Jack London (1876-1916), născut John Griffit Chaney, a fost cel mai citit prozator american

din lume de la începutul secolului XX. Scurta sa viață, neliniștită și aventuroasă, va rămâne,
pentru totdeauna, un exemplu al realizării celebrului “vis american”. Viitorul scriitor și-a
petrecut copilăria la San Francisco în condiții de sărăcie. În adolescență, el a practicat
diferite meserii care i-au îmbogățit experiența de viață. J. London a fost, totodată un
pasionat al lecturii. Considerând cărțile drept un mijloc de depășire a poziției sale sociale,
el începe, de sine stătător, studiile, în doi ani reușind să acopere materia de școală medie,
iar în 1876 intră la Universitatea din California. Situația financiară precară, dar și setea de
aventură îl determină să abandoneze studiile și să plece spre Alaska, asociindu-se “goanei
după aur din Klondike”. Peste un an, la fel de sărac cum a fost înainte de plecare, J. London
se întoarce la Oakland. Aici începe să scrie povestiri, poezioare, schițe, pe care, la limita
sărăciei le trimite la diferite reviste din țară. Faima și succesul vin în 1900, când apare prima
sa culegere de povestiri nordice Fiul lupului , după care au urmat și alte și alte culegeri:
Dumnezeul părinților săi (1901), Chemarea străbunilor (1903), Dragoste de viață (1907).
În povestirile nordice, Jack London îmbină realismul dur și entuziasmul romantic. El
creează figuri umane puternice, curajoase, care rezistă în condițiile nordului american și nu
cedează în fața greutăților sau a primejdiilor. Una dintre temele centrale ale prozei lui J.
London este lupta omului cu natura pentru supraviețuire. Deja în primele culegeri de
povestiri s-a reflectat interesul viu a lui J. London pentru ideile științifice și filozofice ale
timpului. Scriitorul a fost marcat de teoriile evoluționiste ale lui H. Spencer, de ideea
supraomului a lui F. Nietzsche, dar mai ales de viziunile lui K. Marx despre lupta dintre
clase, revoluția mondială și despre victoria proletariatului asupra orânduirii capitaliste. La
mijlocul anilor 90 ai secolului XIX, el acceptă programul politic al socialiștilor americani,
iar ulterior devine un propagator activ al mișcării socialiste: ține prelegeri pe teme politice
și scrie articole și eseuri despre mișcarea muncitorească, reunite în volumele Războiul
claselor (1905) și Revoluție și alte eseuri (1910). Viziunile estetice ale lui J. London au fost
dominate de metoda realismului. El susținea necesitatea reflectării directe a realității, fără
a o idealiza. Totodată, tendințele realiste se împletesc în creația sa cu elementele scriiturii
romantice și naturaliste, principalele sale lucrări fiind adesea comparate cu cele ale lui J. F.
Cooper, H. Melviile, J. Conrad sau R. Kipiling. Printre cele mai cunoscute romane ale
scriitorului se numără Lupul cel mare (1904), Călcâiul de fier (1908) și Martin Eden (1909).
Romanul biografic Martin Eden are la bază experiența socială și cea psihologică ale lui J.
London, care prezintă istoria dramatică a devenirii unui scriitor- o variație pe tema
“tragediei americane”, una dintre cele mai importante în literatura americană din secolul
XX. Celebritate i-au adus scriitorului și povestirile despre animale: Chemarea străbunilor
(1903), în care un câine, treptat, se transformă în lup, și Colț alb (1906), care, din contra
povestește despre apropierea de oameni a unui lup. În perioada dintre anii 1907 și 1909, J.
London întreprinde o călătorie maritimă în jurul lumii. În ultimii ani de viață, obținând o
stabilitate financiară, scriitorul a fost intens preocupat de amenajarea propriului ranch din
California, din care a dorit să facă un model de urmat pentru agricultura americană. Chiar
dacă mai publică povestiri cu tematică socială, jurnale de călătorie sau romane de aventură
, criză spirituală, de care a fost cuprins spre sfârșitul vieții, s-a reflectat și în procesul de
creație. Depresia și epuizarea psihologică îl duc spre consumul excesiv de alcool, această
experiență fiind reflectată în romanul Spovedania unui bețiv. John Barleycorn (1913).
Moartea scriitorului a venit pe neașteptate, fiind constatată o supradozare cu morfină
prescrisă în scopuri medicale. Se presupune că J. London , la fel ca și celebrul său personaj
Martin Eden, singur și-a pus capăt zilelor. Dragoste de viață [...] O apucă spre
stânga, oprindu-se, din când în când, să mănânce boabe de mușchi. Glezna Îi înțepenise
acum, șchiopăta și mai mult, dar durerea pe care pe care o simțea nu însemna nimic pe
lângă suferința ce i-o provoca foamea. Junghiurile foamei erau cumplite. Îl chinuiau fără
încetare, făcându-l să nu se mai poată gândi la drumul pe care trebuia să-l urmeze ca să
ajungă în “ținutul bețigașelor”. Boabele de mușchi pe care le înghițea nu-i alinau chinul; și,
pe deasupra, îi pișcau limba și cerul gurii, dându-i o neplăcută senzație de usturime. Ajunse
într-o vâlcea unde dădu de niște păsări, numite ptarmigani. Păsările se ridicau dintre stânci
și dintre tufele de mușchi, fâlfâind din aripi și cârâind. Începu să arunce după ele cu pietre,
dar nu nimeri nici una. Atunci, lepădându-și balotul, se ghemui la pământ, ca pisicile când
pândesc vrăbii. Pietrele colțuroase îi sfâșiau pantalonii, sângerându-i genunchii, dar
chinurile pe care i le pricinuia foamea erau atât de mari, încât nici nu mai simțea rănile. Se
târî pe mușchiul jilav, fără să-i pese că hainele i se udau, cu trupul înghețat ca un sloi. Era
atât de hămesit, încât nu-și mai dădea seama de nimic. Și ptarmiganii se ridicau mereu în
fața lui, cârâind și bătându-și parcă joc de el. De necaz, începu să înjure și să îngâne cârâitul.
Și, deodată, dădu peste o pasăre care dormea, pesemne. Nu o văzuse până ce nu-i fâlfâise
în față, țâșnind din cuibul ei pitit între stânci. Dădu să o înhațe cu un gest tot atât de brusc
ca și zborul ptarmiganului, dar rămase în mână cu trei pene din coada lui, Privind-o cum
zboară, simți că o urăște ca și cum pasărea i-ar fi făcut cel mai mare rău. Apoi se întoarse
și-și puse iar pe umerii balotului. [...] Uneori, gândurile o luau razna și atunci mergea
înainte, ca un automat, în vreme ce închipuiri și vedenii ciudate îi rodeau creierul ca niște
viermi. Dar aceste evadări din realitate era de scurtă durată. Pentru că junghiurile foamei îl
chemau întruna și dureros înapoi la realitate. Odată, o vedenie cumplită, care-l făcu aproape
să leșine, îl smulse brusc din toropeala ce-l cuprinsese. Zăpăcit, se clătină pe picioare,
bălăbănindu-se ca un om beat , ca să nu cadă. În fața lui stătea un cal. Un cal! Nu-și putea
crede ochilor. Privirile îi erau acoperite de o pâlcă deasă, sfâșiată ici-colo de puncte
scânteietoare de lumină. Își frecă ochii cu furie, ca să-și limpezească vederea, și zări nu un
cal, ci un urs, o nămilă de urs brun. Fiara îl privea curioasă, mormăind, gata de luptă. Fără
să se gândească, omul e pe jumătate pușca la umăr, dar numaidecât o coborî și-și scoase
pumnalul de vânătoare din teaca ghintuită pe care o purta la șold. În fața lui era carne, era
viață. Își plimbă degetul de-a lungul tăișului. Era ascuțit. Bine ascuțit era și vârful. Se va
arunca asupra ursului și-l va omorî. Dar inima începu să-i bată cu putere, în semn de
avertisment, mai-mai să-i sară din piept; cercuri de fier parcă îi strângeau capul, iar pe creier
i se lăsase o ceață grea. Un alt val de spaimă îi taie curajul lui deznădăjduit. Ce-o să se
întâmple dacă fiara o să-l atace, în halul de slăbiciune în care se afla? Își îndrepta spinarea,
într-o încordare supremă, înfruntând ursul cu mâna încleștată în pumnal. Întărâtat, ursul
înainta greoi câțiva pași, se ridica în picioare și slobozi un mormăit, așa, mai mult ca să-și
încerce adversarul: dacă omul va da să fugă, se va lua după el, dar omul nu fugi. Era
însuflețit de curajul pe care ți-l dă spaima. Mormăi și el, fioros, înfricoșător, dând glas
spaimei care e rudă bună cu viața și zace încolăcită la rădăcinile cele mai adânci ale vieții.
Ursul se dădu înapoi, mormăind amenințător, uluit si el de făptura aceea nemaivăzută, care
cuteza să-i stea împotrivă. Dar omul nu făcu nici o mișcare. Rămase neclintit ca o statuie,
până ce primejdia trecu și, atunci, se prăbuși tremurând pe mușchiul jilav. Redobândindu-
și stăpânirea de sine, porni mai departe , copleșit de un simțământ nou. Nu-l mai stăpâna
tema că va muri încetul cu încetul de foame, ci spaima fără margini că va muri violent
înainte ca foamea să fi stins în el ultima fărmă a dorinței de a supraviețui. Lupii începuseră
să-l îngrijoreze. Urletele lor prelungi umpleau pustietatatea, urzind în aer o rețea
amenințătoare, care era atât de palpabilă, încât, la un moment dat, ridică brațele în aer,
încercând să rupă, să scape de ea, ca și cum trupul lui s-ar fi prăbușit, smulsă de vânt, pânza
unui cort uriaș. Când și când, lupii, în grupuri de câte doi și trei, treceau prin fața lui, dar
se depărtau de îndată. Nu erau prea numeroși, și-apoi ei vânau reni, care nu se împotrivesc,
în vreme ce această făptură ciudată, care umblă în două picioare, ar fi putut să zgârie și să
muște. Târziu după-amiază dădu peste alte oase împrăștiate – rămășițele unui ospăț lupesc.
Aceste rămășițe fusese cu o oră înainte, un ren tânăr care boncăluia și zbenguia plin de
viață. Privi oasele; erau fără un pic de carne pe ele și păreau lustruite, încă trandafirii de
substanța vitală care nu murise în ele cu totul. S-ar putea oare ca și el să ajungă așa, încă
înainte de a sfârși ziua? Oare asta este viața? Ceva zadarnic și trecător? Numai viața te face
să suferi. În moarte nu-i nici o suferință. Să mori înseamnă să dormi. Moartea e sfârșitul,
odihna. Atunci de ce se împotrivește morții? Dar nu filozofa mult. Se trânti pe covorul de
mușchi, cu un os în gură, sorbind rămășițele de viață care stăruiai în părțile trandafirii ale
osului. Gustul dulce de carne, firav și părelnic ca o amintire, îl scotea din minți. Strângând
osul între fălci, începu să-l ronțăie încet și metodic. Uneori se spărgea osul, alteori dinții
lui. Apoi strivi ciolanele între două pietre, le pisă până ajunseră ca o pastă și le înghiți. În
zorul lui își lovise și degetele, dar găsise răgaz să se minuneze că degetele nu-l dor prea
tare când le atinge cu piatra. Urmară zile înfricoșătoare, cu ninsoare și ploi. Nu mai știa nici
când făcea popas, nici când pornea mai departe. Umbla și noaptea, și ziua. Se odihnea
oriunde cădea, apoi se târa mai departe, ori de câte ori viața se stingea în el apucă să mai
pâlpâie ca o flacără vie. Omul se mai zbătea. Dar viața din el, care nu voia să moară, îl
mâna înainte. Nu simțea nici o durere. Nervii i se tociseră, amorțiseră parcă, iar mintea îi
era bântuită de vedenii fantastice și visuri încântătoare. [...] Odată, trezindu-se dintr-un
leșin, auzi un horcăit chiar lângă urechea lui. Lupul se trase cu greu înapoi, clătinându-se
pe picioare, de slăbiciune. Era o priveliște caraghioasă, dar câtuși de puțin amuzantă. Și
nici teama nu-i mai era. Nu mai simțea nimic. În schimb, mintea îi rămase trează. Începu
să chibzuiască. Până la vapor nu avea mai mult decât patru mile. Îl vedea destul de limpede
când își freca ochii, alungând din ei negura; zărea pânza albă a unei corăbii care spinteca
apa mării strălucitoare. Dar nu va putea să străbată târâș aceste patru mile. Știa asta și
totuși era foarte calm. Știa că nu se poate târî nici o jumătate de milă. Și cu toate astea
voia să trăiască. Ar fi fost absurd să moară după tot ce îndurase. Soarta cerea prea mult
de la el. Muribundul refuza să moară. Era curată nebunie, poate, dar chiar și în ghearele
morții, sfida moartea și refuza să moară. Închise ochii și căută să-și adune puterile, cu o
deosebită băgare de seamă. Se sili din răsputeri să înfrângă toropeala, care îl năpădea ca
un val. Toropeala asta mortală semănă cu fluxul mării și creștea mereu, înecându-i treptat-
treptat conștiința. Uneori nu-și mai dădea seama de nimic. Înota prin apele tulburi ale
uitării, cu mișcări nesigure; și din nou, printr-o stranie alchimie a sufletului, descoperea un
alt dram de voință și iarăși începea să meargă cu puteri sporite. [...] Pe bordul balenierei
“ Bedford” se aflau câțiva membri ai unei expediții științifice. De pe punte, ei zăriră o
arătare stranie, care se mișcă în josul plajei, spre țărm. Neputând să-și dea seama ce poate
fi, și cum erau oamenii de știință se urcară în șalupa de lângă balenieră și se îndreptară
spre mal, să vadă despre ce e vorba. Își dădură seama că era o ființă vie. Dar ființa aceea
cu greu poate fi socotită om. Era oarbă, inconștientă și se târa pe pământ ca un vierme
monstruos. În cea mai mare parte, eforturile sale erau inutile, dar stăruia cu o
încăpățânare nebunească în voința de a se mișca și se târa mereu, înaintând, poate, cu
douăzeci de picioare pe oră. Peste trei săptămâni, omul ședea tolănit pe un pat spre
bordul balenierei “ Bedford” și, cu lacrimi șiroind pe obrajii lui scofâlciți, povestea cine
este și câte pătimise. De asemenea, bolborosea vorbe fără șir despre o casă pierdută
printre flori și ramuri de portocali. Nu trecură multe zile și omul se așeză la masă cu
oamenii de știință și cu ofițerii vasului. Se uita cu ochii holbați la belșugul acela de
mâncare, la bucatele care dispăreau în gurile comesenilor. La fiece dumicat, ochii i se
înnegurau de o adâncă părere de rău. Altminteri era întreg la minte, dar la ceasul mesei îi
ura pe oamenii aceștia. Era obsedat de teama că hrana nu va ajunge și mereu se interesa
de rezervele de alimente – la bucătar, la matelotul de punte, la căpitan. Aceștia îl asigurară
de nenumărate ori că existau suficiente stocuri. Dar el nu credea și, din când în când, mai
dădea câte o raită pe la magazie ca să vadă cu ochii lui alimentele. Curând, băgară de
seamă că omul începuse să se îngrașe. Pe zi ce trecea, prindea din ce în ce mai multe
puteri. Oamenii de știință scuturau din cap și făceau tot felul de presupuneri. Îi limitară
porțiile, dar degeaba, talia i se îngroșa și cămașa abia îi mai cuprindea trupul. Marinarii
zâmbeau. Ei știau pricina. O aflară curând și oamenii de știință, când îl puseră sub
supraveghere. Putură astfel să vadă cum, după gustarea de dimineață, omul ieșea afară
și, cu palma întinsă ca un cerșetor, acosta câte un marinar. Marinarul zâmbea și îi
strecurară câte o bucățică de biscuit marinăresc. El o înhăță cu lăcomie, se uita la ea cum
se uită avarul la aur și o punea în sân, sub cămașă. Și așa proceda cu mai toți marinarii.
Discreți, oamenii de știință îl lăsară în pace, dar pe ascuns, îi cercetară patul. Era plin de
biscuiți; până și salteaua; nu exista ungher sau crăpătură în care să nu fi îndesat biscuiți.
Cu toate astea, omul era în toate mințile. Pasămite lua măsuri de prevedere pentru o
eventuală foamete- asta era tot. Oamenii de știință spuneau că avea să se vindece; și chiar
așa și se întâmplară, cu mult înainte ca vasul “ Bedford” să-și fi aruncat cu un huruit greu
ancora în golful San Francisco. Dragoste de viață de Jack London este povestirea centrală
din culegerea cu același nume, apărută în anul 1907. La fel ca și în primele câteva culegeri
de povestiri, autorul se dedică aici unei scrieri bazate pe fapte reale, despre care află din
ziare, dar completate cu impresii, idei și experiența proprie de ședere în nordul Americii.
Precum camaradul său Bill, personajul principal al povestirii este un căutător de aur din
Alaska. În drumul de întoarcere spre golful Hudson , li se termină rezervele de mâncare și
de gloanțe. Trecând printr-un pârâu, eroul principal își traumează piciorul și nu mai poate
înainta cu aceiași viteză, iar Bill îl părăsește fără să-i spună vreun cuvânt. Rămânând în
singurătate, protagonistul își pune viața la încercare, trecând zeci de mile prin pustiul
nordic cu piciorul traumat, flămând și epuizat. În drum, el își răstoarnă pe pământ nisipul
de aur dobândit în Alaska, deoarece nu mai are puteri să îl ducă mai departe. Rătăcindu-
se, ajunge pe urmele lui Bill, care, la fel de istovit, nu a renunțat la aur și a fost mâncat de
lupi. Spre sfârșit, total dezumanizat, personajul principal este g[sit aproape de mare ;i
salvat de un grup de marinari. Tema centrală a povestirii, care se regăsește în mai multe
lucrări ale lui J. London, este lupta omului forțele naturii. Plasând personajele în condițiile
aspre ale nordului american, scriitorul scoate la iveală laturile esențiale ale naturii umane
in raport cu valorile civilizației. Autorul nu-i dă personajului principal vreun nume,
deoarece se concentrează pe zugrăvirea caracterului si a stărilor psihologice ale omului
aflat la limită intre viața si moarte. Comportamentul personajului este determinat de
legile naturii și de instinctul primordial de supraviețuire. Victoria omului asupra forțelor
nefaste ale naturii și ale destinului dovedesc puterea și superioritatea sa. Povestirea
Dragoste de viață este ilustrativă pentru interesul lui J. London fașă de ideile evoluționiste
ale lui H. Spencer. Scena culminantă, în care protagonistul ucide un lup bătrân pentru a
rămâne în viață, poate fi raportată la legea universală a selecției naturale. Astfel, pentru
a supraviețui în sălbăticie, omul singur se transformă într-o ființă sălbatică, valorile
civilizației rămânând false sau lipsite de sens în asemenea condiții. Dragoste de viață este
una dintre cele mai citite povestiri ale scriitorului, fapt explicabil pentru că în ea se afirmă
credința în forțele umane, se dă un exemplu al curajului, voinței, tăriei de caracter,
rezistenței, depășirii spaimei, slăbiciunilor și a propriei condiții umane. Protagonistul se
salvează pentru că luptă, viața fiind dependentă de propriile sale puteri. În acest sens, J.
London anticipează chipul bătrânului Santiago din Bătrânul și marea (1952) de E.
Hemingway, în care, la fel, este prezent patosul luptei și triumful omului asupra forțelor
nefaste ale naturii. Arta iubirii. Iubirea este una dintre temele constante ale literaturii
universale. Totuși, abordarea ei era diferită în funcție de epocă. Oamenii își cântau
suferințele sau bucuriile dragostei deja atunci când nu era încă nici un sistem de scriere.
Folclorul popoarelor lumii conține multe creații lirice (cântece de dragoste, cântece de
nuntă, descântece) sau epice (mituri, legende, basme) în care și-au găsit expresia emoțiile
legate de iubire sau se povestește despre peripețiile eroilor îndrăgostiți. Pe de altă parte,
există puține capodopere ale literaturii universale scrise care să nu conțină meditații lirice
sau episoade erotice. În Grecia Antică, tema iubirii s-a cultivat atât în creații poetice (
Sappho, Alceu, Anacreon), cât și în lucrări filozofice (Platon, Aristotel ). Pentru greci,
iubirea este în primul rând eros, adică dorință senzuală. În creația poetei Sappho, de
exemplu, iubirea este descrisă ca un sentiment personal puternic, ce produc nu numai
bucurie, dar și suferință: Iarăși mă zguduie Eros până-n adâncuri, Dulce-amarul copil cu
puteri uriașe. În vestitul dialog filozofic Banchetul de Platon, dragostea se prezintă ca o
năzuință spre nemurire și integritate (mitul despre androgini), ca un impuls prin care omul
tinde spre înțelepciunea supremă și spre perfecțiune. Totodată, trebuie de menționat că
obiectul unei astfel de iubiri nu a fost neapărat femeia care devenea soție pe viață. În
femeie, grecii niciodată nu vedeau altceva decât mama sau gospodina, considerată, din
punct de vedere intelectual și juridic, inferioară soțului. De aceea, iubirea greacă se
manifesta cu totul în afara căsătoriei și a familiei, îndreptându-se către un alt bărbat sau
către o curtezană frumoasă și inteligentă. În literatura latină, dragostea, ca un sentiment
puternic, care îl înălță pe om, apare mai întâi în poezia lui Catul: Sau câte stele
nenumărate pe boltă-s, Ce privesc în jos la tainele mute-ale iubirii, De atâtea ori aș vrea și
eu să te sărut, Ca să potolesc setea patimii mele. În perioada de înflorire a poeziei latine
se cultivă elegia de dragoste, o specie necunoscută până atunci. Tibul, Propertiu și Ovidiu
creează în poezia lor o lume aparte, care se opune lumii oficiale. Motivele frecvente ale
elegiei erotice latine erau suferințele cauzate de dragoste, infidelitatea iubitei, descrierea
întâlnirilor, nostalgia după despărțire. Afirmarea în Europa a religiei creștine a transformat
perceperea dragostei. Spre deosebire de poeții și gânditorii greci sau latini, creștinismul
afirmă că este mai bine să iubești decât să fii iubit. Morala evanghelică se rezumă la
porunca de a iubi pe toți deopotrivă: prieteni și dușmani, drepți și păcătoși, bogați și
săraci, sănătoși și bolnavi, și de a încerca, prin puterea dragostei, de a se apropia de
Dumnezeu, deoarece, pentru creștini, iubirea se asociază cu însuși Dumnezeu: Dumnezeu
este iubire și cel ce rămâne în Dumnezeu. Și Dumnezeu rămâne întru el. Totodată, pe tot
parcursul epocii medievale, dogmatismul religios propaga o atitudine negativă față de
dragostea sexuală și față de femeie, care era considerată un izvor al ispitei și poarta spre
infern. Pe de altă parte, afirmarea, în cadrul feudalismului european, a cavalerismului a
condus la apariția literaturii cavalerești, ce s-a manifestat preponderent în poezie și
roman. Apărută în sudul Franței către secolul XII, lirica cavalerească pune în centru femeia
și iubirea, care îmbină armonios sentimentele înălțătoare și dorințele pământești. Iubirea
cavalerească se prezintă ca un sentiment liber, opus dragostei conjugale și oricăror
principii bisericești. Obiectul iubirii cavalerești este aproape întotdeauna o femeie nobilă
și căsătorită, căreia cavalerul îi slujește ca un vasal și pe care o cântă. Cu timpul, codul
iubirii cavalerești s-a transformat într-o știință a iubirii, ale cărei legi erau obligatorii
pentru cavaleri. Sub influența poeziei cavalerești, școala dulcelui stil nou din Italia către
femeia, care, prin calitățile sale semăna cu un înger. Format în cadrul acestei școli poetice,
Dante Alighieri scrie lucrarea Viața nouă, în care povestește despre dragostea sa pentru
tânăra Beatrice și suferința cauzată de moartea acesteia. Revenind la glorificarea Beatricei
în Divina comedie, Dante declară iubirea drept un principiu cosmic și universal care mișcă
sori și stele. Tema centrală a culegerii confesionale Canțonierul de poetul umanist
Francesco Petrarca este iubirea curată, înălțătoare, dar nefericită. Noutatea sonetelor sale
a constat în dezvăluirea nuanțelor sentimentului personal, în varietatea și complexitatea
trăirilor interioare: De ce, de nu-i iubire tot ce simt, ce-i oare? Iar dacă e, din ce-a fost
plămădită? De-i rea, de ce durerea mi-e-nsorită? De ce, de-i bună, roadele-s amare? În
aceeași perioadă, G. Boccaccio în Decameronul arată dragostea ca un sentiment firesc al
naturii umane. Liberă de orice prejudecăți religioase și sociale, iubirea este prezentată de
el în cheia tragică și optimistă, satirică și erotică. În baroc și clasicism, tema iubirii a fost
supusă unui șir de nuanțări în spiritul esteticii acelor curente J. Donne, L. de Gongora, G.
Marino, P. Corneille, J. Racine. ). O descoperire a Epocii Moderne în planul abordării
literare a fost apariția personajului Don Juan. Donjuanismul a început să însemne o
deosebită calitate de seducție bărbătească, care transformă viața și iubirea într-un joc
riscant, o aventură senzuală. Totodată, imaginea lui Don Juan se opune unui model al
bărbatului ideal, al soțului fidel și al părintelui responsabil. În epoca romantică, acest
personaj a devenit unul de referință, transformându-se într-o figură melancolică,
visătoare și respinsă. Pentru romantici, care acordau o deosebită importanță
sentimentelor și trăirilor sufletești ale omului, dragostea a fost una dintre pasiunile
majore. În romantism , iubirea, înțeleasă în diferite sensuri, este văzută ca o motivație
pentru existența ideală, armonioasă și creativă. Începând cu Suferințele tânărului Werther
de J. W. Goethe în literatură intră motivul dragostei fatale, răspândit în creația scriitorilor
secolului XX. În literatura și cultura secolului XX, dragostea se concepe, în general. Ca
iubirea-sentiment, iubirea-pasiune. Un impact deosebit asupra înțelegerii și interpretării
iubirii l-a exercitat psihanaliza, care a căutat izvoarele sexualității umane în viața spirituală
interioară. Sfidând cenzura oficială a epocii, scenele erotice se înscriu în planul general al
textelor literare, considerate adesea obscene și scandaloase. Totodată, în contextul
marilor tulburări social-politice ale secolului, iubirea devine o lozincă a pacifismului
contemporan: Ocupă-te de dragoste, nu de război. Cântarea cânturilor reprezintă o
culegere de cântece lirice în limba ebraică incluse în canonul Vechiului Testament.
Conform tradiției, compunerea acestor cântece se atribuia regelui Solomon, fapt
contestat de studiile biblice și cele etnografice. Legenda povestește cum vara, mergând
spre răcoroșii munți ai Libanului și fiind însoțit de întreaga sa curte, acest rege-poet ar fi
aflat-o pe Sulamita, frumoasă păstoriță săracă, de care s-a îndrăgostit. Studiul lingvistic al
textelor a demonstrat însă că ele au fost compuse între secolele IX și III î. Hr. În plus, s-au
dovedit origini folclorice ale cântecelor. Unii comentatori defineau Cântarea cântărilor
drept o reprezentație dramatică cu intonări, alții - drept un ciclu de cântece culte compuse
în cinstea unor zeități orientale. Astăzi, majoritatea istoricilor literari consideră Cântarea
cântărilor o culegere de texte lirice cu caracter intim, care se interpretau de un tânăr băiat
și o fetiță în timpul nunții, uneori probabil, și cu ajutorul corului. Viziunea teologică
prezintă culegerea drept o alegorie a dragostei lui Isus Hristos față de biserica creștină.
Cartea a fost inclusă în corpusul biblic abia în secolul II d. Hristos în urma mai multor
dispute și controverse. Principalul argument al criticilor la adresa Cântării cântărilor a
constituit-o problema caracterului lui laic, lipsit de mesajul religios direct în comparație
cu alte cărți biblice. Tema centrală a culegerii este dragostea înflăcărată, puternică precum
moartea. În cântec domină atmosfera bucuriei și împlinirii dragostei, pasiunea umană vie
și înălțătoare. În calitate de personaje aici figurează o tânără mireasă, Sulamita, și un tânăr
domn, prezentat ca un pastor, dar uneori numit și mire-rege, asociat cu Solomon, fiul lui
David. Pe planul secundar apar frații și părinții tinerei, paznicii orașului, fiice ale
Ierusalimului- prietenele sau rivalele miresei. Pe de altă parte, atenția este acordată
personajelor, pe de alta – naturii înconjurătoare care corespunde stărilor sufletești ale
omului. Cântarea cântărilor este bogată în comparații senzuale, metafore și simboluri. În
același timp, rafinamentul versului se creează din economia cuvintelor. Cântecele din
culegere nu au nici un metru stabil, chiar dacă uneori se observă organizarea textului în
grupuri ritmice. Reminiscențele din Cântarea cântărilor sânt prezente în poezia lirică și
mistică iudaică, dar și în cea a altor popoare ce fac parte din civilizația creștină. Motivele
și procedeele poetice din această culegere se găsesc în poezia medievală cavalerească și
în lirica Renașterii, la poeți romantici și scriitori contemporani. În literatura română,
Cântarea cântărilor a pătruns cu primele traduceri biblice. Urmele lecturii atente din
Cântare pot fi găsite la cronicari și poeți moderni: I. Heliade-Rădulescu, M. Eminescu, G.
Coșbuc, M. Sadoveanu, T. Arghezi, G. Galaction, O. Goga . Parțial sau în întregime, textele
din Cântarea cântărilor au fost puse pe note de numeroși compozitori.