского водворения прожи-
вали около 130 священников и дьяконов и 334 церковных певчих27. Большинство из них прибыли со
своей паствой из Болгарии. Они не только организовывали переселения, но были первыми учителями
и наставниками в новообразовавшихся приходах. Как отмечают источники, многие клирики не имели
специальной подготовки, не случайно епископ Кишиневский Антоний 29 октября 1858 г. писал, что
многие священники «не разумеют своего служения как должно и своих обязанностей к пасомым»28. О
том, что значительная часть священников имела средний уровень образования, свидетельствует и А. За-
щук, отмечавший, что быт сельского священника от крестьянина не отличался и что порой одного от
другого можно было отличить только по одежде и бороде29.
В 1856 г. в Успенской церкви появляется первый священник, получивший специальное семинар-
ское образование. До этого здесь служили в основном духовные лица без специального образования.
Исключением был лишь священник Георгий Лазаревич, получивший в период 1796-1811 гг. образова-
ние в монастыре Драгоман. Открытие 31 января 1813 г. Митрополитом Бессарабии Гавриилом Бэнуле-
ску-Бодони Кишиневской духовной семинарии30. способствовало получению семинарского образова-
ния детьми болгарских клириков. Здесь будущие священники обучались наукам понимания Святого
Писания, Священной Герменевтике, богословским наукам, церковному красноречию, церковно-биб-
лейской истории, общей церковной и русской истории церкви, церковному правоведению, церковным
древностям, патрологии, логике и психологии православного исповедания, всеобщей гражданской исто-
рии богослужебных книг, физике, алгебре, геометрии и пасхалии, естественной истории и сельскому хо-
зяйству, медицине и языкам: латинскому, эллино-греческому, новогреческому и еврейскому31.
Другой причиной появления в кирсовкой церкви лиц с специальным духовным образованием,
была практика, применяемая архиепископом Иринархом (1844-1858), и в особенности Антонием (1858-
1871), которая заключалась в том, что на вакантное место при церквях приглашались лица с семина-
рским образованием из других русских епархий. Численность священников увеличивалась и через
рукоположение на сан выпускников Кишиневской духовной семинарии. Но тут старания церковных
властей получили серьезные препятствия. Так, с 1873 г. был сокращен штат священников по всем церк-
вам Бессарабии, в результате чего многие клирики оставались без штатного места. Последних прини-
мали на другие вакантные места. В то же время выпускники семинарий, по закону от 16 апреля 1869 г.,
были обязаны проходить стажировку в должности певчих. Лишь по достижении 30-летнего возраста
они могли стать священниками32. По этой причине «необразованные» священники не могли быть за-
24 НАРМ. Ф. 205, оп. 1, д. 4074, л. 7.

25 Иосиф Пархомович, Деятельность архиепископа Иринарха в период управления им Кишиневской епархией // Труды Бессараб-
ского Церковного Историко-Археологическoго общества, Кишинев, VI выпуск, 1911, с. 16.
26 НАРМ. Ф.208, оп. 3, д. 3561, л. 2.
27 Аполлон Скальковскiй, Болгарскiя колонiи в Бессарабiи и Новороссiйскомъ крае. Статистическiй очеркъ А. Скальковскаго, Одесса, 1848, с. 133.
28 Петр Стойков, Религиозно-нравственное состояние болгарских колоний в Бессарабии со времени их основания до настоящего времени
// Труды Бессарабского Историко-Археологического общества, Кишинев, Выпуск VI, 1911, с. 15.

29 Александр Защук, Материалы для географии и статистического описания России. Бессарабская область, СПб., 1862, с. 394.
30 Nicolae Popovschi, Istoria bisericii…, с. 66.
31 НАРМ. Ф.208, оп. 10, д. 11, л. 289об.
32 Кишиневские епархиальные ведомости (далее – КЕВ). №13/1873, с. 528-529.
263
менены лицами со специальным образованием. В ситуацию вмешался архиепископ Павел (1871-1882),

который добился того, чтобы последние без стажировки получали сан священников. Лица без духов-
ного образования снимались с должности. Вместе с тем они были приписаны к церкви с правом ис-
пользования части церковной земли для личного содержания33.
Все вышеуказанные факторы повлияли в той или иной степени на священнический штат, слу-
живший в Успенской церкви села Кирсово. Здесь, как и в других приходах, составлялись «Клировые ве-
домости», где указывались биографические данные духовных лиц, которые были прикреплены к данн-
ому приходу. Раздел, который отражала характеристику священников, как правило, заполнялся ок-
ружным протопопом. На основании информации, отраженной в документах, ниже мы впервые публи-
куем список духовных лиц, служивших в Успенской церкви.
Прежде чем отобразить список священников, служивших при Успенской церкви, считаем, что ва-
жно показать первых клириков Свято-Михайловской церкви с. Копчак в период, когда кирсовский приход
был прикреплен к этой церкви.
Первым священником, совершавшим таинства в Свято-Михайловской церкви села Копчак, был
Василий Андреевич Карпов, 1769 г.р. Он родился в селе Обонешты, Дорогойского цинута, в Молдав-
ском княжестве, в семье Андрея Карпова и Агафьи. Его крестил православный священник Стефан. В
юношестве Василий обучался ирмолайному пению в церковной школе селения Коржеуцы Хотинского
цинута. Церковный устав он узнал в селении Коцаски Дорогойского цинута, где исправлял дьячков-
скую должность при тамошней Михайловской церкви. Через 12 лет он женился на поселянской до-
чери, девице Ефимии. После чего Карпов со своим семейством временно выезжал в селение Луганешты
Оргеевского цинута. Там он прожил один год. Для занятия священнической должности он получил
одобрение от жителей села Галелешты Килийского цинута, через месяц жители покинули село, в рез-
ультате чего отец Василий перешел жить в Копчак. 3 июня 1808 г. священник Василий получил одобре-
ние Молдавского Митрополита на служение при Архангело-Михайловской церкви села Копчак. Ис-
точники указывают, что он мог читать и петь на молдавском языке. Но за пьянство его отправили на
шестимесячное исправление в монастырь Косовец с увольнением с должности34.
С 4 апреля 1810 г., при Свято-Михайловской церкви начал служить украинец Афанасий Ивано-
вич Франкевич, 1772 г.р. Он происходил из священнического рода. Рукоположен в священнический
сан архиепископом Григорием Иеропольским, по благословению Митрополита Веньямина Костаки в
Яссах. 10 января 1804 г. он был перемещен в скит Попэуць, Оргеевского цинута35. Прослужив некото-
рое время в Копчаке, в октябре 1816 г., по собственному прошению, отец Афанасий был определен на
служение при Афанасьевской церкви села Чишмикиой, а с 8 мая 1817 г. – в селение Татар-Копчак, Из-
маильского цинута при новостроящейся Успенской церкви. Афанасий Франкевич умер 20 марта 1818
г. В семействе у него остались жена Мария и дети: Яков – 1807 г.р., Симеон – 1815 г.р., Стефан – 1816 г.р.
6 марта 1813 г. в село на вакантное место священника был назначен молдаванин Гавриил Иоан-
нович Тигечанул, 1786 г.р.36 Он был поселянским сыном, в семинарии не обучался, 20 февраля 1812 г.
Преосвященным Никодимом Епископом Ясским был рукоположен в священники в Николаевскую
церковь селения Тигечь Кодринского цинута. Архиепископом Бендерским и Аккерманским Димитри-
ем переведен 6 марта 1813 г. в Каушанский олат селения Копчак, в Свято-Михайловскую церковь. 19
33 Иосиф Пархомович, Архиепископ Павел и его деятельнось в Кишиневской епархии (23 июня 1871-16 июля 1882) // Труды Бесса-
рабского Церковного Историко-Археологическoго общества, Кишинев, VII выпуск, 1912, с. 89-90.
34 По поведению священника Василия Карпова было составлено целое следственное дело. 16 марта 1814 г. Бессарабский про-
тоиерей Федор Малявинский рапортовал, что жители села сообщили ему о священнике Василии, жившем в селе с 1809 г.
Последний не предоставил о себе формуляра, и, кроме того, он никогда почти не ходил в церковь и всегда пьянствовал в
корчме, а напившись, дрался с людьми. Исходя из чего, клирик не имел никакого подобающего одеяния, ни собственного
дома. После того, как в 1811 г. умерла его жена, при нем остались две дочери – Мария 12 лет, и Домникия 8 лет. Но и те оста-
лись без присмотра. Питались последние, получая от жителей милостыню и подаяния. С другой стороны, у окружного бла-
гочинного Андрея Турота были сомнения, имел ли последний, право служить при церкви села Копчак. После проведения
надлежащих изысканий было удостоверено, что священник Василий имел надлежащую грамоту. Жители, не вынося та-
кого поведения священника Василия, выразили свой протест окружному благочинному Андрею Турота и хотели, чтобы к
ним прикрепили дьячка из села Пухоя – Василия Томеску, что в скором времени и было сделано (НАРМ. Ф.205, оп. 1, д. 472,
лл. 11-12).
35 Там же, д. 2055, л. 45; д. 3447, лл. 61об-62.
36 НАРМ. Ф.208, оп. 2, д. 2946, л. 54об.
264
мая 1817 г. Гавриил Тигечанул был назначен благочинным Бендерского округа37. 3 мая 1823 г. архиепи-
скопом Димитрием Тигичана перевели в Успенскую церковь колонии Томай. 24 октября 1831 г. Он был
направлен в Николаевскую церковь колонии Баурчи. В семействе у него была жена Иоанна Андреевна,
1789 г.р., и сын Василий, 1821 г.р.38
25 мая 1814 г. по просьбе местных жителей сюда был направлен священник Василий Иванович
Томеску, 1788 г.р.39, молдаванин. Он происходил из священнического рода. Источники отмечают, что
Томеску не имел специального духовного образования. С 1812 г. в качестве дьячка он служил при Нико-
лаевской церкви села Пухоя Лэпушнянского цинута. Он прослужил несколько лет в Копчаке. Его био-
графия сложилась следующим образом: 18 января 1819 г. он был переведен в Успенскую церковь коло-
нии Комрат. 20 октября того же года был утвержден депутатом, а 4 июля 1832 г. определен исправляю-
щим должность Частного Благочинного. 4 мая 1837 г. назначен на должность Настоящего Благочин-
ного, и тогда же за ревностное служение его наградили черного плиса скуфьею40. 29 апреля 1838 г. он
был награжден набедренником. Источники отмечают, что в чтении и пении по-молдавски Томеску
был посредственным, а катехизис читал и пел «значительно хорошо». Там же отмечалось, что он имел
«хорошее поведение, не пьянствовал и не был штрафован»41. Священник Гавриил был вдовцом. В се-
мействе у него были сын Иоанн, 1827 г.р., обучавшийся в высшем отделении приходского класса, а так
же были две дочери – Екатерина, 1825 г.р., и Анна, 1835 г.р.
Количество дворов на одного священника было превышало надлежащее правило, поэтому в 1814
г. сюда из Старой Килии был приведен молдаванин Петри Щербан, 1771 г.р. Он должен был исправ-
лять священнические требы до возвращения священника Василия Карпова из монастыря. Но первый в
Копчаке долго не проработал, так как по просьбе жителей г. Килия его отправили назад, в тамошнюю
Николаевскую церковь42. Служебная биография Петра Щербана выглядела следующим образом: 24
июня 1788 г. архиепископом Кириллом он был произведен в дьяконы; 26 мая того же года его рукополо-
жили в священники при церкви селения Старая Килия, где обосновались болгары и молдаване.
Вышеназванные священники исполняли священные таинства для кирсовчан. Они посещали так-
же кирсовский молитвенный дом. После того, как в колонии Кирсово началось строительство деревян-
ной Успенской церкви, болгары и гагаузы просили Кишиневскую духовную дикастерию о назначении в
их приход священника.
Прошение жителей с. Кирсово было удовлетворено, и 8 июня 1814 г. сюда был переведен Павел
Коранга, 1759 г.р., молдаванин43. Из его служебной биографии узнаем, что 1 октября 1793 г. Епископом
Хушским Вениамином Костаки он получил духовное звание и тогда же приставлен к церкви села Кэри-
бэештий, цинут Фэлчиу. Коранга воспитывал сына Иона, 1802 г.р., знавшего очень слабо грамоту.
Некоторое время Павел Коранга самостоятельно исполнял священническую должность до 28 ап-
реля 1819 г., когда на пост второго священника был назначен местный дьячок Георгий Лазаревич, 1790
г.р., молдавского происхождения. Он был сыном умершего поселянина Ефрема Лазаревича. Родился
Лазаревич в селении Олшены Фалештского цинута. Его крестил священник Иоанн из того же селения.
Юноша прожил при отце 6 лет, после чего его отправили в монастырь Драгоман, уезда Долж, где 18 лет
он изучал грамоту при иеромонахе Илларионе. По возвращении из монастыря Георгий продолжил
обучаться грамоте уже при Кишиневской Благовещенской церкви. Прослужив 2 года в селении Кара-
куй Бендерского цинута, в 1814 г. он переселился в селение Кирсово. 17 ноября 1816 г. указом Киши-
невской духовной дикастерии его утвердили в качестве дьячка при Успенской церкви сего прихода.
Здесь же Лазаревич дослужился до священника, в чем ему помогло полученное ранее образование. Это
же способствовало тому, что он мог читать и писать. Читал и пел басом на молдавском диалекте, а также
37 НАРМ. Ф.205, оп. 1, д. 2217, л. 18.

38 Там же, д. 472, л. 57-57об.
39 Там же, д. 506, лл. 2-3.
40 Скуфья − повседневный головной убор православных духовных лиц всех степеней и званий. Представляет собой небо-
льшую круглую чёрную, мягко складывающуюся шапочку; складки надетой скуфьи образуют вокруг головы знамение
креста.
41 НАРМ. Ф.208, оп. 2, д. 2946, л. 2об.
42 НАРМ. Ф.205, оп. 1, д. 3447, лл. 133об-134.
43 Указывая о происхождении священников, мы опирались на документы (НАРМ. Ф.205, оп. 1, д. 2505, л. 11; Ф.211, оп. 2, д.
3, л. 341).
265
наизусть помнил катехизис. Ведомости указывают на честное поведение и несудимость Георгия44. С

1817 г. он был женат на Екатерине, дочери священника Павла из Кашкалии, в семье детей не имел.
На священнической должности Лазаревича сменил Федор Иоаннович Лисевич, 1795 г.р. Он был
сыном священника, не имевшим специального семинарского образования. 5 мая 1822 г., по резолюции
архиепископа Димитрия, его определили в Параскевскую церковь местечка Леово, Бендерского уезда,
на должность дьячка45. 27 июня 1826 г. он был рукоположен в священники, в колонию Кирсово, а 7 фев-
раля 1832 г. указом Кишиневской духовной консистории определен в священники в Каракуртскую
церковь Рождества Богородицы, построенную в 1818 г. За ревностное служение 8 марта 1837 г. Лисевича
наградили скуфьею из черного плиса. В семействе у него была жена Ефросинья Григорьева, 1799 г.р., а
так же сын Петр, 1823 г.р. 5 июня 1839 г., которого определили к Каракуртской церкви пономарем. При
отце воспитывались сыновья Андрей, 1823 г.р., и Пимен, 1833 г.р., а также дочери Екатерина, 1820 г.р., и
Феодора, 1835 г.р.46
С 27 июня 1826 г. по 28 марта 1828 г. в Кирсово служил молдаванин Василий Попескул, 1783 г.р.,
он не обучался в семинарии. В семействе у него была жена Маранда Григорьевна, 1784 г.р.47
В период 1828–1833 гг. в качестве священника о приходе заботился болгарин Маноил Стефанов,
1780 г.р., не имевший специального духовного образования. В семействе у него была жена Димитра
Иванова, 1783 г.р., и сыновья: Радион, 1825 г.р., и Николай, 1820 г.р. Последний обучался чтению дома48.
При переселении в 1830 г. из болгарского селения Жеравна с переселенцами в Бессарабию пере-
ходят и клирики. Так, сюда прибывает священник Василий Стефанович Маноилов, 1792 г.р. Он роди-
лся в г. Сливен. В Семинарии не обучался. 6 марта 1821 г. в Болгарии преосвященным Илларионом
архиепископом Тырновским был рукоположен в священники при старой Николаевской церкви селе-
ния Башкиой. С 1828 г. Маноилов руководил постройкой новой церкви.
После переселения в Бессарабию, 28 марта 1833 г. архиепископом Димитрием он был определен в
колонию как 1-й приходской священник при Успенской церкви. В семействе у него была жена Феодора
Саввова, 1803 г.р., и дети – Маноил, 1825 г.р., Савва, 1829 г.р., Александра, 1832 г.р., Мария, 1837 г.р.49 С
именем Василия Маноилова связана перепись «Царственника» (История славяноболгарская иеро-
монаха Паисия Хилендарского), датированная 1841 г. Кроме текста Истории рукопись содержит два чу-
да Богородицы. Сохранено примечание автора, где рукопись называется Царственником. Копиист ука-
зывает прямой источник – это Хилендарский Царственник 1820 г. Из текста становится ясно, что руко-
пись была составлена в колонии бессарабских болгар «Башкова, или Ново Кирсово». Нами было уста-
новлено, что в настоящее время оригинал хранится в Национальной библиотеке г. Тулча, Румыния.
Считаем, что, вероятно, священник Манойлов познакомился с оригиналом «Славяно-болгарской исто-
рии о народах и царях болгарских» еще в Жеравне, так как известно, что Паисий посещал данное село
и именно здесь были сделаны первые списки его Истории. До 1838 г. список хранился в доме учителя
Димитрия Сэбева, после чего тот передает его Василию Априлову, а последний отдал рукопись сла-
висту Юрию Венелину50.
С 22 октября 1838 г. пост 2-го священника занимает молдаванин Иоанн Ильич Дьяконович, 1805
г.р. Он происходил из дьячковской семьи. В Семинарии не обучался. 24 октября 1826 г. указом Киши-
невской духовной консистории его определили к Успенской церкви дьяконом. Источники отмечают,
что он читал и пел катехизис «значительно удовлетворительно». Священник являлся отцом первого по-
номаря, служившего также в Успенской церкви. В семействе у него была жена Каранфила Димитри-
евна, 1804 г.р., и дети: Мария, 1849 г.р., Параскева, 1832 г.р., Анна, 1835 г.р., Ионникий, 1833 г.р., и Петр,
1841 г.р. Последний 19 января 1861 г. был определен на один год к Свято-Вознесенской церкви колонии
Чок-Майдан51.
44 Там же, лл. 1-2.

45 Дьячок − уменьшительное от дьяк, диакон – название лиц, не входящих в состав церковной иерархии, но поставленных на
церковное служение.
46 НАРМ. Ф.208, оп. 14, д. 1, л. 10об.
47 Там же, оп. 10, д. 29, л. 90об.
48 Там же, оп. 14, д. 1, л. 103об.
49 Там же, д. 1, л. 101.
50 Георги Раковски, Няколко речи о Асеню първому, великому царю болгарскому и сыну му Асеню второму, Белград, 1860, с. 93.
51 НАРМ. Ф.208, оп. 14, д. 1, л. 101.
266
С 3 февраля 1856 г. на посту 2-го священника И. Дьяконовича заменяет болгарин Василий Петрович
Златов, 1832 г.р., происходивший из священнического рода. 1 сентября 1849 г. он поступил в Кишиневскую
духовную семинарию. 21 июля 1855 г. на открытом испытании его причислили ко 2-му разряду семинар-
ских воспитанников. 1 февраля 1856 г. Златова произвели в дьяконы при Кирсовской церкви. 4 декабря 1857
г., согласно собственному прошению он был переведен в Комратский Иоанно-Придтеченский Собор. С 13
июня 1858 г. он определен преподавателем Закона Божьего в колонию Комрат. Священник Василий имел в
семействе жену Ирину Николаевну, 1838 г.р., и сына Николая, 1855 г.р.52
В период 1848-1854 гг. в качестве первого священника при Успенской церкви служил Георгий Си-
монов, 1819 г.р., который после продолжительной болезни умирает. После смерти мужа, его жена Ма-
рия Васильевна, 1821 г.р., переехала в село Саратены Кишиневского уезда. У Симонова остались дети:
Иван, 1839 г.р., обучался грамоте дома, Василий, 1843 г.р., обучавшийся в Кишиневском уездном учили-
ще. После чего ему было выдано свидетельство на право учительства в колонии Абаклия. Также в семье
Симоновых были дети: Артемон, 1848 г.р., Федор, 1851 г.р., и Агафья, 1847 г.р.53
Вакантный пост 1-го священника, оставшийся после Г. Симонова, 6 ноября 1854 г. занял украинец
Филипп Яковлевич Сандульский, 1832 г.р. Он родился в семье Луки –купца Подольской губернии54.
1 сентября 1851 г. Сандульский поступил в Кишиневскую духовную семинарию. По окончании учеб-
ного курса высших наук, 13 июля 1854 г., на открытом испытании его причислили ко второму разряду
семинарских воспитанников. После назначения в Кирсовский приход 11 июня 1858 г., решением Его
Преосвященства Антония,, кроме выполнения основных обязанностей на него была вложена и обязан-
ность преподавать Закон Божий в кирсовском приходском училище, безвозмездно. 13 апреля 1861 г. за
ревностное исправление христианских треб в Войске Донском Казачьем 27 полка, усиливающем погра-
ничную линию, тем же архиепископом было изъявлена ему признательность и архипастырское благо-
словение. Священник Сандульский активно участвовал в экономическом развитии Успенской церкви,
не случайно за старание в увеличении свечной продажи в 1867 г. ему была объявлена благодарность
епархиального начальства55. Не забывал отец Филипп и о собственных и соседних прихожанах. Он чи-
тал две проповеди собственного сочинения в соседней Комратской церкви. Эти благочестивые дела не
остались без внимание в Кишиневе. За усердную пасторскую службу и доброе поведение его награди-
ли набедренником56. В 1866 г. отмечается, что священник Сандульский состоял под следствием по делу
о его непристойном поведении в церкви. Позже он был оправдан. Известно, что у Сандульского была
жена, которую звали Анастасия Федоровна, 1840 г.р.57
С 4 декабря 1857 по 1872 гг. в качестве 2-го священника здесь служил болгарин Василий Стефанов,
1822 г.р. Он имел собственный дом и находился на собственном пропитании. В 1873 г. его наградили
набедренником58. В семействе у него была супруга Феодора Васильевна, 1832 г.р., и дочь Мария – 1858
г.р.59
19 июня 1872 г. в Успенскую церковь колонии Ново-Кирсово на должность 2-го священника был
перемещен болгарин Андрей Димитриевич Димитров, 1835 г.р. Он происходил из священнического
рода. Димитров в период 1853-1859 гг. обучался в Кишиневской духовной семинарии. 18 марта 1867 г.
он был рукоположен в священники Преосвященным Антонием в колонии Баурчи при Николаевской
церкви. 13 апреля 1868 г. (за старание об умножении при данной церкви свечной прибыли в 1867 г.) ему
была объявлена благодарность Епархиального Начальства. В декабре 1871 г. Андрея Димитриевича
утвердили в должности помощника депутата по 3-му округу Бендерского уезда. В сентябре 1872 г. за
преданную работу он был награжден набедренником. 23 августа 1873 г., после службы в Кирсово, его
перевели в приход села Казаяклия, а 17 января 1875 г. оттуда переместили в Иоанно-Предтечиевскую
52 НАРМ. Ф.208, оп. 10, д. 11, л. 283об.

53 Там же, л. 290.
54 П. Лотоцкий, Список и краткие биографии окончивших полный курс Кишиневской Духовной Семинарии за сто лет ее
существования (1813-1913), Кишинев, 1913, с. 31.

55 НАРМ. Ф.208, оп. 10, д. 44, л. 12об.
56 Набедренник − часть церковного облачения. Имеет вид матерчатого продолговатого прямоугольника (плата), в центре
которого изображен крест, даваемый священнику в награду и носимый сбоку, ниже пояса.
57 НАРМ. Ф.208, оп. 10, д. 27, л. 79.
58 KEВ. №. 11/1873, с. 177.
59 НАРМ. Ф.208, оп. 10, д. 11, л. 291.
267
церковь колонии Комрат на должность помощника настоятеля. В семействе у него была жена Стеляна
Николаевна, 1850 г.р.60
Во второй половине XIX в. в приходе служил молдаванин Иоанн Геннадиевич Кишка, 1843 г.р.
Он был сыном иеромонаха скита Суручень61. Окончил курс в Кишиневской духовной семинарии в
1867 г. 10 февраля 1868 г. рукоположен в священники при Свято-Тройцкой церкви селения Дезгинжа.
За старание в преподавании Слова Божия и облагораживании Храма Божия 7 мая 1874 г. его наградили
набедренником и тогда же переместили в Успенскую церковь села Кирсово исполнять должность при-
ходского настоятеля62. В то же время его избрали окружным помощником благочинного на три года.
Источники указывают на тот факт, что он «говорил часто проповеди и между прочим две по назначе-
нию»63. Вероятно, отец Иоанн болел, так как с 17 мая 1880 он был оставлен сверхштатным с правом по
выздоровлении снова проводить службу. В то же время священник Кишка просил, чтобы на его место
был назначен эконом Кишиневского женского епархиального училища, священник Антоний Тимо-
феев, с одновременным назначением последнего в качестве законоучителя в местной приходской шко-
ле. Сам же Кишка 28 сентября 1880 г. был переведен священником в селение Гечу Ноу Ясского уезда64. В
семействе у него была супруга Александра Георгиевна, 1847 г.р., а также 4 дочери: Мария, 1871 г.р.,
Анна, 1873 г.р., Елена, 1875 г.р. и Вера, 1876 г.р.65
После того как прошение Иоанна Кишки было рассмотрено, 17 мая 1880 г. в кирсовский приход
назначается украинец Антоний Федотович Тимофеев, 1832 г.р.66 Он проработал в Кирсово до 6 июля
1880 г., после чего был переведен в селение Негринец Хотинского уезда. Считаем, что для читателя бы-
ло бы интересным узнать некоторые моменты из богатой биографии Тимофеева. Он родился в селе-
нии Большой Токмак, Мелитопольского уезда, Таврической губернии. Тимофеев происходил из дьяч-
ковской семьи. Получив образование в Херсонской духовной семинарии, 29 июля 1849 г. был посвящен
в стихарь и определен к Одесской Кладбищенской Воскресной церкви дьячком67. Вероятно, Антоний
Федотович участвовал в Крымской войне, так как уже 24 июня 1854 г. за труды и усердия при взятии 30
апреля 1854 г. неприятельского прохода Тигр, была изъявлена ему благодарность Херсонского епархи-
ального начальства. А 27 апреля 1855 г. Тимофеев получил светло-бронзовую медаль на Андреевской
ленте в память войны 1853-1856 гг. 3 июня 1859 г. он был определен в число канцелярских работников
Кишиневской духовной консистории. 10 апреля 1861 г. за усердие его назначили исполнять должность
письмоводителя Кишиневского духовного попечительства с оставлением на службе и в канцелярии
Консистории. 13 июня 1861 г. он был рукоположен в дьяконы в село Коболчино Хотинского уезда с доз-
волением служить ему при Кишиневском Вознесенском Соборе68. 12 ноября того же года его произвели
в священники и прикрепили к церкви села Гиждево Хотинскуого уезда. 16 февраля 1862 г. Тисмофеев
был назначен законоучителем в соседнее Белоуцкое училище, где занимался с учениками безвзомезд-
но. В 1863 г. с разрешения Попечительства Одесского учебного округа он открывает в своем приходе
церковно-приходское училище, где исполняет должность законоучителя. 2 марта 1865 г. на испытаниях
для учеников ему была выражена признательность со стороны главы Одесского учебного округа. А 12
ноября 1865 г. он был утвержден директором Гиждевского училища и в соседнем селе Стэлинешты – за-
коноучителем. 30 июля 1864 г., согласно собственному прошению, Тимофеев был перемещен в Стэли-
нешты. 15 июня 1869 г. его избрали главой Хотинского Земского Уездного Собрания, а 4 октября того
же года – главой Бессарабского Областного Земского Собрания. 24 января 1869 г. за усердие по обуче-
нию детей и порядок в пастве ему была объявлена архипастырская благодарность. 20 января 1870 г. по
представлению инспектора Народных училищ Антонию Федотовичу была изъявлена признатель-
60 НАРМ. Ф.208, оп. 10, д. 46, лл. 4об-5.

61 Петр Лотоцкий, Список и краткие биографии…, с. 44.
62 KEВ. №. 10/1874, с. 213; №. 8/1878, с. 79.
63 Эконом − заведующий и надзирающий за хозяйственной частью.
64 KEВ. №. 22/1880, с. 436.
65 НАРМ. Ф.208, оп. 10, д. 55, л. 28об.
66 Там же, д. 42, лл. 116об-117.
67 Стихарь – богослужебное облачение. Символизирует одежду спасения и шьется из материи светлого цвета. У архиерея и
священников стихарь делается шире и просторнее дьяконского.

68 Дьякон – лицо, проходящее церковное служение на первой низшей степени священства. Диаконы помогают священникам и
епископам при совершении богослужений, но самостоятельно ни служить, ни совершать таинства не могут.
268
ность Епархиального Начальства. 16 ноября 1870 г. из-за болезни, по собственному прошению, его уво-
лили в заштатные священники с правом вернутся на должность. Тогда же он перешел служить в Киши-
невскую кладбищенскую церковь. 16 августа 1871 г. Тимофеев был определен в священники при цер-
кви селения Гура Быкулуй Бендерского уезда. За ревностное отношение к службе 24 октября 1872 г. его
наградили набедренником. Позже он был назначен экономом Женского духовного училища. В семей-
стве у него была жена Мария Леонтьевна, 1839 г.р. и дочь Мария, 1864 г.р.69
После А. Тимофеева 6 июня 1880 г. на освободившееся место был назначен настоятель Антоний
Васильевич Матвеевич, 1838 г.р.70 Именно в период его служения в Кирсовском приходе был выстро-
ен белокаменный храм, в том виде, в котором он сохранился до наших дней. Антоний Васильевич был
уроженцем Бессарабской губернии. Родился в семье священника. 10 июля 1863 он окончил курс семи-
нарских наук в Кишиневской духовной семинарии. 26 октября того же года архиепископом Антонием
он был рукоположен в качестве священника при Свято-Димитриевской церкви села Селемет Бендер-
ского уезда. 29 января 1865 г. резолюциею того же архиепископа Антония он был определен помошни-
ком благочинного, а 29 января 1871 г. утвержден благочинным 2-го округа Бендерского уезда. 10 июля
1876 г. уволен с должности окружного благочинного. 27 марта 1878 г. утвержден исполняющим долж-
ность эконома-делопроизводителя Кишиневского епархиального женского училища и священника
училищной церкви. 19 декабря 1879 г. назначен помощником настоятеля Соборной Бельцкой церкви.
Когда его переместили в Кирсово, он все свои усилия направил на развитие своего прихода, за что 20
марта 1884 г. был удостоен благословения. Следует отметить, что отец Антоний не раз был награждаем
и до этого. Так, 19 августа 1868 г. при богослужении его наградили набедренником в церкви местечка
Чимишлия. Указом Кишиневской духовной консистории от 30 декабря 1872 г. за усердную и полезную
службу он получил благословение Епархиального Начальства. За епархиальную службу 21 мая 1875 г.
отец Антоний был награжден бархотно-фиолетовой скуфьею. В семействе у него была супруга Елиза-
вета Анастасиевна, 1844 г.р. и дети. Елпидифор, 1864 г.р., в 1881 г. обучался в 2-м классе Кишиневской
духовной семинарии. В 1902 г. отмечалось, что неизвестно, где Елпидифор проживал71. Членами семьи
также были дочери: Варвара, 1866 г.р., и Екатерина, 1868 г.р. Обе они обучались в Кишиневском епархи-
альном женском училище.
18 января 1888 г. умирает священник Матвеевич, и 31 января в качестве настоятеля Успенской
церкви сюда был переведен бричанский священник Димитрий Парфентьевич Праницкий, 1837 г.р.
17 мая 1888 г. он был назначен законоучителем в местную школу72. Родился он в селении Сахарна Орге-
евского уезда, в семье священника73. 15 июня 1859 г. окончил курс в Кишиневской духовной семина-
рии74. 6 декабря 1859 г. архиепископом Кишиневским и Хотинским Антонием был рукоположен в свя-
щенники Покровской церкви местечка Бричаны. В 1861 г. он был назначен наблюдателем за сельскими
приходскими школами. 12 декабря 1862 г. перемещен в село Липканы. В июне 1864 г., за усердную
службу Праницкий был награжден набедренником. 4 октября 1866 г. перемещен в с. Замясиево, а в 1867
г. переведен в Гримэнкэуцы. 1 марта 1871 г. назначен законоучителем Бричанского 2-х – классного Ми-
нистерского училища. После чего 4 февраля 1872 г. перемещен в Бричаны. 30 марта 1874 г. ему изъяв-
лено благословение Святейшего Синода. 13 марта 1877 г. назначен благочинным 3-го округа Хотинско-
го уезда. В 1877 г. награжден бархотно-фиолетовой синодальной скуфьей. 21 марта 1882 г. назначен чле-
ном правления Единецкого духовного училища. 24 июля 1887 г. награжден синодальным камилав-
ком75. В 1883 г. ему было поручено заведовать церковной свечной лавкой. Согласно собственному про-
шению, 24 июля 1887 г. он был уволен с должности окружного благочинного. Источники говорят о том,
что священник читал проповеди часто, и, между прочим, две по назначению. Праницкий имел медаль
«В память императора Александра III-го».
69 KEВ. №. 14/1880, с. 313; №. 11/1880, с. 237.

70 НАРМ. Ф.208, оп. 10, д. 55, лл. 20-21об.
71 Там же, д. 109, л. 113об.
72 Там же, д. 75, л. 105; KEВ. №. 4/1888, с. 131.
73 Его старший брат Арсений 1825 г.р. в 1851 г. окончил полный курс Кишиневской духовной семинарии (Петр Лотоцкий,
Список и краткие биографии…, с. 20).

74 Там же, с. 33.
75 Камилавк − головной убор фиолетового или чёрного цвета в виде расширяющегося кверху цилиндра.
269
Отец Димитрий был вдовцом. В собственности у него находилось домовое имение в Бричанах. 14
марта 1908 г. Димитрий Праницкий выходит на пенсию76 и 1 апреля того же года, уходит из жизни77. В
семействе у него было пятеро детей. Димитрий, 1862 г.р., окончил Кишиневскую Духовную Семина-
рию в 1882 г.78 В 1888 г. служил в качестве священника при Николаевской церкви г. Винница Херсон-
ской епархии. В 1896 г. он был перемещен в местечко Тирасполь, Херсонской губернии. Другой сын,
Владимир, 1868 г.р., в 1890 г. назначен священником в селение Ларга Измаильского уезда. В 1896 г. был
священником в Успенской церкви с. Комрат. В 1903 г. прикреплен к греческой православной церкви
«Св. Николая», города Батуми79. Старшая дочь Мария, 1865 г.р., была замужеством за священником
Драганула, служившем в селении Жироуць Хотинского уезда. Средняя дочь Елена, 1871 г.р., окончила
курс в Епархиальном женском училище. Была замужем за священником Маславским из села Павловка
Аккерманского уезда. Младшая дочь Юлия, 1878 г.р., обучалась в Кирсовском училище. Позже посту-
пила в Кишиневское женское духовное училище. В 1903 г. поступила в Петербургское Императорское
клиническое училище80. В 1907 г. она была отправлена на службу в г. Харбин81.
За долгие годы своей службы отец Димитрий не раз состоял под следствием. Так, в 1896 г. отмеча-
ется, что он обвинялся в растрате церковных денег, но из-за недоказанности его оправдали. В то же вре-
мя есть данные, что в том же году он повторно находился под следствием по обвинению в домогатель-
стве к женщине у себя дома. 21 сентября 1895 г. указом Консистории Праницкому было запрещено про-
водить службу в церкви. Лишь 14 января 1896 г. ему снова разрешат проводить священнослужения. 26
января того же года его оправдали.
На место скончавшегося Праницкого 15 октября 1905 г. на временной основе был назначен молда-
ванин Некандр Федорович Сербов, род. 24 сентября 1874 г. Сын священника с. Слободы-Домны Орге-
евского уезда. 30 мая 1896 г. окончил полный курс наук в Кишиневской духовной семинарии82. 17 авгу-
ста 1896 г. был определен на священническое место при церкви «Св. Николая» в с. Новая Капаклия 4-го
округа Измаильского уезда. 15 сентября того же года рукоположен в дьяконы епископом Аркадием.
После чего 22 сентября 1896 г. он был рукоположен в священники. 22 октября того же года,Сербов был
назначен учителем церковно-приходской школы. В следующем году 29 ноября его определили помощ-
ником благочинного 4-го округа Измаильского уезда. 16 августа 1899 г. он был переведен в церковь с.
Цыганка того же округа, а 22 августа 1902 г. избран членом ревизионной комиссии Комратской свечной
лавки. 16 мая 1905 г. ему было поручено исполнять должность окружного благочинного по причине бо-
лезни предшественника. После перевода в Кирсово, 25 октября 1907 г., его избрали членом ревизион-
ной комиссии по проверке приходно-расходных книг округа за пять лет83. 28 марта 1908 г. назначен за-
коноучителем в школу Министерства народного просвещения. Избран членом Судебного комитета
округа 20 сентября 1908 г. За годы своей службы, за ревностное служение православной церкви отец Не-
76 KEВ. №. 13/1908, с. 77.

77 НАРМ. Ф. 208, оп. 10, д. 130, л. 72; KEВ. №. 20-21/1908, с. 99.
78 Петр Лотоцкий, Список и краткие биографии…, с. 75.
79 Известно, что Владимир Праницкий принимал участие в русско-японской войне 1904-1905 гг., за отличие в которой был наг-
ражден орденом Св. Анны 2-й и 3-й степени. По возвращении с войны служил преподавателем Закона Божьего во 2-ой Одес-
ской мужской гимназии. После начала первой мировой войны ушёл добровольцем на фронт, был зачислен полковым священ-
ником в 281-й пехотный Новомосковский полк. С 1915 года служил полковым священником в 217-м пехотном Ковровском пол-
ку. 7 июля 1915 года награждён орденом Св. Владимира 4-й степени с мечами. 10 ноября 1916 года Праницкий был награждён
орденом Св. Георгия 4-й степени: «За отличие в бою 19 мая 1915 г. при отбитии немецких атак у Воли Шидловской, при кото-
рой был отравлен удушливыми газами и получил воздушную контузию». В начале 1916 года Праницкий был переведён бла-
гочинным в 115-ю пехотную дивизию. 24 февраля того же года он был назначен протоиереем 7-го Особого полка на Салоник-
ском фронте. Здесь за отличие он был награждён сербским орденом Белого орла 5-й степени с мечами. В 1917 году Праницкий
был отстранён от богослужения по обвинению в распространении листовок с призывами к неподчинению командованию и
дезертирству. Было назначено следствие и Праницкому выдано предписание оставить Грецию и вернутся в Россию. Праниц-
кий не подчинился и бежал во Францию. Скончался в Марселе 4 июля 1918 г. (НАРМ. Ф. 208, оп. 9, д. 116, лл. 100-101).
80 НАРМ. Ф. 208, оп. 10, д. 76, л. 92.
81 Там же, д. 128, л. 18об.
82 Его отец Федор Несторович Сербов родился в с. Слободзея-Домна Оргеевского уезда в 1838 г. Окончил Кишиневскую ду-
ховную семинарию в 1864 г. Был священником в Оргеевском уезде . Дядя его Симеон, 1841 г.р., окончил Кишиневскую духо-
вную семинарию в 1865 г. Брат его Серафим, 1869 г.р., окончил Кишиневскую духовную семинарию в 1893 г. и служил в Ор-
геевском уезде (Петр Лотоцкий, Список и краткие биографии…с. 39-40).
83 KEВ. №. 21/1905, с. 424.
270
кандр не раз бывал награжден. Так, 15 июня 1901 г. его наградили набедренником, 22 марта 1909 г. –
награжден фиолетовой скуфьей. На его содержание выделялось обществом 450 рублей из кружки и за
преподавание – 100 рублей, доходов с земли им получалось 350 рублей, а в 1911 доход составил 810 руб-
лей. В семействе у него была жена Екатерина Михайловна, рожденная 4 марта 1879 г., и дети: Ольга,
1901 г.р., 31 октября, Ливия, 1906 г.р., 14 апреля, бабушка жены: Мария Георгиевна Шушкевич, 1829 г.р.,
являвшаяся вдовой священника местечка Атаки84.
В период 1908-1912 гг. при Успенской церкви служил Анастасий Димитриевич Думитриу, 1876
г.р.85 Сын псаломщика с. Зымбрень Кишиневского уезда. 15 июня 1900 г. Анастасий окончил курс в Ки-
шиневской духовной семинарии, а 19 августа того же года рукоположен в дьяконы. После чего 30 авгус-
та его возвели в сан священника при церкви с. Орак Кишиневского уезда. 18 мая 1902 г. Анастасия пере-
местили в с. Радукань Бендерского уезда. 13 июля того же года он был возвращен обратно. 20 ноября
1902 г. назначен в церковь с. Табань Хотинского уезда. В 1903 г. священник Думитриу работал законо-
учителем в местной земской школе. 20 июня 1906 г. был перемещен в церковь с. Гура Кайнарулуй Со-
рокского уезда. 12 июля того же года отец Анастасий начал преподавать Закон Божий в местной церк-
овно-приходской школе. 24 марта 1908 г. он был избран членом Церковного комитета. После чего в 1912
г. его переместили в Бендерский Преображенский Собор, где 27 того же года он скончался86. Епархи-
альным Начальством был награжден набедренником 22 марта 1909 г. Доход от общества и милования
получал в сумме 450 рублей. Доход от земли – 350 рублей, а в 1911 году – 810 рублей. В семействе у него
была супруга Валентина Стефановна, рожденная 22 марта 1882 г.87
29 октября 1912 г. из селения Картал (совр. с. Орловка, Украина) Измаильского уезда в Кирсово
приезжает священник Григорий Чакир, сын священника88. Окончил Измаильскую духовную школу в
1900 г.89 По причине того, что он не мог найти общий язык с 1-м священником Некандром Сербовым,
отец Григорий решает вернуться в Картал90.
Священническое место оставалось вакантным до 22 декабря 1912 г., до того момента, когда сюда
назначают Захария Дмитриевич Арнаутова, 1882 г.р. Он был сыном крестьянина села Кирсово. Тем
самым можно считать, что он стал первым священником из коренных жителей села, служившим в Ус-
пенской церкви. 11 мая 1904 г. он окончил полный курс наук в Кишиневской духовной семинарии91,
после чего 21 июля того же года его определили к церкви с. Кассовка 4-го округа Оргеевского уезда. Там
же 14 августа 1904 г. он был рукоположен в дьяконы, а 22 августа 1904 г. – в священники. 10 марта 1908 г.
назначен членом Церковной комиссии округа. 10 апреля 1910 г.
Арнаутов был награжден набедренни-ком. 11 сентября 1910 г. он закреплен учителем при 2-х –
классном земском училище92. 14 мая 1913 г. наз-начен законоучителем при Кирсовском земском
училище. 2 апреля того же года определен законоучи-телем при церковно-приходской школе. 22
октября избран членом комиссий по ревизии Комратской свечной лавки. 6 апреля 1916 г. награжден
скуфьей. 18 апреля 1917 г. назначен окружным управляю-щим 2-го округа Бендерского уезда.
Содержание получал: с земельного надела – 810 рублей, от законо-учительства в земской школе – 100
рублей. В семействе у него была жена Евгения Федоровна, род. 11 ян-варя 1884 г. дети: Димитрий, род. 9
октября 1907 г., и Лариса, род. 14 мая 1909 г. Умер отец Захария 19 мая 1919 г.93 Он был погребен в
церковной ограде Успенской церкви.
84 НАРМ. Ф. 208, оп. 10, д. 134, лл. 87об-88.

85 KEВ. №. 14/1908, с. 80.
86 КЕВ. №. 43/1912, с. 360.
87 НАРМ. Ф. 208, оп. 10, д. 134, лл. 88-89.
88 KEВ. №. 44/1912, с. 365.
89 Gheorghe Leu, Anuarul istoric al Seminariului „Melhisedec Episcopul” din Ismail (Cinci ani de şcoală românească în Basarabia), Mănăstire
Cernica, 1923, с. 32.

90 KEВ. №. 45/1912, с. 369.
91 В Кишиневской духовной семинарии Захария Арнаутов обучался в одной группе с Пантелеймоном Николаевичем Хали-
ппа, 1883 г.р., одним из инициаторов присоединения Бессарабии к Румынскому Королевству в 1918 г. (Петр Лотоцкий, Сп-
исок и краткие биографии…с. 132).
92 KEВ. №. 1/1913, с. 2.
93 НАРМ. Ф. 208, оп. 10, д. 134, лл. 75-76об.; Luminătorul, Сhişinău, nr. 9-10/1919, с. 7.
271
После того, как 4 октября 1916 г. первый священник Нeкандр Сербов был мобилизован в армию94,
через два дня95 на его место назначается молдаванин Иоанн Мадан, род. 30 декабря 1893 г. Он окончил
Кишиневскую духовную семинарию 5 мая 1915 г., после чего 26 августа 1915 г. был произведен в дья-
коны епископом Измаильским Дионисием. 27 августа того же года рукоположен во священники архи-
епископом 30 августа 1915 г. Кишиневским и Хотинским Платоном, затем назначен приходским свя-
щенником при церкви Вознесения Господня в селе Куцалень 3-го округа Кишиневского уезда. После
перевода в Кирсово, 1 ноября того же года его назначили учителем Закона Божия при местной Мини-
стерской школе. 1 декабря 1917 г. преподавал тот же предмет в классе для мальчиков и девочек при той
же Министерской школе. 19 мая 1917 г. исполнял должность миссионера против сектантов по 4-му ок-
ругу Тигинского уезда. 28 февраля 1921 г. награжден набедренником. Зарплату от государства получал
в сумме 13 572 лея. В семействе у него была супруга Елена Григорьевна, рожденная 12 октября 1894 г., а
также дочери: Нина – родилась 17 июня 1917 г. – и Ливия – 26 июня 1920 г.96
15 марта 1919 г., по собственному прошению, И. Мадан был прикреплен к церкви Иоанна Тео-
лога в селе Фундул Галбеней 2-го округа Кишиневского уезда97. 1 мая 1919 г на вакантное место был
переведен болгарин Владимир Михайлович Федоров98. Он родился 17 февраля 1887 г. в семье извест-
ного Михаила Федорова – священника села Задунаевка Аккерманского уезда. Последний составил
описание церкви прихода и болезней села Задунаевка. Этот ценный материал был напечатан в Киши-
невских Епархиальных Ведомостях99. Семья его была многодетной, состояла из 6 детей. 8 июня 1910 г.
Владимир Федоров окончил Кишиневскую духовную семинарию, а 22 декабря 1910 г. был назначен
певчим в приход села Кишка Тигинского уезда. 22 декабря 1912 г. его определили в качестве священ-
ника прихода Кассовка Сорокского уезда. Федоров получал от общества села Кирсово ежемесячно зар-
плату в сумме 1 000 леев. В семействе у него была жена Нина Георгиевна, 1894 г.р., и дети: Зинаида, 1913
г.р., Людмила, 1915 г.р. и его мать вдова Вера Дивова, 1857 г.р.100
В период 1918 – 1921 гг. в качестве 2-го священника здесь служил болгарин Петр Стефанович
Кирсанов. Родился он 26 февраля 1886 г. Окончил Кишиневскую духовную семинарию 7 июня 1908 г.
С 1908 по 1910 гг. служил дьяконом при Казанской церкви «Св. Димитрия» в Одессе. В период 1910 –
1917 гг. состоял священником в селе Ивановка Херсонской епархии. В 1921 г. определен в село Кобушка
Ноуэ, после чего 1 сентября 1927 г. назначен в село Збероая Лэпушнянского уезда. 1 сентября 1928 г. вы-
шел на пенсию. Его семья состояла из жены Наталья Федоровна, 1888 г.р., и детей: Бориса и Глеба, 1912
г.р., Михаила, 1914 г.р., Федора, 1916 г.р., Екатерины, 1919 г.р., Татьяны, 1921 г.р.101
В 1923 г. в Успенскую церковь был назначен 2-й священник Николай Владимирович Гришков.
Его биография сложилась следующим образом. Родился 10 января 1881 г. в селе Корэстэуць Хотинского
уезда, в семье священника. 5 июня 1901 г. окончил Кишиневскую духовную семинарию. 21 ноября 1901
г. рукоположен в священники архиепископом Яковом. С 21 ноября 1901 г. по 1 октября 1908 г. служил в
качестве приходского священника в церквях Гура-Каменка, Рестео-Атаки и Дондюшень Cорокского уе-
зда в Кишиневской и Хотинской епархии. Для продолжения теологического образования 1 октября
1908 г. он поступает в Петроградскую духовную академию. Являясь студентом 3-го курса, 1 июля 1910 г.
был назначен служить при Казанской церкви, находившейся в подворье женского монастыря Старая
Ладога, в Петрограде. После окончания обучения, в 1912 г. оставлен служить при данной церкви при-
ходским священником. В 1914 г. по собственному желанию перемещен в церковь, расположенную возле
Путиловских заводов в Петрограде. 21 июня 1918 г., взяв отпуск, отправился в г. Уфа, где его застала
гражданская война. По этой причине он остался в распоряжении местного епархиального руководства.
С 15 июля 1918 г. служил приходским священником в разных церквях Уфимской епархии и города
Уфа. С апреля 1920 по сентябрь 1922 г. Гришков исполнял функцию благочинного 7-го церковного кру-
94 KEВ. №. 42/1916, с. 231.

95 Там же, с. 230.
96 НАРМ. Ф. 1135, оп. 3, д. 199, лл. 382об-383об.
97 Luminătorul, Chişinău, nr. 5/1919, с. 9.
98 Там же, nr. 9-10/1919, с. 6.
99 Михаил Федоров, Описание церкви и прихода села Задунаевка Аккерманского уезда // KEВ, №. 21/1876, 789-794; № 22, 859-865;
Он же: Обыкновенные болезни в бессарабской деревне и их лечение // KEВ, №. 9/1877, 382-386.

100 НАРМ. Ф. 208, оп. 10, д. 158, лл. 456об-457.
101 Там же.
272
га Уфимского уезда. Так продолжалось до 14 сентября 1922 г., когда он решился вернуться в Бессара-
бию. С 23 сентября 1922 г. по 23 июня 1923 г., остановившись на границе Румынии, Гришков был назна-
чен епископом Пименом священником в село Кулчево Каменец-Подольского уезда. Он перешел
границу 1 октября 1923 г., и по резолюции епископа Нектария его отправили служить в село Чишмя-
Русэ Измаильского жудеца. По собственному прошению ему было разрешено исполнять обязанности
учителя в лицее для девочек г. Измаил в период 1926-1929 гг. В эти же годы он был назначен учителем
Закона Божия в Измаильской духовной Семинарии. 15 марта 1928 г. по собственному прошению назна-
чен в качестве приходского священника при церкви Жен-Мироносиц, на Большом кладбище города
Измаил. В декабре 1925 г. его избрали членом Духовной консистории. А в 1927 г. он стал ее председате-
лем. Оставил данный пост в 1930 г. В том же году его назначили председателем Суда церковного округа
города Измаил. Данную функцию он исполнял до 1 октября 1938 г. С 1 сентября 1931 г. им преподава-
лся Типикон102 на курсах по подготовке церковно-певчих. С 1 апреля 1932 г. его назначили Епархиаль-
ным ревизором. Данный пост он занимал до 1 января 1934 г. Гришков получил 19 апреля 1935 г. офици-
альную благодарность за труд, направленный на религиозное воспитание детей. 1 октября 1938 г. по
собственному прошению он перемешен на должность 2-го священника в церковь Святых Петра и Пав-
ла, г. Тигина. В 1910 г. его наградили набедренником, в 1912 г. – скуфьей, 1917 г. – камилавкою, 1920 г. –
позолоченным крестом. Его семья состояла из жены Виктории Никаноровны, рожденной в селе Цау
Сорокского жудеца 17 августа 1884 г., и детей: Емилии, рожденной 9 января 1905 г., (вышла замуж за свя-
щенника Евгения Соломонова из селения Кэушень Кишиневского жудеца) и сына Георге, 1914 г.р.,
умер 27 августа 1929 г.103
В период 1923-1924 гг. должность 1-го священника занимал Александру Леован104. Он родился 15
августа 1887 г. в семье священника. 15 июня 1905 г. окончил Измаильскую духовную школу (Leu 1923,
34), а 8 июня 1913 г. – Кишиневскую духовную семинарию. После чего 7 августа 1913 г. его определили в
качестве временного певчего при церкви села Маршинешть Хотинского уезда. Там же 1 октября 1914 г.
он утвержден в должности певчего. Через год, 6 ноября 1915 г., Леован был назначен в качестве свяще-
нника в село Мерень Кишиневского уезда в церкви Исправительной колонии. 15 ноября 1915 г. Леован
был рукоположен в дьяконы, а 22 ноября того же года – в священники. Через некоторое время, 10 марта
1916 г., его прикрепили к приходу села Вэскэуць Оргеевского уезда. В сентябре 1916 г. назначен учите-
лем в школу для девочек в своем приходе. В апреле 1917 г. был делегатом от 2-го церковного округа Ор-
геевского уезда на Епархиальном съезде. В октябре 1921 г. избран председателем комитета по строитель-
ству в том же округе. 1 июня 1922 г. переведен в село Ворничень Кишиневского уезда. Прослужив мень-
ше года в Кирсово, 1 января 1924 г. был перемещен в приход села Болдурешть Кишиневского уезда. 10
июля 1922 г. награжден набедренником. Каждый триместр от государства получал зарплату в сумме 3
671 леев 25 бань. В семействе у него была супруга Мария Константиновна Чавдарова, дочь священника,
1894 г.р., и дети: Леонид, 1916 г.р., Валентина, 1919 г.р., Нина, 1920 г.р., Ольга, 1922 г.р.
1 января 1924 г. на вакантное место, оставшееся после ухода священника Леована, был прикреплен
исполнять должность приходского священника Валентин Холдевич, рожден 28 марта 1889 г. в г. Хотин
в семье священника. 10 июля 1911 г. – выпускник духовной семинарии в Каменец-Подольске. 12 июля
1912 г. назначен в приход Поляна Хотинского уезда. 29 июля 1914 г. – определен в качестве военного свя-
щенника в 43-ю бригаду. 14 августа 1916 г. был переведен в 3-ю кавалерийскую бригаду. В период 10
сентября 1918 г. – 15 октября 1919 г. он служил в приход Залесье Могилев-Подольского уезда. После чего
15 октября 1919 г. назначен дьяконом 1-го церковного округа того же уезда. За заслуги перед православ-
ной церковью 8 ноября 1933 г. митрополитом Гурием Гроссу награжден позолоченным крестом. Также
он имел орден Короны Румынии за выдающиеся заслуги перед королевством. Его семья состояла из же-
ны Зинаиды Петровны, 1892 г.р., и детей: Никодима, 1914 г.р., Вячеслава, 1925 г.р., Марии, 1927 г.р.105
Холдевич был перемещен в приход Чукур-Минжир 8 ноября 1933 г.106
102 Типикон – устав богослужения.

103 НАРМ. Ф. 1135, оп. 3, д. 207, лл. 28об-45об.
104 Там же, д. 199, лл. 651об-652об.
105 НАРМ. Ф. 1135, оп. 3, д. 207, лл. 498об-499.
273
С 1 августа 1924 г. по 1934 г. в качестве 2-го священника в кирсовской Успенской церкви служил
священник Константин Лозинский. Он родился 2 ноября 1898 г. в семье дьяка. Окончил Кишинев-
скую духовную семинарию 10 июня 1923 г. Был награжден набедренником107. В семействе у него жена
Анна, 1901 г.р., а также дети: Елена, 1924 г.р., Валериан, 1928 г.р., Лидия, 1930 г.р., Екатерина, 1934 г.р., и
Симеон, 1938 г.р.108
1 сентября 1934 г. К. Лозинский был переведен в приход Хыртоп-Мик Оргеевского уезда, в цер-
ковь Св. Николая109. На его место был назначен Георге Сорочану. Родился 20 августа 1892 г. В его семье
не было духовных лиц. Но юношей Георге решил поступить Кишиневскую духовную семинарию, ко-
торую с успехом окончил 20 июня 1927 г. Он продолжил свое образование и уже 28 июля 1931 г. был вы-
пускником Кишиневского Теологического факультета. 2 октября того же года Сорочану получает ти-
тул лиценциата Теологии110. 15 марта 1937., г. в результате поданного прошения, его перевели в селение
Хулбока Оргеевского уезда. В семье у него была жена Тамара Теодоровна, рожд. 23 апреля 1914 г., и сын
Владимир, рожд. 12 октября 1932 г.111
В это же время 1 октября 1934 г. на свободное место 1-го священника был назначен Лонгин Нико-
норович Телеуцэ, рожд. 16 октября 1894 г. в селе Фынтына-Зынилор, сын священника. В 1918 г. – вы-
пускник Кишиневской духовной семинарии. 30 октября 1921 г. рукоположен в священники. В период
1921-1922 гг. служил в селе Сарияри Измаильского уезда, 1922-1924 – в Садове, а в период с 1 октября 1934
по 1938 гг. служил в качестве 1-го священника в приходе села Кирсово112. В семействе была жена Ефро-
синья и дети: Всеволод, 1922 г.р., и Аделаида, 1924 г.р.113 1 октября 1938 г. переведен в приход села Вор-
ничень жудец Лэпушна114. Умер Лонгин Телеуцэ 2 декабря 1942 г.
13 октября 1935 г. в качестве священника-настоятеля в Успенску церковь был назначен Василе
Бырлиба. Родился 26 сентябрь 1908 г.р. в Гардинештах. Сын крестьянина. 15 июня 1928 г. окончил Еди-
нецкую духовную семинарию. После этого он проходил курсы на Теологическом факультете Киши-
невского филиала Ясского университета. Получал зарплату от государства в размере 2 401 леев. В семей-
стве у него была супруга Нина, 1911 г.р., являвшаяся дочерью священника на пенсии – Владимира Де-
линского, она в школе обучала детей рукоделию. Старожилы вспоминают, что Нина Бырлиба была ху-
денькой и болезненной женщиной. Отец Василий воспитывал троих детей: Надежду, 1932 г.р., Дом-
нику, 1935 г.р., Илие, 1942 г.р. Священник Бырлиба был делегирован 19 октября 1935 г. заменять свяще-
нника в приходе Хулбоакэ Оргеевского жудеца115. В то же время он продолжал служить в кирсовском
приходе. Отец Василий был к тому же, хозяйственным человеком. Так, у него были корова, кони и те-
леги116. На телеге священник ездил в соседние села за церковными принадлежностями (свечками, кни-
гами и т.д.). Только у него в доме был радиоприемник, куда нередко захаживали кирсовские дети и раз-
гадывали загадки, которые задавали радиоведущие117. Старожилы характеризуют отца Василия только
с положительной стороны. Так, например, после поминальных служб или каких-либо церковных праз-
дников он приходил в школу для девочек и приглашал их в церковь. Там им раздавал все, что прихо-
жане приносили в дар церкви: калачи, яйца, конфеты и т.д.118 В 1940 г., из-за перехода Бессарабии в сос-
тав СССР, ему пришлось собрать свое имущество и оставить его у соседей – семьи Станчевых. После
того, как в селе установилась советская власть, кто-то подсказал новому руководству села, что в доме
Станчевых хранятся вещи священника. Станчевым удалось сохранить личный архив священника119.
Сельский совет конфисковал вещи и продал в Чадыр-Лунгу. В 1942 г. после ухода Советских войск свя-

108 НАРМ. Ф. 1135, оп. 3, д. 209, лл. 49об-50.
110 Там же, nr. 3/1932, с. 115.
111 НАРМ. Ф. 1135, оп. 3, д. 209, лл. 314об-315об.
113 НАРМ. Ф. 1135, оп. 3, д. 200, лл. 333об-334.
115 НАРМ. Ф. 1135, оп. 3, д. 202, лл. 516об-517.
116 Старожитель из с. Кирсово: П. С. Дюльгер, родилась 21. 01. 1930.
117 Старожитель из с. Кирсово: В. И. Георгиева, родилась 29.08.1929.
118 Она же.
119 Она же.
274
щенник возвратился в Кирсово один, так как в Румынии от туберкулеза умерла его жена. Здесь он про-
служил до 1944 г. После чего, погрузив свое имущество в телегу, он уехал в Румынию и не вернулся.
В период 1939-1942 гг. должность 2-го священника исполнял Еужение Попою. Рожден 1 сентября
1920 г. в селе Казинча жудец Тулча. Лиценциат Теологии120. Назначен в этот приход 1 апреля 1939 г. 1
сентября того же года, был рукоположен в священники. Некоторое время служил в Приднестровье в ка-
честве протопопа121. В семействе у него была жена Александра Коткова122. В ноябре 1942 г. его перемес-
тили в новообразованный Комратский приход Успения Богородицы123.
16 октября 1942 г. в Успенскую церковь села Кирсово на место 2-го священника был назначен сту-
дент теологии Иоанн Попеску124. 25 октября епископ Дионисий Ерхан возвысил его в дьяконы и 26 ок-
тября того же года рукоположил в качестве священника. У него была жена Георгица, 1925 г.р., и дочь
Симиона, 1943 г.р.125 После бегства в 1944 г. Попеску на правый берег реки Прут, приход села Кирсова
остался пустовать.
В то же время кирсовчане не изменяли своей религиозности. Не случайно 12 декабря 1962 г. упол-
номоченный совета по делам РПЦ по МССР А. И. Олейник отправил докладную записку в ЦК КПМ и
Совет Министров МССР, в которой докладывал о самозваных священниках, которые совершали рели-
гиозные служения на дому у верующих и в недействующих домах. Среди них упоминались имена Ва-
силия Чумака и бывшего иеромонаха Кицканского монастыря Никодима Ону, которые, как утверждал
Олейник, «распоясанно действуют в селах Кирсово, Кочулия и др. Комратского р-на»126. О священнике
Василии Дмитриевиче Чумаке известно, что он родился в 1928 г., был молдаванином, окончил школу
псаломщиков, рукоположен в сан священника в 1950 г. в городе Измаил УССР. Перешел в Кишинев-
скую епархию из Измаильской в июле 1953 г. В 1956 г. его назначили служить в Михайловскую церковь
г. Кагул. В 1957 г. в отчетах уполномоченного имя клирика уже фигурирует как священника, лишен-
ного сана и самовольно служащего в недействующих церквях127. О нем находим заметку в газете Тара-
клийского района «Заря Молдавии» от 13 декабря 1962 г. В ней рассказывается, что якобы группа жи-
телей села Капаклия, подозревая что, незаконно перевозится колхозное имущество, остановила повозку
некоего односельчанина Сергея Горбована. Открыв брезент, они увидели пьяного священника, кото-
рый объяснил им, что он был у врача, но жители ему не поверили, так как в их селе такового не было. В то
же время кто-то заметил у него калачи и несколько яичек «заработанное им у верующих». Автор за-метки в
духе советского атеизма заключал следующее: «К сожалению есть еще такие, кто не хочет понять, кто такой
Чумаш Василий. Это лодырь из лодырей проходимец». Здесь же, Чумашу приписывалось несколько суди-
мостей за самовольное присвоение себе сана священника, и арест за драку в пьяном виде, «прохожие с инте-
ресом наблюдали как бородатый атлет ловко орудовал метлой на тротуарах города»128.
Не лучшим образом сложилась и судьба иеромонаха Никодима Ону. О нем становится известно,
что в 1970 г. он исполнял обязанности псаломщика в с. Гыска Оргеевского уезда. За крещение детей ве-
рующих в их домах его подвергли административному наказанию и сняли с должности (Православие
2011, 522-523).

121 2 января 1942 г. румынская православная миссия в Тирасполе просила, чтобы Кишиневская Архиепископия рекомендовала
желающих и трудолюбивых священников из каждого церковного округа с целью отправки в Приднестровье для исполнения
функции протопопа, где будут они получать двойную зарплату. Туда записался священник Еужен Попою, уже 20 ноября того
же года вышеуказанная миссия обращается в Кишиневскую архиепископию с просьбой установить местонахождение кли-
рика Попою, работавшего протопопом в селе Саврань жудец Балта, взявшего отпуск и не вернувшегося после истечения срока.
Лишь в январе 1943 г. в объяснительной записке Попою напишет, что он не ожидал, что путь домой займет много времени, так
как при его возвращения в Комрат дорога была непроходима из-за долгих дождей. По этой причине ему пришлось ехать от
Кишинева до Комрата через город Бырлад, что заняло у него 3 дня. В то же время он сообщал, что функция протоиерея была
передана его предшественнику (НАРМ. Ф. 1135, оп. 2, д. 401, л. 6).
122 Там же, оп. 3, д. 202, лл. 455об-456.
123 Luminătorul, Chişinău, nr. 11-12/1942, с. 612.
124 Там же.
125 НАРМ. Ф. 1135, оп. 2, д. 286, л. 203.
126 НАРМ. Ф. 3046, оп. 1, д. 122, л. 311.
127 Православие в Молдавии. Власть, церковь, верующие. 1940-1991, Редактор и составитель Валериу Пасат, Том 3, 1961-
1975, Москва, 2011, c. 203.

128 Т. Варга, Поп Василий Кочулийский и Капаклийский // Заря Молдавии, Тараклия, 13 декабря, 1962, с. 2.
275
По причине гонений священников в Кирсове не могли проводится церковные таинства. Так про-
должалось до конца 80-х гг. XX в., до того момента, как сюда был прислан Петр Васильевич Слав, 1960
г.р. Он родился в с. Баурчи. Окончил школу, учился на слесаря-механика и работал в родном колхозе. В
1987 г. он поступил в Одесскую духовную семинарию, где учился 2 года, потом перевелся в Духовную Семи-
нарию г. Загорск (Россия), на заочное отделение. По окончании, 14 июля 1991 г. он получил ди-плом свя-
щеннослужителя в чине протоиерея. В период учебы он служил в трех пустовавших храмах: Кирсово, Беш-
алма и Дезгинже. В этот момент в Успенской церкви успели вставить окна и двери. Он обучал местных при-
хожанок церковному пению. Сам отец Петр с семьей жил в с. Баурчи, где строил собственный дом. Петр Ва-
сильевич и матушка Василиса Ивановна вырастили и воспитали 4-х детей. Старшая дочь Анна окончила
Одесскую духовную семинарию, замужем за священником Александром, который служит в Тарутино и по-
могает тестю в работе в Бешалме; дочь Елена окончила Государственный педагогический университет им.
Иона Крянгэ в Кишиневе и работает учителем истории в с. Баурчи. Сын Георгий учится в Одесской духов-
ной семинарии, и младшая дочь Людмила – студентка Тираспольского медицинского колледжа им. Л.А.
Тарасевича129. Кирсовчане вспоминают, что Петр Васильевич, или, как они его называли, даскал Петри, ча-
сто приходил в Успенскую церковь и читал молитвы для прихожан130.
С 16 июля 1991 г. по 1992 г. в Кирсово служил первый священник-настоятель, который регулярно
совершал церковную литургию в самой Успенской церкви, им был монах Питирим (Николай Никола-
евич Черватюк). Родился 2 января 1961 г. в семье служащих с. Николаев, Хмельницкой области131. По не-
которым данным, он был сиротой и воспитывался лишь матерью132. Он был украинского происхожде-
ния. С 1968 по 1979 гг. Николай Черватюк обучался в Николаевской средней школе. В период 1979-1981
гг. занимался в техникуме советской торговли, в г. Хмельницке. После чего он два года проходил службу
в рядах Советской Армии. По завершении службы Николай Николаевич на протяжении одного года
работал заведующим магазина № 21 г. Хмельницка. В этот период он решил посвятить себя духовному
служению. С 1984 по 1985 гг. он был послушником при Черновицком епархиальном управлении, а в пе-
риод 1985-1988 г. Черватюк служил псаломщиком в Свято-Пантелеймоновском храме с. Белоусовка Се-
верянского района Черновицкой области. Прослужив здесь некоторое время, Питирим переезжает в
Кишинев, где до апреля 1989 г., он проработал заместителем председателя кооператива «Уют», произво-
дившего резиновые игрушки. Здесь он проживал по ул. Бернардацци, 47. Именно в этот год Николай
Черватюк решает посвятить свою жизнь монашеству. Стать монахом его побудила смерть матери, кото-
рая благословила его. По этой причине 26 апреля 1989 г. Митрополитом Кишиневским и Молдавским
Серапионом (Фадеевым) он был пострижен в монахи с наречением имени Питирим. На следующий
день его рукоположили в сан иеродиакона, а через день – в иеромонахи. 1 мая того же года Питирима
назначили дежурным священником Кишиневского Епархиального Управления. В этот период он
посещает Румынию, а 13 июля 1990 г. – поступает на заочное отделение Московской Духовной Семина-
рии. С 23 июня 1990 г. по 10 апреля 1991 г. отец Питирим исполнял пастырские обязанности в с. Стур-
зовка Глодянского района. 16 мая 1991 г. с письмом к Митрополиту Владимиру обращается кассир цер-
ковной общины поселка Иванков Иванковского района Киевской области Белых Нина Сергеевна, в ко-
тором она излагает следующее: «Мой бывший муж Черватюк Н. Н., который работает священником в
с. Стурзовка, вот уже полгода не выплачивает мне алименты»133. Женщина объясняла, что от отца Пи-
тирима у нее родился сын. Раньше, с 1988 г., он выплачивал ей алименты в сумме 50 рублей. В объясни-
тельной записке от 25 мая священник отвечал, что он отказался платить алименты по той причине, что
он сомневался в том, что ее ребенок – его сын. Тут же он просил провести в г. Хмельницке экспертизу,
которая должна была подтвердить или опровергнуть этот факт. 16 июля 1991 г. архиепископом Киши-
невским и Молдавским Владимиром Птирима прикрепили служить в Кирсовский приход. 19 июля
1992 г. он просит Молдавского Митрополита предоставить ему отпуск для лечения. Ему было разре-
шено отдыхать в период с 6 по 19 августа134.
129 Священник П. В. Слав, родился в 1960.

130 Старожил из с. Кирсово: П. С. Дюльгер, родилась 21.01.1930.
131 Архив Молдавской Митрополии. Личное дело иеромонаха Питирима.
132 Житель с. Кирсово: Н. Д. Браснибрада, родился 3.05.1956.
133 Архив Молдавской Митрополии.., л. 5.
134 Там же, л. 7.
276
Именно с его именем местные жители связывают расцвет и развитие кирсовской церкви. Он ото-
брал из женщин, которые работали по благоустройству церкви, самых голосистых и создал церковный
хор из 20 человек, который служил в церкви бесплатно. Для того, чтобы прихожане видели певчих, по
его инициативе там, где располагался хор, был срезан церковный балкон (клирос) до половины. Питии-
рим до такой степени любил свой хор, что часто говорил: «Сестры, сестры увижу ли я вас на том
свете?»135. Со своей стороны, прихожане также проникли глубокими чувствами к своему духовному
наставнику. Не случайно местная жительница Мария Ивановна Некит в своем письме настоятелю
Кицканского монастыря сравнивала его назначение в кирсовский приход с «пришествием Иисуса Хри-
ста»136. Когда же Питирим сообщил своим прихожанам, что он должен будет оставить приход и уехать
в Америку, последние со слезами на глазах не хотели отпускать его. Некоторые прихожане спрашивали
его, когда он приедет назад в Кирсово, он им ответил, что через 4 года. Все надеялись, что он приедет.
Последними его славами были следующие: «Вы меня забудете, но я вас никогда не забуду»137. Мы же, со
своей стороны, можем констатировать, что кирсовчане с душевной теплотой вспоминают своего перво-
го священника, назначенного служить на постоянной основе в новую церковь. Архимандрит Илиан из
соседнего Комратского Кафедрального Собора так характеризует последнего: «Он жил и работал по-
монашески, а то, что им было сделано для церкви, ни с чем не может сравниться. Его работа до сегодня-
шнего дня видна»138. Со своей стороны, кирсовчане говорят о нем, что он был скромным и чистоплот-
ным, мягким, добрым в душе, у него на лице всегда была улыбка139. О том, что отец Питирим уехал в
США, также отмечается и в указе епископа Бендерского Викентия, где говорится, что он «самовольно
покинул приход»140.
После ухода отца Питирима кирсовский приход почти месяц оставался без священника. По этой
причине кирсовчане совершали все таинства в Комратском Соборе. Лишь когда кто-то умирал, кирсов-
чане привозили священников из Комрата. Когда же наступали большие христианские праздники, то из
Комрата также привозили духовных лиц, которые освящали пасху. Службу они не проводили. Здесь
лишь читалась молитва на освящение калачей, яиц, мяса и сыра. Среди приглашенных клириков не
раз в Кирсово бывал архимандрит Илиан (Бондарь) – тогда еще настоятель Комратского Собора Иоан-
на Предтечи. Он родился в селе Капаклия, Кагульского уезда. Окончив среднюю школу, он поступил в
войска связи при Советской армии. В период 1976-1980 гг. будущий священник обучался в Одесской ду-
ховной семинарии. После чего в 1980-1984 гг. он продолжил учебу в Загорской духовной семинарии. В
1984 г. Илиан принял монашество. 5 августа 1988 г. его прикрепили к Комратскому приходу в должно-
сти настоятеля. С 2000-го года архимандрит Илиан стал духовником при Комратском Соборе141.
В этот период в кирсовском приходе пытались устроиться другие священники. Так, по воспоми-
наниям местных жителей, сюда из Твардицы или Кортена пришел священник с семьей – женой и дву-
мя девочками. Он был болгарином, так как его жена спросила, есть ли в Кирсово болгарская школа142.
Но, вероятно, он не получил одобрения на то, чтобы остановиться в Кирсове, так как через несколько
дней ушел обратно. После этого в село приехал другой священник. Он был молдавского происхожде-
ния. Но кирсовчане отказались его принимать, так как о нем шли слухи, будто он не имел священниче-
ского образования, к тому же он бил свою жену и скандалил.
После этого кирсовчане решают сами пойти и истребовать себе в приход священника. Группа из 3
женщин: Василисы Ивановны Георгиевой, Екатерины Димитриевной Сукман и Марии Ивановны Глав-
чевой – поехала в Чадыр-Лунгу, а затем в Кицканы143. Из Кицкан в Кирсово определили Георгия Готку.
С 21 ноября 1992 г. и до сегодняшнего дня в Успенской церкви села Кирсово служит митрофорный
протоиерей Георгий Готка. Он родился 25 октября 1970 г. в семье тружеников колхоза: мать – учетчица,
позже – повар, а отец – шофер. Они жили в селе Карагасаны Штефан-Водского района. В 1988 г. он око-
135 Старожил из с. Кирсово: П. С. Дюльгер, родилась 21.01.1930.

136 Старожил из с. Кирсово: М. И. Некит, родилась 13.12.1932.
137 Старожил из с. Кирсово: П. С. Дюльгер, родилась, 21.01.1930.
138 Архимандрит Комратского Иоанно-Предтечиевского Собора Илиан (Бондарь).
139 Житель с. Кирсово: Н. Д. Браснибрада, родился 3.05.1956.
140 Архив Молдавской Митрополии.., л. 19.
141 Архимандрит Комратского Иоанно-Предтечиевского Собора Илиан (Бондарь).
142 Старожил из с. Кирсово: М. И. Некит, родилась 13.12.1932.
143 Старожил из с. Кирсово: В. И. Георгиева, родилась 29.08.1929.
277
нчил сельскую среднюю школу, после чего обучался в Кишиневе на мебельщика. По окончании техни-
кума Г. Готка поступил в Воронежский институт на ту же специальность. Завершив первый курс, он по-
кинул институт и поступил в 1990 г. в Одесскую духовную семинарию. Там ему пришлось перевестись
на заочное отделение, так как он был приглашен епископом Бендерским и Каушанским Викентием
преподавать в новооткрывшейся Кицканской духовной семинарии. Им преподавался Закон Божий для
начальных курсов, и в особенности для тех, кто не знал православных догматов. В 1994 г., находясь уже в
с. Кирсово, он закончил Одесскую духовную семинарию. В семействе и в церковных делах отцу Геор-
гию помогает жена Валентина. Она родилась 12 февраля 1970 г. Валентина окончила регентскую шко-
лу в Одесской духовной семинарии. Приехав с мужем в Кирсово, матушка Валентина начала служить в
качестве псаломщика, заведуя прежним церковным хором из 20 человек. В семействе отец Георгий вос-
питывает 4 дочерей: Ольгу, 1993 г.р., Дарью, 1995 г.р., Евгению, 1997 г.р., и Александру, 2000 г.р. Все дево-
чки учатся в местном Теоретическом лицее им. М. И. Тузлова144. Они поют в местном церковном хоре.
Отец Георгий является страстным борцом с языческими проявлениями, оставшимися в традициях при-
хожан. Благодаря его усилиям, в селе не празднуют народный обычай пеперуда. Местные жители хара-
ктеризуют отца Георгия как «доброго, и к тому же начитанного»145.
Материалы, приведенные выше из различных архивных, литературных источников и воспоми-
нания старожилов, показывают, что в Успенской церкви на ее начальном этапе существования священ-
ники были малограмотны и без специального духовного образования. Они в основном умели читать
церковный устав и петь.
В целом штат церковнослужителей формировался из числа лиц знающих русский или болгар-
ский языки. Из клировых ведомостей узнаем, что в качестве настоятелей при Успенской церкви слу-
жило 19 лиц молдавского/румынского, 7 лиц украинского, 8 болгарского, 2 гагаузского, и 1 русского
происхождения. Болгарские клирики, наравне с другими священнослужителями, оставили значимый
след в истории своего прихода. Первым священником болгарской национальности, служившим в Ус-
пенской церкви, был Василий Стефанов, здесь же проработал Василий Златов. В данный ряд можно
включить такую личность, как интеллектуала Василия Маноилова, который в бессарабской колонии
переписал Славяноболгарскую историю Паисия Хилендарского. Кирсовчане могут гордиться тем, что
и они поставляли православной церкви клириков родившихся в селе. В этом отношении ярким при-
мером может служить личность Захария Дмитриевича Арнаутова. Здесь же формировался и служил
целый священнический род Дьяконовичей, Праницких, представители, которых служили как в Бесса-
рабских, так и в церквях по всей Российской империи. Деятельность некоторых настоятелей была столь
продуктивной, что в разное время некоторые из них занимали должности помощников и самих окруж-
ных благочинных. Такими личностями были: Иоанн Кишка, Антоний Матвеевич, Дмитрий Прани-
цкий, Некандр Сербов, Захария Арнаутов и Николай Гришков. Тут же необходимо отметить, что свя-
щенников Успенской церкви в первую очередь волновали вопросы воздействия на паству, разъяснение
и изучение паствой молитв, освобождение прихожан от различного рода суеверий и предрассудков.
При этом священники достаточно активно трудились в среде кирсовских переселенцев, а часть из них
составила основу интеллигенции колонии болгарского водворения. Несмотря на исторические перипе-
тии, через которые проходила Бессарабия, духовные лица, служившие в приходе села Кирсово, всегда
помнили о своем пастырском долге.
144 Митрофорный протоиерей Георгий Готка, родился 25.10. 1970.

145Старожил из с. Кирсово:
В. И. Георгиева, родилась 29.08.1929.
278
Приложения:
Рис 1. Храм Успения Божией Матери села Кирсово

(2012 г. – Личный архив).
279
Рис 2. Здание бывшей кирсовской церковно-приходской школы

(2012 г. – Личный архив).
Рис. 3. Кирсовская церковно-приходская школа: священник Димитрий Праницкий

(слева), дьякон Николай Козак (справа) (1899 г. − Личный архив Степана Булгара).
280
Рис 4. Василий Чумак (Источник: Заря Рис 6. Монах Питирим

Молдавии, Тараклия, 1962, 13 декабря). (1992 г. − Личный архив)
Рис 5. Священник Петр Васильевич Слав Рис. 7. Архимандрит Илиан совершает

(2011 г. − Личный архив). обряд крещения
(1992 г. − Личный архив).
Рис 8. Обряд венчания, совершаемый священником Георгием Готка

(2011 г.− Личный архив).
© DUMINICA Ivan
281
CONSIDERAŢII CU PRIVIRE LA ISTORIA LOCALITĂŢII PĂPĂUŢI
Ion MIHALACHI
Summary
Papauţi is a village and commune in Rezina district. The village is located in the North-East of Moldova dis-
trict Rezina on the right bank of the Dniester River and river Ciorna (right tributary of the Dniester River), on a
small plateau with hills. Village Papauţi has a rich history. This article refers to the past of this locality.
Păpăuţi este un sat şi comună din raionul Rezina1. Satul este situat în partea de Nord-Est a Republi-
cii Moldova în raionul Rezina, pe malul drept al râulului Nistru, dar şi al râuleţului Ciorna (afluent de
dreapta a Nistrului), pe un podiş cu mici coline. Satul Păpăuţi este situat la latitudinea 47.7977 şi longitu-
dinea 28.9233, altitudinea de 155 metri faţă de nivelul mării, având o suprafaţă de aproximativ 19,39 kilo-
metri pătraţi, cu un perimetru de 25,85 km2. La o distanţă directă de 6 km de Rezina, iar indirectă 12 km,
10 km de Şoldăneşti, 8 km de Râbniţa şi la o distanţă de 110 km de Chişinău.
Conform unei legende, numele satului provine de la cuvintul „Popov”. Locuitorii satului Melnic
Moisei, Cojocari Filip, Rudi Macrina, Ilieş Stepan povesteau că ei ţin minte de la ai lor bunei că primul lo-
cuitor al satului Păpăuţi ar fi fost un bătrân ucrainean Popov. El a zidit o mănăstire acoperită cu paie. În ju-
rul mănăstirei s-au zidit câteva case de locuit, locuitorii erau ucraineni. Locuitorii din alte sate veneau la mă-
năstire la botezat, împărtăşit şi întrebau unde locuieşte popa: Ucrainenii răspundeau „Popa-uţe hatu”. Aşa
şi a fost botezat locul, unde se găsea mănăstirea, popa-ute hatu, mai apoi a ramas şi cuvântul Păpăuţi.
Pentru prima dată satul Păpăuţi a fost atestat documentar la 11 aprilie 1559, în cartea domnească de
danie a lui Alexandru Lăpuşneanu voievod, care se întăreşte mănăstirii Căpriana pe lângă Păpăuţi urmă-
toarele sate: Lozova, Miclăuşeni, Pîrjolteni, Oneşti, Sadova, Băliceni, Luceni, Vorniceni, Dumeni, Glăvăşe-
ni, Bisercani, Purcari, Păpăuţi, Alexinţi, Cioreşti, trei fălci de vie la Cotnari şi patru familii de ţigani. În
această carte domnească de danie3 se menţiona:
„...am milui domnia me al noastră din nou zidită a nostru rugă, mănăstire Căpriana, unde este hramul Ador-
mirii Preasfintei Stăpînii noastre de Dumnezeu Născătoare şi pururea Fecioara Maria şi am dat satili anume: Lozo-
va şi Miclăuşeni şi Pârjolteni şi Oneşti şi Sadova şi Băliceni şi Lucenii şi Vorniceni şi Dumenii şi Glăvăşeni şi Biser-
cani şi în jos Purcarii la fântâna Purcarilor şi un ezăr şi toate gârlile Fătului şi Fincova şi Pepelii, unde cad în baltă
Copanca şi toate părţile satului Păpăuţi şi Alexinţii şi vadul Cioreştii şi trii fălci de vie la Cotnar şi patru sălaşa de
familii de ţigani anume: Petrea cu fimeia şi cu copii lor şi Ioan cu fimeia şi cu copii lor şi Dragan cu fimeia şi cu copii
lor şi Vlad cu fimeia şi cu copii lor. Toate acestea mai sus scrisă sate şi acele mai sus scrisă trii fălci de vie de la
Cotnari şi aceste patru sălaşe de ţi-gani ca să fie de la noi a noştrii sfinţii ruji mănăstirii Căpriana, unde esti hramul
Adormirii Preasfintei de Dumne-zeu Născătoare, uricu şi cu tot nestrămutat nici odinioară în veci de veci.
Iar hotarul acestor mai sus scrisă sate ca să fie a tuturor satelor cu iazuri şi cu mori pe unde vor fi locurile şi
după a sale vechi hotară, pe unde din veci au umblat.
1 Monitorul Oficial al R. Moldova, nr.16/53 din 29.01.2002. Legea nr. 764-XV/2001 privind organizarea administrativ-teritorială a
Republicii Moldova.
2 Harta Topografică a Republicii Moldova 1:200,000 (actualizată în anul 2004).
3 Datearea a fost realizată coroborând informaţiile furnizate de cele două ediţii ale actului de la Alexandru Lăpuşneanu: Documenta
Romaniae Historica, Seria A. Moldova, vol.VI (1546-1570), întocmit de Ioan Caproşu, Bucureşti, 2008, nr.243, p.437-439 şi în care se
reia un text încă din anul 1840 al lui Iuri Venelin, Влахо-болгарскiя или дако-славянскiя грамоты, Sankt-Petersburg, p.171-173, publi-
cat cu multe omisiuni. În copia din anul 1838, realizată după o traducere din văleatul 7262 <1753 septembrie 1-1754 august 31> ac-
tul este datat cu văleatul 7060 (1552) aprilie 11, când încă nu domnea Alexandru Lăpuşneanu. Din această ultimă precizare rezultă
că cei care au realizat copia de pe traducere nu au trecut şi cifra unităţilor de la văleat. Aspect sesizat şi de editorii acestui docu-
ment Moldova în epoca feudalismului, vol.I. Alcătuitori: P.G. Dmitriev, D.M. Dragnev, E.M. Rusev, P.V. Sovetov, Chişinău, Ştiinţa,
1961, doc.29, p.74-76, nr.29. Completând scăparea din textul lui Venelin cu textul prezent în copie: „şi cu un iezer şi toate gârlile Fă-
tului şi Fincova şi Pepeli, unde cade balca Copanca şi toate părţile satului Păpăuţi şi Alecsânţii şi vadul Ciorăştii...” putem trage
concluzia că actul poate fi datat cu 11 aprilie 1559, dată prezentă în textul original editat de Venelin.
282
Şi înspre aceasta este credinţa noastră de mai sus scris, Alixandru Vodă şi a preiubiţilor fii domnii mele: Io-
naşcu şi Bogdan şi Mihail şi Petru şi credinţa tuturor boierilor noştri...”.
În anul 1626 în cartea domnescă de hotărnicire de la Miron Barnovschi voievod se întăreşte satele
Păpăuţi şi satul Alexinţi din ţinutul Orhei mănăstirii Căpriana. Într-un ispisoc care conţinea hotarele sate-
lor Păpăuţi şi Alexinţi se menţiona astfel: „danii şi miluire sfintei mănăstiri Căpriana, aşijdere şi alt ispisoc de la
Miron Movilă voievod din anul 1626 întărit pe satul Păpăuţi şi Alexinţii, tot într-un hotar amândoi sateli, precum
arată hotarnica, din ţinutul Orhei. Hotarul se începea din matca Ciornii şi se sui drept la deal, pe scocul la hotar Şol-
dăneştilor şi purcede alăture cu Şoldăneşti, din piatră în piatră, pe culmea dealului înspre amează zi, hotar de piatră
între drumuri şi alt hotar piste drum de deal, merge piste holmul, în zarea dialului, este piatră hotar din zarea dialu-
lui şi purcede în curmeziş, la colţul dumbrăvii, tot cu hotarul Şoldăneştiului şi merge piste dial în Zapş, între dru-
muri hotar de piatră şi de aicea merge în jos până în locul Chişcăreştiului, hotar de piatră. Din muchia cea marea şi
din hotarul cel mare merge în jos pînă se întâmpină cu locul Ţahnăuţilor pe la Dumbrăviţa, din jos de hotarul de
piatră unde se înpreunează cu locul Ţareucii, curmeziş peste vale şi peste drum, hotar de piatră. Aicea se întâmpină
cu moşiia Păpăuţi şi dintre aceasta piatră purcede locul Păpăuţi împrejur dinspre fântâna Răcii, o piatră din mijlocul
Scumpiei şi de acolo merge în jos în colţul Dumbrăviţei, iaste hotar peste drumul petros, în pisc piatra diasupra văii Ră-
zinii, dintra aceasta să coboară în valea Răzenii şi merge matca în jos în Gura Cornului piatră, unde se întâmpină cu
locul Odreştilor, de acolo merge şesul din valea Răzinii la deal, alăturea cu locul Odreştilor, între a mează noapte mai
mult înspre răsărit şi este hotar de piatră. De acolo merge tot cu locul Odreştilor până la deal, până în vârful dealului,
în fundul Zapşii este hotar de piatră şi merge Zapşa la vale asupra apei Ciornei, până în Beznă şi la Beznă este hotar ne
pus de om. De acolo se coboară drept la vale în apa Ciornii şi se înpreună cu hotarul Măteuţilor din jos”4.
În anul 1629 la 5 decembrie la Iaşi în Cartea domnească de danie de la Alexandru Coconul voievod
se dă mănăstirii Căpriana satul Păpăuţi din ţinutul Orhei. În acestă danie se menţiona: „Noi, Alexandru
voevod, sin Radul voevod .... am dat cu toată inima şi cu toată osârdia sfintei mănăstiri ce se numeşte Căpriana un-
de este hramul Adormirii prea sfintei, prea curatei şi prea blagoslovitei stăpânei şi pururea fecioarei Maria cu treizeci
oameni cu nume de la satul Păpăuţi ce este în ţinutul Orheiului pe pârâul Ciornâii. Cărui şi moara am lăsat la acest
sat aceştii sfinte mănăstiri de mai sus scrisă. Care danie şi miluire au văzut domnia me precum că o au din ispisocul
lui Miron Barnovschi Movilă voevod.
Şi această mănăstire ce s-au pustiit să aibă a face moară pe acest pârău Ciorna unde au fost avut moară şi să
fie în purtarea ei de grijă moara nestrămutat...”5.
În 1662 la 16 ianuarie se menţionează satul Păpăuţi din ţinutul Orhei în cartea domnească de întări-
tură de la Istratie Dabija în care se spune: „Eu Istratie Dabija voevod.... Iată venit-au înaintea domniei mele ro-
gătorii noştri, călugării de la sfânta mănăstire, numită Căpriana... şi plânsu-s-au cu mare jale că sfânta mănăstire a
ajuns la sărăcie şi lipsă şi toate satele pe care le-a avut sfânta mănăstire s-au pustiit şi nu are nici un sat cu oameni.
Văzut-a domnia mea astfel o aşa de mare tânguire a acelei sfintei mănăstiri şi lipsa de grijă a altor domni foşti
înaintea noastră, miluitu-ne-am domnia mea, întărit am şi dat-am slobozenie faţă de o sălişte a sfintei mănăstiri, nu-
mită Păpăuţi care este în ţinutul Orheiului pe gârla Ciorna (Neagra), care sălişte fusese pustiită de mulţi ani şi pe
oamenii cari se adună acolo în sălişte, iertatu-i-a domnia mea, din acei oameni, treizeci de oameni cu casele de orice
gloabe, de deşugubină, de zloţi de taleri şi de cele mai mărunte angarale, câte vor fi în ţara domniei mele, să nu dea
nimic în vecii vecilor ci să fie numai pentru trebuinţa sfintei mănăstiri şi să facă acei oameni moară sfintei mănăstiri
pe gârla Ciorna (Neagra) ca să fie acea moară la hotar şi să aibă ei grijă de acea moară...” 6.
Cât priveşte toponimele localităţii se poate spune că a cunoaşte toponimele unei localităţi înseamnă
a cunoaşte mai profund istoria, a ne orienta mai uşor în spaţiul ei. În acest scop vom enumera cele mai
importante nume de locuri întâlnite în Păpăuţi, urmate de explicaţii succinte.
Dealul Crucii. Dealul Crucii este numit locul de la intrarea în satul Păpăuţi dinspre apus. Din ve-
chime aici a fost instalată o cruce mare de piatră. Presupunem că această cruce semnifica intrarea în sat.
Cu timpul braţele acestei cruci s-au rupt, rămânând un pilon de piatră cu înălţimea de 1,5 m. Pe timpul
puterii sovietice piatra a fost răsturnată, iar locul a rămas neîngrijit. În prezent în locul rămas este situată
o cruce de fier simbolizând crucea de piatră din trecut.
4 Paul Mihail, Mărturii romîneşti din Bulgaria şi Grecia. Mărturii din Grecia // Revista Societăţii istorico-arheologice bisericeşti, Chişi-
nău, vol. 23, 1933, p. 383-384.
5 Ştefan Berechet, Mănăstirea Căpriana // Comisiunea Monumentelor Istorice, Secţia Basarabia, anul 2, Chişinău 1928, p. 101-102.
6 Ibidem, p.102- 103.
283
La izvor. În partea centrală a satului, mai în jos de primărie, este situat izvorul central al satului. Un iz-
vor cu apă curată ca lacrima, cu un debit foarte puternic. Pe timpuri izvorul avea însemnătate atât ca sursă
de apă potabilă, dar şi ca loc pentru spălatul rufelor precum şi în prezent. La izvor venea tot satul pentru a
bea apă, care era considerată de leac. În zilele noastre sătenii nu se mai adună la izvor, dat fiind faptul că în
majoritatea gospodăriilor sunt săpate fântâni. Unica adunare a sătenilor se face la spălatul rufelor.
Mănăstire. Partea de vest a satului Păpăuţi este numită astfel, deoarece prin 1635 a existat acolo o
mănăstire, care a funcţionat până în anul 1816. Această mănăstire a fost distrusă în anul 1816 din cauza
unei călugăriţe care a păcătuit cu un boieraş, dar şi din cauza sărăciei cumplite în care se găseau măicu-
ţele, neavând pământ de hrană. Chiar dacă s-a distrus până în prezent partea de vest a satului a rămas cu
denumirea de mănăstire.
Gorodoc. În vechime pe teritoriul satului Păpăuţi au existat o cetăţuie veche de formă rotundă. Era
o cetăţuie construită de gospodari, fiind construită din lemn şi pământ şi nu era prea mare. Se afla la mar-
gine de sat spre est unde lumea se adapostea în ea ca să locuiască, dar se folosea şi pentru apărare. Însă
această cetăţuie a fost distrusă şi locul care a rămas a fost numit Gorodoc.
Tăbăcăreasca. Astfel conform spuselor bătrânilor satului în partea de nord a satului existau şi locu-
iau nişte oameni care erau specializaţi în tăbăcirea pielelor de oi şi tot ei confecţionau diferită vestimenta-
ţie din această piele. Aceşti tăbăcari după ce terminau lucru programat pe ziua respectivă se jucau în cărţi
pentru a se relaxa după o zi grea de muncă. În cinstea lor peste ani partea de nord a satului a fost numită
Tăbăcăreasca cum se numeşte în prezent.
Hlinaia. În partea de sud-vest a satului se regăseşte o vâlcică situată numită Hlinaia, în care sunt
câteva fântâni. Locul a fost cercetat de specialişti care au confirmat că numele acesta este îndreptăţit, de-
oarece aici într-adevăr s-au păstrat urmele unui şanţ şi ale unui val de pământ. Judecând după obiectele
vechi găsite la suprafaţa terenului, acesta relicvă aparţine culturii medievale timpurii din secolul X-XII.
Arheologii au constatat ca şanţul şi valul de lângă satul Păpăuţi sânt urmele unei cetăţi. Ea ocupa un mic
sector de pământ de formă rotundă şi era situată în vârful plat al unui promontoriu, înconjurat de un şanţ
adânc şi un val înalt de pământ.
În trecut satul Păpăuţi a fost un sat sărac, cu locuitori neştiutori de carte, lipseau casele de cultură,
oficiu medical lipsea, magazin nu exista. În anul 1917 era o şcoală fără bibliotecă, nu exista lumină şi nici
nu se asculta radioul. Circa 70% din elevi prin anul 1920 continuau studiile în alte şcoli, şcoli profesionale
şi lumea a început a se moderniza, deoarece se aflau deja printre ei locuitori ştiutori de carte. Prin anul
1950-1955 a fost auzit pentru prima dată în sat la radiou „Vocea Moscovei”. Au apărut pentru prima dată
radiourile „Tula”. Prin anii 1961-1962 a fost radioficat satul Păpăuţi şi circa 40% din populaţie aveau radi-
ouri „Tula”. În anul 1964 apar pentru prima dată în sat primele televizoare, în număr de 40. Cu timpul lu-
mea a devenit ştiutoare de carte şi educată, ca rezultat timp de câţiva ani locuitorii satului V.I. Stoler, G.
Dolghier, M.P. Gulica, G. Barbulat, au deţinut funcţia de deputat. În anul 1962 satul a fost electrificat, tine-
retul şi copii mergeau cu bicicletele. În sat existau 20 de biciclete. În anii 1967-1969 s-a început construcţia
băii, primăriei, magazinului. Unii din cei mai vestiţi chetrari au fost locuitorii satului A.I. Balan şi V.A.
Bulgac. Multă atenţie satului acodau deputaţii consiliului sătesc printre care T.A. Chirtoacă, care activa ca
şefă a bibliotecii şi îşi da sârguinţa pentru a avea câte mai multe exemplare de cărţi. Se organizau diferite
conferinţe la bibliotecă, discuţii, serate literare. Se făcea târg săptâmânal în ziua de marţi7. Deputatul Tati-
ana I. Chirtoacă deţinea şi funcţia de preşedinte al comisiei pe învăţământ şi cultură. Planul lucrului era
de a organiza câte mai multe activităţi cu consătenii. În aprilie 1969 s-a discutat în această comisie, împre-
ună cu comitetul părintesc, despre copii care aveau note rele şi insuficiente. Componenţa comisiei R.A.
Balan şi I.A. Cuşnarencu se deplasau la şcoală şi asistau la lecţii, controlau caietele elevilor, controlau da-
că sunt pregătiţi pentru lecţii.
Din relatările lui Iosif Goncear, cu sute de ani în urmă în curtea locuitorului satului Păpăuţi Iosif
Pavlovici Goncear a existat un centru unde se vindeau capete de săgeţi, topoare şi alte unelte de fier, dre-
pt dovadă servind monedele găsite prin curte care se păstrează şi în prezent. Acest fier din care era
confecţionate topoarele, săgeţile era adus cu barca din munţi pe Nistru. Se presupune că, în trecut, râul
Ciorna era navigabil, şi astfel, cu ajutorul bărcilor, se aducea fierul la turnăria la topit. În prezent în locul
7 Arbore Zamfir, Dicţionar statistic al Basarabiei, Chişinău 1923, p. 45-46.
284
turnăriei se află un nucar de 82 de ani. Bunelul lui Iosif Goncear a scos temelia acestei turnării, lutul ars,
fierul şi le-a aruncat în râpa din apropiere fiincă îl incomodau la prelucrarea pământului din curte. Acest
copac a fost sădit de către Iosif Goncear pe când avea vârsta de 6 ani, împreună cu bunelul său. Din spu-
sele lui aflăm că bunelul său când se afla în grădină îl punea să strângă capete de săgeţi, diferite rămăşiţe
de fier şi „le da de râpă” (le arunca). Dumnealui ne-a relatat că s-a interesat despre aceste rămăşiţe şi l-a
întrebat pe bunelul său şi ca răspuns a primit: „că Sf. Ilie când merge cu căruţa, când tună împuşcă în dra-
cu”. După câţiva ani, pe la vârsta de 18 ani, dumnealui a anunţat cercetătorii de la Academia de Ştiinţe a
Moldovei care au întreprins vizite pe acest teritoriu unde s-a aflat acest centru şi au dorit să efectueze săpă-
turi arheologice în curte, însă proprietarul nu le-a permis. Însă le-a permis să adune de la suprăfaţă obiecte
uzate. Ei au relatat că pe acest teritoriu a satului au locuit persoane cu 1000 de ani în urmă. Cât despre nucar
au spus că a fost sădit într-o farfurie, pentru a nu se adînci prea mult dar să crească ramurile mai repede.
În 1828 ţinuturile din Basarabia8 au fost reorganizate în judeţe (uezde), care la rândul lor se divizau
în voloste. Această structură administrativ-teritorială s-a păstrat aici până în 1918. După unirea Basarabiei
cu România la 27 martie 1918, s-a păstrat împărţirea administrativ-teritorială din 9 judeţe (uezdî în timpul
Rusiei ţariste)9. Astfel cea mai mare unitate administrativă era judeţul. În conformitate cu Legea admini-
strativă de la 1925, zemstvele au fost desfiinţate complet şi s-au format prefecturile şi subprefecturile de
judeţ. Fiecare judeţ era împărţit în plase, care, la rândul lor, erau alcătuite din comune, iar comunele erau
compuse din sate. Localitatea Rezina a devenit centru de comună şi plasă. În componenţa plasei Rezina
intrau 43 de sate: Alcedar, Boşerniţa, Buciuşca, Mincenii de Sus, Glingeni, Gordineşti, Dorobăţoaia, Dea-
lul Înalt, Echimăuţi, Ignăţei, Chipeşca, Lipceni, Mateuţi, Meşeni, Mihuleni, Mincenii de Jos, Samaşcanii de
Sus, Olişcani, Curătura, Parcani, Pecişte, Pereni, Piscăreşti, Poiana, Saharna, Trifeşti, Păpăuţi, Pripiceni-
Curchi, Pripiceni-Răzeşi, Răspopeni, Rezina-sat, Sârcova, Solonceni, Stohnaia, Fuzăuca, Cinişeuţi, Ciorna,
Şipca, Şoldăneşti, Tahnăuţi, Tarasova, Ţareuca, Rezina-târg. În fruntea plasei se afla pretorul, acesta
având împuterniciri să conducă şi să respecte ordinele prefectului şi prefecturii Orhei, să rezolve toate
problemele locale, satisfăcând astfel interesele statului şi ale populaţiei în baza legislaţiei româneşti. Volo-
stea Rezina se subordona judeţului Orhei. Administraţia ei era constituită din adunarea volostei, starşina,
uprava volostei, judecătorii de voloste. În ordine descrescândă după voloste urmau comunele, care erau
administrate de primari (staroste), unu-doi ajutori şi de comandantul poliţiei comunale. Starostele repre-
zenta puterea administrativă locală şi era ales din rândul băştinaşilor localităţii. Documentele de arhivă
ne mărturisesc că unul din starşinele volostei Rezina a fost Ivan (Andronovici) Ilieş din satul Păpăuţi. El a
avut şapte copii, care, ca şi părintele lor, s-au manifestat ca oameni cinstiţi şi cumsecade. Nu în zadar,
când a fost instaurată puterea sovietică şi I. Ilieş, împreună cu toată familia sa a nimerit în „lista neagră” a
noilor autorităţi, urmând să fie judecat, oamenii simpli s-au ridicat în apărarea lui, caracterizându-l ca om
de treabă, apărător şi ajutor al celor săraci. Astfel I. Ilieş şi familia sa au fost salvaţi. Mai mult, dânsul a
primit o diplomă de protecţie personală. De numele lui Ivan Ilieş sunt legate două evenimente demne de
a fi remarcate. Dânsul a fost invitat să participe la solemnităţile legate de sosirea la Chişinău la 3 iunie
1914 a imperatorului Rusiei Nicolai al II-lea. Cu această ocazie la Chişinău a fost pusă temelia unui mo-
nument ţarului Alexandru I. Cunoscutul istoric basarabean Alexandru Boldur scria ulterior în lucrarea sa
„Istoria Basarabiei”, editată în perioada interbelică, următoarele: „Ziua de 16 mai 1912 a fost sărbătorită la
Chişinău cu un deosebit fast, în prezenţa împăratului, împărătesei, moştenitorului şi fiicelor. A doua zi a
fost pusă temelia unui monument ţarului Alexandru I, în faţa Mitropoliei, pe locul unde astăzi se înalţă
monumentul Regelui Ferdinand, întregitorul neamului. Monumentul a fost sculptat de sculptorul italian
Ximenes şi la 3 iunie 1914, tot în prezenţa ţarului şi familiei lui, a fost dezvelit”. Alt eveniment care este le-
gat nemijlocit de Ivan Ilieş este inaugurarea şi sfinţirea la Rezina a monumentului împăratului Rusiei
Alexandru al II-lea la 11 iunie 1911. Alexandru al II-lea a fost numit eliberator, graţie faptului că prin ma-
nifestul său din 17 februarie 1861 a eliberat ţăranii de şerbie (stare de dependenţă personală a ţăranilor de stăpâ-
nul funciar). În acelaş an, 1861, a fost adoptat şi Regulamentul despre împroprietărirea ţăranilor basarabeni care
trăiau pe moşiile boiereşti şi mănăstireşti. Evenimentele date pot fi apreciate în mod diferit, dar un lucru este ab-
solut cert: copiii, nepoţii lui Ivan Ilieş au păstrat aceste fotografii (Fig. 1 şi 2) ca pe o relicvă familială de epocă.
8 Ziarul „Cuvintul” 27 ianuarie 2012, p. 4.

9 I.Nistor, Basarabia sub gospodăria românească, Chişinău, 1991, p. 5.
285
286
Fig. 1. Participanţi la dezvelirea şi sfinţirea
monumentului ţarului Alexandru II în târgul Rezina (14 mai 1911)

287
Fig. 2. Pe fotografie este scris: „Ca amintire Starşinei Volostei Rezina Ivan Andronovici Ilieş
cu ocazia vizitării oraşului Chişinău de către Majestatea Sa Imperatorul şi familia augustă la 3 iunie 1914”
Ni le-au oferit ca material vizual pentru lecţiile de istorie şi, respectiv, pentru publicare nepotul lui
Ivan A. Ilieş, Ion Ilieş, care este conducător al ansamblului popular de dansuri „Arnăutul” de la Casa de
cultură din Râbniţa, promovând inclusiv valorile culturale ale neamului românesc.
În anul 1989 în sat activau două brigăzi, una de câmp şi alta de tractorişti ale complexului de îngră-
şare a vitelor mari cornute, o parte lucrau la fermele asociaţiei „Kolhozjivprom” de creştere a porcinelor.
Fig. 3. Ferma de porcine din Păpăuţi

O altă îndeletnicire a locuitorilor satului era şi morăritul care era o meseria a morarului. Cu ajutorul
lui se face o operaţie de măcinare a cerealelor sau a altor materiale. Conform DEX-lui este o ramură indu-
strială care se ocupă cu prelucrarea prin zdrobire şi mărunţire a boabelor de cereale, producând făină,
crupe, griş, orez decorticat etc. În satul Păpăuţi morăritul era o activitate economică încă din perioada
medievală10. Primele comunităţi umane care au locuit pe moşia istorică a satului Păpăuţi au folosit râş-
niţa, care era cea mai simplă moară făcută de om. Printre primele râşniţe de măcinat erau cele rectangu-
lare şi un zdrobitor de gresie destinate zdrobirii boabelor construită din două pietre o piatră mare plată
care era baza unde se fărmiţa şi alta mică pentru a lovi boabele să se fărmiţeze. După ce erau fărmiţate se
strângea şi era folosită în alimentaţie. Cu timpul au apărut râşniţe mai performante. Aceste râşniţe erau
confecţionate din două pietre plate, una statică, care servea drept bază şi una mai uşurică de forma unui
cilindru de grosimea de 10-15 cm, cu o gaură în centru, care se rotea pe suprafaţa pietrei statice. Aceste
pietre ajungând în contact fărmiţau boabele de porumb, grâu. Produsul care se obţinea era anunat într-o
deschizătură în faţa râşniţei şi măcina 7 kg pe oră.
Râşniţă primitivă Râşniţă perfecţionată

Mori mai calitative şi mai productive erau cele puse în aplicare de curenţii vântului. Moară de vânt
este o instalaţie ce permite transformarea energiei eoliene în energie mecanică de rotaţie. În acest scop,
vântul pune în mişcare elicea morii. Moara de vânt se foloseşte pentru măcinarea cerealelor sau pentru
desecarea terenurilor mlăştinoase prin pomparea apei. O moară de vânt are mai multe părţi componente
şi acestea sunt11:
* Acoperişul –apăra interiorul morii de intemperii;
10 http://www.webdex.ro/online/dictionar/mor%C4%83ritul
11 Secretele tehnicii, editura Litera International, p. 7.
288
* Evantaiul – vântul făcea ca palele lui să se rotească până ajungeau în bătaia lui directă;
* Palele – pânzele întinse peste cadrul de lemn al palelor captează vântul şi le rotesc;
* Pâlnia pentru grâne – grânele, aruncate de un om, cădeau prin aceasta şi cădeau printre pietrele
de moară;
* Cardanul – folosea rotirea palelor pentru a mişca pietrele de moară;
* Pietrele de moară – două pietre masive se roteu, strivind grânele aflate sub ele şi transformându-
le în făină.
Moară de vînt
Venitul de la mori revenea proprietarului sau arendaşului moşiei. La începutul secolului al XIX-lea
satul Păpăuţi era foarte vestit prin morile sale care macinau o făină de calitate superioară. Aici veneau
persoane din alte părţi pentru a macina dar şi petru a le procura. În anul 1900 în satul Păpăuţi lucrau ur-
mătoarele mori12: Moara Uşuroaea era situată în dreptul gurii tunelului dinspre asfinţit, moară de su-
mane. Moara lui Toader Ţurcanu era cumpărată de la Simion Ilie Munteanu. Moara lui Vozian Gheor-
ghe care măcina făină şi prelucra sumane, cumpărată de la Nicolai Soltânschi din satul Gligeni. El avea
de la nevasta sa Olga din Vadul Raşcov, care a primit-o drept zestre de la tatăl ei Onofrei Beldiman. Moa-
ra Domnească sau Moara lui Pascal care măcina făină de grâu de calitate superioară. Era situată la 100
metri de la podul cel vechi, unde astăzi este intrarea centrală la uzina de ciment. Moara cea din Drum
care făcea făină de grâu cu tot cu tărâţă, făină de porumb. Se afla mai la deal de cea Domnească. Moara
Pârlita, mai târziu Caceno a fost cumpărată de fraţii Profir şi Ioan Caceno. Era numai de bătut sumane şi
era situată mai jos de gara feroviară de trenuri. Moara la Podeţ mai târziu numită Baba Xenia care aparţi-
nea unei femei din satul Cinişeuţi, apoi procurată de către fraţii Haim şi Şmil Boşerniţan. Era situată în
dreptul gării feroviare şi era numai de bătut sumane. Moara la Bortă aparţinea evreilor Haim şi Şmil Bo-
şerniţan şi făcea făină bună de grâu, era situată în dreptul gării feroviare. Moara la Scală era de bătut su-
mane, toţi stăpânii erau evrei şi se afla la trecerea peste cale ferată peste pod. Moara lui Tănase, a lui Zo-
sim Losenco, tatăl lui Vasile Losenco, era numai de bătut sumane şi era situată aproape de tunel. Moara
lui Andrei Donică „Bostan” din Mateuţi era de bătut sumane şi avea o piatră de măcinat grâu şi po-
rumb. Moara lui Toader Donţu care măcina făină de grâu şi mai bătea şi sumane. În prezent pe teritoriul
satului Păpăuţi nu activează nici o moară de macinat grâu.
© MIHALACHI Ion
12 Arhiva Naţională a Republicii Moldova, Fond 125, inv.1, dosar. 145.
289
DIN ISTORIA ACTIVITĂŢII PAROHIEI

„SF. APOSTOLI PETRU ŞI PAVEL” DIN SATUL VADUL LUI VODĂ
Denis BULANCEA
Summary
The subject of this study is „Sf. Apostoli Petru şi Pavel” from the Vadul lui Vodă, village (Republic of Moldo-
va) as a center for spiritual, cultural and educational development of the Vadul lui Vodă village habitants. The pri-
mary endpoint is to follow the history of the spiritual life in from Vadul lui Vodă county.
The chronology of the study covers the period between XVIII-h and XX-h. Based on the study of materials and
unpublished documentation from the National Archives of Moldova.
This article will be useful for those who are interested in spiritual life and contribution the church „Sf. Apos-
toli Petru şi Pavel” had Vadul lui Vodă, village on in the history of Bessarabia.
Satul Vadul lui Vodă se poate mândri ca o aşezare umană atestată încă din timpul marelui Voievod
Ştefan cel Mare şi Sfânt. Conform izvoarelor istorice medievale, această comunitate datează de la 1 au-
gust 1466, iniţial cu denumirea de Mihuceni, spunându-i-se şi Tohatin1. Referitor la biserica din localitate,
conform studiului: „Сведения о состоянии церквеи Бессарабии в 1812-1813”2 publicat de cercetătorul Ion
N. Halipa, aflăm că aceasta a fost construită în anul 1805 din piatră avea sacristie, icoane şi cărţi deajuns,
şi avea hramul în cinstea Adormirii Maicii Domnului3. Conform statelor de personal la biserică slujeau:
un preot, doi cântăreţi şi un paraclisiarh care era fiu de preot şi care lucra activa fără remunerare.
Construcţia noii biserici – 1820. Construcţia acesteia începe înainte de anul 1814, despre ce ne măr-
turiseşte dosarul cu privire la numirea lui Ioan Iavorschi în calitate de cântăreţ al bisericii vechi de lemn.
Astfel conform acestui dosar, părintele protoiereu Costin Stavarachi menţiona că în anul 1814, în satul
Vadul lui Vodă se construia o biserică nouă4.
Conform Registrelor Clericale5 din anul 1832, biserica din satul Vadul lui Vodă a fost „zidită la anul
1820 prin sârguinţa spătarului Petrache Cazimir, ce au fost întru ace vreme pomeşcicu acestui sat. Zidită este de
piatră, tare, cu asemenea clopotniţă asupra pridvorului bisericii, acoperită cu şindilă. Prestol întrnsa este unul în
numile Sf. Apostoli Petru şi Pavel. Cu podoabele este îndestulată”6. Astfel că biserica nouă din piatră nu a păs-
trat hramul bisericii vechi, noii protectori ai bisericii de acum încolo vor fi Sf. Apostoli Petru şi Pavel.
1 Documenta Romanie Historica, A. Moldova, Bucureşti, 1976, vol. II, p. 200.

2 Труды Бессарабской Губернской Ученой Комиссии, том 3, К. 1907, с. 242.
3 Sunt nişte date la zi care cuprind informaţii despre biserică, cler şi statistica populaţiei. Aceste Formulare au început a fi comple-
tate după anul 1812 când Rusia Ţaristă a anexat teritoriul dintre Prut şi Nistru al Moldovei istorice dornică de a cunoaşte situaţia
de la faţa locului cu privire la situaţia bisericească a trimis spre completare asemenea formulare. Astfel de informaţii sunt cuno-
scute la noi până la administraţia sovietică în teriroriu.
4 Arhiva Naţională a Republicii Moldova (în continuare: ANRM). Fond 205, inventarul 1, dosarul 494, filele 7-7v.
5 Sunt aceleaşi formulare de serviciu numai că cuprind şi paşaportul complet al bisericii.
290
Descrierea edificiului. Biserica din satul Vadul lui Vodă, în perioada interbelică era una dintre cele
mai frumoase biserici construită în stil moldovenesc. Avea formă de corabie cu clopotniţă la intrare, care
pare a fi anexată mai târziu. Cu toate că fusese reparată de mai multe ori şi-a păstrat caracterul său vechi
mulţumită zidului puternic de piatră. Intrarea în biserică era în peretele radical în linie dreaptă dinspre
apus7. Clopotniţa era situată pe un turn deasupra intrării sau mai exact deasupra pridvorului care este aşe-
zat în corpul bisericii dinspre apus8.
Pictura. Icoanele de la biserica din Vadul lui Vodă au inscripţii slavoneşti9, cum era şi natural cele
din veacul al XVIII-lea în româneşte, chiar cu muntenisme vădite10. Pictura este de o rară fineţe cu figuri
zugrăvite în culori vii, armonice cu proporţie în perspectivă, părând a fi acelaş zugrav.
În ce priveşte pictura icoanelor catapetezmei este admirabilă fiind de o frumuseţe incomparabilă.
Scenele din Evanghelie şi din Sfânta Scriptură în general sunt redate cu iscusinţă, cu multă fineţe şi cu ta-
lent incontestabil. În feţele pline de viaţă ale sfinţilor se vede influenţa şcolii italiene, poate chiar pictorul
fusese un italian invitat de către iubitorul de artă ziditor al bisericii pentru a-i înfrumuseţa catapeteasma.
Sunt şi inscripţii: „Is. Hs. Când a vorbit cu Petru şi ceilanţi apostoli la malul mării”, „Samarineanca la puţul lui
Iacov”, „Tăierea capului Ion Botezătorul”11.
În curtea bisericii sunt câteva pietre de mormânt, cea mai veche datează cu anul 1762(7270), iar în afară
de biserică în curtea proprietarului moşiei sunt câteva pietre cu inscripţii româneşti şterse, dintre care pe una
se poate citi clar: „Acest stâlp l-au făcut... 7241” 12, ceia ce ne indică că pe la anul 1733 în acel loc a fost cimitir.
Reparaţii. Pe parcursul anilor, biserica cu hramul „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” a necesitat si di-
ferite reparaţii. Astfel o tentativă de acest gen a avut loc începând cu 16 august 1907 când, blagocinul cer-
cului 2 bisericesc Dimitrie Baltaga raporta Consistoriului Duhovnicesc despre necesitatea reparaţiei bise-
ricii din satul Vadul lui Vodă. El cerea permisiunea de a folosi suma de 300 de ruble din venitul bisericii,
din vânzarea lumânărilor. În cele din urmă, 2/3 din obştea satului Vadul lui Vodă au întocmit un plan
de reparaţie care prevedea: 1) pereţii bisericii atât cei din interior cât şi cei din exterior să fie curăţaţi de în-
velişul vechi al tencuielii şi apoi să fie văruiţi. 2) găurile acoperişului bisericii să fie înlăturate iar unde va
fi necesar să fie îndepărtată rugina apoi schimbarea tăblii şi vopsirea cu vopsea din cupru(aramă) uscat şi
ulei de cânepă. 3) vopsirea podelei din interiorul bisericii şi podeaua corului. În partea din spatele a ico-
nostasului şi coridorul să fie date cu o soluţie specială, după ce urmau să fie reparate uşile, ca mai apoi să
fie realizată şi tencuiala necesară.
Toate aceste acţiuni urmau să fie realizate de către antreprenorul Nichita Grigorievici, din materia-
lele identificate de el, care costau 450 de ruble. Dar fiindcă enoriaşii se angajaseră să plătească doar suma
de 150 de ruble, ei cereau prin împuterniciţii celor trei sate, care formau comunitatea parohiei Vadul lui
Vodă, adică cea din Vadul lui Vodă propriu zisă, sătucul Malu Togatin şi satul Bălăbăneşti, să mijlocească
pe lângă clerul bisericii din Vadul lui Vodă, având şi concursul Autorităţii Eparhiale, să folosească suma
de 3000 de ruble, provenită din caznaua bisericii. Iar împuterniciţi parohiei se angajau să vegheze asupra
reparaţiei bisericii şi plătirea antreprenorului suma necesară.
Prezentăm mai jos borderoul cu sumele achitate pentru reparaţia bisericii:
Nr. Cui i-a fost plătită suma Suma Timpul plătirii Dovada primirii
ordine banilor
1 Pentru munca orăşeanului din Dubăsari Ni- 100 13 iulie 1907 semnătura
chita Grigorievici, pentru vopsirea podelei,
pentru pulverizarea pereţilor exteriori şi in-
teriori şi văruirea lor
2 Plata pentru acelaşi lucru 100 19 august 1908 semnătura
3 Plata pentru acelaşi lucru într-un calcul final 100 24 septembrie 1908 semnătura
7 Comisunea monumentelor istorice, Secţia din Basarabia. Anuar, Chişinău, 1924, p. 7.

8 Ibidem, p. 8;
9 Slavoneşti dar cu înţeles românesc.
10 Comisunea monumentelor istorice, Secţia din Basarabia. Anuar, Chişinău, 1924, p. 13.
11 Ibidem, p. 64.
12 Ibidem.
291
La 15 noiembrie 1908 blagocinul cercului 2 bisericesc, protoiereul Dimitrie Baltaga raporta Consis-
toriului Duhovnicesc din Chişinău că reparaţia bisericii din satul Vadul lui Vodă era deja finisată13.
O nouă reparaţie a bisericii a avut loc în perioada de administraţie românească, mai exact în anul
1930, când biserica din s. Vadul lui Vodă a fost reparată în urma necesităţilor stringente la moment14.
Biblioteca bisericii. În anul 1908 biblioteca bisericii era găzduită de casa paznicului bisericesc.
Această bibliotecă conţinea cărţi în l. română şi rusă într-un număr suficient. În anul 1912 conform regis-
trelor clericale biblioteca cuprindea 12 tomuri, compusă din vieţile sfinţilor şi vedomostile eparhiale bisericeşti.
În perioada interbelică în biblioteca bisericii se aflau următoarele cărţi româneşti: Apostol de la
Râmnicul-Vâlcea datat cu anul 1792; Ceaslov, Chişinău, 1817; Penticostar, Bucureşti, 1800; Antologhion,
Bucureşti, 1786; Minei de obşte, Chişinău, 1819; Liturghier, Iaşi, 1794; Triodul, Bucureşti, 1798; Molebnic,
Chişinău, 1815; Rânduiala sfinţirii bisericii, Chişinău, 1820; Octoih, Bucureşti, 179215; În anul 1938 bibliote-
ca bisericii număra 593 de cărţi.
Statele de personal. Începând cu 21 august 1813 biserica din satul Vadul lui Vodă are fixat în statele
de personal: un preot, un dascăl şi un paraclisiarh16. În anul 1938 conform ştatelor de personal slujitori ai
bisericii erau: un preot paroh şi un cântăreţ17.
Imobilele bisericeşti. În anul 1895 a fost construită o casă pentru cler tot cu străduinţa clerului pe un
lot de teren alocat bisericii în proprietatea clerului.
În anul 1908 a fost construită o casă cu două odăi, pentru găzduirea şcolii de cărturărie. Prima odaie
era destinată profesorului iar a doua clasei, casa fiind exclusiv proprietatea bisericii. Această casă fusese
construită prin străduinţa preotului paroh Gheorghe Celan, care a foslosit pentru aceasta o sumă din bu-
getul bisericii dar şi cu contribuţia personală. Conform registrelor clericale din anul 1915 situaţia acestor
case bisericeşti era una satisfăcătoare18.
În anul 1936 protopopia împreună cu consiliul parohial au cumpărat o casă pentru parohul biseri-
cii. Această locuinţă era compusă din 5 camere cu 3 tinzi, cu beci sub casă şi cu 3 cămăruţe la subsol. Mai
avea deasemenea un şopron pentru vite şi un sarai pentru păsări, pământ sub casă cu o curte, întinderea
căreia forma 4 metri pătraţi. Casa era amplasată în apropiere de biserică. În 1938 şopronul, saraiul şi o
parte din casă aveau nevoie de reparaţia acoperişului. În afară de aceste bunuri imobile pe lângă biserică
mai era o încăpere pentru servitorul bisericii care se afla în stare de ruină19.
Şcoala bisericească. Este un lucru cunoscut că pe lângă mănăstiri şi biserici funcţionau diferite şcoli
parohiale unde copii învăţau a citi şi a scrie, numărul cărora era destul de mare. Şcolile a căror limbă de
predare era româna funcţionau de obicei pe lângă biserici sau în încăperi special destinate pentru aceasta
sau în încăperi private luate cu chirie.
În anul 1890 pe lângă parohia din Vadul lui Vodă a fost deschisă o şcoală de cărturărie, găzduită de
o casă particulară, întreţinerea căreia se făcea de către obştea satului şi contribuţia bisericii. Primul direc-
tor al acestei şcoli a fost părintele paroh Gheorghe Celan care a şi fost deschisă prin contribuţia lui20. În
general şcolile de cărturărie erau caracterizate prin educaţia religioasă a elevilor. În aceste şcoli învăţau
copii care aveau vârsta de 8 ani. Studiile începeau în luna octombrie şi se finisau la sărbătoarea Paştilor.
Lecţiile începeau dimineaţa şi se terminau seara având mici întreruperi. Aici elevii învăţau despre rugă-
ciuni, istoria Vechiului Testament şi a Noului Testament şi a catehismului pe scurt. Apoi citirea Ceaslo-
vului şi a Psaltirii în limbile slavonă şi rusă. Deasemenea copii învăţau cântul bisericesc, caligrafia scrisul
şi aritmetica elementară21. Învăţători în aceste şcoli erau de obicei clericii sau ţărani pregătiţi în şcolile spe-
ciale de două clase din fiecare judeţ. Limba de predare era rusa, ceea ce crea pentru elevi o dificultate

15 Comisiunea monumentelor istorice, Secţia din Basarabia. Anuar, Chişinău, 1924 p. 64.
16 Ibidem, p. 64.
19 ANRM. F. 1135, inv. 3, dos. 206, fila 266v.
21 Положение о церковных школах ведомства православного исповедания 1 апреля 1902 года // Kишиневские Eпархиальные Bедо-
мости, № 15, 1902, с. 456-457, apud, Nicolae Fuştei, Centrul de cultură şi spiritualitate – parohia Sfântul Dumitru din Chişinău, Chi-
şinău, 2010, p. 93.
292
mare în însuşirea temelor. Aceste şcoli erau foarte sărace neavând mobilierul necesar. Cheltuielile pentru
întreţinerea acestora oscila de la 10 ruble la 75 de ruble pe an. În general în parohiile orăşeneşti director al
şcolilor de cărturărie era preotul iar profesor era diaconul, deşi profesor putea fi şi preotul. Astfel primul
director al acestei şcoli a fost părintele Gheorghe Celan.
În anul 1904 în parohia satului Vadul lui Vodă a fost deschisă spre funcţionare o şcoală de zemstvă
unde religia era predată de acelaşi părintele paroh Gheorghe Celan22.
Numărul de elevi ce au învăţat în şcolile din cadrul parohiei
Anul Băieţi Fete
189023 38 6
190524 33 25
190825 35 26
191226 30 20
191227 36 4
191528 34 16
Şcoala din biserica alăturată. În anul 1898 din cadrul parohiei Vadul lui Vodă făcea parte şi biseri-
ca din satul Malu Togatin29 unde în anul 1895 a fost deschisă o şcoală de cărturărie care la fel se afla într-o
casă particulară întreţinută de către obştea satului. Învăţător al acestei şcoli era Gheorghe Cojocaru30. În
anul 1905 la fel era găzduită de o casă particulară fiind întreţinută de obştea satului, de stat dar şi de bise-
rică. Profesor în această perioadă era Gheorghe Todorov, absolvent al şcolii judeţene, se ştie deasemenea
că în cadrul acestei şcoli părintele se ocupa cu elevii la toate disciplinele31. În anul 1908 această şcoală era
întreţinută de obşte şi de stat cu suma de 120 ruble iar biserica contribuia cu încă 180 de ruble32. Director
al şcolii în 1915 era părintele paroh al bisericii din s. Vadul lui Vodă, iar administrator era dvoreaninul S. Kor-
sacov33. În tabelul de mai jos este dat numărul elevilor care învăţau în această şcoală.
Anul Băieţi Fete
1898 36 4
1905 60 4
1908 68 3
1912 36 4
Activitatea bisericii în perioada interbelică. După unirea Basarabiei, cu patria-mamă România la
27 martie 1918, bisericile de aici, din care făcea parte şi parohia din satul Vadul lui Vodă, reprezentate
prin Arhiepiscopia Chişinăului şi Hotinului au intrat în componenţa Bisericii Ortodoxe Române. Întâi
Stătător al eparhiei, a fost numit Episcopul de Huşi Nicodem; dar păstorirea Sa a fost scurtă, căci la finele
anului 1919 el şi-a prezentat demisia în faţa Sfântului Sinod. În locul său, a fost numit un localnic, român
basarabean şi anume Episcopul-Locotenent al Episcopiei Chişinăului Gurie Grosu. În anul 1928 Arhiepi-
scopia Chişinăului şi Hotinului a fost ridicată la rangul de Mitropolie, astfel înfiinţându-se Mitropolia Ba-
sarabiei, iar Arhiepiscopul Gurie a fost ridicat la rangul de Mitropolit. O dată cu aceste schimbări s-a pro-
dus un lucru important şi anume faptul că serviciul divin a început să fie oficiat în limba română, în lim-
ba înţeleasă de enoriaşi.

23 Şcoala de cărturărie.
24 Şcoala de zemstvă.
27 Şcoala bisericească.
29 Această comunitate la acest an nu avea biserică şi de aceea enoriaşii ei erau alăturaţi bisericii din s. Vadul lui Vodă.
30 ANRM. F. 208, inv. 12, dos. 134, fila. 31.
33 Ibidem, fila 22.
293
Începând cu 13 august 1919 parohia din satul Vadul lui Vodă avea loc vacant pentru preot34 aceeaşi si-
tuaţie o găsim şi la 13 octombrie 191935. Conform Anuarului Arhiepiscopiei Chişinăului din anul 1922 paroh
al bisericii a fost numit părintele Gheorghe Gobjilă36. În anul 1923 mai exact de la 15 mai până la 1 septembrie
parohia a avut loc vacant de preot, la 1 septembrie fiind numit în calitate de preot părintele Vadim Crocos.
În anul 1927 la 28 august parohia din Vadul lui Vodă a fost vizitată de către Chiriarhul locului în
scopuri canonice. După Anuarul Arhiepiscopiei Chişinăului din anul 1930 paroh al bisericii era Petre
Ababii numit paroh în anul 192937. Protopopul locului vizitase biserica la 6 septembrie 1938.
În anul 1940 la 28 iunie, Uniunea Sovietică înaintează un ultimatum României prin care îi cere celei
din urmă să-şi retragă armata. Astfel Basarabia se află sub ocupaţie sovietică până în 1941. În anul 1941
biserica din satul Vadul lui Vodă suferise din cauza cutremurului şi avea nevoie de repararea crăpături-
lor şi trebuia tencuită, reparaţie care era estimată aproximativ la suma 50.000 de lei38.
Un lucru firesc pentru perioada din timpul celui de al doilea război mondial, dar şi pentru întreaga
perioadă interbelică, ca de altfel şi pentru perioada ţaristă au fost inspecţiile pe la biserici întreprinse de
protoiereul cercului respectiv din care făcea parte parohia. O astfel inspescţie a avut loc în anul 1942 la 16
mai când protoiereul plasei Budeşti, Ştefan Băleanu vizitează parohia din c. Vadul lui Vodă, jud. Orhei.
În urma acestei inspecţii s-a constatat că biserica în general, era în stare bună, doar, că avea nevoie de mici
reparaţii, deoarece în urma cutremurului de pământ au apărut fisuri uşoare în edificiul locaşului sfânt. S-
a mai constatat că clădirea anexă a bisericii care servise în trecut ca gazdă pentru şcoală, la moment ser-
vea drept spaţiu pentru cămin. În cadrul acestei inspecţii avuse loc o înţelegere dintre prim-pretorul pla-
sei Budeşti, preotul paroh şi primarul comunei, ca în cel mai apropiat timp să fie plantat un gard viu în
jurul bisericii. Deasemenea s-a mai inspectat şi situaţia învăţământului şi cântului bisericesc la şcoala pri-
mară din comună, unde părintele paroh, Dimitrie Gavrilovici preda religia39.
La 10 august în acelaşi an, 1942 a avut loc o nouă inspecţie, în cadrul căreia se constatase că edificiul
clădirii bisericii era deja reparat şi se prezenta amenajată foarte bine iar mormintele eroilor neamului
unde erau înmormântaţi doisprezece ostaşi români şi germani erau foarte bine îngrijite40.
Parohia bisericii din satul Vadul lui Vodă şi-a continuat activitatea spirituală în perioada dintre
1941-1944, perioadă în care Basarabia s-a aflat sub administraţia românească, fapt îmbucurător dealtfel,
deoarece administraţia românească a contribuit la reînvierea vieţii spirituale din Basarabia după calvarul
sovietic, scurt, dar „foarte eficient” împotriva Bisericii Ortodoxe şi a credinţei strămoşeşti.
Activitatea bisericii după 1945 - perioada sovietică. După nefericitul an 1945, cortina de fier este
instalată pe Prut, Uniunea Sovietică ocupă Basarabia. Unul din obiectivele Uniunii Sovietice era distru-
gerea credinţei strămoşeşti, de persecutarea preoţilor, închidere şi dărâmarea bisericilor şi mănăstirilor.
Astfel biserica din comuna Vadul lui Vodă nu a făcut excepţie de la această „regulă” şi după toate
probabilităţile bazate pe tradiţia orală expusă de locuitorii comunei, ea a fost închisă în anul 1946.
În anul 1953, Împuternicitul Direcţiei de Chişinău al Partidului Comunist din Moldova, tovarăşul
Abramov şi inginerul administraţiei pentru treburile arhitecturii, tovarăşul Melnic s-au adresat, către Îm-
puternicitul Consiliului pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse de pe lângă Consiliul Comisarilor Po-
porului URSS pentru RSS Moldovenească, P. Romeschi în legătură cu înfăptuirea unei inspecţii a edifici-
ului bisericii din s. Vadul lui Vodă, care se afla în stare avariată. În urma inspecţiei s-a constatat că acest
edificiu, nefuncţional la moment, era ameninţat cu ruinarea asupra noii clădiri a comitetului de partid,
din apropiata vecinătate, care la moment se afla în construcţie. Ba mai mult edificiul bisericii urma să fie
supus demolării în legătură cu noul plan de reconstrucţie al centrului raional41.
Loturile de pământ în folosinţă. La 23 iulie 1866 a fost dat în folosire clerului un lot de teren ce în-
suma 33 de desetine42 de pământ, pentru care au fost întocmite un plan şi documentaţia necesară. În anul
34 Luminătorul, nr. 16, 1919, p. 16.

35 Ibidem, 1919, nr, 17-18, p. 19.
36 Anuarul Arhiepiscopiei Chişinăului, 1922, Chişinău, p. 87.
37 Anuarul Arhiepiscopiei Chişinăului, 1930, Chişinău, p. 46.
40 Ibidem, f. 292 v.
41 Валериу Пассат, Православие в Молдавии, том II, p. 143.
42 Unitate de măsură pentru suprafeţe egală cu 1,09 hectare.
294
1915 conform registrelor clericale lotul de pământ bisericesc se afla la o depărtare de 4 verste de biserică.
Acest teren de pământ era prelucrat de către cler aducând în anul 1912 un venit de 350 de ruble iar în
1915 un venit de 300 de ruble, calitatea lui fiind mediocră43.
În anul 1938 biserica parohială dispunea de 6 ha de pământ, ce se aflau în preajma casei bisericeşti
şi 18 ha pământ arabil destinat bisericii, adică atât cât se cuvenea de regulă unei biserici parohiale în urma
reformei agrare din anul 1921, pământ care se afla la o depărtare de 2 km de biserică. În ce priveşte calita-
tea lui era una mijlocie. Venitul pământului provenit de la porumb în 1938 a fost foarte slab din cauza se-
cetei44. După al doilea război mondial, lotul de pământ al bisericii a fost confiscat de către stat.
Preoţi Slujitori.
Pavel Marcinschi. Este unul dintre primii preoţi atestaţi la această parohie dar despre care se cu-
nosc doar menţiuni. După moartea sa, fiul său Simeon, născut în anul 1795, locuia în casă proprie, supra-
veţuind pe cont propriu. Ştia să citească. A fost căsătorit cu Anastasia având împreună şi o fiică născută
în anul 181245.
Ioan Iavorschi. S-a născut în 1784, în familia preotului Nichifor Iavorschi, de origine rusă. Studii se-
minariale nu a avut. La vârsta de cinci ani, după moartea tatălui său, a fost adus la schitul Poiana, unde
unchiul său, ieromonahul Mihail era stareţ. Aici a fost învăţat să citească în limba rusă, să scrie şi să cânte,
deasemenea a fost iniţiat şi în arta picturii. După moartea unchiului, vine la biserica din satul Măşcăuţi
unde se îndeletniceşte cu pictura iar în 1809 este rânduit în calitate de paraclisier la această biserică având
şi confirmare de la Consistoriul Duhovnicesc din Iaşi. În anul 1814 la 6 iunie, a fost hirotonit diacon iar la
10 iunie în acelaş an a fost hirotonit preot, de către Înalt Prea Sfinţitul Gavriil Mitropolitul Chişinăului şi a
Hotinului şi Cavaler, pentru biserica cu hramul „Adormirii Maicii Domnului” din satul Vadul lui Vodă. A
fost căsătorit cu Evdochia fiică de preot46.
Timofei Stadniţchi Vasilie – de naţionalitate moldovean, se naşte în familia preotului Vasile Stad-
niţchi. Studii seminariale nu a făcut. La 6 februarie 1824, a fost rânduit în calitate de pălămar pentru bise-
rica cu hramul Sf. Împăraţi Constantin şi Elena din satul Cimişeni iar la 29 februarie 1836, a fost rânduit
deja în calitate de dascăl la aceeaş biserică. La 6 octombrie 1847, a fost hirotonit preot, de către Î.P.S. Dimi-
trie Arhiepiscopul Chişinăului, pentru biserica din satul Vadul lui Vodă. A fost căsătorit cu Elena Ilieva
având împreună trei copii: Ilie, Maria şi Ecaterina47.
Conform Registrelor Clericale din anul 1856, în 1854 parohia Vadul lui Vodă avea loc vacant de preot care
fusese rezervat la 3 august în acelaş an pentru studentul seminarului teologic din Chişinău, Ilie Stadniţchi48.
Ilie Stadniţchi. S-a născut în anul 1835, în familia preotului Timofei Stadniţchi. În anul 1859 a ter-
minat cursurile seminarului teologic din Chişinău. La 5 decembrie în acelaş an este hirotonit diacon de
către Prea Sfinţitul Antonie episcopul Chişinăului şi a Hotinului şi Cavaler iar la 12 decembrie preot pen-
tru biserica din satul Vadul lui Vodă. A fost căsătorit cu Ana Ieremia49 având împreună doi copii: Mihail
şi Sofia50.
Nicolai Coceban – s-a născut în familia pălămarului bisericesc Teodor Coceban. În anul 1876 a ter-
minat cursul complet al seminarului duhovnicesc din Chişinău. La 4 martie 1878, a fost hirotonit diacon
iar la 5 martie în acelaş an preot, de către Prea Sfinţia Sa Pavel episcopul Chişinăului şi Hotinului, pentru
biserica din satul Vadul lui Vodă. A fost căsătorit cu Elizaveta având o fiică pe nume Olga51.
Gheorghe Celan – fiul paraclisierului Constantin Celan se naşte la 23 aprilie 1823, în satul Corop-
ceni, ţinutul Orhei. La 15 iunie 1873, absolveşte ciclul II al seminarului duhovnicesc din Chişinău şi la 7
august în acelaş an este numit în calitate de cântăreţ la biserica cu hramul Sf. Arhanghel Mihail din satul
Onişcani, ţinutul Orhei. În anul 1874 la 6 mai, este hirotonit preot de către Prea Sfinţitul Pavel Episcopul
Chişinăului, pentru biserica din satul Echimăuţi, ţinutul Orhei. Între 14 octombrie 1879 şi 7 august 1885

49 E vorba de patronimic şi nu de familie.
50 ANRM. F. 208, inv. 12, dos 54, fila 16 v.
295
îşi desfăşoară activitatea în calitate de profesor de religie la şcoala populară din s. Echimăuţi. La 26 no-
iembrie 1880, părintele Gheorghe, primeşte binecuvântarea Sfântul Sinod ca mulţumire pentru sârguinţă
şi pentru donaţii oferite bisericii unde era paroh, iar la 23 decembrie 1886, Autoritatea Eparhială îi expri-
mă mulţumire pentru râvna în cadrul activităţii pastorale. În anul 1886 la 29 martie, după cererea sa, este
mutat în calitate de preot la biserica din satul Vadul lui Vodă, ţinutul Chişinău. La 16 august 1887, Auto-
ritatea Eparhială îşi exprimă din nou mulţumirea faţă de părintele Gheorghe, pentru râvnă şi înfrumuse-
ţarea locaşului sfânt. Odată cu deshiderea şcolii de cărturărie, deschisă prin contribuţia sa, în satul Vadul
lui Vodă la 17 ianuarie 1893, devine director al şcoli. La 23 aprilie 1895, este deschisă o şcoală de cărtură-
rie în parohia satului Malu Tohatin, ce ţinea de satul Vadul lui Vodă fiind întărit şi aici în funcţia de direc-
tor al şcolii. În anul 1897 Consiliul de învăţământ, îi exprimă părintelui Gheorghe o mulţumire pentru
sârguinţa şi munca depusă în cadrul acestor şcoli. Căsătorit, având doi copii: Gavriil şi Simeon52.
Şefan Haritonov – absolvent al seminarului teologic din Chişinău, se născut în familia preotului
Constantin Haritonov. La 6 septembrie 1893, a fost numit profesor la şcoala bisericească de la mănăstirea
Dobruşa. În anul 1894 a fost hirotonit preot pentru biserica din satul Cimişeni, ţinutul Chişinău. La 19 de-
cembrie 1906, a fost ales membru, al comisiei de verificare al cărţilor de venit şi cheltuieli ale parohiilor
cercului II bisericesc din ţinutul Chişinău iar din 1911 este ales membru al comitetului de construcţii al
cercului. Începând cu 20 noiembrie 1911 şi până la 10 aprilie, acelaş an fost membru al consiliului blago-
cinesc. La 8 august 1915, este mutat ca paroh la biserica din satul Vadul lui Vodă.
Pentru activitatea sârguincioasă în domeniul pedagogic, la 27 august 1897, primeşte mulţumiri din
partea Consiliului Şcolar Eparhial din Chişinău iar la 30 decembrie 1900, primeşte din nou mulţumiri din
partea aceluiaş consiliu. În anul 1902 la 15 decembrie, primeşte o mulţumire financiară din partea Di-
recţiei de Învăţământ. În decursul activităţii pastorale a fost gratificat cu mai multe decoraţii, astfel în anul
1899 este decorat cu nabedrenic iar în 1906 la 19 decembrie, este învrednicit cu dreptul de a purta scufie53.
Gheorghe Gobjilă54 - Pr. Gheorghe a fost numit paroh în satul Vadul lui Vodă în anul 191955. În
anul 1922, a fost gratificat cu cruce aurită56. Şi-a încetat activitatea de paroh în comuna Vadul lui Vodă la
15 mai 1923, când a fost transferat la parohia din comuna Căuşenii Noi, jud. Tighina57.
Vadim Crocos – A fost hirotonit în treapta de preot la 1 septembrie 1923, pentru parohia din satul
Vadul lui Vodă58. A păstorit biserica din satul Vadul lui Vodă până la 1 mai 1929, când a fost mutat în co-
muna Beşalma, jud. Cahul. După ce la 14 mai 1929, i-a fost întocmită cartea canonică de ieşire din eparhia
Arhiepiscopiei Chişinăului şi transferarea în eparhia Episcopiei Cetăţii-Albe Izmail59.
Petre Ababii – născut la 25 ianuarie 1890. A absolvit seminarul teologic cu 10 clase. În anul 1927, a
fost hirotonit în treapta de preot pentru biserica din satul Ciocâlteni, jud. Orhei iar în anul 1929, a fost
transferat în satul Vadul lui Vodă60.
Dimitrie Gavrilovici – născut în anul 1880 la 15 noiembrie, în s. Crocmaz, ţinutul Akerman. În anul
1904 la 12 iunie a terminat Seminarul teologic din Chişinău. La 18 decembrie 1904 a fost hirotonit diacon
iar la 24 decembrie, în treapta de preot pentru biserica Sf. Ierarh Nicolae din s. Chirileni, ţinutul Bălţi. Pe
parcursul păstoririi ca preot în s. Chirileni, a predat neîntrupt religia în şcoală. Între timp a deţinut şi fun-
cţia de misionar al cercului II bisericesc contra rascolnicilor61 şi membru-casier al Comitetului pentru con-
strucţia caselor parohiale. La parohia Chirileni a întreprins două reparaţii a bisericii şi a construit o clădire
solidă pentru şcoala primară cumpărând deasemenea o casă parohială pentru locuinţa preotului. În anul
1918 la 5 decembrie, a fost transferat în parohia din s. Coşerniţa, jud. Orhei unde, în anul 1923 a reparat
biserica parohială. Iar ulterior înfiinţându-se o şcoala primară a cumpărat un local pentru şcoală în sumă
de 180.000 de mii lei. În anul 1930 la 1 mai, a fost transferat ca paroh în s. Mereni, jud. Lăpuşna iar la 1 ia-

54 Luminătorul, 1923, nr. 19-20, p. 14.
55 Anuarul Arhiepiscopiei Chişinăului, Chişinău. 1922, p. 23.
56 Luminătorul, 1922, nr. 11, p. 5.
60 Anuarul Arhiepiscopiei Chişinăului, Chişinău, 1930, p. 46.
61 Nume folosit în vechime pentru sectanţi.
296
nuarie 1933, a fost mutat ca paroh în s. Vadul lui Vodă, unde s-a cumpărat prin stăruinţa părintelui Dimi-
trie o casă parohială în sumă de 40.000 lei.
Pe parcursul activităţii sale în calitate de preot a fost decorat cu mai multe decoraţii, astfel în anul
1910 la 10 aprilie, a fost gratificat cu nabedreniţă de către P.S. Arhiepiscopul Chişinăului Serafim. În anul
1914 la 28 martie, a fost decorat cu scufie, de către acelaşi Arhiepiscop iar în 1918, a fost gradat cu culion
de către Î.P.S. Tihon, Patriarhul a toată Rusia. Cu cruce aurită a fost decorat în anul 1922, de către Î.P.S.
Gurie Arhiepiscopul Basarabiei şi în 1928 la 26 mai, i s-a acordat rangul onorific de protoiereu, cu gra-
motă Nr. 875 din 4 decembrie 1928. În anul 1938, a avut un venit anual în valoare de 40.000 de lei, iar ve-
nitul epitrahilului a constituit 8000 de lei62. Amintim că conform datelor oferite de Arhiva Naţională, cel
din urmă nu a fost refugiat în România în timpul ocupaţiei sovietice.
Dascăli bisericeşti
Grigorie Ianov – se naşte în familia preotului Gheorghe Ianov. Studii seminariale nu a avut. În anul
1831 la 13 iunie, a fost rânduit, de către P.S.S. Dimitrie Arhiepiscopul Chişinăului şi Hotinului şi Cavaler,
în calitate de cântăreţ pentru biserica din satul Vadul lui Vodă. A fost căsătorit cu Maria, fiica unui oare-
care dascăl de biserică pe nume Teodosie63.
Gheorghe Lupaşco – fiul preotului Isaia, a studiat la şcoala judeţeană duhovnicească din Chişinău.
La 9 august 1833, a fost rânduit în calitate de pălămar la biserica din satul Cruglic iar la 15 decembrie
1834, a fost transferat în calitate de dascăl pentru biserica din satul Budeşti, ţinutul Chişinău. În anul 1943
la 30 aprilie, a fost transferat ca dascăl pentru biserica din satul Vadul lui Vodă. A fost căsătorit cu Elena
Ion având împreună un fiu pe nume Dimitrie64.
Teodor Marcinschi – fiul pălămarului bisericesc Ioan Marcinschi, de naţionalitate moldovean. Fără
studii seminariale. În anul 1847 la 6 septembrie, este rânduit în calitate de cântăreţ, la biserica din colonia
Cioc Maidan şi totodată i-a fost acordat dreptul de a purta stihar. La 3 februarie 1851, este transferat la bi-
serica din s. Vadul lui Vodă, ţinutul Chişinău. A fost căsătorit cu Ecaterina Siminova. Au avut împreună
trei copii: Ioan, Timotei şi Petru65.
Ilie Marcinschi – se naşte în familia pălămarului Ioan Marcinschi, de naţionalitate rus. Studii semi-
nariale nu a avut. La 26 noiembrie 1840, a fost rânduit pălămar către această biserică iar la 14 iulie 1861,
este rânduit deja în calitate de cântăreţ tot la această biserică. A fost căsătorit cu Anastasia Vasile, având
împreună trei copii: Antonie, Simeon şi Constantin66.
Onisim Stângaci – fiu de dascăl s-a născut în satul Mărcăuţi, ţinutul Orhei. În anul 1878 la 24 no-
iembrie, a terminat trei clase de şcoală duhovnicească din Chişinău, fiind eliberat din cauza stării precare
de sănătate. La 24 septembrie 1888, a fost numit dascăl la biserica din satul Horeşti, ţinutul Chişinău iar la
30 ianuarie 1892, i-a fost acordat dreptul de a purta stihar. Între anii 1892 şi 1895 din cauza stării de sănă-
tate nu şi-a putut exercita funcţia de dascăl. La 24 iunie 1895, a fost rânduit dascăl la biserica din s. Vadul
lui Vodă. A fost căsătorit cu Olga Vasile având împreună nouă copii: Nicolai, Maria, Ioan, Parascheva,
Mihail, Neofit, Petru, Elizaveta şi Ana67.
Gheorghe Timofei Ghilea – se naşte la 7 august 1877. Absolvent al şcolii duhovniceşti din Chişi-
nău. La 13 martie 1909, este numit, de către P.S. Nicodim episcopul Chişinăului, cântăreţ pentru biserica
din satul Goiani, ţinutul Bender iar la 13 decembrie în acelaş an, prin rezoluţia episcopului Nicodim, i-a
fost confirmată slujirea de cântăreţ. În anul 1913, este transferat la biserica din satul Vadul lui Vodă, ţinu-
tul Chişinău. A fost căsătorit cu Nina Constantin, având împreună cinci copii: Boris, Ludmila, Varvara,
Eugenia şi Natalia68.
Alexandru Neghie – A deservit parohia din s. Vadul lui Vodă până la 1 septembrie 1919 când a
fost retras din serviciu. Nu am găsit date când a fost rânduit în calitate de cântăreţ la această parohie69.
62 ANRM. F. 1135, inv. 3, dos. 206, fila 268 v-269 v.

297
Grigorie Ojoga – s-a născut la 25 ianuarie 1890. Absolvent al unei şcoli de cântăreţi. În anul 1911, a
fost numit cântăreţ în parohia satului Covurlui, jud. Cahul, fiind în serviciu încă din anul 191170. A fost
numit cântăreţ în s. Vadul lui Vodă, jud. Chişinău la 1 septembrie 1919, fiind transferat din s. Faraonovca,
jud. Cetatea-Albă71.
Epitropi
Petru Guţu – şi-a exercitat funcţia de staroste începând cu anul 191472.
După prăbuşirea Uniunii Sovietice, biserica din s. Vadul lui Vodă şi-a reluat activitatea pastorală,
slujind neîntrerupt până în ziua de astăzi. Astfel după atâtea încercări întâlnite pe parcursul istoriei, co-
munitatea acestei aşezări a rezistat şi şi-a dus activitatea în timp, cu mici întreruperi, mai mult de 200 de
ani, graţie clerului acestei biserici, odrăslit de pământul mult încercat al Basarabiei.
© BULANCEA Denis
70 Anuarul Arhiepiscopiei Chişinăului, Chiţinău, 1930, p. 46.

72 ANRM. F. 208, inv. 12, d. 217, f. 34 v.
298
LOCAŞELE DE CULT MOZAICE ÎN LEGISLAŢIA IMPERIALĂ RUSĂ

ÎN DECURSUL SECOLULUI AL XIX-LEA. CAZUL SINAGOGII
DIN BĂCIOI, JUD. CHIŞINĂU,GUBERNIA BASARABIA
Alexandr ROITMAN
Summary
This article is devoted to the evolution of the religious life of Jews from Bessarabia, region which, during the
XIXth Century was a part of the Russian Empire. The research is based on several documents from National Archi-
ves of the Republic of Moldova; this gives the possibility to make a deep analysis of particular cases of „Jewish laws”
in Russian Empire, but not only the theoretical part of them but also the process of implementation in Jewish com-
munity. As a case study, is chosen a synagogue from Bessarabia, District Chisinau, village Bacioi. This case shows
the particularities of the bureaucracy in religious matters and in general from Jewish everyday life vital questions
beyond the Pale, under Tsars and Imperial policy.
În articolul dat ne propunem să analizăm procedura de deschidere a unei case de rugăciuni sau si-
nagogi1 în Basarabia în secolul al XIX-lea, drept prototip fiind ales de noi locaşul de cult mozaic din satul
Băcioi. În cercetare ne vom axa pe documentele inedite din Arhiva Naţională a Republicii Moldova, pe
codurile legislative ce se referă exclusiv la populaţia evreiască din Imperiul Rus, ce se referă la acest seg-
ment temporal precum şi unele lucrări monografice ce ating acest topos.
Cu părere de rău, istoriografia Republicii Moldova, nu posedă lucrări care ar trata exhaustiv istoria
şi evoluţia instituţiilor religioase evreieşti din teritoriul dintre Nistru şi Prut. Spre deosebire de cea Sud-
Est Europeană, care a înregistrat o serie de lucrări de acest gen desigur cu referire la spaţiul clasic Balca-
nic, un exemplu în acest sens ar fi lucrarea ce aparţine istoriografiei bulgare elaborată de S. Rajcevskii2, în
care se oferă o perspectivă istorică a locaşurilor de cult a denominării israelite din Bulgaria. O cercetare de
proporţii mai mici, dar destul de documentată, aparţine istoriografiei româneşti contemporane3, din isto-
riografia post-sovietică se remarcă câteva studii, deşi sunt tangenţiale, ca cele a lui I. Korn4, I. Pilat5, I. Ko-
panskij6 precum şi alte contribuţii7. Asemenea studii complete, ca cel bulgar şi românesc, s-ar face nece-
sare şi pentru spaţiul dintre Prut şi Nistru. Ceea ce se înscrie în arealul de cercetare a abordării noastre,
este o analiză a corelaţiei dintre dimensiunea teoretică a legii şi dimensiunea praxiologică a aceleiaşi legi,
analiză care poate fi obţinută pe baza confruntării pasajelor din corpusurile de legi ce se referă la con-
strucţia edificiilor de cult mozaice cu documentele inedite din Arhiva Naţională a Republicii Moldova ce
deţin unele informaţii cu referire la aceeaşi chestiune.
1 Sinagoga din greacă semnifică „adunare”, în ebr. (beit ha kneset), instituţie religioasă centrală a iudaismului; loc destinat rugăciunii
publice şi altor activităţi religioase şi comunitare, care a servit drept prototip pentru instituţii similare în creştinism şi în islam.
2 С. Райчевский, Синагоги и культурное наследие евреев в Болгарии, изд. «Болгарский бестселлер -Национальный музей бол-
гарской книги и полиграфии », София, 2009, 100 p.

3 M. Stanciu, Romanian Synagogues-between west and east (Trends and Tendencies in the synagogal art in Romania ) // Studia Hebraica,
Nr. 8, 2008, p. 110-123.

4 И. Корн, Облик бессарабского еврейства, Изд. «Бейт Бессарабия», Израиль, 2002, 57 p.
5 И.Н. Пилат, Из истории еврейства Moлдовы, Изд. «Картя Молдовеняскэ», Кишинев, 1990, 197 p.
6 Я.М. Копанский, Благотворительные организации евреев Бессарбии в межвоенный период 1918-1940 гг., Изд. „Pontos”, Киши-
нев, 2002, 499 p.

7 A. Roitman, „Evreul iluminat” Markus Gurovici şi situaţia instituţiilor religioase evreieşti din Basarabia către anul 1853 // Conferinţa şti-
inţifică studenţească-„Dezvoltarea cercetării ştiinţifice, promovarea şi cultivarea creativităţii şi a inovării în procesul instruirii aca-
demice”-18 martie 2010, rezumatele comunicărilor, CEP USM, Chişinău, 2010, p.16; Idem, Populaţia evreiască din Basarabia în secolul
XIX // Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova, Seria „Lucrări studenţeşti”, Ştiinţe socioumanistice, CEP USM, Chi-
şinău, 2010, p. 55-58; Idem, Unele consideraţii privind sinagogile oraşului Soroca // Conferinţa ştiinţifică-Politici europene de cercetare şi
inovare:cooperare, idei, oameni şi capacităţi -18 mai 2011, rezumatele comunicărilor, Ştiinţe umanistice şi sociale, CEP USM, Chişi-
nău, 2011, p. 20-21.
299
Populaţia evreiască din Basarabia a cărei prezenţă este atestată intens în documentele oficiale din
secolul XIX a lăsat o urmă semnificativă în toate domeniile etatice şi neetatice a regiunii şi respectiv a Gu-
berniei Basarabia. Datorită instituirii Zonei Evreieşti8 au apărut „două Rusii”- Rusia cu evrei şi Rusia fără
evrei9, menţionează cercetătorul Ă. Flisfiş, Basarabia evident fiind inclusă în Zonă pe motivul poziţiei sale
periferice. În ultimul sfert al secolului al XIX-lea Basarabia era una din cele patru gubernii ale Rusiei
Europene cu o populaţie evreiască considerabilă (12,1%), celelalte fiind după cum urmează: gubernia
Grodnensk-19,7 %, gubernia Podolsk-18,7 % , gubernia Minsk-20,1%10.
Dostoevskij F. M. în reflecţiile sale asupra „Chestiunii evreieşti” vorbea de faptul existenţei evreilor
ca a unui monolit în orice circumstanţe, mai mult ca atât, caracterizând această seminţie în cadrul Imperi-
ului Rus ca un „stat în stat”11, bază pentru acest silogism constituindu-l autocefalia comunităţilor evrei-
eşti şi coeficientul infim al entropiei în cadrul aceloraşi comunităţi. Tot acestui filosof îi aparţine şi afirma-
ţia precum că „evreul fără Dumnezeu nici nu poate fi închipuit”, această fidelitate tradiţiei religioase fiind
una imperativă.
Toate comunităţile evreieşti erau centrate în jurul unei sinagogi precum şi a Kagalului12, până la des-
fiinţarea acestuia în 184413, care reprezenta organul de autoconducere a evreilor din fiecare unitate admi-
nistrativă, fiind desfiinţat din considerentul unei libertăţi prea mari acordate denominării israelite. Infra-
structura comunitară evreiască, indiferent de teritoriul de existenţă includea în sine componenta religi-
oasă, astfel edificiile ca factor arhitectural şi spiritual au fost luate în vizorul legislatorilor ruşi încât legile
elaborate în cadrul cancelariei de stat au căpătat un caracter obligatoriu, precum şi o extrapolare şi apli-
care în toate Guberniile ruseşti14.
8 Trebuie menţionat că Basarabia făcea parte din aşa numită Zonă Evreiească sau Zona de Aşezământ Evreiesc, numită în istorio-
grafia americană The Pale of the Settlement, iar în cea rusă Certa Osedlosty – care reprezenta teritoriul ocupat de 15 gubernii: Basara-
bia, Vilna, Vitebsk, Volânia, Grodno, Ekaterinoslav, Kiev, Covno, Minsk, Movilău, Poltava, Podolia, Taurida, Cherson, Cernigov.
Această „Zonă” a fost introdusă pentru limitarea accesului populaţiei evreieşti în Rusia Centrală, preponderent din cauza concu-
renţei pe care comercianţii evrei o făceau celor ruşi. Apariţia acestei Zone se datorează Împărătesei Rusiei, Ecaterinei a II-a, care a
instituit-o în 1791, formularea iniţială fiind „de a păstra locaţia evreilor acolo unde au locuit până acuma”, în urma unor girări legi-
slative ulterioare această se conturează în acea „Zonă Evreiească” clasică, valabilă pentru secolul XIX. De altfel, „Zona” în sine ser-
vea pentru agravarea „chestiunii evreieşti” ceea ce nu a fost observat de funcţionarii ruşi, mai mult ca atât această agravare era le-
gată de specificului procesului de migraţie printre evreii aşkenazi din Europa Centrală şi Est, aceştia preferau destinaţii în care deja
existau comunităţi evreieşti prestabilite, imigranţii tindeau spre alegerea acelor locaţii în care găseau pe cineva dintre rudele sale
sau prietenii de odinioară.
9 Э. Флисфиш, Кантонисты, Изд. «Effect Publishing», Tel-Aviv, 1980, p. 91.
10 В.С. Зеленчук, Население Бессарабии и Поднестровья в XIX веке, Изд. «Штиинца», Кишинев, 1979, p. 206.
11 Ф.М. Достоевский, Еврейский Вопрос, disponibil pe http://www.hrono.ru/statii/2009/dost_evr.php. (04.02.2011).
12 Organ administrativ de autoconducere a comunităţilor iudaice, a cărui autocefalie se baza pe principii strict religioase.
13 В.О. Леванда, Полный Хронологический Сборник Законов и положений касающихся евреев, от Уложения Царя Алексея Михайло-
вича до настоящего времени, от 1619 до 1873. Извлечение из Полных Собраний Законов Российской Империи (în continuare:
ПХСЗПЕ), СПб., 1874, № 496, p. 590.
14 Rolul sinagogii în viaţa unui evreu este incontestabil unul primordial, aceasta o demonstrează şi istoricul acestei instituţii. Deşi
unele surse (Iosefus, Filon, Noul Testament, Talmudul şi arheologia) atestă existenţa sinagogii ca instituţie stabilă încă din primul
secol al erei actuale, originile sale nu sunt încă bine definite. Surse relativ tardive, precum Midraşul, (Ial. Ex. 408), Noul Testament
(Fapte 15, 21) şi Iosefus (Contra lui Apion 2, 175) i-au atribuit înfiinţarea acestei instituţii lui Moise. Dar aceasta nu este decât o în-
cercare omiletică de a-i plasa originea într-un trecut mai îndepărtat. Mulţi învăţaţi socotesc că evenimentele care au dus la apariţia
sinagogii trebuie situate în epoca exilului din Babilon (după 586 î.e.n.). Potrivit acestor istorici, exilaţii se întâlneau din când în când,
poate în fiecare Şabat, pentru a se consola de pierderea ţării, pentru a studia Scrierile sfinte şi, poate, pentru a se ruga. Ca dovadă,
se citează pasaje din Ezechiel, profetul exilaţilor, care evocă întrunirea bătrânilor (Ezec. 8, 1; 14, 1; 20, 1). Talmudul (Meg. 29a) vede
o referire directă la sinagogile din Babilonia în Ezec. 11, 16: “Aşa a spus Domnul, Dumnezeu: Deşi i-am depărtat printre neamuri,
deşi i-am risipit prin ţări, totuşi am fost un sanctuar pentru ei în ţările în care au intrat.” Mai târziu, termenul “sanctuar” a fost
adeseori folosit pentru a desemna o sinagogă. Alte teorii situează originea sinagogii în epoca Primului Templu sau în epoca elenis-
tică sau în perioada Haşmoneilor. Dar toate sursele converg spre secolul I, ca dată de la care sinagoga apare ca o instituţie bine sta-
bilită, atât în Israel cât şi în diasporă. Când exilaţii din Babilonia s-au întors şi a fost sfinţit noul Templu, sinagogile sau protosinago-
gile s-au răspândit probabil în Ereţ Israel. Mişna vorbeşte de o sinagogă chiar alături de Templu (Sota 7, 7-8; Ioma 7, 1). Talmudul
din Ierusalim (Meg. 3, 1) menţionează existenţa a 480 de sinagogi la Ierusalim în epoca distrugerii celui de-al Doilea Templu, iar
altă sursă (Ket. 105a) vorbeşte de 394. Totuşi, în diaspora, sinagogile s-au dezvoltat cu siguranţă mai puternic decât în Ereţ Israel.
Prima mărturie concretă despre construcţia unei sinagogi provine din Egipt, din secolul al III î.e.n. Filon (secolul I) vorbeşte despre
sinagogile din Roma, a căror existenţă a fost confirmată de arheologie; cartea Faptele Apostolilor vorbeşte despre Pavel, care a pre-
dicat în sinagogi la Damasc, în Asia Mică şi în Cipru. Talmudul menţionează sinagoga din Alexandria (distrusă în timpul revoltei
contra romanilor în 115-117 e.n.). Se ştie că existau sinagogi antice în diferitele comunităţi ale Mediteranei. Spre sfârşitul secolului I
300
Pe parcursul secolului al XIX-lea evreii au suferit o serie de „pogromuri legislative” cum se exprimă
John Doyl Klier15, legi care limitau drepturile evreilor şi contribuiau la incluziunea lor mai rapidă, după
cum considerau birocraţii ruşi, în societatea civilă din Rusia. De facto aceste legi urmăreau cu totul o altă
dimensiune şi anume cea a asimilării treptate, dar rapide a „evreilor ruşi16”, o politică care a dat roade
deja în ultimul sfert al secolului al XIX-lea17. Majoritatea evreilor erau adepţii cultului mozaic, iar gradul
lor de religiozitate era foarte înalt, fapt ce se observă din simpla analiză cantitativă a instituţiilor religioase
evreieşti din Basarabia.
În 1774 la Chişinău a fost fondată prima Hevra Kadişa (Frăţia Sfântă) în teritoriul Pruto-nistrean, acti-
vitatea acesteia se rezuma la oficierea ritualului funerar pentru evreii care nu aveau rude sau care nu şi-
au agonisit mijloacele necesare pentru „ultimul drum”18. Din statutul acestei frăţii aflăm şi numele evrei-
lor -„pioneri”, stabiliţi la Chişinău. Din datele pe care le posedăm, aflăm că printre primele Sinagogi de
pe teritoriul dintre Nistru şi Prut a fost sinagoga (Groishe Shil) din Soroca construită în 177819, istoricul
acesteia fiind o temă de cercetare aparte. Către sfârşitul secolului XVIII, deja se observă tendinţe de extin-
dere comunitară calitativă şi cantitativă a factorului evreiesc.
Populaţia evreiască a înregistrat o creştere fulminantă în decursul secolului al XIX-lea, astfel în
1812 în Basarabia erau 20 000 de evrei20, în 1835 numărul lor a crescut până la 42.360 persoane21, către
e.n., oriunde trăiau evreii, ei aveau sinagoga lor şi această instituţie avea să fie vitală pentru supravieţuirea poporului după distru-
gerea Templului şi pentru reconstruirea vieţii evreieşti. După dărâmarea Templului, sinagoga a dobândit un rol central în viaţa ev-
reiască. Unele rituri ale Templului au fost transferate sinagogii pentru a asigura continuitatea, iar altele au fost interzise anume
pentru a sublinia deosebirea dintre cele două instituţii. Rugăciunea a luat locul jertfelor şi au fost fixate slujbe corespunzând daru-
rilor comunitare regulate, care nu mai puteau fi aduse la Templu. Formele şi riturile instaurate în acea epocă s-au menţinut până în
prezent. Spre deosebire de Templu, unde riturile se desfăşurau sub egida preoţilor în interiorul Sanctuarului, singura condiţie ne-
cesară pentru funcţionarea sinagogii era un cvorum (minian) de zece bărbaţi iar slujbele puteau fi prezidate de orice laic. Astfel,
trecerea de la Templu la sinagogă a marcat o transformare istorică a rolului jucat de individ în cadrul ritului. Fenomenologia relaţi-
ei omului cu Dumnezeu devenea mai personalizată; ea era mai puţin legată de participarea la o colectivitate, deşi cultul comunitar
în sinagogă împiedica individualizarea totală a riturilor. În măsura în care iudaismul are dimensiuni etnice, comunitare şi culturale
care nu sunt direct ancorate în liturghie, sinagoga şi-a asumat funcţii suplimentare. În cursul istoriei ea a făcut acest lucru cu ac-
cente diferite, de la o epocă la alta. Halaha şi Hagada acordă amândouă o importanţă deosebită sinagogii. Se consideră că toate
sinagogile se împărtăşesc din sfinţenia Templului, că toate sunt părţi din Ereţ Israel şi că, la sfârşitul vremurilor, vor fi toate trans-
portate în chip miraculos în Ţara Sfântă. (Meg. 29a). Halaha defineşte această sfinţenie printr-o legislaţie specială. Frivolitatea, bâr-
fa, vorbăria erau interzise. Nu era voie să mănânci ori să dormi într-o sinagogă, cum se putea face într-un bet midraş (casă de stu-
diu). Drept urmare, unele sinagogi au fost construite din capul locului cu statutul de sală comunitară, pentru a permite aceste acti-
vităţi. Chiar şi în comunităţile în care bărbaţii nu umblau tot timpul cu capul acoperit, s-a luat obiceiul de a-şi acoperi capul în inte-
riorul sinagogii. Sfinţenia sinagogii persistă, chiar dacă locaşul nu mai este folosit sau este ruinat. Vânzarea unei sinagogi nu este
permisă decât în împrejurări specifice şi necesită în general consultarea unei autorităţi halahice competente. Cele mai vechi struc-
turi existente, care erau folosite ca sinagogi, se găsesc în Ereţ Israel şi au fost scoase recent la lumină de către arheologi. Le găsim la
Masada, în deşertul Iudeii, la Herodion, la sud de Ierusalim, şi la Gamla, pe platoul Golan. Toate datează dinaintea distrugerii
Templului din anul 70 e.n. Resturi de sinagogi din această perioadă au fost descoperite şi în diaspora. Cele mai vechi se găsesc în
Grecia şi în Asia Mică. Printre cele mai impresionante, se pot cita sinagoga din Sardis, în Turcia occidentală, un edificiu de 122 m
lungime, care putea adăposti o mie de credincioşi; cea de la Dura Europos, în Siria (terminată în anul 244 e.n.), ai cărei pereţi sunt
acoperiţi cu 58 de reprezentări de scene biblice; în sfârşit, cea de la Hamam-Lif, în Tunisia, al cărei mozaic central este expus la Mu-
zeul Brooklyn din New York. În secolul al XIX-lea, iudaismul reformat a adus inovaţii importante. Influenţate în parte de bisericile
vremii, sinagogile reformate, denumite temple, erau în general clădiri impunătoare, bine echipate şi bogat mobilate. Au fost intro-
duse orgi iar partea rezervată femeilor a fost definitiv înlăturată. S-a pus accentul pe decor şi pe valorile estetice. În majoritatea
sinagogilor reformate nu se cerea nici bărbaţilor nici femeilor să-şi acopere capul. Estrada lectorului nu se mai găsea în centrul edi-
ficiului, ci în spaţiul din faţa chivotului (modificare adoptată şi în multe sinagogi ortodoxe). În diaspora, apartenenţa la o sinagogă
este unul din mijloacele principale de identificare evreiască şi mulţi evrei se alătură unei sinagogi, chiar dacă nu asistă regulat la
slujbe. Dimpotrivă, în Israel, identitatea evreiască se poate exprima în numeroase alte feluri, de aceea rolul sinagogii în calitate de
centru comunitar este minim, ea servind aproape exclusiv ca loc de rugăciune şi de studiu religios (Dicţionar enciclopedic al iudais-
mului-versiunea electronică).
15 Apud Дж. Д. Клиер, Россия собирает своих евреев. Происхождение еврейского вопроса в Росси:1772-1825, изд. «Мосты культу-
ры» и „Gesharim”, Москва-Jerusalem, 2000, p. 7.

16 Folosim această sintagmă conform tradiţiei istoriografiei ruse care utilizează termenul de «русские евреи».
17 A. Roitman, Populaţia evreiască din Basarabia în secolul XIX // Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova, Seria „Lucră-
ri studenţeşti”, Ştiinţe socioumanistice, CEP USM, Chişinău, 2010, p. 55-58.

18 Izvoare şi mărturii referitoare la evreii din România, Ed. „Hasefer”, Bucureşti, 1988,vol. II, partea 2, p. 419-424.
19 Arhiva Naţională a Republicii Moldova (în continuare: ANRM). Fond 1393, inventar 1, dosar 15, fila 4.
20 Z. C. Arbure, Basarabia în secolul XIX, Ed. „Litera”, Chişinău, 2001, p. 94.
21 L. Roman, R.Ş. Vargatti, Studii de demografie românească, Ed. „Sinaia”, Bucureşti, 2002 , p. 207.
301
1858 au ajuns la un număr de 78 75122, în 1863 numărul populaţiei evreieşti a atins cifra de 93 59023, iar
din „Datele statistice cu privire la numărul evreilor şi a caselor de rugăciuni pentru gubernia Basarabia
către anul 1889”, aflăm că în Orhei locuiau 10 462 de evrei, la Ismail erau 6 267 evrei, la Ackerman 4 844
evrei, la Soroca locuiau 19 954 evrei, la Otaci 5 593 de evrei, la Hotin circa 24 549 evrei, în oraşul Chişinău
39. 803 evrei, iar în suburbiile Chişinăului 4 891 evrei. Numărul total al populaţiei evreieşti, estimat la acel
moment fiind de 116 327 persoane24.
Ca rezultat a creşterii numărului populaţiei evreieşti în Basarabia, s-a intensificat şi procesul con-
strucţiei de locaşurile de cult, în urma acestui fapt în documentele vremii se observă în abundenţă demer-
suri de genul celui care va fi analizat mai jos, iar legislaţia rusă a iniţiat măsuri concludente pentru a ţine
sub control clerul evreiesc şi instituţiile religioase mozaice, lucru confirmat şi de studiul lui A. A. Golden-
vejzer care arăta că în Imperiul Rus către anul 1917 existau 140 de legi ce se refereau exclusiv la interdic-
ţiile pentru evrei. Conform autorului aceste legi ar fi putut constitui „un cod al nedreptăţii” (kodeks bes-
paravjia)25.
Rabinul oraşului Chişinău, Blumfeld I., pe data de 14 august 1874 a înaintat un demers spre autori-
tăţile guberniale pentru deschiderea unei sinagogi, demers, care la rândul său i-a parvenit din partea ev-
reilor satului Băcioi, cu următorul conţinut: „Am onoare de a prezenta, către Administraţia Gubernială,
un demers încredinţat mie din partea unor evrei-posesori a ocinii Triesteni26 - Leiba şi Volko Ăidelman şi
a locuitorilor satului Băcioi, din ţinutul Chişinău în număr de douăzeci de persoane. Cu această ocazie
consider că ţine de datoria mea sfântă să adaug că acest demers din partea evreilor susnumiţi cu motivele
înşirate, mi se pare destul de întemeiat şi trebuie luat în vedere27”.
Conform legislaţiei existente în Imperiul Rus începând cu anul 1835, toţi evreii care permanent se
adună într-o anumită sinagogă reprezintă obştea religioasă, în cazul sinagogii din Băcioi aceştia au fost:
1. „Iona Mihel(evici) Opsenberg
2. Volco Leib(ovici) Ăidelman
3. Şmuel Duvid(ovici) Kofman
4. Motl Şliomo(vici) Kogan
5. Volco Motel(evici) Kogan
6. Moişe Iankel(evici) Holazar
7. Seni Haim(ovici) Beloţerkovski
8. Iţka Peiseh(ovici) Largman
9. Iţik Meer(ovici) Vatoşinik
10. Iosif Duvid(ovici) Finkel
11. Moşco Faivel(evici) Zisman
12. Iankel Berko(vici) Zelminovici
13. Leiba Vole(vici) Ăidelman
14. Ghedalia Şmul(evici) Presman
15. Abram-Aizik Iankel(ev)[ici] Miakelevici
16. Meer Herş(cov)[ici] Şvarţbarg
17. Duvid Duvid(ov)[ici] Koifman
18. Abram Iosif(ov)[ici] Munis
19. Berko Iosif(ov)[ici] Broitman
20. Ihil Haim(ov)[ici] Boşoischii
21. Oizer Duvid-Iţ[i]k(ov)[ici] Moldaver” 28.
22 C. King, Moldovenii: România, Rusia şi politica culturală, Ed. „ARC”, Bucureşti, 2002, p. 23.
24 ANRM. F. 6, inv. 5, dos. 207, filele 27, 27 verso, 28.
25 А.А. Гольденвейзер, Правовое положение евреев в России // Книга о русском еврействе от 1860-х годов до революции 1917 г.,
Изд. «Гешарим» и «Мосты культуры», Иерусалим-Москва, 2002, p. 115.

26 În original în limba rusă este menţionată ca «вотчина Трiестены», presupunem că aceasta este actualul sat Străisteni din com-
ponenţa comunei Băcioi din sectorul Botanica, municipiul Chişinău.

27 ANRM. F. 6, inv. 5, dos. 49., fila. 1.
28 Ibidem, fila 2 verso.
302
Fiecare trei ani, au loc alegerile Direcţiunii Religioase, candidaţii fiind membrii comunităţii. Direcţiu-
nea este formată din Erudit, un Casier şi Epitrop, membrii sinagogii din Băcioi nu au realizat alegeri pen-
tru a forma o asemenea Direcţiune, putem însă presupune că aceasta a fost formată din Iona Mihel(evici)
Opsenberg (fiul unui negustor şi cel care a formulat şi a scris demersul - R. A.) şi cei doi proprietari ai ocinii
Trăisteni - Leiba şi Volko Ăidelman.
Urmărind actele legislative existente aflăm că, rezultatele alegerilor petrecute se anunţă autorităţilor
orăşeneşti şi se depun la Administraţia Gubernială pentru aprobare. Membru al direcţiunii este în mod
obligatoriu şi rabinul, care, cu acordul obştii poate să-şi ia asupra sa rolul de erudit, în cazul de faţă nu se
cunoaşte nimic despre existenţa unui rabin în Băcioi. Direcţiunile religioase sunt responsabile de amenaja-
rea interioară şi exterioară a sinagogii, precum şi de instituţiile de binefacere în caz că acestea sunt ampla-
sate în aceeaşi clădire29. O altă responsabilitate a direcţiunii este de a chema enoriaşii la citirea Torei, însă
decizia de a invita sau de a alunga un Kantor aparţine doar majorităţii enoriaşilor.
Prin urmare fiecare sinagogă îşi avea propria obşte religioasă, numărul obştilor era direct proporţio-
nal cu cel al sinagogilor, un specific al secolului al XIX-lea a fost că toate obştile dintr-o anumită aşezare nu
pot forma o obşte religioasă unică30. Încă din 1835 se stipula în actele legislative faptul că evreii nu pot fi
constrânşi de nimeni în oficierea rugăciunilor obşteşti în nici un fel31.
În această ordine de idei şi motivul întemeierii unei sinagogi trebuia să fie unul pertinent, evreii din
Băcioi l-au formulat în următorul fel: „Aflându-ne în întreţinere din casele lui Leiba şi Volko Ăidelman,
în calitatea lor de posesori a ocinii Triesteni la o verstă de satul Băcioi, fiind mai mult de 20 de oameni, nu
putem să lipsim de aici în zilele de sărbători şi să ne deplasăm în oraş, pentru a îndeplini ritualurile religi-
oase ca să nu expunem pericolului copiii noştri minori şi întreaga noastră proprietate, din acest motiv ru-
găm: Să se dispună, în virtutea cauzelor menţionate mai sus, să ni se permită să ne adunăm Sâmbetele şi
în zilele de sărbătoare într-o încăpere anumită în satului Băcioi, din ţinutul Chişinău32, spre oficierea ritu-
alurilor cultului religios”33.
În cadrul Zonei Evreieşti casele de rugăciune şi şcolile religioase evreieşti pot fi deschise doar cu per-
misiunea autorităţilor guberniale, anume din această cauză rezoluţia asupra demersului evreilor din Bă-
cioi a fost semnată de Gubernator, pe 31 august 187434: „Dispunem să se permită revendicatorilor efectu-
area slujbelor religioase, conform cu legea „Despre Ocârmuirea pentru Chestiunile Spirituale ale Evre-
ilor”35 în una din casele solicitanţilor din satul Băcioi, iar clădirea aceasta să se considere o casă de rugă-
ciune temporară, cu condiţia însă ca în această clădire să nu fie depozitate şi să nu se afle alte lucruri de-
cât cele necesare pentru rugăciune, şi ca în aceasta sub nici un pretext să nu se petreacă întâlniri de orice
gen în afară de oficierea cultului religios şi a rugăciunii, iar răspunderea pentru controlul executării celor
expuse mai sus este numită Ocârmuirea Ţinutului Chişinău”36.
În localităţile unde numărul caselor evreieşti nu este mai mare de treizeci, se permite deschiderea
unei şcoli religioase, iar în acelea unde acestea depăşesc cifra de optzeci, se permite deschiderea unei case
de rugăciuni. Numărul minim de case evreieşti37 necesare pentru ambele cazuri nu este indicat, însă Sena-
tul a specificat că sunt necesare minimum 12 case, această cotă fiind valabilă şi în cazul unor eventuale
alegeri. Însăşi demersul pentru amenajarea unei şcoli religioase/sinagogi trebuie să parvină de la întrea-
ga obşte, şi nu de la un singur evreu sau o parte din evrei din localitatea urbană sau rurală38, dacă e să
extrapolăm legea asupra cazului cercetat putem, cu multă convingere, afirma că existenţa unui număr de
20 de bărbaţi presupune şi existenţa a minimului necesar de familii, deci nu a fost în principiu nici un fel
de încălcare a normelor legale.
29 Я.И. Гимпельсон, Л.М. Брамсон, Законы о евреях. Систематический обзор действующих законоположений о евреяхъ с разъесненiями
Правительствующаго Сената и Центральных правительственных установлений, Изд. «Юриспруденцiя», Петроград, 1915,ч. II, p. 711.
30 Ibidem, p. 712.
31 Ibidem, p. 713.
33 Ibidem.
35 În original sună «Управление Духовных Дел Евреев».
36 În original ar fi «Кишиневскому Уездному Правлению».
37 Sub termenul „case evreieşti” utilizat în lege se subînţeleg familiile evreieşti sub formă de unităţi fiscale şi nu numărul caselor în plan arhitectural.
38 Я.И. Гимпельсонъ, Л.М. Брамсон, op. cit., p. 713-714.
303
Sinagogile trebuie să fie amplasate la o distanţă anumită de la bisericile creştine39. Ca şi bisericile,

sinagogile trebuie amplasate la o distanţă considerabilă de hanuri şi alte edificii cu aceeaşi destinaţie.
Această impunere legislativă derivă din practica tristă a aşezărilor/satelor din guberniile ruse în care am-
bele „instituţii” erau în vecinătate nemijlocită. Iată ce aflăm din memoriile călătorului rus V.I. Kelsiev care
a descris viaţa cotidiană a evreilor din Moldova de peste Prut şi Galiţia, mărturii ce pot fi extinse şi asupra
spaţiului ce ne interesează, aducem un citat din lucrarea sa: „În satul galiţian, printre cocioabele date cu
var, sunt doar două clădiri de piatră - biserica şi cârciuma, prima de cele mai dese ori din lemn, iar a doua
din piatră. Printre holopii „albi” sunt doar doi oameni negri: preotul şi cârciumarul, primul slujitorul al
moralei, cel de-al doilea slujitor al desfrâului40. ... Sărmanul preot face tot posibilul ca să depărteze popo-
rul de beţie, beţia care îi face pe oameni să cheltuiască banii agonisiţi cu atâta greu şi să-i dea evreilor. Du-
minică de duminică el propovăduieşte enoriaşilor, până când cei mai bătrâni realizează că preotul are
dreptate, precum că, vodka cu adevărat distruge poporul şi fondează Societatea Sobrietăţii...41”. În spusele
călătorului rus vedem justificarea legislaţiei aparent inutile şi ambigue, observându-se rolul negativ pe
care-l jucau aceste instituţii printr-o amplasare proximă.
Legislaţia cu privire la deschiderea locaşurilor de cult de către evrei în Imperiul Rus era în primul
rând foarte dură, pe de altă parte foarte variabilă, dovadă fiind faptul că deseori funcţionarii ruşi nu cu-
noşteau „litera legii” şi erau nevoiţi să se consulte cu autorităţile centrale. Gubernatorul Basarabiei în anul
1903, S.D. Urusov, a caracterizat legislaţia rusă în privinţa evreilor ca un proces de interminabilă pierdere
şi obţinere inopinată a unor sau altor drepturi42.
O lege care stipula locaţia construcţiilor sinagogilor şi hederilor în raport cu locaşurilor de cult creşti-
ne, apare în 1844, mai concret pe 26 iunie şi conform acesteia sinagogile care se aflau pe aceeaşi stradă cu
bisericile creştine trebuie construite la o distanţă de 100 de sajine (216 metri), iar dacă pe străzi diferite la
50 sajine (108 metri), în acest fel toate sinagogile care nu corespundeau standardelor stabilite trebuiau în-
chise43. Nu se cunoaşte dacă s-a ţinut cont de stipulările legii în cazul sinagogii din Băcioi, dar este cert
faptul că aceasta a fost adusă la cunoştinţa funcţionarilor din Basarabia.
Moment care ar demonstra insistenţa gestionării diverselor fapte interne a minorităţilor religioase
din Basarabia şi întreg Imperiul Rus ar fi „Corespondenţa dintre Administraţia Gubernială şi Gubernatorul Ge-
neral al Basarabiei şi Novorosiei despre corectitudinea oficierii rugăciunilor pentru Ţar” din perioada 3 iulie-1 au-
gust 1855. Din acesta aflăm că încă pe 19 februarie 1847, a fost trimisă o circulară cu referire la faptul că
trebuie să fie vegheată cu stricteţe citirea rugăciunii pentru Împărat şi Familia Imperială de către evrei în
cadrul rugăciunii obşteşti, iar cei care nu se vor conforma legii să fie pedepsiţi juridic44.
Pentru ca populaţia evreiască din Gubernia Basarabia să simtă deasupra sa atotputernicul Împărat, ace-
sta i-a impus la citirea rugăciunii pentru familia Împărătească şi pentru Împărat, exemplu clasic al politicii Im-
periale. Dacă autorităţile se implicau chiar şi în formularea textului rugăciunilor, devine foarte clară şi imixtiu-
nea acestora în toate aspectele religioase mai cu seamă şi în cel al construcţiei locaşurilor religioase.
Astfel, deschiderea sinagogilor pe domeniile private, este permisă doar cu acordul stăpânului ace-
stuia , în cazul nostru însăşi posesorii ocinii semnează demersul expediat Rabinului din Chişinău: „Pose-
45
sorul ocinii Triesteni (1 verstă46 depărtare de satul Băcioi), Ţinutul Chişinău, reprezentanţii micii burghe-
zii (meşceane) Leiba Volev şi Volco Leibov Ăidelman şi alţi evrei care au semnat mai jos-locuitorii satului
Băcioi”47.
Dacă însă se construieşte o sinagogă nouă, atunci construcţia se execută doar după planul şi faţada
aprobată a priori, nerespectarea acestui principiu duce la răspundere penală conform legii, şi anume prin
amendă48. Sinagoga din Băcioi nu a fost plasată într-un edificiu nou, ci în una din casele private ale evrei-
39 Я.И. Гимпельсонъ, Л.М. Брамсон, op. cit., p. 713-714.

40 В.И. Кельсиев, Путеществие по Галичине и Молдавии, Изд. «Типография Литвак В. Р.», СПб, 1868, p.202.
41 Ibidem, p. 233.
42 С.Д. Урусов, Записки Губернатора, Изд. «В. М. Саблина», Москва, 1907, p. 295.
43 ПХСЗПЕ, № 496, p. 569.
45 Я.И. Гимпельсон, Л.М. Брамсон, op. cit., p. 714.
46 Conform unităţilor de măsură utilizate în Imperiul Rus în secolul XIX, 1 vesrtă este egală cu 1.0688 Km.
48 Я.И. Гимпельсон, Л.М. Брамсон, op. cit., p. 714.
304
lor, deci nu a fost nevoie de aprobarea planului clădirii. Într-un alt caz, la deschiderea unei şcoli religioase
la Chişinău în perioada 16 iulie-20 august 1874 în casa particulară Haiei Ruhlea Vaserman, conform testa-
mentului decedatei din 1873, planul clădirii a fost anexat49.
Demersul pe care avem ocazia de a-l studia este un efect al procesului birocratic sporit, de care s-a
dat dovadă în Basarabia în secolul al XIX-lea, căci conform unui alt articol din lege adunările obşteşti ale
evreilor pentru rugăciune50, nu sunt premise în alt loc decât cel autorizat de Administraţia Gubernială, în
caz de încălcare a acestei legi se va impune o amendă până la 300 de ruble51.
Din cele expuse ajungem la următoarele concluzii cu caracter general. În primul rând, instituţiile
religioase ale evreilor au avut în Basarabia o răspândire foarte largă, în al doilea rând, aceste instituţii rep-
rezentau nucleul (The Core) obştilor evreieşti, fie din zona urbană, fie din cea rurală, în al treilea rând, a
existat o legislaţie specifică a întemeierii, funcţionării şi desfiinţării acestora, factor ce aducea o oarecare
ordine în construcţia şi evoluţia acestor edificii de cult.
Concluziile particulare ar fi, după părerea noastră, mai reprezentative şi ar aduce posibilitatea de-
monstrării disonanţei sau a armoniei dintre practica şi teoria legislativă. Astfel trebuie din start să menţio-
năm că existenţa demersului în sine ca document demonstrează că în cazul întemeierii sinagogii din Bă-
cioi s-a urmat procedura legală. Deşi conform legii existente demersul trebuia îndreptat spre autorităţile
guberniei şi deci spre Gubernator, s-a procedat altfel, înmânând scrisoarea Rabinului din Chişinău Blum-
feld, în speranţa, credem noi, că avizul pozitiv al Rabinului ar fi adus rezultatul scontat (până la urmă ast-
fel şi a fost), acesta, la rândul său, a expediat demersul spre autorităţile abilitate.
Documentul ne oferă posibilitatea înaintării unor judecăţi concludente, deşi legea specifică faptul că
pentru a deschide o sinagogă e nevoie de semnăturile tuturor membrilor unei obşti, în demers sunt pre-
zente doar numele a 21 de persoane şi a Rabinului de Chişinău, deşi nu ne este cunoscut numărul locui-
torilor Ocinii Triesteni (Străisteni), presupunem că nu toţi enoriaşii ipotetici au semnat demersul. S-a ţinut
cont şi de faptul că un edificiu de pe proprietatea de pământ privată poate obţine statutul de sinagogă
doar cu acordul proprietarului, în cazul nostru a doi proprietari, a tatălui şi a fiului (presupunerea despre
gradul de rudenie aparţine autorului) Volko şi Leiba Ăidelman, ambii fiind semnatari ai demersului şi
deci automat autorizând acordarea statului de sinagogă edificiului de pe teritoriul ocinii sale.
Motivul indicat de către evreii din Băcioi, pentru deschiderea unei sinagogi este unul destul de înte-
meiat, cum se observă şi din avizul pozitiv a lui Blumfeld, deşi legislaţia nu specifică motivele concrete
ale tentativelor de deschidere a unei sinagogi, în rezoluţie motivul invocat are priză şi funcţionarul apara-
tului administrativ permite deschiderea sinagogii.
Nu s-a ţinut cont de faptul specificităţii amplasării edificiilor de cult, cât a acelor creştine, atât şi a
celor mozaice, căci conform legii, primo: acestea trebuie construite/amplasate la o distanţă anumită de
alte edificii de cult, şi secundo: distanţa de la hanuri şi cârciumi trebuiea să fie la fel respectată, ne referim
desigur nu la dimensiunea practică pe care din păcate nu o cunoaştem, ci la dimensiunea pe care o stipu-
lează rezoluţia, în care, acest factor nu este specificat. Nu a fost inspectat nici numărul caselor evreieşti
existente în localitate, posibil considerându-se că un număr de 20 de evrei (bărbaţi) ar constitui 20 de fa-
milii complete.
În linii generale se poate vorbi, cu unele rezerve, despre un model etalon al modalităţii de deschi-
dere a unei sinagogi în Basarabia. Confruntând aspectele legislative cu cele practice am avut posibilitate
de a evidenţia noi aspecte ale istoriei religioase a evreilor din Basarabia ca a unui singur proces monolit şi
complex, în tendinţa de a demonstra un caracter comun al obştilor religioase evreieşti din Basarabia pre-
cum şi specificitatea lor.
Problema evoluţiei instituţiilor religioase evreieşti din Basarabia şi întreg Imperiul Rus se face un
obiectiv imperativ în cercetările noastre ulterioare, precum şi identificarea a noi aspecte şi particularităţi a
evreilor Basarabeni, despre care se vorbeşte deseori foarte mult şi neîntemeiat dar se cunoaşte prea puţin.

50 În legislaţia rusă se consideră o adunare obştească a evreilor pentru rugăciune, adică «Обществееное богослужение Евреев»,
adunarea lor la Chivot (se are în vedere dulapul în care se ţin sfintele scripturi), cu existenţa în el a celor cinci cărţi a lui Moise
(Tora), precum şi participarea a zece persoane cu o vârstă împlinită de 13 ani la această rugăciune, în ebraică Minian.
51 М.И. Мышъ, Руководство к Русским Законам о Евреяхъ, Изд. «Типография И. Бенке», 1914, стр. 77; Я.И., Гимпельсон, Л.М.
Брамсон, op. cit., p. 715.
305
Sperăm ca acest studiu introductiv să deschidă o nouă epocă in studierea istoriei evreilor basarabeni şi să
trezească interesul altor cercetători pentru această temă, direcţionând discuţia pe făgaşul stringenţei stu-
dierii „minorităţilor dublu dispărute”52.
Documentul integral:
/13 august 1874/
„Către Administraţia Guberniei Basarabia,
Am onoare de a prezenta, către Administraţia Gubernială, un demers încredinţat mie din partea unor evrei-
posesori a ocinii Triesteni53 - Leiba şi Volko Ăidelman şi a locuitorilor satului Băcioi, din ţinutul Chişinău în număr
de douăzeci de persoane. Cu această ocazie consider că ţine de datoria mea sfântă să adaug că acest demers din partea
evreilor susnumiţi cu motivele înşirate, mi se pare destul de întemeiat şi trebuie luat în vedere. Rabbinul Orăşănesc
I. Blumfeld54. Posesorul ocinii Triesteni (1 verstă55 depărtare de satul Băcioi), Ţinutul Chişinău, reprezentanţii micii
burghezii (meşciane) Leiba Volev şi Volco Leibov Ăidelman şi alţi evrei, care au semnat mai jos, locuitori ai satului
Băcioi, roagă următoarele: Aflându-ne în întreţinere din casele lui Leiba şi Volko Ăidelman, în calitatea lor de pose-
sori a ocinii Triesteni la o verstă de satul Băcioi, fiind mai mult de 20 de oameni, nu putem să lipsim de aici în zilele
de sărbători, astfel nu ne putem deplasa în oraş, pentru a îndeplini ritualurile religioase ca să nu expunem pericolu-
lui copiii noştri minori şi întreaga noastră proprietate, din acest motiv rugăm: Să se dispună, în virtutea cauzelor
menţionate mai sus, să ni se permită să ne adunăm Sâmbetele şi în zilele de sărbătoare într-o încăpere anumită în sa-
tului Băcioi, din ţinutul Chişinău56, spre oficierea ritualurilor cultului religios. Pentru transmiterea spre Admini-
straţia Guberniei Basarabia prin Rabinul Gubernial din Chişinău. Acest demers a fost întocmit şi scris de către fiul
negustorului Iona Mihel(evici) Opsenberg, cei care au semnat documentul au fost57:
1. Volco Leib(ovici) Ăidelman.
2. Şmuel Duvid(ovici) Kofman
3. Motl Şliomo(vici) Kogan
4. Volco Motel(evici) Kogan
5. Moişe Iankel(evici) Holazar
6. Seni Haim(ovici) Beloţerkovski
7. Iţka Peiseh(ovici) Largman
8. Iţik Meer(ovici) Vatoşinik
9. Iosif Duvid(ovici) Finkel
10. Moşco Faivel(evici) Zisman
11. Iankel Berko(vici) Zelminovici
12. Leiba Vole(vici) Ăidelman
13. Ghedalia Şmul(evici) Presman
14. Abram-Aizik Iankel(ev)[ici] Miakelevici
15. Meer Herş(cov)[ici] Şvarţbarg
16. Duvid Duvid(ov)[ici] Koifman
17. Abram Iosif(ov)[ici] Munis
18. Berko Iosif(ov)[ici] Broitman
19. Ihil Haim(ov)[ici] Boşoischii
20. Oizer Duvid-Iţ[i]k(ov)[ici] Moldaver”.
Gubernatorul Basarabiei a semnat pe 31 august 1874 următoarea rezoluţie: „În conformitate cu demersul
evreilor posesori a moşiei Triesteni din satul Băcioi a ţinutului Chişinău şi a altor locuitori în număr de 20 de per-
soane, cu referire la efectuarea slujbelor religioase în zilele de sărbătoare în una din casele satului Băcioi, din cauza
faptului că acest sat se găseşte la o distanţă considerabilă de locurile în care există sinagogi şi case de rugăciuni, în
baza avizului pozitiv al Rabinului Orăşănesc din Chişinău-Blumfeld, conform căruia, demersul are o bază solidă şi
întemeiată – Dispunem să se permită revendicatorilor efectuarea slujbelor religioase, în conformitate cu legea „Des-
52 W. Benz, B. Mihok, Holocaustul la periferie, Editura „Cartier”, Chişinău, 2010, p. 358.

53 În original în limba rusă este menţionată ca «вотчина Трiестены», presupunem că aceasta este actualul sat Străisteni din
componenţa comunei Băcioi din sectorul Botanica, municipiul Chişinău.
55 Conform unităţilor de măsură utilizate în Imperiul Rus în secolul al XIX-lea, 1 vesrtă este egală cu 1.0688 Km.
306
pre Ocârmuirea pentru Chestiunile Spirituale ale Evreilor”58 în una din casele solicitanţilor din satul Băcioi59, iar
clădirea aceasta să se considere o casă de rugăciune temporară, cu condiţia, însă, ca în această clădire să nu fie depo-
zitate şi să nu se afle alte lucruri decât cele necesare pentru rugăciune, şi ca în aceasta, sub nici un pretext, să nu se
petreacă întâlniri de orice gen în afară de oficierea cultului religios şi a rugăciunii, iar răspunderea pentru controlul
executării celor expuse mai sus este numită Ocârmuirea Ţinutului Chişinău; ca urmare să li se elibereze un certificat
spre confirmare sau o hârtie cu nominalul de o rublă. Să se perceapă taxa de timbru în sumă de 80 de copeici argint
ca şi să se aducă la cunoştinţa Ocârmuirii Poliţiei Ţinutului Chişinău60, ca taxele percepute să fie trimise în trezore-
ria statului. 31 august 1874. Semnat de Consilier, Gubernator şi Vice Gubernator (Indescifrabil)” .
© ROITMAN Alexandr
58 În original sună «Управление Духовных Дел Евреев».

59 În original ar fi «Кишиневскому Уездному Правлению».
60 În original sună «Кишиневскому Уездному Полицейскому Управлению».
307
UNGHENII ÎN PERIOADA COLONIALĂ
Vasile IUCAL
Summary
Ungheni town in Moldova does not have an old urban tradition, and the 550 years of history that it displays,
do not fully belong to it; mostly, over four centuries are the history of Ungheni village, a completely archaic settle-
ment assaulted and diminished by a late structure, of foreign origin, arised after the annexation of Moldova between
the Prut and Dniester to the Russian Empire in 1812.
Its formation began in the second half of the nineteenth century and was due Chişinău-Iaşi railway construc-
tion in the years 1871-1875, following the interests of the two countries - the Russian Empire and the young Roma-
nian state – in order to promote their polictical and economical interests in the Region of Black Sea.
Therefore, from one end to the other of its urban history, Ungheni has been printed with Russian and Soviet
colonial origin features, in all the fields: of economics, education, language and culture. However, it was created a lo-
cal heterogeneous community, being far away from the national romanian values, lacking identity and, in many res-
pects, becoming nostalgic for Soviet colonial regime.
Orăşel mărginaş, celebru prin glod şi contrabandişti

După ce, în materiale anterioare, am relevat antichitatea Ungheniilor, apoi istoria localităţii în epoca
medievală, iată că a venit rândul elucidării unor aspecte istorice din cea de a treia etapă a evoluţiei aces-
teia – cea a oraşului. Desigur, caracterul cercetării noastre nu este unul definitv şi nici indiscutabil. Ceea
ce ne propunem să scoatem în evidenţă, în cazul de faţă, este relevarea premizelor, a caracterului, trăsătu-
rilor şi, desigur, a consecinţelor unei atare evoluţii.
Oraşul Ungheni nu are tradiţia, nici experienţa constituirii şi evoluţiei urbane cum au avut-o, să zi-
cem, Iaşul, Chişinăul, nici măcar Soroca sau Orheiul, oraşe vechi, de factură autohtonă, iar cei 550 de ani de
istorie pe care Unghenii îi etalează1, nu aparţin în totalitate oraşului; cea mai mare parte, peste patru se-cole,
sunt istoria Unghenilor ca sat, aşezare cu totul arhaică, agresată şi strâmtorată de o structură tardivă, de
origine colonială, apărută în urma anexării Molovei dintre Prut şi Nistru la Imperiul Rus în anul 1812.
Pentru a cunoaşte particularităţile apariţiei oraşului Ungheni, din care reies şi o serie de caracteris-
tici contemporane ale acestuia, trebuie să coborâm în istoria secolului al XIX-lea, începutul veacului XX,
or, din perspectiva zilei de astăzi, unii, cu siguranţă, vor fi tentaţi să vadă în evoluţia Unghenilor actuali o
devenire triumfalistă, spectaculoasă chiar, lucru care, neapărat, vor încerca să-l pună pe seama „benefi-
ciului alipirii” Basarabiei la Rusia.
Aşadar, la începutul veacului al XIX-lea Unghenii nu erau decât un sătuc obişnuit, ca multe alte
aşezări rurale din Moldova răvăşită de frecventele războaie ruso-turce. Nu exista aici încă nici pe departe
o situaţie care ar fi avantajat aşezarea în raport cu celelalte sate din regiune. A trebuit să treacă aproape
un veac, până când interese colonialiste importante vor mâna încoace imperiul ţarilor, în năzuinţa sa
constantă de avansare spre Europa de sud-est.
După ce s-a instalat în ţinut la 1812, Rusia a trimis în Basarabia numeroşi etnografi, istorici, geografi
şi militari, pentru a cerceta regiunea în scopuri strategice militare şi economice. Ei bine, în nici un raport
din cele expediate autorităţilor de la Petersburg în prima jumptate a secolului XIX, Unghenii nu erau con-
semnaţi ca loc favorabil unor asemenea planuri. Sculeniul a fost cel mai vizat. Pe alocuri figurau Dănuţe-
nii, unde a şi fost instalat, în anul 1813, un pichet de cazaci pentru paza hotarului2.
1 Aşezarea rurală este atestată documentar la 20 august 1462, cu numele Unghiul (Documenta Romaniae Historica, seria A, Moldova,
vol. II, Bucureşti 1975, p. 150); Vezi: V. Iucal, Unghenii – un sat aşa cum a fost (1462-1812) // Cugetul. Revistă social-politică şi meto-
dico-ştiinţifică, nr. 1, Chişinău, 1994, p. 17; V. Iucal, Ungheniul medieval // Pyretus. Buletinul Muzeului de Istorie şi Etnografie
Ungheni, nr. 2, Ungheni, 2006, p. 69.
2 D. Poştarencu, Anexarea Basarabiei la Imperiul Rus, Chişinău, 2006, p. 112.
308
La mijlocul veacului, satul Ungheni abia număra vreo 200 de suflete3 şi este greu de presupus ce s-
ar fi întâmplat cu destinul său în continuare, dacă providenţa nu l-ar fi plasat geografic în coasta Iaşului,
oraş spre care era îndreptată să ajungă calea ferată Chişinău-Corneşti, construită în anii 1871-1873.
Legătura celor două părţi ale Prutului fusese râvnită încă de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, care
dorea să stabilească o conexiune comercială între tânărul stat român şi porturile Odesei. Definitivarea
proiectului a fost realizată însă în anul 1869, pe 14 august, în cadrul întâlnirii ţarului Alexandru al II-lea şi
regele Carol I în Crimeea. Acesta prevedea în mod expres unirea capitalei Basarabiei cu cea a vechii Mol-
dove prin satul de frontieră Ungheni4.
Respectând termenii prevăzuţi de înţelegerea celor doi suverani, partea română a finalizat constru-
cţia tronsonului său de cale ferată, ajungând la Ungheni, pe malul drept al Prutului, la 1 august 18745. Pe
partea basarabeană însă, ruşii au întârziat. Ei au ajuns la Corneşti pe 28 aprilie 1973 şi au căzut în dilemă:
în care direcţie să continuie pentru a ajunge la Prut.
Uitând de proiectul din 1869, dânşii insistau pe varianta Sculenilor, trecătoare la Prut, aşezată ca va-
mă de ruşi în februarie 18136, pe motiv că aici exista deja toată infrastructura necesară: edificii, poştă, personal etc.
Pe de altă parte, în speranţa că drumul de fier le va spori profitul, unii latifundiari locali trăgeau
sforile la uşile înaltelor instanţe, pentru a-l trasa pe moşiile lor. A fost cazul lui C. Balş de la Ţuţora, veche
trecere şi vamă medievală pe Prut, la sud de Ungheni. Aceeaşi speranţă a nutrit şi prinţul C. Moruzi la
Dănuţeni7. În final, însă, teama părţii ruse că va trebui să plătească Guvernului român garanţiile pentru
nerespectarea convenţiei şi-a spus cuvântul8.
În fine, cu un an întârziere, la 1 iulie 1875, inovaţia epocii a ajuns la Unghenii basarabeni şi lucrurile
au luat pentru străvechea localitate o turnură neaşteptată. Nici nu sfârşise bine construcţia, că pe moşia
unghenenilor au pus ochii evreii, cei care, în virtutea unor experienţe istorice, au intuit cu destulă precizie
avantajele noii dislocări. Deşi, din cauza contrabanedei pe care o practicau cu multă insistenţă şi pricepe-
re, legislaţia ţaristă interzicea aşezarea acestora la hotar, abilitatea cu care dânşii au reuşit să corupă auto-
rităţile, le-a permis mozaicilor să ia în arendă multe terenuri de pământ de la moşierul local M. Buznea,
pe un termen de până la 50-80 de ani9.
Tot pe atunci – în 1875 – centrul administrativ de voloste din satul Vulpeşti a fost mutat la Unghe-
ni , iar de la Sculeni au fost trecute aici atribuţiile vămii de categoria a I-a.
10
Către sfârşitul secolului, cea mai mare parte din moşia vechiului sat Ungheni a fost înghiţită de
această populaţie, coborâtă în Basarabia din Polonia şi Ucraina, unde afacerile li se cam încheiaseră.
Potrivit datelor recensământului din anul 1897, în noua dislocaţie, botezată Ungheni-Gară, locuiau
1376 persoane, dintre care 1136 erau evrei11. Nu putem decât să intuim conotaţiile pe care le căpătase
viaţa aici, în toate aspectele sale: economic, politic, administrativ, spiritual, cultural, lingvistic etc.
O descriere de epocă (1898) a localităţii, bunăoară, relata cu multă relevanţă că: „Orăşelul nostru
(Ungheni - n.a.) mărginaş se distinge şi e celebru prin două lucruri: glod şi contrabandişti. Pe întregul spaţiu ce este
ocupat de câteva străzi şi pieţe din care se compune întregul orăşel se văd aruncate ici-colea cadavrele pisicilor, câi-
nilor, guzganilor şi altor reprezentanţi ai faunei locale, asemenea stradele sunt brăzdate de albiile numeroaselor râul-
eţe artificiale, în care curg apele menajere ale întregului oraş. Ca rezultat al acestei stări de lucruri avem realizată în
întreaga splendoare a sa împărăţia miasmelor putoarei şi a murdăriilor; din aceste toate cauze, ca boli epidemice
avem frigurile, difteria, râia şi tifosul, iar morbiditatea se reprezintă cu un respectabil procent de 43 la sută.
Orăşelul Ungheni e locuit de şapte mii de ovrei şi două mii opt sute de români; ovreii se ocupă de comerţ sau
altmintrelea zis cu contrabandă, căci acesta este unicul fel de comerţ ce înfloreşte aici; românii, sau, cum îi mai nu-
mesc muscalii, moldovenii, sunt toţi agricultori. La vârful acestei piramide sociale: funcţionarii ruşi de la vamă, poş-
3 Списки населенных мест Российской Империи, часть Ш, Бессарабская область, Cпб., 1861, p. 72.
4
A. Berinde, Podul peste Prut, proiectat şi construit de Gustave Eiffel // revista Historia, nr. 127, Bucureşti, 2012, p. 65.
5 Ibidem, p. 66.
6 S. Corlăteanu-Granciuc, Vama Sculeni – Tradiţie sau necesitate? Asepecte din istoria vămilor Basarabiei în secolul al XIX-lea // Pergament.
Anuarul Arhivelor Republicii Moldova, nr. 1, Chişinău, 1998, p. 78.

7 D. C. Moruzi, Pribegi în ţară răpită, Vălenii de Munte, 1912, p. 136.
8 Сборник Бессарабского Земства, nr. 2 şi 3, Chişinău, 1875, p. 339.
9 Arhiva Naţională a Republicii Moldova (în continuare: ANRM). Fond 6, inventar4, dosar 1038, fila 16.
11 В. Н. Бутович, Материалы для этнографической карты Бессарабии, Киев, 1916, p. 37.
309
tă, telegraf. Avem doar judecătoria de pace, două-trei case de bancă, farmacie şi numai un singur lucru lipseşte: o
şcoală. Iată-vă în câteva linii fizionomia veridică a acestui oraş răpit de muscălime. Poporaţiunea română, păstrâ-
ndu-şi limba sa maternă, trăieşte cu desăvârşire izolată de puhoiul străin care a copleşit-o”12.
Aşadar, „mizerie şi străini” – nici pomină de existenţa unor instituţii sau pături intelectuale auto-
htone, care ar fi generat un caracter naţional dezvoltării localităţii. Este şi textul în care se vorbeşte pentru
prima oară despre aşezarea Ungheni ca oraş.
Târg (городское местечко) şi centru de volodte (волостной центр)
În 1903 s-au împlinit 25 de ani de la sfârşitul războiului ruso-turc din 1877-1878, jubileu care a tre-
buit să fie sărbătorit în tot imperiul cu mult fast. La Ungheni, unde în anul 1877 însuşi ţarul proclamase
intrarea Rusiei în război, autorităţile guberniale au decis să adauge noii înjghebări încă un atribut de
maximă esenţă colonială: biserica cu hramul „Sf. Aleksandr Nevski”, locaş de cult ortodox, cu accentuate
trăsături arhitecturale ruseşti13. Şi evreii, deşi aveau în Ungheni două sinagogi, se luptau cu moşierul lo-
cal – în anul 1903 – s-o ridice pe cea de a treia14.
Între timp, peste calea ferată, în vechiul sat Ungheni, din valea Prutului, cu primărie şi toate atribu-
tele administrative, vreo 45015 băştinaşi duceau o viaţă patriarhală, aşa cum îl vedea în anul 1907 roman-
cierul nostru din Dănuţeni, Dumitru C. Moruzi: „...vezi, lângă păduricea de lozii şi sălcii, acel mic sătişor, ce
pare o prelungire a satului nostru Ungheni româneşti? Vezi? Lângă casa de obştie, în jurul scrânciobului, s-a întins
o horă. Aceiaşi oameni, aceleaşi tipuri, acelaşi port, aceeaşi limbă ca şi peste apa Prutului. Ei bine aceste case, cu pris-
pe şi cu acoperământ de stuf, sunt Unghenii din Basarabia, „Unghenii de dincolo” cum îi cheamă ţăranii din Moldo-
va. Acum vreo 35 de ani, pe locul unde se înalţă falnica vamă rusească, poşta, gara şi micul orăşel Unghenii ruşi, se
întindea un tăpşan de iarbă verde, o ţelină unde păşteau turmele de oi. Pe acel tăpşan s-au stabilit cinovnici, agenţi,
comisionari şi negustori evrei, fără nici o legătură posibilă cu locul, decât temeliile caselor lor. Nici o căsătorie, nici o
legătură de sânge şi nici măcar o legătură de interes, între locuitorii Unghenilor vechi şi ai Unghenilor ruşi. Ei bine,
iată imaginea cea mai exactă a rusificării Basarabiei la oraşe. După 35 de ani, nici o casă din satul Ungheni nu s-a
închis, nici o familie de români nu s-a strămutat în noul orăşel, plin numai de cinovnici şi de evrei”16.
Către anul 1907 în Ungheni-Gară numărul locuitorilor a crescut la 2300. Majoritari au continuat să
fie iudaicii – 1516, după care, desigur, au urmat ruşii şi ucrainenii. Deşi noţiunea de orăşel circula mai de-
mult în rândul localnicilor, 1907 este anul când autorităţile au pus pentru prima oară problema oficializă-
rii acestui statut17. Odată atribuit, colonia s-a pricopsit cu titlul de „городское местечко”, adică „târg” şi „воло-
стной центр”, sau „centru de voloste”, cu un „становой” (şef de jandarmi) şi „волостное начальство” (admi-
nistraţie de voloste).
Anii care au urmat în scurta istorie a proaspătului orăşel au schimbat esenţial faţa locului, aici fiind
construite o serie de edificii administrative: gara feroviară, poşta, vama, judecătoria de pace, două-trei
case de bancă, farmacie, numeroase prăvălii şi case private de locuit, ultimele, reieşind din potenţialul
economic al noilor locuitori, fiind destul de sărăcăcioase, ridicate din lut, neavând nimic cu arhitectura
urbană – adevărate bojdeuci. În schimb, au survenit importante mutaţii în economia locului, tonul fiind
dat de vamă şi depoul feroviar şi, desigur, de puzderia de comercianţi evrei.
Şi în ceea ce priveşte religia, cultura, învăţământul, lucrurile au continuat să fie în defavoarea localnicilor.
Am văzut mai sus, în statisticile timpului, că noua aşezare a fost populată preponderent de evrei şi
ruşi. Ultimii, deşi necunoscători de limbă română, au ocupat toate funcţiile administrative.
Nici biserica nu a fost mai prejos, căci, relatează acelaşi D. C. Moruzi: „…aceasta era plină numai de ruşi; de
nu, e goală. Şi ce ar putea face bieţii români, când nu pot înţelege nici Evanghelia zilei, nici măcar Apostolul!”18.
Situaţia era similară şi în cele două instituţii de învăţământ locale – Şcoala Feroviară şi Gimnaziul
de Fete – în care rusa era singura limba de predare19. Cele 1200 volume ale bibliotecii private, înregistrate
aici în 1913, tot în rusă erau20.
12 Basarab, Scrisori din Basarabia, 1884-1890, vol. II, Chişinău, 2001, p. 282-284.
13 V. Iucal, L. Gurdiş, Parohia „Sfântul Aleksandr Nevski” – un veac de existenţă, Ungheni, 2001, p. 7.
14 ANRM. F. 6, inv. 4, dos. 1038, fila. 17.
15 В. Н. Бутович, Материалы..., p. 37.
16 D. C. Moruzi, Ruşii şi românii, Chişinău, 2001, p. 95.
17 S. Corlăteanu-Granciuc, Documente referitoare la istoria localităţilor Bâcovăţ, Corneşti, Pârliţa şi Ungheni // Pyretus. Anuar al
Muzeului de Istorie şi Etnografie Ungheni, nr. 1, 2001, p. 129.

18 Dumitru C. Moruzi, Ruşii şi românii, p. 93.
310
Târg provincial la „poarta Orientului”

Anul 1917 a găsit localitatea, ca şi întreg imperiul, în haos. În Ungheni erau prezente, concomitent,
trupe ruse ţariste, aflate pe linia frontului Primului Război Mondial şi unităţi militare feroviare bolşevi-
zate. În luna ianuarie 1918, după ce s-au ciocnit între ele, acestea au părăsit aşezarea21.
Când, în martie acelaşi an, a fost înfăptuită Marea Unire, administraţia română a găsit Unghenii
rusificaţi în care tonul era dat de aceeaşi locuitorime evreiască.
În 1924 localitatea, numită deja Ungheni-Târg, număra 2409 locuitori, în timp ce satul Ungheni doar
48522. Peste un deceniu, în 1935, numărul locuitorilor în Târg s-a majorat cu peste 1000 de indivizi, atingând
cifra de 389023, fapt ce denotă o creştere rapidă a populaţiei la Ungheni în perioada dintre cele două războaie
mondiale. Majoritară a continuat să fie populaţia străină, între care evreii constituiau circa 3000 de locuitori.
Numele de oraş în anii interbelici nu a fost vehiculat, căci în Vechiul Regat pretenţiile urbanistice ale
unei localităţi necesitau temeiuri severe. Cu toate acestea, la reforma administrativă din 1929, administra-
ţia română i-a acordat aşezării statutul de centru de plasă, cu 60 de sate în subordine24.
Trebuie precizat însă faptul că, potrivit tradiţiei vechi româneşti, noţiunea de târg era echivalentă celei
de oraş, astfel numindu-se în trecut multe oraşe mari: Târgul Iaşi, Târgul Jiu, Târgul Ocna, Târgul Frumos etc.
În aspect economic a dominat comerţul, asistat de o pestriţă producţie manufacturieră: băcănii,
brutării, cărămidării, cizmării, mori, cofetării, dogării, fierării, ateliere de croit, ceasornicării etc25.
Potrivit statisticillor, 90-95% din întreprinzători erau reprezentanţii populaţiei ebraice. Imaginea gene-
rală a Unghenilor interbelici era tipică unui bazar de provincie, cu vădite trăsături orientale, pe străzile că-
ruia pretutindeni se auzea un amalgam de graiuri, între care, bineînţeles, ivrita şi rusa erau la ele acasă. În
mod firesc, era nelipsită româna, apoi ucraineana, poloneza – un adevărat „Turn Babel”. De aceea, pentru
anii în cauză, nu e deloc de mirare, şi nici ieşit din comun, că titulatura de Ungheni-Târg, pe care o atestăm
ca nume oficial în toate actele timpului, relevă destul de fidel realitatea coloniei ţariste de odinioară.
În virtutea unei asemenea realităţi, este de înţeles de ce Ungheniul s-a dovedit a fi printre cele dintâi
localităţi basarabene în care a prins teren organizaţia naţionalistă Garda de Fier, aici fiind întemeiată, în
1927, prima tabără de muncă legionară din România, în frunte cu Corneliu Zelea Codreanu26.
Orăşel muncitoresc-militar închis
Când au venit – în iunie 1940 - sovieticii au găsit fosta colonie ţaristă numai bună pentru promo-
varea politicii lor. De aceea, pe 26 august, aceştia i-au atribuit oficial statutul de oraş şi centru raional27. În-
coace începuseră să fie trase importante trupe militare şi de securitate. Năvala războiului însă a încurcat, pen-
tru patru ani, intenţiile noilor stăpâni. Cu toate acestea, dânşii au izbutit să facă ceva cu totul oribil în privinţa
realizări planurilor lor coloniale: în luna iunie din localitate au fost deportate în Siberia 105 persoane28.
Reîntorşi, în 1944, sovieticii nu au mai pus sub semnul incertitudinii statutul de oraş al Unghenilor.
Noua putere însă, de esenţă totalitară, şovină şi demagogică, cu accentuate apucături colonialiste, nu a
dorit să imprime Unghenilor un spirit uman, civilizat, firesc: dominarea elementului străin asupra celui
autohton în toate sferele vieţii: economie, arhitectură, cultură, învăţământ etc., la care s-a adăugat şi o
acerbă ideologizare comunistă, au caracterizat viaţa oraşului postbelic.
Regimul sovietic, reinstaurat în anii postbelici în Basarabia, a ţinut să demonstreze cu prisosinţă că
este nu doar antinaţional, colonial, dar şi profund criminal. Revenind la practicile sale de dinaninte de
război, acesta a reluat deportările în masă, dublând numărul celor duşi în Siberia, în Ungheni cifra acesto-
ra ajungând la 274 de locuitori de diferite naţionalităţi în anul 194929.
19 Бельцкая Губернская Уездная Управа, Bălţi, 1904, p. 240; Годовой отчет о наблюдении за законоучительством и духовно-нравствен-
ном воспитании в земских и министерских училищах Бессарабской Губернии, Chişinău, 1909, p. 91.
20 Обзор Бессарабской Губернии за 1913 г., p. 116.
21 Борьба за победу советской власти не Украине, Киев, 1957, p. 557.
22 Anuarul „Socec” al României Mari, vol. II, anul 1924-1925, Bucureşti, 1925, p. 31.
23 Anuarul României pentru comerţ, industrie, medicină şi agricultură, Bucureşti, 1932, p. 611
24 Enciclopedia României, volumul II, Bucureşti, 1938, p. 376.
25 Anuarul României pentru comerţ…, p. 612.
26 V. Iucal, Prezenţe legionare în Ungheniul interbelic // Cugetul. Revistă de istorie şi cultură, nr. 3 (19), Chişinău, 2003, p. 21.
27 A. Лазарев, Молдавская советская государственность и бессарабский вопрос, Кишинев, 1975, p. 524.
28 Cartea memoriei, vol. IV, Chişinău, 2005, p. 185-187, 190-191, 209.
29 Ibidem.
311
Foametea din anii 1946-47, organizată în Basarabia de regimul stalinist, a provocat în rândul locui-
torilor Unghenilor teroare, boli şi pierderi de vieţi omeneşti.
La 16 ianuarie 1946 Comitetul local al PC din RSSM informa că la Ungheni: „Numeroase gospodă-
rii ţărăneşti se află într-o situaţie complicată din cauza lipsei produselor alimentare. De aceea, are loc vân-
zarea masivă a vitelor, a obiectelor de uz gospodăresc şi a inventarului agricol: pluguri, boroane, iar gos-
podăriile care nu dispun de nimic, sunt nevoite să îndure foamete30. Numai în luna martie 1947 în oraş
existau circa 100 bolnavi de distrofie31.
Cu toate acestea, localitatea a fost transformtă în bază militară şi impotant punct strategic la frontiera de
sud-vest a imperiului. În ajunul deportărilor din anul 1949, contingentul trupelor militare sovietice dislocate aici
număra 1270 de ostaşi32. În fond, în primele decenii de după război, Unghenii au devenit un orăşel muncitoresc
şi militar închis, în care accesul străinilor a fost interzis, deseori chiar locuitorilor din satele limitrofe.
În 1956 ziarul comuniştilor locali „Patria” menţiona ca reper de top al Ungheniului: „strada Stalin,
care este artera principală a oraşului. Aceasta se intersectează cu strada Sovetskaya. Pentru cei sosiţi din alte părţi s-
a construit un hotel. Pe strada Stalin se află clădirea Comitetului Raional de Partid, iar în partea de miază-noapte a
crescut un cartier muncitoresc”33.
În 1965 populaţia oraşului a crescut la 13000 de locuitori, iar în 1969, aceasta număra deja 1800034.
Ca şi în anii ţarişti, sporul populaţiei a fost determinat pe cale migraţionistă şi prin extensie, căci în anul
1958, în componenţa oraşului a fost inclus satul Dănuţeni, iar teritoriul său s-a dublat, crescând de la 4.48
km² la 8.16 km².
„Oraş model” la poarta de vest a URSS
Către începutul deceniului şapte, potrivit mărturiilor liderului comuniştilor locali de atunci, M. Pla-
ton, Ungheniul era aprovizionat cu apă în proporţie de numai 30 la sută. Din cele 80 km de drumuri,
doar 18 km erau asfaltate. Lipsea iluminarea nocturnă. Oraşul era plin de bălţi şi murdărie. Era proastă
înverzirea oraşului, iar în jurul multor clădiri locuitorii ridicau coteţe35. Arhitectura – pală şi uniformă.
Clădirile nu se deosebeau una de alta prin originalitate arhitecturală, prin frumuseţe exterioară, printr-un
nivel înalt de amenajare36.
Reeşind dintr-o asemenea realitate, autorităţile comuniste locale au decis schimbarea radicală a situaţiei.
La 13 ianuarie 1972 a fost adoptată o decizie considerată de ştabii de atunci crucială pentru dezvol-
tarea de mai departe a oraşului. În ea se pornea de la faptul că localitatea era „poarta de vest a URSS-
ului”. Atât conducătorii Uniunii Sovietice, cât şi oaspeţii străini făceau escale de scurtă durată la trecerea
frontierei de stat. Oraşul şi raionul le formau o primă impresie despre Moldova, despre URSS în ansam-
blu. Şi impresia trebuia să fie pozitivă. Deaceea, s-a trasat sarcina transformării Unghenilor într-un oraş
model37. „Prin parametrii săi economici, aspectul arhitectural, nivelul dezvoltării social-culturale şi al amenajării, oraşul
Ungheni trebuia să oglindească într-o măsură considerabilă realizările societăţii sovietice”, relatează acelaşi M. Platon38.
Evident că una dintre măsurile importante care urmau să asigure realizarea unui asemenea scop
era, potrivit tradiţiilor timpului: „necesitatea îmbunătăţirii radicale a muncii ideinico-politice a populaţiei
localităţii»39. Dar numai cu demagogia, lucrurile nu au mers. De aceea, în luna aprilie, acelaşi an, o plena-
ră a Comitetului Central al PC din RSSM a adoptat o rezoluţie critică: „Despre realizarea nesatisfăcătoare
a planurilor şi măsurilor de dezvoltare şi amenajare a oraşului şi staţiei căii ferate Ungheni” – care a de-
terminat soluţii economice concrete, menite să chimbe starea lucrurilor.
În consecinţă, a fost elaborat un plan de dezvoltare a oraşului pe 10 ani. Esenţial în cadrul acestuia a
fost subordonarea directă a Unghenilor autorităţilor republicane40, (echivalentul statutului de municipiu),
30 Голод в Молдове (1946-1947), Chişinău, 1993, p. 156.

31 Ibidem, p. 596.
32 Gh. E. Cojocaru, Operaţiunea “Sud” Chişinău, Chişinău, 2010, p. 43.
33 Ziarul local “Патрия”, 1956, nr. 100.
34 A. Iucal, Istoria oraşului Ungheni: 1917 – 1989, Chişinău, 1989, p. 67 (în manuscris).
35 Ziarul local „Octombrie”, 1972, nr. 6.
36 M. Platon, Viaţa mea, Chişinău, 2005, p. 200.
37 Ibidem, p. 199.
38 Ibidem, p. 201.
39 Ziarul local „Octombrie”, 1972, nr. 79, 81.''
40 M. Platon, Viaţa mea, p. 194.
312
fapt care a presupus o largă autonomie administrativă, financiară şi economică. Tot atunci, în 1972, în
componenţa oraşului au fost incluse alte două localităţi vecine: Bereşti şi Mânzăteştii Vechi. Astfel că nu-
mărul locuitorlor a ajuns la 20000, iar suprafaţa oraşului s-a extins de la 8.16 km² la 16.43 km².
Misiune imposibilă – „Moldavskii privet”
Analizând rezultatele evoluţiei Unghenilor în deceniile 7-8 a secolului trecut, constatăm, că sarcinile
planului cu pricina nu au fost realizate nici în 10 şi nici în 20 de ani. Acea ascensiune edilitară s-a dovedit
a fi mai mult controversată decât importantă. Şi asta deoarece calea aleasă pentru realizarea sa a fost una
extensivă şi demagogică. Deşi oraşul avea destule resurse întru a se dezvolta în cadrul parametrilor săi te-
ritoriali de până la 1972, încadrarea în componenţa sa a unor localităţi vecine, a sporit volumul cheltuieli-
lor necesare dezvoltării infrastructurii: drumuri, reţele de apă şi canalizare etc., obiective rămase nereali-
zate, în mare parte, nici până astăzi.
Dar banii nu au fost cea mai mare problemă. Existenţa unui sistem birocratic corupt, bazat pe de-
magogie şi decădere morală, aveau să dea peste cap o bună parte din visele Ughenenilor. Acelaşi şef al
comuniştilor din Unghenii anilor 70 M. Platon mărturisea, bunăoară, că deoarece: „Piaţa în adevăratul sens
al cuvântului nu exista – toate (materialele de construcţie–n.a.) se repartizau de la Moscova, altele de la Chişinău.
Situaţia ne impunea să apelăm la ajutorul persoanelor suspuse… Şi dacă apelând la conducătorii de rang înalt scă-
pam fără a plăti careva tribut, când ne adresam la subalternii lor, trebuia să mergem cu «moldavskii privet» – cu o
balercuţă de vin sau o ladă de sticle de coniac, şampanie sau alte daruri ale plaiului. Fără «moldavskii privet» uşile şi
sufletele cinovnicilor moscoviţi rămâneau zăvorâte”41.
Totuşi, ar fi incorect să nu recunoaştem creşterea potenţialului economic al localităţii în rezultatul
acelui efort. Au fost edificate o serie de unităţi de producţie: fabrica de conserve, fabrica de ceramică, a
fost extinsă fabrica biochimică, a fost construit un gigantic combinat de covoare, s-a reutilat tehnic şi re-
construit depoul de cale ferată etc. Volumul investiţiilor capitale a constituit 15,7 mln. ruble în 1980 faţă
de numai 1,1 mln. ruble în anul 197042.
Sub aspect arhitectural, a fost sistematizat centrul oraşului, prin demolarea caselor particulare şi ridi-
carea unui cartier de case de locuit moderne. Un loc aparte i s-a atribuit reconstrucţiei străzii centrale „Le-
nin”, actuala „Naţională”. Aceasta a fost lărgită şi populată cu edificii administrative şi de locuit de înaltă ţi-
nută estetică43. Fondul locativ al oraşului a crescut de la 5,8 mii m. p. în 1970 la 21,7 mii m.p. în 198044.
Pe de altă parte însă, creşterea economică a condiţionat creşterea forţei de producţie, fapt care a at-
ras încoace numeroşi „specialişti de înaltă calificare”, originari de prin tot URSS-ul. În cele două decenii,
care au urmat anului 1972, numărul populaţiei aşezării s-a dublat, astfel că la ultimul recensământ sovietic, în
1989, Unghenii avea 37677 locuitori. Dintre aceştia: 25648 erau băştinaşi, în rest, peste 12000, populaţie străină:
ruşi – 5465, ucraineni – 5420, evrei – 342, beloruşi – 281, bulgari – 113 etc45. Au fost schimbări care au accentu-
at caracterul şi aşa eterogen al oraşului, dar şi trăsătura sa colonială.
Consecinţele acelei politici de paradă s-au manifestat, mai ales, în domeniul etnic, cultural şi spiri-
tual. În deceniile postbelice în Ungheni au fost fondate: Biblioteca „Dimitrie Cantemir” (1946), Şcoala de
Arte Plastice (1967, Şcoala de Muzică (1963), Muzeul de Istorie şi Etnografie (1967), instituţii care au influ-
enţat semnificativ viaţa culturală a aşezării. Din cauza imixiunii agresive a ideologiei comuniste însă, res-
pectivul proces a căpătat un pronunţat caracter antinaţional. Pentru a fi convins de asemenea realitate, nu
era nevoie să cauţi prea mult.
În centrul localităţii au tronat, pe rând, monumentele lui I. Stalin, Gr. Cotovski, V. Lenin. Pretutin-
deni, de pe edificii, panouri, stâlpi etc., ochiul locuitorului sau a eventualul vizitator era agresat de lozinci
şi pancarde gigantice46, care slăveau Partidul Comunist. „Oraşul model” devenise o serioasă pistă de lan-
sare a cadrelor ideologice a PC din RSSM. Localitatea era vizitată frecvent de mari ştabi de la Moscova,
care se interesau, îndeosebi, de atitudinea vecinilor (românilor) faţă de RSSM47.

42 Народное хозяйство Молдавской ССР, 1982, Chişinău , 1983, p. 261.
43 Ziarul local „Octombrie”, 1972, nr. 81.
44 Народное хозяйство Молдавской ССР, 1982, p. 260.
45 Muzeul de Istorie şi Etnografie Ungheni, Colecţia „Memorii”, d. 16, f. 4.
46 Ibidem, p. 202.
313
În 1959 şi 1964 comuniştii locali au închis cele două biserici ortodoxe (una din ele fiind transformată
în sală de sport), terorizând enoriaşii să renunţe la credinţa lor seculară48.
În acelaşi context al planului de dezvoltare a oraşului în 10 ani, în anii 1973-1974 au fost de-molate
cele două cimitire din Ungheni: ortodox şi evreiesc, pe locul celui dintâi fiind construit un impozant palat
de cultură, care, aplasat de-asupra Prutului, la hotar, trebuia să impresioneze străinul de îndată ce intra
pe „poarta de sud-vest” a URSS49.
La începutul anilor 90 nici un atribut cultural al Unghenilor nu amintea că localitatea are o istorie
veche, interesantă, originală. Trecătorul constata cu uşurinţă aceiaşi îndoctrinare şi rusificare excesivă. Un
monument masiv al lui V.I, Lenin, continua să domine centrul oraşului. Monumente, plăci comemora-
tive, denumiri de străzi, toate susţineau un trecut bloşevic mitizat, în timp ce cunoaşterea istoriei aşezării
nu cobora mai jos de anii 1941-1945, 1918, cel mult 1812.
Altarul bisericii „Sf. Aleksandr Nevski” a fost transformat de organele de partid locale în „комната
боевой славы”, iar vizitatorul la intrare era întâmpinat de o mitralieră „Maxim”, devenită celebră într-un
oraş lipsit de valori culturale şi spirituale naţionale autentice. În localitate, în anii aceia, se considera o ru-
şine a vorbi în limba română, iar numeroşi moldoveni trimiteau copii înveţe în cele două şcoli ruse exis-
tente în oraş. Astfel, în pragul unor noi timpuri, oraşul Ungheni se prezenta văduvit din punct de vedere
istoric, cultural, spiritual şi estetic, din care cauză localnicul, dornic de emancipare naţională, nu găsea
aici un reper cât de cât temeinic întru a-si etala identitatea românească. În 1992 URSS s-a prăbuşit. La Un-
gheni a luat naştere o puternică mişcare de eliberare naţională. Oraşul a intrat într-o epocă nouă: a libertă-
ţii, democraţiei, emancipării naţionale, dar şi a multor confuzii, regrete, dezamăgiri şi a nostalgiilor după
trecutul colonial.
© IUCAL Vasile
48 V. Iucal, L. Gurdiş, Parohia „Sfântul Aleksandr Nevski”…, p. 23; V. Pâslaru, Din istoria bisericii „Sf. Ierarh Nicolaie”, din Dănuţeni //
Pyretus. Buletinul Muzeului de Istorie şi Etnografie Ungheni, nr. 2, Ungheni, 2006, p. 113.
49 Muzeul de Istorie şi Etnografie Ungheni, Colecţia „Memorii”, d. 16, f. 3.
314
ETNO-DEMOGRAFIE ISTORICĂ
MIGRAŢIA ARMENILOR ÎN SPAŢIUL ROMÂNESC DINTRE PRUT ŞI NISTRU:

PREMIZE ŞI DIRECŢII (SEC. XI–XIX)
Lidia PRISAC
Summary
This study presents the causes and directions of Armenians migration from Armenian Plateau into the Roma-
nian space, especially the one between Prut and Dniester rivers. The emergence of Armenians in the Romanian spa-
ce was due to economic decay and territorial annihilation of Armenia in XIV century. The migration processes have
unrolled in several stages and had three essential forms: the migration from the Armenian territory; the migration
from other colonies (Crimea, Galicia, Podolia (Poland), the Ottoman Empire, etc.) and finally, the migration between
regions and within their (from one city to another, from urban to rural areas). The migration caused by military-po-
litical repressions was took place in a collective form, and those caused by the economical factor – solitary. The Arme-
nian emigrants went on the most important trade routes. On their way Armenians formed a string of colonies incl-
usively medieval Romanian countries. For the first time Armenians are certified to Cetatea Albă. Usually they mo-
ved towards the richest cities or where were offered economic privileges. From the XIV to XVIII centuries the territo-
ry between the Prut and Dniester rivers was a kind of “hall of passage” of Armenians to Poland, Galicia, Podolia and
right side of the Prut River, where there is greater stability and Moldavian princes advantaged them economically.
At the beginning of XIX century, the Armenians are moving to the area between the Prut and Dniester rivers
from neighboring territories areas for the following reasons: the economical decline of the colony-city Grigoriopol; the
escalation of Russo-Turkish War (1806–1812) and the annexation of territory between the Prut and Dniester rivers
to the Tsarist Empire; the granting of a string privileges by tsarist authorities inclusively commercial to merchants,
for recovery and use as emergency of the new land economical potential.
Începând cu 1375, timp de aproape cinci secole şi jumătate, când de pe hartă a fost radiată ultima
structură a regatului independent armean – Armenia Maritimă (Mică)1, poporul acestea, pentru a supra-
vieţui, a fost nevoit să aleagă calea pribegiilor.
În urma atacurilor repetate ale selgiucizilor, bizantinilor, mongolilor, tătarilor, perşilor şi otomani-
lor şi a cutremurelor devastatoare2, migraţia masivă a armenilor de pe teritoriile istorice ale Armeniei
Mari începe în sec. XI, şi, de atunci, valuri succesive s-au extins în aproape toată lumea3. Primul val de
emigrare a urmat ocupării capitalei Ani de către selgiucizi în 1064, când o populaţie de 150 mii de armeni
s-au îndreptat spre Cilicia, Crimeea şi Polonia4. Al doilea val de emigrare după invazia tătărească din
1239 a avut ca direcţii Polonia şi Moldova. Al treilea val de emigrare, în 1299, motivat de oprimările tăta-
rilor, s-a îndreptat spre Crimeea. Al patrulea val de emigrare, din 1319 s-a datorat unui cutremur care a
distrus oraşul Ani, precum şi foametei provocate de acesta. Un alt val de emigrări a fost determinat de in-
vazia mongolilor în 13425. La căderea Armeniei Mici (1048–1375), o mare parte a populaţiei emigrează,
1 Constituit ca unitate independentă în sec. al III î.Hr., regatul armean a atins apogeul puterii în sec. I î.Hr., în perioada regelui Tigran al II-
lea cel Mare (95–55 î.Hr.) şi se întindea „de la mare la mare” – între Marea Mediterană, Marea Neagră şi Marea Caspică, devenind cea de-a
treia putere a lumii antice. Vezi: Sergiu Selian, Schiţă istorică a comunităţii armene din România. Ediţia a II-a, Bucureşti, 1999, p. 9; Большая Рос-
сийская Энциклопедия, том 2, Москва, Научное издательство «Большая Российская Энциклопедия», 2005, с. 239-241.
2 Leagănul armenilor este Platoul Armean, o platformă continentală alpină, aflată la o altitudine medie de 1.700 m, dominată de
piscurile montane Ararat, Sipan şi Aragaţ şi scăldată de lacurile Van, Sevan şi Urmia. Din munţii Armeniei pornesc fluviile Asiei
apusene – Tigrul, Eufratul, Araxul şi Kura. Fortăreaţă naturală mărginită, ca o insulă, de platoul Anatolian şi cel Iranian, Armenia
istorică se învecina cu Mesopotamia, Asia Mică şi Transcaucazia. Descendentă direct a regatului Urartu şi moştenitoarea legitimă a
civi-lizaţiei acestuia, Armenia a fost primul stat al lumii care în 301 d.Hr. a adoptat creştinismul ca religie oficială. Aflată la limita a
două continente, punct de convergenţă între Europa şi Asia, statul armean devine o avangardă împotriva religiei păgâne şi ulterior
musulmane. Vezi: Sergiu Selian, op. cit., p. 9-10.
3 Pal Judit, Armeni în Transilvania, Cluj-Napoca, Institutul Cultural Român, Centrul de Studii Transilvane, 2005, p. 12.
4 Sergiu Selian, op. cit., p. 9-13.
5 Ibidem, p. 16. A se vedea şi Джовани Гуайта, 1700 лет верности. История Армении и её Церкви, Москва, Юнистрой, 2005, с. 91-136.
315
ceilalţi rămaşi, deşi au fost nevoiţi să adopte limba turcă, rămân, totuşi, creştini. În secolele XIV–XVII, un
flux amplu de armeni se opreşte pe insula Creta. În cursul războaielor din secolele XVI–XVII dintre Imperiul
Otoman, de confesiune sunită, şi Imperiul Persan safavid, de confesiune şiită, migraţia armenilor sporeşte în
direcţia Crimeii, Ciprului, Balcanilor şi a Europei de Vest. În 1604, şahul Abbas I (1588–1629) a deportat zeci de
mii de armeni în Persia, unde soarta lor a fost mai puţin tragică6 decât a celor rămaşi în Imperiul Otoman, ma-
sacraţi în 1895–1896 de sultanul Abbdul Hamid şi în genocidul organizat de „Junii turci” în 19157.
Cu referire la primul exod al armenilor în spaţiul românesc, în istoriografie se vehiculează ideea
potrivit căreia în drumul lor spre vest, aceştia s-au oprit incipient în Crimeea8, unde şi-au dezvoltat calităţile
negustoreşti în raporturile lor cu genovezii9. Drept punct de trecere spre Galiţia10 ei au penetrat şi teritoriul
Moldovei, avându-se în vedere vechimea coloniei create la Cetatea Albă, cea mai veche mărturie care ate-
stă prezenţa armenilor constituind un epigraf din anul 967 pe o piatră tombală din această aşezare11. Din
caravanele negustoreşti care se îndreptau spre sudul Poloniei s-ar fi putut desprinde grupuri mici al căror
scop era să rămână în Moldova12. Şi Gheorghe Bezviconi în scrierile sale afirma aceeaşi idee potrivit căreia pe
teritoriul istoric al Mol-dovei armenii au fost menţionaţi pentru prima dată înainte de secolul al XIV-lea13.
Grupurilor de armeni rămaşi în Moldova li s-au alăturat mai târziu confraţii lor din Polonia, atraşi
cu siguranţă de posibilităţile de câştig facilitate de existenţa drumurilor comerciale, care asigurau conexi-
unea dintre bazinul Mării Negre cu Polonia şi Germania de Est, astfel efectuându-se legătura oraşelor din
Galiţia de portul maritim din Cetatea Albă14.
Cu excepţia mai vechii colonii din această localitate, în care a fost atestată o altă inscripţie religioasă
din 1174, dar şi monede bătute de regii Armeniei Ciliciene15, nu se poate afirma, fără anumite rezerve, că
în restul Moldovei armenii au fost comunităţi permanente încă dinaintea fondării statului. Totuşi, în 1365
Eparhia Cultului Armean din Lvov îi accepta sub jurisdicţia sa pe armenii din Moldova, acest fapt presu-
punând existenţa unei comunităţi destul de puternic închegate16. O altă menţiune documentară din 1384
anunţă că Teodoros, catolicosul armenilor, prin emiterea unei enciclice speciale a supus biserica armenea-
scă din Mancarman (adică Akkerman sau Cetatea Albă) episcopatului din Lvov17.
O însemnare din 1386 menţionează jefuirea unor negustori lioveni de către un grup de armeni din Moldova18.
Păstrând strânse legături cu oraşele Galiţiei, comunitatea armeană s-a extins treptat spre sudul Mol-
dovei. Din Suceava, Siret, Botoşani, coborând spre Roman, armenii au ajuns până la Focşani, îndată ce ace-
ste oraşe au dobândit o însemnătate comercială sau, în general economică19. La constituirea noilor comunităţi au
contribuit, probabil şi cei stabiliţi mai demult la Cetatea Albă20. Armenii pot fi consideraţi fondatori ai
oraşelor Moldovei medievale21 pentru că, aducând cu ei puternica tradiţie a unei producţii urbane
6 Sergiu Selian, op. cit., p. 14.

7 Ibidem, p. 13-14.
8 Această opinie a fost împărţită de majoritatea istoricilor care s-au ocupat de această problemă. Nicolae Iorga, Istoria comerţului
românesc. Drumuri, mărfuri, negustori şi oraşe, vol. I (până la 1700), Vălenii de Munte, 1915, p. 147; Victor Meştugean, Istoria armenilor.
Vol. 2, De la căderea regatului până în zilele noastre, Bucureşti, 1926, p. 39; Sergiu Selian, Op. cit., p. 16; Daniel Ciobanu, Alogeni în
Moldova Medievală: armeni romaşcani // Europa XXI, vol. VII–VIII/1998–1999, p. 68.
9 Daniel Ciobanu, op. cit., p. 68.
10 Victor Meştugean, op. cit., p. 41; Nicolae Iorga, Patru conferinţe despre Armenia, Bucureşti, 1936, p. 69.
11 Conform însemnărilor făcute de Grigore Goilav, Textul inscripţiei menţionează această cruce este gravată la 416 – ceea ce ar
corespunde anului indicat mai sus conform cronologiei armene introduse la 11 iulie 551. Sergiu Selian, op. cit., p. 19.
12 Vladimir Bănăţeanu, Armenii în istoria şi în viaţa românească, Bucureşti, 1938, p. 19.
13 Gheorghe Bezviconi, Contribuţii la istoria relaţiilor româno-ruse. Bucuresti, Editura Academiei RPR, 1962, p. 22; Sergiu Selian, Op. cit., p. 34.
14 Conform inscripţiei de pe harta lui A. Dulcert (1339) mărfurile din Marea Neagră ajungând în oraşul Lvov îşi urmau calea spre
Marea Baltică şi Ţările de Jos. Vezi: Victor Spinei, Moldova în sec. XI–XIV, Chişinău, 1994, p. 258.
16 Tigran Grigorian, Istoria şi cultura poporului armean, Bucureşti, 1993, p. 384.
17 Gheorghe Bezviconi, op. cit., p. 22.
18 Ştefan S. Gorovei, Note de istorie medievală suceveană // Suceava. Anuarul Muzeului Judeţean, X, 1983, p. 213.
19 Nicolae Iorga, Istoria comerţului românesc. Drumuri, mărfuri, negustori şi oraşe, vol. I (până la 1700), Vălenii de Munte, 1915, p. 147;
Nicolae Iorga, Patru conferinţe..., p. 22.

21 Nicolae Iorga, Les Arméniens des Pays Roumains (fin XIV-e siècle – début XVI-e siècle) // L’Arménie et Byzance. Histoire et culture.
Publication de la Sorbonne, Université de Paris I, Panthéon-Sorbonne, série Byzantina Sorbonesia – 12, Paris, 1996, p. 90. Apud, Daniel
Ciobanu, op. cit., p. 69.
316
organizate22, au dat târguşoarelor întâlnite aici un caracter urban, le-au organizat activitatea artizanală şi
le-au dirijat comerţul23.
Aceste elemente armeneşti din Moldova, fie că au ajuns în acest spaţiu direct din Crimeea, fie că
erau galiţieni de origine caffeză care au contribuit la consolidarea grupurilor deja stabilite aici. Fiind la
origine aristocraţi din Ani aceştia au adus cu sine moravuri, obiceiuri şi datini, dar şi cultură armenească, fiind
cei mai zeloşi păstrători ai tradiţiilor armeneşti în cursul veacurilor24.
Lor li s-a adăugat, treptat, elemente venite din sud, din Imperiul Otoman, după o oarecare şedere în Ţara
Românească25. Contribuţia acestor armeni sosiţi aici din sudul Dunării a constat în consolidarea comunităţilor
deja existente în Moldova. Aceşti armeni de origine „turcească” au adus cu ei, probabil, şi unele obiecte de cult26.
Primele valuri de emigranţi armeni spre Moldova au fost urmate, la scurt timp, de altele noi. Cu-
noscându-le aptitudinile, domnii Ţării Moldovei îi chemau să se stabilească cu traiul în ţara pe care o câr-
muiau, oferindu-le privilegii economice, administrative şi cultural-religioase27. Alexandru cel Bun (1400–
1432), Ştefan cel Mare (1457–1504) şi, mai târziu, Constantin şi Alexandru Mavrocordat s-au remarcat în
acest sens, iar efectele pozitive pe care aceste măsuri le-au avut asupra dezvoltării ţării au fost considerabile.
Astfel, printr-un hrisov datat cu 30 iulie 1401, Alexandru cel Bun a încuviinţat înscăunarea unui episcop
armean la Suceava, capitala principatului său, ceea ce demonstrează existenţa unei mai vechi şi bine orga-
nizate colonii de credincioşi armeni. Documentul semnala următoarele: Din mila lui Dumnezeu, noi Alexandru
Voievod, Domn al Ţării Moldovei cu fratele meu Bogdan, facem cunoscut cu această scrisoare tuturor […] că noi am dat
episcopului armenesc Ohanes bisericile armeneşti şi pe popii lor în întreaga noastră ţară va avea putere asupra armenilor
cu dreptul său episcopal. I-am dat scaun la Suceava, în cetatea noastră. Care dintre armeni îl veţi cinsti, va fi ca şi cum aţi
face-o pentru noi, în ţara noastră a Moldovei; care nu-l va asculta, noi îl vom pedepsi cu mâna lui […]28.
Printr-un alt hrisov, din 8 octombrie 1407, Alexandru cel Bun a propus negustorilor armeni din Po-
lonia să contribuie la prosperarea oraşelor moldoveneşti, promiţându-le în loc scutirea de taxe vamale şi
de biruri. Drept urmare, la Suceava, Siret şi Cernăuţi s-au aşezat 700 de familii armeneşti, iar comerţul din
aceste aşezări era deţinut în exclusivitate de armeni. Domnul moldovean a mai invitat alte 3 000 de fa-
milii de armeni (circa 15 000 de oameni) în 1418, când acestea s-au stabilit în şapte oraşe din Moldova29 –
Galaţi, Siret, Hotin, Vaslui, Botoşani, Suceava şi Iaşi, potrivit consemnărilor lui Luidgi Maria Pidou30.
Ştefan cel Mare a continuat politica de motivare a armenilor, primind un nou val de refugiaţi după
cucerirea Constantinopolului (1453) şi ocuparea localităţii Caffa din Crimeea (1475) de către otomani, pe
care îi localizează la Suceava, Iaşi, Botoşani, Roman şi Focşani31. Domnul a acordat privilegii32 inclusiv
negustorilor armeni din Lemberg (Lvov). Astfel, cu cei 10 mii de armeni aduşi de Ştefan cel Mare, numă-
rul total al armenilor în Moldova secolul al XV-lea s-a ridicat la circa 20 de mii. Aceştia erau nu numai ne-
gustori, dar şi meşteşugari, manufacturieri, agricultori. Carele armeneşti ale caravanelor plecate din ora-
şele moldoveneşti duceau în Europa Occidentală şi în Orient bovine, cabaline, porcine, ovine, piei, grâne,
ceară, brânzeturi, aducând în schimb postavuri, covoare, broderii, mătăsuri, bijuterii, mirodenii, coloranţi şi
arme. La acea vreme, după cum afirma Nicolae Iorga, nu putea să existe târg moldovenesc fără armeni33.
22 Rodica Ciocan-Ivănescu, Un épisode de l’histoire des arméniens de Moldavie au XVI-e siècle // Studia et Acta Orientalia, VII, Bucureşti, 1968, p. 216.
23 Petre P. Panaitescu, Interpretări româneşti, ediţia a doua, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1994, p. 142.
24 Vladimir Bănăţeanu, op. cit., p. 17-18; Victor Meşteşugean, Op. cit., p. 39.
26 Ibidem.
27 Vladimir Bănăţeanu, op. cit., p. 30.
28 P. P. Panaitescu, Hrisovul lui Alexandru cel Bun pentru episcopia armeană din Suceava // Revista Istorică Română, vol. IV, 1934, p. 44-56.
29 Аршавир Тораманян, Из истории строительной деятельности армян в Молдавии, Москва, Внешторгиздат, 1991, c. 223.
31 Pal Judit, op. cit., p. 13
32 Alţi doi domni moldoveni care au întărit vechile privilegii ale armenilor şi au adăugat altele noi au fost Constantin şi Alexandru
Mavrocordat. Primul, la 7 aprilie 1742, i-a scutit pe armeni de dări pe cai şi olace (avându-se în vedere serviciul de transport pentru
călători şi corespondenţă – n.n.) – Nici de pe la odăile lor, nici din oile lor de la conace nime să nu le ia, nici oi, nici cai. A se vedea: Nicolae
Iorga, Studii şi documente, VI, p. 236. Al doilea, printr-un hrisov din 9 martie 1784, a permis comercianţilor armeni care făceau negoţ
cu vitele să deţină cetăţenie austriacă. Printre alte privilegii se înscriau şi interdicţia ca localnicii să perceapă armenilor chirii prea
mari pentru păşunat sau să le producă alte neplăceri, iar ispravnicilor li se lua dreptul de a-i pedepsi personal pe armeni, urmând
ca delicvenţii să fie predaţi curţii de judecată domneşti, singura care îi putea sancţiona. A se vedea: Sergiu Selian, op. cit., p. 25.
317
Dacă în partea dreaptă a Prutului, în sec. XIV–XV, se atestă o prosperare a oraşelor Moldovei sub
impactul populaţiei armene, atunci în partea stângă a lui, se pare că, puţini dintre negustori armeni erau
dispuşi să se stabilească cu traiul. Cauza consta în atacurile permanente din partea tătaro-mongolilor şi
ale otomanilor. Ultimii chiar, pe timpul lui Baiazid al II-lea (1481–1512), au exilat armeni din Chilia şi Ce-
tatea Albă34 la Constantinopol, pentru a contribui la dezvoltarea oraşului după cucerire35.
În profilul timpului armenii mai mult se orientau spre oraşele mai vechi, cu tradiţii mai prospere şi
regiuni în care erau mai puţin persecutaţi.
Începând cu a doua jumătatea a sec. XVI o parte considerabilă a armenilor emigrează din Moldova.
Această acţiune este considerată de către unii cercetători ca fiind urmarea prigoanei religioase la care ace-
ştia au fost supuşi, existând şi părerea conform căreia motivul principal era de natură economico-politică.
După unele izvoare, se poate constata că armenii au avut de suferit mai ales din motive religioase, spre
exemplu, convertirea lor forţată la ortodoxism şi distrugerea bisericilor lor, în 1551, pe timpul domnului
Ştefan Rareş, iar, mai târziu, pe timpul lui Alexandru Lăpuşneanu, Ştefan Tomşa ş.a.
Refugierea în masă ţine atât de nesiguranţa cauzată de războaiele turco-moldo-poloneze, de politi-
ca fiscală a domnilor, cât şi de nenumăratele răscoale, cauza imediată fiind, posibil, înfrângerea rebeliunii
conduse de Hâncu împotriva politicii de biruri a domnului Gheorghe Duca, la care au participat şi ar-
meni36. Conform celei mai răspândite explicaţii, Duca Vodă, grec fiind, a susţinut negustorii greci în
detrimentul celor armeni, ultimii nemulţumiţi, au participat la răzmeriţa împotriva lui din 1671. Având
ajutorul turcilor, Duca, a înfrânt răzvrătirea „într-o bătălie de lângă Chişinău”37, conducătorii acestea –
printre care şi faimosul serdar, armeanul Hâncul – au fost executaţi, iar o parte din familiile armeneşti, de
teama represiilor, au fost nevoite să se refugieze atât în munţii Ardealului, cât şi în Galiţia şi Podolia
(Polonia)38, astfel, încât, conform estimărilor unor cercetări mai recente, din a doua jumătate a sec. XVI –
prima jumătate a sec. XVII numărul coloniilor armeneşti din ultimele două regiuni a crescut de la 6 la 14,
iar numărul armenilor de aici constituind 20-30 mii de oameni39.
Trecând Carpaţii, armenii s-au plasat lângă Bistriţa în Ţara Secuilor cu permisiunea principelui Mi-
hai I Apafi (1661–1686), după ce i-au promis împreună cu episcopul lor că se vor uni cu biserica latină40.
Pe lângă Bistriţa, după 1672, ei s-au mai stabilit în număr mare în Gheorgheni, Dumbrăveni, Gurghiu,
Frumoasa, Petelea etc., deşi circulaţia negustorilor armeni în Transilvania nu era o noutate, documentele
atestând deplasarea acestora încă de la începutul secolului şi mai devreme41. Penetraţia acestora, totuşi a
avut loc într-o formă mai lentă şi nu într-un număr atât de mare – de 3 000 de familii, ca în anul amintit42.
De la principii Mihai Apafi I şi Mihai Apafi II (1690–1699) armenii au primit diferite privilegii printre care
libertatea comerţului, dreptul de alegere liberă a judelui, cu toate că la început, în problemele de natură
comercială, forul de apel era Compania grecească43.
Iniţial, sediul episcopului Minas, iar, mai târziu, al lui Oxendie Verzerescu – de numele căruia este
legată unirea cu Biserica catolică – şi al categoriei sociale conducătoare era la Bistriţa. Aici, armenii aveau
jurisdicţie proprie, locuiau pe o stradă separată, de unde saşii, din cauza concurenţei economice, i-au
alungat, în 1712, sub pretextul unei epidemii de ciumă. Într-un registru de dări al oraşului Bistriţa din
acelaşi an, la scurt timp înaintea alungării, găsim 22 de familii, din cadrul cărora erau 10 bogaţi, trecuţi în
prima clasă, câteva văduve şi orfani. După alungarea lor, armenii din Bistriţa s-au aşezat la Gherla, re-
fondând practic localitatea şi contribuind la sporirea prosperităţii acestea, care practic la sfârşitul sec.
XVIII împreună cu Dumbrăveni au devenit oraşe libere regeşti44.
34 Aceştia în războiul dus împotriva Moldovei, pe timpul lui Ştefan cel Mare, au ocupat Chilia şi Cetatea Albă în 1484.
36 Pal Judit, op. cit., p. 14.
37 Bogradn Petriceicu Hajdeu, Istoria toleranţei religioase în România, Bucureşti, 1992, p.
38 Aлександр Л. Осипян, Экономическое развитие армянских колоний в Галиции, Подолии и Буковины в XIV–XIX вв., Автореферат на
соискание степени кандидата исторических наук, Донецк, 1999, с. 11.

39 Ibidem.
40 A se vedea: Dan Dimitrie, Armenii ortodocşi din Bucovina, Bucureşti, Editura Zamca, 2010.
41 Încă din sec. XIV armenii din Galiţia şi Moldova au intrat în relaţii economice cu negustorii saşi participanţila comerţul levantin. Vezi: Pal Judit, op. cit., p.15.
42 Ibidem, p. 19.
43 Ibidem, p. 16.
44 Ibidem, p. 16-17.
318
Strămutarea masivă a populaţiei de origine armeană după 1671 cât şi devastarea teritoriului Mol-
dovei pe parcursul celor două războaie turco-poloneze din 1672 şi 1683 nu numai că a avut drept conse-
cinţă diminuarea comerţului şi mutarea căii negoţului, care lega Marea Baltică de Marea Neagră, din
Moldova în Transilvania dar a sporit şi pribegia locuitorilor Moldovei. În continuare are loc o creştere ne-
întreruptă a numărului familiilor armeneşti atât în Transilvania, în special în cele două oraşe mai impor-
tante, Gherla şi Dumbrăveni, cât şi în Gheorgheni pe seama imigrării continue din Moldova. Totodată,
din datele cele mai importante se conturează două valuri mai însemnate – primul în jurul anului 1680, iar
al doilea după 170545.
Totodată, un număr mare de populaţie se transferă în stânga Nistrului46, acest fapt datorându-se în
mare parte introducerii anumitei forme de administrare caracteristice Moldovei pe cursul de mijloc al
Nistrului până la Nipru47. Conform unui document din prima treime a sec. XVIII, în circumscripţia Raş-
cov erau 14 localităţi cu biserici ortodoxe: Camenca, Cuzmin, Hruşova, Iagorlâc, Mihailovka, Molochişul
Mare, Molochişul Nou (Mic), Ofatinţi, Podoima, Raşcov, Râbniţa, Stroieşti, Ţăbuleuca şi Zozuleni48. Acest
izvor istoric ne atrage atenţia asupra structurii etnice a circumscripţiei menţionate. Dintre localităţile
menţionate în sursă doar trei pot fi considerate cu o populaţie mai mult sau mai puţin ucraineană. În cele-
lalte aşezări din împrejurimile Raşcovului după cum mărturisesc şi documentele de mai târziu, locuiau în
fond moldoveni. rintre aceştia credem că se aflau şi familii de armeni veniţi direct din Moldova sau din
Podolia, care se afla sub administraţie otomană după 1672. Astfel, într-un document anonim, publicat de
A.A. Russov, datat cu începutul sec. XVIII, există indicii directe despre apartenenţa etnică a locuitorilor
aşezărilor actualelor localităţi ale raioanelor Dubăsari, Grigoriopol şi Slobozia, care formau pe atunci o
unitate administrativă aparte cu centru la Dubăsari, dar şi ţara de origine a unor imigranţi. După părerea
autorului, în satul Igorlâc, din circumscripţia Dubăsari, locuiau 200 de familii de volohi (moldoveni), ev-
rei şi români din Bulgaria, iar în satul Beleakov (Delacău) – 100 de volohi (moldoveni) şi români din Bul-
garia49. Se consemnează şi faptul că evreii şi unii armeni erau preocupaţi doar de comerţ. Armenii în as-
pect numeric erau foarte puţini, o familie sau două la localitate. Conform aceluiaşi anonim, în calitate de
sotnic adică primar, al oraşului Dubăsari iniţial a fost armeanul Pleaca, apoi cazacul Anastasie50.
O influenţă negativă asupra creşterii numerice a populaţiei din stânga Nistrului au avut-o războai-
ele ruso-turce din anii 1768–1774 şi din 1787–1791. Rapoartele scrise de ofiţerii armatei ruse ne vorbesc
despre devastarea teritoriilor, nimicirea şi capturarea populaţiei51. Spre exemplu în luna iulie 1769, deta-
şamentul colonelului Lopuhin a asasinat la Dubăsari câţiva intendenţi ai armatei turce (adică comercianţi
locali, printre care nu excludem că erau şi armeni – n.n.), a luat în prizonierat 62 de volohi (moldoveni).
Totodată, a sechestrat circa 400 de bovine, iar la 4 august a.a. detaşamentul generalului Zorici a dat foc
Dubăsarilor şi tuturor satelor din raza a cinci verste. În urma acestor acţiuni acerbe ale ambelor părţi belige-
rante faţă de locuitori, multe aşezări dispăreau în partea stângă a Nistrului ca peste un timp să reapară în
documente, însă deja cu altă componenţă etnică52.
Despre numărul aproximativ al populaţiei şi structura ei etnică în ţinutul Dubăsari ne putem docu-
menta studiind listele completate de administraţia militară rusă în anii 1772–1774. Potrivit acestor liste în
14 sate (Butor, Cocieri, Corjova, Coşniţa, Delacău, Doroţcaia, Goieni, Molovata, Pârâta, Pohrebea, Speia,
Sucleea, Târnauca, Teiu) şi în orăşelul Dubăsari se numărau circa 600 de gospodării ţinute de 3000 de oa-
meni, adică în mediu câte 200 de oameni în fiecare localitate, majoritatea fiind alcătuită din moldoveni. Pe
lângă moldoveni au mai fost înregistraţi 120 de evrei, 10 armeni şi 5 ţigani. Evident că în aceste liste nu au pu-
tut nimeri nici refugiaţii, nici prizonierii strămutaţi de către armatele părţilor beligerante, nici cei asasinaţi.
45 Pal Judit, op. cit., p. 21.

46 O istorie a regiunii Transnistrene din cele mai vechi timpuri până în prezent / Ion Chirtoagă, Ion Jarcuţchi, Elena Negru et all, Chişi-
nău, Bons Offices, 2007, p. 148.
47 Ibidem.
48 Ibidem.
49 Александр А. Руссов, Русские тракты в конце XVII и вначале XVIII вв., Киев, 1876, с. 78-80.
50 O istorie a regiunii Transnistrene…, p. 150.
51 Владимир В. Кочергин, Наброски по истории города Дубоссары и прилегающего Приднестровья Херсонской губернии (1648–1870 гг.),
Одесса, 1911, с. 5-7; Аполлон А. Скальковский, Хронологическое обозрение истории новороссийского края, часть 2, Одесса, 1838, с. 128.
52 O istorie a regiunii Transnistrene…, p. 152.
319
Pentru a se salva de jafuri şi omoruri o parte a populaţiei de pe malul stâng al Nistrului se transfera
pe cel drept, ca după încheierea războiului să revină. Din câte se observă, la această dată, numărul arme-
nilor în stânga Nistrului era insignifiant în raport cu cei din dreapta Nistrului. Conform recensământului
din 177453, pe teritoriul din dreapta Nistrului, din cei 564 340 de locuitori ai Moldovei, 62 de familii (sau
circa 310 persoane de ambele sexe), erau înregistrate ca fiind armeni. Aceştia constituiau până la 0,3% din
nu-mărul total de familii incluse în liste (21,6 mii)54.
Pe teritoriul dintre Prut şi Nistru, armenii locuiau pe cursul inferior al Nistrului şi al Dunării – în
raialele turceşti Akkerman, Bender, Chilia şi Ismail. În cadrul recensămintelor populaţiei, efectuate de
reprezentanţii comandamentului rus în sudul spaţiului Pruto-Nistrean pe parcursul celor două războaie
ruso-turce din a doua jumătate a sec. XVIII, au fost înregistraţi la Akkerman – 267 de armeni de sex mas-
culin (1774), la Bender – 148 de armeni de sex masculin (1790), la Chilia –112 armeni de sex masculin
(1790)55, la Ismail (ianuarie, 1791) au fost înregistraţi 1400 de armeni de ambele sexe. Afară de aceştia, în
1772 au fost înregistraţi 268 de armeni de ambele sexe în oraşul Căuşeni56. Iar în satele din circumscrip-
ţiile oraşelor menţionate recensămintele conţin date cu privire la vieţuirea aici încă a cel puţin 1 442 de ar-
meni de ambele sexe, dintre care circa 1400 de oameni în circumscripţia cetăţii Ismail57.
Din datele aduse reiese că în acea perioadă populaţia de origine armeană a oraşelor şi satelor din
sudul spaţiului Pruto-Nistrean, aflate sub jurisdicţia autorităţilor otomane şi a celor tătare, constituia nu
mai puţin de 4 164 de persoane de ambele sexe (circa 6,9% din populaţia sedentară locală)58. Sigur că nu-
mărul lor putea să fie mai mare reieşind din considerentul că persoanele de sex feminin nu au intrat în
componenţa celor evaluaţi.
Momentul strămutării cu traiul a populaţiei de origine armeană în stânga Nistrului ţine de acţiunile
militare ale armatei comandate de generalul P. S. Potiomkin şi concentrării trupelor ruseşti de-a lungul
Nistrului vizavi de cetatea Tighina şi alte centre fortificate de pe malul acestui fluviu. Potrivit relatărilor
istoricului J.A. Ananean, în slujba generalului Potiomkin se afla un armean pe nume Stepan Davtean,
care ar fi fost promotorul eliberării naţionale a Armeniei fiind supranumit „ambasador al Araratului”.
Din acest considerent, pentru ca Rusia ţaristă să le ofere ajutor în lupta de eliberare a teritoriilor cotropite,
protagoniştii armeni s-ar fi angajat să acorde ajutor ruşilor în războiul împotriva Turciei pe calea depopu-
lării teritoriilor otomane de armeni şi aşezării acestora în regiunea dintre Nistru şi Bug, ca ulterior aceştia
să fie transferaţi în Armenia dezrobită59. În felul acesta s-ar explica şi acţiunea conform căreia după luarea
cu asalt a cetăţii Ismail de către trupele ruse în frunte cu mareşalul rus Al. Suvorov la finele anului 1790,
în conformitate cu dispoziţia lui M.I. Kutuzov, înspre Bender şi Dubăsarii Noi au fost strămutate 91 de fa-
milii armeneşti sau circa 455 de oameni60.
Acest proces de strămutare demografică nu era o acţiune întâmplătoare. În una din scrisorile datate
cu anul 1785 a conducătorului mişcării de eliberare armeneşti, arhiepiscopul Iosif Argutinski (1743–1801),
către împărăteasa Rusiei, Ecaterina a II-a (1729–1796), aflăm că acesta avea acordul de strămutare în limi-
tele Imperiului rus nu doar a localnicilor armeni obişnuiţi, dar şi a negustorilor bogaţi de la Constantino-
pol şi din India, care vor veni în Rusia şi vor deplasa în taină faimoasele lor avuţii61. Ulterior, pe 20 septembrie
1790, fiind antrenat în războiul ruso-turc, pe lângă unul din cel mai înveterat promotor al politicii ruse de
colonizare, cneazul G.A. Potiomkin, arhiepiscopul nota în jurnalul său că a primit o scrisoare de la soci-
53 În literatura de specialitate cu referire la numărul populaţiei de pe teritoriul istoric al Moldovei există câteva date statistice. Este
vorba despre recensămintele din anii 1774, 1777 şi 1803, care, în esenţă erau organizate în scopuri fiscale şi nu vizau direct structura
etnică a populaţiei. Cu toate acestea, datele înscrise în recensăminte ne oferă posibilitatea să estimăm numărul populaţiei şi după
criteriul etnic. A se vedea: Dorin Lozovanu, Evoluţia structurii etnice a populaţiei Republicii Moldova // Buletinul Ştiinţific al Muzeului
Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală a Moldovei, Chişinău, 2008, vol. 9 (22), p. 143.
54 Moldova în epoca feudalismului, Chisinau, Stiinta, vol. VII, part I, II.
55 Ион Г. Киртоагэ, Численность и этнический состав населения города Бендеры, Килия и Аккерман в XVIII – начале XIX в. //
Булетинул Академией де Штиинце а РСС Молдовенешть, 1977, № 1, с. 34-42.

56 Ion G. Chirtoagă, Din istoria Moldovei de Sud-Est până în anii ’30 ai secolului al XIX-lea, Chişinău, 2000, p. 118.
57 Ibidem, p. 116-120.
58 Dan Haidarlî, Date istorice cu privire la populaţia armenească în spaţiul Pruto-Nistrean (până la sfârşitul secolului al XIX-lea) // Revista de
Istorie a Moldovei, nr. 3, 2008, p. 103.

59 A se vedea: Жорес А. Ананян, Армянская колония Григориополь, Ереван, Издательство АН Армянской ССР, 1969, с. 19- 25.
60 Dan Haidarlî, op. cit., p. 104.
61 Жорес А. Ананян, op. cit., c. 30.
320
etatea indusă, i-a arătat-o cneazului şi a solicitat privilegii. Cneazul atunci, imediat, a ordonat să fie pre-
gătite62.
Arhiepiscopul Iosif Argutinski63

Deja în al doilea an de război, militanţii armeni64 împreună cu comandanţii supremi ruşi încep stră-
mutarea armenilor din raialele turceşti pe malul stâng al Nistrului, cu precădere la Dubăsari, în scopul
întemeierii unui oraş-colonie asemenea oraşului de pe Don – Noul Nahecevani65.
Potrivit istoricului J.A. Ananean 4 000 de armeni, adunaţi din raialele turceşti, au fost strămutaţi în câ-
teva etape. Primii au fost transferaţi peste Nistru cei din Chilia. Concomitent cu aceştia la Dubăsari au fost
transferaţi armeni din Căuşeni, din Tighina şi o parte din cei de la Akkerman. Strămutarea lor s-a efectuat
de la finele iernii până în vara anului 1790. Conform unui document din 20 mai a aceluiaşi an, la Dubăsari
au ajuns 1873 de armeni din Chilia (printre care se aflau şi armeni din Akkerman, Căuşeni şi Tighina)66.
Transferarea armenilor din Ismail a început mai târziu. Din cele 320 de familii armeneşti (în total
1658 de oameni) preconizate strămutării la Dubăsari, doar 22 de familii au fost transferate pe 6 septem-
brie 1791. În aceeaşi lună M.I. Kutuzov a expediat încă două grupuri de armeni. Primul consta din 77 de
familii, iar al doilea din 14 familii67. Strămutarea s-a efectuat în câteva luni. Transferarea ultimului grup
de armeni a fost efectuată în octombrie–noiembrie 1791, tergiversările fiind legate de moartea şi înmor-
mântarea generalului G.A. Potiomkin.
Din numărul armenilor strămutaţi în partea stângă a Nistrului cei din Akkerman constituiau 852 de oa-
meni (142 de familii), din Căuşeni (inclusiv armeni din Tighina) – 766 de oameni (120 de familii), din Chilia –
673 de oameni (120 de familii), şi în final din Isaccea (situat la 35 de km de Tulcea) – 51 de oameni (12 familii).
Majoritatea armenilor strămutaţi din Ismail şi Chilia la Dubăsari erau săraci. Din raportul feldmare-
şalului M.I. Kutuzov, din 24 august 1791, aflăm că pe lângă elita bogată a negustorilor armeni, care au ve-
nit la Dubăsari pe cont propriu, exista un număr însemnat de armeni săraci, care nu aveau căruţe pentru
deplasare, haine, mâncare68. Drept urmare, arhiepiscopului Iosif Argutinski a făcut un apel de ajutorare a
armenilor strămutaţi la Dubăsari către conaţionalii lor din Suceava, Botoşani şi alte oraşe ale Moldovei,
Valahiei şi sudul regiunii dintre Prut şi Nistru69.

63 Sursa imaginii: http://www.icon-art.info/hires.php?lng=ru&type=1&id=3792
64 Pe lângă cei doi, amintiţi deja, era şi al treilea, fiind vorba despre arhimandritul Ghrigorii Zaharean. A se vedea: Жорес А.
Ананян, op. cit., c. 31.

65 Acest oraş a fost întemeiat de ruşi la 1779 prin strămutarea armenilor din Crimeea la gurile Donului. A se vedea: Жорес А.
Ананян, op. cit., p. 28; Аполлон А. Скальковский, Опыт статистического описания Новоросийского края, Одесса, 1850, часть 1,
с. 286. Mai nou: В. Б. Бархударян, История армянской колонии Новая Нахичевань (4779–1917), Мичиган, Айастан, 1996, 528 с.
67 Ibidem, c. 41.
68 Ibidem, c. 39.
69 Ibidem.
321
Semnarea păcii de la Iaşi pe 9 ianuarie 1792, a determinat includerea teritoriului dintre Nistru şi
Bug în componenţa guberniei ruseşti Ekaterinoslav. Creşterea puterii ruseşti în zona Mării Negre, dar şi
confirmarea frontierei Imperiului ţarist pe Nistru, predispune strămutarea constantă a populaţiei armene
în teritoriul din stânga râului. Aceasta se datora se în mare parte solicitărilor de întemeiere a unei noi co-
lonii armene lângă Dubăsari.
În numele armenilor transferaţi pe noua frontieră imperială, arhiepiscopul Argutinski, într-o scri-
soare, de la sfârşitul anului 1791 (după cum ne anunţă J.A. Ananean70), adresată Ecaterinei a II-a şi conte-
lui P.A. Zubov (predecesorul generalului G.A. Potiomkin), venea cu rugămintea de înfiinţare a unui oraş
lângă Dubăsari format în exclusivitate din armeni71. Scrisoarea avea forma unei petiţii72 şi era constituită
din 13 puncte. Se solicita achitarea unor subsidii din partea statului emigranţilor armeni, aprovizionarea
pe un an de zile a celor săraci cu produse alimentare şi materiale de construcţie pentru ridicarea locuinţe-
lor fără rambursarea vreunui ban visteriei de stat. Totodată, locuitorii viitoarei colonii cereau să li se ofere
în posesie pentru oraş 12 mii de desetine de pământ şi iarăşi fără vreo restituire visteriei de stat. Pe lângă
aceasta se solicita pământ arabil, în afara oraşului, pentru fiecare om câte 30 de desetine cu o scutire de
impozit pe 10 ani. Viitorii locuitori mai solicitau câte 30 de desetine, fără plata impozitului, pentru cei
care urmau să se aşeze cu traiul în oraş. O altă doleanţă ţinea de transmiterea pe vecie comunităţii oraşu-
lui, fără vărsări în vistierie, a dreptului de a pescui pe Nistru73.
Locuitorii noii colonii doreau să aibă aceeaşi autoguvernare ca şi cei din Noul Nahicevani. Puterea
judecătorească şi executivă urma să fie concentrată în mâinile unui magistrat, care urma să activeze în
limba armeană, în baza legilor şi tradiţiilor poporului armean. În jurisdicţia magistratului intrau toate
procesele, în afara celor penale.
Pentru construcţia magistratului sus-numit, a hanului (Гостинный Двор) şi a catedralei, întemeie-
torii coloniei armene de pe Nistru solicitau subvenţii fără restituire.
Reprezentanţii viitoarei colonii armene doreau să consolideze toate pământurile după magistrat. Pe
lângă aceasta, magistratul solicita să i se ofere dreptul de a coloniza pământurile nepopulate, care urmau
să fie transmise „pe vecie” magistratului. Aceasta se poate de explicat prin faptul că o parte din pământul
liber, atribuit oraşului, magistratul dorea să treacă în proprietatea sa. Magistratul armean astfel putea fi
preocupat nu doar de mărirea latifundiară a oraşului, ci şi de mărirea propriilor venituri. Totodată, ma-
gistratului i se atribuia nu doar puterea unui mare latifundiar, dar şi bancher în mâinile căruia trebuiau
să fie concentrate toate activităţile economice ale negustorilor (punctul 10)74.
În funcţia magistratului trebuia să intre şi diferenţierea socială a emigranţilor armeni, ceea ce de-
monstrează existenţa stratificării sociale a comunităţii armene. În final, magistratul putea să distribuie din
suma care se colecta de la arenda hanului, la propria discreţie, mijloace pentru întreţinerea săracilor şi a
orfanilor75. Prin urmare, magistratului îi revenea un loc aparte în colonia armeană.
Cu referire la impozite se presupunea ca după expirarea anilor preferenţiali negustorii să achite im-
pozit statului în sumă de un procent de la unitatea monetară (rublă), meşteşugarii şi târgoveţii (мещани) –
câte două ruble de la gospodărie, iar agricultorii – câte 5 copeici de an de pe desetină.
În continuare, reprezentanţii emigranţilor armeni solicitau autorităţilor ţariste dreptul comerţului li-
ber în interiorul şi în afara statului, dreptul confecţionării propriilor ambarcaţiuni maritime, fabricilor,
uzinelor şi livezilor de fructe, fabricării vinului şi vinderii libere a acestuia transferat în butoaie în oraşele
şi satele din Imperiu76. Armenii mai cereau să fie eliberaţi de serviciul militar.
Un loc aparte în scrisoare se referea la armenii de viţă nobilă care au fost nevoiţi să-şi ascundă origi-
nea socială. Prin aceasta, ei solicitau conducerii imperiale să li se acorde titulatura de dvoreni (дворянские
титулы) în baza diplomelor (грамоты) de nobleţe pentru a avea dreptul să cumpere bunuri imobiliare77.

71 Ibidem, c. 44.
72 Alte trei petiţii au urmat în aprilie 1792, mai şi septembrie 1794. Acestea aveau o formă mai evoluată, iar cerinţele erau cu mult
mai concrete şi mai bine formulate. Ibidem, c. 57-60, 81-83.

73 Ibidem, c. 45.
74 Ibidem, c. 47.
75 Ibidem, c. 48.
76 Ibidem.
77 Ibidem, c. 49.
322
Reieşind din memoriul expediat Ecaterinei a II-a putem conchide că intenţiile înscrise aparţineau unei categorii
de armeni înstăriţi, care proiectau o activitate negustorească amplă, atât în limitele imperiului cât şi în afara lui.
Nu se ştie exact care a fost răspunsul ţarinei la acest memoriu al arhiepiscopului Argutinski, însă dintr-o
prescripţie a Ecaterinei a II-a adresată, la 23 februarie 1792, guvernatorului regiunii Ekaterinoslav general-ma-
iorului Vasile V. Kohovski, aflăm că din intenţia de a organiza şi valorifica noul teritoriu dobândit de la Poarta
Otomană, dar şi de a consfinţi voinţa cneazului G.A. Potiomkin, aceasta îi încredinţea-ză fondarea oraşului
armenesc – Grigoriopol78, în apropierea imediată a Nistrului, între văile Cernea şi Cerniţa, în baza unui plan
elaborat necesităţilor locuitorilor şi ocupaţiei acestora precum şi pe seama cheltuielilor statului rus79.
Locul de amplasare a oraşului Grigoriopol a fost stabilit de autorităţile ţariste cu mult înainte de de-
mersul armenilor conduşi de Argutinski care opta pentru un oraş amplasat lângă Dubăsari şi nu în ime-
diata apropiere a Nistrului80. Probabil, această decizie a fost luată în scopul ca penetrarea în regiunea din-
tre Prut şi Nistru a Moldovei să fie mai lejeră, pentru a permite studierea teritoriului care intra în priorită-
ţile ruse de acaparare teritorială. Mai mult ca atât, începând cu 1795 Grigoriopolul a fost transformat în
centru eparhial al armenilor din sudul imperiului, având funcţia de a controla atât armenii din sudul Im-
periului rus, cât şi pe cei de peste hotarele lui cu precădere din Imperiul Otoman.
În urma aprobării pe 10 iunie 1792 de către Ecaterina a II-a, a schemei oraşului Grigoriopol, sărbă-
toarea de înfiinţare a fost fixată pe 25 iulie 1792 – zi considerată, ulterior, drept cadru cronologic principal
în fondarea oraşului81. După inaugurare procesul de construcţie a noii urbe era în plină desfăşurare. Deja
la începutul lui august a.a. în Grigoriopol erau construite 114 case de locuit, o cafenea, uzina Safinov, 16
magazine negustoreşti, fuseseră săpate 43 de fântâni82. Cu toate acestea, o bună parte din armenii pau-
peri, care încă nu aveau locuinţe erau amplasaţi în localităţile rurale din preajma Dubăsariului. Din acea-
stă cauză mulţi armeni strămutaţi din Akkerman erau pe cale să revină peste Nistru. Pentru a tempera
spiritele, V.V. Kohovski întreprinde transportarea „celor mai periculoşi armeni” – în număr de 38 de fa-
milii, din Grigoriopol în Noul Nahicevani. Pentru aceasta guvernatorul a distribuit 2000 de ruble asig-
nate83. Pentru construcţia caselor armenilor nevoiaşi Petersburgul a mai oferit încă 50 mii de ruble, însă
suma era insignifiantă deoarece se recurgea la aşezarea armenilor în casele moldovenilor, care au fost pă-
răsite de aceştia pentru a se strămuta peste Nistru84, sau la cumpărarea unor locuinţe de la locuitorii ră-
maşi – ucraineni, cazaci ş.a.85
Pentru a grăbi procesul de valorificare a noii regiuni imperiale, colonizarea Grigoriopolului cu ar-
meni continuă. Deşi se negocia ca armenii să fie aduşi din India, într-un final aceste tentativele au eşuat şi
s-a recurs la strămutarea armenilor din Imperiul Otoman. Această strămutare însă a luat o formă izolată,
pentru a nu fi percepută de autorităţile otomane ca ilegală. Printre emigranţii armeni de acest gen se în-
scrie şi familia negustorului şi industriaşul Ivan Satov, care s-a stabilit la Grigoriopol în primăvara anului
1794, căreia i s-a conferit imediat şi titlu nobiliar de dvorean. Reieşind din faptul că bogăţia lui Satov con-
stituia 80 mii de ruble, iar în exterior făcea comerţ intens cu Moldova, Turcia şi Polonia, în ultima având
întreprinderi86, este clar de ce a fost acceptat atât de repede în supuşenia Imperiului Rus, oferindu-i-se
funcţia de consilier titular şi pământ în posesie.
În timp ce armenilor bogaţi li se ofereau diferite privilegii, cei săraci aflaţi în perimetrul oraşului
Grigoriopol erau privaţi de avantaje, fapt ce îi nemulţumea şi îi determina să insiste pe reîntoarcerea în
sudul teritoriului dintre Prut şi Nistru. Conform ucazului din 9 mai 1794, 85 de familii de armeni
strămutaţi din Akkerman au părăsit Grigoriopolul87.
78 Se presupune că oraşul a fost denumit atât în cinstea apostolului armenilor Grigore Luminătorul, cât şi în amintirea cneazului
Grigorii Potiomkin. A se vedea şi Valentin Tomuleţ, Activitatea comercială a negustorilor armeni în Basarabia în prima treime a sec. XIX //
Tyragetia. Revista de arheologie, istorie şi culturologie. Chisinau, 1997, nr. IV-V, p. 239-250.
79 Жорес А. Ананян, op. cit., c. 51-52.
80 Ibidem, c. 54-55.
81 Ibidem, c. 64-66.
82 Ibidem, c. 67.
83 Ibidem.
84 Ibidem, c. 71.
85 Ibidem, c. 72-73.
86 Ibidem, c. 76-77.
87 Ibidem, c. 78.
323
Nemulţumirea armenilor a determinat-o pe Ecaterina a II-a, printr-o decizie din 12 octombrie 1794,
să includă Grigoriopolul în lista oraşelor care intrau în componenţa administrativă a Ekaterinoslavului cu
propria stemă, efigiu şi magistratul orăşenesc, şi să le ofere locuitorilor privilegii şi înlesniri88. În funcţia
de primar (magistrat) a fost numit Pavel Tumanov, iar viceprimari ai oraşului au fost aleşi Sarkis Binea-
tov şi Aşvadur Ovanesov. Printre funcţionarii magistratului figurau patru ratmani şi judecătorii Akoţ Ka-
rapetov şi Kaspar Arutiunov89.
O dată cu moartea Ecaterinei a II-a şi venirea la putere a ţarului Pavel I (1796–1801), ideea transfor-
mării Grigoriopolului în centru eparhial al armenilor din sudul Imperiului rus este barată, iar după de-
clanşarea războiului ruso-turc din 1806–1812, decăderea oraşului Grigoriopol devine inevitabilă, popu-
laţia armeană, în special negustorii înstăriţi, orientându-se constant atât spre oraşele-porturi amplasate pe
malul Mării Negre90, cât şi spre cele mai importante oraşe de peste Nistru91. Astfel se face că în 1863 din
cei 6 477 de locuitori ai Grigoriopolului populaţia de origine armeană este în minoritate, prevalând cea
ucraineană, moldovenească şi rusă92.
Transferarea cu traiul în spaţiul dintre Prut şi Nistru a negustorilor armeni la începutul sec. XIX
este legată de ucazul ţarului Alexandru I (1801–1825) din 30 ianuarie 1802, când s-a permis stabilirea ar-
menilor din Grigoriopol în alte oraşe. Mulţi dintre ei părăsesc Grigoriopolul şi trec în Chişinău sau în alte
oraşe din dreapta Nistrului93. Spre exemplu, la 6 septembrie 1821, liderii comunităţii armeneşti din Chişi-
nău – Calos Bogdasarov, Gadgi Vemsonov, Marderos Ghernitov, Circar Gadgi Bogdasarov scriau că până
la ocuparea regiunii Basarabia de oştile ruseşti au venit împreună cu alţi armeni ai guberniei Herson din oraşul Gri-
goriopol [...] se ocupă cu comerţul şi îndeplinesc împreună cu alţi locuitori dările şi prestaţiile94. Armenii strămu-
taţi din Grigoriopol la Chişinău constituiau 26 de familii95.
Conform datelor din 1809 în oraşele dintre Prut şi Nistru erau înregistrate 321 de familii armeneşti, cele
mai numeroase fiind comunităţile din Akkerman – 116 familii, şi din Chişinău – 113 familii, după care urmau
cele de la Orhei – 34 de familii şi Ismail – 32 de familii. Numărul total al armenilor care locuiau la oraşe în
aceea perioadă nu depăşea cifra de 1800 persoane96. Începând cu ianuarie 1810, la Chişinău se strămută cu tra-
iul, primind cetăţenie rusească, patru armeni din Imperiul Austriac. Totodată aici sosesc şi armeni din partea
dreaptă a Prutului. Asemenea exemple pot fi întâlnite frecvent în izvoarele de arhivă97.
Strămutarea negustorilor armeni din teritoriile limitrofe spaţiului Pruto-nistrean ar avea câteva ex-
plicaţii. În primul rând trebuie să luăm în calcul că prohibiţia comerţului cu Poarta, după declanşarea răz-
boiului, şi limitarea lui cu teritoriile austriece a sporit importanţa comerţului ţărilor române cu Rusia, care
s-au transformat într-o piaţă de desfacere a mărfurilor ruseşti. În timp ce vânzarea mărfurilor negusto-
rilor locali a fost interzisă, negustorii din afară (din Rusia) nu numai că puteau să-şi vândă mărfurile, dar
erau scutiţi de plata taxelor vamale, sau, pur şi simplu, evitau să le achite98. Totodată, autorităţile de la
Sankt-Petersburg, presaţi de criza comerţului exterior şi de pericolul falimentului financiar ce plana de-
asupra Imperiului Rus, au introdus, la 19 decembrie 1810, un nou tarif vamal, protecţionist, în scopul
micşorării importului şi majorării exportului, deşi anterior, prin ucazul Senatului din 1 ianuarie 1807, ne-
88 Жорес А. Ананян, op. cit., c. 83-85.

89 Ibidem, c. 86.
90 Un oraş extrem de ademenitor pentru armeni a devenit portul Odesa care, de la întemeiere, 27 mai 1794, evoluând vertiginos, a
avut un impact în consolidarea poziţiilor Rusiei imperiale în bazinul Mării Negre. Două privilegii oferite de Imperiul Rus a deter-
minat emigrarea masivă a negustorilor armeni spre Odesa. Primul, acordat prin ucazul emis la 5 martie 1804, dispunea instituirea
în Odesa, pe o perioadă de cinci ani, a unor depozite de mărfuri, în care ar fi fost admis păstrarea tuturor mărfurilor aduse de peste
hotare fără plata accizelor de import. Cel de-al doilea privilegiu, legiferat pentru o perioadă de 30 de ani prin Manifestul ţarului
Alexandru I din 16 aprilie 1817, prevedea acordarea portului Odesa statutului de porto-franco, prin care se admitea importul fără
accize a tuturor mărfurilor străine, chiar şi a celor interzise prin Tariful Vamal. A se vedea: Andrei Emilciuc, Portul Odesa în politica
ţarismului de consolidare a poziţiilor Rusie în bazinul Mării Negre // Tyragetia. Revista de arheologie, istorie şi culturologie. Chisinau, 2006,
nr. XV, p. 185-193.
91 Lidia Prisac, Evoluţia numerică a armenilor din Basarabia (1812–1918) // Revista de Etnologie şi Culturologie, vol. XI-XII, Chişinău, 2012, p. 42.
92 Херсонская губерния, выпуск I, Херсон, 1910, с. 2.
93 Lidia Prisac, op. cit., p. 42-43.
94 Valentin Tomuleţ, op. cit., p. 240.
95 Ibidem.
96 Dan Haidarlâ, op. cit., p. 104.
97 Valentin Tomulet, op. cit., p. 240.
98 Alexei Agachi, Ţara Moldovei şi Ţara Românească sub ocupaţia militară rusă (1806–1812), Chişinău, Pontos, 2008, p. 294-297.
324
gustorilor străini li se permitea să se ocupe cu comerţul în tot teritoriul Rusiei pe parcursul primelor şase
luni, fără plata impozitelor; pentru următoarel şase luni negustorii achitau un impozit şi după un an erau
obligaţi „să intre în categoria oaspeţilor străini”99. Noua decizie interzicea importul unui mare număr de
mărfuri, iar taxele vamale au fost majorate100. Importul la graniţa de sud-vest a Imperiului era permis
doar prin trei vămi, inclusiv la Dubăsari101, restul vămilor – Criuleni, Isakoveţ, Maiaki şi Movilău, au fost
închise. Promotori ai comerţului în perimetrul ţărilor române, dar şi posesori ai cetăţeniei ruse, o parte
din negustorii armeni din guberniile Imperiului, posibil că se stabilesc în oraşele din partea dreaptă a Nis-
trului pentru a exporta mai uşor mărfuri ruseşti în ţările române şi a importa altele, de aici, în Imperiul
Rus, mai ales că mărfurile moldoveneşti sporeau veniturile vămilor ruse de la Nistru102. Analiza paşa-
poartelor şi mărturiilor comerciale, eliberate de Divanul Moldovenesc pe parcursul anilor 1808–1812,
confirmă, că negustorii armeni exportau în Rusia şi în guberniile ucrainene produse agricole – fructe
proaspete şi uscate, vinuri şi sare103. Din aceeaşi cauză, credem că au crescut şi solicitările pentru acorda-
rea cetăţeniei ruse persoanelor care se aflau în afara Imperiului Rus.
În ceea ce priveşte strămutarea armenilor din Imperiul Austriac, în special la Hotin şi la Bălţi, autorul uc-
rainean Al. Osipean, vehiculează ideea conform cărea odată cu debutul secolului al XIX-lea din cauza că nego-
ţul oriental era în continuă decădere, iar restricţiile medievale de posedare a domeniilor latifundiare după ane-
xarea Galiţiei şi Bucovinei la Imperiul Austriac (1774) au fost anulate, armenii tot mai mult au început să dea
preferinţă agriculturii, cumpărând şi arendând moşii în judeţul Hotin şi regiunea Pruto-Nistreană104. Pe par-
cursul secolului al XIX-lea armenii devin mari proprietari funciari. Dintre familiile venite din Galiţia consem-
năm câteva – Oganovici, Antonevici, Şimanovici, Casperovici, Ambrajevici, Lusahanovici ş.a.105. Însă, tocmai
această, ultimă, preocupare a armenilor, prin strămutarea lor din mediul urban în cel rural, a determinat asi-
milarea lor la finele secolul al XIX-lea, conchide autorul ucrainean106. Argument în acest sens pot servi datele
recensă-mântului din Basarabia de la 1820, care arată existenţa populaţiei armeneşti în mediul rural107.
O altă cauză a strămutării armenilor în teritoriul Pruto-Nistrean, după cum menţionează istoricul
V. Tomuleţ, s-ar explica prin faptul că până la 1830 negustorii din Basarabia nu erau divizaţi în ghildii şi
de aceea …întreaga activitate comercială era în aceeaşi măsură egală pentru toţi şi fiecare: populaţia fiind divizată
în stări după principiul etnic – velicorusă, moldovenească, bulgărească, grecească, armenească, evreiască108.
După semnarea Tratatului de la Bucureşti, pe 16 mai 1812, şi anexarea teritoriului de răsărit a Mol-
dovei la Imperiului Rus, numărul negustorilor armeni veniţi din Imperiu şi de peste hotare sporeşte sem-
nificativ în regiune, graţie acordării acesteia unui şir de privilegii, inclusiv comerciale109. Conform datelor
aduse de P. Keppen110, numărul total al negustorilor armeni în prima jumătate a secolului al XIX-lea con-
stituia circa 9,1%. În raport cu negustorii evrei – 56,2%, autohtoni/ruşi – 26,7% şi greci – 9,1%111, numărul
negustorilor armeni pare a fi insignifiant. Cu toate aceste, armenii constituiau categoria de bază a negus-
torilor din Basarabia, ocupând poziţia superioară în scara ierarhică a societăţii112.
Pe lângă negustorii armeni, în vara anului 1815, în Basarabia se vede silit să se refugieze armeanul
Manuc Bei Mârzoian (1769–1817), care a participat, în interesul Rusiei, la negocierile Tratatului de Pace în
urma războiului ruso-turc din 1806–1812 semnat la hanul său din Bucureşti. În scopul întemeierii unui
99 Valentin Tomulet, op. cit., p. 241.

100 Михаил Ф. Злотников, Континентальная блокада и Россия, Москва-Ленинград, 1966, с. 227, 240-242.
101 Ibidem, p. 240.
102 Alexei Agachi, op. cit., p. 303.
103 Ibidem.
104 Aлександр Л. Осипян, Экономическое развитие армянских колоний в Галиции, Подолии и Буковины в XIV–XIX вв., Авторефе-
рат на соискание степени кандидата исторических наук, Донецк, 1999, с. 11.

106Aлександр Л. Осипян, Ук. соч., с. 11.
107 Constantin N. Tomescu, Cartografia Basarabiei la 1820, 127 de sate din Ţinutul Orheiului, Chişinău, 1931, p. 13-14.
108 Valentin Tomuleţ, op. cit., p. 242.
109 Василий И. Жуков, Города Бессарабии 1812–1861 годов (Очерки социально-экономического развития), Кишинев, 1964, с.
172-173.
110 Петр Кеппен, Девятая ревизия. Исследование о числе жителей в России в 1851 г., Спб, 1857.
111 Ibidem, p. 24.
112 Valentin Tomuleţ, Elite ale burgheziei basarabene: negustorii angrosişti armeni şi greci (1812–1868) // Basarabia în sistemul economic
şi politic al Imperiului Rus (1812–1869): studii / Valentin Tomuleţ, Chişinău, Cartdidact, 2012, p. 290-317.
325
oraş în preajma târgului Reni în cinstea împăratului Alexandru I – Alexandropol113, Manuc Bei se aşează
cu traiul la Hânceşti, unde cumpără cu 300 mii de lei moşia lui Ioniţă Iamandi, în baza unui schimb al
moşiei sale din Moldova, la Iaşi, de la hatmanul Alexandru Mavrocordat114. După ce şi-a clădit provizo-
riu o casă la Hânceşti, Manuc Bei şi-a invitat şi familia formată din 10 membri (soţia, Mariam, împreună
cu cei doi fii, Murad şi Feirat, şi cele patru fiice, Mariam, Anina (Gaiane), Catinca şi Tebera (Pembe), o so-
ră a soţiei, Mirdira, şi un frate Asvadur (Bograd) Avedov, consilier de curte, precum şi asesorul colegial
Babic Iacubici sau Iacubovici (Agopean Baronaiţ) şi 11 slujitori115.
După stabilirea familieii Manuc la Hânceşti, în Basarbia, au mai venit încă circa 100 de familii de ar-
meni din ţările române (Moldova şi Muntenia) devenind ulterior mari proprietari de pământ, cu impor-
tante funcţii de stat, activităţi în comerţ şi în medicină 116. Dintre familiile apropiate lui Manuc, care au ve-
nit în Basarabia, amintim pe cea a lui Harutiun Deleanov, secretarul lui Manuc Bei, serdarul Isaia Oha-
nov, ajuns paj şi administrator principal al Beiului, serdarul Moise Lebădă (rusificat în Lebedev – n.n.),
comisul Carabet Hr. Anuş. Apoi Merenculor, familia căruia, după mărturia catolicosului Efrem al Arme-
nilor, era de origine princiară. De peste Prut au venit moşierii Balioz de la Ivancea, Goilav de la Păuleşti,
ca şi Cerches din Botoşani. Sub influenţa lui Manuc Bei în Basarabia s-au mai strămutat familiile moşieri-
lor armeni Bogdasarov, Muratov, Popovici, Nazarov, Focşanean, Şuşeneanţ, Şalkar, Allaci, Uscat, Zazu-
cov, Panegheanţ, Almazov, Kircorov, Avacov, Adamov, Marcarov, Mirzeanov, Hristoforov ş.a.117. Gh.
Bezviconi ne mărturiseşte că o parte din cei care l-au urmat pe Manuc Bei, folosindu-se de privilegiile
acordate, au întemeiat circa 20 de sate, cu centru la Hânceşti118.
Nu se ştie exact câte familii de armeni a adus cu sine Manuc Bei din ţările române, Gh. Bezviconi,
menţionează că Manuc Bei susţinea mai cu seamă prima sută de familii emigrate cu el, care au răspândit
pretutindeni vestea despre minunea de la Hânceşti119. Probabil, numărul familiilor de armeni adus de Ma-
nuc Bei în Basarabia depăşea cifra de o sută.
Totodată, comunităţii armene din Basarabia i s-a alăturat şi supuşi turci, de origine armeană, sosiţi
... la invitaţia armenilor din Grigoriopol în 1816 [...] de a locui în Chişinău şi de a se ocupa liber cu comerţul120.
Conform datelor din 21 decembrie 1820, aceşti armeni constituiau 17 familii (92 de persoane). În prima ju-
mătate a sec. XIX, ca rezultat al politicii imperiale de privilegiere, numărul armenilor în Basarabia creşte
considerabil. Dacă în 1809 erau înregistrate 321 de familii armeneşti, atunci în 1817 erau înscrise deja 544
de familii din totalul de 96 526 de familii din Basarabia.
Conform calculelor lui V.M. Kabuzan, de la 1812 până la 1858, populaţia Basarabiei a crescut de la
circa 255 mii la peste un milion de persoane. Din sporul de peste 760 de mii de locuitori, circa 440 mii s-au
datorat creşterii naturale, iar circa 320 mii – a migraţiilor din afară121, printre care erau şi armeni. De la
mijlocul secolului al XIXlea până la finele acestuia, când se efectuează primul recensământ oficial al po-
pulaţiei din Imperiul Rus, la 28 ianuarie 1897, se constată o scădere a numărului armenilor din totalul po-
pulaţiei Basarabiei, de la 0,3% din numărul total al populaţiei în 1835 la 0,1% în 1897122. În explicarea scă-
derii numărului armenilor în Basarabia spre finele sec. XIX nu excludem o posibilă asimilare a acestora,
din moment ce majoritatea armenilor de aici, vorbeau, la data respectivă o altă limbă (rusă, sau română şi
rusă) decât cea maternă.
În baza celor relatate în acest studiu putem trage câteva concluzii esenţiale. Apariţia elementului ar-
mean în spaţiul românesc s-a datorat în special decăderii economice şi anihilării teritoriale a Armeniei.
Procesele migraţioniste au derulat în câteva etape şi au avut trei forme esenţiale: migraţia propriu-zisă
din teritoriile Armeniei; migraţia din alte colonii (Crimeea, Galicia, Podolia (Polonia), Imperiul Otoman
ş.a.) şi în final, migraţia între regiunile propriu-zise şi în interiorul acestora (de la un oraş la altul, din me-
113 Gheorghe Bezviconi, Manuc Bei // Din trecutul nostru, Chişinău, Tipografia Uniunii Clericilor Ortodocşi din Basarabia, 1938, nr. 54-55, p. 32.
114 Ibidem, p. 33.
115 Ibidem, p. 35.
116 Eugen Râbalco, Cimitirul armeneasc // Chişinău. Enciclopedie, Chisinau, Museum, 1997, p. 144.
117 Ibidem, p. 39-41.
118 Gheorghe Bezviconi, op. cit., p. 37.
119 Ibidem, p. 38.
120 Ibidem.
121 Flavius Solomon, Identitate etnică şi minorităţi în Republica Moldova. O bibliografie, Iaşi, Fundaţia Academică „A.D. Xenopol”, 2001, p. 149.
122 Lidia Prisac, op. cit., p. 43.
326
diul urban în cel rural). Migraţia cauzată de represiile politico-militare au avut loc într-o formă colectivă,
iar cele cauzate de factorul economic – solitară. Emigranţii armeni s-au deplasat pe cele mai importante
drumuri comerciale. În drumul lor armenii au constituit un şir de colonii armeneşti inclusiv în ţările ro-
mâne. Pentru prima dată armenii sunt atestaţi la Cetatea Albă (Akkerman). De obicei, ei se orientau spre
oraşele mai bogate sau acolo unde li se ofereau privilegii economice. Din secolul al XIV-lea până în seco-
lul al XVIII-lea teritoriul dintre Prut şi Nistru a fost un „coridor de trecere” a armenilor spre Polonia, Gali-
ţia, Podolia, dar şi spre partea dreaptă a Prutului, unde exista o stabilitate mai mare şi domnii Ţării Mol-
dovei îi avantajau economic.
La începutul secolului al XIX-lea, armenii se orientează spre spaţiul dintre Prut şi Nistru din terito-
riile limitrofe din următoarele cauze: decăderea economică a oraşului-colonie Grigoriopol; declanşarea
războiului ruso-turc (1806–1812) şi anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru la Imperiul Ţarist; acordarea
unui şir de pri-vilegii de autorităţile ţariste inclusiv comerciale negustorilor, în scopul valorificării şi folo-
sirii cât mai urgente a potenţialului economic a noului ţinut.
© PRISAC Lidia
327
COMUNITATEA GRECĂ ÎN VIAŢA ECONOMICĂ

A PRINCIPATELOR ROMÂNE LA SF. SEC XVIII
Valeriu HARABARA
Summary
Geopolitical changes in South-Eastern Europe in the late XVIIIth century created a new framework for the as-
sertion of capitalist relations and a progressive development of the economy of the Romanian Principalities. The poli-
tical and economic realities led phasizing the Greek element in the Principalities, occupation which was is trade and
craft. To sense the weight of Greek element in the Romanian Principalities at the end of the XVIIIth century we will
use census organized by the authorities in 1771-1774. Greek community appears to use the inhabitants versus secto-
ral being present in various social categories, governors, merchants, peasants, craftsmen. They manage to fit in Ro-
manian society, most of them being romanized.
Dezvoltarea istorică obiectivă a societăţii româneşti în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi în-
ceputul secolului al XIX-lea, se caracterizează prin afirmarea în toate sectoarele economiei a formelor
capitaliste şi destrămarea relaţiilor feudale. Fapt ce a creat un cadru nou, mai propice activităţii unor ne-
gustori şi meşteşugari străini, atraşi în Principate, după anul 1774, ca urmare a îngrădirii monopolului
economic otoman, a înfiinţării consulatelor străine şi a antrenării comerţului Principatelor în circuitul co-
mercial internaţional. Astfel, realităţile politico-economice au determinat apariţia unui număr important
de greci pe teritoriul Principatelor, fapt confirmat de sursele documentare.
Prezenţa grecilor în viaţa economică este vizibilă pe baza tranzacţiilor comerciale. După semnarea
tratatului de pace de la Cuciuc-Cainargi în anul 1774 are loc o înviorare a relaţiilor comerciale, o diversifi-
care a căilor comerciale în Ţara Moldovei prin stabilirea legăturilor cu Ardealul. De asemenea, se efectu-
au tranzacţii cu Sibiul şi Braşovul, mai frecvent cu Bistriţa, pe la schela de la Câmpulung. Creşterea nu-
mărului tranzacţiilor comerciale ne este confirmată de multiplele centre vamale, de exemplu prin Cernă-
uţi şi Movilău tranzitau mărfurile din Polonia1. Dezvoltarea comerţului a fost determinată şi de statutul
negustorilor în Ţările Române. Domnitorii Principatelor le acordau o serie de privilegii, în acest sens evi-
denţiem măsurile întreprinse de Alexandru Const. Mavrocordat prin hrisovul din septembrie 1783, care a
reînnoit vechile privilegii ale breslei neguţătorilor din Iaşi. Totodată, putem remarca hrisovul lui Alexan-
dru Ioan Calimah din anul 1795, prin care negustorii sunt consideraţi drept clasă ce urmează în cinste du-
pă boieri şi marii proprietari de pământ2.
Prin prisma datelor statistice din anul 1774 putem stabili prezenţa grecilor în toate păturile sociale
ale societăţii româneşti, evidenţiindu-se o predominare în cadrul activităţilor comerciale. Pentru o analiză
mai detaliată privind specializarea economică a grecilor la sfârşitul secolului al XVIII-lea vom utiliza re-
censământul Târgului Iaşi. Astfel, în capitala Ţării Moldovei erau atestaţi 136 capi de familie pe care i-am
repartizat în domenii de activitate, printre care 12 cupeţi, 11 cârciumari, 11 blănari, 8 holercani şi vutcari,
8 bacali, 7 plăcintari3. Grecii practicau şi alte specializări meşteşugăreşti ca sticlari, teslari, lăcătuş, căldă-
rar, însă sunt prezenţi într-un număr mai mic. Ca urmare, observăm predominarea grecilor în comerciali-
zarea băuturilor spirtoase, în negoţul cu amănuntul, în confecţionarea produselor făinoase, de asemenea
este vizibilă prezenţa grecilor în meşteşugăria blănăriei. Etnicii greci sunt atestaţi şi în categoria slujitori-
lor, muncind deseori la stăpâni de altă etnie. Drept exemplu ne serveşte, Coste grec care muncea în calita-
te de slujitor la Toader Sârbu plăcintar. În cele mai dese cazuri grecii îşi începeau cariera lor economică în
cadrul afacerilor conaţionalilor, fapt confirmat în recensămintele fiscale. Astfel, Gaitan grec activa în băcă-
1 L.D. Furnică, Din istoria comerţului la români. Documente 1593-1855, Bucureşti, 1908, 557 p.
2 Ibidem, p. 11.
3 Moldova în epoca feudalismului. Vol.7: Recensămintele populaţiei Moldovei din anii 1772-1773 şi 1774. Partea a 2-a. Chişinău: Ed.
Ştiinţa, 1975, 525 p.
328
lia lui Xanfopolo sau Iani grec crâşmar la Popafil. Acest proces poate fi explicat prin specificul organizării
comunităţii greceşti şi specificul solidarităţii conaţionale şi strânselor legături de rudenie. De asemenea
grecii sunt prezenţi ca crâşmari pentru unele mănăstiri ca exemplu: Vasile grec, crâşmar al Mănăstirii „Sfân-
ta Vineri”, Iani grec cârciumar la crâşma Mănăstirii Barnovschi, Apostol grec cârciumar al Mitropoliei, sau
Nicolae grec blănari de la Mănăstirea Golia. Pe greci îi atestăm şi în cadrul unor proprietăţi ale boierilor ro-
mâni cum este cazul lui Nicolae grec la crâşma lui Necolache Avram. Un număr important de greci se aflau
pe teritoriul Iaşului doar temporar ca urmare în cadrul cartografiei ei erau prezentaţi prin termenul străini,
cum este cazul lui Hristodor grec, blănar străin. Pe lângă activitatea comercial-meşteşugărească grecii prac-
ticau şi activităţi intelectuale, în acest sens îl menţionăm pe Coste grec „doftor”4.
Grecii aflaţi temporar pe teritoriul Principatelor luau cu chirie spaţii locative. Cei mai mulţi se aflau
în Iaşi, cum este Iane Grec Solonichiu ce este atestat în anul 1792 ce stătea, în chirie, în dugheana lui Pavli,
fiul răposatului Ioan Caramanlău Babaluă pe Uliţa Mare din Iaşi.5 Se lua în chirie nu doar locuinţe ci şi
anumite terenuri cum este cazul lui Constantin Dimachi, care a luat în chirie de la Ilinca Arghiroaia două
loturi de dughene pentru a-şi face dughene din piatră6. Date importante privind luarea în chirie a unor
locuinţe sunt prezente în cadrul datelor statistice privind dughenele bisericii Sf. Nicolae Domnesc din Iaşi
din iulie 1792. În această listă sunt prezenţi şi greci, cum este Eni Anastasiu7, sau chiria unei odăi a preo-
tesei preotului Vasile Grec răposat8. De asemenea mulţi comercianţi îşi arendau temporar cârciumile sale,
în acest sens îl avem pe Coste Grec arendaş pe Uliţa Mare, atestat documentar în septembrie 1793. Pre-
zenţa grecilor în ierarhia bisericească ne demonstrează cheltuielile mănăstirii Sf. Spiridon din Iaşi. Astfel,
datele statistice pentru anul 1794 ne prezintă cheltuieli de 17 lei pentru pietrarii ce au făcut ferestrele la
odaia vlădicăi, odaia preotului grec şi a sobei de cărămidă9, sau 285 de lei pentru preotul grec, ce urmau a
fi achitate timp de 19 luni10.
Cheltuielile mănăstirii vizau şi finanţarea unor medici printre care erau prezenţi şi cei de origine
greacă, sume importante pentru ustensile şi salarizare a primit doftorul Fotachi11. Mulţi greci deţineau
proprietăţi funciare, acest fapt demonstrat de tranzacţiile de vânzare-cumpărare atestate la sfârşitul seco-
lului al XVIII-lea. Ca urmare, în anul 1792, este atestată tranzacţia prin care Zoiţa fiica lui Coste Grec plă-
cintar vindea 3 pogoane de vie la Valea Cozmoaiei pe moşia mănăstirii Cetăţuia12. Datorită acestui docu-
ment putem constata faptul că unele familii de greci au deţinut posesiuni în Ţara Moldovei pe perioada
mai multor generaţii, astfel pământurile vândute de Zoiţa au fost procurate de Coste Grec plăcintar încă
în anul 1745.
Prezenţa unui număr important de greci în societatea românească ne este demonstrată şi de numă-
rul important de martori de origine greacă atestaţi în cadrul acestor tranzacţii, cum este cazul lui Dimitrie
Teodoru grec ce a fost martor la tranzacţia funciară între Zoiţa fiica lui Coste Grec şi Ioniţă Constantin
mare căpitan de dărăbani13. Aceste tranzacţii erau destul de frecvente ca urmare putem da mai multe
exemple a vânzării sau cumpărării unor proprietăţi funciare, precum cazul lui Lazăr Grec din Iaşi care
vinde în anul 1794 lui Dimitrie Stanovici un loc de casă din mahalaua Munteniei de Jos cu 15 lei14, sau
Manolachi Dimachi spătar care cumpăra în iunie 1794 de la Demitrie Necula patru pogoane de vie cu li-
vadă cu o mie de lei15. Spiritul antreprenorial al grecilor este demonstrată de numărul mare al reprezen-
tanţilor acestei etnii, care dădeau bani cu amanet, precum cazul lui Eni Băcalu grecul, care oferea amanet
446 de lei16. Etnicii greci se încadrau în comunitatea românilor, ca dovadă ne serveşte lista donatorilor de
4 Moldova în epoca feudalismului. Vol.7: Recensămintele populaţiei Moldovei din anii 1772-1773 şi 1774. Partea a 2-a. Chişinău: Ed.
Ştiinţa, 1975, 525 p.357-400.
5 I. Caproşu, Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi. Volumul 9: Acte interne: (1791-1795). Iaşi: Ed. Dosoftei, 2007, p. 55-56.
6 I. Caproşu, Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi. Volumul 6: Acte interne: (1756-1770). Iaşi: Ed. Dosoftei, 2004, nr 506.
7 I. Caproşu, Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi. Volumul 9. Acte interne: (1791-1795). Iaşi: Ed. Dosoftei, 2007, p.74
8 Ibidem, p.75
9 Ibidem, p. 214.
10 Ibidem, p. 217.
11 Ibidem, p. 212
12 Ibidem, p. 60-61
13 Ibidem, p. 60
14 Ibidem, p. 239
15 Ibidem, p. 252)
16 Ibidem, p. 302.
329
resurse financiare pentru biserica ortodoxă (vezi, spre exemplu, sama anuală de bani din veniturile mă-
năstirii Sf. Spiridon din Iaşi pentru anul 1761, în rubrica venituri sunt prezenţi donaţii din partea grecilor
cum este cazul lui Gheorghe Grec, care donase 60 de lei)17.
Evoluţia breslelor româneşti le putem analiza pe baza catastihurilor comerciale, fiecare meşter cu
ştiinţe de carte făcea însuşi notiţe care îl priveşte. Şirul de nume din aceste documente ne permite să stabi-
lim toate schimbările de persoane ce s-a petrecut în breaslă.18
Cât despre afacerile breslei avem date lapidare privind binefacerile din partea Cojocarilor cimitiru-
lui bisericii Blănarilor Sf. Ilie, acţiuni la care sunt implicaţi şi etnici greci: Anastasie Grecu a plătit bărbănţa
la starostele Andrei în anul 178919 sau Filat Atanasiu20, iar în anul 1806 Năstasie Grecu plăteşte 10 lei21.
Prezenţa grecilor în breasla blănarilor din Botoşani este demonstrat de documentul constituirii breslei în
anul 1760, în componenţa căruia este pomenit Enachi Grecu şi Eni Grecu22.
Un izvor pentru acumularea averilor a servit pentru greci arenda posesiunilor mănăstireşti, printre
dovezi a acestui fapt evidenţiem un fragment din raportul comisiei de inspecţie din 10 februarie 1810 la
Mănăstirea Doamnei de lângă Botoşani, întocmită pentru Mitropolia Moldovei ,,în chiliile mănăstirii am
găsit un boieriu grec, Constandin pitar, cu femeie şi copii. Aceasta, prin înţelegere cu egumenul mănăsti-
rii Russiko, a luat în arendă această moşie, cu etision de 400 lei pe an, atâta cât se află împrejurul mănăsti-
rii, cu satul în care se află peste 60 gospodari, cu iaz, cu moară, cu 5 pogoane vie, cu 7 dughene în târgul
Botoşani, care dughene cuprind chiria lor 363 lei pe an […]”23.
Arenda pământurilor mănăstireşti era determinată de vastele posesiuni pe care le deţinea Patriar-
hia de la Constantinopol în Principate arenda cărora se efectua conaţionalilor greci. Multe moşii erau date
în arendă direct de muntele Athos, fapt ce ducea deseori la ruinarea comunităţilor călugăreşti. Următorul
factor a fost condiţionat de locul privilegiat în Principate al mănăstirilor. Acest lucru este sesizabil prin
privilegiile ce erau acordate de domnitorii fanarioţi, în acest sens evidenţiem scutirile din partea lui Mihai
Constantin Şuţu a 200 de stupi, 200 de oi, 200 de litri de vin, 40 de vite şi 100 de porci Mănăstirii Doamnei
de la Botoşani24, înfiinţării consulatelor străine şi a antrenării comerţului Principatelor în circuitul comer-
cial internaţional.25
Astfel un număr important de greci sunt pomeniţi în surse documentare în lista supu-şilor străini
din Ţara Moldovei26. Dobândirea statutului de supus a unui stat european facilita obţinerea anumitor
privilegii de ordin judiciar, fiscal, cât şi o serie de imunităţi personale. Ca urmare, ei făceau par-te din
rândul stărilor privilegiate, scutite ,,de bir”, constituind o categorie fiscal distinctă. Pe lângă privile-giile
fiscale, sudiţii beneficiau şi de importante privilegii vamale. Privilegiile economice presupuneau scu-tirea
de plata impozitului personal, pe o durată de 10 ani27, plata unei taxe vamale de 3%, sudiţii bucu-rându-
se de libertatea de a face comerţ pe tot cuprinsul ţării28. Totodată, supuşii străini din Moldova au fost
supuşi unor impozite, care vizau averea şi nu persoana suditului, deoarece o bună parte din ei aveau
proprietăţi imobiliare urbane şi rurale29. Sudiţii şi-au întărit treptat poziţia avantajoasă pe care o deţineau
în comerţ, mai ales datorită sprijinului exercitat de consuli prin jurisdicţia consulară. Privilegiile judiciare
conferite supuşilor străini vizau dreptul de a fi judecaţi după legile ţării de origine a sudetului. Citarea su-
17 I. Caproşu, Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi. Volumul 6: Acte interne: (1756-1770). Iaşi: Ed. Dosoftei, 2004, p.315.
18 Iorga N., Breasla blănarilor din Botoşani Catastihul şi actele ei. Şedinţa de la 9 septembrie 1911. În: Analele Academiei Române.
Tomul XXXIV. Memoriile secţiei istorice, p. 34.
19 Ibidem, p. 16
20 Ibidem, p.18.
21 Ibidem, p.19.
22 Ibidem, p. 7.
23 I.D. Marin, O ctitorie a Ţării Româneşti în Moldova din secolul al XIV-lea. Mănăstirea Doamnei de la Botoşani. În: “Herasus”, nr. VI,
1986, p. 97-113.
24 Ibidem, p. 109.
25 S. Mărieş, Supuşi străini din Moldova în perioada 1781-1862. Iaşi: Ed. Univ. Al.I.Cuza, 1985, 166 p.
26 Prin supuşi străini sau ,,sudiţi” subînţelegem pe cetăţenii străini aflaţi pe teritoriul român sub protecţia unui consulat străin. În
rândul protejaţilor mai figurau şi străinii de altă naţionalitate decât a statului care le-a acordat protecţia. O mare parte din ei
constituiau locuitori ai principatelor de diverse etnii: armeni, greci, bulgari, evrei inclusiv şi români.
27 S. Mărieş, Supuşi străini din Moldova în perioada 1781-1862. Iaşi: Ed. Univ. Al.I.Cuza, 1985, p. 41.
28 Ibidem, p. 104.
29 Ibidem, p. 43.
330
diţilor se făcea prin mijlocirea consulului de care depindeau, aceasta reprezentând un avantaj însemnat
ce asigura supuşilor străini un regim juridic preferenţial30.
Printre negustorii greci ce s-au folosit de aceste oportunităţi îl menţionăm pe Demeter Sapfir care
devenise cetăţean austriac pe data de 12 iulie 177931. Acest negustor a fost atestat în Ţara Moldovei încă în
anul 1766 el fiind debitor ai firmei prusiene Reitemeyer din Magdeburg32. Fiind supus austriac la 22 ianu-
arie 1784 înainta un memoriu Curţii de la Viena prin care cerea ca negustorii sudiţi imperiali să fie scutiţi
de plata unei vămi mai mari de 3% în Principatele Române33.
Situaţia politică regională de asemenea a influenţat particularităţile vieţii economice din Principat.
Ane-xarea Bucovinei la Imperiul Habsburgic a dus la reorientarea căilor comerciale, iar guvernatorul mi-
litar al Bucovinei Enzemberg a întreprins mai multe acţiuni ce urmăreau drept scop convingerea negus-
torilor din Moldova să-şi mute domiciliul la Suceava. Curtea de Viena a decis în anul 1782 să scutească
locuitorii din Bucovina de vama de pod pentru lemne de foc, de construcţii, alimente şi cereale. Iar în
anul 1785 negustorilor bucovineni li s-a acordat posibilitatea de a se aproviziona cu mărfuri şi de a-şi des-
face propriile mărfuri în Transilvania, Galiţia şi Ungaria fără a plăti vama34.
Acest factor a adus la constituirea unei pături de negustori bucovineni în rândurile cărora se aflau
şi greci românizaţi, printre care îl evidenţiem pe Constantin Pantazi35 care deţinea o dugheană în Suceava
în anul 1785, cât şi o casă de o vechime de 20 de ani. În lista proprietarilor este menţionat şi Matei Can-
tacuzino36 care deţinea de asemenea o dugheană. Proprietăţi mai însemnate erau erau trecute pe numele
lui Stamati Pana37, care avea o casă şi cinci dughene.
Etnicii greci erau prezenţi şi în spaţiul Pruto-nistrean al Ţării Moldovei. Cercetătorul D.I. Haidarlî
menţionează că, doar 45,9% din teritoriu dat era administrat de domnitor, având o suprafaţă de 21 646
km şi o populaţie de 103390 persoane38. Putem constata faptul că reprezentanţii etniei greceşti sunt ates-
taţi cu termenul grec, grecul, grecu, grecic sau greţuleac în regiunile de nord a spaţiului Pruto-nistrean. Ana-
lizând datele statistice din anul 1774 ajungem la concluzia că pe acest teritoriu au fost atestaţi 19 capi de
familie al etnicilor greci, ce-ar reprezenta 95 de persoane sau 0,1% din toată populaţia. La începutul seco-
lului al XVIII-lea pe teritoriul spaţiului pruto-nistrean erau plasate totalmente sau parţial următoarele ţi-
nuturi: la nord-Hotin, Soroca şi ½ din Cernăuţi, ce a fost încorporat în componenţa Imperiului Austriac în
anul 1775; Orhei-Lăpuşna, 2/3 din Iaşi, Codru, Greceni, Hotărniceni. Analizând componenţa etnico-de-
mografică din cadrul ţinuturilor sus menţionate conchidem faptul că 90% din populaţie era de origine
moldoveană, iar restul erau de origine armeană, evreiască, rusă, ucraineană, bulgară, greacă etc.
Mulţi boieri deţineau proprietăţi în regiunile respective, inclusiv şi greci. Un argument în acest sens
ne serveşte şi testamentul doamnei Ecaterina, soţia răposatului domn Constantin Mavrocordat, care îşi
împărţea averea la fii săi. Unul din fii săi, Alexandru primeşte moşiile Legeauţii şi Mereşeuca la Soroca,
Dalianeştii la Orhei, cum şi zece pogoane de vie la Cotnari39. Cei mai mulţi greci erau localizaţi în aşeză-
rile urbane. În acest context ne vom referi la situaţia din târgul Chişinău. La sfârşitul secolului al XVIII-lea
Chişinăul de asemenea devine un târg important, în 1797 în cadrul târgului fiind atestaţi 57 de negustori,
printre care erau şi greci. În acest sens îl evidenţiem pe Antonie Damasachi Pocalis. La aceasta adăugăm
şi datele statistice din 1798, în care sunt prezentaţi proprietarii dughenelor din târgul Chişinău, fiind
amintit Dumitru Grecu Pitaru sau Eni Grecu40. Originea lor etnică rămâne un subiect de discuţii, însă una
este cert, că ei erau negustori străini sau greci romanizaţi. Procesul asimilării elementului grec, a început
30 S. Mărieş, Supuşi străini din Moldova în perioada 1781-1862. Iaşi: Ed. Univ. Al.I.Cuza, 1985, p. 69.
31 Ibidem, p.71.
32 Ibidem, p. 72.
33 Ibidem, p. 72.
34 Mihai-Ştefan Ceauşu, E.I. Emani, Aspecte din evoluţia economico-socială şi urbană a oraşului Suceava în anii 1774-1786. În: Anuarul de
istorie. A.D. Xenopol, Iaşi: Ed. Univ. A.I.Cuza, 1988, p. 75-96.

35 Ibidem, p.91.
36 Ibidem, p.91.
37 Ibidem, p.93.
38 Д. И. Хайдарлы, Население Пруто-Днестровского междуречья и южных районов левобережья Днестра в XVIII в., în Этнодемо-
графические и исторические аспекты. Кишинев: Art Area, 2008, p. 174.

39 Nicolae Iorga, Documente Botoşănene.Acte moldoveneşti felurite. În „Buletinul comisieii istorice a României”. Vol VIII. Bucureşti: Ed.
Vălenii de Munte, 1929, p. 97

40 A. Eşanu, Chişinău file de istorie. Chişinău: Ed. Museum, 1998, 215 p.
331
încă în secolul al XVII-lea, integrarea grecilor în societatea românească a fost determinată de confesiunea
comună, cât şi de multe obiceiuri similare. În rezultatul căsătoriilor mixte au ajuns să revendice şi domnia
în calitatea lor de descendenţi ai vechilor domni41.
Practica căsătoriilor mixte era foarte răspândită, la ea apelând greci din diverse pături sociale. De
exemplu, în satul Bereşti-Strâmba, ţinutul Bacău, boierul grec Caramalău se înrudise cu familia Ştefeşte-
lor42. Deseori întâlnim şi înrudiri prin alianţe săvârşite între boierii fruntaşi şi negustori, inclusiv de etnie
greacă. De exemplu Coste Ţigara negustor grec, s-a căsătorit cu Paraschiva, fiica marelui vornic Mihala-
chi Sturza43.
Particularităţile evoluţiei clasei boiereşti în perioada fanariotă au fost stabilite de istoriografia din a
doua jumătate a secolului al XIX-lea. Elias Regnault menţiona faptul că din cauza domniilor scurte titlu-
rile boierilor erau trecătoare, aceste realităţi făceau din boierii fanarioţi o clasă cu mult mai inferioară
decât cea a boierilor pământeni, care păstrau mult timp titlul şi îl treceau la fii. Pentru a depăşi acest in-
convenient a fost adoptată o nouă lege, în conformitate cu care, grecul primea titlul de boier cu toate pre-
rogativele împământenirii44. Procesul asimilării elementului grecesc este descris şi de M.Ph. Zallony în lu-
crarea ,,Essai sur le Phanariotes” unde menţionează ,,dacă fata unui boier pământean se căsătoreşte cu un grec
fanariot acest grec devenea boier pământean cu toate drepturile şi privilegiile de care se bucurau boierii pământeni”.
Acest proces este foarte bine definit de către Nicolae Iorga, care remarca că fanarioţii au fost ,,naţionalişti
greci porniţi pe deznaţionalizare”45. Domnii fanarioţi cu dregătorii greci au creat ,,o lume grecească nouă” în
Principate prin căsătoriile cu ,,neamurile din ţară”46. Atitudinea boierimii locale faţă de pătrunderea ele-
mentului elen în Principate a fost negativă, boierii considerând că le-a fost răpită posibilitatea urcării pe
tron. Expresii ale nemulţumirii le găsim în cronicile timpului În viziunea lui N. Bălcescu perioada fanari-
otă reprezintă un ,,veac de apăsare, de jefuire, de corupţie şi degradaţie, de slăbiciune şi supunere a naţionali-
tăţii”47.
În concluzie putem spune că modificările geopolitice din Sud-Estul Europei la sf. sec. al XVIII-lea
au creat un cadru nou pentru afirmarea relaţiilor capitaliste şi a evoluţiei economiei Principatelor Ro-
mâne. Aceşti factori au determinat accentuarea în Principate a elementului grec, ocupaţia cărui constituia
în deosebi comerţul şi meşteşugăritul. Ponderea elementului grec în Principatele Române îl putem sesiza
prin prisma recensămintelor fiscale de la sfârşitul secolului al XVIII-lea cât şi a documentelor al tranzacţii
comerciale. Comunitatea greacă ne apare ca locuitori ai urbelor fiind prezenţi în toate categoriile sociale
de la dregători până la ţărani, ei reuşind să se încadreze în societatea românească, o mare parte din ei fi-
ind în ultima instanţă românizaţi.
© HARABARA Valeriu
41 D. Berindei, Românii şi Europa în perioadele premodernă şi modernă. Bucureşti: Ed. Enciclopedică, 1997, p. 29.
42 C. Dumitriu, Bacăul istoric. Monografie istorică a 12 sate de răzeşi de pe valea Tazlăului Mare Jud. Bacău. Bucureşti, 1936, p. 46.
43 L.D. Furnică, Din istoria comerţului la români. Documente 1593-1855. Bucureşti, 1908, 557 p.
44 Gh. Platon, A Platon, Boierimea din Moldova în secolul al XIX-lea. Context european, evoluţie socială şipolitică. Bucureşti: Ed.Academiei
Române, 1995, 204 p.

45 Nicolae Iorga, Istoria românilor. Vol VII Reformatorii. Bucureşti, 1938, p. 6.
46 Ibidem, p.8.
47 N. Bălcescu, Opere. Vol. 1. Scrieri istorice, politice şi economice 1844-1847. Bucureşti: Ed. Acad. RSR, 1974, p. 107-113.
332
RECENZII ŞI PREZENTĂRI
PAGINI DIN VIAŢA SPIRITUALĂ A BULGARILOR BASARABENI
Ivan Duminica. Biserica „Adormirii Maicii Domnului” din satul Chirsovo

Aspecte istorice, Chişinău: Garomont-Studio SRL, 2012. 280 p.
Despre autor: Ivan Duminica – magistru

în istorie, doctorand al Universităţii „Sf. Chiril
şi Metodii” din Veliko-Tîrnovo. Cercetător în
probleme ce ţin de istoria şi cultura bulgarilor
basarabemi, inclusiv cele referitoare la viaţa
lor spirituală.
Tema propusă trezeşte un interes public
deosebit şi are relevanţă ştiinţifică. Bisericile
din coloniile bulgare au o contribuţie semnifi-
cativă la menţinerea nu numai a spiritualităţii,
dar şi a identităţii naţionale a enoriaşilor. În
prezent, literatura de specialitate privind isto-
ria bisericii din coloniile bulgare este restrânsă.
Acum când sunt studiate diverse aspecte ale
vieţii bulgarilor care locuiesc în Republica
Moldova, creşte şi interesul pentru acest sub-
iect. Cartea Monografia dedicată bisericii din
satul Chirsovo este una dintre primele în care
este examinată în mod special istoria bisericii
ortodoxe în comunitatea bulgarilor basarabeni.
Obiectul de studiu îl reprezintă imigran-
ţii transdanubieni – bulgarii şi găgăuzii din sa-
tul Chirsovo, atestat documentar în 1810. Cau-
zele imigrării lor în Basarabia de pe pământu-
rile bulgăreşti, în secolul al XIX-lea, sunt cele
de ordin politic, economic şi social. Populaţia
Basarabiei va fi completată, ulterior, de către
un nou val masiv de colonişti, după războiul ruso-turc din 1828-1829.
Subiectul lucrării îl constituie biserica „Adormirii Maicii Domnului” din satul Chirsovo, Republica
Moldova, ca un centru de dezvoltare spirituală, culturală şi educaţională a satului. Obiectivul principal al
studiului constă în urmărirea dezvoltării vieţii spirituale în satul Chirsovo, r-ul Comrat.
Cadrul cronologic al studiului cuprinde perioada de la începutul secolului al XIX-lea, atunci când în re-
zultatul războiului ruso-turc din 1806-1812 în Basarabia pătrund imigranţi de peste Dunăre şi încep să con-
struiască prima biserică, iar punctul final este etapa actuală, când locaşul sfânt şi-a reluat activitatea spirituală.
Monografia este alcătuită din: Introducere, şapte capitole: I. Trecutul şi prezentul satului Chirsovo
(Bashkÿÿ); II. Construirea şi decorarea bisericii „Adormirii Maicii Domnului”; III. Serviciile divine ţinute
în biserică; IV. Clerul bisericii (1812-2012); V. Starea economică; VI. Dezvoltarea obştească; VII. Locul bise-
ricii în învăţământ şi dezvoltarea culturală; Concluzie, Bibliografie şi Anexe.
Lucrarea începe cu o scurtă trecere în revistă a istoriografiei şi surselor utilizate. Studiul este bazat
pe materiale şi documente inedite din Arhiva Naţională a Republicii Moldova, Arhiva de stat din regiu-
nea Odesa, Arhiva de stat din Ismail. De asemenea, sunt importante amintirile sătenilor şi clerului, de
asemenea materialele păstrate în muzeul local.
333
În monografie sunt identificate motivele şi circumstanţele istorice ale imigrării bejenarilor care s-au
stabilit în Chirsovo. În procesul de cercetare s-a constatat că această colonie a fost înfiinţată în 1810, iar
prima biserică, „Adormirea Maicii Domnului” – înălţată în 1812. În prezent funcţionează biserica din pia-
tră, care a fost sfinţită în 1886.
În lucrare se examinează în detaliu activitatea clerului bisericii. Spre deosebire de alte colonii, în
Chirsovo, de la început, clerul a fost format din persoane cu educaţie spirituală. Practic toţi cunoşteau
limbile rusă şi bulgară. Izvoarele arată că în perioada existenţei sale aici au efectuat slujbe divine 35 de
preoţi-parohi, dintre care 16 moldoveni, 7 ucraineni şi 8 de origine bulgară, 2 găgăuzi, 1 rus şi 1 român.
Printre ei se numără şi Vasili Manoilov, care în 1841, în Chirsovo, a făcut o copie manuscrisă a „Istoriei”
lui Paisii din Hilendar. Tot aici este relevat impactul acestor feţe bisericeşti asupra tuturor aspectelor vieţii
societăţii din Chirsovo, cum ar fi domeniul material şi cel spiritual. S-a constatat că la 4 decembrie 1841 s-
a deschis prima şcoală a bisericii. Absolvenţii acestei şcoli au adus o contribuţie importantă la dezvoltarea
economică şi socială a satului.
Este descrisă detaliat viaţă internă a bisericii, relaţiile între feţele bisericeşti şi persoanele civile, sunt ref-
lectate problemele financiare, care au existat de-a lungul activităţii bisericii. Un loc aparte în lucrare îl ocu-pă
informaţiile care prezintă relaţia dintre biserică şi sectanţi, care au desfăşurat o activitate amplă în Chirsovo.
În lucrare este stabilită şi contribuţia bisericii la evoluţia vieţii obşteşti a satului. Anume locaşul
sfânt a constituit centrul de susţinere şi colectare a banilor în diverse scopuri caritabile, pentru a-i ajuta pe
cei săraci şi pe cei răniţi în timpul războiului, pentru achiziţionarea vehiculelor, a literaturii pentru biblio-
teca bisericii, ca suport şi susţinere pentru alte biserici şi mănăstiri, precum şi pentru cei care au vizitat lo-
curile sfinte (pelerini) etc.
Monografia este completată cu tabele statistice, fotografii de arhivă şi alte materiale documentare.
Cartea va fi utilă tuturor celor interesaţi de viaţa spirituală a bulgarilor basarabeni, iar pe viitor va
contribui la studierea istoriei bisericii bulgare din Basarabia.
Ion GUMENÂI
334
„DESCRIEREA CHINEI ” DE NICOLAE MILESCU.

ÎN TRADUCERE CHINEZĂ
Traducerea şi publicarea în limba chineză a

lucrării lui Nicolae Milescu Spătaru „Descrierea
Chinei”, se datorează în primul rând entuziasmului
personal al domnului Jiang Ben Liang1 care, este şi
un mare prieten al poporului roman.
În anii 70 ai secolului al XX-lea, Jiang Ben
Liang aflânduse cu serviciul în Romania a obser-
vat o carte, care i-a atras atenţia, era vorba despre
„Descrierea Chinei”, publicată la Editura Miner-
va, Bucureşti, anul 1975. Chinezul a fost foarte
bucuros să-l descopere pe Nicolae Milescu Spăta-
ru, o personalitate remarcabilă, bun cunoscătoar
ale mai multor limbi străine, şi care, a scris despre
China anului 1677, o ţară străină necunoscută lui,
o ţară asiatică cu cultura şi tradiţiile ei proprii.
Traducerea acestei cărţi n-a fost deloc uşoa-
ră, pentru că mulţi termeni de atunci, despre une-
le evenimente petrecute cu sute de ani în urmă, s-
au schimbat2. Noroc că autorul a avut la dispozi-
ţie şi alte surse, care l-au ajutat să traducă denu-
mirile vechi de toponime şi omonime.
În anul 1982 Jiang Ben Liang a părăsit Ro-
mania şi s-a întors în China iar timpul liber l-a de-
dicat traducerii lucrării. Pentru a realiza o tradu-
cere de calitate autorul a cercetat exhaustiv toate
sursele disponibile. După ce a finisat prima variantă a manuscrisului în limba chineză, Jiang Ben Liang l-
a ajustat încă odată după versiunea editurii Minerva cu adăugirile şi corectările de rigoare.
Autorul l-a fel a consultat şi specialişti în istoria Chinei, Liu Ye Qiu cunoscut sub pseudonimul de „domnul
Tong Liang”. Un alt specialist consultat este domnul Xie Fan, un editor vestit de la „Zhong Hua Shi Jiu”.
Prima oară „Descrierea Chinei” a fost tradusă în limba chineză şi editată în anul 1990, la editura,
Zhōnghuá shūjú. După editare cartea nu s-a bucurat de popularitate în rândul cititorilor chinezi. Cu toa-
te că s-au făcut unele comentarii în „Běijīng rìbào” (Beijing Daily), acolo se menţionează că în lucrare sunt
descrise ve-chile obiceiuri chinezeşti.
Ediţia din anul 2000 a fost mai norocoasă, deoarece a fost editată la editura „Zhōngguó gōngrén
chūbǎn shè”3, anul 2000, în 2000 de exemplare. Să recunoaştem pentru o ţară ca China nu e mult. Această
ediţie a fost preluată şi de cei de la „Hǎiwài zhōngguó bàogào” (Overseas Chinese Report).
1 Jiang Benliang (1935), cunoscut sub pseudonimul Cong Yue, s-a născut în oraşul Chagzhou din provincia Jiangsu. Este membru
al Partidului Comunist Chinez. A studiat la Beijing Normal University, catedra limba şi literatură chineză. În anul 1954 a fost selec-
tat pentru a studia în România, limba şi literatura română. Din anul 1957 activează la Ambasada Chineză din România de unde a
şi primit o instruire avansată în activitatea de traducător. În 1963 a activat la Ministerul de Externe, secţiunea URSS-Europa. În anii
60-70 ai secolului al XX-lea, a fost traducătorul mai multor lideri chinezi ca: Mao Zedong, Zhou Enlai, Liu Shaoqi, Zhu De, Deng
Xiaoping etc. A lucrat în ambasadele RPC din România, Mali, şi a servit ca ataşat diplomatic la ambasada din Republica Moldova.
Reprezentantul permanent, şef al Ambasadei, cercetător la Institutul Chinez de Studii Internaţionale. Din anul 1979 începe să-şi
publice lucrările. În 2006 devine membru al Uniunii Scriitorilor din China.
Sursa: http://www.chinawriter.com.cn/zxhy/member/1580.shtml, accesat 03.06.2013, ora 21.40
2 Omul cu voinţă are şanse de reuşită. Interviul acordat de domnul Jiang Benliang,
Sursa: http://romanian.cri.cn/1/2004/07/21/1@11234.htm accesat 26.08.09 17.00

3 http://www.wp-china.com/, (accesat 03.06.2013, ora 22.13)
335
Datorită traducerii şi reeditării în limba chineză, „Descrierea Chinei”, treptat a început să devină
cunoscută publicului chinez, şi tot mai mulţi cercetători fac trimiteri la ea. Un plus la popularizarea cărţii
o are şi internetul.
Prefaţa a fost scrisă de către coautoarea cărţii doamna Liu Fen Yun, soţia domnului Jiang Ben Li-
ang, o bună cunoscătoare a limbii şi culturii române. Cartea este compusă din cincizeci şi opt de capitole,
divizate în două secţiuni. Prima parte cuprinde douăzeci de capitole, unde se descrie lucrurile publice ale
poporului chinez, condiţiile imperiului şi vama etc. În cea de-a doua parte sunt descrise toate cele cinci-
sprezece provincii chinezeşti, în mod special se descriu centrele provinciale şi alte orăşele mai mici, râuri-
le, munţii, resurse naturale ş.a. Secţiune respectivă conţine treizeci şi opt capitole, dintre care ultimele do-
uă capitole se referă la Coreea şi Japonia.
Lucrarea respectivă poate fi utilă cercetărilor ştiinţifice care se referă, la perioada de mijloc şi cea de
a doua jumătate a secolului al 17-lea Perioadă care, corespunde cu începutul prezenţei frecvente a euro-
penilor în China.
Anatolie BAJORA
336
O NOUĂ CARTE DESPRE NEAMUL MILESCU ŞI SATELE MILEŞTI
Sergiu Bacalov, Despre satele Mileşti: neamurile boiereşti Milescul şi Milici.

Studiu istorico-genealogic, Chişinău, 2012, 130 p., ISBN 978-9975-80-605-3.
Din cele mai vechi timpuri specificul

spaţiului Carpato-Nistrean a fost determinat
de civilizaţia rurală. Putem elucida multe as-
pecte necunoscute ale istoriei noastre naţio-
nale dacă le vom aborda prin pisma civiliza-
ţiei rurale. Chiar şi localităţile moldoveneşti
medievale de tip urban (târgurile sau oraşe-
le), au avut un aspect exterior foarte asemă-
nător cu aşezările rurale. În mediul sătesc s-
a născut şi a activat cea mai mare parte a bo-
ierimii Ţării Moldovei. În secolele XIX-XX
descendenţa vechii elite autohtone a fost cu-
noscută în special sub numele de „răzăşi” şi
„mazâli”. Se ştie că răzăşii şi mazâlii, prin
modul de viaţă specific şi psihologie, se de-
osebeau ceilalţi locuitori, iar creşterea demo-
grafică a contribuit aceea că mai multe loca-
lităţi rurale au devenit populate în majori-
tate de urmaşii boierilor Moldovei medie-
vale.
Aceste fenomene, sunt cercetate de
Sergiu Bacalov în lucrarea consacrată istoriei
şi genealogiei neamurilor Milescul şi Milici,
ambele aflate în legătură directă cu satele
Mileşti. Autorul a evidenţiat detaliat conexi-
unile existente între aceste două neamuri
boiereşti şi corelaţia lor cu satele Mileşti, iar prin prisma evoluţiei stăpânirii moşiilor omonime, a
stabilit că în secolul al XVII-lea–începutul secolului al XVIII-lea, Milesculeştii, din care descinde eru-
ditul cărturar Nicolae Milescul spătarul, au fost unul din neamurile de cinste ale Ţării Moldovei, cu
origini în Mileştii Vasluiului şi cu o vastă ramificaţie genealogică, inclusiv peste hotare, în Imperiul
Otoman, Imperiul Rus, Ţara Căzăcească şi Ţara Muntenească. Reprezentanţii acestui neam, graţie lui
Nicolae Milescul spătarul, Apostol Milescul, Ştefan Milescul etc., au lăsat amprente puternice asupra
istoriei şi culturii Ţării Moldovei, a spaţiului românesc, precum şi a întregii Europe.
În lucrare este abordată şi problematica originii neamului Milescul, prin prismă istoriografică.
În acest context, Sergiu Bacalov consideră versiunea provenienţei Milesculeştilor pe linie paternă din
neamul Asan-Paleolog este cea mai bine documentată, însă există o serie de argumente în favoarea
înrudirii şi cu neamul Coci, din care se trage însuşi Vasile vodă Lupul.
În pofida caracterului fragmentar al surselor, autorul a constatat că fondul funciar de bază al
neamului Milescul a fost concentrat în ţinutul Vaslui, însă reprezentanţii neamului respectiv stăpâ-
neau multe moşii şi în ţinuturile megieşe: Fălciu, Iaşi, Lăpuşna, Orhei, Covurlui etc.
Prezintă interes deosebit faptul că Sergiu Bacalov a semnalat o serie de aspecte care confirmă
existenţa conexiunilor istorico-genealogice dintre neamurile Milici şi Milescul, precum şi între satul
Mileşti de sub Codru, ţinutul Iaşi (acum în raionul Nisporeni), Mileşti din ţinutul Lăpuşna (actual-
mente, în raionul Ialoveni) şi satul Mileşti (localitate dispărută, în apropiere de satul actual Fereşti)
de la Vaslui, determinate, probabil, de unul şi acelaşi strămoş comun (patriarh), cu numele Mile.
337
În lucrare este remarcat faptul că, încă în secolul al XVIII-lea, prin intermediul obiceiului răză-
şiei, urmaşii patriarhului Mile s-au răspândit până dincolo de hotarele Mileştilor de baştină, stabilin-
du-se în multe localităţi din ţinuturile Iaşi, Orhei şi Lăpuşna. Totodată, reprezentanţii neamurilor
descinse din Mile (Angheluţă, Armaş, Bâtcă, Bocan, Buhăescu, Butnariu, Carton, Cârlig, Clichie,
Cliniciu, Crăciun, Cremlean, Guţu, Handrabur, Iancu, Ichim, Istrati, Mărcuţă, Minciu, Miron, Păucă,
Pânte, Petică, Poia, Popa, Popescul, Savin, Scobiciu, Sculiciu, Talpă, Tulbure, Văscan, Vârlan, Vidraş-
cu etc.) au fost concomitent atât răzăşi în Mileştii Nisporenilor, în Mileştii Ialovenilor, în Vârtopeni,
Custura, Hotineşti, Spanciocani, Rădeni etc. De aceea, în pofida caracterului ştiinţific al lucrării,
autorul a făcut textul accesibil pentru cititorii mai puţin avizaţi cu problematica istoriei medievale
a Ţării Moldovei, în special pentru cei din satele Mileşti.
Monografia elaborată de Sergiu Bacalov reprezintă o contribuţie semnificativă în procesul
studierii segmentelor mai puţin cunoscute ale istoriei elitei şi civilizaţiei rurale moldoveneşti, prin
prisma studiilor de caz asupra neamurilor boiereşti Milescul, Milici şi a satelor Mileşti. Recoman-
dăm această carte celor preocupaţi de cercetarea istoriei vieţii rurale medievale a Ţării Moldovei,
de studiul elitei şi instituţiei boierimii, de trecutul satului Mileşti, precum şi tuturor celor interesaţi
de istoria naţională.
Ion XENOFONTOV
338
DATE DESPRE AUTORI
BACALOV Sergiu, dr., Institutul de Istorie, Stat şi Drept al AŞM.

BAGRIN Mariana, dr., Institutul de Istorie, Stat şi Drept al AŞM.
BAJORA Anatolie, drd., Universitatea din Shanghai, China.
BOLDIŞOR Ştefan, drd., Institutul de Istorie, Stat şi Drept al AŞM.
BOLGARI Rodica, mstd., Universitatea Academiei de Ştiinţe a Moldovei.
BULANCEA Denis, drd., Institutul de Istorie, Stat şi Drept al AŞM.
CANDU Teodor, dr., Institutul de Istorie, Stat şi Drept al AŞM.
CAŞU Diana, drd., Institutul de Istorie, Stat şi Drept al AŞM.
CERCAŞIN Marina, Universitatea Tehnică a Moldovei.
CHEN De Jun, prof., Universitatea din Shanghai, China.
CONDRATICOVA Liliana, dr., Institutul Patrimoniului Cultural al AŞM.
CONSTANTINOV Valentin, dr. Institutul de Istorie, Stat şi Drept al AŞM.
DAN Oleksandr, drd, Institutul Ucrainean al Memoriei Naţionale.
DAVID Cătălin-Valentin, Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Iaşi, România.
DUDNICENCO Nicolae, drd., Muzeul Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală a Moldovei.
DUMINICA Ivan, drd., Universitatea „Sf. Chiril şi Methodiu” din Veliko Tărnovo, Bulgaria.
EMEŢ Galina, Universitatea „Friedrich Schiller” din Jena, Germania.
EMILCIUC Andrei, dr. Institutul de Istorie, Stat şi Drept al AŞM.
EŢCO Diana, dr. Institutul de Istorie, Stat şi Drept al AŞM.
GROSU Ruslana, drd., Institutul de Istorie, Stat şi Drept al AŞM.
GUMENÂI Ion, dr., decan, Universitatea de Stat din Moldova.
GUŢU Marina, drd. Institutul de Istorie, Stat şi Drept al AŞM.
HARABARA Valeriu, drd., Universitatea de Stat din Moldova.
IUCAL Vasile, director al Muzeului de Istorie şi Etnografie Ungheni.
LEŞCU Artur, drd., Institutul de Istorie, Stat şi Drept al AŞM.
MAFTEUŢĂ Natalia, drd., Institutul de Istorie, Stat şi Drept al AŞM.
MIHALACHI Ion, mstd., Universitatea de Stat din Tiraspol (cu sediul în Chişinău).
MORARU Pavel, dr., Institutul de Istorie, Stat şi Drept al AŞM.
ONICA Dorina, mstrd., Universitatea Academiei de Ştiinţe a Moldovei.
PRISAC Lidia, drd., Institutul Patrimoniului Cultural al AŞM.
ROITMAN Alexandr, drd., Universitatea de Stat din Moldova.
SCLIFOS Eugen-Tudor, mstd., Universtitatea „A.I. Cuza”, Iaşi, România.
ŞTIRBU Alina, Institutul Patrimoniului Cultural al AŞM.
ŢURCANU Mihai, drd., Institutul de Istorie, Stat şi Drept al AŞM.
URSAN Oleg, drd. Institutul de Istorie, Stat şi Drept al AŞM.
VASILCOVSCHI Nicoleta, dr., Societatea Ştiinţifică „Cygnus”, Suceava, România.
XENOFONTOV Ion, dr., Institutul de Studii Enciclopedice al AŞM.
339
BULETIN ŞTIINŢIFIC AL TINERILOR ISTORICI

Serie nouă, II (VII)
Materialele Сonferinţei ştiinţifice internaţionale
anuale a tinerilor cercetători
Chişinău, 2013, 340 p.
Bun de tipar 12.11.2013
340

Buletin Anul 2013 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Buletin Anul 2013 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ACADEMIA DE ŞTIINŢE A MOLDOVEI

INSTITUTUL DE ISTORIE, STAT ŞI DREPT

Secretar responsabil şi coordonator de proiect:

Opiniile autorilor nu reflectă neapărat opinia Colegiului de redacţie.

ISSN 1857-4947 © Institutul de Istorie, Stat şi Drept al AŞM

BASARABIA ÎN EPOCA MODERNĂ

EPOCA INTERBELICĂ ŞI POSTBELICĂ

Date despre autori . . . . . . . . . . 339

MIDLE AGES HISTORY

Information about authors . . . . . . . . . 339

MOŞTENIREA TĂTARO-MONGOLĂ A ORAŞULUI CHIŞINĂU

коммиссии, том. 1, Кишинев, 1900, c. 399.

демии Наук СССР, Кишинев, 1960, № 4 (70), с. 42.52.

28 Aurel V. Sava, op. cit., nr. 12. p. 23-24.

39 DRH, vol. III, nr. 297, p. 499-500.

DRH, vol. VI, nr. 146, p. 255-256.

демии Наук СССР, Кишинев, 1960, № 4 (70), с. 42.52.

reşti, 1968, p. 197.

UNELE ASPECTE ALE PISCICULTURII

agrar). Teză de dr. în istorie. Chişinău 1997.

20 П. Кокырла, Социально экономическое развитие молдавского города..., c. 70.

Dosoftei, 1999, nr. 31, p. 47-54.

32 П. Кокырла, Социально экономическое развитие молдавского города..., c. 71.

43 Henri Stahl, op. cit., p. 139.

Dosoftei, 1999, nr. 78, p. 109-110.

tov, Chişinău: Ştiinţa, 1992, nr. 86, p. 221-222.

67 Constantin Giurescu, op. cit., p. 208.

CONFRUNTĂRI DIPLOMATICE POLONO-OTOMANE ÎN SPAŢIUL NORD DUNĂREAN

secinţe, sub tipar // Carpica, 2013.

toryski, Ms. Nr.2245, p.263-265.

11 Bibl. Raczynski, nr.2, p.444-448.

ków, 1868, p.146, nr.111).

1620 (Hurmuzaki-Bogdan, supl.II, vol.II, p.472-473, nr.CCXXV).

widząc z pałacu iako sam powiada z strachu umarł”.

порожское казачество, Киев, 1957, p.162, 173-179.

(Hurmuzaki, VIII, p.385-386, nr.DLXVIII).

mandam spectare possit”. (Hurmuzaki-Iogra, vol.XV, partea a II-a, p.884, nr.MDCCLI).

58 Hurmuzaki-Iorga, vol.XV, partea a II-a, p.885, nr.MDCCLII.

Sec. XIV-XVII, p.434.

nu ne mai lasă în pace din Moldova)”.

72 Dariusz Skorupa, Stosunki polsko-tatarskie 1595-1623, p.223-225.

nia, Imperiul Otoman şi Hanatul Crimeei.

STUDIU ASUPRA EVOLUŢIEI STĂPÂNIRILOR FAMILIILOR PREOŢILOR DE MIR

Editura Universitară, Bucureşti, 2003, p. 20.

Bucureşti, 2003, p 40; (în continuare: Istoria Românilor).

11 Cavalerii Apocalipsului, p. 75.

Slobodeanu, Editura Minerva, 1979, p. 36.

25 Cavalerii Apocalipsului, p. 75.

Pentru al treilea deceniu avem aceste date statistice:

28 Cavalerii Apocalipsului, p. 75.

32 Cavalerii Apocalipsului, p. 75.

Tabel 1. Pentru primul deceniu

СУСІДИ МОЛДАВСЬКОГО КНЯЗІВСТВА: БРАЦЛАВСЬКЕ КОЗАЦТВО

Перед Національно-визвольною війною кількість так званих „панцирних” козаків на території

Автореферат дисс. канд. истор. Наук, К., 1949.

Як наслідок діяльності козацтва на Брацлавщині в результаті Національно-визвольної війни

СПб.: Тип. А.М. Котомина, 1885, c. 44.

СПб.: Тип. М. Эттингера, 1879, c. 410.

PROBLEMA OBLIGAŢIILOR ŢĂRII MOLDOVEI FAŢĂ DE ÎNALTA POARTĂ

8 M. Berza, Haraciul Moldovei şi Ţării Româneşti ..., p. 22-23.

istorie şi filosofie, 6/XI, 1958, p. 101-122.

15 M. M. Alexandrescu-Dersca, Rolul hatişerifurilor de privilegii...,, p. 116.

nerea drumurilor şi pentru alte munci grele.