Sunteți pe pagina 1din 5

O zi în Petra

Profitând, prin februarie 2018, de faptul că Ryan Air a introdus zboruri spre Amman și erau oareșce promoții,
n-am rezistat tentației iordaniene și am luat repede bilete ieftine, de 80 Euro/persoană/dus-întors, cu plecare marți,
30 octombrie, la ora 8,00, și întoarcere pe 3 noiembrie, pe la 16,00. Scăpați de povara „de l’embarras du choix”,
ne-am pus pe așteptat și pe creionat planuri de vacanță orientală (pentru că ce altceva poate fi mai frumos decât
chiar vacanța în sine, decât anticiparea sa imaginară?!).
Ca orice companie aeriană low-cost, care se respectă, Raianeru, a făcut, între timp, ceva mici modificări la
orar și plecarea a fost pe la 10,30, dar ce să mai zicem!?, am fost mulțumiți că nu s-a anulat (compania având un
binemeritat renume în acest sens).
În fine, se duse ușuratica primăvară, se topiră asprele zăpezi, se curmă grăbita vară, cu vacanța aferentă
(reușită, o săptămână cu mașina prin Austria), iaca și toamna, ce nicicând “nu fu mai frumoasă”, vorba poietului,
prin meleagurile inedite vizitate.
Programul excursiei a fost supus constrângerii timpului limitat la 3 zile efective (patru nopți de cazare),
deoarece am am ales să vedem ceea ce am considerat a fi esența Iordaniei – Petra, deșertul Wadi Rum Și Marea
Moartă. Inițial am vrut să închiriem mașină, însă am studiat și ofertele agențiilor locale și am ales să aranjam un
tur privat cu agenția Jordan Travel Experience. Am plătit 2100 dolari, pentru patru persoane, preț ce a inclus
cazarea pentru 4 nopți (două la Hotel Panorama, în Wadi Musa-Petra, una în deșertul Wadi Rum - Mazayen
Camp și una la Hotel Grand East-la Marea Moartă), demipensiune, intrarea la Petra pentru o zi, și în Wadi Rum,
taxă vize, transport cu minivan și șofer, turde 5 ore cu jeepul in Wadi Rum)
Am mers pe mâna ghidului autorizat Adel Mahadin, pe care îl recomand cu căldură, cel care ne-a răspuns
răbdător la orice întrebare sau cerință și ne-a aranjat vacanța așa cum am dorit. Domnul Adel Mahadin a trăit mult
timp în România, a fost căsătorit cu o româncă (are o fiică din acest mariaj), vorbește perfect românește și poate fi
considerat cea mai bună interfață pentru românii care vor să pună la cale o vacanță în Iordania.
Așadar:
Ziua 1 – marți, 30 octombrie 2018
După o aterizare lină pe aeroportul „Quenn Allia”, din Amman, în jur de ora 13, am fost preluați de un un
nene amabil, de la agenția sus-numită, care ne-a ajutat la formalitățile cu viza de intrare (cei care sunt clienții
agențiilor de turism iordaniene nu plătesc viză, altfel, o alternativă bună este Jordan Pass) și ne-a predat șoferului
Radi și „nu mai știu cum”, ce ne-a fost șofer și, pe alocuri ghid, pe parcursul întregii noastre escapade iordaniene.
Radi o rupea bine în engleză, lucrase doi ani și prin New York, dar cel mai bine spunea că se simțise în Belarus,
unde muncise cinci ani! Mașina noastră a fost un minivan Hyundai Starex recent, de 8 locuri, ce s-a comportat,
tehnic vorbind, ireproșabil, inclusiv pe pante accentuate, cum ar fi cele spre Muntele Nebo.
A urmat o deplasare lungă și monotonă spre Petra, pe Desert Highway, pigmentată cu mici ședințe foto, lângă
indicatoarele rutiere ce indicau Wadi Rum sau Wadi Musa, și opriri de cafea și cumpărături la magazinele de pe
drum (l-am rugat pe Radi să ne oprească unde este mai ieftin). Inițial dorisem să o luăm pe King’s Hihgway, un
traseu montan, panoramic, dar mult mai virajat și de durată. Din păcate, anterior cu câteva zile sosirii noastre, ploile
torențiale făcuseră prăpăd prin țară, ucigând 20 de elevi aflați într-o drumeție într-un canion (wadi) și distrugând
numeroase drumuri.
Se pare că și autostrada regelui a fost avariată, sau cel puțin așa a susținut Radi, și așa am ajuns pe autostrada
deșertului, care este cea mai rapidă cale de acces spre Petra, Aqaba sau Wadi Rum. Pe la 17,30 am ajuns în Wadi
Musa, orășelul ce se află lângă Petra și, după ce am schimbat dolari în dinari iordanieni, la un curs de 0,7 dinari/dolar
și ceva mici cumpărături, am fost debarcați la locul de cazare – Hotelul Panorama, gazda noastră pentru două
nopți.
Hotelul este imens, un veritabil labirint, are vreo 12 etaje săpate în stâncă și se intră pe la etajul superior, apoi
se coboară cu liftul spre nivelul dorit. Ne-a trebuit ceva timp să învățăm lungul drum spre casă (cameră)! Nu este
cel mai nou hotel, însă era curat în camera, micul dejun și cina aveau produse din abundență, iar priveliștea din
balcoane, spre munții golași din zonă, era deosebită. Are patru stele iordaniene, dar i-aș da cam trei veritabile!
Dezavantajul principal este că te afli departe de intrarea în Petra, “in the middle of nowhere”, iar un taxi până în
centru este 15 dinari dus-întors!
Ziua 2 – miercuri, 31 octombrie 2018 (Petra)
Întreaga zi a fost dedicată Petrei, cetatea nabateană săpată (parțial) în gresie roșiatică și cu un magnific culoar de
intrare, un fel de canion-vale de tip cheie, extrem de îngust și pitoreasc. Pe la ora 8, Radi a venit să ne ducă la
intrarea oficială, de la Centrul de vizitare, și am stabilit să vină să ne ia la 16,30 (din păcate, ziua este cam scurtă
în această perioadă a anului și se întunecă relativ devreme!). În fine, am intrat, propriu-zis, în Petra la ora 9 și am
stat până la 16.
Scurt istoric
Petra este cetatea nabateenilor, antic trib nomad arab, sedentarizat apoi în amfiteatrul generos sculptat de natură,
ușor de apărat și aflat la răscruce de vânturi (caravane), la 800 metri altitudine. Menționată și în Manuscrisele de
la Marea Moartă, înfloritoarea așezare a sfârșit prin a fi cucerită de romani, în 106, pe vremea lui Traian (asta da
coincidență!, recunoașteți personajul?, tătucul (i)legitim al „boborului” nostru, mamă find Decebal, ca să completez
cu o glumă îndoielnică), care lupta, după cum se vede, pe mai multe fronturi. Romanii ridicară și ei, degrabă,
gogeamite amfiteatru, ceva morminte de legionari (d’ăia vechi, antici, nu de-ai noștri, interbelici), cu nume
surprinzătoare (Sextius, par egzamplu) și sporiră zestrea culturală petreană. Trece vreme, vine vreme, și un
cutremur, din anno domini 363, dă lovitura de grație nabateeenilor, deja bine concurați și de o altă cetate antică
rivală – Palmyra. Prăpădul e maxim: se dărâmă temple și coloane, colapsează sistemul de aducțiune al apei, ocrește
numărul de morminte săpate-n stâncă. Mai trec pe-aici, oleacă, și bizantinii, cu ceva biserici ortodoxe, dar deja
gloria cetății era deja demult apusă! Islamizată, Petra cade în uitare, ca și dacii după cucerirea romană, fiind
redescoperită de un elevețian inteprid, Johann Ludwig Burckhardt, în 1812
În 1985 Petra a fost declarată monument U.N.E.S.C.O. iar, ulterior, în 1989, celebritatea i-a fost sporită de un
film banal de acțiune , regizat de Steven Spielberg – „Indiana Jones și ultima cruciadă”.

După ce v-am luminat, istoric, să precizez ce-am făcut noi!


Petra este vizitată în orice anotimp, dar mai abitir, primăvara și toamna, și nici la vizita noastră nu putem să ne
plângem că nu avem colegi turiști, ba dimpotrivă! Eram ca un alai de nuntă, ce mergea spre Trezorerie, și nu știu
daca am o poză în care să nu apară vreun intrus. Cine vrea poze singur la Petra să se trezească de dimineață și să
intre la prima oră – 6 a.m.! Periplul nostru a pornit de la intrarea oficială în perimetrul sitului arheologic, iar până
la Trezorerie sunt circa 1,2 km, distanță parcursă printr-un canion umbros și adânc – Siq (săgeata), maiestuos
străjuit de pereți acablanți, de piatră cărămizie și de mărturii nabateeene cioplite-n stâncă (șanțuri de aducțiune a
apei, sculpturi cu cămile, djini).
De fapt, traseul principal în Petra, de la intrare, până la baza scărilor ce urcă la Mănăstire are cam 4 kilometri,
asta dacă nu urcați și la Locul Sacrificiului, deasupra Trezoreriei, la mormântul lui Aaron (mare profet, fra’su
lu’Moise biblicul, liderul iudeilor în fuga din Egipt) și la Mănăstire-Ad Deir, trasee adiacente ce necesită efort
intens, cu urcări de câteva sute de scări la fiecare obiectiv (cca 800 la Mănăstire), deci ăi care n-au dat pe la sală în
ultima vreme, să nu se apuce de cățărat decât pe maximum o chestie din cele enumerate!
Siq-ul este impresionant, dar uimirea în fața naturii și istoriei nu trebuie să adoarmă vigilența și instinctul de
autoconservare! Trăsurici strident decorate, de două locuri, trase de cai nărăvași, ce transportă turiștii comozi, pot
pune în pericol integritatea fizică a vizitatorului adormit, sau cupins de sindromul stendhalian. Scăpați teferi din
strâmtoarea mirifică a Siq-ului, ne-am pomenit față în față cu simbolul Petrei – Trezoreria (Al Khazneh),
monumentul săpat în stâncă de nabateeni în secolul I d.H., destinația sa fiind controversată, cel mai probabil ar fi
fost criptă pentru regele Aretas al IV-lea. Trezoreria a fost sculptată în situ, pe loc, cum ar veni, făcând parte din
structurile antice de tip „https://en.wikipedia.org/wiki/Rock-cut_architecture”, ca și templul de la Abu Simel din
Egipt, mormintele liciene din Anatolia, sau bisericile ortodoxe de la Lalibela, din Etiopia.
Impactul vizual cu Trezoreria l-am marcat prin ședințe foto în diverse ipostaze (cu sau fără cămile, după un colț
de stâncă, dintr-o peșteră – parcare de măgari etc.) apoi am cotit-o la dreapta, în fapt singura cale posibilă, rezistând
eroic asaltului diversificat de oferte beduinești-de ghid, de transport sau de artefacte locale. Am parcurs strada
Fațadelor, am pozat amfiteatrul, am urcat la Mormintele Regale (Urnei, Palatului, Corintian, Mătăsii), am străbătut
aleea Colonadelor, am văzut templul Qasr al Bint și pot spune și eu că, într-adevăr, tot acest complex istorico-
geografico-arhelogic își merită renumele! Totul e grandios - munți ciuruiți de locuințe și morminte antice, uriașe
fațade stâncoase somptuoase, cu influențe romane și grecești, nuanțele portocalii-rubinii ale stâncilor, contrastând
cu cerul ireal (exagerez ,desigur, real) de albastru, deoarece am avunt și norocul unei zile senine. Apropo de meteo,
la o săptămână după vizita noastră, Iordania și Petra au fost, din nou, afectate de inundatii puternice, chiar este
bine să vă informați, mai ales dacă vizitați văi adânci ( de exemplu Wadi Numeira și Wadui Mujib, obiective pe
care le-am ratat din lipsă de timp!
https://www.youtube.com/watch?v=Tg8BzatIKBw
https://www.youtube.com/watch?v=XRQSRyLvxAQ
Pe la ora 11 am ajuns la restaurantul Basin, care se află la capătul traseului normal, să-i spun așa, adică care nu
necesită urcat de scări (sunt totuși câteva la mormintele regale). De aici începe urcușul spre Mănăstire – Al Deir,
o altă clădire emblematică a Petrei, destul de asemănătoare cu Trezoreria. Traseul de 800 de scări nu este deloc
“pisofchec”, pentru niște citadini leneși, ca noi, dar, cu cu ceva pauze de admirat peisajul și încurajări reciproce,
am reușit să-l parcurgem într-o oră. Mănăstirea mi s-a părut chiar mai „cool” decât Trezoreria, probabil contează
și amplasarea spectaculoasă într-un spațiu mai larg, mai aerisit, nu așa înghesuit și uman-haotic, ca în cazul Al
Kazneh.
Am găsit locuri, la o masă, la taverna din fața Mănăstirii și ne-am mai “revergorat” puterile turistice, sleite de
efortul fizic și de atâta frumusețe antică, cu ceva sucuri și cafea, plus ceva de haleală, nu mai rețin exact ce, memoria
mea gastronomică este, adeseori, uluitor de redusă! Am savurat confruntarea, “face tot face”, cu arhitectura
istorică, tolăniți pe o pernă prăfuită a tavernei, făcând poze imensului edifciu stând într-un cot! Am stat ce-am
stat și am pornit spre view-pointurile din apropiere - se mai urcă în pantă lină câteva sute de metri. În total cred că
sunt trei asemenea locuri panoramice de unde se pot face poze frumoase, cu Mănăstirea și toată regiunea montană
alăturată. Peisajele sunt superbe, iar zona Mănăstirii este locul meu preferat din Petra (e adevărat, nu am urcat și la
Înaltul Loc al Sacrificiului!) și sfătuiesc, pe oricine vizitează Petra, să urce până aici!
Pe la ora 13 am făcut cale întoarsă, coborând cele 800 de trepte până la restaurantul Basin . Aici am fost
agățați de un beduin, cu o propunere de nerefuzat (vorba vine, chiar voiam să vedem chestia asta) – 50 de dinari
pentru o deplasare desupra Trezoreriei, pe traseul Al Khubtha (îi ginisem mai devreme indicatorul, în zona
mormintelor regale). Știam de acest traseu – se urcă și aici abrupt, pe multe trepte, pe o scară ce începe după Palace
Tomb, se ajunge sus, pe platou, la o colibă de piatră, se coboară prin stânga colibei câteva trepte, apoi dreapta și
se mai merge drept, câteva sute de metri, în coborâre ușoară, până la puncrul panoramic de deasupra Trezoreriei!
Pare complicat, însă realitatea e mult mai simplă! Extenuați de urcarea la Mănăstire, nu cred că mai eram
deloc în stare să parcurgem, per pedes, Al Khubtha, plus că și timpul era limitat! Cu scuzele de rigoare iubitorilor
de animale și ceva circumstanțe atenuante (nu suntem prea impunători, fizic), am încălecat pe patru măgăruși,
alături, de beduinul Musa (tot călare pe măgar) și i-am dat bice (la figurat doar, în realitate, animalele nu au fost
absolut deloc lovite, fiind manevrabile doar din hățuri!). Drăgălașele patrupede erau bine instruite, cunoșteau bine
ruta, însă erau cam vitezomane și nu se opreau neam, trecând razant, la mustață, pe lângă turiștii infanteriști, ziduri,
cămile, etc. Deloc impresionat de vociferările noastre, temătoare de accidente măgărești, beduinul Musa ne liniștea,
imperturbabil, într-o engleză stâlcită: „Dont uării! Hi cnăus tă uei”! De la restaurantul Basin până la începutul
propriu-zis al traseului Al Khubtha, (în stânga lui Palace Tomb, cum stai cu fața la el), e cale de circa 1 km și,
dacă până aici s-a mers pe teren plat, cu măgărușii noștrii meandrând haotic, printre turiștii de pe strada
Colonadelor, abia de-acum încolo începea greul pentru noi.
Scările pe Al Khubtha sunt destul de abrupte și mărginite, într-o parte de un abrupt vertiginos, iar pe cealaltă
parte, de peretele colțuros de stâncă. Măgărușii erau destul de inteligenți să abordeze panta în zig-zag, și, astefel,
se naviga periculos, între prăpastie și duritatea geologică! Nu ne-a rămas decât să ne înfigem bine în șei, să mai
tragem de hățuri și să ne ținem drepți pe „Equus africanus asinus”. Om fi călărit măgarii 15-20 minute, dar nouă
ni s-a părut o eternitate, parcă nu se mai termina traseul șerpuit al scărilor de pe Al Khubtha! Cine vrea senzații
tari, n-are decât să urce pe măgarii lui Musa! În fine, cavalcada donchijotească „se fini bien”, am ajuns sus, pe
platoul montan, am mulțumit zeilor nabateeni că suntem teferi și nevătămați, i-am dat ofranda de 50 de dinari lui
Musa (sumă, de altfel, deloc mică pentru Iordania și, iaca, am încurajat economia locală!) și, urmând traseul deja
amintit, am poposit la o mică cafenea improvizată – desupra Trezoreriei, dar pe peretele de stâncă opus. Aici se
face poza arhicunoscută cu Al Khazneh fotografiată de sus în jos, ceea ce am făcut și noi, pentru imortalizarea
fericitei clipe petrene! Traseul de întoarcere l-am făcut pe jos, prilej să ne minunăm pe lângă ce abisuri neștiute
ne-au purtat măgărușii năzdrăvani și să vedem amfiteatrul de la înălțime!
A urmat drumul spre ieșire (același pe care-l făcusem la intrare) și am reușit să ne încadrăm pe ora 16,30, iar
Radi ne aștepta să ne ducă la hotel. A fost o zi senină și frumoasă, cu obiective interesante și peisaje unice, cu
aventură și istorie, de fapt, pentru asta am și vrut să vizităm Petra, și a meritat pe deplin! Satisfacția turistică diurnă
nu a împiedicat jumătatea masculină a familie să meargă și la “Petra by Night” (fetele au zis pas, gata cu istoria!).
Receptionerul de la hotel ne-a comandat un taxi (15 Euro dus-întors, cum am precizat anterior) și am ajuns în fața
Trezoreriei, pentru un mic spectacol de cântece locale și lumini colorate, proiectate pe fațada misteriosului edificiu.
Interesant, dar scurt (cca 30 minute) și scump (17 dinari). Programul este luni, miercuri și joi, de la 20,30 la 22,30,
dar în acest răstimp intră și deplasarea de la intrare la Trezorerie (și înapoi), e adevărat, pe un traseu nocturn
(aparent) magic, luminat cu lumânări. Am revenit la hotel cu același șofer parolist – Ibrahim, bun vorbitor de
engleză, care ne-a așteptat la ieșire și am încheiat astfel glorioasa vizită la Petra.

Ziua 3 – joi, 1 noiembrie 2018 (deșertul Wadi Rum)


Dimineața am făcut ceva poze panoramice de la balconul camerei hotelului Panorama, cu munții chelioși din jur
și ne-am luat la revedere de la gazdele noastre (aka recepționer), ne-am pus bagajele în minivanul lui Radi, căruia
i-am poruncit grabnic să mâne caii putere ai minivanului spre next destination – deșertul Wadi Rum, aflat la 90 km
distanță de Petra.
Aici am fost așteptati de Sami, un tânăr care nu știu dacă avea 18 ani, cu o Toyota Hilux de teren, cu coviltir, să
zic așa, adică un fel de preș pe post de parasolar, în partea descoperită, din spate. Am lăsat bagajele în mașina lui
Radi, în parcare la centrul de vizitare, ne-am urcat sub coviltir și am pornit în turul de 5-6 ore ce intra în prețul
vacanței, la ora 10.
Din start mărturisesc că ce Wadi Rum este locul meu preferat din Iordania și unul dintre obiectivele naturale
cele mai spectaculoase și inedite (poate, alături de Capadocia), dintre cele vizitate de mine vreodată. Îmi este greu
să spun, totuși, de ce! Dacă ai lua fiecare părticică, separat, parcă nu ar fi mare lucru! Sunt dune, dar nu multe și
nu foarte mari, în comparație cu deșerturile africane! Sunt munți, dar nu foarte înalți! Sunt spații vaste, dar, per
ansamblu, nu se numără printre cele mai extinse deșerturi! Este cald, dar nu la extrem , ca în Sahara (chiar plouă
torențial uneori)!
https://www.youtube.com/watch?v=4GKHnZU2T_c
https://www.facebook.com/mona.ghandour.14/videos/10161137644375437/
Per ansamblu, însă, Wadi Rum este un loc splendid, cu aspect de-a dreptul selenar.
Străbați peisaje superbe, printre văi uriașe, mărginite de munți viguroși, roșiatici. Nu există drumuri propriu-zise,
iar senzația de libertate este maximă, mașinile putând, alege, teoretic, orice traseu. Ici, colo, semne de viață: cămile
semisălbatice, arbuști ascunși la umbra canioanelor, turiști în Toyote, ce brăzdează, lucrative, deșertul! Se pot găsi
locuri umbroase, unde nu există nici țipenie de turist, și poți admira în voie grandoarea naturii! Ce mai tura-vura,
sărmanele mele descrieri nu reflectă absolut deloc fabulosul Wadi Rum. Nu se povestește, se vede cu proprii ochi!
Turul nostru a cuprins și umătoarele obiective, în următoarea ordine
1. Izvorul lui Lawrence
Lawrence al Arabiei are un trecut mitic în zonă, fiind omul serviciilor secrete britanice, care i-a ajutat pe arabi
să scape de sub jugul turcesc (ca să apelez la o formulare istorică din perioada mea școlară, ante-revoluție).
Omul a lăsat multe amintiri frumoase în zonă, iar splendidul filmul clasic, cu același nume, al lui David Lean,
din anii 60, cu un Peter O Toole în mare formă, a sporit faima acestor locuri.
Izvorul nu l-am văzut deloc, era undeva sus, pe un versant abrupt, pe o cărare ce presupunea mici cățărări, pe
vreo 100 m difență de nivel și ar fi prespus un efort fizic considerabil! Noi, după vreo 15 km prin Petra în ziua
anterioară (nu eu spun, ci pedometrul de pe telefon!), am spus cu toții pas și ne-am rezumat la ședințe foto la
baza muntelui.
2. Duna cu nisip roșiatic
3. Canionul Khazali - extrem de îngust, cu ceva inscripții străvechi, însă foarte scurt. În zona apropiată am
bătat palama cu doi băiețandrii posesori de cămile pentru o scurtă plimbare cu corăbiile deșertului.
4. Podul mic natural- am fost invitați la un un ceai într-un cort beduin
5. Alt pod natural – Um Fruth (cam riscant să urci pe el, mi-a fost teamă pentru Codruț)
6. O stâncă în formă de scoică.
7. Canionul Burdah – aici am mers singuri cam jumătate de oră, într-o liniște absolute, adăpostiți de dogoarea
amiezii de stâncile vertical ce mărginesc canionul. Șoferul ne-a așteptat cu mașina la ieșirea opusă a
canionului.
8. Casa lui Lawrence – ceva ruine, nimic sigur că a fost personajul pe aici, însă situate pe un versant cu
panoramă foarte bună
Am terminat turul pe la 15 si ne-am întors la centrul de vizitare, unde am schimbat mașinile și ne-am urcat în
mașina lui Radi, cu care ne înțelesesem să ne ducă și până lal Aqaba, cel mai sudic oraș al Iordaniei (până la granița
cu Arabia Saudită mai sunt 22 km), cu ieșire la Golful Aqaba, prelungire a Mării Roșie. Cam într-o oră am parcurs
distanța Wadi Rum – Aqaba, unde Radi ne-a arătat clădirile mai importante, ne-am stabilit punctul de întâlnire,
apoi am plecat singuri în explorarea orașului. Am mers pe plajă, de unde se vedeau în depărtare Israelul (cu Eilat)
și Egiptul și am dat o raita prin zona centrală.
Ne-am întors în Wadi Rum seara, taman bine să prindem cina la Mazayen Camp, unde aveam cazare! Nu am
apucat să vedem cum se pregătește zarb, friptura tradițională din zonă, preparată în cuptor, sub nisip, dar am apucat
să mâncăm ceva din ea! Recomand Mazayen Camp, are 36 corturi, duble, ca niște camere clasice (cu baie proprie,
dar mai apropiate unele de altele) și 18 marțiene (sub formă de sfere, cu fereastră panoramică din plastic), și ele cu
baie proprie, aer condiționat, foarte util și iarna, când mai încălzește atmosfera rece a deșertului. Un plus important
este amplasarea specială, lângă stânci pe care te poți cățăra, pentru a vedea răsăritul sau apusul.

Ziua 4 – vineri, 2 noiembrie 2018 (Marea Moartă)


Dis de dimineață am ieșit să văd și să fotografiez răsăritul în deșert. Nu am fost singurul, mai erau câțiva răzleți
calofili! M-am cățărat, ca un căprior, pe stâncile și dunele din apropiere și am surpins acele momente și panorame
excepționale, care fac din Wadi Rum un loc atât de special!
După micul dejun, pe la ora 8, ne-am luat tălpășița spre nord, spre Marea Moartă, unde am ajuns pe la 13, după
o pauză consistentă la un magazin de produse specifice (nămol, creme, etc.) – Black Iris. Am fost cazați la hotelul
Grand East, aproape nou, curat, și cu acces la mare. Ne-am dezechipat și am coborât multe scări, spre locul cel mai
adânc de la suprafața uscatului (430 m sub nivelul mării) și unul dintre cele mai sărate lacuri de pe Glob ,de 342
‰ (Oceanul Planetar are în medie 35 ‰, iar Marea Neagră cam 20 ‰). Salinitatea ridicată permite o flotabilitate
considerabilă și se poate sta la suprafața apei, cu burta la soare, cum ar veni, fără să faci nicio mișcare. Este locul
ideal de relaxare pentru cei care nu știu să înoate, ca și mine! Nu am uitat nici de pozele clasice, citind nonșalant
ziarul, plutind degajați pe săratele ape! Plaja hotelului nu era prea grozavă, nu avea nisip, doar șezlonguri așezate
pe pământ. Am observat că oamenii luau nămol de sub apa de lângă mal și se ungeau cu spor, și pe față, și pe dos,
apoi se pripeau, satisfăcuți, așteptând, probabil, presupusele efecte tămăduitoare asupra pielii și oaselor tăbăcite
de reumatism. Le-am urmat exemplul și ne-am înămolit (aproape) ca porcii, să nu zicem că am venit degeaba la
Marea Moartă. Nu știu dacă nu cumva Techirgiolul nu ar fi o variantă alternativă, de luat în considerare. Seara
după cină, am programat și o sesiune de masaj ca să încununăm efortul terapeutic!

Ziua 5 – sâmbătă, 3 noiembrie 2018 (Muntele Nebo)


După o ședință foto matinală (pentru mine a devenit un obicei), cu Marea Moartă la răsărit și o plajă pustie, cu
Israelul dincolo de graniță și cu niște câini harnici, cu apucături românești, ce mă lătrau conștiincios, am plecat
spre Muntele Nebo (important ca semnificație religioasă, locul de unde Moise a văzut Tărâmul Făgăduinței și -
unele surse spun- a fost înmormântat. După purificarea religioasă am fost duși la aeroport, ne-am luat la revedere
de la Radi și ne-am urcat , la 13,30 în Ryan Air, care ne-a adus cu bine acasă.