Ellen G.

White

Parabolele Domnului Hristos

PREFAȚĂ

Domnul Hristos, Marele Învățător, a prezentat multe dintre învățăturile Sale în timp ce Se plimba
împreună cu ucenicii pe dealurile și prin văile Palestinei sau când Se retrăgea pe malul unui lac sau al
unui râu. În parabolele Sale, Isus lega adevărul divin de lucruri și întâmplări obișnuite, așa cum se
regăseau ele în viața păstorilor, a constructorilor, a agricultorilor, a călătorilor și a gospodarilor.
Lucrurile familiare erau asociate cu adevăruri frumoase despre grija iubitoare a lui Dumnezeu față de
noi, despre respectul și recunoștința care I se datorează și despre grija pe care trebuie să o avem unii
față de alții. În felul acesta, adevărurile înțelepciunii divine și lecțiile practice deveneau convingătoare
și impresionau profund.
În acest volum, parabolele sunt grupate în funcție de subiectele abordate, iar lecțiile pe care le
transmit sunt explicate și ilustrate. Cartea este plină de comorile adevărului și le oferă cititorilor
posibilitatea unei înțelegeri mai ample și mai profunde a semnificației situațiilor obișnuite din viața de
zi cu zi.
Numeroasele ediții ale cărții Parabolele Domnului Hristos, publicată atât în limba engleză, cât și în
alte limbi de circulație internațională, dovedesc popularitatea ei. În timpul pregătirii manuscrisului,
autoarea a fost îndrumată să dedice veniturile obținute prin publicarea și vânzarea cărții în scopul
sprijinirii lucrării din domeniul educațional. Prin efortul comun al autoarei, al editorilor și al
membrilor bisericii, activitatea din domeniul educației creștine a beneficiat de un ajutor financiar
substanțial.
Dorința noastră sinceră este ca această carte să-și poată continua misiunea de a aduce cititorul cât
mai aproape de Mântuitorul, printr-o mai bună înțelegere a învățăturilor Sale.
Editorii și comitetul de administrare a publicațiilor autoarei Ellen G. White.
 ÎNVĂȚĂTURA PRIN PARABOLE

În învățătura dată de Domnul Hristos prin parabole se observă același principiu care s-a evidențiat
în întreaga Sa misiune în lume. Pentru ca noi să putem cunoaște îndeaproape caracterul și viața Sa
divină, Domnul Hristos a preluat natura noastră și a trăit printre noi ca om. Divinitatea S-a dezvăluit
în natură umană, slava nevăzută, în formă omenească vizibilă. Astfel, oamenii au putut învăța despre
lucruri necunoscute, prin intermediul celor cunoscute. Lucrurile cerești au fost descoperite prin
intermediul celor de pe pământ. Dumnezeu S-a descoperit, devenind asemenea oamenilor. Tot așa a
fost și în învățătura Domnului Hristos: lucrurile necunoscute au fost ilustrate prin cele cunoscute,
adevărurile divine, prin lucrurile de pe pământ, cu care oamenii erau mai familiarizați.
Sfânta Scriptură spune: „Isus a spus noroadelor toate aceste lucruri în pilde; … ca să se împlinească
ce fusese vestit prin prorocul, care zice: Voi vorbi în pilde, voi spune lucruri ascunse de la facerea
lumii” (Matei 13,34-35). Domnul Hristos prezenta învățăturile spirituale prin intermediul lucrurilor
din natură. El lega experiențele din viața ascultătorilor Săi de adevărurile aflate în Cuvântul scris.
Conducând de la lucrurile naturii la împărăția spirituală, parabolele Domnului Hristos [18] sunt niște
verigi în lanțul adevărului, care îl leagă pe om de Dumnezeu și pământul de cer.
În învățăturile Sale, inspirate din lumea naturii, Domnul Hristos vorbea despre lucruri făcute chiar
de mâinile Sale. Calitățile și însușirile acestor lucruri erau cele cu care le înzestrase El Însuși.
Desăvârșirea de la început a creațiunii era o reflectare a gândirii lui Dumnezeu. Pentru Adam și Eva,
în căminul lor din Eden, natura era plină de învățătura divină, prin care Îl puteau cunoaște pe
Dumnezeu. Ei vedeau pretutindeni înțelepciunea Sa și o primeau în inimă, deoarece comunicau cu
Dumnezeu prin intermediul lucrărilor creației Sale. Îndată ce perechea sfântă a călcat Legea Celui
Preaînalt, strălucirea care se reflecta de pe chipul lui Dumnezeu s-a îndepărtat din natură. Pământul a
ajuns degradat și întinat de păcat. Totuși, în ciuda stării lui decăzute, a rămas încă multă frumusețe.
Învățăturile înscrise de Dumnezeu în natură nu au fost șterse pe deplin. Dacă este înțeleasă corect,
natura încă vorbește despre Creatorul ei.
În zilele lui Hristos, aceste învățături erau ignorate. Oamenii încetaseră de multă vreme să-L mai
vadă pe Dumnezeu reflectat în lucrările Sale. Păcătoșenia naturii umane așternuse un văl peste chipul
frumos al creației; în loc să-L descopere pe Dumnezeu, lucrările Sale Îl ascundeau, devenind o piedică
în calea cunoașterii Lui. Oamenii „au slujit și s-au închinat făpturii în locul Făcătorului” (Romani
1,25). Prin urmare, păgânii „s-au dedat la gândiri deșarte și inima lor fără pricepere s-a întunecat”
(Romani 1,21). Tot astfel, în poporul Israel, învățăturile omenești fuseseră așezate în locul
învățăturilor lui Dumnezeu. Nu numai lucrurile din natură, dar și serviciul jertfelor și chiar Sfintele
Scripturi, care fuseseră date cu scopul de a-L descoperi pe Dumnezeu, erau atât de greșit înțelese, încât
deveniseră niște mijloace de a-L ascunde.
Domnul Hristos a căutat să îndepărteze întunericul spiritual care ascundea adevărul. El a venit [19]
pentru a da la o parte vălul pe care păcatul îl așezase peste chipul naturii și, astfel, a făcut să se vadă
slava spirituală, pe care ar fi trebuit să o reflecte toate lucrurile create. Cuvintele Sale au prezentat într-
o perspectivă nouă, atât învățăturile din natură, cât și pe acelea din Biblie, așa încât le-a făcut să fie o
descoperire nouă.
Domnul Isus a cules niște crini frumoși și i-a dat câtorva copii și tineri. În timp ce priveau chipul
Său senin, care radia de strălucirea feței Tatălui Său, El le-a adresat o învățătură, spunându-le: „Uitați-
vă cu băgare de seamă cum cresc crinii de pe câmp [în simplitatea frumuseții lor naturale]; ei nici nu
torc, nici nu țes; totuși vă spun că nici chiar Solomon, în toată slava lui, nu s-a îmbrăcat ca unul din
ei”. Apoi a urmat o asigurare plăcută, care însemna o lecție importantă: „Așa că, dacă astfel îmbracă
Dumnezeu iarba de pe câmp, care astăzi este, dar mâine va fi aruncată în cuptor, nu vă va îmbrăca El
pe voi, puțin credincioșilor?” (Matei 6,28-30)
În Predica de pe Munte, aceste cuvinte nu le-au fost adresate doar copiilor și tinerilor, ci și
mulțimii în care se aflau bărbați și femei, plini de griji și probleme, oameni copleșiți de dezamăgiri și
necazuri. Domnul Isus a continuat: „Nu vă îngrijorați dar, zicând: ’Ce vom mânca? sau: Ce vom bea?
sau: Cu ce ne vom îmbrăca?’ Fiindcă toate aceste lucruri neamurile le caută. Tatăl vostru cel ceresc știe
că aveți trebuință de ele”. Apoi, întinzându-Și mâinile spre mulțimea din jurul Său, Domnul a zis:
„Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui, și toate aceste lucruri vi se vor da pe
deasupra” (Matei 6,31-33).
Prin urmare, Domnul Hristos a explicat mesajul pe care El Însuși îl înscrisese pe petalele crinului și
pe firele de iarbă de pe câmp. El dorește ca noi să vedem această solie în fiecare crin și în fiecare firicel
de iarbă care răsare. Cuvintele Sale inspiră o siguranță deplină și doresc să ne întărească încrederea în
Dumnezeu. [20]
Atât de vastă era înțelegerea Domnului Hristos în ce privește adevărul și atât de cuprinzătoare erau
învățăturile Sale, încât folosea fiecare element al naturii pentru a ilustra adevărul. Fiecare scenă pe care
oamenii o vedeau zi de zi a fost legată de câte un adevăr spiritual, așa încât întreaga natură a ajuns să
fie învăluită de parabolele Sale.
În perioada de început a lucrării Sale, Domnul Isus le-a vorbit oamenilor într-o manieră simplă,
pentru ca toți ascultătorii să poată înțelege adevărurile care i-ar fi putut face înțelepți în vederea
mântuirii. Totuși, în multe inimi, adevărul nu prinsese nici o rădăcină și le fusese luat foarte repede.
„De aceea le vorbesc în pilde”, spunea Domnul, „pentru că ei, măcar că văd, nu văd, și măcar că aud,
nu aud, nici nu înțeleg… Căci inima acestui popor s-a împietrit, au ajuns tari de urechi, și-au închis
ochii, ca nu cumva să vadă” (Matei 13,13-15).
Domnul Isus dorea să le trezească ascultătorilor dorința de a cunoaște mai mult. El încerca să
atragă atenția [21] celor indiferenți și să imprime adevărul în inima lor. Învățarea prin parabole era o
practică obișnuită și le impunea respect și atenție, nu numai iudeilor, ci și celor care aparțineau altor
națiuni. Aceasta era cea mai eficientă metodă de învățare pe care o putea folosi. Dacă ar fi dorit să
cunoască învățăturile divine, ascultătorii ar fi putut înțelege cuvintele Sale, deoarece Domnul Isus era
întotdeauna binevoitor să le explice oricărui cercetător sincer.
Pe de altă parte, Domnul Hristos avea de rostit adevăruri pe care oamenii nu erau pregătiți să le
accepte și nici măcar să le înțeleagă. Asociind aceste învățături cu scene din viața de zi cu zi, din
experiența oamenilor sau din natură, El captiva atenția ascultătorilor și îi impresiona. După aceea,
când vedeau lucrurile pe care le folosise ca ilustrații pentru învățăturile Sale, ei își aminteau de
cuvintele Învățătorului divin. Pentru cei care acceptau influența Duhului Sfânt, semnificația
învățăturilor Mântuitorului devenea din ce în ce mai clară. Tainele se deslușeau, iar înțelesul care li se
păruse confuz devenea evident.
Domnul Isus căuta o cale de a ajunge la fiecare inimă. Prin faptul că folosea o varietate de ilustrații,
nu numai că prezenta diverse aspecte ale adevărului, dar reușea și să ajungă la inima unor ascultători
diferiți. Interesul lor era trezit de imaginile desprinse din mediul, în care își petreceau viața de zi cu zi.
Nici unul dintre ascultătorii Mântuitorului nu putea să aibă impresia [22] că este neglijat sau uitat.
Chiar și cei mai umili și mai păcătoși auzeau în învățătura Sa un glas care le vorbea cu duioșie și
simpatie.
Domnul mai avea un motiv pentru care îi învăța pe oameni prin intermediul parabolelor. În
mulțimea celor adunați în jurul Său, se aflau preoți și rabini, cărturari și conducători, irodieni și
persoane oficiale, oameni iubitori de lume, fanatici și ambițioși, care ar fi dorit mai presus de orice să
descopere motive de a-L acuza. În fiecare zi, spionii trimiși de ei Îl urmăreau pas cu pas pentru a-L
surprinde făcând declarații care ar putut fi folosite ca dovezi pentru a obține condamnarea Lui și a-L
aduce la tăcere pentru totdeauna pe Acela care părea să-i atragă la Sine pe toți. Mântuitorul cunoștea
caracterul acelor oameni și prezenta adevărul în așa fel, încât să nu poată găsi nici o posibilitate de a
aduce cazul Său înaintea Sinedriului. În parabolele Sale, Domnul mustra ipocrizia și lucrările
nelegiuite ale celor ce ocupau poziții înalte, iar limbajul figurat exprima un adevăr atât de tăios, încât,
dacă ar fi fost rostit într-un mod direct, ei nu ar fi ascultat cuvintele Lui și s-ar fi grăbit să pună capăt
activității Sale. Dar, în timp ce reușea să-i evite pe aceia care urmăreau să-I găsească greșeli, Domnul
prezenta adevărul atât de limpede, încât minciuna devenea evidentă imediat, iar cei sinceri beneficiau
de valoarea învățăturilor Sale. Înțelepciunea divină și harul infinit erau explicate cu claritate prin
intermediul lucrurilor creațiunii lui Dumnezeu. Oamenii învățau despre Dumnezeu din natură și din
experiențele vieții. „Însușirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veșnică și dumnezeirea Lui, se văd lămurit,
de la facerea lumii, când te uiți cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El…” (Romani 1,20)
În metoda lui Isus de a-Și prezenta învățăturile prin parabole, se regăsește un indiciu cu privire la
ce anume constituie adevărata „înaltă educație”. El ar fi putut să le descopere oamenilor cele mai
profunde adevăruri ale științei. Ar fi putut să dezlege taine pentru înțelegerea cărora erau necesare
secole de muncă și de studiu. El ar fi putut sugera idei în diferite domenii ale științei, care ar fi [23]
oferit o sursă de cercetare și de inițiative pentru invenții, până la încheierea istoriei. Dar Domnul nu a
făcut aceasta. Nimic din ce a spus El nu a avut scopul de a satisface curiozitatea sau de a hrăni ambiția
oamenilor, oferindu-le posibilități de a obține măreția lumească. În toate învățăturile Sale, Hristos a
adus mintea omenească în legătură cu înțelepciunea Celui Infinit. El nu i-a îndrumat pe ascultători să
studieze doar niște teorii omenești despre Dumnezeu, despre Cuvântul sau despre lucrările Sale.
Domnul Isus i-a învățat să-L vadă pe Dumnezeu în mod direct, așa cum era El manifestat în lucrările
Sale, în Cuvântul Său și în dovezile providenței Sale.
Domnul Hristos nu S-a ocupat de teorii abstracte, ci de acele învățături care erau esențiale în
vederea dezvoltării caracterului și aveau darul de a extinde capacitatea omului de a-L cunoaște pe
Dumnezeu și de a-i spori eficiența în facerea binelui. El le-a prezentat oamenilor adevăruri referitoare
la stilul de viață, de care depinde viața veșnică.
Domnul Hristos era cel care îndrumase educația poporului Israel din vechime. El spusese cu
privire la poruncile și rânduielile lui Dumnezeu: „Să le întipărești în mintea copiilor tăi și să vorbești
de ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei culca [24] și când te vei scula. Să le legi
ca un semn de aducere aminte la mâini, și să-ți fie ca niște fruntarii între ochi. Să le scrii pe ușorii casei
tale și pe porțile tale” (Deuteronomul 6,7-9). În învățătura Sa, Domnul Isus a explicat cum trebuie
împlinită această poruncă și modalitatea în care pot fi prezentate legile și principiile Împărăției lui
Dumnezeu, în așa fel încât să-și dezvăluie frumusețea și valoarea. Când S-a ocupat de educația copiilor
lui Israel, pentru a-i face reprezentanții Lui speciali, Domnul le-a dat case printre dealuri și văi. Atât
viața lor de zi cu zi, cât și serviciile lor religioase se desfășurau în cadrul unei relații permanente cu
natura și Cuvântul lui Dumnezeu. Tot astfel i-a instruit Isus și pe ucenicii Săi, pe malul lacului, pe
colinele muntelui, în câmpii și dumbrăvi, unde puteau vedea lucrurile din natură, pe care le folosea ca
ilustrații pentru învățăturile Sale. Pe măsură ce învățau de la Hristos, ucenicii își puneau în aplicare
cunoștințele, colaborând cu El în lucrarea Sa.
Prin urmare, prin intermediul lucrurilor creațiunii, reușim să-L cunoaștem mai bine pe Creator.
Cartea naturii este marele manual pe care trebuie să-l folosim, în corelare cu Sfintele Scripturi, pentru
a-i învăța pe alții despre caracterul lui Dumnezeu și pentru a conduce oile pierdute înapoi la staulul
Său. Când lucrările lui Dumnezeu sunt studiate, Duhul Sfânt inspiră convingere în suflet. Aceasta nu
este convingerea rezultată din raționamente logice. Dar dacă mintea nu a devenit atât de întunecată în
privința cunoașterii lui Dumnezeu, dacă ochii nu au ajuns prea orbi ca să-L vadă, urechea prea surdă
ca să audă glasul Lui, este descoperită o semnificație mai profundă a Cuvântului scris al lui Dumnezeu
și adevăruri spirituale sublime se imprimă în inimă.
În învățăturile izvorâte direct din natură, există o simplitate și o puritate care le conferă cea mai
înaltă valoare. Toți oamenii au nevoie de lecțiile oferite de natură. Însăși frumusețea ei îndepărtează
sufletul de păcat și de atracțiile lumești și îl conduce spre puritate, spre pace și spre Dumnezeu. [25]
Prea adesea, cercetătorii au mintea plină de teoriile și de speculațiile omenești, de filozofia și de știința
pe nedrept numită astfel. Ei au nevoie de un contact mai apropiat cu natura. Acești cercetători trebuie
să învețe că atât creațiunea, cât și creștinismul au unul și același Dumnezeu. Ei trebuie ajutați să
înțeleagă armonia dintre domeniul naturii și cel spiritual. Fiecare scenă pe care o privesc și fiecare
lucrare pe care o îndeplinesc trebuie să devină pentru ei o lecție care contribuie la formarea
caracterului. În acest fel, capacitățile lor intelectuale vor crește, caracterul lor se va dezvolta și întreaga
lor viață va fi înnobilată.
Scopul urmărit de Domnul Hristos, prin faptul că învăța folosind parabolele, era direct legat de
scopul Sabatului. Dumnezeu le-a dat oamenilor acest memorial al puterii Lui creatoare, pentru ca ei
să-L poată descoperi în lucrările mâinilor Sale. Sabatul ne îndeamnă să contemplăm slava Creatorului,
așa cum este dezvăluită în lucrurile create de El. [26] Tocmai pentru că a dorit ca noi să procedăm
astfel, Domnul Isus a legat învățăturile Sale prețioase de frumusețea lucrurilor din natură. Mai mult
decât în oricare altă zi, în ziua sfântă de odihnă, ar trebui să cercetăm soliile înscrise de Dumnezeu
pentru noi în natură. Parabolele Mântuitorului ar trebui studiate în același cadru în care au fost
rostite, pe câmp și în dumbrăvi, sub cerul liber, în locurile pline de iarbă și flori. Pe măsură ce ne
apropiem de inima naturii, Domnul Hristos ne face să simțim realitatea prezenței Sale și vorbește
inimii noastre despre pacea și dragostea Lui.
Domnul nu a aplicat învățăturile Sale doar la ziua de odihnă, ci și la zilele de muncă ale săptămânii.
Înțelepciunea Lui i se adresează celui care mânuiește plugul și seamănă sămânța. El ne învață să vedem
în arat și în semănat, precum și în săpat, și în cules o ilustrare a lucrării harului Său în inima omului.
În același fel, Domnul Isus dorește ca noi să descoperim învățături despre adevărul divin, în fiecare
îndeletnicire folositoare și în fiecare circumstanță a vieții. Astfel, [27] munca noastră de zi cu zi nu ne
va mai absorbi întreaga atenție, determinându-ne să-L uităm pe Dumnezeu, ci dimpotrivă ne va aduce
aminte în permanență de Creatorul și Răscumpărătorul nostru. Gândul la Dumnezeu va străbate ca
un fir de aur toate ocupațiile noastre obișnuite, gospodărești. Slava Lui se va reflecta din nou pentru
noi pe chipul naturii. Vom învăța fără încetare noi și noi lecții ale adevărului ceresc și vom crește
spiritual, în asemănarea cu modelul sfințeniei Sale. În acest fel, vom fi „ucenici ai Domnului” (Isaia
54,13); și vom „rămâne cu Dumnezeu” (1 Corinteni 7,24) în toate îndatoririle pe care suntem solicitați
să le îndeplinim.
 SEMĂNĂTORUL A IEȘIT SĂ SEMENE

Semănătorul și sămânța
Prin parabola semănătorului, Domnul Hristos ilustrează lucrurile Împărăției cerurilor și lucrarea
Marelui Semănător pentru poporul Său. El a venit să răspândească sămânța cerească a adevărului,
asemenea unui semănător care își seamănă câmpul. Însăși învățătura Sa prin parabole era sămânța
semănată, care conținea cele mai prețioase adevăruri ale harului. Datorită simplității ei, parabola
semănătorului nu a fost apreciată așa cum ar fi trebuit. Domnul Hristos dorește să ne îndrepte
gândurile de la sămânța obișnuită, care este semănată în ogor, spre sămânța Evangheliei, care, dacă
este semănată în inimă, are ca rod readucerea omului la starea de credincioșie și de loialitate față de
Dumnezeu. Cel care a rostit pilda despre sămânța cea mică este chiar Suveranul cerurilor, iar lucrarea
de semănare a seminței adevărului este condusă de aceleași legi care guvernează semănarea semințelor
naturale.
Pe țărmul Mării Galileii se adunase o mulțime de oameni care doreau să-L vadă și să-L audă pe
Isus. Toți așteptau cu nerăbdare să primească ceva de la El. Acolo erau bolnavi care zăceau pe patul lor
de suferință, așteptând să-și prezinte cazul [34] înaintea Lui. Domnul Hristos primise din partea lui
Dumnezeu dreptul de a vindeca suferințele neamului omenesc, iar acum El mustra boala și răspândea
în jurul Său viață, sănătate și pace.
Pe măsură ce numărul celor veniți se mărea, oamenii se înghesuiau tot mai aproape de Domnul
Hristos, până când locul a devenit neîncăpător. Prin urmare, cerând permisiunea pescarilor, El S-a
urcat într-o corabie care aștepta să-L ducă în partea cealaltă a lacului și, îndemnându-i pe ucenici să
îndepărteze puțin ambarcațiunea de țărm, a început să vorbească mulțimii aflate pe mal.
În apropierea lacului era frumoasa câmpie a Ghenezaretului, iar mai departe se înălțau dealurile. Pe
câmp și pe dealuri puteau fi văzuți la lucru atât semănătorii, cât și cei care culegeau recoltele, primii
împrăștiind semințele, ceilalți recoltând grâul timpuriu. În timp ce privea scena aceasta, Domnul
Hristos a zis:
„Iată, semănătorul a ieșit să semene. Pe când semăna el, o parte din sămânță a căzut lângă drum, și
au venit păsările și au mâncat-o. O altă parte a căzut pe locuri stâncoase, unde n-avea pământ mult: a
răsărit îndată, pentru că n-a găsit un pământ adânc. Dar, când a răsărit soarele, s-a pălit; și, pentru că
n-avea rădăcini, s-a uscat. O altă parte a căzut între spini: spinii au crescut, și au înecat-o. O altă parte
a căzut în pământ bun, și a dat roadă: un grăunte a dat o sută, altul șaizeci, și altul treizeci” (Matei
13,3-8).
Misiunea pentru care venise Hristos nu era înțeleasă de oamenii timpului Său. Felul în care a venit
pe pământ nu se potrivea cu așteptările lor. Domnul Isus era temelia întregii religii evreiești. Serviciile
obligatorii ale acestui sistem religios fuseseră rânduite de Dumnezeu. Ele erau menite să-i învețe pe
oameni că Acela pe care Îl reprezentau toate ceremoniile religioase va veni la timpul stabilit. Dar iudeii
acordaseră o importanță atât de mare formelor exterioare ale ceremoniilor, încât pierduseră din
vedere scopul și semnificația lor. Tradiția, maximele și regulile omenești ascundeau acele învățături pe
care Dumnezeu intenționase [35] să le transmită prin intermediul serviciilor religioase rânduite de El.
Tradițiile deveniseră un obstacol în calea înțelegerii și a trăirii adevăratei religii. Iar când simbolurile
conținute de ceremoniile religioase s-au împlinit în persoana Domnului Hristos, iudeii nu L-au
recunoscut ca fiind adevăratul chip care Se reflecta ca o umbră în toate acestea. Ei au respins Antitipul
și s-au atașat de tipurile și de ritualurile lor inutile. Fiul lui Dumnezeu venise, dar ei continuau să ceară
un semn. Când li s-a adresat solia: „Pocăiți-vă, căci Împărăția cerurilor este aproape” (Matei 3,2), ei au
răspuns, cerând să vadă o minune. Iudeii așteptau ca Mesia să-Și dovedească identitatea prin fapte
eroice de cucerire, întemeindu-Și un imperiu pe ruinele împărățiilor pământești. Parabola
semănătorului a fost răspunsul lui Hristos vizavi de această așteptare. Împărăția lui Dumnezeu urma
să învingă, nu prin puterea armelor, nici prin confruntări violente, ci prin implantarea unui nou
principiu de viață în inima oamenilor.
„Cel ce seamănă sămânța bună este Fiul omului” (Matei 13,37). Domnul Hristos nu a venit ca un
rege, ci asemenea unui semănă-tor. Misiunea Lui nu a fost aceea de a răsturna împărățiile, ci de a
răspândi semințele Evangheliei. El nu a intenționat să le ofere urmașilor Săi biruințe pământești și
măreție națională, ci să-i conducă spre roadele care urmau să fie obținute printr-o lucrare dificilă și
plină de răbdare, însoțită de pierderi și dezamăgiri.
Fariseii intuiau semnificația parabolei rostite de Domnul Hristos, dar nu erau dispuși să accepte
lecția ei. Prin urmare, nici nu și-au propus să o înțeleagă. Pentru mulțimea de ascultători, parabola
ascundea parcă într-o măsură și mai mare scopul pe care îl urmărea acest Învățător nou, ale cărui
cuvinte îi impresiona-seră într-o manieră neobișnuită, dar dezamăgiseră amar speranțele lor
ambițioase. Nici ucenicii nu au înțeles parabola, dar le-a trezit interesul. Ei I s-au adresat lui Isus în
particular, cerându-I să le explice semnificația.
Tocmai aceasta dorise Domnul Hristos, și anume să le inspire dorința de a cunoaște mai mult, ca să
le poată prezenta o învățătură mai clară și mai precisă. El [36] le-a explicat parabola, ajutându-i să o
înțeleagă, așa cum îi va ajuta să înțeleagă Cuvântul Său pe toți cei care Îl vor căuta cu sinceritate. Cei
care studiază Biblia cu inima deschisă, pentru a primi lumina din partea Duhului Sfânt, nu vor rămâne
în întuneric în ce privește semnificația cuvintelor lui Dumnezeu. „Dacă vrea cineva să facă voia Lui”,
spunea Domnul Hristos, „va ajunge să cunoască dacă învățătura aceasta este de la Dumnezeu sau dacă
Eu vorbesc de la Mine” (Ioan 7,17). Toți cei care vor cere de la Hristos o cunoaștere mai clară a
adevărului, o vor primi. El le va dezvălui tainele Împărăției cerurilor. Cel care dorește din toată inima
să cunoască adevărul va înțelege întotdeauna aceste taine. În templul sufletului său va străluci o
lumină cerească, iar ceilalți o vor vedea așa cum se vede lumina unei lămpi pe o cărare întunecată.
„Semănătorul a ieșit să semene.” În Orient, starea de lucruri era atât de nesigură, iar pericolul
atacurilor violente era așa de mare, încât oamenii locuiau în așezări împrejmuite cu ziduri, iar, pentru
a merge la munca lor zilnică, agricultorii trebuiau să iasă în afara cetății. Tot astfel, Hristos,
Semănătorul ceresc, a ieșit să semene. El a plecat din căminul Său sigur și liniștit, a renunțat la slava pe
care o avea alături de Tatăl, înainte de a exista pământul, și a părăsit poziția Sa de Împărat al
universului. Domnul a venit pe pământ ca Om al suferinței, confruntat cu ispite, acceptând
solitudinea, ca să semene cu lacrimi și să ude cu sângele Său sămânța vieții pe care a dăruit-o lumii
pierdute.
În același mod trebuie să semene și slujitorii lui Hristos. Când a fost chemat să devină un
semănător al seminței adevărului, lui Avraam i s-a poruncit: „Ieși din țara ta, din rudenia ta și din casa
tatălui tău și vino în țara pe care ți-o voi arăta” (Geneza 12,1). „Și el a plecat fără să știe unde se duce”
(Evrei 11,8). Tot astfel și apostolul Pavel, în timp ce se ruga în Templul din Ierusalim, a primit din
partea lui Dumnezeu, următoarea solie: „Du-te, căci te voi trimite departe, la Neamuri” (Fapte 22,21).
Prin urmare, cei care sunt chemați [37] să I se alăture lui Hristos trebuie să renunțe la orice i-ar
împiedica să-L urmeze. Unele dintre vechile relații de prietenie trebuie întrerupte, planurile vieții
trebuie reconsiderate, speranțele deșarte lumești trebuie abandonate. Sămânța trebuie semănată cu
sacrificii, cu trudă și cu lacrimi, chiar dacă semănătorii sunt neînțeleși și părăsiți de semenii lor.
„Semănătorul seamănă Cuvântul.” Domnul Hristos a venit pentru a sădi adevărul în lume. Încă de
la căderea omului în păcat, Satana a semănat semințele minciunii fără încetare. La început, el a câștigat
stăpânirea asupra oamenilor printr-o minciună și continuă să lucreze în aceeași manieră pentru a
submina împărăția lui Dumnezeu de pe pământ și pentru a-i supune pe oameni [38] puterii sale
conducătoare. Dar Domnul Hristos, Semănătorul care aparținea unei lumi mai înalte, a venit pe
pământ să semene semințele adevărului. Pentru că a luat parte la sfaturile lui Dumnezeu, pentru că a
locuit în Locul Preasfânt al Sanctuarului Celui Veșnic, El a putut să le aducă oamenilor principiile
curate ale adevărului. Încă de la căderea omului, Domnul Hristos a fost fără încetare Descoperitorul
adevărului pentru lume. Prin El, oamenilor le este transmisă sămânța nepieritoare a „Cuvântului lui
Dumnezeu, care este viu și care rămâne în veac” (1 Petru 1,23). Domnul Hristos a început să semene
sămânța Evangheliei o dată cu prima făgăduință adresată în Eden, primilor oameni, după căderea în
păcat. Dar parabola semănătorului se aplică îndeosebi la activitatea pe care a desfășurat-o în mod
personal în mijlocul oamenilor și la lucrarea pe care a realizat-o când a fost pe pământ.
Sămânța este Cuvântul lui Dumnezeu. Fiecare sămânță conține în ea însăși un principiu
germinativ. În sămânță este ascunsă viața plantei. Tot așa, în Cuvântul lui Dumnezeu există viață.
Domnul Hristos spune: „Cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh și viață” (Ioan 6,63). „Cine
ascultă cuvintele Mele și crede în Cel ce M-a trimis, are viață veșnică” (Ioan 5,24). În fiecare poruncă și
în fiecare făgăduință a Cuvântului lui Dumnezeu se află însăși viața lui Dumnezeu, puterea prin care
porunca poate fi ascultată și prin care se împlinește făgăduința. Cel ce primește Cuvântul prin credință
primește însăși viața și caracterul lui Dumnezeu.
Fiecare sămânță aduce roade în conformitate cu soiul ei. Dacă sămânța este semănată în condiții
corespunzătoare, viața care se află în ea va face să răsară planta. Dacă sămânța nepieritoare a
Cuvântului este primită în suflet, prin credință, va aduce la existență un caracter și un mod de viață,
care se vor asemăna vieții și caracterului lui Dumnezeu.
Învățătorii poporului Israel nu semănau sămânța Cuvântului lui Dumnezeu. Lucrarea lui Hristos,
în calitate de Învățător al adevărului, era într-un contrast izbitor cu lucrarea rabinilor din timpul Său.
Ei erau preocupați de tradiții, de teorii și de raționa-mente omenești și adesea așezau comentariile și
scrierile învățaților [39] cu privire la Cuvânt, în locul Cuvântului însuși. Învățăturile lor nu aveau
puterea de a trezi conștiința. Subiectul învățăturilor și al predicilor Domnului Hristos era Cuvântul lui
Dumnezeu. Celor care Îi adresau întrebări, El le răspundea simplu și clar: „Stă scris”; „Ce spun
Scripturile?”; „Cum citești în Scriptură?” El semăna sămânța ori de câte ori I se oferea ocazia,
indiferent dacă cel care își manifesta interesul era un prieten sau un dușman. Însuși Cuvântul Viu, Cel
care este Calea, Adevărul și Viața, i-a îndrumat pe oameni să cerceteze Scripturile, declarând: „Ele
mărturisesc despre Mine” (Ioan 5,29). Domnul i-a învățat pe ucenicii Săi, începând „de la Moise și de
la toți prorocii și le-a tâlcuit, ce era cu privire la El” (Luca 24,27).
Slujitorii lui Hristos trebuie să îndeplinească aceeași lucrare. În zilele noastre, ca și în vechime,
adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu sunt ignorate în favoarea teoriilor și raționamentelor omenești.
Mulți pretinși slujitori ai Evangheliei nu acceptă întreaga Biblie ca fiind Cuvântul inspirat. Un așa-zis
înțelept respinge o parte, altul pune la îndoială o altă parte. Ei consideră că judecata lor este superioară
Cuvântului, asumându-și autoritatea de a selecta pasajele pe care doresc să le accepte și să le prezinte.
Autenticitatea divină a Bibliei este desființată. În felul acesta, semințele necredinței sunt semănate
până departe, pentru că oamenii sunt derutați și nu mai știu ce să creadă. Există multe concepții
religioase pe care mintea nu ar avea nici un drept să le susțină. În zilele lui Hristos, rabinii interpretau
multe pasaje din Sfânta Scriptură într-o manieră forțată, atribuindu-le semnificații mistice. Deoarece
prezentarea directă și simplă a Cuvântului lui Dumnezeu era o condamnare a faptelor lor, ei încercau
să-i distrugă puterea. La fel se procedează și în zilele noastre. Pentru a scuza călcarea Legii lui
Dumnezeu, Cuvântul Său este făcut să pară misterios și imposibil de înțeles. Domnul Hristos a
mustrat aceste practici din timpul Său. El a arătat că toți oamenii pot înțelege Cuvântul lui Dumnezeu.
El a evidențiat Sfintele Scripturi ca având o autoritate indiscutabilă, iar noi trebuie să facem la fel.
Biblia trebuie prezentată ca fiind Cuvântul Dumnezeului infinit, factorul decisiv [40] în orice
controversă religioasă și fundamentul tuturor convingerilor doctrinare.
Biblia a fost jefuită de puterea ei, iar rezultatele acestui fapt se văd în degradarea vieții spirituale.
Predicile rostite de la multe dintre amvoanele zilelor noastre sunt lipsite de acea manifestare divină,
care trezește conștiința și aduce viață în suflet. Ascultătorii contemporani nu pot declara: „Nu ardea
inima în noi, când ne vorbea pe drum, și ne deschidea Scripturile?” (Luca 24,32). Mulți strigă după
Dumnezeul cel viu, dorind stăruitor prezența divină. Teoriile filozofice sau eseurile literare, oricât de
strălucite ar fi, nu pot împlini nevoile inimii. Disertațiile și creațiile oamenilor nu au nici o valoare.
Adresați-le oamenilor Cuvântul lui Dumnezeu. Faceți ca aceia care au auzit doar tradiții, teorii și
maxime omenești să audă glasul Aceluia al cărui Cuvânt poate renaște ființa umană pentru viața
veșnică.
Subiectul preferat al Domnului Hristos a fost grija părintească și harul nemăsurat al lui Dumnezeu.
El a insistat mult asupra sfințeniei caracterului și a Legii lui Dumnezeu și li S-a prezentat oamenilor ca
fiind Calea, Adevărul și Viața. Acestea trebuie să fie subiectele tratate de slujitorii lui Hristos. Predicați
adevărul așa cum este el în Isus. Explicați într-o manieră simplă cerințele Legii și ale Evangheliei.
Vorbiți-le oamenilor despre viața de sacrificiu și renunțare la sine a Domnului Hristos, despre
umilința și moartea Sa, despre învierea și înălțarea Sa la cer, despre lucrarea Sa ca Mijlocitor al lor la
curtea de judecată a cerului, despre făgăduința Sa: „Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine” (Ioan 14,3).
În loc să dezbateți teorii greșite sau să încercați să-i combateți pe cei ce se opun Evangheliei, urmați
exemplul lui Hristos. Comorile adevărului din tezaurul lui Dumnezeu trebuie să strălucească în viața
voastră. „Propovăduiește Cuvântul, stăruiește asupra lui la timp și ne la timp” (2 Timotei 4,2).
„Semănați pretutindeni de-a lungul apelor” (Isaia 32,20). „Cine a auzit Cuvântul Meu, să spună
întocmai Cuvântul Meu. Pentru ce să amesteci paiele [41] cu grâul, zice Domnul” (Ieremia 23,28).
„Orice Cuvânt al lui Dumnezeu este încercat. Nu adăuga nimic la cuvintele Lui, ca să nu te
pedepsească și să fii găsit mincinos” (Proverbe 30,5.6).
Semănătorul seamănă Cuvântul. Aici este prezentat marele principiu care ar trebui să conducă
întreaga noastră activitate în domeniul educației. „Sămânța este Cuvântul lui Dumnezeu”. Totuși,
Cuvântul lui Dumnezeu este ignorat în prea multe școli din zilele noastre. Mintea este ocupată cu alte
subiecte. Studierea unor autori necredincioși deține un loc însemnat între materiile aflate în manualele
școlare. Cercetările științifice devin derutante, deoarece descoperirile științei sunt aplicate și
interpretate greșit. Cuvântul lui Dumnezeu este comparat cu presupuse învățături ale științei, într-o
manieră în care ajunge să pară a fi nesigur și nedemn de încredere. În acest fel, în mintea tinerilor sunt
sădite semințele îndoielii, iar când vor fi ispitiți, ele vor încolți. Dacă se pierde credința în Cuvântul lui
Dumnezeu, sufletul nu mai are nici o călăuză și rămâne lipsit de orice apărare. Tinerii sunt atrași pe
căi ce duc departe de Dumnezeu și de viața veșnică.
Aceasta este cauza căreia îi poate fi atribuită, într-o mare măsură, răspândirea vastă a nelegiuirii
din lumea contemporană. Când Cuvântul lui Dumnezeu este lăsat la o parte, puterea lui de a controla
pasiunile rele ale inimii firești este respinsă. Oamenii seamănă semințele firii pământești, iar recolta pe
care o vor culege va fi degradarea morală.
Aceasta este, de asemenea, și cauza incapacității și ineficienței intelectuale. Când abandonează
Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a se hrăni cu scrierile unor oameni neinspirați, mintea își pierde
perspicacitatea și devine superficială, deoarece nu intră în contact cu principiile profunde și vaste ale
adevărului veșnic. Inteligența se adaptează la gradul de dificultate al lucrurilor cu care este
familiarizată și, preocupându-se cu subiecte limitate, ea se diminuează, capacitatea ei scade și, după un
timp, devine incapabilă să se dezvolte și să cuprindă domenii mai vaste.
 Toate acestea constituie o falsă educație. Misiunea fiecărui profesor [42] ar trebui să fie aceea de a
întipări bine în mintea tinerilor marile adevăruri ale Cuvântului Inspirației divine. Aceasta este
educația esențială atât pentru viața prezentă, cât și pentru cea viitoare.
Să nu se susțină ideea că o asemenea educație va împiedica studiul științelor sau că va determina o
scădere a standardului de pregătire intelectuală. Cunoașterea lui Dumnezeu este tot atât de înaltă,
precum cerul și tot atât de vastă, precum universul. Nici un studiu nu înnobilează și nu conferă forță
intelectuală într-o măsură atât de mare, cum o face studiul marilor subiecte care privesc viața noastră
veșnică. Să se străduiască tinerii să înțeleagă adevărurile date de Dumnezeu, și mintea lor se va
dezvolta și va deveni atât de puternică, încât va face față oricărui efort. Un asemenea studiu va
conduce fiecare cercetător, care este și un împlinitor al Cuvântului, spre un domeniu de gândire mai
cuprinzător și îi va asigura bogăția unei cunoașteri nepieritoare.
Educația care trebuie dobândită prin cercetarea Scripturilor constă într-o experiență personală
legată de cunoașterea Planului de Mântuire. [43] O asemenea educație va restaura chipul lui
Dumnezeu în suflet. Ea va fortifica mintea împotriva ispitei și îl va pregăti pe cel care studiază să
devină un conlucrător cu Hristos în misiunea harului Său pentru lume. Ea îl va face un membru al
familiei cerești și îl va pregăti să-și primească partea sa din moștenirea celor sfinți.
Cel care îi învață pe alții adevărul sfânt le poate împărtăși doar ce cunoaște el însuși din experiență
personală. Semănătorul seamănă semințele care îi aparțin. Domnul Hristos rostea adevărul, deoarece
El Însuși era Adevărul. Învățătura Lui era o reflectare a propriilor gânduri, a caracterului și a
experienței Lui de viață. Tot astfel trebuie să procedeze și slujitorii Săi. Cei care îi învață pe alții
Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să și-l însușească printr-o experiență personală. Ei nu trebuie să le
prezinte altora Cuvântul, ca și când acesta ar fi o supoziție sau o probabilitate, ci să declare asemenea
apostolului Petru: „În adevăr, v-am făcut cunoscut puterea și venirea Domnului nostru Isus Hristos,
nu întemeindu-ne pe niște basme meșteșugit alcătuite, ci ca unii care am văzut noi înșine cu ochii
noștri mărirea Lui” (2 Petru 1,16). Fiecare slujitor al lui Hristos și fiecare învățător trebuie să fie
capabil să spună ca apostolul iubit, Ioan: „Pentru că viața a fost arătată, și noi am văzut-o, și
mărturisim despre ea, și vă vestim viața veșnică, viață care era la Tatăl, și care ne-a fost arătată” (1 Ioan
1,2).

Sămânța căzută lângă drum

Aspectul principal tratat de parabola semănătorului se referă la efectul pe care îl are locul în care
este semănată sămânța, asupra dezvoltării ei. Prin această parabolă, de fapt, Domnul Hristos le spune
ascultătorilor Săi: Dacă criticați lucrarea Mea sau nutriți resentimente, datorită faptului că ea nu
corespunde ideilor voastre, sunteți în pericol. Întrebarea cea mai importantă care vi se adresează este:
Cum tratați solia Mea? De acceptarea sau de respingerea ei, depinde destinul vostru veșnic.
Domnul Isus a explicat semnificația seminței căzute lângă drum, spunând: „Când un om aude
Cuvântul privitor la Împărăție și nu-l înțelege, vine cel rău și răpește ce a fost semănat în inima lui.
Aceasta este sămânța căzută lângă drum” (Matei 13,19).
Sămânța semănată lângă drum reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu, care ajunge în inima unui
ascultător superficial. Asemenea cărărilor bătătorite de oameni și animale, există inimi care devin
strada principală a lumii, cu toate plăcerile și păcatele ei. Captivat de scopuri egoiste și satisfacții
păcătoase, sufletul unor astfel de oameni ajunge să „se împietrească prin înșelăciunea păcatului” (Evrei
3,13). Însușirile lor spirituale sunt paralizate. Ei aud Cuvântul, dar nu îl înțeleg. Ei nu își dau seama că
acest Cuvânt li se adresează personal. Ei nu își conștientizează nevoia spirituală și nici pericolul care îi
amenință. Acești oameni nu simt dragostea lui Hristos și ignoră solia harului Său, ca și când ar fi ceva
care nu îi privește pe ei.
 Asemenea păsărilor care așteaptă să ciugulească semințele de pe marginea drumului, Satana este
pregătit să răpească din suflet semințele adevărului divin. El se teme ca nu cumva Cuvântul lui
Dumnezeu să-i trezească pe cei indiferenți și să aibă efect asupra inimii lor împietrite. În adunările
unde se predică Evanghelia, sunt prezenți Satana și îngerii lui. În timp ce îngerii din cer se străduiesc
să impresioneze inimile prin Cuvântul lui Dumnezeu, vrăjmașul este foarte vigilent, acționând pentru
a anula orice efect al acestuia. El încearcă să contracareze lucrarea Duhului lui Dumnezeu cu un zel
egalat doar de propria răutate. În timp ce Domnul Hristos atrage sufletul prin iubirea Sa, Satana se
străduiește să abată atenția celui care simte dorința de a-L căuta pe Mântuitorul. El inspiră gânduri cu
privire la diferite planuri pământești, instigă [45] spiritul de critică și strecoară îndoială și necredință.
Poate că ascultătorilor nu le place limbajul sau comportamentul predicatorului și își concentrează
atenția doar asupra acestor defecte. Ca urmare, adevărul de care au nevoie și pe care Dumnezeu li-l
adresează cu o bunăvoință plină de iubire, nu lasă nici o impresie durabilă asupra lor.
Satana are numeroși colaboratori. Mulți dintre cei care pretind că sunt creștini îl ajută pe ispititor
să răpească semințele adevărului din inima altora. Mulți care ascultă predicarea Cuvântului lui
Dumnezeu fac din aceasta subiectul lor de critică în cămin. Ei încep să judece predicile, ca și când s-ar
referi la o expunere literară sau la un discurs politic. Solia care ar trebui privită ca fiind Cuvântul
Domnului care le vorbește, devine ținta glumelor disprețuitoare sau a comentariilor sarcastice. Aceste
persoane își permit să discute fără rețineri despre caracterul pastorului, despre motivele și acțiunile lui
și despre comportamentul semenilor lor, care sunt membri ai bisericii. Se rostesc judecăți aspre, se
transmit bârfe, cuvinte calomnioase și lipsite de temei, și toate acestea în auzul celor ce nu sunt
convertiți. Adesea, părinții [46] discută astfel de lucruri în prezența propriilor copii. Ca urmare,
respectul pentru solii lui Dumnezeu și dispoziția de a asculta mesajul lor sunt spulberate. Astfel, mulți
sunt influențați să trateze cu lipsă de considerație însuși Cuvântul lui Dumnezeu.
În felul acesta, în căminele unor așa-ziși creștini, mulți tineri sunt educați pentru a deveni niște
necredincioși. Iar părinții nu știu de ce copiii lor manifestă atât de puțin interes față de Evanghelie și
sunt atât de dispuși să se îndoiască de adevărul Bibliei. Ei se întreabă de ce este atât de dificil să-i facă
receptivi la influențele religioase și morale. Acești părinți nu înțeleg că tocmai exemplul propriu a
împietrit inima copiilor lor. Sămânța cea bună nu găsește nici un loc favorabil pentru a prinde
rădăcină, iar Satana o răpește îndată.
Sămânța căzută în locuri stâncoase
„Sămânța căzută în locuri stâncoase, este cel ce aude Cuvântul, și-l primește îndată cu bucurie; dar
n-are rădăcină în el, ci ține până la o vreme; și, cum vine un necaz sau o prigonire din pricina
Cuvântului, se leapădă îndată de el” (Matei 13,20.21).
Sămânța căzută pe teren stâncos găsește un strat de pământ prea subțire. Planta răsare rapid, dar
rădăcina ei nu poate străpunge roca pentru a găsi elementele nutritive necesare dezvoltării și în scurt
timp se usucă. Mulți dintre cei care fac mărturisiri de credință sunt asemenea terenului stâncos.
Dincolo de bunele lor dorințe și aspirații se regăsește egoismul inimii lor firești, asemenea rocii aflate
sub stratul subțire de pământ. Iubirea de sine nu este învinsă. Ei nu au înțeles caracterul extrem de
grav al păcatului și inima lor nu s-a umilit cuprinsă de simțământul vinovăției. Cei care fac parte din
această categorie pot fi convinși cu ușurință și par niște convertiți veritabili, dar au doar o credință
superficială.
Oamenii nu cad din cauză că au acceptat imediat Cuvântul și nici pentru că s-au bucurat de el. [47]
Matei s-a ridicat, a lăsat totul și L-a urmat pe Mântuitorul, îndată ce a auzit chemarea Sa. Când
Cuvântul divin ajunge în inima noastră, Dumnezeu dorește să-l acceptăm imediat și este bine să-l
primim cu bucurie. În cer este multă bucurie pentru un singur păcătos care se pocăiește (Luca 15,7).
În sufletul care crede în Domnul Hristos, de asemenea, este bucurie. Dar cei despre care parabola
spune că „primesc îndată Cuvântul” nu iau în considerare sacrificiul. Ei nu se gândesc la cerințele
Cuvântului lui Dumnezeu. Ei nu luptă cu obiceiurile păcătoase ale vieții, ci se lasă conduși întru totul
de acestea.
Rădăcinile plantei pătrund adânc în pământ și, chiar dacă nu se văd, ele îi întrețin viața. Tot așa
este și în experiența creștinului. Viața spirituală este întreținută de legătura nevăzută a sufletului cu
Hristos, prin credință. Dar ascultătorii care se aseamănă terenului stâncos depind de puterile proprii,
și nu de Domnul Hristos. Ei își pun încrederea în faptele și în înclinațiile lor pozitive și, în virtutea
neprihănirii personale, se consideră puternici. Dar ei nu sunt puternici în Domnul, prin puterea pe
care o primesc de la El. Un astfel de credincios „n-are rădăcină”, deoarece nu are o legătură cu
Domnul Hristos.
Soarele arzător de vară, care maturizează și coace recolta de cereale, distruge toate plantele care nu
au rădăcini adânci. Tot așa, cel care „n-are rădăcină în el”, „ține până la o vreme”, dar „cum vine un
necaz sau o prigonire din pricina Cuvântului, se leapădă îndată de el” (Matei 13,21). Mulți acceptă
Evanghelia ca pe o cale de a scăpa de suferință și nu ca o eliberare din păcat. Ei se bucură o scurtă
perioadă de timp, deoarece cred că religia îi va scuti de încercări și de greutăți. Dacă viața este blândă
cu ei, acești creștini par serioși și statornici. Dar, când ajung să treacă prin focul ispitei, își pierd
credința. Ei nu pot suporta mustrarea care le este adresată în Numele lui Hristos. Când Cuvântul lui
Dumnezeu evidențiază vreunul dintre păcatele lor îndrăgite sau le cere renunțare la sine și sacrificiu,
ei se simt ofensați. Oamenii din această categorie consideră că o schimbare radicală în viața lor i-ar
costa [48] un efort prea mare. Ei privesc la dificultățile și disconfortul prezent și uită de realitățile
veșnice. Asemenea ucenicilor, care L-au părăsit pe Domnul Isus, sunt gata să declare: „Vorbirea
aceasta este prea de tot, cine poate s-o sufere” (Ioan 6,60).
Foarte mulți pretind că Îi slujesc lui Dumnezeu, dar nu-L cunosc prin experiență personală.
Dorința lor de a împlini voia Lui se bazează pe o înclinație proprie, nu pe convingerea profundă
inspirată de Duhul Sfânt. Comportamentul lor nu este corectat și adus în armonie cu Legea lui
Dumnezeu. Ei declară că Îl acceptă pe Hristos ca Mântuitor al lor, dar nu au credința că El le va da
puterea să-și învingă păcatele. Ei nu au o relație personală cu Mântuitorul cel viu, iar în caracterul lor
se văd atât defectele ereditare, cât și cele pe care le-au cultivat.
 Una este să fii de acord, într-o manieră generală, cu faptul că Duhul Sfânt exercită o anumită
influență, și alta este să accepți lucrarea Lui ca pe o chemare la pocăință, care te mustră. Mulți trăiesc
cu un simțământ al înstrăinării de Dumnezeu, o conștientizare a sclaviei lor față de sine și față de
păcat. Ei depun eforturi în vederea unei reforme, dar nu își răstignesc eul. Ei nu se predau în întregime
în mâinile lui Hristos, cerând puterea divină pentru a îndeplini voia Sa. Acești creștini nu sunt dispuși
să se lase formați după modelul divin. Ei își recunosc nedesăvârșirile, la modul gene-ral, dar nu
renunță la păcatele lor. Cu fiecare faptă greșită, vechea lor fire egoistă devine tot mai puternică.
Singura speranță pentru aceste suflete este să înțeleagă și să-și însușească în mod personal adevărul
cuvintelor adresate de Domnul Hristos lui Nicodim: „Trebuie să vă nașteți din nou”. „Dacă un om nu
se naște din nou, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3,7.3).
Adevărata sfințire este dedicarea totală în slujba lui Dumnezeu. Aceasta este condiția unei vieți
creștine veritabile. Domnul Hristos pretinde o [49] consacrare fără rezerve, pentru o slujire
neîmpărțită. El cere inima, mintea, sufletul și toată puterea ființei. Dorințele eului nu trebuie
satisfăcute. Cel care trăiește pentru sine nu este creștin.
Iubirea trebuie să fie principiul motivator al oricărei fapte. Iubirea este principiul fundamental al
guvernării lui Dumnezeu, atât în cer, cât și pe pământ, și trebuie să constituie temelia caracterului
creștin. Numai iubirea îl poate face să fie și să rămână statornic. Numai ea îl poate face capabil să
reziste în fața ispitei și a încercării.
Iar iubirea se va dezvălui prin sacrificiu. Planul de Mântuire a fost întemeiat pe sacrificiu – un
sacrificiu atât de vast, de profund și de înalt, încât nu poate fi măsurat. Domnul Hristos a dat totul
pentru noi, iar cei care Îl acceptă pe Hristos vor fi dispuși să sacrifice totul pentru cauza
Răscumpărătorului lor. Gândul la onoarea și slava Lui va constitui o prioritate față de orice altceva.
Dacă Îl iubim pe Isus, va fi o bucurie și o plăcere să trăim pentru El, să-I aducem darurile noastre
de mulțumire și să lucrăm pentru El. Vom considera că însăși lucrarea pe care o îndeplinim pentru El
este ușoară. Pentru cauza Lui, vom fi mai mult [50] decât doritori să suportăm durerea, munca
istovitoare și sacrificiul. Vom simți împreună cu Hristos, aceeași dragoste pentru oameni și aceeași
dorință ca ei să fie mântuiți.
Aceasta este religia lui Hristos. Orice religie care nu se ridică la înălțimea acesteia constituie o
amăgire. Simpla teorie a adevărului sau pretenția de a fi ucenic nu vor salva nici un suflet. Noi nu
suntem ai lui Hristos, dacă nu Îi aparținem în întregime. Oamenii ajung lipsiți de voință și
schimbători, tocmai datorită slujirii cu inima împărțită în viața de creștin. Efortul de a sluji atât eului,
cât și lui Hristos, îi face asemenea celor reprezentați de terenul stâncos, iar astfel de credincioși nu vor
rezista testului încercărilor care vor veni asupra lor.

Sămânța căzută între spini

„Sămânța căzută între spini, este cel ce aude Cuvântul; dar îngrijorările veacului acestuia și
înșelăciunea bogățiilor îneacă acest Cuvânt, și ajunge neroditor” (Matei 13,22).
Adesea, sămânța Evangheliei cade între spini și plante dăunătoare, și dacă în inima omului nu are
loc o transformare morală, dacă vechile obiceiuri și practici rele și vechea viață de păcat nu sunt
părăsite, dacă atributele lui Satana nu sunt alungate din suflet, grâul va fi înăbușit. Spinii vor fi tot ce se
va putea culege, iar aceștia vor distruge sămânța cea bună.
Harul se poate dezvolta numai în inima care este supusă unei pregătiri continue pentru a primi
semințele prețioase ale adevărului. Spinii păcatului pot crește în orice fel de teren. Ei nu au nevoie de
îngrijire, dar harul trebuie cultivat cu atenție. Spinii și mărăcinii sunt gata să răsară întotdeauna. Din
această cauză, lucrarea de curățare trebuie îndeplinită în permanență. Dacă inima nu rămâne sub
controlul lui Dumnezeu, dacă Duhul Sfânt nu lucrează fără încetare la înnobilarea și purificarea
morală a caracterului, vechile obiceiuri rele vor apărea în viață de la sine. Oamenii pot pretinde că ei
cred în Evanghelie, dar, dacă nu sunt sfințiți [51] de aceasta, pretenția lor nu are nici o valoare. Dacă
nu reușesc să învingă păcatul, atunci ei sunt cei învinși de păcat. Spinii au fost tăiați, dar, nefiind
smulși din rădăcină, răsar din nou, până când invadează sufletul în întregime.
Domnul Hristos a precizat lucrurile care constituie un pericol pentru suflet. În conformitate cu
Evanghelia după Marcu, Domnul Isus menționează: „grijile lumești”, „înșelăciunea bogățiilor” și
„poftele altor lucruri” (Marcu 4,19). Luca amintește „grijile, bogățiile și plăcerile vieții acesteia” (Luca
8,14). Iată spinii care înăbușă Cuvântul, împiedicând dezvoltarea seminței spirituale. Sufletul încetează
să-și primească hrana de la Hristos, iar viața spirituală încetează să existe în inimă.
„Grijile lumii acesteia.” Nici o categorie de oameni nu este scutită de ispita grijilor acestei lumi.
Celor săraci, munca grea, privațiunile și teama de lipsuri le provoacă necazuri și tulburări sufletești.
Pentru bogați, ispita constă în teama de a nu-și pierde averea și o mulțime de îngrijorări apăsătoare.
Mulți dintre urmașii lui Hristos uită lecția pe care El ne-a îndemnat să o învățăm de la florile
câmpului. Ei nu se încred în grija Lui permanentă. Domnul Hristos nu poate purta poverile lor,
deoarece ei nu I le încredințează. Prin urmare, în loc să-i conducă la Mântuitorul pentru a primi
mângâiere și ajutor, grijile vieții îi despart de El.
Mulți creștini care ar fi putut fi plini de roade în slujba lui Dumnezeu ajung înrobiți de dorința de a
acumula bogății. Întreaga lor energie este absorbită de activitățile profesionale și se simt nevoiți să
neglijeze lucrurile de natură spirituală. În felul acesta, ei se despart de Dumnezeu. Sfintele Scripturi ne
încurajează să fim harnici în ocupația noastră (Romani 12,11). Trebuie să lucrăm, ca să avem cu ce să-i
ajutăm pe cei nevoiași. Creștinii trebuie să muncească, să se implice în viața profesională și ei pot face
aceasta, fără să se teamă că procedând astfel ar comite un păcat. Dar mulți ajung atât de absorbiți de
profesia lor, încât nu mai au nici un timp pentru rugăciune, pentru studiul Bibliei, pentru a-L căuta pe
Dumnezeu și pentru a-I sluji. Din când în când, sufletul lor simte un dor aprins de sfințenie și de cer,
dar nu au timp [52] să evadeze din tumultul lumii, ca să asculte cuvintele maiestuoase și
convingătoare ale Duhului lui Dumnezeu. Lucrurile veșniciei ajung să fie subordonate față de lucrurile
lumii, care ocupă locul întâi. În aceste condiții, sămânța Cuvântului nu are nici o șansă de a aduce
roade, pentru că energiile sufletului sunt dedicate creșterii mărăcinilor lucrurilor lumești.
Pe de altă parte, chiar și dintre aceia care lucrează pentru binele altora, mulți cad în aceeași
greșeală. Îndatoririle lor sunt presante, responsabilitățile lor sunt multe, iar ei permit ca programul lor
încărcat să nu le mai îngăduie timpul necesar pentru devoțiune. Ei neglijează comuniunea cu
Dumnezeu prin rugăciune și prin studiul Cuvântului Său. Acești creștini uită că Domnul Hristos a
spus: „Despărțiți de Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15,5). Ei trăiesc despărțiți de Hristos, viața lor
nu este pătrunsă de harul și de dragostea Sa, și manifestă în mod deschis caracteristicile eului.
Activitatea lor de slujire este prejudiciată de dorința după supremație și de trăsăturile aspre și
neplăcute ale caracterului lor. Iată una dintre cele mai semnificative cauze nevăzute ale eșecului în
lucrarea creștină. Acesta este motivul pentru care rezultatele ei sunt adesea atât de insuficiente.
„Înșelăciunea bogățiilor.” Dragostea de bunuri materiale are o putere fascinantă și înșelătoare. Prea
adesea, cei care au bogății lumești uită că Dumnezeu este Acela care le dă capacitatea de a le obține. Ei
spun: „Tăria mea și puterea mâini mele mi-au câștigat aceste bogății”. În loc să le inspire recunoștință
față de Dumnezeu, bogățiile lor îi conduc la înălțarea de sine. Ei pierd simțământul dependenței de
Dumnezeu și al responsabilității față de semenii lor. În loc să considere bogăția ca fiind un talant pe
care trebuie să-l folosească pentru slava lui Dumnezeu și pentru binele omenirii, ei o tratează ca pe un
mijloc de a-și satisface dorințele egoiste. Când este folosită în felul acesta, în loc să dezvolte atributele
lui Dumnezeu în caracterul omului, bogăția dezvoltă atributele lui Satana. Sămânța Cuvântului este
înăbușită de spini. [53]
 „Plăcerile vieții acesteia.” Distracțiile, căutate doar în scopul satisfacției personale, constituie un
pericol. Toate obiceiurile necumpătate, care slăbesc puterile fizice, care întunecă mintea sau distrug
sensibilitatea însușirilor spirituale sunt „pofte ale firii pământești care se războiesc cu sufletul” (1 Petru
2,11).
„Poftele altor lucruri.” Acestea nu sunt în mod obligatoriu niște dorințe păcătoase în ele însele, ci
reprezintă orice interes așezat mai presus de Împărăția lui Dumnezeu. Tot ce ne abate atenția de la
Dumnezeu, tot ce atrage dragostea noastră, care ar trebui îndreptată spre Domnul Hristos, constituie
un vrăjmaș al sufletului.
Când mintea noastră este tânără, puternică și capabilă să se dezvolte rapid, suntem foarte ispitiți să
ne lăsăm conduși de ambiția înălțării de sine și de dorințele egoiste. Dacă planurile noastre pământești
au succes, avem tendința de a continua să mergem într-o direcție care ne împietrește conștiința și ne
împiedică să înțelegem corect în ce constă adevărata excelență a caracterului. Când circumstanțele
favorizează o asemenea evoluție a lucrurilor, se va observa că dezvoltarea personală se orientează într-
o direcție interzisă de Cuvântul lui Dumnezeu.
În perioada de formare a caracterului copiilor, responsabilitatea părinților este foarte mare. Ei ar
trebui să fie deosebit de atenți pentru a-i înconjura pe tineri cu influențe morale pozitive, care să le
ofere concepții corecte cu privire la viață și la adevăratul succes. Dar, în loc să procedeze în felul
acesta, atât de mulți părinți se străduiesc în primul rând să le asigure copiilor lor o situație materială
prosperă. Toate planurile lor sunt alese în direcția realizării acestui scop. Mulți se stabilesc în orașe
mari, unde copiii lor fac cunoștință cu societatea mondenă. Părinții își înconjoară copiii cu influențe
care încurajează spiritul lumesc și mândria. Într-o asemenea atmosferă, mintea și sufletul își pierd
calitățile și puterea. Țintele înalte și nobile ale vieții ajung ignorate. Privilegiul de a fi copii ai lui
Dumnezeu și dreptul de moștenitori ai veșniciei sunt vândute pentru câștiguri lumești. [54]
Mulți părinți caută să contribuie la fericirea copiilor lor, satisfăcându-le plăcerea de a se distra. Ei le
îngăduie să practice jocuri sportive, să participe la reuniuni dedicate plăcerii, oferindu-le bani pe care
să-i poată folosi cum doresc, pentru a face paradă și pentru plăcerile lor egoiste. Pe măsură ce este
satisfăcută, dorința după plăceri devine tot mai puternică. Interesul acestor tineri este absorbit din ce
în ce mai mult de distracții, până când ajung să considere că acestea constituie cel mai important scop
al vieții. Ei deprind obiceiul leneviei și al îngăduinței de sine, care va face să le fie aproape imposibil să
mai devină vreodată niște creștini serioși și statornici.
Chiar și biserica, cea care ar trebui să fie stâlpul și temelia adevărului, se dovedește a fi un factor de
încurajare a iubirii egoiste față de plăceri. Care sunt metodele la care apelează bisericile atunci când
trebuie să colecteze donații pentru obiective religioase? Se organizează bazaruri, dineuri, licitații și
chiar loterii și alte asemenea procedee. Adesea locul consacrat închinării aduse lui Dumnezeu este
profanat prin mese festive, la care se mănâncă și se bea, se fac tranzacții comerciale și alte activități
dedicate amuzamentului. Respectul față de casa lui Dumnezeu și față de serviciile de închinare se
pierde parțial din mentalitatea tinerilor. Barierele stăpânirii de sine devin tot mai ineficiente.
Egoismul, poftele, dorința de a ieși în evidență și de a impresiona sunt stimulate și, pe măsură ce sunt
satisfăcute, acestea devin tot mai puternice.
Orașele sunt adăpostul centrelor de distracție și al goanei după plăceri. Mulți părinți care aleg să
locuiască în orașe, pentru copiii lor, crezând că le oferă avantaje mai mari, sunt dezamăgiți și le pare
rău de greșeala făcută, dar își dau seama abia când este prea târziu. Orașele din zilele noastre devin
repede tot mai asemănătoare Sodomei și Gomorei. Numeroasele zile libere, de sărbătoare, încurajează
comoditatea și lipsa de ocupație. Activitățile distractive incitante – teatrul, cursele de cai, jocurile de
noroc, consumul de băuturi alcoolice și petrecerile – stimulează toate pasiunile la intensitate maximă.
Tinerii sunt luați de valul obiceiurilor lumești. Cei care se deprind să caute plăcerea [55] de dragul
distracției, deschid poarta pentru un potop de ispite. Ei se lasă în voia unui spirit de neseriozitate și de
veselie necontrolată, iar prezența lor în mijlocul iubitorilor de plăceri are un efect amețitor asupra
minții. Astfel, ei trec de la o formă de viciu la alta, până când își pierd atât dorința, cât și capacitatea de
a trăi o viață folositoare. Aspirațiile lor religioase sunt paralizate și tot ce îl leagă pe om de lumea
spirituală devine corupt și degradat.
Este adevărat că unii pot ajunge să-și înțeleagă nesăbuința și se pocăiesc. Dumnezeu îi poate ierta.
Dar ei și-au distrus propriul suflet și s-au expus unui pericol care îi va urmări toată viața.
Discernământul lor, care ar trebui păstrat în permanență sensibil și profund pentru a distinge rapid
între bine și rău, este prejudiciat într-o mare măsură. Ei nu mai pot recunoaște cu ușurință vocea
Duhului Sfânt care îi îndrumă și ajung incapabili să observe imediat capcanele lui Satana. Prea adesea,
când sunt în pericol, ei cad pradă ispitei și se lasă atrași departe de Dumnezeu. Finalul unei astfel de
vieți, iubitoare de plăceri, este ruina, atât pentru viața aceasta, cât și pentru cea viitoare.
Îngrijorările, bogățiile și plăcerile, toate acestea sunt mijloacele pe care Satana le folosește în marea
competiție a vieții pentru cucerirea sufletului omenesc. Tuturor le-a fost adresată avertiza-rea: „Nu
iubiți lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubește cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în El. Căci
tot ce este în lume: pofta firii pământești, pofta ochilor și lăudăroșia vieții, nu este de la Tatăl, ci din
lume” (1 Ioan 2,15.16). Acela care citește în inima omului ca într-o carte deschisă, spune: „Luați seama
la voi înșivă, ca nu cumva să vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mâncare și băutură, și cu
îngrijorările vieții acesteia, și astfel ziua aceea să vină fără veste asupra voastră” (Luca 21,34). Iar
apostolul Pavel, fiind inspirat de Duhul Sfânt, scria următoarele: „Cei ce vor să se îmbogățească,
dimpotrivă, cad în ispită, în laț și în multe pofte nesăbuite și vătămătoare, care [56] cufundă pe
oameni în prăpăd, și pierzare. Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor; și unii, care au umblat
după ea, au rătăcit de la credință, și s-au străpuns singuri cu o mulțime de chinuri” (1 Timotei 6,9.10).

Pregătirea terenului
Pretutindeni în parabola semănătorului, Domnul Hristos arată că diferitele rezultate ale
semănatului depind de calitatea terenului. În fiecare situație, este același semănător și aceeași sămânță.
Prin urmare, Domnul ne învață că, dacă lucrarea Cuvântului lui Dumnezeu nu are succes în inima și
în viața noastră, cauza se găsește la noi. Cu toate acestea, rezultatele depășesc limitele capacităților
noastre. Într-adevăr, noi nu ne putem schimba singuri, dar puterea de a alege ne aparține și depinde
numai de noi să decidem ce anume vom deveni. Ascultătorii reprezentați de pământul de lângă drum,
de terenul stâncos și de cel plin de spini, nu sunt nevoiți să rămână așa. Duhul lui Dumnezeu se
străduiește neîncetat să spulbere vraja pasiunilor trecătoare, care îi menține pe oameni absorbiți de
lucrurile pământești, și să trezească în suflet o dorință pentru comorile veșnice. Oamenii devin
neatenți și indiferenți față de Cuvântul lui Dumnezeu, deoarece se opun lucrării Duhului Sfânt. Ei
sunt singurii vinovați pentru împietrirea inimii lor, care împiedică sămânța cea bună să prindă
rădăcini și permite ca plantele dăunătoare să înăbușe dezvoltarea acesteia.
Grădina inimii trebuie cultivată. Pământul trebuie arat și bulgării mari sfărâmați, printr-un regret
profund pentru păcat și o pocăință serioasă. Plantele otrăvitoare ale lui Satana trebuie smulse din
rădăcină. O dată invadat de mărăcini, pământul poate fi lucrat din nou doar dacă se depune o muncă
serioasă și perseverentă. Tot astfel, înclinațiile rele ale inimii firești pot fi biruite, numai printr-un efort
stăruitor, în Numele și prin puterea lui Isus. Domnul ne îndeamnă prin intermediul profetului:
„Desțeleniți-vă un ogor nou și nu semănați între spini” (Ieremia 4,3). „Semănați potrivit cu
neprihănirea și veți secera potrivit cu îndurarea” (Osea 10,12). Aceasta este lucrarea pe care dorește El
să o îndeplinească pentru noi, și Domnul ne cere să cooperăm cu El. [57]
 Semănătorii Cuvântului au de făcut o lucrare de pregătire a inimii ascultătorilor lor pentru a
accepta Evanghelia. În activitatea de vestire a Cuvântului, există prea multă predicare și prea puțină
lucrare personală adevărată, de la inimă la inimă. Pentru sufletul celor pierduți este necesară o lucrare
individuală. Trebuie să ne apropiem de fiecare persoană, într-un spirit de simpatie și iubire
creștinească, și să ne străduim să-i trezim interesul pentru marile adevăruri cu privire la viața veșnică.
Chiar dacă inima oamenilor poate fi tot atât de tare, precum este pământul bătătorit de lângă drum, și
chiar dacă ni se pare că a le vorbi despre Mântuitorul ar însemna un efort inutil, totuși acolo unde
raționamentele logice nu reușesc să impresioneze, iar argumentele nu au nici o putere de a convinge,
iubirea lui Hristos, descoperită printr-o lucrare de slujire personală, este capabilă să înmoaie inima de
piatră, așa încât semințele adevărului să poată prinde rădăcini în ea.
De asemenea, semănătorii mai au de făcut o lucrare, pentru ca sămânța să nu ajungă înăbușită de
spini sau să moară, pentru că solul nu a fost suficient de adânc. Credinciosul trebuie ajutat să cunoască
principiile fundamentale ale vieții de creștin, încă de la primul pas pe care îl face pe acest drum. El
trebuie învățat că nu este suficient să creadă că este mântuit prin jertfa Domnului Hristos, ci trebuie să
trăiască o viață asemenea vieții lui Isus și să-și formeze un caracter asemenea caracterului Său. Toți
creștinii trebuie să știe că li se cere să poarte răspunderi și să-și învingă înclinațiile firești. Ei trebuie să
învețe ce înseamnă binecuvântarea de a lucra pentru Domnul Hristos, urmând exemplul Său de
renunțare la sine și îndurând dificultățile ca niște buni soldați. Să învețe să se încreadă în dragostea Sa
și să-I încredințeze toate grijile lor. Să simtă bucuria câștigării de suflete pentru Domnul. Astfel,
plăcerile lumii își vor pierde puterea de atracție, iar dificultățile vieții nu-i vor mai descuraja. Plugul
adevărului își va face lucrarea. El va pregăti terenul necultivat și nu numai că va reteza mărăcinii, ci îi
va smulge din rădăcini.

Sămânța căzută în pământ bun

Semănătorul nu este întotdeauna sortit să suporte dezamăgirea. Cu privire la sămânța căzută în
pământ bun, Mântuitorul spunea că aceasta îl reprezintă pe „cel ce aude Cuvântul și-l înțelege; el
aduce roadă; un grăunte dă o sută, altul șaizeci, altul treizeci” (Matei 13,23). „Sămânța care a căzut pe
pământ bun sunt aceia care, după ce au auzit Cuvântul, îl țin într-o inimă bună și curată și fac roadă în
răbdare” (Luca 8,15).
„Inima bună și curată”, despre care vorbește parabola, nu este o inimă fără păcat, deoarece
Evanghelia trebuie să le fie vestită tocmai acelora care sunt pierduți. Domnul Hristos declara: „Eu am
venit să chem la pocăință nu pe cei neprihăniți, ci pe cei păcătoși” (Marcu 2,17). „Inima bună” este
inima care cedează în fața convingerii inspirate de Duhul Sfânt. Cel care are o asemenea inimă își
mărturisește vinovăția și este conștient de nevoia harului și a dragostei lui Dumnezeu. El dorește în
mod sincer să cunoască adevărul cu scopul de a-l respecta. „Inima curată” [59] este o inimă care are
încredere în Cuvântul lui Dumnezeu. Fără credință nu putem primi Cuvântul lui Dumnezeu. „Și fără
credință este cu neputință să fim plăcuți Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că
El este, și că răsplătește pe cei ce-L caută” (Evrei 11,6).
Sămânța căzută în pământul bun îl reprezintă pe „cel ce aude Cuvântul și-l înțelege”. Fariseii din
timpul Domnului Hristos își închideau ochii, ca să nu vadă, și urechile, ca să nu audă. Prin urmare,
adevărul nu putea ajunge la inima lor. Ei urmau să suporte pedeapsa pentru neștiința lor intenționată
și pentru orbirea pe care și-au impus-o. Dar Domnul Hristos i-a învățat pe ucenicii Săi că mintea lor
trebuie să fie receptivă față de învățăturile Lui și inima lor trebuie să fie dispusă să creadă. El i-a numit
fericiți, deoarece ei vedeau cu ochii și auzeau cu urechile tot ce acceptau prin credință.
Ascultătorul reprezentat de sămânța căzută în pământ bun primește Cuvântul, „nu ca pe cuvântul
oamenilor, ci așa cum și este în adevăr, ca pe Cuvântul lui Dumnezeu” (1 Tesaloniceni 2,13).
Adevăratul ascultător este numai acela care acceptă Sfintele Scripturi ca fiind glasul lui Dumnezeu
care îi vorbește. El se cutremură la auzirea Cuvântului, deoarece pentru el, Cuvântul este o realitate
incontestabilă. Mintea lui se străduiește să-l înțeleagă, iar inima lui este pregătită să îl primească. Astfel
de ascultători s-au dovedit a fi Corneliu și prietenii săi, care i-au spus apostolului Petru: „Acum dar,
toți suntem aici înaintea lui Dumnezeu, ca să ascultăm tot ce ți-a poruncit Domnul să ne spui” (Fapte
10,33).
Cunoașterea adevărului nu depinde atât de mult de capacitatea intelectuală, ci de sinceritatea
scopului și de simplitatea și fervoarea unei credințe care se bazează pe ajutorul lui Dumnezeu. Îngerii
lui Dumnezeu se apropie de toți cei ce caută călăuzirea divină, într-un spirit de umilință. Ei primesc
Duhul Sfânt pentru a le dezvălui comorile adevărului.
După ce au auzit adevărul, ascultătorii, reprezentați de pământul bun, îl păstrează. Satana și toți
slujitorii lui răi nu sunt capabili să răpească sămânța Cuvântului.
Nu este suficient doar să auzi sau să citești Cuvântul. Cel care dorește să beneficieze de Sfintele
Scripturi trebuie să mediteze [60] asupra adevărului care îi este prezentat. El trebuie să-și concentreze
atenția și să se roage stăruitor, ca să înțeleagă și să rețină semnificația cuvintelor adevărului și să
soarbă adânc din spiritul scrierilor sfinte.
Dumnezeu ne îndeamnă să ne umplem mintea cu gânduri mari și curate. El dorește să medităm
asupra iubirii și harului Său, să studiem lucrarea Sa minunată, care se desfășoară în cadrul marelui
Plan de Mântuire. În felul acesta, capacitatea noastră de a înțelege adevărul va deveni tot mai
pătrunzătoare, iar dorința noastră după puritatea inimii și după limpezimea gândirii va fi tot mai
înaltă și mai sfântă. Sufletul care rămâne în atmosfera curată a gândurilor sfinte va fi transformat
datorită comuniunii cu Dumnezeu, care se realizează prin studiul Scripturilor.
Cel reprezentat de sămânța căzută în pământ bun „aduce roadă”. Cei care, după ce au auzit
Cuvântul, îl și păstrează, vor produce roadele ascultării. Cuvântul lui Dumnezeu, primit în suflet, se va
manifesta prin fapte bune. Rezultatele lui se vor vedea într-un caracter și o viață asemenea caracterului
și vieții lui Hristos. Domnul spunea despre Sine: „Îmi place să fac voia Ta, Dumnezeule. Și legea Ta
este în fundul inimii mele” (Psalmii 40,8). „Eu nu pot face nimic de la Mine însumi… pentru că nu
caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui, care M-a trimis” (Ioan 5,30). Iar Sfintele Scripturi declară: „Cine
zice că rămâne în El, trebuie să trăiască și El cum a trăit Isus” (1 Ioan 2,6).
Adesea, Cuvântul lui Dumnezeu intră în conflict cu trăsăturile de caracter moștenite sau cultivate
și cu obiceiurile rele din viața omului. Dar, când primește Cuvântul, ascultătorul reprezentat de
pământul cel bun acceptă toate condițiile și cerințele lui. El renunță la practicile lui păcătoase și la
obiceiurile lui rele, îndeplinind tot ce îi cere Cuvântul lui Dumnezeu. În concepția lui, poruncile
omului limitat și supus greșelii nu au nici o valoare în comparație cu declarațiile Dumnezeului infinit.
El dorește viața veșnică din toată inima, se consacră întru totul acestui scop și va respecta adevărul,
chiar dacă din această cauză va suferi pierderi, persecuție sau chiar moartea.
Un astfel de credincios va aduce „roadă în răbdare”. Nici unul dintre cei care acceptă Cuvântul lui
Dumnezeu nu este scutit de dificultăți și încercări, dar, [61] când vin necazuri, adevăratul creștin nu
devine neliniștit, neîncrezător sau descurajat. Deși nu avem capacitatea de a cunoaște deznodământul
încercărilor prin care trecem și nici nu putem înțelege scopul intervențiilor providențiale ale lui
Dumnezeu, nu trebuie să ne pierdem încrederea. Dacă ne aducem aminte de mila duioasă a
Domnului, vom așeza asupra Lui întreaga povară a grijilor noastre și vom aștepta cu răbdare salvarea
din partea Sa.
Prin luptă, viața spirituală devine mai puternică. Încercările suportate cu bine vor dezvolta
statornicia caracterului și însușiri spirituale prețioase. Adesea, roadele desăvârșite ale credinței,
umilinței și iubirii se maturizează cel mai bine în mijlocul norilor de furtună și al întunericului.
 „… Iată că plugarul așteaptă roada scumpă a pământului, și o așteaptă cu răbdare, până primește
ploaia timpurie și târzie” (Iacov 5,7). Tot astfel, creștinul trebuie să aștepte cu răbdare roadele
Cuvântului lui Dumnezeu în viața sa. Deseori, când ne rugăm pentru darurile Duhului Sfânt,
Dumnezeu începe să acționeze ca răspuns la rugăciunile noastre, aducându-ne în situații favorabile
dezvoltării acestor roade. Dar noi nu înțelegem intenția Lui și suntem dezorientați și dezamăgiți.
Totuși aceste daruri nu pot fi făcute să apară dintr-o dată, ci se dezvoltă numai prin procesul natural
de creștere și rodire. Partea noastră este să acceptăm Cuvântul lui Dumnezeu și să-l păstrăm cu
fermitate, spunându-ne pe deplin călăuzirii lui, și, dacă procedăm astfel, Cuvântul își va îndeplini
lucrarea în viața noastră.
„… Dacă Mă iubește cineva”, spunea Domnul Hristos, „va păzi Cuvântul Meu și Tatăl Meu îl va
iubi. Noi vom veni la el, și vom locui împreună cu el” (Ioan 14,23). Dacă vom fi într-o legătură vie cu
Sursa puterii îndelung răbdătoare, vom fi protejați și călăuziți de influența unei înțelepciuni puternice
și desăvârșite. Viața noastră sfințită va fi rezultatul supunerii față de Domnul Isus. Vom înceta să
trăim o viață inutilă, caracterizată de egoism, pentru că Însuși Domnul Hristos va trăi în noi. Aceasta
este modalitatea prin care vom putea să aducem roadele bune ale Duhului Sfânt – „un grăunte dă o
sută, altul șaizeci, altul treizeci”.
 „ÎNTÂI UN FIR VERDE, APOI SPIC”* *

Parabola semănătorului a dat naștere multor întrebări. Unii dintre ascultători au înțeles din această
parabolă că Domnul Hristos nu urma să instaureze o împărăție pământească, și mulți erau curioși și
încurcați. Înțelegând nedumeririle lor, Domnul Hristos a prezentat o altă ilustrație, căutând în
continuare să le abată gândurile de la speranța unei împărății lumești, spre lucrarea harului lui
Dumnezeu în sufletul omului.
„El a mai zis: ’Cu Împărăția lui Dumnezeu este ca atunci când aruncă un om sămânța în pământ;
fie că doarme noaptea, fie că stă treaz ziua: sămânța încolțește și crește fără să știe el cum. Pământul
rodește singur: întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic și când este coaptă roada,
pune îndată secera în ea, pentru că a venit secerișul’” (Marcu 4,26-29).
Agricultorul care „pune îndată secera în ea, pentru că a venit secerișul” nu poate fi nimeni altul
decât Domnul Hristos. El [63] este cel care va culege recolta pământului în marea zi de pe urmă. Dar
semănătorul îi reprezintă și pe aceia care lucrează în slujba lui Hristos. Despre sămânță se spune că
„încolțește și crește fără să știe el” (semănătorul). Dar această declarație nu poate fi făcută cu privire la
Fiul lui Dumnezeu. Domnul Hristos nu doarme la datorie, ci veghează zi și noapte. El nu este în
situația de a nu ști cum crește sămânța.
Parabola seminței dezvăluie faptul că Dumnezeu acționează în permanență în lumea naturii.
Sămânța conține un principiu de germinare, principiu pe care l-a implantat în ea Însuși Dumnezeu.
Totuși, dacă ar fi lăsată singură, sămânța nu ar avea nici o putere de a răsări. Omul își are partea sa de
îndeplinit pentru a contribui la creșterea seminței. El trebuie să pregătească pământul, îmbunătățindu-
i calitatea, iar apoi să semene sămânța. După aceea, trebuie să îngrijească plantele cultivate. Dar există
un punct dincolo de care nu mai poate face nimic. Nici forța, nici înțelepciunea omului nu sunt
capabile să facă planta vie să răsară din sămânță. Deși trebuie să depună toate eforturile de care
dispune, până la limita posibilităților sale, totuși omul trebuie să depindă în continuare de Acela care a
stabilit întregul proces, de la semănare până la seceriș, legând între ele toate etapele, prin legăturile
minunate ale puterii Sale nelimitate.
În sămânță există viață, în sol se află putere, dar dacă nu este exercitată o putere infinită, zi și
noapte, sămânța nu va aduce nici un rod. Este nevoie de ploaia care să ude câmpul însetat, de soarele
care să ofere căldură, de electricitatea care trebuie să ajungă la sămânța îngropată în pământ. Numai
Creatorul care a implantat viața în interiorul seminței este Cel care o poate chema la existență. Fiecare
sămânță încolțește și fiecare plantă crește numai prin puterea lui Dumnezeu.
„Căci, după cum pământul face să răsară lăstarul lui, și după cum o grădină face să încolțească
semănăturile ei, așa va face Domnul, Dumnezeu, să răsară mântuirea și lauda, în fața tuturor
neamurilor” (Isaia 61,11). Așa cum se procedează în semănatul din natură, tot astfel trebuie să se
procedeze și în semănatul spiritual. Propovăduitorul adevărului trebuie să pregătească solul inimii
ascultătorilor. El trebuie să semene sămânța, dar puterea care dă naștere vieții vine din partea lui
Dumnezeu. Există un punct dincolo [64] de care orice efort omenesc este zadarnic. Deși trebuie să
predicăm Cuvântul, noi nu putem transmite puterea care va readuce la viață sufletul ascultătorilor și
va face să răsară neprihănirea și lauda. În predicarea Cuvântului trebuie să acționeze o putere care este
mai presus de toate capacitățile omenești. Cuvântul va fi viu și lucrător, în ce privește înnoirea inimii
pentru viața veșnică, numai prin lucrarea Duhului Sfânt. Aceasta este învățătura pe care a încercat

*
Capitol bazat pe textele din Marcu 4,26-29.
Domnul Hristos să o întipărească în mintea ucenicilor Săi. El i-a învățat că nici una dintre capacitățile
personale nu este în măsură să le asigure succesul în lucrarea lor, ci puterea făcătoare de minuni a lui
Dumnezeu este cea care îi conferă Cuvântului Său eficiență în aducerea roadelor.
Lucrarea semănătorului este o lucrare a credinței. Semănătorul nu este în stare să înțeleagă taina
germinării și a creșterii seminței. Dar el are încredere în mijloacele folosite de Dumnezeu pentru a face
vegetația să crească. Când împrăștie sămânța, semănătorul pare să risipească grâul valoros, care ar fi
putut asigura pâine pentru familia lui. Dar [65] el nu face altceva decât să renunțe la un bine prezent,
pentru o răsplată viitoare mai mare. El aruncă sămânța, așteptându-se să o culeagă înapoi însutit,
printr-o recoltă bogată. Tot așa trebuie să lucreze și slujitorii Domnului Hristos, așteptându-se ca
sămânța semănată de ei să producă un seceriș bogat.
Este posibil ca sămânța bună a Cuvântului să rămână nevăzută pentru o vreme, ascunsă într-o
inimă rece, egoistă și lumească, fără a da nici un semn că a prins rădăcini, dar după un timp, când
inspirația Duhului lui Dumnezeu pătrunde în suflet, sămânța ascunsă încolțește și în cele din urmă
aduce roade spre slava lui Dumnezeu. În lucrarea pe care o îndeplinim de-a lungul unei vieți întregi,
nu știm care dintre faptele noastre vor avea rezultate. Nu ne-a fost dat nouă să stabilim lucrul aceasta.
Noi trebuie să ne facem lucrarea și să lăsăm rezultatele în grija lui Dumnezeu. „Dimineața, seamănă-ți
sămânța, și până seara nu lăsa mâna să ți se odihnească, fiindcă nu știi ce va izbuti, aceasta sau aceea,
sau dacă amândouă sunt deopotrivă de bune” (Eclesiastul 11,6). Dumnezeu, în marele legământ,
declară că atât „cât va fi pământul, nu va înceta semănatul și seceratul!…” (Geneza 8,22). Agricultorul
ară și seamănă, având încredere în această făgăduință. Cu aceeași credință trebuie să îndeplinim și
lucrarea de semănare spirituală, având încredere în asigurarea lui Dumnezeu: „Tot așa și Cuvântul
Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, ci va face voia Mea și va împlini planurile
Mele” (Isaia 55,11). „Cel ce umblă plângând, când aruncă sămânța, se întoarce cu veselie, când își
strânge snopii” (Psalmii 126,6).
Germinarea seminței reprezintă începutul vieții spirituale, iar dezvoltarea plantei constituie un
simbol frumos al creșterii în viața creștină. Așa cum se întâmplă în natură, tot așa este și în lucrarea
harului: nu poate exista viață fără să aibă loc creșterea. Planta fie va crește, fie va muri. După cum
creșterea plantei este tăcută și imperceptibilă, și totuși este neîncetată, tot astfel este și creșterea în viața
creștină. Viața noastră poate fi desăvârșită în fiecare stadiu al dezvoltării ei. Totuși, dacă planul lui
Dumnezeu pentru noi se împlinește întocmai, are loc o dezvoltare neîncetată. Lucrarea sfințirii este o
lucrare de o viață întreagă. Pe măsură ce ocaziile se înmulțesc, experiența noastră se va extinde și vom
ajunge să [66] cunoaștem din ce în ce mai mult. Vom deveni capabili să purtăm responsabilități, iar
maturitatea noastră spirituală va fi pe măsura privilegiilor noastre.
Planta crește, primind elementele oferite de Dumnezeu pentru susținerea vieții. Ea își înfige
rădăcinile adânc în pământ. Absoarbe razele soarelui, roua și ploaia și primește din aer proprietățile
dătătoare de viață. În același fel [67] trebuie să se dezvolte și creștinul, prin cooperarea cu mijloacele
prevăzute de Dumnezeu. Deși suntem conștienți de starea noastră de neputință, trebuie să folosim
toate ocaziile care ne sunt acordate pentru a dobândi o experiență deplină. Așa cum planta primește
razele soarelui, roua și ploaia, tot astfel trebuie să ne deschidem și noi inima pentru a primi Duhul
Sfânt. „… Lucrul acesta nu se va face nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu – zice
Domnul oștirilor!” (Zaharia 4,6). Dacă ne păstrăm gândurile îndreptate spre Domnul Hristos, El „va
veni la noi ca o ploaie, ca ploaia de primăvară, care udă pământul!” (Osea 6,3). El va răsări peste noi ca
Soarele Neprihănirii „și tămăduirea va fi sub aripile Lui” (Maleahi 4,2). Iar noi vom „înflori precum
crinul” și „iarăși vom da viață grâului, vom înflori ca via” (Osea 14,5.7). Printr-o dependență continuă
de Hristos și prin credința în El, ca Mântuitor personal, vom crește în toate privințele în Acela care
este Căpetenia noastră.
 Grâul formează „întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic”. Scopul pe care îl
urmărește agricultorul prin semănarea seminței și prin cultivarea plantelor este producerea grâului. El
dorește pâine pentru cei flămânzi și semințe pentru recolta viitoare. Tot astfel, Agricultorul divin
așteaptă o recoltă, o răsplată a muncii și a sacrificiului Său. Domnul Hristos dorește să multiplice
chipul Său în inima oamenilor; și face aceasta prin aceia care cred în El. Scopul vieții de creștin este să
aducă roade – reproducerea caracterului lui Hristos în cel credincios, pentru ca apoi să poată fi
reprodus și în alții.
Planta nu germinează, nu crește și nici nu aduce roadă în folosul propriu, ci „ca să dea sămânță
semănătorului și pâine celui ce mănâncă” (Isaia 55,10). Tot astfel, nici un om nu trebuie să trăiască
pentru sine. Creștinul este reprezentantul lui Hristos în lume, pentru mântuirea altora.
Într-o viață al cărei centru este propriul eu, nu poate exista nici o creștere și nici o rodire. Dacă L-ai
acceptat pe Hristos ca [68] Mântuitor personal, trebuie să uiți de tine însuți și să încerci să-i ajuți pe
alții. Vorbește cu ei despre Domnul Hristos și spune-le despre bunătatea Sa. Îndeplinește fiecare
îndatorire care se ivește. Poartă în inima ta povara salvării de suflete și caută prin orice mijloace care
îți stau în putere să-i mântuiești pe cei pierduți. Pe măsură ce vei primi Spiritul lui Hristos – Spiritul
iubirii neegoiste și al slujirii pentru binele altora – vei crește și vei fi roditor. Roadele Duhului se vor
dezvolta în caracterul tău. Credința ta se va mări, convingerile tale vor deveni tot mai profunde,
iubirea ta va fi făcută desăvârșită. Vei reflecta din ce în ce mai mult asemănarea cu Hristos în tot ce
este curat, nobil și vrednic de iubit.
„Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, [69] bunătatea,
facerea de bine, credincioșia, blândețea, înfrânarea poftelor” (Galateni 5,22.23). Aceste roade nu vor
putea pieri niciodată, ci vor produce un seceriș asemenea lor pentru viața veșnică.
„Când este coaptă roada, pune îndată secera în ea, pentru că a venit secerișul.” Domnul Hristos
așteaptă cu o dorință nerăbdătoare manifestarea caracterului și a vieții Sale în biserica Sa. Când
caracterul lui Hristos va fi reprodus în mod desăvârșit în cei ce fac parte din poporul Său, El va veni
pentru a-i revendica drept copiii Săi.
Este privilegiul fiecărui creștin, nu numai să aștepte, ci și să grăbească venirea Domnului Isus
Hristos (2 Petru 3,12). Dacă toți cei care pretind că poartă Numele Său ar aduce roade spre slava Lui,
cât de rapid ar fi semănată sămânța Evangheliei în întreaga lume. Ultimul mare seceriș va avea loc
repede, iar Hristos va veni pentru a aduna grâul prețios.
 NEGHINA*
*

„Isus le-a pus înainte o altă pildă, și le-a zis: ’Împărăția cerurilor se aseamănă cu un om care a
semănat o sămânță bună în țarina lui. Dar, pe când dormeau oamenii, a venit vrăjmașul lui, a semănat
neghină între grâu și a plecat. Când au răsărit firele de grâu și au făcut rod, a ieșit la iveală și neghina’”
(Matei 13,24-26).
„Țarina”, a zis Isus, „este lumea”. Dar noi trebuie să înțelegem acest simbol ca reprezentând
biserica lui Hristos în lume. Parabola descrie o situație legată de Împărăția lui Dumnezeu și lucra-rea
Sa de mântuire a oamenilor. Această lucrare este îndeplinită prin intermediul bisericii. Este adevărat
că Duhul Sfânt acționează în întreaga lume, oriunde inima oamenilor este impresionată de
Evanghelie, dar locul în care trebuie să creștem și să aducem roade pentru grânarul lui Dumnezeu este
biserica.
„Cel ce seamănă sămânța bună, este Fiul omului… Sămânța bună sunt fiii Împărăției; neghina,
sunt fiii celui rău.” Sămânța bună îi reprezintă pe aceia care sunt născuți din Cuvântul [71] lui
Dumnezeu, din adevăr. Neghina reprezintă acea categorie de oameni care constituie rezultatul sau
întruchiparea greșelii, a principiilor false. „Vrăjmașul, care a semănat-o, este diavolul.” Nici
Dumnezeu și nici îngerii Săi nu au semănat vreodată o sămânță care produce neghină. Neghina este
semănată întotdeauna de Satana, vrăjmașul lui Dumnezeu și al omului.
În Orient, oamenii se răzbunau uneori, semănând în terenurile recent cultivate ale vrăjmașilor lor,
semințe care produceau plante dăunătoare, dar care, în perioada creșterii, se asemănau foarte mult cu
cerealele. Ele răsăreau împreună cu grâul, afectând recolta și provocându-i proprietarului necazuri și
pagube. Tot astfel, datorită vrăjmășiei împotriva lui Hristos, Satana răspândește semințele lui rele
printre semințele bune ale Împărăției. Apoi, Îi atribuie lui Hristos roadele acestor semințe rele. El
aduce în biserică oameni care, deși poartă Numele lui Hristos, au un caracter opus caracterului Său.
Acești nelegiuiți Îl dezonorează pe Dumnezeu, prezintă greșit lucrarea Sa de mântuire și pun în
pericol viața spirituală a credincioșilor.
Slujitorii Domnului Hristos sunt îndurerați când văd că în biserică se află atât credincioși
adevărați, cât și credincioși falși. Ei ar dori mult să întreprindă ceva pentru a curăța biserica.
Asemenea slujitorilor din parabolă, ei sunt gata să smulgă neghina. Dar Domnul Hristos le spune:
„Nu… ca nu cumva, smulgând neghina, să smulgeți și grâul împreună cu ea. Lăsați-le să crească
amândouă împreună până la seceriș” (Matei 13,29).
Domnul Hristos i-a învățat pe oameni cu claritate, că aceia care continuă să păcătuiască în mod
vizibil trebuie să fie separați de biserică, dar nu ne-a încredințat nouă lucrarea de a judeca motivațiile
și caracterul oamenilor. El cunoaște prea bine firea noastră și de aceea nu ne-a dat această sarcină.
Dacă am încerca să-i smulgem din biserică pe aceia despre care presupunem că sunt niște creștini falși,
putem fi siguri că am comite greșeli. Adesea, noi îi considerăm ca fiind niște cazuri fără speranță,
tocmai pe aceia pe care Domnul Hristos îi atrage la Sine. Dacă [72] ar trebui să tratăm aceste suflete în
conformitate cu judecata noastră nedesăvârșită, probabil că acest fapt ar duce la spulberarea ultimei
lor speranțe. Mulți care se consideră buni creștini vor fi găsiți în cele din urmă nevrednici. În cer se
vor afla mulți oameni despre care semenii lor au crezut că nu vor ajunge niciodată acolo. Omul judecă
după aparențe, dar Dumnezeu judecă inima. Neghina și grâul trebuie să crească împreună până la
seceriș; iar secerișul are loc la încheierea timpului de probă.

*
Capitol bazat pe textele din Matei 13,24-30.
 În cuvintele Mântuitorului se află și o altă lecție, o lecție a răbdării minunate și a iubirii pline de
duioșie. După cum rădăcinile neghinei sunt strâns împletite cu rădăcinile grâului, tot astfel membrii
falși ai bisericii se pot afla într-o relație apropiată cu ucenicii adevărați. Adevăratul caracter al acestor
așa-ziși credincioși nu este manifestat pe deplin. Dacă ei ar fi separați de biserică, ar putea fi
determinați să se poticnească și alții care, altfel, ar fi rămas statornici.
Învățătura acestei parabole ilustrează modul în care îi tratează Dumnezeu atât pe oameni, cât și pe
îngeri. Satana este un înșelător. Când a păcătuit în cer, nici chiar îngerii loiali lui Dumnezeu nu au
înțeles pe deplin caracterul lui. Acesta este motivul pentru care Dumnezeu nu l-a nimicit imediat.
Dacă Satana ar fi fost nimicit imediat, îngerii sfinți nu ar fi înțeles dreptatea și iubirea lui Dumnezeu.
Îndoiala cu privire la bunătatea lui Dumnezeu ar fi fost asemenea unei semințe rele, care ar fi adus
roadele amare ale păcatului și ale nenorocirii. Prin urmare, autorul răului a fost cruțat și lăsat să-și
manifeste caracterul în mod deplin. De-a lungul veacurilor, Dumnezeu a suportat durerea de a vedea
lucrările răului. Decât să îngăduie ca vreuna dintre ființele create de El să fie înșelată de declarațiile
mincinoase ale celui nelegiuit, mai degrabă a oferit darul nemăsurat al Jertfei de pe Gogota, deoarece
neghina nu poate fi smulsă, fără să existe pericolul de a smulge și grâul prețios o dată cu ea. Oare, nu
ar trebui să fim noi la fel de răbdători față de semenii noștri, așa cum este Domnul cerului și al
pământului față de Satana?
Lumea nu are nici un drept să se îndoiască de adevărul creștinismului, pe motiv că în biserică sunt
membri nevrednici. Nici creștinii nu trebuie să se descurajeze datorită acestor credincioși falși. Care a
fost situația din biserica timpurie? Anania și Safira s-au alăturat grupului ucenicilor. Simon Magul a
fost botezat. Dima, care l-a părăsit pe apostolul Pavel, a fost considerat un credincios. Iuda
Iscarioteanul a fost unul dintre cei doisprezece apostoli. Răscumpărătorul nu dorește să se piardă nici
măcar un singur suflet. Experiența Sa cu Iuda este relatată pentru a demonstra îndelunga Sa răbdare
față de firea umană nelegiuită. Iar Domnul ne îndeamnă să ne comportăm asemenea Lui cu fiecare
om. El a declarat că în biserică vor exista credincioși falși până la încheierea timpului. [74]
Unii oameni au încercat să smulgă neghina, fără a lua în considerare avertizarea Domnului
Hristos. Pentru a-i pedepsi pe cei despre care presupuneau că sunt niște răufăcători, biserica a recurs
la ajutorul autorității civile. Ca urmare a instigării din partea unor oameni care pretindeau că
acționează cu aprobarea lui Hristos, cei care credeau altfel decât spuneau doctrinele oficiale au fost
închiși, torturați și condamnați la moarte. Dar astfel de fapte sunt determinate de spiritul lui Satana,
nu de Spiritul lui Hristos. Aceasta este metoda specifică a lui Satana de a aduce lumea sub stăpânirea
lui. Printr-un asemenea mod de tratare a celor presupuși a fi eretici, biserica L-a reprezentat pe
Dumnezeu într-o manieră greșită.
Nu abținerea de a-i judeca și de a-i condamna pe alții constituie învățătura acestei parabole rostite
de Domnul Hristos, ci umilința și neîncrederea în sine. Nu din toate semințele semănate în ogor va
rodi grâu bun. Faptul că oamenii se află în biserică nu dovedește că sunt niște buni creștini.
Atâta timp cât tulpinile erau încă verzi, neghina se asemăna foarte mult cu grâul, dar când recolta a
ajuns la maturitate, plantele dăunătoare și fără valoare arătau complet diferit de grâul care se pleca sub
greutatea spicelor pline și coapte. O vreme, păcătoșii care lasă impresia de pioșenie se aseamănă cu
adevărații urmași ai lui Hristos, iar aparența de credincioșie este menită să-i înșele pe mulți. Dar la
secerișul lumii nu va mai fi nici o asemănare între cei buni și cei răi. Atunci, cei care s-au alăturat
bisericii, dar nu I s-au alăturat lui Hristos, vor ieși în evidență cu claritate.
Neghinei i se îngăduie să crească în mijlocul grâului, să beneficieze de toate avantajele soarelui și
ale ploii, dar în timpul secerișului „veți vedea din nou… deosebirea dintre cel neprihănit și cel rău,
dintre cel ce slujește lui Dumnezeu și cel ce nu-I slujește” (Maleahi 3,18). Hristos Însuși va hotărî cine
este vrednic să locuiască împreună cu familia cerului. El va judeca fiecare om după cuvintele și faptele
lui. Declarațiile nu au nici o valoare. Ceea ce decide destinul veșnic este caracterul omului. [75]
Mântuitorul nu indică un timp viitor când neghina va deveni grâu. Grâul și neghina cresc
împreună până la seceriș, până la sfârșitul istoriei lumii. Atunci, neghina va fi legată în snopi pentru a
fi arsă, iar grâul va fi adunat în grânarul lui Dumnezeu. „Atunci cei neprihăniți vor străluci ca soarele
în Împărăția Tatălui lor. Cine are urechi de auzit, să audă” (Matei 13,43). „Fiul omului va trimite pe
îngerii Săi, și ei vor smulge din Împărăția Lui toate lucrurile, care sunt pricină de păcătuire și pe cei ce
săvârșesc fărădelegea și-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților”
(Matei 13,41.42).
 „ASEMENEA UNUI GRĂUNTE DE MUȘTAR”* *

În mulțimea care asculta învățăturile Domnului Hristos, se aflau mulți farisei. Aceștia au observat
cu dispreț cât de puțini dintre ascultătorii Săi Îl recunoșteau ca Mesia și se întrebau în sinea lor, cum
ar fi putut acest Învățător modest să ridice națiunea lui Israel la statutul de împărăție universală. Fără
bogății, putere sau o poziție socială onorabilă, cum urma El să instaureze o împărăție nouă? Domnul
Hristos cunoștea gândurile lor și le-a răspuns:
„… Cu ce vom asemăna Împărăția lui Dumnezeu, sau prin ce pildă o vom înfățișa?” (Marcu 4,30).
Printre guvernele pământești nu exista nici o asemănare și nici un termen de comparație. Nici o
societate civilă nu Îi putea sluji drept simbol. El a zis: „Se aseamănă cu un grăunte de muștar, care,
când este semănat în pământ, este cea mai mică dintre toate semințele de pe pământ; dar, după ce a
fost semănat, crește și se face mai mare decât toate zarzavaturile, și face ramuri mari, așa că păsările
cerului își pot face cuiburi la umbra lui” (Marcu 4,31.32). [77]
Germenul din sămânță crește datorită principiului vieții pe care l-a implantat Dumnezeu în
interior. Dezvoltarea lui nu depinde de nici o putere omenească. Tot așa se întâmplă și cu Împărăția
Domnului Hristos. Ea este o nouă creațiune. Principiile ei de dezvoltare sunt opuse principiilor care
conduc împărățiile acestei lumi. Guvernele pământești își exercită dominația prin forță. Ele își mențin
stăpânirea prin războaie. Dar Întemeietorul acestei Împărății noi este Domnul Păcii. În profeție,
Duhul Sfânt a reprezentat împărățiile lumii prin simbolurile unor animale de pradă fioroase. Dar
Domnul Hristos este „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1,29). În planul Său de
guvernare nu există nici un fel de folosire a forței pentru a constrânge conștiința. Iudeii așteptau ca
Împărăția lui Dumnezeu să fie instaurată în același mod ca împărățiile lumii. Ei recurgeau la măsuri
exterioare de promovare și extindere a neprihănirii. Ei concepeau metode și planuri. Dar Domnul
Hristos implantează un principiu activ. El combate eroarea și păcatul prin implantarea adevărului și a
neprihănirii.
În timp ce Domnul Isus rostea această parabolă, în apropiere și în depărtare, puteau fi văzuți
arbuștii de muștar, care se înălțau deasupra ierbii și grâului, legănându-și ușor ramurile în bătaia
vântului. Păsările zburau din creangă în creangă, și cântecul lor se auzea din frunzișul bogat. Totuși
sămânța din care răsărea această plantă înaltă era una dintre semințele cele mai mici. La început,
răsărea un firicel firav, dar plin de vitalitate, care creștea, dezvoltându-se, până când ajungea la o
înălțime deosebită. Tot astfel, la început, Împărăția lui Hristos părea umilă și lipsită de semnificație. În
comparație cu împărățiile pământești, ea lăsa impresia că este cea mai neînsemnată. Domnitorii
acestei lumi ridiculizau faptul că Domnul Hristos Se declara Împărat. Cu toate acestea, adevărurile
puternice pe care le-a încredințat urmașilor Împărăției Evangheliei aveau în ele viață divină. Și cât de
rapidă a fost creșterea ei! Cât de răspândită a fost influența ei! Când a rostit această parabolă,
Împărăția cea nouă era reprezentată doar de câțiva oameni simpli din Galileea. [78]
Situația materială precară și numărul mic al acelor pescari simpli, care Îl urmau pe Domnul Isus,
erau prezentate din nou și din nou, ca argumente că oamenii nu trebuiau să se asocieze cu ei. Totuși
sămânța de muștar avea să crească și să-și întindă ramurile până departe, pretutindeni în lume.
Împărățiile pământești, a căror glorie umplea atunci inima oamenilor, urmau să piară, dar Împărăția
lui Hristos avea să reziste asemenea unui imperiu puternic și vast.

*
Capitol bazat pe textele din Matei 13,31.32; Marcu 4,30-32; Luca 13,18.19.
 Tot astfel, lucrarea harului în inimă este mică la început. Este rostit un cuvânt, sufletul este
străbătut de o rază de lumină, este exercitată o influență care reprezintă începutul unei noi vieți, și cine
își poate imagina rezultatele ei?
Experiența reprezentată în parabola seminței de muștar nu ilustrează doar dezvoltarea în ansamblu
a Împărăției lui Hristos, ci ea se repetă în fiecare stadiu al acestui proces. Dumnezeu are un adevăr
special și o lucrare specială pentru biserica Sa în fiecare generație. Adevărul care le este ascuns celor
învățați și înțelepți ai lumii acesteia le este descoperit unor oameni umili, care au o credință asemenea
unor copii. Adevărul cere renunțare la sine. El are de purtat bătălii și de câștigat biruințe. La început,
susținătorii lui sunt puțini. El este combătut și disprețuit de marii oameni ai lumii și de bisericile care
se conformează cu lumea. Priviți-l pe Ioan Botezătorul, cel care a pregătit venirea lui Hristos, stând
singur pentru a mustra mândria și formalismul națiunii iudaice. Priviți-i pe apostolii care au vestit
Evanghelia în Europa. Cât de necunoscută și de lipsită de șanse părea misiunea lui Pavel și a lui Sila,
niște meșteșugari care confecționau corturi, când, împreună cu tovarășii lor, s-au îmbarcat la Troa,
plecând în călătorie la Filipi. Priviți-l pe „bătrânul Pavel”, aflat în lanțuri și predicându-L pe Hristos în
palatul cezarilor. Priviți micile grupuri de sclavi și țărani luptând cu păgânismul Imperiului Roman.
Priviți-l pe Martin Luther rezistând împotriva acelei biserici puternice, care era capodopera
înțelepciunii lumii. Priviți-l apărând cu fermitate Cuvântul lui Dumnezeu în fața împăratului și a
papei, declarând: „Aici voi sta; nu pot face altfel. Așa să mă ajute Dumnezeu.” Priviți-l [79] pe John
Wesley predicându-L pe Hristos și neprihănirea Sa, în mijlocul formalismului, al senzualității și al
necredinței. Profund îndurerat de nenorocirile lumii păgâne, el pleda pentru privilegiul de a vesti solia
iubirii lui Hristos. Ascultați răspunsul clericilor de atunci: „Stai jos, tinere. Când Dumnezeu va dori
să-i convertească pe păgâni, o va face fără ajutorul tău sau al meu.”
Marii lideri ai gândirii religioase din această generație își exprimă laudele și înalță monumente în
cinstea celor care au sădit sămânța adevărului cu secole în urmă. Dar câți din zilele noastre nu se abat
de la această lucrare, călcând în picioare firele răsărite din aceeași sămânță? Străvechea declarație se
repetă: „Știm că Dumnezeu a vorbit lui Moise, dar acesta [Hristos reprezentat de solii trimiși de El] nu
știm de unde este” (Ioan 9,29). Așa cum s-a întâmplat în secolele anterioare, adevărurile speciale
pentru acest timp nu se află în posesia autorităților eclesiastice, ci la bărbații și femeile care nu se
consideră prea învățați sau prea înțelepți pentru a crede în Cuvântul lui Dumnezeu.
„De pildă, fraților, uitați-vă la voi care ați fost chemați: printre voi nu sunt mulți înțelepți în felul
lumii, nici mulți puternici, nici mulți de neam ales. Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii,
ca să facă de rușine pe cele înțelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de rușine pe
cele tari. Și Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii, și lucrurile disprețuite, ba încă lucrurile care
nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt” (1 Corinteni 1,26-28); „pentru ca credința voastră să fie
întemeiată nu pe înțelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 2,5).
În această ultimă generație, parabola seminței de muștar este pe punctul de a atinge o împlinire
răsunătoare și triumfală. Sămânța cea mică va deveni un copac. Ultima solie de avertizare și har
trebuie să ajungă la „orice neam, seminție, limbă și norod” (Apocalipsa 14,6-14), „ca să aleagă din
mijlocul lor un popor, care să-I poarte Numele” (Fapte 15,14). „Iar pământul va fi luminat de slava Sa”
(Apocalipsa 18,1).
 ALTE ÎNVĂȚĂTURI DIN SEMĂNAREA SEMINȚEI

Din semănarea seminței și creșterea plantei pot fi extrase învățături valoroase, atât pentru educația
din familie, cât și pentru aceea din cadrul școlii. Copiii și tinerii trebuie să învețe să recunoască
intervențiile divine în natură și să fie ajutați să poată beneficia, prin credință, de binecuvântările
nevăzute. Când ajung să înțeleagă lucrarea minunată a lui Dumnezeu de a împlini nevoile familiei Sale
mari și modul în care trebuie să colaboreze cu El, vor avea mai multă credință în Dumnezeu și vor
înțelege tot mai bine manifestarea puterii Sale în viața lor de zi cu zi.
Așa cum a creat pământul, Dumnezeu a creat și sămânța, prin cuvântul Său. Prin același cuvânt, i-a
dat puterea să crească și să se înmulțească. El a zis: ,,… Să dea pământul verdeață, iarbă cu sămânță,
pomi roditori, care să facă rod după soiul lor și care să aibă în ei sămânța lor pe pământ’. Și așa a fost.
… Dumnezeu a văzut că lucrul acesta era bun” (Geneza 1,11.12). Același cuvânt continuă și acum să
facă sămânța să crească. Fiecare [81] sămânță, care își trimite spre lumina soarelui firul ei verde,
vorbește despre puterea de a face minuni a cuvântului rostit, Cel care „zice, și se face; poruncește și ce
poruncește ia ființă” (Psalmii 33,9).
Domnul Hristos i-a învățat pe ucenicii Săi să se roage: „… Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-
o nouă astăzi” (Matei 6,11). Și arătând spre florile câmpului, El i-a asigurat: „… dacă astfel îmbracă
Dumnezeu iarba de pe câmp… nu vă va îmbrăca El pe voi, puțin credincioșilor?” (Matei 6,30).
Domnul Hristos lucrează fără încetare, răspunzând la această rugăciune și împlinind această asigurare.
O putere invizibilă acționează în mod neîncetat în slujba nevoilor omului, hrănindu-l și îmbrăcându-l.
Domnul folosește numeroase mijloace pentru a face ca sămânța care pare a fi aruncată să devină o
plantă vie. El asigură tot ce este necesar, în măsura cuvenită, pentru ca sămânța să aducă o recoltă
bogată. Iată cuvintele frumoase ale psalmistului:

Tu cercetezi pământul și-i dai belșug,

îl umpli de bogății,
și de râuri dumnezeiești, pline cu apă.
Tu le dai grâu,
pe care iată cum îl faci să rodească:
îi uzi brazdele,
îi sfărâmi bulgării,
îl moi cu ploaia,
și-i binecuvântezi răsadul.
Încununezi anul cu bunătățile Tale,
și pașii Tăi varsă belșugul.
(Psalmii 65,9-11)
__________

Lumea materială se află sub controlul lui Dumnezeu. Natura se supune legilor stabilite de El. Totul
exprimă și împlinește voința Creatorului. Norii și soarele, roua și ploaia, vântul și furtuna, toate se află
sub supravegherea lui Dumnezeu și se supun poruncilor Sale. Ascultând de Legea lui Dumnezeu, firul
de grâu străbate solul și iese la suprafață, „întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic”
(Marcu 4,28). Domnul [82] face să se desfășoare toate acestea la timpul cuvenit lor, deoarece nimic nu
se poate opune lucrării Sale. Și este oare posibil ca omul făcut după chipul lui Dumnezeu, înzestrat cu
darul rațiunii și al vorbirii, să fie singurul care nu apreciază binecuvântările Sale și nu respectă voința
Sa? Oare pot fi ființele raționale singurele ființe care provoacă tulburare și confuzie în lumea noastră?
__________

Tot ce contribuie la susținerea vieții omului evidențiază cooperarea efortului divin cu cel omenesc.
Dacă mâna omului nu își îndeplinește partea în semănarea seminței, nu poate exista nici un seceriș al
recoltei. Totuși fără mijloacele pe care le-a rânduit Dumnezeu, dăruind ploaia și soarele, roua și norii,
nu poate avea loc nici o creștere. Acest adevăr este valabil în orice fel de activitate, în fiecare domeniu
al cercetării și al științei. Tot astfel este și în privința lucrurilor spirituale, în formarea caracterului și în
fiecare ramură a activității creștine. Noi avem de făcut o parte, dar dacă puterea divină nu se unește cu
puterea noastră, toate eforturile pe care le depunem sunt zadarnice.
Ori de câte ori omul realizează ceva, indiferent dacă este în domeniul spiritual sau în cel material,
trecător, el trebuie să-și aducă aminte în permanență că tot ce face este rezultatul cooperării cu
Creatorul lui. Este deosebit de important să conștientizăm dependența noastră de Dumnezeu. Noi
avem o încredere prea mare în oameni și depindem prea mult de invențiile omenești. Dar ne încredem
prea puțin în puterea pe care Dumnezeu este gata să ne-o dea. „Căci noi suntem împreună-lucrători
cu Dumnezeu” (1 Corinteni 3,9). Partea pe care o îndeplinește omul este nemăsurabil de mică, dar
dacă se unește cu divinitatea lui Hristos, omul poate face totul prin puterea pe care o dăruiește
Dumnezeu.
__________

Dezvoltarea treptată a plantei din sămânță constituie o parabolă, care reprezintă educația copilului.
„Întâi un fir verde, apoi spic, după aceea grâu deplin în spic”. Această parabolă a fost rostită chiar de
[83] Creatorul seminței minuscule, care a înzestrat-o cu proprietăți vitale și a stabilit legile care îi
conduc creșterea. Viața Sa a fost o întruchipare deplină a adevărurilor reprezentate de parabolă. El a
respectat ordinea dezvoltării ilustrate de creșterea plantei, atât din punct de vedere fizic, cât și din
punct de vedere spiritual, și tot așa dorește să se dezvolte toți tinerii. Deși era Maiestatea cerului,
Împăratul slavei, când a venit în lume, Domnul S-a născut în Betleem, ca un copil neajutorat, aflat în
grija mamei Sale. În copilărie, El a vorbit și S-a comportat cu înțelepciunea unui copil. A fost
ascultător, Și-a respectat părinții și le-a împlinit dorințele, ajutându-i în măsura posibilităților Lui de
copil. Cu toate acestea, în fiecare stadiu al dezvoltării Sale, Domnul a fost desăvârșit, având bunătatea
naturală și simplă a unei vieți fără păcat. Despre copilăria Lui, raportul sfânt spune: „Iar Pruncul
creștea și se întărea; era plin de înțelepciune, și harul lui Dumnezeu era peste El”. „Și Isus creștea în
înțelepciune, în statură, și era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor” (Luca
2,40.52).
Aici este sugerată lucrarea părinților. Ținta lor trebuie să fie aceea de a educa înclinațiile copiilor,
astfel încât, în fiecare stadiu al vieții lor, să poată evidenția frumusețea naturală, caracteristică
perioadei de vârstă, dezvoltându-se normal, așa cum cresc plantele din grădină.
Cei mai atrăgători copii sunt cei care se comportă cu naturalețe și sinceritate. Nu este înțelept să le
acordați copiilor o atenție specială și să repetați în prezența lor afirmațiile inteligente pe care le fac. Nu
trebuie să le încurajați vanitatea, lăudându-le înfățișarea, cuvintele sau faptele. De asemenea, nu este
bine să-i îmbrăcați cu haine costisitoare și într-o manieră extravagantă. Aceasta le stimulează mândria
și stârnește invidie în inima prietenilor lor.
Cei mici ar trebui educați într-o simplitate copilărească. [84] Ei trebuie învățați să-și găsească
mulțumirea în împlinirea unor mici îndatoriri folositoare și în plăcerile și experiențele obișnuite
pentru vârsta lor. Copilăria se aseamănă cu firul verde din parabolă, iar firul verde își are frumusețea
lui aparte. Educarea copiilor nu trebuie intensificată în așa fel încât să ducă la o maturizare precoce,
dimpotrivă, ar trebui să păstreze cât mai mult posibil prospețimea și grația primilor ani.
Copiii mici pot avea o experiență creștină corespunzătoare vârstei lor. Dumnezeu nu așteaptă mai
mult din partea lor. Ei au nevoie de o educație în domeniul spiritual; iar părinții trebuie să le asigure
orice ocazie favorabilă pentru a-și forma un caracter asemănător caracterului lui Hristos.
__________
În legile lui Dumnezeu din natură, efectul urmează cauzei cu o certitudine care nu dă greș.
Secerișul va dovedi cum s-a îndeplinit semănatul. Agricultorul leneș este condamnat chiar de lucrarea
lui. Recolta va fi o mărturie împotriva lui. Tot așa este și în domeniul spiritual: credincioșia fiecărui
lucrător este evaluată prin rezultatele muncii sale. Recolta dezvăluie caracterul lucrării, arătând dacă a
fost atentă sau neglijentă. Astfel, soarta lucrătorului se hotărăște pentru veșnicie.
Fiecare sămânță produce o recoltă corespunzătoare felului ei. Tot așa se întâmplă și în viața
oamenilor. Toți trebuie să semănăm semințele compasiunii, ale simpatiei și ale iubirii, pentru că vom
culege ce am semănat. Fiecare trăsătură a egoismului, a iubirii și a înălțării de sine și fiecare act al
îngăduinței de sine vor produce o recoltă asemănătoare. Cel care trăiește pentru sine seamănă pentru
firea pământească și va obține din ea roadele degradării morale.
Dumnezeu nu nimicește pe nimeni. Oricine ajunge să fie distrus, de fapt se distruge singur. Toți cei
care își reprimă mustrările de conștiință seamănă semințele necredinței, iar acestea vor produce în
mod sigur o recoltă. Respingând [85] avertizările lui Dumnezeu, Faraonul din vechime a semănat
semințele încăpățânării și a secerat încăpățânarea. Dumnezeu nu l-a constrâns să fie necredincios.
Sămânța necredinței, pe care a semănat-o el însuși, a dat o recoltă de același fel. Prin urmare, el a
continuat să se împotrivească, până când și-a văzut țara devastată, trupul rece și neînsuflețit al
întâiului său născut și al tuturor întâilor născuți din casa lui și din fiecare familie a împărăției lui, până
când apele mării i-au înghițit caii, carele și armata. Istoria lui Faraon constituie o ilustrare
cutremurătoare a adevărului declarației din Scriptură, care spune: „… Ce seamănă omul, aceea va și
secera” (Galateni 6,7). Dacă oamenii ar înțelege doar acest lucru, ar fi atenți la ceea ce seamănă.
Semințele semănate produc o recoltă, și dacă recolta este semănată în continuare, secerișul va fi din
ce în ce mai mare. Această lege este valabilă și în relația noastră cu semenii. Fiecare faptă, fiecare
cuvânt este o sămânță care va aduce roade. Fiecare act de bunătate, de ascultare sau de renunțare la
sine se va reproduce în viața altora, iar prin ei, mai departe, în alte și alte vieți. Tot așa, fiecare act de
invidie, de răutate sau de dezbinare constituie o sămânță care va face ca „rădăcina de amărăciune” să
„dea lăstari” prin care „mulți să fie întinați de ea” (Evrei 12,15). Și cât de mare va fi numărul acestor
„mulți” oameni otrăviți. Prin urma-re, semănarea binelui și a răului aduce roade care se vor perpetua,
atât în prezent, cât și în veșnicie.

__________

Parabola despre semănarea seminței ne învață să fim generoși, atât în privința lucrurilor materiale,
trecătoare, cât și a celor spirituale. Domnul spune: „Ferice de voi, care semănați pretutindeni de-a
lungul apelor” (Isaia 32,20). „Să știți: cine seamănă puțin, puțin va secera; iar cine seamănă mult, mult
va secera” (2 Corinteni 9,6). A semăna de-a lungul apelor înseamnă a răspândi continuu darurile
primite de la Dumnezeu. Înseamnă a oferi orice ajutor ni se cere pentru cauza lui Dumnezeu sau
pentru împlinirea nevoilor omenirii. [86] Această dăruire nu va conduce la sărăcie. „Cine seamănă
mult, mult va secera.” Tot așa este și cu aceia care împart darurile lui Dumnezeu cu credincioșie.
Dăruindu-le altora, ei își sporesc propriile binecuvântări. „Dați, și vi se va da; ba încă, vi se va turna în
sân o măsură bună, îndesată, clătinată, care se va vărsa pe deasupra. Căci cu ce măsură veți măsura, cu
aceea vi se va măsura” (Luca 6,38).
În parabola despre semănat și secerat sunt cuprinse mult mai multe învățături. Pe măsură ce le
oferim altora binecuvântările materiale pe care ni le-a dat Dumnezeu, exprimarea iubirii și a simpatiei
noastre îi inspiră celui care le primește, mulțumire și recunoștință față de Dumnezeu. În acest fel, solul
inimii este pregătit pentru a primi semințele adevărului spiritual. Iar Acela care i-a încredințat
semănătorului sămânța va face ca aceasta să germineze și să aducă roade pentru viața veșnică.
__________
Prin aruncarea semințelor în pământ, Domnul Hristos ilustrează sacrificiul Său pentru mântuirea
noastră. El spune: „Ade-vărat, adevărat, vă spun, că, dacă grăuntele de grâu, care a căzut pe pământ,
nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă” (Ioan 12,24). Tot astfel, moartea
Domnului Hristos va aduce roadă pentru Împărăția lui Dumnezeu. În armonie cu legea care
guvernează regnul vegetal, moartea Sa va avea ca rezultat viața.
Toți colaboratorii Domnului Hristos, care doresc să aducă roade, mai întâi trebuie să cadă pe
pământ și să moară. Viața trebuie să fie aruncată în brazdele adânci ale nevoilor lumii. Iubirea de sine
și interesul egoist trebuie să dispară, pentru că legea sacrificiului de sine este legea conservării de sine.
Sămânța îngropată în pământ aduce roade care, la rândul lor, urmează a fi semănate. În felul acesta,
recolta se înmulțește. Agricultorul își asigură rezerva de grâu, aruncându-l. Tot astfel, în viața omului,
a [87] dărui înseamnă a trăi. Viața care va fi salvată este viața care s-a dedicat de bunăvoie în slujba lui
Dumnezeu și a omului. Cei care își sacrifică viața pentru cauza lui Hristos în lumea aceasta, o vor
câștiga pentru veșnicie.
__________

Sămânța moare pentru a răsări într-o viață nouă. Cu ajutorul acestei ilustrații învățăm despre
înviere. Toți cei care Îl iubesc pe Dumnezeu vor trăi din nou în Edenul ceresc. Despre trupul omului
pus în mormânt, unde se transformă în țărână, Dumnezeu a zis: „… Trupul este semănat în putrezire,
și învie în neputrezire; este semănat în ocară, și învie în slavă; este semănat în neputință, și învie în
putere” (1 Corinteni 15,42.43).
__________

Acestea sunt câteva dintre numeroasele lecții ale naturii, prezentate în parabola vie a semănătorului
și a seminței. Când se străduiesc să prezinte aceste lecții, părinții și profesorii trebuie să le asocieze cu
activitatea practică. Să-i pună pe copii să pregătească ei înșiși pământul și să semene sămânța. În timp
ce lucrează, părintele sau profesorul le poate vorbi despre grădina inimii și despre semințele bune sau
rele, care pot fi semănate în ea. Așa cum grădina trebuie pregătită pentru semănarea semințe-lor
obișnuite, tot astfel trebuie pregătită și inima pentru semințele adevărului. Când sămânța este
semănată în pământ, copiii pot fi învățați despre moartea Domnului Hristos, iar când răsare firul
verde, pot fi învățați despre adevărul învierii. În timp ce planta crește, învățăturile pot continua,
folosindu-se corespondența dintre procesul creșterii din lumea naturii și dezvoltarea spirituală.
Tinerii ar trebui educați printr-o metodă similară. Ei trebuie să învețe cum să cultive pământul. Ar
fi bine, dacă fiecare instituție de învățământ ar fi putut să dispună de terenuri pentru agricultură.
Astfel de terenuri ar trebui considerate ca fiind însăși sala de clasă a lui Dumnezeu. Lucrurile din
natură ar trebui privite ca [88] un manual de studiu, din care copiii Săi pot obține multe cunoștințe cu
privire la propria educație spirituală.
Prin activitatea de cultivare a pământului, de desțelenire și fertilizare a solului, pot fi învățate în
mod neîncetat o mulțime de lecții. Nimeni să nu creadă că o parcelă de teren sălbatic, nelucrat, va
aduce imediat o recoltă. Pentru semănarea seminței este necesară o lucrare de pregătire a solului, care
se realizează numai printr-o muncă atentă, serioasă și perseverentă. Tot așa este și în lucrarea
spirituală din inima omului. Cei care doresc să aibă rezultate în urma cultivării pământului trebuie să
lucreze, având Cuvântul lui Dumnezeu în inimă. Atunci, vor găsi brazdele inimii pregătite de
influența Duhul Sfânt care o sensibilizează și o supune. Dacă nu este pregătit și cultivat printr-o
muncă serioasă, pământul nu va aduce nici o recoltă. Tot astfel este și cu solul inimii. Înainte de a
aduce roade spre slava lui Dumnezeu, Duhul Său trebuie să lucreze asupra ei, să o disciplineze și să
înnobileze.
Bogățiile pământului nu pot fi obținute, dacă acesta este lucrat doar ocazional, în virtutea unui
impuls de moment. Pământul trebuie cultivat zi de zi, într-un mod atent și inteligent, și trebuie săpat
des și adânc, îndepărtând mereu mărăcinii care iau hrana semințelor bune. Așa se pregătesc pentru
seceriș cei care ară și seamănă pământul. Nimeni nu trebuie să stea inactiv în mijlocul câmpului,
privindu-și cu tristețe speranțele spulberate.
Cei care lucrează pământul, învățând lecțiile spirituale ale naturii, vor fi binecuvântați de
Dumnezeu. Când cultivă pământul, agricultorul cunoaște doar într-o mică măsură comorile care i se
vor dezvălui. Deși nu trebuie să disprețuiască învățăturile pe care le poate obține de la cei cu
experiență și din informațiile pe care le pot oferi oamenii învățați, totuși el trebuie să învețe din
propria experiență. Aceasta constituie o parte a educației lui. Cultiva-rea pământului se va dovedi o
școală în domeniul lucrurilor spirituale. [89]
Cel care face să răsară firul verde din sămânță, care îngrijește planta zi și noapte și îi dă putere să se
dezvolte, este chiar Creatorul nostru, Împăratul cerurilor. El exercită o grijă și un interes mult mai
mare față de copiii Săi. Semănătorul plantează semințele pentru a-și întreține viața pe pământ, dar
Semănătorul ceresc va planta în suflet acea sămânță care aduce roade pentru viața veșnică.
 ASEMENEA ALUATULUI* *

La Profetul din Galileea veneau mulți oameni educați și cu influență, care voiau să-L asculte. Unii
dintre ei priveau plini de curiozitate la mulțimea care se adunase în jurul lui Hristos, în timp ce îi
învăța pe oameni pe malul mării. Acolo erau reprezentate toate categoriile sociale: săraci, analfabeți,
cerșetori îmbrăcați în zdrențe, hoți ale căror chipuri purtau trăsăturile vinovăției, schilozi, victime ale
viciului, negustori și oameni fără ocupație. Bogați și săraci, oameni de rând și persoane din înalta
societate, toți căutau un loc în mulțimea aglomerată pentru a sta să asculte cuvintele lui Hristos. În
timp ce priveau auditoriul ciudat, oamenii educați se întrebau: Oare să fie Împărăția lui Dumnezeu
alcătuită dintr-un material ca acesta? Din nou, Mântuitorul le-a răspuns printr-o parabolă:
„… Împărăția cerurilor se aseamănă cu un aluat, pe care l-a luat o femeie și l-a pus în trei măsuri de
făină de grâu, până s-a dospit toată plămădeala” (Matei 13,33).
La iudei, aluatul era folosit uneori ca simbol al păcatului. Când venea timpul Paștelui, [96]
oamenilor li se cerea să arunce orice aluat din casele lor și să îndepărteze orice păcat din inima lor.
Domnul Hristos i-a avertizat pe ucenicii Săi: „Păziți-vă de aluatul Fariseilor, care este fățărnicia” (Luca
12,1). Iar apostolul Pavel vorbește despre „un aluat de răutate și viclenie” (1 Corinteni 5,8). Totuși, în
această parabolă, Mântuitorul folosește aluatul pentru a reprezenta Împărăția cerurilor. El ilustrează
puterea harului lui Dumnezeu de a asimila și de a transforma.
Nimeni nu este atât de rău și de degradat, nimeni nu este atât de decăzut, încât puterea harului lui
Dumnezeu să nu mai poată lucra pentru el. În toți cei care se vor supune Duhului Sfânt, va fi sădit un
nou principiu de viață. În ființa umană va fi refăcut chipul lui Dumnezeu, care a fost pierdut datorită
păcatului.
Dar omul nu se poate schimba singur, prin exercitarea voinței proprii. El nu deține nici o
capacitate de a realiza această transformare. Înainte ca plămădeala să suporte modificarea dorită,
trebuie să fie pus în ea aluatul – ceva care provine întru totul din exteriorul ei. Tot astfel, înainte de a fi
pregătit pentru Împărăția slavei, păcătosul trebuie să primească harul lui Dumnezeu. Nici toată
educația și cultura pe care le poate oferi lumea nu vor reuși să transforme un copil decăzut al
păcatului, într-un copil al cerului. Energia regeneratoare și înnoitoare trebuie să vină din partea lui
Dumnezeu. Schimbarea poate fi realizată doar prin Duhul Sfânt. [97] Toți cei care doresc să fie
mântuiți, indiferent dacă sunt bogați sau săraci, din clasa de jos sau din înalta societate, trebuie să se
supună acțiunii acestei puteri.
Atunci când este amestecat cu plămădeala, aluatul acționează din interiorul ei. Tot astfel, prin
înnoirea inimii, harul lui Dumnezeu lucrează în vederea transformării vieții. Doar o schimbare
exterioară nu este suficientă pentru a ne aduce în armonie cu Dumnezeu. Mulți încearcă să realizeze o
reformă a vieții, corectându-și un obicei rău sau altul, și speră ca în acest fel să devină creștini. Dar ei
încep de unde nu trebuie. Lucrarea noastră trebuie să înceapă mai întâi în inimă.
A face o mărturisire de credință și a avea adevărul în suflet reprezintă două lucruri diferite. Simpla
cunoaștere a adevărului nu este suficientă. Chiar dacă deținem cunoașterea adevărului, este posibil ca
tendința și conținutul gândurilor noastre să nu fie schimbate. Inima trebuie să fie convertită și sfințită.
Cel care încearcă să păzească poruncile lui Dumnezeu, fiind motivat doar de un simț al obligației –
pentru că i se cere să facă astfel – nu va cunoaște niciodată bucuria ascultării. El nu ascultă cu
adevărat. Când cineva consideră cerințele lui Dumnezeu ca fiind o povară, pentru că ele sunt în

*
Capitol bazat pe textele din Matei 13,33; Luca 13,20.21.
contradicție cu înclinațiile omenești, putem ști că viața lui nu este aceea a unui creștin veritabil.
Adevărata ascultare este rezultatul unui principiu care acționează din interior. Ea izvorăște din
dragostea de neprihănire, din iubirea față de Legea lui Dumnezeu. Esența întregii neprihăniri [98] este
loialitatea față de Mântuitorul nostru. Aceasta ne va determina să facem binele pentru că este bine –
pentru că facerea binelui Îi este plăcută lui Dumnezeu.
Marele adevăr al convertirii inimii de către Duhul Sfânt este prezentat în cuvintele adresate de
Domnul Hristos lui Nicodim: „… Adevărat, adevărat îți spun că, dacă un om nu se naște din nou, nu
poate vedea Împărăția lui Dumnezeu. … Ce este născut din carne, este carne, și ce este născut din
Duh, este duh. Nu te mira că ți-am zis: ’Trebuie să vă nașteți din nou. Vântul suflă încotro vrea, și-i
auzi vuietul; dar nu știi de unde vine, nici încotro merge. Tot așa este cu oricine este născut din
Duhul’” (Ioan 3,3.6-8).
Apostolul Pavel, inspirat de Duhul Sfânt, scria astfel: „Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare,
pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morți în greșelile noastre, ne-a adus la
viață împreună cu Hristos (prin har sunteți mântuiți). El ne-a înviat împreună, și ne-a pus să ședem
împreună în locurile cerești, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăție a
harului Său, în bunătatea Lui față de noi în Hristos Isus. Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință.
Și aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu” (Efeseni 2,4-8).
Aluatul ascuns în făină acționează nevăzut, pentru a face să dospească întreaga plămădeală. Tot
astfel, aluatul adevărului lucrează în mod tainic, liniștit, treptat și perseverent, pentru transformarea
sufletului. Înclinațiile firești sunt slăbite și învinse. În inimă sunt implantate gânduri noi, simțăminte
noi și motivații noi. [99]
Este stabilit un nou standard al caracterului – viața lui Hristos. Modul de gândire este schimbat,
capacitățile sunt readuse la viață și orientate într-o nouă direcție. Omul nu este dotat cu aptitudini noi,
dar aptitudinile pe care le deține sunt sfințite. Conștiința lui este deșteptată. Noi suntem înzestrați cu
trăsături de caracter care ne fac în stare să-I slujim lui Dumnezeu.
Adesea este pusă întrebarea: De ce există atât de mulți oameni care, deși pretind a crede în
Cuvântul lui Dumnezeu, nu dau dovadă de nici o reformă a vocabularului, a spiritului și a caracterului
lor? De ce există atât de mulți creștini care nu pot suporta să se opună cineva scopurilor și planurilor
lor, care manifestă un temperament nesfânt și ale căror cuvinte sunt aspre, arogante și pătimașe? În
viața lor se vede aceeași iubire de sine, aceeași necumpătare egoistă, același temperament și aceeași
vorbire pripită, ca în viața celor lumești. Ei manifestă aceeași mândrie și iritabilitate, aceeași delăsare
în voia înclinațiilor firești și aceeași perversitate a caracterului, ca și când adevărul le-ar fi total
necunoscut. Motivul este că acești creștini nu sunt convertiți. Ei nu au în inimă aluatul nevăzut al
adevărului. Acest aluat nu a avut nici o ocazie de a-și îndeplini lucrarea. Înclinațiile lor spre rău,
moștenite sau cultivate, nu au fost supuse [100] puterii transformatoare a adevărului. Viața lor
dezvăluie absența harului lui Hristos și neîncrederea în puterea Lui de a transforma caracterul.
„Astfel, credința vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos” (Romani 10,17).
Sfintele Scripturi au o mare putere de transformare a caracterului. Domnul Hristos S-a rugat:
„Sfințește-i prin adevărul Tău: Cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17,17). Dacă este studiat și împlinit,
Cuvântul lui Dumnezeu lucrează în inimă, învingând orice însușire nesfântă. Duhul Sfânt vine pentru
a ne convinge de păcat, iar credința care răsare în inimă acționează prin dragostea lui Hristos,
schimbând întreaga noastră ființă – trup, suflet și cuget – după modelul Său. Apoi, Dumnezeu ne
poate folosi în vederea îndeplinirii voinței Sale. Puterea care ne este dată acționează din interior,
determinându-ne să le vestim și altora adevărul care ne-a fost oferit nouă.
Adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu împlinesc marea nevoie reală a omului, și anume
convertirea sufletului prin credință. Marile principii nu trebuie considerate prea curate și prea sfinte
pentru a fi aplicate în viața de zi cu zi. Deși sunt adevăruri care se ridică până la înălțimea cerului și
cuprind veșnicia, totuși influența lor vitală trebuie întrețesută cu experiența umană. Ele [101] trebuie
să pătrundă în toate aspectele vieții, atât în lucrurile mari, cât și în cele mărunte.
Primit în inimă, aluatul adevărului va controla dorințele, va curăți gândurile și va face ca dispoziția
sufletească să fie plăcută. El va pune în mișcare toate însușirile minții și toate energiile sufletului. El va
dezvolta capacitatea de a simți și de a iubi.
Lumea privește la omul care este profund motivat de acest principiu, considerându-l o taină
inexplicabilă. Cei egoiști și iubitori de bani trăiesc numai pentru a-și asigura bogățiile, onorurile și
plăcerile acestei lumi. Ei pierd din vedere viața veșnică. Dar urmașul lui Hristos nu va fi absorbit de
nici unul dintre aceste lucruri. El va trudi pentru Hristos, renunțând la sine, ca să poată ajuta la marea
lucrare de salvare a sufletelor lipsite de Hristos și de speranță în lume. Lumea nu poate înțelege un
asemenea om, deoarece el trăiește în virtutea realităților veșnice. Dragostea pentru Hristos a venit în
inima lui, cu puterea ei vindecătoare și restauratoare. Această iubire predomină față de orice altă
motivație și îl înalță pe cel ce o deține deasupra influenței degradatoare a imoralității lumii.
Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să aibă un efect sfințitor asupra relațiilor noastre cu fiecare
membru al familiei omenești. Aluatul adevărului nu va da naștere unui spirit de rivalitate, ambiției sau
dorinței de a ocupa locul dintâi. Iubirea adevărată, de origine cerească, nu este instabilă și egoistă. Ea
nu depinde de laudele oamenilor. Inima celui care primește [102] harul lui Dumnezeu este întru totul
plină de dragoste față de Dumnezeu și față de aceia pentru care a murit Domnul Hristos. Eul său nu
luptă pentru a fi apreciat și recunoscut. Un asemenea credincios nu-i iubește pe semenii lui, doar
pentru că aceștia îl iubesc și îi împlinesc dorințele sau pentru că îi apreciază meritele, ci pentru că sunt
proprietatea răscumpărată a lui Hristos. Dacă motivele, cuvintele sau faptele lui sunt înțelese sau
interpretate greșit, el nu se supără, ci continuă să se comporte la fel. El este bun, atent și serios, are o
părere umilă despre sine, și totuși este plin de speranță, încrezându-se întotdeauna în mila și în
dragostea lui Dumnezeu.
Apostolul Petru ne îndeamnă: „Ci, după cum Cel ce v-a chemat este sfânt, fiți și voi sfinți în toată
purtarea voastră. Căci este scris: ’Fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt’” (1 Petru 1,15.16). Harul lui Hristos
trebuie să exercite controlul asupra temperamentului și asupra modului nostru de a vorbi. Lucrarea lui
va fi observată în comportamentul politicos și atent al fraților și în cuvintele amabile și încurajatoare
pe care și le adresează unii altora. Îngerul Domnului este prezent în căminul lor. Viața lor răspândește
un parfum plăcut, care se înalță la Dumnezeu asemenea unei jertfe sfinte de tămâie. Dragostea lor se
manifestă prin bunătate, amabilitate, îngăduință și îndelungă răbdare.
Înfățișarea lor este schimbată. Prezența Domnului Hristos în inimă radiază pe fața celor care Îl
iubesc și păzesc poruncile Sale. Adevărul este înscris pe chipul lor. Pacea plăcută a cerului este
dezvăluită în atitudinea lor. În comportamentul lor se exprimă o politețe și o amabilitate naturală, care
reprezintă mai mult decât o iubire omenească.
Aluatul adevărului realizează o schimbare totală a omului. Cel vulgar devine decent, cel aspru
devine blând, cel egoist devine generos. Sângele Mielului spală orice pată morală din caracterul
păcătosului. Prin puterea lui dătătoare de viață, întreaga ființă, cu sufletul, cugetul și toate însușirile ei,
este adusă în armonie cu viața divină. Natura umană devine părtașă a divinității. Domnul Hristos este
onorat prin excelența și desăvârșirea caracterului. Iar când se realizează aceste schimbări, îngerii
izbucnesc în cântece minunate, iar Dumnezeu și Domnul Hristos se bucură de cei schimbați și
modelați după chipul divin.
 COMOARA ASCUNSĂ*
*

„Împărăția cerurilor se mai aseamănă cu o comoară ascunsă într-o țarină. Omul care o găsește, o
ascunde; și, de bucuria ei, se duce și vinde tot ce are, și cumpără țarina aceea” (Matei 13,44).
În antichitate era ceva obișnuit ca oamenii să-și ascundă comorile în pământ. Atacurile și jafurile
erau frecvente. Și ori de câte ori avea loc o schimbare a puterii conducătoare, cei care dețineau averi
mari erau pasibili de a fi supuși unor impozite grele. Mai mult de atât, țara se afla în permanență în
pericolul de a fi invadată de armate jefuitoare. Prin urmare, cei bogați făceau tot ce le era cu putință
să-și păstreze averile, ascunzându-le, iar pământul era considerat o ascunzătoare sigură. Adesea însă,
locul ascunzătorii era uitat. Proprietarul fie deceda, fie ajungea în închisoare sau în exil și se despărțea
de comoara lui, iar bogăția pe care se străduise să o păstreze cu mari eforturi rămânea la discreția
fericitului care avea șansa de a o găsi. În zilele Domnului Hristos, nu era un fapt neobișnuit să se
descopere monede vechi sau bijuterii de aur și argint, ascunse în locuri părăsite.
Un om a închiriat un teren pentru a-l cultiva și, în timp ce ara pământul, plugul a scos la iveală o
comoară îngropată. Dezgropând comoara, [104] omul a văzut ce bogăție ajunsese în posesia lui. A
așezat aurul la loc, în ascunzătoare, s-a întors acasă și a vândut tot ce avea, ca să cumpere terenul în
care se afla comoara. Familia și vecinii lui considerau că se comportă ca unul care își pierduse
discernământul. Ei nu vedeau nici o valoare în acea bucată de pământ necultivat. Dar omul știa ce face
și, după ce a obținut titlul de proprietate asupra terenului, a început să caute peste tot, pentru a găsi
comoara.
Această parabolă ilustrează valoarea comorii cerești și efortul care ar trebui făcut pentru a o obține.
Cel care găsise comoara în țarină a fost gata să renunțe la tot ce avea, gata să depună o muncă
neobosită pentru a intra în posesia bogățiilor ascunse. Tot așa, acela care descoperă comoara cerească
va considera că nici un efort nu este prea mare și nici un sacrificiu nu este prea costisitor, pentru a
dobândi comorile adevărului.
În parabola despre comoara ascunsă sunt reprezentate Sfintele Scripturi. Comoara este Evanghelia.
Nici chiar pământul nu este atât de brăzdat de filoane de aur și așa de plin de lucruri prețioase, cum
este Cuvântul lui Dumnezeu.

Cât de ascunsă este comoara?

Despre comorile Evangheliei se spune că sunt ascunse. Cei care se consideră înțelepți, cei care se
îngâmfă cu învățătura filozofiei deșarte, nu percep frumusețea, puterea și taina Planului de Mântuire.
Mulți au ochi, dar nu văd, au urechi, dar nu aud, sunt înzestrați cu inteligență, dar nu discern comoara
ascunsă.
Un om poate păși peste locul unde este ascunsă o comoară. Copleșit de griji și de nevoi, el se poate
așeza să se odihnească sub un copac, fără să știe că la rădăcinile acestuia sunt ascunse bogății. [105]
Aceasta era situația iudeilor. Poporului evreu îi fusese încredințat adevărul, asemenea unei comori de
aur. Sistemul religios iudaic purta semnătura Cerului, deoarece fusese instituit de Însuși Domnul
Hristos. Marile adevăruri ale mântuirii erau învăluite în tipuri și simboluri. Totuși, când a venit
Domnul Hristos, iudeii nu L-au recunoscut ca fiind Acela spre care arătau toate simbolurile. Ei aveau
Cuvântul lui Dumnezeu în mână, dar tradițiile transmise din generație în generație și interpretările
omenești ale Sfintelor Scripturi le ascunseseră adevărul așa cum era el în Isus.

*
Capitol bazat pe textul din Matei 13,44.
 Dumnezeu nu le ascunde oamenilor adevărul. Ei sunt cei care îl fac să fie de neînțeles, prin
atitudinea lor. Domnul Hristos le-a oferit iudeilor nenumărate dovezi ale faptului că El era Mesia, dar
învățătura Sa le cerea o schimbare hotărâtă a vieții. Ei au înțeles că, dacă Îl acceptă pe Hristos, trebuie
să renunțe la maximele și tradițiile lor îndrăgite și la practicile lor egoiste și nesfinte. Acceptarea unui
adevăr veșnic și neschimbător le cerea un sacrificiu. Prin urmare, ei nu erau dispuși să recunoască
dovada cea mai convingătoare pe care a putut să le-o dea Dumnezeu, pentru a-i face să creadă în
Domnul Hristos. Deși pretindeau a crede în Scripturile Vechiului Testament, totuși iudeii au refuzat
să accepte mărturia conținută în ele cu privire la viața și caracterul Domnului Hristos. Lor le era teamă
să se lase convinși, ca nu cumva să fie convertiți și constrânși să renunțe la părerile lor preconcepute.
Comoara Evangheliei, Acela care era Calea, Adevărul și Viața, se afla în mijlocul lor, dar ei au respins
cel mai mare Dar cu care îi putea binecuvânta Cerul.
„Totuși, chiar dintre fruntași, mulți au crezut în El; dar de frica Fariseilor nu-L mărturiseau [106]
pe față, ca să nu fie dați afară din sinagogă” (Ioan 12,42). Ei erau convinși că Isus este Fiul lui
Dumnezeu, dar nu își mărturiseau credința în El, deoarece acest fapt nu era în armonie cu dorințele
lor egoiste. Ei nu au avut acea credință care ar fi putut să le asigure comoara cerească. Ei căutau o
comoară pământească.
Tot astfel, în zilele noastre, unii oameni caută cu nerăbdare comorile pământești. Mintea lor este
plină de gânduri ambițioase și egoiste. În dorința de a câștiga bogății lumești, onoare sau putere, ei
așază maximele, tradițiile și cerințele omenești mai presus de cerințele lui Dumnezeu. Comorile
Cuvântului Său sunt ascunse de ei.
„Dar omul firesc nu primește lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie; și
nici nu le poate înțelege, pentru că trebuie judecate duhovnicește” (1 Corinteni 2,14).
„Și dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei ce sunt pe calea pierzării, a
căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina
Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu” (2 Corinteni 4,3.4).

Valoarea comorii

Mântuitorul a văzut că oamenii erau absorbiți de obținerea câștigurilor pământești și pierdeau din
vedere realitățile veșnice. El S-a hotărât să corecteze această greșeală. Domnul a căutat să pună capăt
influenței fascinante care le paraliza sufletul. Ridicându-Și glasul, a întrebat: „Și ce ar folosi unui om să
câștige toată lumea, dacă și-ar pierde sufletul? Sau, ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?”
(Matei 16,26). El prezenta omenirii căzute o lume mai înaltă și mai nobilă, pe care oamenii o
pierduseră din vedere, pentru ca ei să poată contempla realitățile veșnice. El i-a condus la tezaurul
Celui Infinit, plin de slava de nedescris a lui Dumnezeu, și le-a arătat comoara care se afla acolo. [107]
Valoarea acestei comori este mai presus de valoarea aurului sau a argintului. Bogățiile din minele
pământului nu se pot compara cu ea.

Adâncul zice: „Nu este în mine”,

și marea zice: „Nu este la mine”;
Ea nu se dă în schimbul aurului curat,
nu se cumpără cântărindu-se cu argint;
nu se cântărește pe aurul din Ofir,
nici pe onixul cel scump, nici pe safir.
Nu se poate asemăna cu aurul,
 nici cu diamantul,
nu se poate schimba cu un vas de aur ales.
Mărgeanul și cristalul
nu sunt nimic pe lângă ea:
înțelepciunea prețuiește mai mult
decât mărgăritarele. (Iov 28,14-18)

Aceasta este comoara care se află în Sfintele Scripturi. Biblia este marele manual de învățătură al lui
Dumnezeu, marele Său mijloc de educație. În Biblie este cuprinsă temelia adevăratei științe. Fiecare
domeniu al cunoașterii poate fi descoperit prin cercetarea Cuvântului lui Dumnezeu. Iar mai presus
de orice altceva, Biblia conține știința tuturor științelor, știința mântuirii. Ea este mina bogățiilor
nepătrunse ale lui Hristos.
Adevărata educație se obține prin studierea și împlinirea Cuvântului lui Dumnezeu. Dar când
Cuvântul Său este lăsat la o parte în favoarea unor cărți care nu conduc la Dumnezeu și la Împărăția
cerurilor, educația religioasă dobândită prin ele este falsă.
În natură există adevăruri minunate. Pământul, marea și cerul sunt pline de adevăr. Ele sunt
profesorii noștri. Natura dă glas învățăturilor înțelepciunii cerești și adevărului veșnic. Dar omul căzut
în păcat nu le va înțelege. Păcatul i-a întunecat capacitatea de înțelegere și omul nu va putea interpreta
natura, fără să o așeze mai presus de Dumnezeu. Învățăturile corecte nu pot impresiona mintea celor
care resping Cuvântul lui Dumnezeu. Ei denaturează înțelesul lecțiilor naturii, în așa fel încât aceasta
le abate mintea de la Creator.
Pentru mulți, înțelepciunea omenească este considerată a fi mai înaltă decât înțelepciunea
Învățătorului divin, iar Biblia, [108] manualul de învățătură al lui Dumnezeu, este privită ca fiind
demodată, lipsită de originalitate și relevanță și neinteresantă. Dar cei care au fost înviorați de Duhul
Sfânt nu o privesc astfel. Ei văd comoara neprețuită și sunt dispuși să vândă totul pentru a cumpăra
pământul care o conține. În locul cărților care conțin ipotezele unor autori renumiți, ei aleg Cuvântul
Aceluia care este cel mai mare Autor și Învățător pe care L-a cunoscut lumea vreodată, Acela care Și-a
dat viața pentru noi, pentru ca, prin El, să putem avea viață veșnică.

Consecințele neglijării comorii adevărate

Satana influențează mintea oamenilor, determinându-i să creadă că, despărțiți de Dumnezeu, pot
dobândi o cunoaștere minunată. Folosindu-se de raționamente înșelătoare, el i-a făcut pe Adam și Eva
să se îndoiască de Cuvântul lui Dumnezeu și să așeze în locul acestuia o teorie care conducea la
neascultare. În zilele noastre, argumentele lui false au același efect pe care l-au avut și în Eden.
Profesorii care amestecă părerile unor autori necredincioși cu educația pe care o oferă, sădesc în
mintea tinerilor idei care vor conduce la neîncredere în Dumnezeu și la încălcarea Legii Sale.
Asemenea învățători nu-și dau seama ce fac. Ei nu înțeleg suficient care va fi rezultatul lucrării lor.
Un cercetător poate parcurge toate nivelurile de învățământ din școlile și colegiile zilelor noastre.
Își poate dedica toate capacitățile pentru a acumula cunoștințe. Dar, dacă nu Îl cunoaște pe
Dumnezeu, dacă nu respectă legile care îi conduc ființa, se va distruge singur. Prin obiceiuri greșite, el
își pierde sentimentul valorii personale și capacitatea stăpânirii de sine. El nu poate judeca în mod
corect tocmai acele probleme care reprezintă interesul lui cel mai înalt. Este neglijent și lipsit de
rațiune în modul de a se comporta față de trupul și mintea sa. Datorită obiceiurilor lui greșite, un
astfel de om ajunge o epavă. El nu poate fi fericit, pentru că, prin neglijarea principiilor sănătoase și
curate, ajunge robul unor obiceiuri care îi alungă pacea. Ca urmare, anii costisitori și obositori de
studiu [109] sunt pierduți, iar el constată că s-a distrus singur. El și-a folosit greșit puterile fizice și
mintale, iar templul trupului său zace în ruină. El este distrus atât pentru viața aceasta, cât și pentru
viața veșnică. A crezut că prin dobândirea unor cunoștințe pământești va câștiga bogății, dar, ignorând
Biblia, a sacrificat tocmai acea comoară care este mai prețioasă decât orice altceva.

În căutarea comorii
Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie obiectul nostru de studiu. Trebuie să-i educăm pe copiii
noștri, în așa fel încât să-și însușească adevărurile cuprinse în el. Cuvântul lui Dumnezeu este o
comoară inepuizabilă, dar oamenii nu reușesc să descopere această comoară, deoarece nu o caută,
până când ajung în posesia ei. Foarte mulți se mulțumesc doar cu presupuneri cu privire la adevăr. Ei
se mulțumesc cu o lucrare superficială, considerând că știu tot ce este esențial. Ei acceptă [110]
declarațiile altora, fără să verifice dacă sunt adevărate, deoarece sunt prea leneși pentru a se angaja
personal în lucrarea de cercetare atentă și stăruitoare, reprezentată în parabolă prin căutarea comorii
ascunse. Cu toate acestea, născocirile oamenilor nu numai că nu sunt demne de încredere, dar sunt și
periculoase, deoarece îl așază pe om în locul în care ar trebui să fie Dumnezeu. Ei pun spusele
oamenilor, acolo unde ar trebui să fie doar: „Așa zice Domnul”.
Domnul Hristos este adevărul. Cuvintele Sale constituie adevărul, iar ele au o semnificație mai
adâncă decât se pare la prima vedere. Toate declarațiile lui Hristos au o valoare ce trece dincolo
simplitatea lor aparentă. Cei a căror minte este înviorată de Duhul Sfânt vor înțelege valoarea acestor
cuvinte. Ei vor discerne nestematele prețioase ale adevărului, deși acestea pot fi niște comori ascunse.
Teoriile și speculațiile omenești nu vor conduce niciodată la înțelegerea Cuvântului lui Dumnezeu.
Cei care cred că înțeleg filozofia, consideră că explicațiile lor sunt necesare pentru a desluși comorile
cunoașterii și pentru a împiedica pătrunderea ereziilor în biserică. Dar tocmai aceste explicații au adus
în biserică teorii false și erezii. Oamenii au depus eforturi disperate pentru a explica pasaje biblice pe
care le considerau a fi mai greu de înțeles, dar prea adesea, eforturile lor nu au făcut decât să întunece
chiar lucrurile pe care încercau să le clarifice.
Preoții și fariseii gândeau că, așezând interpretările proprii mai presus de Cuvântul lui Dumnezeu,
realizează lucruri mari ca învățători, dar Domnul Hristos le-a spus: „… ’Oare nu vă rătăciți voi, din
pricină că nu pricepeți nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu?’” (Marcu 12,24). El i-a învinovățit
de faptul că prezentau „învățături care nu sunt decât niște porunci omenești” (Marcu 7,7). Deși erau
învățătorii scrierilor sfinte ale lui Dumnezeu și ar fi fost de așteptat să înțeleagă Cuvântul Său, ei nu îl
împlineau. Satana îi orbise, așa încât să nu vadă adevărata importanță a Cuvântului.
Mulți oameni din zilele noastre procedează la fel. Multe biserici se fac vinovate de acest păcat.
Există un mare pericol ca așa-zișii înțelepți ai timpului nostru să repete experiența [111] învățătorilor
iudei. Ei interpretează greșit Cuvântul lui Dumnezeu și datorită concepțiilor lor greșite cu privire la
adevărul divin, mintea oamenilor este încurcată și învăluită în întuneric.
Sfintele Scripturi nu trebuie citite în lumina plăpândă a tradițiilor și a speculațiilor omenești. A
explica Scripturile cu ajutorul tradițiilor sau a imaginației omenești este ca și cum ai încerca să
luminezi soarele cu o făclie. Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu nu are nevoie de pâlpâirea torțelor de pe
pământ, pentru a face ca slava lui să fie vizibilă. Scriptura însăși este lumina – dezvăluirea slavei lui
Dumnezeu –, iar alături de ea, orice altă lumină pălește.
Totuși pentru a înțelege Scriptura este nevoie de un studiu serios și de o cercetare atentă.
Înțelegerea clară și precisă a adevărului nu va fi niciodată răsplata nepăsării și a superficialității. Nici o
binecuvântare pământească nu poate fi obținută fără eforturi stăruitoare, răbdare și perseverență.
Dacă doresc să aibă succes în domeniul afacerilor, oamenii trebuie să acționeze cu o voință hotărâtă și
să aștepte rezultatele cu credință. Nici în domeniul spiritual nu ne putem aștepta să dobândim
cunoștințe, fără să depunem o muncă serioasă. Cei care doresc să descopere comorile adevărului
trebuie să le caute asemenea unui miner care sapă adânc pentru a găsi comoara ascunsă în pământ. O
lucrare superficială și neatentă, făcută cu jumătate de inimă, nu va avea rezultate. Atât pentru tineri,
cât și pentru cei în vârstă, este esențial nu doar să lectureze Cuvântul lui Dumnezeu, ci să-l studieze
stăruitor, cu o dedicare totală, rugându-se și căutând adevărul ca pe o comoară ascunsă. Cei care vor
face așa vor fi răsplătiți, pentru că Domnul Hristos va înviora capacitatea lor de înțelegere.
Mântuirea noastră depinde de cunoașterea adevărului cuprins în Sfintele Scripturi. Este voința lui
Dumnezeu ca noi să avem acest adevăr. Cercetați, oh, cercetați Biblia cea prețioasă, cu inimi flămânde
după neprihănire! Explorați Cuvântul lui Dumnezeu, așa cum minerul explorează pământul, ca să
descopere filoanele de aur. Nu renunțați niciodată la cercetare, până când nu sunteți siguri cu privire
la relația voastră cu Dumnezeu și cu privire la voința Sa pentru voi. Domnul Hristos declară: „Și ori ce
veți cere în Numele Meu, voi face, pentru ca Tatăl să fie proslăvit în Fiul. Dacă veți cere ceva în
Numele Meu, voi face” (Ioan 14,13.14). [112]
Oamenii talentați și evlavioși reușesc să surprindă unele aspecte ale realităților veșnice, dar adesea
dau greș în a le înțelege, pentru că lucrurile văzute eclipsează slava celor nevăzute. Acela care dorește
să aibă succes în căutarea comorii ascunse trebuie să urmărească atingerea unor idealuri mai înalte
decât lucrurile acestei lumi. Sentimentele lui și toate capacitățile lui trebuie consacrate în vederea
cercetării.
Neascultarea a închis poarta spre o cantitate enormă de cunoștințe, care ar fi putut fi dobândite din
Scripturi. A înțelege Scripturile înseamnă a asculta de poruncile lui Dumnezeu. Scripturile nu trebuie
adaptate pentru a corespunde prejudecății și suspiciunii oamenilor. Ele pot fi înțelese doar de aceia
care caută cu umilință să cunoască adevărul cu scopul de a-l respecta.
Tu întrebi: Ce trebuie să fac pentru a fi mântuit? Trebuie să lași la porțile cunoașterii, toate părerile
preconcepute și toate ideile tale moștenite sau cultivate. Dacă vei cerceta Scripturile pentru a-ți
justifica părerile proprii, nu vei descoperi niciodată adevărul. Cercetează cu scopul de a învăța ce
spune Domnul. Dacă, în timp ce studiezi, ajungi la convingerea că opiniile tale preferate nu sunt în
armonie cu adevărul, nu denatura adevărul în așa fel încât să se potrivească părerilor tale, ci acceptă
lumina care îți este dată. Deschide-ți mintea și inima, ca să poți contempla lucrurile minunate ale
Cuvântului lui Dumnezeu.
Pentru a crede în Domnul Hristos ca Mântuitor al lumii este nevoie de aprecierea unui intelect
luminat, condus de o inimă capabilă să discearnă și să prețuiască valoarea comorii cerești. Această
credință nu poate fi separată de pocăință și de transformarea caracterului. A avea credință înseamnă a
găsi și a accepta comoara Evangheliei, cu toate obligațiile pe care le impune aceasta.
„Drept răspuns, Isus i-a zis: ’Adevărat, adevărat îți spun că, dacă un om nu se naște din nou, nu
poate vedea Împărăția lui Dumnezeu’” (Ioan 3,3). Omul își poate imagina cum este comoara aceasta și
poate face presupuneri cu privire la ea, dar nu o poate vedea decât cu ochii credinței. Domnul Hristos
[113] Și-a dat viața pentru a ne asigura această comoară neprețuită, dar fără o înnoire a inimii, prin
credința în sângele Său, nu există nici o iertare de păcat, nici o comoară pentru sufletul muritor.
Pentru a discerne adevărul aflat în Cuvântul lui Dumnezeu, avem nevoie de iluminarea Duhului
Sfânt. Lucrurile frumoase din natură nu pot fi văzute, până când soarele nu le inundă cu lumina sa,
alungând întunericul. Tot astfel, comorile din Cuvântul lui Dumnezeu nu sunt înțelese și prețuite,
până când nu sunt dezvăluite de razele strălucitoare ale Soarelui Neprihănirii.
Duhul Sfânt, trimis din cer prin bunăvoința Iubirii infinite, îi descoperă lucrurile lui Dumnezeu
fiecărui suflet care are o credință deplină în Domnul Hristos. Prin puterea Sa, adevărurile vitale de
care depinde mântuirea noastră sunt întipărite în minte, iar calea vieții este prezentată atât de simplu
și clar, încât nimeni nu se poate rătăci pe ea. Când studiem Sfintele Scripturi, trebuie să ne rugăm ca
lumina Duhului Sfânt al lui Dumnezeu să strălucească asupra Cuvântului, ca să putem vedea și să
putem prețui comorile lui.

Răsplata căutării
Nimeni să nu creadă că nu mai are nimic de învățat. Profunzimea minții omenești poate fi
măsurată, operele scriitorilor pot fi cunoscute pe deplin, dar nici chiar cel mai înalt, cel mai profund și
cel mai vast avânt al imaginației omenești nu Îl poate descoperi pe Dumnezeu. Dincolo de tot ce
putem noi înțelege, există o infinitate. Noi am văzut doar o sclipire a slavei divine, a infinitei
cunoștințe și a înțelepciunii, ne-am ocupat doar de ceea ce se află la suprafața minei, dar minereul
bogat în aur se află în adâncuri, așteptând să-l răsplătească pe acela care îl va căuta. Dacă pătrundem
tot mai adânc în mină, rezultatul va fi descoperirea unei comori prețioase. Printr-o credință adevărată,
omul își va însuși cunoștința divină. [114]
Nimeni nu poate cerceta Sfintele Scripturi în spiritul lui Hristos, fără a fi răsplătit. Când este dispus
să se lase învățat ca un copilaș și se supune întru totul lui Dumnezeu, omul descoperă adevărul în
Cuvântul Său. Dacă ar fi ascultători, oamenii ar înțelege planul guvernării lui Dumnezeu. Împărăția
cerurilor și-ar deschide tezaurele harului și ale slavei pentru a fi cercetate. Ființele omenești ar fi întru
totul diferite de ceea ce sunt acum, deoarece explorarea comorilor adevărului le înnobilează. Taina
mântuirii, întruparea Domnului Hristos și jertfa Sa ispășitoare nu ar fi doar niște idei vagi în mintea
noastră, așa cum sunt în prezent. Nu numai că am înțelege mai bine aceste subiecte, dar le-am prețui
mai mult.
În rugăciunea adresată Tatălui, Domnul Hristos i-a dat lumii o lecție care ar trebui întipărită în
mintea și în sufletul oamenilor. „Și viața veșnică este aceasta”, a zis El, „să Te cunoască pe Tine,
singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17,3). Aceasta este
adevărata educație. Ea conferă putere. Cunoașterea din experiență a lui Dumnezeu și a Domnului Isus
Hristos, pe care L-a trimis El, transformă omul după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Ea îi conferă
capacitatea stăpânirii de sine, aducând orice impuls și orice patimă a firii lui decăzute sub controlul
însușirilor superioare ale minții. Ea îl face un fiu al lui Dumnezeu și un moștenitor al cerului. Îl aduce
în comuniune cu înțelepciunea Celui Infinit și îi descoperă comorile universului.
Aceasta este cunoașterea care se obține prin cercetarea Cuvântului lui Dumnezeu. Iar comoara
aceasta poate fi găsită de fiecare suflet care va sacrifica totul pentru a o avea.
„Dacă vei cere înțelepciune, și dacă te vei ruga pentru pricepere, dacă o vei căuta ca argintul, și vei
umbla după ea ca după o comoară, atunci vei înțelege frica de Domnul și vei găsi cunoștința lui
Dumnezeu” (Proverbe 2,3-5).
 MĂRGĂRITARUL DE MARE PREȚ*
*

Mântuitorul nostru a comparat binecuvântarea iubirii răscumpărătoare cu un mărgăritar de mare

preț. El Și-a ilustrat învățătura printr-o parabolă despre un negustor „care caută mărgăritare frumoase.
Și, când găsește un mărgăritar de mare preț, se duce de vinde tot ce are, și-l cumpără” (Matei 13,45-
46). Mărgăritarul de mare preț este Însuși Domnul Hristos. În El se află toată slava Tatălui, plinătatea
Dumnezeirii. El este strălucirea slavei Tatălui și expresia chipului Persoanei Sale. În caracterul Său
sunt manifestate atributele lui Dumnezeu. Lumina Sa strălucește pe fiecare pagină a Sfintelor
Scripturi. Neprihănirea Domnului Hristos, asemenea unui mărgăritar veritabil și pur, nu are nici un
defect, nici o pată. Nici o lucrare omenească nu poate contribui la îmbunătățirea marelui și prețiosului
dar al lui Dumnezeu. El este desăvârșit. În Domnul Hristos sunt „ascunse toate comorile înțelepciunii
și ale științei” (Coloseni 2,3). „El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înțelepciune, neprihănire,
sfințire și răscumpărare” (1 Corinteni 1,30). Tot ce poate împlini nevoile și dorințele nerostite ale
sufletului omenesc, atât pentru lumea aceasta, cât și pentru cea viitoare, se află în Domnul Hristos.
Răscumpărătorul nostru este acel mărgăritar, atât de prețios, încât, în comparație cu El, toate celelalte
lucruri pot fi considerate fără nici o valoare. [116]
Hristos „a venit la ai Săi, și ai Săi nu L-au primit” (Ioan 1,11). Lumina lui Dumnezeu a strălucit în
întunericul lumii, iar „întunericul n-a biruit-o” (Ioan 1,5). Cu toate acestea, nu toți oamenii au fost
indiferenți față de darul Cerului. Negustorul din parabolă reprezintă categoria celor care doresc cu
sinceritate să cunoască adevărul. În diferite popoare, au existat oameni înțelepți și serioși, care au
căutat în literatură, în știință și în religiile lumii păgâne, acea învățătură pe care să o poată primi în
suflet ca pe o comoară. Printre iudei erau unii care simțeau o nevoie spirituală profundă. Nemulțumiți
de religia formală, ei doreau cu ardoare lucrurile spirituale și înălțătoare. Din această clasă de oameni
au făcut parte ucenicii aleși de Domnul Hristos, iar Corneliu și eunucul etiopian, din cea anterioară. Ei
au dorit și s-au rugat mult pentru lumină din cer, iar când Domnul Hristos li S-a descoperit, L-au
primit cu bucurie.
În această parabolă, mărgăritarul nu este prezentat ca fiind un dar. Negustorul l-a cumpărat,
oferind în schimb tot ce avea. Mulți se întreabă ce înseamnă acest fapt, deoarece în Scriptură Domnul
Hristos este reprezentat ca fiind un dar. El este un dar, însă numai pentru aceia care se consacră lui
Dumnezeu cu tot sufletul, trupul și cugetul lor, fără nici o rezervă. Noi trebuie să ne dăruim lui
Hristos, dorind să trăim o viață de ascultare față de toate cerințele Sale. Tot ce suntem, toate talentele
și toate capacitățile pe care le deținem Îi aparțin Domnului și trebuie consacrate în slujba Sa. Când ne
dăruim întru totul lui Hristos, El ni Se dăruiește nouă cu toate comorile cerului. Astfel, obținem
mărgăritarul de mare preț.
Mântuirea este un dar, și totuși se cumpără și se vinde. În piața care se află sub administrația
harului divin, mărgăritarul de mare preț este prezentat ca fiind cumpărat fără bani și fără plată. În
această piață, toți pot [117] obține bunurile cerului. Tezaurul în care se află mărgăritarele adevărului
este deschis pentru toți. „Iată ți-am pus înainte o ușă deschisă”, spune Domnul, „pe care nimeni n-o
poate închide”. Nu există gărzi înarmate care să împiedice accesul pe această poartă. La intrare și
dinăuntru, se aud voci care spun: „Vino!” Glasul Mântuitorului ne invită cu dragoste și căldură: „Te
sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curățit prin foc, ca să te îmbogățești…” (Apocalipsa 3,18).

*
Capitol bazat pe textele din Matei 13,45.46.
 Evanghelia lui Hristos este o binecuvântare pe care o pot avea toți. Chiar și cel mai sărac dintre
oameni poate cumpăra mântuirea la fel ca și cel mai bogat, pentru că nici o bogăție lumească, oricât de
mare ar fi ea, nu o poate plăti. Ea se obține printr-o ascultare de bunăvoie, consacrându-ne lui Hristos
și recunoscând că suntem proprietatea Sa, pe care a cumpărat-o cu prețul sângelui Său. Nici chiar cea
mai înaltă educație nu poate, prin ea însăși, să-l conducă pe om mai aproape de Dumnezeu. Fariseii
beneficiau de favoarea tuturor avantajelor materiale și spirituale. Ei declarau cu mândrie și aroganță:
Noi suntem bogați, ne-am îmbogățit, și nu ducem lipsă de nimic. Totuși erau nenorociți, săraci, orbi și
goi (Apocalipsa 3,17). Domnul Hristos le-a oferit mărgăritarul de mare preț, dar ei au fost prea
mândri ca să-l accepte, iar El le-a zis: „… ’Adevărat vă spun că vameșii și desfrânatele merg înaintea
voastră în Împărăția lui Dumnezeu’” (Matei 21,31).
Noi nu putem câștiga mântuirea, dar trebuie să o căutăm cu un interes și o perseverență atât de
mari, încât să fim dispuși să renunțăm pentru ea la orice lucru din lume.
Trebuie să căutăm mărgăritarul de mare preț, dar nu în târgurile lumii și nici pe căile lumii. Prețul
care ni se cere nu constă în aur sau argint, pentru că acestea Îi aparțin lui Dumnezeu. Renunțați la
ideea că avantajele materiale sau spirituale vă vor putea ajuta să câștigați mântuirea. Dumnezeu vă
cere o ascultare de bunăvoie. El vă cere să renunțați la păcat. „Celui ce va birui”, spune Domnul
Hristos, „îi voi da să șadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum și eu am biruit și am șezut cu
Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie” (Apocalipsa 3,21). [118]
Unii par să caute fără încetare mărgăritarul ceresc. Dar ei nu renunță în totalitate la obiceiurile lor
greșite. Ei nu mor față de sine, pentru ca Domnul Hristos să poată trăi în ei. Prin urmare, nu găsesc
mărgăritarul prețios. Ei nu au învins ambiția nesfântă și iubirea față de atracțiile lumești. Ei nu și-au
luat crucea, urmându-L pe Domnul Hristos pe calea sacrificiului și a renunțării la sine. Deși sunt
aproape creștini, totuși nu sunt pe deplin creștini. Ei par să se afle lângă Împărăția cerurilor, dar nu
pot intra în ea. Aproape mântuit și totuși nu pe deplin mântuit, nu înseamnă aproape pierdut, ci întru
totul pierdut.
Parabola negustorului care caută mărgăritare prețioase are o semnificație dublă: ea se aplică nu
numai cu privire la oamenii care caută Împărăția cerurilor, ci și la Domnul Hristos care caută
moștenirea Sa pierdută. În căutarea pietrelor prețioase, Domnul Hristos, Negustorul ceresc, a văzut în
omenirea pierdută, un mărgăritar de mare preț. El a văzut în omul întinat și ruinat de păcat,
posibilitatea de a fi mântuit. Pentru Mântuitorul nostru, inimile care au fost terenul de luptă în
conflictul cu Satana, dar au fost salvate prin puterea iubirii, sunt mai prețioase decât acelea care nu au
căzut niciodată. Dumnezeu nu a considerat omenirea ca fiind detestabilă și nevrednică, ci datorită
Domnului Hristos, El a văzut ce ar putea deveni ea prin lucrarea iubirii răscumpărătoare. El a adunat
toate bogățiile universului și le-a oferit pentru a cumpăra acest mărgăritar. Iar Domnul Isus, după ce îl
găsește, îl așază din nou în coroana Sa. „… căci ei sunt pietrele cununii împărătești, care vor străluci în
țara Sa” (Zaharia 9,16). „… ’Ei vor fi ai Mei, zice Domnul oștirilor. Îmi vor fi o comoară deosebită’”
(Maleahi 3,17).
Domnul Hristos, ca Mărgăritar de mare preț, și privilegiu al nostru de a avea această comoară a
cerului, constituie subiectul la care ar trebui să medităm cel mai mult. Duhul Sfânt este Cel care le
descoperă oamenilor valoarea nespus de mare a Mărgăritarului divin. Timpul lucrării [119] Duhului
Sfânt este un timp special, în care darul ceresc trebuie căutat și găsit. În zilele Domnului Hristos, mulți
au auzit Evanghelia, dar mintea lor a fost atât de întunecată de învățăturile false, încât nu L-au
recunoscut pe Învățătorul umil [120] din Galileea ca fiind Trimisul lui Dumnezeu. Totuși, după
înălțarea la cer a Domnului Hristos, evenimentul așezării Sale pe tronul Împărăției spirituale și al
începerii lucrării de mijlocire a fost anunțat prin revărsarea Duhului Sfânt. Această revărsare a
Duhului Sfânt a avut loc în Ziua Cincizecimii. Ucenicii Domnului Hristos au predicat despre puterea
Mântuitorului înviat. Lumina cerului a pătruns în mintea întunecată a celor care fuseseră înșelați de
vrăjmașii Săi. Deodată, au înțeles că „pe acest Isus, Dumnezeu L-a înălțat cu puterea Lui, și L-a făcut
Domn și Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăința și iertarea păcatelor” (Fapte 5,31). Ei L-au văzut
învăluit în slava cerului, având în mâini comori infinite, pe care urma să le dăruiască tuturor celor care
se vor întoarce de la răzvrătirea lor. Când apostolii au vorbit despre slava Singurului născut din Tatăl,
trei mii de ascultători au fost convinși. Ei au fost determinați să se vadă pe ei înșiși așa cum erau,
întinați și păcătoși, și să-L recunoască pe Domnul Hristos ca fiind Prietenul și Răscumpărătorul lor.
Hristos a fost înălțat. El a fost glorificat, prin manifestarea puterii Duhului Sfânt care lucra în inima
oamenilor. Acei creștini au înțeles prin credință că Isus fusese Acela care a îndurat umilința, suferința
și moartea, pentru ca ei să nu piară, ci să aibă viața veșnică. Faptul că L-au descoperit pe Domnul
Hristos, prin lucrarea Duhului Sfânt, i-a făcut să devină conștienți de puterea și maiestatea Sa, iar ei și-
au întins mâinile spre El, prin credință, spunând: „Cred”.
Apoi, vestea bună despre Mântuitorul înviat a fost purtată până la cele mai îndepărtate margini ale
lumii. Biserica a văzut mulțimi de convertiți venind spre ea din toate direcțiile. Cei credincioși se
pocăiau din nou. Păcătoșii li se alăturau creștinilor pentru a căuta împreună mărgăritarul de mare
preț. Atunci, s-a împlinit profeția care spune: „Cel mai slab … ca David; și casa lui David ca Îngerul
Domnului” (Zaharia 12,8). Fiecare creștin vedea în fratele lui întruchiparea divină a bunătății și a
iubirii. Toți erau conduși de un singur scop. Toți erau absorbiți de un singur subiect. Toate inimile
băteau la unison. Singura ambiție a credincioșilor era aceea de a manifesta un caracter asemenea
caracterului lui Hristos [121] și de a lucra pentru extinderea Împărăției Sale. „Mulțimea celor care
crezuseră era o inimă și un suflet. … Apostolii mărturiseau cu multă putere despre învierea Domnului
Isus. Și un mare har era peste toți” (Fapte 4,32.33). „Și Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe
cei ce erau mântuiți” (Fapte 2,47). Spiritul Domnului Hristos anima întreaga adunare, deoarece
găsiseră Mărgăritarul de mare preț.
Aceste evenimente urmează să se repete cu o putere chiar și mai mare. Revărsarea Duhului Sfânt,
în Ziua Cincizecimii, a fost ploaia timpurie, dar ploaia târzie va fi mai abundentă. Duhul Sfânt
așteaptă ca noi să-L cerem și să-L primim. Puterea Duhului Sfânt Îl va descoperi încă o dată pe
Domnul Hristos în plinătatea slavei Sale. Oamenii vor înțelege valoarea Mărgăritarului de mare preț și
vor declara asemenea apostolului Pavel: „Dar lucrurile care pentru mine erau câștiguri, le-am socotit
ca o pierdere din pricina lui Hristos. Ba încă și acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere față de
prețul nespus de mare al cunoașterii lui Hristos Isus, Domnul meu” (Filipeni 3,7.8).
 NĂVODUL*
*

„Împărăția cerurilor se mai aseamănă cu un năvod aruncat în mare, care prinde tot felul de pești.
După ce s-a umplut, pescarii îl scot la mal, șed jos, aleg în vase ce este bun și aruncă afară ce este rău.
Tot așa va fi și la sfârșitul veacului. Îngerii vor ieși, vor despărți pe cei răi din mijlocul celor buni, și-i
vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților” (Matei 13,47-50).
Aruncarea năvodului reprezintă predicarea Evangheliei. Aceasta aduce în biserică atât persoane
bune, cât și persoane rele. Când misiunea Evangheliei va fi încheiată, va avea loc judecata care va
realiza lucrarea de separare. Domnul Hristos a văzut că prezența credincioșilor falși din biserică va
face ca adevărul să fie vorbit de rău. Datorită vieții necorespunzătoare a creștinilor falși, lumea va
denigra Evanghelia. Chiar și creștinii adevărați vor fi determinați să se poticnească, văzând că mulți
dintre cei care poartă Numele lui Hristos nu sunt conduși de Duhul Său. Din cauza prezenței celor
păcătoși în biserică, oamenii [123] vor fi în pericolul de a crede că Dumnezeu le scuză păcatele. Prin
urmare, Domnul Hristos dă la o parte vălul care ascunde viitorul și îi îndeamnă pe toți să vadă că nu
poziția, ci caracterul omului este cel care decide destinul lui veșnic.
Atât parabola neghinei, cât și aceea a năvodului ne învață că nu va exista un timp când toți cei
nelegiuiți se vor întoarce la Dumnezeu. Grâul și neghina cresc împreună până la seceriș. Peștii buni și
peștii răi sunt aduși împreună la mal, pentru ca în final să fie separați.
Dumnezeu nu dorește să distrugă pe nimeni. „… ’Pe viața Mea, zice Dumnezeu, că nu doresc
moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui și să trăiască. Întoarceți-vă, întoarceți-vă de la
calea voastră cea rea. Pentru ce vreți să muriți voi, casa lui Israel?’” (Ezechiel 33,11). Pe întregul
parcurs al timpului de probă, Duhul lui Dumnezeu îi îndeamnă pe oameni să accepte darul vieții.
Numai cei care resping îndemnurile Sale sunt lăsați să piară. Dumnezeu a declarat că păcatul trebuie
nimicit, datorită influenței lui distrugătoare asupra universului. Cei care se atașează de păcat vor pieri
o dată cu nimicirea acestuia.

*
Capitol bazat pe textele din Matei 13,47-50.
 LUCRURI VECHI ȘI NOI*
*

Domnul Hristos învăța poporul și, în același timp, îi educa pe ucenicii Săi pentru lucrarea lor
viitoare. În toate învățăturile Sale se aflau lecții pe care ei trebuiau să le învețe. După ce a prezentat
parabola năvodului, Domnul i-a întrebat: „’Ați înțeles voi toate aceste lucruri?’” Ei au răspuns: „’Da,
Doamne’”. Apoi, într-o altă parabolă, Domnul le-a vorbit despre responsabilitatea lor cu privire la
adevărurile pe care le primiseră. „… ’De aceea’”, le-a zis El, „’orice cărturar, care a învățat ce trebuie
despre Împărăția cerurilor, se aseamănă cu un gospodar, care scoate din vistieria lui lucruri noi și
lucruri vechi’” (Matei 13,51.52).
Gospodarul nu ascunde comoara pe care a câștigat-o. El o scoate din vistierie pentru a o împărtăși
altora. Iar prin folosirea ei, comoara se mărește. Gospodarul are lucruri prețioase, unele vechi, altele
noi. Tot așa Domnul Hristos ne învață că adevărul încredințat ucenicilor Săi trebuie să fie comunicat
lumii. Cunoașterea adevărului va crește, pe măsură ce acest adevăr va fi transmis și altora. [125]
Toți cei care primesc în inimă solia Evangheliei vor simți dorința puternică de a o vesti. Iubirea
cerească a Domnului Hristos trebuie să le fie prezentată și altora. Cei care L-au primit pe Hristos își
vor relata experiența, descriind pas cu pas modul în care au fost conduși de Duhul Sfânt, foamea și
setea lor după cunoașterea lui Dumnezeu și a lui Isus Hristos pe care L-a trimis El, rezultatele
studiului lor asupra Sfintelor Scripturi, rugăciunile, agonia sufletului lor și cuvintele pe care li le-a
adresat Domnul Hristos: „Păcatele îți sunt iertate”. Nu este ceva normal ca o persoană să păstreze în
taină toate aceste lucruri, iar cei care sunt plini de iubirea lui Hristos nu vor proceda astfel. În măsura
în care Domnul i-a făcut deținătorii adevărului sfânt, ei vor dori foarte mult ca și alții să primească
aceeași binecuvântare. Iar în timp ce le prezintă altora comorile bogate ale harului lui Dumnezeu,
acest har le va fi oferit într-o măsură din ce în ce mai mare. Ei vor avea o inimă ca a unui copilaș, în ce
privește simplitatea și ascultarea fără rezerve. Sufletul lor va plin de dorul după neprihănire și li se va
descoperi tot mai mult din comorile adevărului și ale harului, pentru ca ei să le vestească lumii.
Marele tezaur al adevărului este Cuvântul lui Dumnezeu, Cuvântul scris, cartea naturii și cartea
experienței cu privire la intervențiile lui Dumnezeu în viața oamenilor. Acestea sunt comorile din care
lucrătorii lui Hristos trebuie să-și extragă bogăția. Când caută adevărul, ei trebuie să depindă de
Dumnezeu și nu de inteligența omenească sau de acei oameni a căror înțelepciune este o nebunie
înaintea lui Dumnezeu. Prin mijloacele rânduite de El, Domnul îi va oferi fiecărui cercetător o
cunoaștere cu privire la Sine.
Dacă urmașii Domnului Hristos vor crede în Cuvântul Său și îl vor împlini în viața lor, nu va exista
nici o știință legată de lumea naturii, pe care să nu fie capabili să o înțeleagă și să o aprecieze. Științele
naturii nu sunt altceva decât o sursă care le va asigura mijloace prin care să le împărtășească altora
adevărul. Ele constituie un tezaur al cunoștinței din care poate învăța orice elev aflat în școala lui
Hristos. [126]
Când contemplăm frumusețea naturii, când studiem lecțiile pe care ni le oferă ea prin cultivarea
pământului, prin creșterea copacilor și prin toate minunile pământului, ale mării și ale cerului,
ajungem la o nouă înțelegere a adevărului. Iar tainele cu privire la modul lui Dumnezeu de a Se purta
cu oamenii, adâncimile înțelepciunii și ale judecății Sale, așa cum se văd ele în viața omului, se
dovedesc a fi un tezaur plin de comori.

*
Capitol bazat pe textele din Matei 13,51.52.
 Totuși cunoașterea lui Dumnezeu îi este descoperită cel mai clar omului căzut, în Cuvântul scris.
Cuvântul Său este tezaurul bogățiilor inepuizabile ale lui Hristos.
Cuvântul lui Dumnezeu cuprinde atât Vechiul, cât și Noul Testament. Nici unul nu este complet
fără celălalt. Domnul Hristos declara că adevărurile Vechiului Testament sunt la fel de valoroase ca și
acelea ale Noului Testament. El a fost în aceeași măsură Mântuitorul lumii și la începutul acesteia,
cum este și în zilele noastre. Înainte ca Domnul să îmbrace divinitatea Sa în veșmântul naturii umane
și înainte ca El să vină în lumea noastră, solia Evangheliei a fost vestită prin Adam, Set, Enoh,
Metusalah și Noe. Avraam a propovăduit această solie în Canaan, iar Lot în Sodoma și, din generație
în generație, solii credincioși L-au vestit pe Acela care trebuia să vină. Ceremoniile religiei iudaice au
fost instituite chiar de Domnul Hristos. El a fost temelia sistemului lor de jertfe iudaic, marele antitip
al tuturor serviciilor lor religioase. Sângele jertfelor aduse pe altar indica spre jertfa Mielului lui
Dumnezeu. Toate simbolurile jertfelor care Îl reprezentau pe Domnul Hristos s-au împlinit o dată cu
venirea Lui.
Domnul Hristos, așa cum li S-a prezentat patriarhilor, așa cum a fost simbolizat în serviciul
jertfelor, așa cum a fost descris în Lege și descoperit de profeți, este bogăția Vechiului Testament. Iar
viața, moartea și învierea Domnului Hristos și manifestarea Sa prin intermediul Duhului Sfânt sunt
comoara Noului Testament. Mântuitorul nostru, strălucirea slavei Tatălui, este subiectul central atât al
Vechiului, cât și al Noului Testament. [127]
Misiunea apostolilor a fost aceea de a mărturisi despre viața, moartea și lucrarea de mijlocire a
Domnului Hristos, care au fost prezise de profeții din vechime. Isus Hristos, în umilința, curăția,
sfințenia și iubirea Sa inegalabilă, urma să fie subiectul predicării lor. Iar pentru a vesti Evanghelia în
plinătatea ei, ucenicii trebuiau să-L prezinte pe Mântuitorul, nu numai așa cum li S-a descoperit în
viața și învățăturile Lui, ci și așa cum a fost prezis de profeții Vechiului Testament și simbolizat de
serviciul jertfelor.
În învățătura Sa, Domnul Hristos le-a prezentat oamenilor adevăruri vechi, al căror Autor fusese El
Însuși și pe care le rostise prin patriarhi și profeți, dar de această dată le-a așezat într-o lumină nouă.
Cât de diferită părea semnificația lor! Explicațiile Sale aduceau un potop de lumină și de spiritualitate.
Iar Domnul a făgăduit că Duhul Sfânt va lumina mintea ucenicilor, pentru ca înțelesul Cuvântului lui
Dumnezeu să le fie dezvăluit întotdeauna. Ei urmau să fie capabili să prezinte adevărurile Cuvântului,
conferindu-le o frumusețe nouă.
Încă de la prima rostire a făgăduinței mântuirii în Eden, oamenii au avut ca subiecte de studiu
viața, caracterul și lucrarea de mijlocire a Domnului Hristos. Totuși fiecare minte asupra căreia a
lucrat Duhul Sfânt a prezentat aceste teme într-o lumină nouă și inspiratoare. Adevărurile mântuirii
pot fi dezvoltate și amplificate în permanență. Deși sunt niște învățături vechi, ele i se dezvăluie
căutătorului de adevăr fără încetare, cu tot mai multă slavă și putere.
În fiecare veac are loc o nouă dezvoltare a adevărului. Dumnezeu adresează un mesaj special
pentru fiecare generație. Toate adevărurile vechi sunt esențiale. Un adevăr nou nu este independent de
cele vechi, ci reprezintă o dezvăluire mai clară a acestora. Numai în măsura în care am înțeles
adevărurile vechi, le putem înțelege pe cele noi. Când a dorit să le descopere ucenicilor adevărul cu
privire la învierea Sa, Domnul Hristos „a început de la Moise și de la toți prorocii, și le-a tâlcuit în
toate Scripturile, ce era cu privire la El” (Luca 24,27). [128] Dar lumina care strălucește în noua
descoperire a adevărului le glorifică pe cele vechi. Acela care respinge sau neglijează adevărul nou, de
fapt, nu le deține nici pe cele vechi. Pentru El, adevărul își pierde puterea vitală și devine o formă
lipsită de viață.
Există unii care declară că ei cred și propovăduiesc învățăturile Vechiului Testament, în timp ce le
resping pe cele ale Noului Testament. Dar refuzând să accepte învățăturile Domnului Hristos, ei
dovedesc faptul că nu cred nici cele spuse de patriarhi și profeți. „Căci, dacă ați crede în Moise,” a spus
Isus, „M-ați crede și pe Mine, pentru că el a scris despre Mine” (Ioan 5,46). Prin urmare, învățătura
lor, deși este inspirată din Vechiul Testament, nu are nici o putere.
Mulți dintre cei care pretind că învață și cred Evanghelia se află într-o greșeală asemănătoare. Ei
lasă la o parte Scripturile Vechiului Testament, despre care Domnul Hristos declara: „Tocmai ele
mărturisesc despre Mine” (Ioan 5,39). Prin respingerea Vechiului Testament, în realitate, ei resping și
Noul Testament, pentru că ambele sunt părți ale unui întreg indivizibil. Nici un om nu poate prezenta
corect Legea lui Dumnezeu fără să prezinte și Evanghelia, și nu poate prezenta Evanghelia fără să
prezinte și Legea. Legea este întruparea Evangheliei, iar Evanghelia este dezvăluirea Legii. Legea este
rădăcina, iar Evanghelia este floarea plăcut mirositoare și fructul pe care îl poartă.
Vechiul Testament răspândește lumină asupra Noului Testament, iar Noul Testament asupra
Vechiului Testament. Fiecare este o descoperire a slavei lui Dumnezeu în Hristos. Amândouă
înfățișează adevăruri care îi vor dezvălui cercetătorului perseverent semnificații profunde.
Adevărul în Hristos și prin Hristos este nemăsurat. Cercetătorul Sfintelor Scripturi este asemenea
unui om care, pe măsură ce privește tot mai atent într-o fântână, aceasta devine tot mai adâncă și mai
largă. Nu vom reuși să înțelegem în viața aceasta taina iubirii lui Dumnezeu care L-a dat pe Fiul Său
pentru a fi jertfa de ispășire a păcatelor noastre. Lucrarea Răscumpărătorului nostru pe pământ este și
va fi [129] pentru totdeauna un subiect care va solicita la maximum capacitatea noastră de înțelegere.
Omul își poate folosi toate puterile minții în încercarea de a pătrunde această taină, dar mintea lui va
obosi. Cel mai atent și mai serios cercetător se va simți ca și când ar sta în fața unui ocean nemărginit.
Adevărul, așa cum este el în Isus, poate fi experimentat, dar niciodată explicat. Înălțimea, lărgimea
și adâncimea lui depășesc limitele înțelegerii noastre. Chiar dacă ne folosim toate capacitățile
imaginației, nu vom vedea decât foarte vag contururile acelei iubiri inexplicabile, care, deși este la fel
de înaltă precum cerul, s-a coborât pe pământ pentru a întipări chipul lui Dumnezeu asupra întregului
neam omenesc.
Cu toate acestea, atât cât putem suporta, este posibil să înțelegem mila divină. Ea îi este dezvăluită
sufletului pocăit și umilit. Noi putem înțelege mila lui Dumnezeu, doar în măsura în care prețuim
jertfa Sa pentru noi. Dacă studiem Cuvântul lui Dumnezeu cu o inimă umilă, marele subiect al
mântuirii ne va fi descoperit. Strălucirea acestui subiect va spori pe măsură ce îl contemplăm și, cu cât
ne vom strădui să-l înțelegem mai bine, înălțimea și adâncimea lui vor spori din ce în ce mai mult.
Viața noastră trebuie să fie strâns legată de Hristos. Trebuie să primim continuu putere de la El, să
ne împărtășim din Pâinea vie care S-a coborât din cer, să bem din fântâna mereu proaspătă a vieții și
să transmitem mai departe, fără încetare, comorile ei abundente. Dacă Îl păstrăm pe Domnul în
atenția noastră, îngăduind inimii noastre să-și exprime mulțumirea și laudele la adresa Lui, viața
noastră religioasă își va păstra o stare de înviorare continuă. Rugăciunile noastre vor lua forma unei
conversații cu Dumnezeu, ca și când am vorbi cu un prieten. El ne va descoperi tainele Sale în mod
personal. Adesea, vom trăi un simțământ fericit al prezenței Domnului Isus, și inima ne va arde
înăuntrul nostru, pe măsură ce Domnul ne va atrage tot mai aproape de El, stabilind o relație de
comuniune cu noi, așa cum a făcut cu Enoh. [130] Când creștinul va trăi cu adevărat această
experiență, în viața lui se va vedea o simplitate, o umilință, o blândețe și o smerire a inimii, care le vor
arăta tuturor celor cu care se va asocia, că a fost cu Isus și că a învățat de la El.
În viața celor ce o au, religia lui Hristos se va dezvălui de la sine, ca un principiu care emană în
întreaga lor existență, ca o energie spirituală vie și lucrătoare. Ea se va exterioriza prin voioșia, puterea
și prospețimea unei tinereți continue. Inima care primește Cuvântul lui Dumnezeu nu este ca un bazin
cu apă care se evaporă sau ca o cisternă spartă care își pierde conținutul. Ea este asemenea unui pârâu
de munte, alimentat de izvoare care nu seacă și ale căror ape reci și limpezi saltă din stâncă în stâncă,
înviorând călătorul trudit și însetat.
Această experiență îi conferă fiecărui învățător al adevărului acele calități care îl vor face un
reprezentant al Domnului Hristos. Spiritul învățăturii lui Hristos va da putere și precizie prezentărilor
și rugăciunilor lui. Mărturia lui pentru Hristos nu va fi o declarație îngustă și lipsită de viață. Pastorul
nu va rosti din nou și din nou aceleași predici învechite. Mintea lui va fi deschisă pentru ilumina-rea
continuă a Duhului Sfânt.
Domnul Hristos a spus: „Cine mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică. … După
cum Tatăl, care este viu, M-a trimis, și Eu trăiesc prin Tatăl, tot așa, cine Mă mănâncă pe Mine, va trăi
și el prin mine. … Duhul este Acela care dă viață, carnea nu folosește la nimic; cuvintele, pe care vi le-
am spus Eu, sunt duh și viață” (Ioan 6,54-63).
Când mâncăm trupul lui Hristos și bem sângele Lui, elementul vieții veșnice se va regăsi în
activitatea noastră de slujitori ai Evangheliei. Nu ne vom limita la o colecție de idei mereu repetate și
perimate. Predicarea de rutină, monotonă și searbădă, va înceta. Deși se vor prezenta adevărurile
vechi, ele vor fi înțelese într-o lumină nouă. Va exista o nouă percepție a adevărului, o claritate și o
putere pe care le vor observa cu toții. [131] Dacă vor fi sensibili la influența Duhului Sfânt, cei care au
privilegiul de a beneficia de o astfel de păstorire vor simți puterea energizantă a unei vieți noi. Focul
iubirii lui Dumnezeu va fi aprins în ei. Capacitatea lor de înțelegere va fi înviorată pentru a discerne
frumusețea și maiestatea adevărului.
Gospodarul credincios reprezintă ce ar trebui să fie fiecare persoană care se ocupă de educația
copiilor și a tinerilor. Dacă va face din Cuvântul lui Dumnezeu vistieria sa, el va scoate continuu din
ea frumuseți și adevăruri noi. Când cel care îi învață pe alții se va încredința lui Dumnezeu în
rugăciune și va depinde de El, Spiritul lui Hristos va veni asupra lui, iar Dumnezeu va lucra prin el,
influențând mintea celorlalți prin Duhul Sfânt. Spiritul lui Hristos îi va umple inima și mintea [132]
cu speranță, curaj și cu ilustrații biblice, iar toate acestea le vor fi transmise tinerilor aflați sub
îndrumarea lui.
În sufletul celui care îi învață pe alții, cuvintele Inspirației vor descătușa izvoarele păcii și ale
bucuriei cerești, iar influența lor va deveni ca un torent puternic, care se va revărsa spre
binecuvântarea tuturor celor aflați în legătură cu el. Biblia nu va ajunge pentru elevi o carte
plictisitoare. Când va fi prezentat de un învățător înțelept, Cuvântul va fi din ce în ce mai atrăgător și
mai vrednic de dorit. El va fi Pâinea vieții și nu se va învechi niciodată. Copiii și tinerii vor fi atrași și
încântați de prospețimea și frumusețea lui. Cuvântul va fi ca soarele care, strălucind asupra
pământului, împarte fără încetare lumină și căldură, și totuși nu se epuizează niciodată.
În Cuvântul lui Dumnezeu se află Duhul Său Sfânt care ne îndrumă. De pe fiecare pagină
strălucește o lumină nouă și prețioasă. În el este descoperit adevărul, iar cuvintele și propozițiile sunt
făcute să strălucească și să se potrivească pentru fiecare ocazie, devenind vocea lui Dumnezeu care
vorbește sufletului.
Duhul Sfânt simte plăcere să le vorbească tinerilor și să le descopere bogățiile și frumusețile
Cuvântului lui Dumnezeu. Atenția lor va fi captivată de făgăduințele rostite de marele Învățător și
sufletul lor va fi umplut de o putere spirituală divină. În mintea lor activă și rodnică se va dezvolta o
familiaritate cu lucrurile spirituale, care va deveni o baricadă împotriva ispitei.
Cuvintele adevărului vor fi tot mai importante pentru ei și vor dobândi o semnificație amplă și
vastă, la care nici măcar nu au visat vreodată. Frumusețea și bogățiile Cuvântului au o influență
transformatoare asupra minții și a caracterului. Lumina iubirii cerești va veni asupra inimii asemenea
unei inspirații.
 Înțelegerea și prețuirea Bibliei sporesc pe măsura studierii ei. Cercetătorul va descoperi
manifestarea înțelepciunii infinite și a iubirii lui Dumnezeu, oricare ar fi direcția spre care își va
îndrepta atenția. [133]
Semnificația sistemului religios iudaic din Vechiul Testament încă nu este pe deplin înțeleasă. În
ceremoniile și simbolurile acestui sistem religios sunt ascunse adevăruri vaste și profunde. Cheia care
dezleagă tainele lui este Evanghelia. Adevărurile lui ne sunt dezvăluite prin cunoașterea Planului de
Mântuire. Este privilegiul nostru să înțelegem aceste subiecte minunate, cu mult mai bine decât le
înțelegem în prezent. Trebuie să pătrundem lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. Îngerii doresc să
cerceteze adevărurile descoperite acelor oameni care studiază Cuvântul lui Dumnezeu cu inima
smerită și se roagă pentru o mai mare lungime, lărgime, adâncime și înălțime a acelei cunoașteri pe
care numai Domnul o poate oferi.
Pe măsură ce ne apropiem de încheierea istoriei acestei lumi, este necesar să studiem într-o
manieră deosebită profețiile cu privire la zilele din urmă. Ultima carte a Noului Testament este plină
de adevăruri pe care trebuie să le înțelegem. Satana a orbit mintea multora, așa încât s-au mulțumit să
găsească orice scuză posibilă pentru a nu studia Apocalipsa. În această carte, Domnul Hristos i-a
relatat slujitorului Său Ioan evenimentele care vor avea loc în zilele din urmă, spunându-i: „Ferice de
cine citește, și de cei ce ascultă cuvintele acestei prorocii și păzesc lucrurile scrise în ea” (Apocalipsa
1,3).
„Și viața veșnică este aceasta”, spunea Domnul Hristos, „să Te cunoască pe Tine, singurul
Dumnezeu adevărat, și pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17,3). Oare de ce nu înțelegem
noi valoarea acestei cunoașteri? De ce aceste adevăruri pline de slavă nu umplu de strălucire inima
noastră, pătrunzând întreaga noastră ființă și constituind subiectul vorbirii noastre?
Dându-ne Cuvântul Său, Dumnezeu ne-a pus în posesia tuturor adevărurilor esențiale pentru
mântuirea noastră. Deși mii de oameni au scos apa vieții din această fântână, totuși conținutul ei nu s-
a diminuat cu nimic. Mii de oameni L-au așezat pe Domnul în centrul atenției lor și privind la El au
fost schimbați după [134] chipul și asemănarea Lui. Inima lor arde când vorbesc despre caracterul
Său, mărturisind ce înseamnă Domnul Hristos pentru ei și ce înseamnă ei pentru Domnul Hristos.
Totuși, acești cercetători nu au epuizat subiectele sfinte și mărețe ale Cuvântului lui Dumnezeu. Încă
mai există loc pentru mii de alți cercetători care să se angajeze în lucrarea de descoperire a tainelor
mântuirii. Pe măsură ce vor stărui în studiul vieții Domnului Hristos și al caracterului misiunii Sale,
razele luminii vor străluci tot mai clar cu fiecare încercare de a găsi adevărul. Fiecare nouă căutare va
dezvălui că există aspecte mai profunde și mai interesante, care nu au fost descoperite încă. Acest
subiect este inepuizabil. Studierea întrupării Domnului Hristos, a jertfei Sale ispășitoare și a lucrării
Sale de mijlocire va solicita gândirea cercetătorului perseverent și serios până la sfârșitul timpului, și
privind spre nenumărații ani pe care îi va petrece în ceruri, va exclama: „Mare este taina evlaviei!”
De-a lungul veșniciei, vom înțelege că, dacă am fi primit toată lumina care ar fi putut fi dobândită
pe pământ, am fi ajuns să înțelegem cu mult mai mult. Subiectele cu privire la mântuire vor ocupa
inima, mintea și vorbirea celor mântuiți de-a lungul veacurilor nesfârșite. Ei vor înțelege acele
adevăruri pe care Domnul Hristos a dorit foarte mult să le descopere ucenicilor Săi, dar pe care ei nu
le-au putut pricepe datorită lipsei lor de credință. Mereu și mereu vor apărea noi dimensiuni ale
înțelegerii desăvârșirii și slavei Domnului Hristos. Pe parcursul veșniciei, Gospodarul credincios va
scoate neîncetat din vistieria Sa lucruri vechi și lucruri noi.
 CERÂND PENTRU A DA*
*

Domnul Hristos primea continuu de la Tatăl soliile pe care urma să ni le transmită nouă. „…
Cuvântul pe care îl auziți”, spunea El, „nu este al Meu, ci al Tatălui, care M-a trimis” (Ioan 14,24).
„Pentru că nici Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească” (Matei 20,28). El a trăit, a
gândit și S-a rugat, dar nu pentru Sine, ci pentru alții. În fiecare dimineață, Domnul Se întorcea de la
orele petrecute în comuniune cu Dumnezeu pentru a le aduce oamenilor lumina cerească. Zi de zi, El
primea un nou botez cu Duhul Sfânt. În primele ceasuri ale fiecărei noi zile, Dumnezeu Îl trezea din
somnul Său, iar sufletul și buzele Sale erau binecuvântate cu harul pe care urma să-L ofere altora.
Cuvintele pe care le rostea Îi erau date chiar atunci din curțile cerului, ca să le poată adresa celor
trudiți și împovărați, la timpul potrivit. „Domnul Dumnezeu Mi-a dat”, spunea El, „o limbă iscusită,
ca să știu să înviorez cu vorba pe cel doborât de întristare. El îmi trezește urechea, să ascult cum
ascultă niște ucenici” (Isaia 50,4). [140]
Ucenicii erau foarte impresionați de rugăciunile Sale, precum și de obiceiul Său de a intra în
comuniune cu Dumnezeu. Într-o zi, după ce fuseseră puțină vreme departe de Domnul lor, când s-au
întors, L-au găsit absorbit în rugăciune. Părând că nu observă prezența lor, El a continuat să Se roage
cu voce tare. Inima ucenicilor a fost profund mișcată. Când a încetat să Se roage, ei au exclamat:
„Doamne, învață-ne să ne rugăm!”
Ca răspuns, Domnul Hristos le-a repetat Rugăciunea Domnească, așa cum o prezentase în Predica
de pe Munte. Apoi, a ilustrat învățătura pe care dorea să le-o dea, prezentându-le o parabolă.
„Care dintre voi”, le-a spus El, „dacă are un prieten, și se duce la el în miezul nopții, și-i zice:
’Prietene, împrumută-mi trei pâini, căci a venit de pe drum un prieten al meu, și n-am ce-i pune
înainte’, și dacă dinăuntrul casei lui, prietenul acesta îi răspunde: ’Nu mă tulbura; acum ușa este
încuiată, copiii mei sunt cu mine în pat, nu pot să mă scol să-ți dau pâini’, vă spun: chiar dacă nu s-ar
scula să i le dea, pentru că-i este prieten totuși măcar pentru stăruința lui supărătoare, tot se va scula
și-i va da tot cei trebuie” (Luca 11,5-8).
Aici, Domnul Hristos vorbește despre un om care se roagă, cerând pentru ca, la rândul lui, să poată
da mai departe altuia. El trebuie să obțină pâine, deoarece altfel nu poate împlini nevoia călătorului
flămând și obosit, care a venit noaptea târziu. Deși vecinul lui nu este dispus să se deranjeze, el
continuă să-l roage, pentru că foamea prietenului său trebuie potolită. În cele din urmă, insistența lui
este răsplătită, iar cererea îi este împlinită.
În același fel trebuiau să caute și ucenicii binecuvântările lui Dumnezeu. Atât în hrănirea mulțimii,
cât și în predica despre Pâinea care vine din cer, Domnul Hristos le-a descoperit ucenicilor lucrarea pe
care trebuiau să o îndeplinească în calitate de reprezentanți ai Săi. Ei trebuiau să le dea oamenilor
Pâinea vieții. Acela care le încredințase această lucrare a văzut cât de adesea urma să le fie încercată
credința. Deseori, aveau să ajungă în situații neprevăzute și să-și dea seama [141] de neputința lor
omenească. Sufletele care flămânzesc după pâinea vieții urmau să vină la ei, iar ei aveau să se simtă
lipsiți și neajutorați. Ei trebuiau să primească hrana spirituală, deoarece altfel nu ar fi avut ce să le
ofere altora. Cu toate acestea ucenicii nu trebuiau să trimită înapoi nici un suflet, fără să-l hrănească.
Domnul Hristos i-a îndrumat spre sursa din care puteau primi cele necesare. Omul din pildă nu și-a
respins prietenul care a venit la el pentru a fi găzduit, în ciuda faptului că era miezul nopții. El nu avea
nimic de mâncare pentru a-i pune pe masă, dar s-a dus la un vecin care avea suficientă hrană și a

*
Capitol bazat pe textul din Luca 11,13.
insistat cu rugămințile lui, până când acesta i-a dat cele necesare. Oare Dumnezeu, care i-a trimis pe
slujitorii Lui să-i hrănească pe cei flămânzi, nu le va împlini nevoile lor, oferindu-le cele necesare chiar
pentru lucrarea Sa?
Vecinul egoist din parabolă nu reprezintă caracterul lui Dumnezeu. Lecția parabolei nu este expusă
prin comparație, ci prin contrast. Chiar și un om egoist va răspunde unei cereri urgente, pentru a
scăpa de cineva care îi tulbură odihna. Dar lui Dumnezeu Îi place să dea. El este plin de milă și dorește
din toată inima să răspundă la rugăciunile celor ce vin la El cu credință. El ne dă ca să le putem sluji
altora și prin această lucrare să devenim asemenea Lui.
Domnul Hristos declară: „Cereți și vi se va da; căutați, și veți găsi; bateți, și vi se va deschide.
Fiindcă oricine cere, capătă; cine caută, găsește, și celui ce bate, i se va deschide” (Luca 11,9.10)
Mântuitorul continuă: „Cine este tatăl acela dintre voi, care, dacă-i cere fiul său pâine, să-i dea o
piatră? Ori, dacă cere un pește, să-i dea un șarpe în loc de pește? Sau, dacă cere un ou, să-i dea o
scorpie? Deci, dacă voi, care sunteți răi, știți să dați daruri bune copiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl
vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer!” (Luca 11,11-13).
Pentru a întări încrederea noastră în Dumnezeu, Domnul Hristos ne învăță să ne adresăm cu un
nume nou, un nume împletit [142] cu relația cea mai dragă a inimii omenești. El ne acordă privilegiul
de a-L numi pe Dumnezeul cel infinit – Tatăl nostru. Acest nume este un semn al iubirii și al
încrederii noastre în El și o garanție a considerației Sale și a relației cu noi. Când ne adresăm lui
Dumnezeu în acest fel, cerându-I o favoare sau o binecuvântare, numele de Tată este foarte plăcut în
auzul lui Dumnezeu. Iar pentru ca noi să nu credem că este o încumetare să I ne adresăm cu acest
nume, Domnul l-a repetat mereu și mereu. El dorește ca noi să ne familiarizăm cu apelativul „Tatăl
nostru”.
Dumnezeu ne consideră copiii Lui. El ne-a răscumpărat din această lume nepăsătoare și ne-a ales
să fim membri ai familiei Sale împărătești, fii și fiice ale Împăratului ceresc. Dumnezeu ne invită să ne
încredem în El, cu o încredere mai profundă și mai puternică decât aceea a unui copil față de tatăl lui.
Părinții își iubesc copiii, dar iubirea lui Dumnezeu este mai profundă și mai vastă decât ar putea fi
vreodată iubirea omenească. Ea nu poate fi măsurată. Prin urmare, dacă părinții de pe pământ știu
cum să le dea daruri bune copiilor lor, cu cât mai mult va ști Tatăl nostru ceresc să le dea Duhul Sfânt
celor care Îl cer de la El?
Învățăturile Domnului Hristos cu privire la rugăciune ar trebui luate în considerare și studiate cu
multă atenție. În rugăciune există o știință divină, iar ilustrația prezentată de El aduce în atenție
principii pe care trebuie să le înțeleagă toți oamenii. Domnul nu arată care este adevăratul spirit al
rugăciunii. El ne învață despre necesitatea perseverenței în rugăciunile adresate lui Dumnezeu și ne
asigură de bunăvoința și dispoziția Sa de a ne asculta și de a ne răspunde.
Rugăciunile noastre nu trebuie să fie niște cereri egoiste, doar pentru beneficiul nostru. Noi trebuie
să cerem, ca să putem oferi. Principiile vieții Domnului Hristos trebuie să fie principiile noastre: „Eu
Însumi”, spunea El, vorbindu-le ucenicilor, „Mă sfințesc pentru ei, ca și ei să fie sfințiți prin adevăr”
(Ioan 17,19). Aceeași devoțiune, același sacrificiu de sine și aceeași supunere față de cerințele
Cuvântului lui Dumnezeu, care au fost evidențiate în viața lui Hristos, trebuie să se vadă și în viața
slujitorilor Săi. Misiunea noastră pentru lume nu este aceea de a ne sluji sau de a ne plăcea nouă
înșine. Noi trebuie [143] să-I aducem slavă lui Dumnezeu, cooperând cu El pentru salvarea celor
păcătoși. Trebuie să cerem binecuvântări din partea lui Dumnezeu, ca să le putem transmite altora.
Capacitatea de a primi se menține doar prin dăruire. Noi nu putem continua să primim comoara
cerească, fără a o împărtăși celor aflați în jurul nostru.
În parabolă, cel care cerea a fost respins de repetate ori, dar nu a renunțat la cererea sa. Tot astfel,
rugăciunile noastre par să nu primească întotdeauna un răspuns imediat, dar Domnul Hristos ne
învață că trebuie să nu încetăm a ne ruga. Rugăciunea nu are scopul de a schimba planul lui
Dumnezeu, ci de a ne aduce pe noi în armonie cu El. Când Îi adresăm o cerere, El poate vedea că este
necesar să ne cercetăm inima și să ne pocăim de păcat. Prin urmare, El ne trece prin încercări, ne
conduce la umilință, pentru ca noi să putem vedea ce anume împiedică lucrarea Duhului Său Sfânt
prin noi.
Pentru împlinirea făgăduințelor lui Dumnezeu există anumite condiții, iar rugăciunea nu poate lua
niciodată locul îndeplinirii datoriei. „Dacă Mă iubiți”, spune Domnul Hristos, „veți păzi poruncile
Mele. Cine are poruncile Mele și le păzește, acela Mă iubește, și cine Mă iubește, va fi iubit de Tatăl
Meu. Eu îl voi iubi, și Mă voi arăta lui” (Ioan 14,15.21). Cei care aduc cererile lor înaintea lui
Dumnezeu, solicitând împlinirea făgăduinței Sale, dar nu se conformează condițiilor, Îl insultă pe
Iehova. Ei folosesc Numele lui Hristos ca o garanție a împlinirii făgăduinței, dar nu îndeplinesc acele
lucruri care evidențiază credința lor în Hristos și dragostea față de El.
Mulți ignoră condiția acceptării de către Tatăl ceresc. Trebuie să examinăm mai atent faptele
credinței prin care ne apropiem de Dumnezeu. Dacă suntem neascultători, Îi aducem Domnului un
ordin de plată, pe care Îi cerem să îl onoreze, în timp ce noi nu am îndeplinit condițiile care îl fac să
poată fi plătit. Noi Îi prezentăm lui Dumnezeu făgăduințele Sale și Îl rugăm să le îndeplinească, dar
dacă le-ar îndeplini, El Și-ar dezonora propriul Nume. [144]
Făgăduința este: „Dacă rămâneți în Mine, și dacă rămân în voi Cuvintele Mele, cereți orice vreți
vrea, și vi se va da” (Ioan 15,7). Iar apostolul Ioan declară: „Și prin aceasta știm că Îl cunoaștem, dacă
păzim poruncile Lui. Cine zice: ’Îl cunosc’, și nu păzește poruncile Lui, este un mincinos, și adevărul
nu este în el. Dar cine păzește Cuvântul Lui, în el dragostea lui Dumnezeu a ajuns desăvârșită; prin
aceasta știm că suntem ai Lui” (Ioan 2,3-5).
Una dintre ultimele porunci pe care Domnul Hristos le-a dat ucenicilor Săi a fost: „Să vă iubiți unii
pe alții, cum v-am iubit Eu” (Ioan 13,34). Respectăm noi această poruncă sau îngăduim ca în
caracterul nostru să existe trăsături aspre și necreștinești? Dacă i-am întristat sau i-am rănit pe alții în
vreun fel, datoria noastră este să ne mărturisim greșeala și să căutăm împăcarea. Aceasta constituie o
pregătire esențială ca să putem veni înaintea lui Dumnezeu cu credință pentru a cere binecuvântarea
Sa.
Mai există un aspect prea adesea neglijat de cei care Îl caută pe Domnul în rugăciune. Ați fost
cinstiți cu Dumnezeu? Prin profetul Maleahi, Domnul declară: „Din vremea părinților voștri voi v-ați
abătut de la poruncile Mele, și nu le-ați păzit. Întoarceți-vă la Mine, și Mă voi întoarce și Eu la voi, zice
Domnul oștirilor. Dar voi între-bați: ’În ce trebuie să ne întoarcem?’ Se cade să înșele un om pe
Dumnezeu, cum Mă înșelați voi? Dar voi întrebați: ’Cu ce Te-am înșelat?’ Cu zeciuielile și darurile de
mâncare” (Maleahi 3,7.8).
Ca Dătător al tuturor binecuvântărilor, Dumnezeu pretinde o parte din tot ce avem. Acesta este
planul Său pentru susținerea predicării Evangheliei. Noi trebuie să arătăm faptul că apreciem darurile
Sale, înapoindu-I lui Dumnezeu partea Sa. Dar, dacă reținem pentru noi ceea ce Îi aparține Lui, cum
putem cere binecuvântarea Sa? Dacă suntem niște ispravnici necredincioși ai lucrurilor pământești,
cum ne putem aștepta ca El să ne înzestreze cu lucrurile cerești? Probabil că aici se află taina
rugăciunilor la care nu s-a primit răspuns.
Dar, în mila Sa cea mare, Domnul este gata să ierte și spune: „Aduceți însă la casa vistieriei toate
zeciuielile, [145] ca să fie hrană în Casa Mea; puneți-Mă astfel la încercare, zice Domnul oștirilor, și
veți vedea dacă nu vă voi deschide zăgazurile cerurilor, și dacă nu voi turna peste voi belșug de
binecuvântare. Și voi mustra pentru voi pe cel ce mănâncă, (lăcusta) și nu vă va nimici roadele
pământului, și vița nu va fi neroditoare în câmpiile voastre. … Toate neamurile vă vor ferici atunci,
căci veți fi o țară plăcută, zice Domnul oștirilor” (Maleahi 3,10-12).
 Tot așa este și cu orice altă cerință a lui Dumnezeu. Toate darurile Sale sunt făgăduite cu condiția
ascultării. Dumnezeu deține un cer plin de binecuvântări pentru cei care vor colabora cu El. Toți cei
care Îl ascultă pot cere cu încredere împlinirea făgăduințelor Sale.
Dar noi trebuie să manifestăm o încredere fermă și neabătută în Dumnezeu. Adesea, El întârzie să
ne răspundă pentru a pune la încercare încrederea noastră sau pentru a verifica sinceritatea dorinței
noastre. Dacă am cerut după Cuvântul Său, trebuie să credem în făgăduința Sa și să continuăm cu
insistență să-I adresăm cererile noastre, având convingerea că nu vor fi respinse.
Dumnezeu nu spune: Cereți o singură dată și veți primi. El ne îndeamnă să cerem în continuare.
Perseverați în rugăciune fără șovăire. Perseverența în rugăciune îi inspiră celui care se roagă o
atitudine mai serioasă și îi dă o dorință tot mai mare de a primi lucrurile pe care le cere. La mormântul
lui Lazăr, Domnul Hristos i-a spus Martei: „’Nu ți-am spus că, dacă vei crede, vei vedea slava lui
Dumnezeu?’” (Ioan 11,40)
Dar mulți nu au o credință vie. Acesta este motivul pentru care nu văd o manifestare mai mare a
puterii lui Dumnezeu. Slăbiciunea lor este rezultatul necredinței. Ei au mai multă încredere în
acțiunile lor, decât în lucrarea lui Dumnezeu pentru ei. Acești oameni își asumă răspunderea de a-și
purta singuri de grijă. Ei fac multe planuri și proiecte, dar se roagă puțin și au doar o mică încredere
reală în Dumnezeu. Ei consideră că au credință, dar aceasta este doar un impuls de moment. Pentru că
nu reușesc să-și înțeleagă propria nevoie, și nici dispoziția lui Dumnezeu [146] de a dărui, ei nu
continuă să-și mențină cererile înaintea Domnului cu perseverență.
Rugăciunile noastre trebuie să fie tot așa de insistente și de perseverente ca rugăciunea acelui
prieten care cerea câteva pâini în miez de noapte. Cu cât vom cere mai stăruitor și mai statornic, cu
atât legătura noastră spirituală cu Domnul Hristos va fi mai strânsă. Noi vom primi tot mai multe
binecuvântări, pentru că vom avea o credință tot mai mare.
Partea noastră este să ne rugăm și să credem. Vegheați în rugăciune. Vegheați și cooperați cu
Dumnezeu care ascultă rugăciunile. Păstrați mereu în minte faptul că „noi suntem împreună-lucrători
cu Dumnezeu” (1 Corinteni 3,9). Vorbiți și lucrați în armonie cu rugăciunile voastre. Aceasta va
constitui diferența infinită între încercarea care dovedește autenticitatea credinței voastre sau aceea
care arată că rugăciunile voastre sunt doar o formă.
Când se ivesc necazuri și sunteți confruntați cu dificultăți, nu căutați ajutorul oamenilor.
Încredințați totul lui Dumnezeu. Obiceiul de a le spune altora greutățile noastre ne face doar mai slabi,
dar nu ne aduce nici o putere de a le rezolva. Prin aceasta, așezăm asupra lor o povară a infirmităților
noastre spirituale, pe care ei nu o pot ușura. Noi căutăm putere din partea unor oameni greșiți și
limitați, în timp ce putem avea puterea unui Dumnezeu infinit, care nu greșește.
Nu trebuie să mergeți până la marginile pământului în căutarea înțelepciunii, căci Dumnezeu este
aproape. Nu capacitățile pe care le aveți acum, sau pe care le veți avea vreodată, sunt cele care vă vor
da succesul. Ci lucrurile pe care le poate face Domnul pentru voi. Trebuie să avem mult mai puțină
încredere în ceea ce poate face omul și mult mai multă încredere în ceea ce poate face Dumnezeu
pentru fiecare suflet care crede. El dorește cu ardoare ca voi să-L căutați prin credință. Dumnezeu vrea
să așteptați lucruri mari de la El. El dorește cu nerăbdare să vă ofere atât înțelegerea lucrurilor
pământești, trecătoare, cât și a lucrurilor spirituale. Domnul poate ascuți intelectul vostru. El vă poate
da tact și îndemânare. Puneți la lucru talentele voastre, cereți-I lui Dumnezeu înțelepciune și vă va fi
dată.
Luați Cuvântul lui Hristos ca o garanție pentru voi. Oare nu v-a invitat Domnul să veniți la El?
[147] Să nu vă permiteți nicio-dată să vorbiți într-o manieră descurajată și lipsită de speranță. Dacă
veți face așa, veți pierde mult. Privind la aparențe și lamentându-vă când vin dificultăți și sunteți
apăsați de necazuri, voi dovediți o credință slabă și bolnavă. Trebuie să vorbiți și să acționați ca și când
credința voastră ar fi invincibilă. Domnul este bogat în resurse, deoarece lumea este a Lui. Priviți spre
cer prin credință. Priviți la Acela care are lumina, puterea și eficiența.
În credința adevărată există o voioșie, o statornicie în principii și o fermitate în atingerea scopului
propus, pe care nici timpul, nici oboseala nu le pot slăbi. „Flăcăii obosesc și ostenesc, chiar tinerii se
clatină; dar cei ce se încred în Domnul își înnoiesc puterea, ei zboară ca vulturii; aleargă și nu obosesc,
umblă, și nu ostenesc” (Isaia 40,30.31).
Mulți doresc din toată inima să-i ajute pe alții, dar simt că nu au nici o putere spirituală și nici o
lumină de împărtășit. Acești oameni trebuie să-și prezinte cererile înaintea tronului harului. Să se
roage pentru Duhul Sfânt. Dumnezeu susține fiecare făgăduință pe care a făcut-o. Cu Biblia în mână
spuneți: Am făcut așa cum mi-ai spus. Îți prezint făgăduința pe care ai rostit-o: „Cereți și vi se va da,
căutați și veți găsi, bateți și vi se va deschide!”
Noi nu trebuie să ne rugăm doar în Numele Domnului Hristos, ci și prin inspirația Duhului Sfânt.
Aceasta este explicația afirmației că Duhul „mijlocește pentru noi cu suspine negrăite” (Romani 8,26).
Lui Dumnezeu îi face plăcere să răspundă la astfel de rugăciuni. Când rostim o rugăciune în Numele
lui Hristos, cu seriozitate și căldură, chiar în insistența aceasta se află o garanție din partea lui
Dumnezeu, că El este pe punctul de a ne răspunde, dăruindu-ne „nespus mai mult decât cerem sau
gândim noi” (Efeseni 3,20).
Domnul Hristos a zis: „Orice lucru veți cere, când vă rugați, să credeți că l-ați și primit, și-l veți
avea” (Marcu 11,24). [148] „Și orice veți cere în Numele Meu, voi face, pentru ca Tatăl să fie proslăvit
în Fiul” (Ioan 14,13). Iar ucenicul iubit Ioan, inspirat de Duhul Sfânt, declară cu claritate și siguranță
deplină: „Îndrăzneala pe care o avem la El, este că, dacă cerem ceva după voia Lui, ne ascultă. Și dacă
știm că ne ascultă, orice I-am cere, știm că suntem stăpâni pe lucrurile pe care I le-am cerut” (Ioan
5,14.15). Prin urmare, adresați-I Tatălui cererile voastre, cu insistență, în Numele Domnului Isus.
Dumnezeu va onora acest Nume.
Curcubeul care înconjoară tronul divin este o asigurare că Dumnezeu este consecvent, că „la El nu
există schimbare, nici umbră de mutare”. Noi am păcătuit împotriva lui Dumnezeu și nu merităm
favoarea Sa, totuși El Însuși a așezat pe buzele noastre cea mai frumoasă dintre rugăciuni: „Pentru
Numele Tău, nu nesocoti, nu necinsti scaunul de domnie al slavei Tale! Nu uita, nu rupe legământul
Tău cu noi” (Ieremia 14,21). Domnul S-a oferit pentru a fi garant că, atunci când venim la El,
mărturisindu-ne păcatul și nevrednicia, ne va asculta strigătul. Însăși onoarea tronului Său este în joc
în împlinirea Cuvântului Său față de noi.
Asemenea lui Aaron, care Îl simboliza pe Domnul Hristos, Mântuitorul nostru duce în inima Sa, în
Locul Preasfânt, numele tuturor celor din poporul Său. Marele nostru Preot își aduce aminte de toate
cuvintele prin care ne-a încurajat să ne încredem în El. Domnul nu uită niciodată legământul Său.
Toți cei care Îl vor căuta Îl vor găsi. Tuturor celor care vor bate li se va deschide. Nimănui nu i se
va răspunde cu scuza: „Nu Mă deranja, poarta este încuiată, nu vreau să o deschid”. Niciodată nu i se
va spune cuiva: „Nu pot să te ajut”. Cei care cer pâine în miez de noapte, ca să hrănească sufletele
flămânde, vor avea succes.
În parabolă, omul care cere pâine pentru vizitatorul său, primește „tot ce-i trebuie”. Așadar, în ce
măsură ne va dărui Dumnezeu lucrurile pe care urmează să le împărtășim altora? [149] „După măsura
darului lui Hristos” (Efeseni 4,7). Îngerii veghează cu un interes profund pentru a vedea cum se
comportă oamenii cu semenii lor. Când văd pe cineva manifestând simpatie față de cel greșit,
asemenea Domnului Hristos, îngerii vin alături de el și îi aduc în memorie cuvintele pe care trebuie să
le rostească, iar aceste cuvinte vor fi ca Pâinea vieții pentru acel suflet. Prin urmare, „Dumnezeu se
îngrijește de toate trebuințele voastre, după bogăția Sa, în slavă, în Isus Hristos” (Filipeni 4,19).
Mărturisirea voastră sinceră și adevărată va fi făcută de El plină de puterea vieții veșnice. Cuvântul
Domnului va fi pe buzele voastre adevăr și neprihănire.
Efortul personal pentru binele altora trebuie să fie precedat de multă rugăciune în taină, deoarece
pentru a înțelege știința salvării de suflete este necesară o mare înțelepciune. Înainte de a vorbi cu
oamenii, vorbiți cu Domnul Hristos. Obțineți de la tronul ceresc pregătirea necesară pentru a sluji
nevoilor oamenilor.
Inima voastră trebuie să se frângă de dorința arzătoare după Dumnezeul cel viu. Viața Domnului
Hristos a arătat ce poate face natura umană dacă este părtașă naturii divine. Noi putem avea tot ce a
primit și Domnul Hristos de la Dumnezeu. Așadar, cereți și veți primi. Cu o credință perseverentă, ca
a lui Iacov, cu o stăruință fermă, ca a lui Ilie, cereți-I lui Dumnezeu să împlinească pentru voi tot ce a
făgăduit.
Lăsați ca toate gândurile pline de slavă despre Dumnezeu să stăpânească mintea voastră. Viața
voastră să fie unită prin legături tainice cu viața lui Isus. Cel care i-a poruncit luminii să strălucească în
întuneric, dorește să strălucească în inima voastră, să vă dea lumina cunoștinței slavei lui Dumnezeu
pe chipul lui Isus Hristos. Duhul Sfânt va lua lucrurile lui Dumnezeu și vi le va descoperi, aducându-le
ca pe o putere vie în inima celui ascultător. Domnul Hristos vă va conduce până la hotarul veșniciei.
Veți putea contempla slava care se află dincolo de perdeaua despărțitoare a Templului ceresc și le veți
descoperi oamenilor atotputernicia Celui care trăiește veșnic, ca să mijlocească pentru noi.
 DOI ÎNCHINĂTORI*
*

Domnul Hristos a spus parabola fariseului și a vameșului, „pentru unii care se încredeau în ei înșiși
că sunt neprihăniți, și disprețuiau pe ceilalți” (Luca 18,9). Fariseul s-a dus la templu, ca să se închine,
nu pentru că a simțit că este un păcătos care are nevoie de iertare, ci pentru că se credea neprihănit și
spera să obțină laude din partea oamenilor. El considera că însuși actul lui de închinare era un merit
care îl recomanda înaintea lui Dumnezeu. În același timp, voia să le ofere celorlalți posibilitatea de a-și
forma o părere înaltă despre evlavia lui. El spera să-și asigure atât favoarea lui Dumnezeu, cât și pe
aceea a oamenilor. Închinarea lui era motivată de interese egoiste.
Fariseul era plin de spiritul laudei de sine. Înfățișarea lui, comportamentul lui și rugăciunile lui
exteriorizau acest spirit. Retrăgându-se departe de alții, ca și când ar fi spus: „Dă-te înapoi, nu te
apropia de mine, căci sunt sfânt” (Isaia 65,5), el stătea în picioare și se ruga „în sinea lui”. Pe deplin
mulțumit de sine, el credea că atât Dumnezeu, cât și oamenii îl priveau cu aceeași satisfacție.
„’Dumnezeule, Îți mulțumesc’”, spunea el, „’că nu sunt ca ceilalți oameni, hrăpăreți, nedrepți,
desfrânați sau chiar ca vameșul acesta’” (Luca 18,11). [151] Gândurile lui nu era îndreptate spre
Dumnezeu, ci spre oameni. Acesta este secretul mulțumirii de sine.
Fariseul a început să-și enumere faptele bune: „Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială
din toate veniturile mele” (Luca 18,12). Religia lui nu atingea sufletul. El nu căuta să aibă un caracter
asemenea caracterului lui Dumnezeu, o inimă plină de iubire și de milă. El era mulțumit cu o religie
care privea numai viața exterioară. Neprihănirea lui era rodul propriilor fapte, o neprihănire
personală, judecată după un standard omenesc.
Oricine se încrede în sine, considerând că este neprihănit, îi va disprețui pe ceilalți. Deoarece
fariseul se judeca pe sine, comparându-se cu alți oameni, el îi judeca și pe alții în același mod,
comparându-i cu sine. Neprihănirea lui era evaluată prin intermediul neprihănirii altora, prin
contrast, cu cât aceștia erau mai răi, cu atât părea el mai neprihănit. Îndreptățirea de sine îl determina
să-i acuze pe semenii lui. El îi condamna pe „ceilalți oameni” ca pe niște călcători ai Legii lui
Dumnezeu. Prin aceasta, fariseul manifesta chiar spiritul lui Satana, „pârâșul fraților”. Dar, cu un
asemenea spirit, i-a fost imposibil să intre în comuniune cu Dumnezeu. El s-a întors acasă lipsit de
binecuvântarea divină.
Vameșul s-a dus la templu împreună cu alți închinători, dar s-a îndepărtat imediat, deoarece s-a
considerat nevrednic să participe la actul lor de închinare. În timp ce stătea deoparte, „nu îndrăznea
nici ochii să și-i ridice spre cer, și se bătea cu pumnul în piept”, cuprins de remușcări amare și de
dispreț față de sine. El simțea că păcătuise împotriva lui Dumnezeu, că era păcătos și întinat. Vameșul
nu se putea aștepta nici măcar la mila celor din preajma lui, deoarece ei îl priveau cu dispreț. El știa că
nu avea nici un merit care să-l recomande înaintea lui Dumnezeu și într-o disperare cumplită, a
strigat: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul” (Luca 18,13). El nu se compara cu alții. [152]
Copleșit de simțământul vinovăției, stătea ca și când ar fi fost singur în prezența lui Dumnezeu. Unica
lui dorință era să primească iertarea și pacea și nu cerea altceva decât mila lui Dumnezeu. El a fost
binecuvântat. „Eu vă spun”, a zis Domnul Hristos, „că mai degrabă omul acesta s-a pogorât acasă
socotit neprihănit, decât celălalt” (Luca 18,24).
Fariseul și vameșul reprezintă două mari categorii de oameni în care se împart cei ce vin să I se
închine lui Dumnezeu. Primii reprezentanți ai acestor categorii sunt chiar primii doi copii născuți în

*
Capitol bazat pe textele din Luca 18,9-14.
lume. Cain a crezut despre sine că este neprihănit și a venit înaintea lui Dumnezeu, aducând doar o
jertfă de mulțumire. El nu a făcut nici o mărturisire a păcatului și nu a simțit nici o nevoie de milă.
Dar Abel a venit cu o jertfă de sânge, care Îl simboliza pe Mielul lui Dumnezeu. El a venit ca un
păcătos, considerându-se pierdut. Singura lui speranță era iubirea nemeritată a lui Dumnezeu.
Domnul a apreciat jertfa lui, dar nu a privit cu aceeași plăcere spre jertfa lui Cain. Simțământul nevoii,
recunoașterea sărăciei și a păcatului nostru constituie primele condiții ca Dumnezeu să ne accepte.
„Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăția cerurilor” (Matei 5,3).
Experiența apostolului Petru conține câte o lecție pentru fiecare dintre cele două clase de oameni
reprezentate de fariseu și de vameș. La începutul uceniciei sale, apostolul Petru s-a considerat un om
puternic. Asemenea fariseului, după propria estimare, el „nu era ca ceilalți oameni”. Când Domnul
Hristos i-a avertizat pe ucenici, chiar în ajunul trădării Sale, spunându-le: „În noaptea aceasta toți veți
avea un prilej de poticnire în Mine”, încrezător în sine, Petru a declarat: „… ’Chiar dacă toți ar avea un
prilej de poticnire, eu nu voi avea’” (Marcu 14,27-29). Petru nu cunoștea pericolul în care se afla.
Încrederea în sine l-a condus pe o cale greșită. El s-a considerat capabil să reziste ispitei, dar după
numai câteva ore a venit încercarea și Petru L-a negat pe Domnul său, rostind blesteme și jurăminte.
Când cântatul cocoșului i-a amintit de cuvintele Domnului Hristos, surprins și șocat de ceea ce
tocmai făcuse, [154] Petru și-a întors capul și a privit spre Domnul său. În acel moment, Domnul
Hristos a privit la el și, în privirea îndurerată a Domnului, în care mila și iubirea erau împletite, Petru
s-a înțeles pe sine. El a ieșit și a plâns. Acea privire a lui Hristos i-a zdrobit inima. Petru a ajuns la un
punct crucial al vieții și s-a pocăit amar de păcatul său. El a fost asemenea vameșului cuprins de
remușcări și pocăință și, la fel ca vameșul, a găsit milă. Privirea Domnului Hristos l-a asigurat că este
iertat.
Deodată, încrederea în sine s-a risipit. Petru nu a mai repetat niciodată vechile declarații îngâmfate.
După învierea Sa, Domnul Hristos l-a pus la încercare de trei ori pe Petru, întrebându-l: „…
’Simone, fiul lui Iona, Mă iubești tu mai mult decât aceștia?’” Dar, de data aceasta, Petru nu s-a mai
înălțat pe sine mai presus de frații lui. El a făcut apel la Acela care îi putea cunoaște inima. „…
’Doamne’”, a zis el, „’Tu toate le știi, știi că Te iubesc’” (Ioan 21,15.17).
După aceea, lui Petru i s-a încredințat misiunea la care fusese chemat. Iar lucrarea încredințată a
fost mai vastă și mai delicată decât aceea pe care o avusese până atunci. Domnul l-a însărcinat să
hrănească oile și mielușeii. Încredințându-i spre îngrijire sufletele pentru care Își sacrificase propria
viață, Mântuitorul i-a dat lui Petru cea mai puternică dovadă a încrederii în reabilitarea lui. Cel care
fusese cândva un ucenic neliniștit, îngâmfat, plin de încredere în sine, devenise acum supus și pocăit.
De atunci încolo, Petru a urmat exemplul de renunțare și sacrificiu de sine al Domnului său. El a fost
părtaș al suferințelor lui Hristos, iar când Domnul va sta pe tronul slavei Sale, Petru va fi părtaș al
slavei lui Hristos.
Răul care a determinat căderea lui Petru și l-a împiedicat pe fariseul din pildă să aibă o comuniune
cu Dumnezeu se dovedește a fi cauza ruinei a mii de oameni din zilele noastre. Nimic nu este atât de
ofensator la adresa lui Dumnezeu sau atât de periculos pentru sufletul omenesc, ca mândria și
mulțumirea de sine. Acestea sunt cele mai lipsite de speranțe și mai greu de vindecat dintre toate
păcatele. [155]
Petru n-a căzut dintr-o dată, ci treptat. Încrederea în sine l-a determinat să creadă că el era mântuit
și, ca urmare, a alunecat pas cu pas pe calea decăderii, până când a ajuns în stare să-L nege pe Domnul
său. Atâta vreme cât vom fi pe acest pământ, nu ne vom putea încrede niciodată în noi înșine,
considerând că suntem în afara oricărui pericol, și nici nu vom putea crede că suntem în siguranță în
fața ispitei. Cei care Îl acceptă pe Mântuitorul, oricât de sinceră ar fi convertirea lor, nu ar trebui să fie
învățați niciodată să spună sau să considere că sunt mântuiți. Aceasta este o amăgire. Fiecare trebuie
să cultive speranța și credința, dar chiar și atunci când ne încredințăm pe noi înșine Domnului Hristos
și știm că El ne acceptă, nu suntem în afara posibilității de a fi ispitiți. Cuvântul lui Dumnezeu spune:
„Mulți vor fi curățiți, albiți și lămuriți” (Daniel 12,10). Dar numai „cel ce rabdă ispita… va primi
cununa vieții” (Iacov 1,12).
Cei care Îl acceptă pe Domnul Hristos ca Mântuitor și, în virtutea încrederii lor de la începutul
vieții de creștin, declară: „Sunt mântuit”, se află în pericolul de a se încrede în ei înșiși. Ei pierd din
vedere propria slăbiciune și nevoia lor continuă de putere divină. Ei nu sunt pregătiți să se confrunte
cu amăgirile lui Satana și, când sunt ispitiți, mulți cad în adâncurile păcatului, asemenea lui Petru. Noi
suntem avertizați: „Astfel dar, cine crede că stă în picioare, să ia seama să nu cadă” (1 Corinteni 10,12).
Singura noastră posibilitate de a fi în siguranță se află în continua neîncredere în puterile proprii și în
dependența permanentă de Domnul Hristos.
Petru a trebuit să-și cunoască propriile defecte de caracter și nevoia de a primi puterea și harul
Domnului Hristos. Domnul nu îl putea scuti de încercare, dar putea să-l salveze de la înfrângere. Dacă
ar fi fost dispus să accepte avertizarea lui Hristos, Petru ar fi vegheat în rugăciune, ar fi umblat cu
teamă și cutremur, ca să nu i se poticnească piciorul pe cale. El ar fi primit ajutorul divin, iar Satana nu
ar fi putut câștiga biruința asupra lui.
Petru a căzut datorită încrederii în sine, dar picioarele lui au fost din nou întărite pe cale, prin
pocăință și umilință. Fiecare păcătos poate găsi încurajare în raportul acestei experiențe. [156] Deși a
păcătuit grav, Petru a fost iertat. În inima lui erau întipărite cuvintele Domnului Hristos: „Eu M-am
rugat pentru tine, ca să nu se piardă credința ta” (Luca 22,23). În agonia amară a remușcărilor, această
rugăciune și amintirea privirii pline de milă și de iubire a Domnului Hristos i-au dat nădejde. După
învierea Sa, Domnul Hristos Și-a amintit de Petru și i-a dat îngerului o solie pe care s-o transmită
femeilor: „Duceți-vă de spuneți ucenicilor Lui, și lui Petru, că merge înaintea voastră în Galileea: acolo
Îl veți vedea, cum v-a spus” (Marcu 16,7). Pocăința lui Petru a fost acceptată de Mântuitorul, care iartă
păcatele.
Aceeași compasiune care l-a salvat pe apostolul Petru este manifestată față de fiecare suflet căzut
sub puterea ispitei. Planul special al lui Satana este să-i conducă pe oameni în păcat, pentru ca apoi să-
i părăsească, lăsându-i fără nici un sprijin, tremurând, cuprinși de teama de a cere iertare. Dar de ce să
ne temem când Dumnezeu a zis: „Afară numai dacă vor căuta ocrotirea Mea, vor face pace cu Mine,
da vor face pace cu Mine” (Isaia 27,5). Dumnezeu a pregătit toate mijloacele pentru a veni în ajutorul
nostru. El ne încurajează pe toate căile să venim la Hristos.
Domnul Hristos Și-a adus ca jertfă trupul zdrobit, ca să răscumpere moștenirea lui Dumnezeu și
să-i acorde omului căzut o nouă șansă. „De aceea și poate să mântuiască în chip desăvârșit pe cei ce se
apropie de Dumnezeu prin El, pentru că trăiește pururi ca să mijlocească pentru ei” (Evrei 7,25).
Domnul Hristos a mijlocit pentru omenirea pierdută, prin viața Sa fără pată, prin ascultarea Sa și prin
moartea Sa pe crucea Golgotei. Iar acum, Căpetenia mântuirii noastre mijlocește pentru noi, nu
numai ca un simplu petiționar, ci ca un Biruitor care Își cere drepturile biruinței Sale. Jertfa Sa este
deplină, iar ca Mijlocitor al nostru, El aduce la îndeplinire lucrarea pe care Și-a asumat-o de bunăvoie,
prezentând înaintea lui Dumnezeu meritele Sale neprihănite, amestecate cu rugăciunile, mărturisirile
și mulțumirile poporului Său. Însoțite de parfumul neprihănirii Sale, acestea se înalță la Dumnezeu ca
o mireasmă plăcută. Jertfa Domnului Hristos este primită în întregime și iertarea acoperă toate
păcatele. [157]
Domnul Hristos S-a angajat să fie Înlocuitorul și Garantul nostru, iar El nu trece cu vederea pe
nimeni. Acela care nu a putut să privească la ființele omenești expuse ruinei veșnice, fără ca sufletul
Său să nu fie cuprins de milă, ci a mers pentru ele până la moarte, va privi cu îndurare și compasiune
asupra fiecărui suflet care își dă seama că nu se poate salva singur.
 Domnul nu va privi asupra nici unui om care se roagă tremurând, fără să-l ajute și să-l ridice. Acela
care, prin propria jertfă, a pus la dispoziția omului un tezaur inepuizabil de putere morală, nu va da
greș în a folosi această putere în favoarea noastră. Putem să depunem păcatele și necazurile noastre la
picioarele Lui, pentru că El ne iubește. Fiecare privire și fiecare cuvânt al Său ne inspiră încredere. El
va modela caracterul nostru după voia Sa.
În întreaga oștire satanică nu există nici o putere care să învingă un suflet ce se aruncă în brațele
Domnului Hristos cu o credință simplă. „El dă tărie celui obosit și mărește puterea celui care cade în
leșin” (Isaia 40,29). [158]
„Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept, ca să ne ierte păcatele și să ne curățească
de orice nelegiuire” (1 Ioan 1,9). Domnul spune: „Recunoaște-ți numai nelegiuirea, recunoaște că ai
fost necredincioasă Domnului, Dumnezeului tău” (Ieremia 3,13). „Vă voi stropi cu apă curată, și veți
fi fericiți; vă voi curăța de toate spurcăciunile voastre și de toți idolii voștri” (Ezechiel 36,35).
Dar, înainte de a putea găsi iertare și pace, trebuie să ajungem la o cunoaștere de sine al cărei
rezultat să fie umilința și regretul pentru păcat. Fariseul din parabolă nu simțea nici o convingere cu
privire la păcatul lui. Duhul Sfânt nu putea lucra pentru el. Sufletul lui era închis într-o platoșă a
îndreptățirii de sine, pe care săgețile lui Dumnezeu, ascuțite și bine țintite de mâini îngerești, nu
puteau să o străpungă. Numai acela care recunoaște că este un păcătos poate fi mântuit de Domnul
Hristos. El a venit să-i tămăduiască „pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiască robilor de război
slobozirea, și orbilor căpătarea vederii, să dea drumul celor apăsați” (Luca 4,18). „Nu cei sănătoși au
trebuință de doctor, ci cei bolnavi” (Luca 5,31). Dacă nu cunoaștem adevărata noastră stare, nu vom
simți nevoia după ajutorul lui Hristos. Trebuie să înțelegem pericolul în care ne aflăm, altfel nu vom
alerga spre locul de refugiu. Pentru a dori să fim vindecați, trebuie să simțim durerile provocate de
rănile noastre.
Domnul spune: „Pentru că zici: ’Sunt bogat, m-am îmbogățit și nu duc lipsă de nimic’, și nu știi că
ești ticălos, nenorocit, sărac, orb și gol; te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curățit prin foc, ca să te
îmbogățești; și haine albe, ca să te îmbraci cu ele, și să nu ți se vadă rușinea goliciunii tale; și doctorie
pentru ochi, ca să-ți ungi ochii și să vezi” (Apocalipsa 3,17.18). Aurul curățit prin foc este credința care
lucrează prin dragoste. Numai aceasta ne poate aduce în armonie cu Dumnezeu. Noi putem fi activi și
putem lucra intens, dar dacă nu avem o iubire ca aceea care se află în inima lui Hristos, nu vom putea
fi socotiți niciodată printre cei care fac parte din familia cerului. [159]
Nici un om nu își poate înțelege greșelile din proprie inițiativă. „Inima este nespus de înșelătoare și
deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască” (Ieremia 17,9). Buzele pot exprima o sărăcie a sufletului,
pe care inima nu o recunoaște. În timp ce Îi vorbim lui Dumnezeu despre sărăcia noastră spirituală,
inima noastră se poate umfla de mândria superiorității propriei umilințe și a propriei neprihăniri.
Există un singur mod în care se poate obține adevărata cunoaștere de sine. Trebuie să privim la
Domnul Hristos. Ceea ce îi face pe oameni să fie atât de mândri de propria neprihănire este
necunoașterea lui Hristos. Când vom contempla curăția și desăvârșirea Lui, vom înțelege propria
slăbiciune și sărăcie și ne vom vedea propriile defecte, așa cum sunt ele în realitate. Atunci ne vom
vedea pierduți și fără speranță, îmbrăcați în hainele îndreptățirii de sine, asemenea oricărui alt păcătos.
Vom înțelege că, dacă vom fi vreodată mântuiți, aceasta nu se va datora bunătății noastre, ci harului
nemărginit al lui Dumnezeu.
Rugăciunea vameșului a fost ascultată, deoarece a dovedit supunerea celui care, conștient fiind de
propria neputință, a căutat ajutorul Celui Atotputernic. Pentru vameș, eul nu era decât o rușine. Tot
așa trebuie privit de toți aceia care Îl caută pe Dumnezeu. Prin credință, o credință care renunță la
orice încredere în sine, cel care se roagă trebuie să se bazeze întru totul pe puterea nemărginită a lui
Dumnezeu.
 Nici o conformare exterioară nu poate lua locul credinței simple și renunțării totale la sine. Dar,
prin putere proprie, nici un om nu poate renunța la sine. Tot ce putem face este să fim de acord ca
Domnul Hristos să îndeplinească această lucrare. Prin urmare, rugăciunea inimii noastre va fi:
Doamne, ia-mi inima, pentru că eu nu o pot da! Ea este proprietatea Ta. Păstreaz-o Tu curată, căci eu
nu o pot păstra pentru Tine. Mântuiește-mă în ciuda mea însumi, în ciuda firii mele slabe și
necreștinești. Modelează-mă, șlefuiește-mă, înalță-mă într-o atmosferă curată și sfântă, în care
curentul bogat al dragostei Tale să poată străbate sufletul meu.
Această renunțare la sine nu trebuie să aibă loc doar la începu-tul vieții de creștin. Ea trebuie
înnoită la fiecare pas [160] pe calea spre cer. Toate faptele noastre bune depind de o putere care se află
în afara noastră. De aceea, avem nevoie de o căutare neîncetată a inimii după Dumnezeu, de o
mărturisire continuă, serioasă și zdrobitoare a păcatului și de o umilire a sufletului înaintea Lui.
Numai printr-o continuă renunțare la sine și o dependență permanentă de Domnul Hristos, vom
putea înainta în siguranță pe calea spre cer.
Cu cât ne vom apropia mai mult de Hristos și cu cât vom vedea mai clar curăția caracterului Său,
cu atât vom înțelege mai bine caracterul nespus de rău al păcatului și cu atât vom simți mai puțin
dispoziția de a ne înălța pe noi înșine. Aceia pe care Cerul îi recunoaște ca fiind sfinți sunt ultimii care
să facă paradă de propria bunătate. Apostolul Petru a devenit un slujitor credincios al Domnului
Hristos și a fost onorat mult cu lumină și cu putere divină. El a avut o parte activă în zidirea bisericii
lui Hristos. Dar Petru nu a uitat niciodată experiența teribilă a umilinței sale. Păcatul lui a fost iertat,
totuși el a știut că numai harul Domnului Hristos l-a putut ajuta să învingă slăbiciunea de caracter,
care îi pricinuise căderea. În sine însuși, el n-a găsit nimic cu care să se laude.
Nici unul dintre apostoli sau dintre profeți nu a pretins vreodată că este fără păcat. Oamenii care
au trăit cel mai aproape de Dumnezeu, care și-ar fi sacrificat mai degrabă viața, decât să comită o faptă
rea cu bună știință, și pe care Dumnezeu i-a onorat cu lumină și putere divină, au mărturisit despre
păcătoșenia firii lor. Ei nu și-au pus încrederea în puterea lor omenească și nu au pretins că ar avea
vreo neprihănire personală, ci s-au încrezut pe deplin în neprihănirea Domnului Hristos. La fel va fi
cu toți cei care vor privi la Domnul Hristos.
Cu fiecare pas al înaintării în experiența creștină, pocăința noastră va fi tot mai profundă. Domnul
li se adresează acelora pe care i-a iertat și îi recunoaște ca fiind poporul Său, spunându-le: „Atunci vă
veți aduce aminte de purtarea voastră rea și de faptele voastre care nu erau bune; vă va fi scârbă de voi
înșivă, [161] din pricina nelegiuirilor și urâciunilor voastre” (Ezechiel 36,31). De asemenea, El spune:
„Voi face legământul Meu cu tine, și vei ști că Eu sunt Domnul, ca să-ți aduci aminte de trecut și să
roșești, să nu mai deschizi gura de rușine când îți voi ierta tot ce ai făcut, zice Dumnezeu” (Ezechiel
16,62.63). Atunci, buzele noastre nu se vor mai deschide pentru a exprima laude de sine. Vom ști că
singurul nostru motiv de laudă se regăsește numai în Domnul Hristos. Și vom mărturisi împreună cu
apostolul Pavel: „Știu că nimic bun nu locuiește în mine, adică în firea mea pământească, pentru că,
ce-i drept, am voința să fac binele, dar n-am puterea să-l fac” (Romani 7,18). „În ceea ce mă privește,
departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos prin care
lumea este răstignită față de mine, și eu față de lume” (Galateni 6,14).
În armonie cu această experiență este și porunca: „Duceți până la capăt mântuirea voastră, cu frică
și cutremur, nu numai când sunt eu de față, ci cu mult mai mult acum, în lipsa mea. Căci Dumnezeu
este Acela care lucrează în voi, și vă dă, după plăcerea Lui, și voința și înfăptuirea” (Filipeni 2,12.13).
Dumnezeu nu te îndeamnă să te temi că El va da greș în împlinirea făgăduințelor Sale, că răbdarea Lui
se va sfârși sau că mila Lui se va epuiza. Teme-te mai degrabă ca nu cumva voința ta să nu se supună
voinței lui Hristos și trăsăturile moștenite sau cultivate ale caracterului tău să stăpânească în viața ta.
„Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi și vă dă, după plăcerea Lui, și voința și înfăptuirea.”
Teme-te ca nu cumva eul să se interpună între tine și Mântuitorul tău, și voința ta egoistă să împiedice
planurile mari pe care Dumnezeu dorește să le aducă la îndeplinire prin tine. Teme-te ca nu cumva să-
ți pui încrederea în puterea proprie, să-ți retragi mâna din mâna Domnului Hristos și să încerci să
mergi pe drumurile vieții fără prezența Sa continuă.
Trebuie să evităm tot ce ar putea încuraja mândria și încrederea în sine, de aceea să fim precauți în
privința laudelor pe care le adresăm altora sau pe care le primim. Flatarea este obiectul lucrării lui
Satana. El îi abordează pe oameni atât prin flatări, cât și prin acuzații și condamnări, căutând să le
ruineze sufletul. Cei [162] care obișnuiesc să-i laude pe alții sunt folosiți de Satana ca agenți ai lui.
Slujitorii Domnului Hristos trebuie să îndepărteze de la ei orice cuvânt de laudă, care li se adresează.
Eul trebuie să fie scos din atenția noastră. Numai Domnul Hristos trebuie să fie proslăvit. Trebuie să
ne îndreptăm privirea „spre cel care ne iubește, care ne-a spălat păcatele noastre cu sângele Său”
(Apocalipsa 1,5) și către El trebuie să se înalțe laudele inimii noastre.
Viața în care este cultivată temerea de Dumnezeu nu va fi tristă și mohorâtă. Absența lui Hristos
face ca fața să fie tristă, iar viața, un șir neîntrerupt de oftaturi. Cei care sunt plini de înălțare și iubire
de sine nu simt nevoia unei legături vii, personale, cu Domnul Hristos. Inima care nu a căzut pe
Stâncă este mândră de integritatea ei. Oamenii doresc o religie onorabilă și impunătoare. Ei doresc să
meargă pe o cale suficient de largă, încât să-și poată duce cu ei însușirile nesfinte. Iubirea de sine,
dorința de popularitate și plăcerea de a fi lăudați Îl alungă pe Mântuitor din inima lor, dar fără El este
doar întuneric și tristețe. Când locuiește în suflet, Domnul Hristos este un izvor de bucurie. Pentru
toți cei care Îl primesc, nota dominată a Cuvântului lui Dumnezeu este bucuria.
„Căci așa vorbește Cel Preaînalt, a cărui locuință este veșnică și al cărui Nume este sfânt. Eu
locuiesc în locuri înalte și în sfințenie; dar sunt cu omul zdrobit și smerit, ca să înviorez duhurile
smerite, și să îmbărbătez inimile zdrobite” (Isaia 57,15).
Moise a putut privi slava lui Dumnezeu, numai când a fost ascuns în crăpătura stâncii. Numai când
vom fi ascunși în Stâncă, Domnul Hristos ne va acoperi cu palmele Sale străpunse și vom auzi ce le va
spune El slujitorilor Săi. Dumnezeu ni Se va descoperi și nouă, ca și lui Moise, ca fiind „plin de
îndurare, milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie, care Își ține dragostea până în mii
de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul” (Exod 34,6.7).
Lucrarea mântuirii implică urmări pe care [163] omul cu greu și le-ar putea imagina. „Lucruri, pe
care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, și la inima omului nu s-au suit, așa sunt lucrurile, pe
care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc” (1 Corinteni 2,9). Când păcătosul, atras de
puterea lui Hristos, se apropie de crucea înălțată a Domnului și se pleacă înaintea ei, are loc o nouă
creațiune. El primește o inimă nouă. El devine o făptură nouă în Isus Hristos. El devine întru totul
sfânt. Dumnezeu Însuși îl socotește „neprihănit pe cel ce crede în Isus” (Romani 3,26). „Iar pe aceia pe
care i-a socotit neprihăniți, i-a și proslăvit” (Romani 8,30). Oricât de mari ar fi rușinea și decăderea
cauzate de păcat, cinstea și înălțarea datorate iubirii răscumpărătoare vor fi și mai mari. Tuturor
ființelor omenești, care se străduiesc să ajungă asemenea chipului divin, le sunt puse la dispoziție
comorile cerului, o putere deosebită, care le va așeza într-o poziție chiar mai înaltă decât aceea a
îngerilor care n-au păcătuit niciodată.
„Așa vorbește Domnul, Răscumpărătorul, Sfântul lui Israel, către Cel disprețuit și urât de popor,
către Robul celor puternici: ’Împărații vor vedea lucrul acesta, și se vor scula, și voievozii se vor arunca
la pământ și se vor închina, din pricina Domnului, care este credincios, din pricina Sfântului lui Israel,
care Te-a ales’” (Isaia 49,7).
„Tot așa, nu este voia Tatălui vostru cel din ceruri să piară unul măcar din acești micuți” (Matei
18,14).
 NU VA FACE DUMNEZEU DREPTATE ALEȘILOR SĂI?*
*

Domnul Hristos tocmai vorbise despre perioada premergătoare revenirii Sale și despre pericolele
prin care trebuiau să treacă urmașii Săi. Referindu-Se în special la acel timp, El le-a spus o parabolă, ca
să le arate oamenilor că „trebuie să se roage necurmat și să nu se lase”.
„Într-o cetate”, a spus El, „era un judecător, care de Dumnezeu nu se temea și de oameni nu se
rușina. În cetatea aceea era și o văduvă care venea des la el, și-i zicea: ’Fă-mi dreptate în cearta cu
pârâșul meu’. Multă vreme n-a voit să-i facă dreptate. Dar la urmă a zis: ’Măcar că de Dumnezeu nu
mă tem și de oameni nu mă rușinez totuși pentru că văduva aceasta mă tot necăjește, îi voi face
dreptate, ca să nu tot vină să-mi bată capul’.” Domnul a adăugat: „Auziți ce zice judecătorul nedrept?
Și Dumnezeu nu va face dreptate aleșilor Lui, care strigă zi și noapte către El, măcar că zăbovește față
de ei? Vă spun că le va face dreptate în curând” (Luca 18,1-8).
Judecătorul descris în această parabolă nu avea nici o considerație față de dreptate [165] și nici o
milă față de cei suferinzi. Văduva, care își prezenta cazul cu insistență, a fost respinsă de fiecare dată.
Ea a venit la el din nou și din nou, doar pentru a fi tratată cu dispreț și alungată dinaintea scaunului de
judecată. Judecătorul știa că ea avea dreptate și ar fi putut să-i rezolve problema imediat, dar nu a vrut.
El dorea să-și demonstreze puterea arbitrară și se mulțumea să o lase să-l roage și să insiste în zadar.
Dar văduva nu voia nici să renunțe, nici să se descurajeze. Fără a lua în considerare indiferența și
împietrirea inimii lui, ea continua cu insistență să-și prezinte cererea, până când judecătorul a fost de
acord să se ocupe de cazul ei. „Măcar că de Dumnezeu nu mă tem și de oameni nu mă rușinez”,
spunea el, „totuși, pentru că văduva aceasta mă tot necăjește, îi voi face dreptate, ca să nu tot vină să-
mi bată capul.” Pentru a-și salva reputația, pentru a evita o dezvăluire în public a judecății sale
părtinitoare și unilaterale, el i-a făcut dreptate femeii perseverente.
Și Domnul a zis: „Auziți ce zice judecătorul nedrept? Și Dumnezeu nu va face dreptate aleșilor Lui,
care strigă zi și noapte către El, măcar că zăbovește față de ei? Vă spun că le va face dreptate în
curând”. Aici, Domnul Hristos prezintă un contrast distinct între judecătorul nedrept și Dumnezeu.
Judecătorul a ascultat rugămintea văduvei doar din motive egoiste, ca să nu mai fie deranjat de
insistența ei. El nu simțea nici milă, nici înțelegere față de văduvă. Starea ei nenorocită nu însemna
nimic pentru el. Dar cât de diferită este atitudinea lui Dumnezeu față de cei care Îl caută. El tratează cu
atenție și cu o compasiune infinită rugăciunile celor aflați în nevoie și celor necăjiți.
Femeii, care îl ruga insistent pe judecător să-i facă dreptate, îi murise soțul. Săracă și fără prieteni,
ea nu avea nici un mijloc de a-și reface situația ruinată. Tot astfel, prin păcat, omul a pierdut legătura
cu Dumnezeu. Prin sine însuși, omul nu se poate mântui. Dar, în Domnul Hristos, noi suntem aduși
aproape de Tatăl ceresc. Cei aleși ai lui Dumnezeu Îi sunt dragi inimii Sale. Ei sunt cei pe care
Dumnezeu i-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată, ca să vestească lauda Sa și să strălucească
asemenea unor lumini [166] în mijlocul întunericului acestei lumi. Judecătorul nedrept nu avea nici
un interes deosebit față de cazul femeii care Îl agasa cu rugămintea ei de a-i face dreptate. Totuși, ca să
scape de cererile ei, vrednice de milă, i-a ascultat rugămintea și a scăpat-o de vrăjmașul ei. Dar
Dumnezeu Își iubește copiii cu o iubire infinită. Pentru El, biserica Sa este cel mai drag lucru de pe
pământ.
„Căci partea Domnului, este poporul Lui, Iacov este partea Lui de moștenire. El l-a găsit într-un
ținut pustiu, într-o singurătate plină de urlete înfricoșate; l-a înconjurat, l-a îngrijit, și l-a păzit ca

*
Capitol bazat pe textele din Luca 18,1-8.
lumina ochiului Lui” (Deuteronomul 32,9.10). „Căci așa vorbește Domnul oștirilor: ’După slavă M-a
trimis El la neamurile care v-au jefuit; căci cel ce se atinge de voi se atinge de lumina ochilor Lui”
(Zaharia 2,8).
Rugăciunea văduvei, „Fă-mi dreptate în cearta cu pârâșul meu”, reprezintă rugăciunea copiilor lui
Dumnezeu. Satana este marele lor vrăjmaș. El este „pârâșul fraților”, care îi acuză înaintea lui
Dumnezeu zi și noapte (Apocalipsa 12,10). El lucrează în permanență, ca să prezinte într-o lumină
greșită, ca să acuze, ca să înșele și să distrugă poporul lui Dumnezeu. Domnul Hristos i-a învățat pe
ucenicii Săi să se roage tocmai pentru a fi eliberați de puterea lui Satana și a agenților lui.
În profeția lui Zaharia este înfățișată atât lucrarea de acuzare a lui Satana, cât și lucrarea Domnului
Hristos de a i se opune vrăjmașului poporului Său. Profetul spune: „El (îngerul) mi-a arătat pe marele
preot Iosua, stând în picioare înaintea Îngerului Domnului, și pe Satana stând la dreapta lui, ca să-l
pârască. Domnul a zis lui Satana: ’Domnul să te mustre, Satano! Domnul să te mustre, El care a ales
Ierusalimul! Nu este el, Iosua, un tăciune scos din foc?’ Dar Iosua era îmbrăcat cu haine murdare, și
totuși stătea în picioare înaintea Îngerului” (Zaharia 3,1-3).
Poporul lui Dumnezeu este prezentat aici ca un răufăcător [167] aflat la judecată. În calitate de
mare preot, Iosua caută o binecuvântare pentru poporul său, care se află în mare suferință. În timp ce
Iosua mijlocește înaintea lui Dumnezeu, în favoarea poporului, Satana stă la dreapta lui și i se
împotrivește. El îi acuză pe copiii lui Dumnezeu și face ca situația lor să pară cât mai disperată cu
putință. El înfățișează înaintea lui Dumnezeu faptele lor rele și defectele lor. Satana arată greșelile și
căderile lor, sperând că ei vor apărea în ochii lui Hristos, ca având un asemenea caracter, încât El nu le
va da nici un ajutor în marea lor nevoie. Ca reprezentant al poporului lui Dumnezeu, Iosua, îmbrăcat
în haine murdare, este vrednic de condamnare. Conștient de păcatele poporului său, el este doborât de
descurajare. Satana îi împovărează sufletul, inspirându-i un simțământ de vinovăție, care îl face să se
simtă aproape fără nici o speranță. Cu toate acestea, el stă înaintea lui Dumnezeu, continuând să se
roage, în timp ce Satana vorbește cu înverșunare împotriva lui.
Lucrarea lui Satana de acuzator a început în ceruri. Aceasta a fost lucrarea lui pe acest pământ încă
de la căderea omului și va fi lucrarea lui, într-un sens special, pe măsură ce ne apropiem de încheierea
istoriei acestei lumi. [168] Văzând că timpul lui este scurt, el va lucra cu o mai mare asiduitate, ca să
înșele și să distrugă. El este furios când vede că pe pământ există un popor care, în ciuda slăbiciunii și a
păcatului, respectă Legea lui Dumnezeu. Satana este hotărât să-i facă să nu asculte de Dumnezeu. El
simte o satisfacție deosebită când vede starea lor de nevrednicie, de aceea a pregătit amăgiri pentru
fiecare suflet, pentru ca toți să fie prinși în mreaja ispitei și despărțiți de Dumnezeu. El caută să-L
acuze și să-L condamne pe Dumnezeu și pe toți aceia care se străduiesc să aducă la îndeplinire
planurile Sale în această lume, cu un spirit de iubire, de compasiune și de iertare.
Fiecare manifestare a puterii lui Dumnezeu pentru cei ce fac parte din poporul Său, stârnește
vrăjmășia lui Satana. De fiecare dată când Dumnezeu lucrează în favoarea lor, Satana cu îngerii lui
acționează cu forțe noi, străduindu-se să-i distrugă. El este pornit împotriva tuturor celor care fac din
Hristos tăria lor. Scopul lui este să-i instige pe oameni la rău și, când reușește să-i facă să păcătuiască,
aruncă toată vina asupra celor ispitiți. Satana arată spre hainele lor murdare și spre caracterul lor plin
de defecte. El prezintă slăbiciunea și nesăbuința lor, evidențiind faptul că nu sunt asemenea Domnului
Hristos, păcatele și lipsa recunoștinței lor L-au dezonorat pe Răscumpărător. Satana insistă asupra
tuturor acestor argumente, dovedind că are dreptul de a-și aduce la îndeplinire intenția de a-i nimici.
Satana se străduiește să-i înspăimânte pe oameni cu gândul că situația lor este lipsită de speranță și că
întinarea lor nu mai poate fi spălată niciodată. În felul acesta, el speră să le distrugă credința, astfel
încât să cedeze întru totul ispitelor lui și să rupă legământul lor cu Dumnezeu.
 Copiii lui Dumnezeu nu sunt capabili să răspundă singuri la acuzațiile lui Satana. Când privesc la ei
înșiși, ajung în pragul disperării. Dar ei apelează la Apărătorul divin, invocând meritele
Răscumpărătorului lor. Dumnezeu poate fi „neprihănit și totuși să socotească neprihănit pe cel ce
crede în Isus” (Romani 3,26). Cu încredere, copiii lui Dumnezeu strigă către El, [169] implorându-L
să aducă la tăcere acuzațiile lui Satana și să facă fără efect planurile lui. Ei se roagă, spunând: „Fă-mi
dreptate în cearta cu pârâșul meu”, iar Domnul Hristos prezintă marele argument al crucii, aducând la
tăcere acuzatorul îndrăzneț.
„Domnul a zis Satanei: ’Domnul să te mustre, Satano! Domnul să te mustre, El care a ales
Ierusalimul! Nu este acesta un tăciune scos din foc?’” Când Satana caută să-i înnegrească întru totul pe
copiii lui Dumnezeu și să-i distrugă, Domnul Hristos intervine. Deși ei au păcătuit, Domnul Hristos a
luat asupra Sa vinovăția păcatelor lor. El a smuls din foc omenirea ca pe un tăciune. Prin natura Sa
umană, El este legat de om, în timp ce, prin natura Sa divină, este una cu Dumnezeul cel veșnic.
Domnul pune ajutorul Său la îndemâna sufletelor care pier. Vrăjmașul este mustrat.
„Dar Iosua era îmbrăcat cu haine murdare, și totuși stătea în picioare înaintea Îngerului. Iar
Îngerul, luând cuvântul, a zis celor ce erau înaintea Lui: ’Dezbrăcați-l de hainele murdare de pe el!’
Apoi a zis lui Iosua: ’Iată că îndepărtez de la tine nelegiuirea, și te îmbrac cu haine de sărbătoare!’ Eu
am zis: ’Să i se pună pe cap o mitră curată!’ Și i-au pus o mitră curată pe cap, și l-au îmbrăcat în haine,
în timp ce Îngerul Domnului stătea acolo. Îngerul Domnului a făcut lui Iosua următoarea mărturisire:
’Așa vorbește Domnul oștirilor: «Dacă vei umbla pe căile Mele și dacă vei păzi poruncile Mele, vei
judeca și Casa Mea și vei priveghea asupra curților Mele, și te voi lăsa să intri împreună cu cei ce sunt
aici»’ chiar printre îngerii care înconjoară tronul lui Dumnezeu (Zaharia 3,3-7).
În ciuda defectelor poporului lui Dumnezeu, Domnul Hristos nu se îndepărtează de cei spre care
este îndreptată grija și atenția Sa. El are puterea de a le schimba veșmintele. Domnul îndepărtează
hainele murdare de pe aceia care se pocăiesc și cred [170] și îi îmbracă în haina neprihănirii Sale. El
scrie iertarea în dreptul numelor lor, în cărțile din ceruri, și îi prezintă înaintea întregului univers ca
fiind ai Săi. Satana, vrăjmașul lor, este demascat ca un acuzator și un înșelător. Dumnezeu va face
dreptate pentru cei care sunt aleșii Săi.
Rugăciunea, „fă-mi dreptate în cearta cu pârâșul meu”, nu i se aplică numai lui Satana, ci și tuturor
acelora pe care el îi instigă să-i reprezinte în mod fals, să-i ispitească și să-i nimicească pe cei din
poporul lui Dumnezeu. Aceia care s-au hotărât să respecte poruncile lui Dumnezeu vor înțelege din
experiență că au ca dușmani persoane conduse de o putere satanică. Astfel de vrăjmași L-au urmărit și
pe Domnul Hristos, la fiecare pas, cu o insistență și o înverșunare pe care nici o ființă omenească nu le
va ști vreodată. Asemenea Învățătorului lor, ucenicii Domnului Hristos sunt urmăriți de ispită, în
permanență.
Sfânta Scriptură prezintă starea lumii chiar înainte de cea de a doua venire a Domnului Hristos.
Apostolul Iacov descrie spiritul de lăcomie și asuprire care va predomina în acel timp, astfel:
„Ascultați acum voi, bogaților! … V-ați strâns comori în zilele din urmă! Iată că plata lucrătorilor,
care v-au secerat câmpiile, și pe care le-ați oprit-o, prin înșelăciune, strigă! Și strigătele secerătorilor au
ajuns la urechile Domnului oștirilor. Ați trăit pe pământ în plăceri și în desfătări. V-ați săturat inimile
chiar într-o zi de măcel. Ați osândit, ați omorât pe cel neprihănit, care nu vi se împotrivea!” (Iacov
5,1-6). Acesta este un tablou al stării de lucruri care există în lume în zilele noastre. Oamenii adună
averi colosale, folosind toate mijloacele de a le obține, prin opresiune și intimidare, în timp ce strigătul
celor înfometați se ridică până la Dumnezeu.
„Și astfel izbăvirea s-a întors îndărăt, și mântuirea a stat deoparte; căci adevărul s-a poticnit în piața
de obște și neprihănirea nu poate să se apropie. Adevărul s-a făcut nevăzut, și cel ce se depărtează
[171] de rău este jefuit” (Isaia 59,14.15). Aceste cuvinte s-au împlinit în viața lui Hristos, aici, pe
pământ. El a fost credincios față de poruncile lui Dumnezeu, îndepărtând tradițiile și cerințele
omenești, care fuseseră așezate în locul lor. Datorită acestui fapt, Domnul a fost urât și persecutat.
Istoria aceasta se repetă. Legile și tradițiile oamenilor sunt înălțate mai presus de Legea lui Dumnezeu,
iar cei care rămân loiali față de poruncile lui Dumnezeu îndură disprețul și persecuția. Datorită
credincioșiei Sale față de Dumnezeu, Domnul Hristos a fost învinuit ca fiind un călcător al Sabatului și
un blasfemator. Despre El s-a spus că este posedat de demoni și a fost denunțat ca făcând minuni cu
ajutorul lui Belzebut. În același fel, urmașii Săi sunt acuzați și prezentați într-o lumină falsă.
Procedând astfel, Satana speră să-i determine să păcătuiască, pentru a-I aduce dezonoare lui
Dumnezeu.
Caracterul judecătorului din parabolă, care de Dumnezeu nu se temea și de oameni nu se rușina, a
fost prezentat de Domnul Hristos pentru a arăta felul de judecată care se practica în acea vreme și pe
care aveau să o vadă în curând, cu ocazia judecării Sale. El dorea ca poporul Său, din toate timpurile,
să-și dea seama cât de puțină încredere vor putea avea în ziua necazului, în conducătorii și judecătorii
pământești. Adesea, poporul ales al lui Dumnezeu trebuie să stea înaintea unor oameni care ocupă
poziții oficiale, dar care nu fac din Cuvântul lui Dumnezeu călăuzitorul și sfătuitorul lor, ci își
urmează propriile impulsuri nesfinte și necontrolate.
În parabola judecătorului nedrept, Domnul Hristos ne-a arătat ce ar trebui să facem. „Nu va face
oare Dumnezeu dreptate aleșilor Lui, care strigă zi și noapte către El?” Domnul Hristos, exemplul
nostru, nu a făcut nimic pentru a Se apăra sau pentru a Se elibera. El I-a încredințat lui Dumnezeu
cazul Său. În același fel, urmașii Săi nu trebuie să acuze sau să condamne pe nimeni și nici să recurgă
la forță pentru a se elibera singuri, când sunt persecutați.
Când se ivesc încercări care par inexplicabile, nu ar trebui să îngăduim ca pacea să ne fie tulburată.
Oricât de nedrept am fi tratați, să nu permitem ca în inima noastră să se nască un spirit pătimaș. Dacă
ne îngăduim un spirit [172] de răzbunare, ne facem rău nouă înșine. Ne distrugem propria încredere
în Dumnezeu și Îl întristăm pe Duhul Sfânt. Alături de noi se află un sol ceresc, un martor care va
înălța pentru noi un steag împotriva vrăjmașului. El ne va învălui cu strălucirea razelor Soarelui
neprihănirii. Iar Satana nu poate pătrunde dincolo de ele. El nu poate să treacă peste acest scut de
lumină sfântă.
Pentru că lumea devine din ce în ce mai nelegiuită, nici unul dintre noi nu trebuie să se flateze cu
ideea că nu va întâmpina nici o greutate. Dar tocmai aceste greutăți ne conduc în sala de audiențe a
Celui Preaînalt. Avem posibilitatea de a căuta sfatul Aceluia care este infinit în înțelepciune.
Domnul ne spune: „Cheamă-Mă în ziua necazului” (Psalmii 50,15). El ne invită să aducem înaintea
Lui greutățile și nevoile noastre și dorința noastră după ajutor divin. El ne îndeamnă să ne rugăm cu
sinceritate și stăruință, îndată ce se ivesc dificultățile. Prin rugăciunile noastre insistente, noi ne
dovedim încrederea puternică în Dumnezeu. Conștiența nevoii noastre ne determină să ne rugăm
stăruitor, iar Tatăl nostru ceresc este mișcat de rugăciunile noastre fierbinți.
Adesea, aceia care suferă disprețul sau persecuția pentru credința lor sunt ispitiți să creadă că sunt
uitați de Dumnezeu. În ochii oamenilor, ei nu sunt decât o minoritate. După toate aparențele,
vrăjmașul triumfă asupra lor. Dar ei nu trebuie să-și calce conștiința. Cel care a suferit pentru ei și a
purtat suferințele și durerile lor nu-i va părăsi.
Copiii lui Dumnezeu nu sunt abandonați și lăsați fără apărare. Rugăciunea mișcă brațul Celui
Atotputernic. Rugăciunea a „cucerit împărății, a făcut dreptate, a căpătat făgăduințe, a astupat gurile
leilor, a stins puterea focului”. Noi vom înțelege ce înseamnă aceasta, când vom auzi relatarea despre
martirii care au murit pentru credința lor „și au pus pe fugă oștile vrăjmașe” (Evrei 11,33.34). [173]
Dacă ne consacrăm viața în slujba Sa, nu vom putea fi niciodată puși într-o situație pentru care
Dumnezeu nu a prevăzut ajutorul Său. Oricare ar fi circumstanțele în care ne aflăm, avem un
Călăuzitor care ne arată drumul. Oricare ar fi problemele noastre, avem un Sfătuitor sigur. Oricare ar
fi necazurile și nevoile noastre sau chiar dacă ne-am simți părăsiți, avem un Prieten care ne iubește și
ne înțelege. Dacă, în neștiința noastră, greșim, Domnul Hristos nu ne părăsește. Vocea Sa clară și
distinctă se aude, spunând: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14,6). „Căci El va izbăvi pe
săracul care strigă și pe nenorocitul care n-are ajutor” (Psalmii 72,12).
Domnul declară că va fi onorat de cei care se apropie de El și Îi slujesc cu credincioșie. [174] „Celui
cu inima tare Tu-i chezășuiești pacea; da, pacea, căci se încrede în Tine” (Isaia 26,3). Brațul Celui
Atotputernic este întins ca să ne conducă înainte și tot înainte. Mergeți înainte, spune Domnul
Hristos; Eu am să vă trimit ajutor. Voi cereți pentru slava Numelui Meu și de aceea veți primi. Eu voi
fi proslăvit înaintea acelora care privesc și așteaptă căderea voastră. Ei vor vedea triumful glorios al
Cuvântului Meu. „Tot ce veți cere cu credință, prin rugăciune, veți primi” (Matei 21,22).
Toți cei care suferă sau sunt tratați în mod nedrept, să strige către Dumnezeu. Îndepărtați-vă de
aceia ale căror inimi sunt ca oțelul și faceți-I cunoscute cererile voastre Creatorului. Nimeni dintre cei
care vin la El cu inima zdrobită, nu va fi respins. Nici o rugăciune sinceră nu se va pierde. Deși este
înconjurat de osanalele înălțate de corurile cerești, Dumnezeu aude strigătele celei mai slabe ființe
omenești. Când ne deschidem inima în cămăruța noastră, prezentându-I dorința noastră lui
Dumnezeu, sau când șoptim o rugăciune, mergând pe drum, cuvintele noastre ajung până la tronul
Stăpânului universului. Poate că nu sunt auzite de nici o ureche omenească, dar ele nu se pot stinge
neauzite și nici nu se pot pierde în învălmășeala preocupărilor zilnice. Nimeni și nimic nu poate
înăbuși rugăciunea sufletului. Ea se ridică mai presus de zgomotul străzii, mai presus de tumultul
mulțimii și ajunge în curțile cerești. Noi Îi vorbim lui Dumnezeu și de aceea rugăciunile noastre sunt
ascultate.
Chiar dacă simți că ești cel mai nevrednic om, nu te teme să-I prezinți lui Dumnezeu situația ta.
Când S-a jertfit pe Sine pentru păcatele lumii, în persoana Domnului Hristos, El a luat asupra Sa cazul
fiecărui suflet. „El care n-a cruțat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toți, cum nu ne va da fără
plată, împreună cu El toate lucrurile?” (Romani 8,32). Oare nu Își va împlini Dumnezeu cuvântul Său
plin de milă, pe care l-a dat pentru încurajarea și întărirea noastră?
Nimic nu dorește Domnul Hristos așa de mult, cum dorește să-Și răscumpere moștenirea de sub
stăpânirea lui Satana. Dar înainte de a fi eliberați de sub puterea lui Satana, care lucrează în afara
noastră, trebuie să fim eliberați [175] de sub puterea lui, care acționează înăuntrul nostru. Dumnezeu
îngăduie încercările, ca să putem fi eliberați de tot ce este firesc, de egoism și de orice trăsături de
caracter aspre și necreștinești. El îngăduie ca apele adânci ale necazurilor să se reverse peste noi, ca să-
L putem cunoaște pe El și pe Isus Hristos pe care L-a trimis El, așa încât să ajungem să dorim din
adâncul inimii să fim curățiți de orice murdărie morală și să putem ieși din încercare mai curați, mai
sfinți, mai plini de bucurie. Adesea intrăm în cuptorul încercărilor cu sufletul întunecat de egoism.
Dar dacă rămânem răbdători în încercarea crucială a vieții noastre, vom ieși din ea reflectând
caracterul divin. Când scopul încercării va fi atins, „El va face să strălucească dreptatea ta ca lumina și
dreptul tău ca Soarele la amiază” (Psalmii 37,8).
Nu există nici un pericol ca Dumnezeu să nu ia în considerare rugăciunile copiilor Săi. Există însă
primejdia ca în ispite și încercări, ei să se descurajeze și să nu mai stăruie în rugăciune.
Mântuitorul Și-a manifestat mila dumnezeiască față de femeia siro-feniciană. Când a văzut durerea
ei, inima Sa a fost mișcată. El ar fi dorit mult să-i dea imediat asigurarea că rugăciunea ei a fost
ascultată, dar voia să le dea o lecție ucenicilor Săi, și de aceea, pentru un timp, a lăsat impresia că
neglijează strigătul inimii ei zbuciumate. Totuși, când credința ei a devenit evidentă, Domnul i-a
adresat cuvinte de laudă și i-a dăruit binecuvântarea prețioasă pe care o ceruse. Ucenicii n-au uitat
niciodată lecția aceasta și ea a fost cuprinsă în raportul biblic, pentru a arăta care este rezultatul
rugăciunii stăruitoare.
Domnul Hristos Însuși a fost cel care a pus în inima mamei o stăruință ce nu putea fi respinsă.
Domnul Hristos a fost acela care i-a dat văduvei curaj și hotărâre în atitudinea ei față de judecător.
Domnul Hristos a fost Acela care, cu veacuri înainte, i-a inspirat lui Iacov aceeași credință stăruitoare
în lupta sa tainică de la pârâul Iaboc. Iar Domnul nu putea să nu răsplătească tocmai credința pe care
El Însuși o sădise în inima acestor oameni. [176]
Acela care locuiește în Sanctuarul ceresc judecă drept. El are o simpatie mai mare față de poporul
Său, care se luptă cu ispitele într-o lume a păcatului, decât față de oastea îngerilor care stau în jurul
tronului Său.
Întregul cer manifestă cel mai mare interes față de această lume, care este ca un fir de praf în
univers, deoarece Domnul Hristos a plătit un preț infinit pentru mântuirea locuitorilor ei.
Răscumpărătorul lumii a legat pământul de cer prin legături tainice, căci răscumpărații Domnului
sunt aici. Ființele cerești încă mai vizitează pământul ca în zilele din vechime, când umblau și vorbeau
cu Avraam și cu Moise. În mijlocul activității intense din marile noastre orașe, în mijlocul mulțimilor
care se îngrămădesc pretutindeni și umplu târgurile, unde, de dimineață și până seara oamenii se
comportă ca și când afacerile, sportul și plăcerile ar fi totul în viață, unde sunt atât de puțini care să
contemple realitățile nevăzute – chiar și aici, Cerul încă mai are veghetorii și sfinții Săi. Există ființe
nevăzute care observă fiecare cuvânt și fiecare faptă a oamenilor. În orice întâlnire de afaceri, în
reuniunile dedicate plăcerii și în fiecare adunare de rugăciune, sunt mult mai mulți ascultători decât
pot vedea ochii noștri. Uneori, ființele cerești înlătură cortina care ascunde lumea nevăzută, pentru ca
toate gândurile noastre să poată fi atrase de la agitația și iureșul vieții, ca să nu pierdem din vedere
faptul că există martori nevăzuți care asistă la tot ce spunem sau facem noi.
Trebuie să înțelegem mai bine lucrarea îngerilor pentru noi. Ar fi bine să ne gândim că ființele
cerești conlucrează cu noi și ne poartă de grijă în tot ce facem. Deși nevăzute, oștirile de lumină și
putere sunt alături de cei slabi și umili, care cred și invocă făgăduințele lui Dumnezeu. Heruvimii,
serafimii și îngerii care excelează în putere – de zece mii de ori zece mii și mii de mii – stau la dreapta
Sa, „toți duhuri slujitoare trimise să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moșteni mântuirea”
(Evrei 1,14). [177]
Prin lucrarea acestor îngeri, se păstrează un raport fidel al cuvintelor și faptelor tuturor oamenilor.
Fiecare faptă de cruzime sau de nedreptate față de cei din poporul lui Dumnezeu, tot ce-i face pe
aceștia să sufere datorită celor răi este înregistrat în ceruri.
„Și Dumnezeu nu va face dreptate aleșilor Lui, care strigă zi și noapte către El, măcar că zăbovește
față de ei? Vă spun că le va face dreptate în curând” (Luca 18,7.8).
„Căci aveți nevoie de răbdare, ca, după ce ați împlinit voia lui Dumnezeu, să puteți căpăta ceea ce
v-a fost făgăduit. Încă puțină, foarte puțină vreme, și cel ce vine va veni și nu va zăbovi” (Evrei 10,35-
37). „Iată că plugarul așteaptă roada scumpă a pământului, și o așteaptă cu răbdare până primește
ploaie timpurie și târzie. Fiți și voi îndelung răbdători, întăriți-vă mâinile, căci venirea Domnului este
aproape” (Iacov 5,7.8).
Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu este minunată. Dreptatea Sa așteaptă atâta vreme, cât harul
continuă să facă apel la inima păcătosului. Dar „dreptatea și judecata sunt temelia scaunului Său de
domnie” (Psalmii 97,2). „Domnul este îndelung răbdător”, totuși El este „de o mare tărie, și nu lasă
nepedepsit pe cel rău. Domnul umblă în furtună și în vârtej, și norii sunt praful picioare-lor Lui”
(Naum 1,3).
Lumea a ajuns foarte îndrăzneață în călcarea Legii lui Dumnezeu. Datorită îndelungii Sale îndurări,
oamenii au călcat în picioare autoritatea Sa. Ei s-au încurajat unul pe altul în a oprima și a se purta cu
cruzime față de moștenirea Sa, spunând: „Ce ar putea să știe Dumnezeu, și ce ar putea să cunoască Cel
Preaînalt?” (Psalmii 73,11). Dar există o limită peste care ei nu pot trece. Este aproape timpul când vor
atinge limita care le-a fost stabilită. Chiar acum, aproape că au depășit granițele îndelungii răbdări a
lui Dumnezeu, limitele [178] harului Său și ale milei Sale. Dumnezeu va interveni pentru a-Și salva
onoarea, ca să-Și elibereze poporul și să nimicească mândria celor nelegiuiți.
În zilele lui Noe, oamenii au desconsiderat Legea lui Dumnezeu, până când amintirea Creatorului
aproape că a dispărut de pe pământ. Nelegiuirea lor a ajuns așa de mare, încât Domnul a adus potopul
asupra pământului, ștergându-i de pe suprafața sa pe toți locuitorii lui nelegiuiți.
De-a lungul veacurilor, Dumnezeu Și-a făcut cunoscut întotdeauna modul în care lucrează. Ori de
câte ori a venit un timp de criză, El S-a descoperit și a intervenit pentru a împiedica realizarea
planurilor lui Satana. În viața națiunilor, a familiei și a individului, El a îngăduit adesea ca lucrurile să
ajungă într-o stare de criză, pentru ca atunci intervenția Sa să poată deveni evidentă. În astfel de
condiții, El a făcut să se vadă că există un Dumnezeu în Israel, care Își susține Legea și Își apără
poporul.
În acest timp, când nelegiuirea predomină, putem ști că ultima mare criză este la ușă. Când
disprețuirea Legii lui Dumnezeu va fi aproape generală, când poporul lui Dumnezeu va fi oprimat și
lovit de ceilalți oameni, Dumnezeu va interveni.
Este aproape timpul, când El va zice: „Du-te poporul Meu, intră în odaia ta, și încuie ușa după tine;
ascunde-te câteva clipe până va trece mânia. Căci iată, Domnul iese din locuința Lui să pedepsească
nelegiuirea locuitorilor pământului; și pământul va da sângele pe față și nu va mai acoperi uciderile”
(Isaia 26,20.21). Poate că acum există încă mulți oameni care, deși pretind că sunt creștini, îi înșală și îi
asupresc pe săraci, jefuiesc pe văduvă și pe orfan și se lasă conduși de ura lor satanică, pentru că nu pot
controla conștiința poporului lui Dumnezeu. Totuși Dumnezeu va aduce la judecată toate aceste fapte.
Și „judecata este fără milă pentru cel ce n-a avut milă” (Iacov 2,13). Nu va mai trece mult timp, până
când acești oameni vor sta înaintea Judecătorului întregului pământ [179] și vor trebui să dea
socoteală pentru toate suferințele trupești și sufletești pe care li le-au provocat celor credincioși, care
formează moștenirea lui Hristos. Chiar dacă acum pot să recurgă la acuzații false, pot să-și bată joc de
aceia pe care Dumnezeu i-a chemat să facă lucrarea Sa și pot să-i arunce în închisori pe credincioșii
Săi, să-i pună în lanțuri și cătușe, să-i exileze sau chiar să-i ducă la moarte, totuși toți aceștia vor trebui
să răspundă pentru fiecare suferință și pentru toate lacrimile vărsate, pe care le-au provocat.
Dumnezeu le va plăti îndoit pentru păcatele lor. Cu privire la Babilon, simbolul bisericii apostate,
celor însărcinați cu aducerea la îndeplinire a judecății, Domnul le spune: „Pentru că păcatele ei s-au
îngrămădit, și au ajuns până la cer; și Dumnezeu Și-a adus aminte de nelegiuirile ei. Răsplătiți-i cum v-
a răsplătit ea, și întoarceți-i de două ori cât faptele ei. Turnați-i îndoit în potirul în care a amestecat ea”
(Apocalipsa 18,5.6).
Din India, China, Africa, din insulele mărilor, din pieptul milioanelor de oameni asupriți în așa-
zisele țări creștine, strigătul de suferință al omenirii se ridică până la Dumnezeu. Acest strigăt nu va
rămâne mult timp fără răspuns. Dumnezeu va curăța pământul de stricăciunea morală, nu printr-un
potop de ape, ca în zilele lui Noe, ci printr-un potop de foc, care nu va putea fi stins prin nici o
invenție omenească.
„Aceasta va fi o vreme de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt neamurile și până la vremea
aceasta. Dar în vremea aceea, poporul său va fi mântuit și anume oricine va fi găsit scris în carte”
(Daniel 12,1).
Din mansarde, din bordeie, din închisori, de pe eșafoduri, din munți și din pustiuri, din peșterile
pământului și din adâncurile mărilor, Domnul Hristos îi va strânge la Sine pe toți copiii Săi. Pe
pământ, ei au fost săraci, oprimați și chinuiți. Milioane de credincioși au coborât în mormânt
acoperiți de acuzații infame, pentru că au refuzat să cedeze amăgirilor lui Satana. Copiii lui Dumnezeu
au fost declarați de tribunalele omenești ca fiind cei mai ticăloși răufăcători. Dar este aproape ziua
când „Dumnezeu va fi Cel care va judeca” (Psalmii 50,6). Atunci vor fi răsturnate hotărârile omenești.
„Domnul [180] Dumnezeu… îndepărtează de pe tot pământul ocara poporului Său” (Isaia 25,8).
Fiecăruia i se va da o haină albă (Apocalipsa 6,11). „Ei vor fi numiți popor sfânt, răscumpărați ai
Domnului” (Isaia 62,12).
Oricare ar fi crucea pe care au fost chemați să o poarte, oricare ar fi pierderea pe care au suferit-o,
oricare ar fi persecuția pe care au îndurat-o, chiar până la pierderea vieții lor trecătoare, copiii lui
Dumnezeu vor fi răsplătiți cu îmbelșugare. „Ei vor vedea fața Lui, și Numele Lui va fi pe frunțile lor”
(Apocalipsa 22,4).
 ACEST OM ÎI PRIMEȘTE PE CEI PĂCĂTOȘI*
*

Deoarece „vameșii și păcătoșii” se strângeau în jurul Domnului Hristos, rabinii își exprimau
dezaprobarea, spunând: „… Omul acesta primește pe păcătoși și mănâncă cu ei” (Luca 15,2).
Prin această acuzație, ei insinuau că Domnului Hristos Îi plăcea să se afle în compania unor
oameni păcătoși și josnici și era insensibil față de ticăloșia lor. Rabinii erau dezamăgiți de Domnul
Hristos. Ei se întrebau de ce o Persoană care pretindea că are un caracter așa de nobil nu li Se alătura
lor și nu respecta metodele lor de a învăța? De ce Se comporta El așa de modest, lucrând în mijlocul
tuturor categoriilor sociale? Dacă ar fi fost un profet adevărat, spuneau ei, atunci ar fi fost de acord cu
ei și i-ar fi tratat pe vameși și pe păcătoși cu indiferența pe care o meritau. Deși acești stâlpi ai societății
se aflau într-o continuă controversă cu Domnul Hristos, curăția vieții Sale îi umplea de respect și de
teamă și îi făcea să se simtă condamnați. Ei erau foarte supărați că Isus se întâlnea cu oameni care erau
socotiți drojdia societății și îi trata cu o simpatie atât de evidentă. Rabinii nu erau de acord cu
metodele Sale. Ei se considerau educați, nobili și extrem de religioși, dar exemplul lui Hristos le
demasca ego-ismul. [186]
Fariseii erau supărați, de asemenea, pentru că tocmai aceia care arătau doar dispreț față de rabini și
nu erau văzuți niciodată în sinagogi, se îngrămădeau în jurul Domnului Hristos și ascultau foarte
atenți cuvintele Lui. În prezența curăției Sale, cărturarii și fariseii nu simțeau decât condamnare.
Așadar, cum era posibil ca vameșii și păcătoșii să fie atât de atrași spre Hristos?
Ei nu știau că explicația se afla chiar în cuvintele pe care le rostiseră ei, ca o acuzație batjocoritoare:
„Acest om primește pe păcătoși”. Cei care vin la Domnul Isus simt în prezența Sa că și pentru ei există
scăpare din prăpastia păcatului. Fariseii îi tratau doar cu batjocuri și condamnări, dar Domnul Hristos
îi întâmpina ca pe niște copii ai lui Dumnezeu, într-adevăr, înstrăinați de casa părintească, dar nu
uitați de inima Tatălui. Tocmai starea nenorocită și păcatul lor îi făcea, cu atât mai mult, obiectul milei
și iubirii Sale. Cu cât erau mai înstrăinați de El, cu atât mai aprins era dorul Său și cu atât mai mare era
sacrificiul făcut pentru salvarea lor.
Învățătorii lui Israel ar fi trebuit să învețe toate aceste lucruri din sulurile sfinte, despre care
pretindeau cu mândrie că le erau încredințate, ca să păstreze și să le explice. Nu scrisese oare David –
care a săvârșit un păcat de moarte – „Rătăcesc ca o oaie pierdută; caută pe robul Tău…” (Psalmii
119,176). Nu descoperise oare profetul Mica dragostea lui Dumnezeu pentru cel păcătos, spunând:
„Care Dumnezeu este ca Tine, care ierți nelegiuirea și treci cu vederea păcatele rămășiței moștenirii
Tale? El nu-Și ține mânia pe vecie, ci Îi place îndurarea!” (Mica 7,18)

Oaia pierdută
De data aceasta, Domnul Hristos nu le-a amintit ascultătorilor Săi cuvintele Sfintelor Scripturi. El a
făcut apel la mărturia experienței lor de viață. Pajiștile întinse de la răsăritul răului Iordan ofereau
pășuni îmbelșugate pentru turmele de oi, iar prin văile înguste și pe dealurile împădurite rătăceau
[187] multe oi pierdute, care trebuiau căutate și aduse înapoi la staul, prin grija păstorului. Printre cei
adunați în jurul Domnului Isus se aflau atât păstori, cât și oameni care își investiseră banii în turme de
oi și în cirezi de vite și toți aceștia puteau înțelege bine ilustrația Sa. „Care om dintre voi, dacă are o
sută de oi și pierde pe una din ele, nu lasă pe cele nouăzeci și nouă pe izlaz, și se duce după cea
pierdută, până o găsește” (Luca 15,4).

*
Capitol bazat pe textele din Luca 15,1-10.
 Aceste suflete pe care voi le disprețuiți, spune Domnul Isus, sunt proprietatea lui Dumnezeu. Ele îi
aparțin atât prin creațiune, cât și prin răscumpărare și sunt de mare preț în ochii Săi. Așa cum păstorul
își iubește oile și nu se poate odihni, dacă lipsește chiar și numai una dintre ele, tot astfel, într-o
măsură infinit mai mare, Dumnezeu iubește fiecare suflet rătăcit și înstrăinat. Oamenii pot respinge
chemările dragostei Sale, ei pot rătăci departe de El, pot alege un alt stăpân. Totuși ei sunt ai lui
Dumnezeu, iar El dorește nespus de mult să recâștige ce Îi aparține. El spune: „Cum își cercetează un
păstor turma, când este în mijlocul oilor împrăștiate, așa Îmi voi cerceta Eu oile și le voi strânge din
toate locurile pe unde au fost risipite în ziua plină de nori și de negură” (Ezechiel 34,12).
În această parabolă, păstorul pleacă în căutarea unei singure oi – tocmai cea mai neînsemnată oaie
din turmă. Tot astfel, chiar dacă ar fi existat doar un singur suflet pierdut, Domnul Hristos tot ar fi
murit pentru el.
Oaia care s-a rătăcit de turmă este cea mai neajutorată dintre toate creaturile. Ea trebuie căutată de
păstor, deoarece singură nu poate găsi calea de întoarcere. Tot așa este și cu sufletul care s-a rătăcit
departe de Dumnezeu. El la fel de neajutorat ca oaia pierdută și, dacă Iubirea divină nu ar fi venit să-l
salveze, nu și-ar fi găsit niciodată drumul înapoi la Dumnezeu.
Păstorul care descoperă că lipsește una dintre oile sale nu privește nepăsător la turma care este
adăpostită în siguranță, spunând: „Am nouăzeci și nouă de oi și mă va costa prea mult necaz, ca să
merg în căutarea celei rătăcite. [188] Să vină singură înapoi și eu îi voi deschide poarta și o voi lăsa să
intre”. Nu, ci îndată ce oaia s-a rătăcit, păstorul devine plin de îngrijorare și durere. El numără oile din
nou și din nou. Când este sigur că s-a pierdut o oaie, nu-și găsește somnul. Le lasă pe cele nouăzeci și
nouă în staul și pleacă în căutarea oii rătăcite. Cu cât noaptea este mai întunecată și mai furtunoasă și
cu cât calea este mai periculoasă, cu atât mai mare este îngrijorarea păstorului și cu atât mai
stăruitoare este căutarea lui. El face orice efort posibil pentru a găsi oaia pierdută.
Câtă ușurare sufletească simte păstorul când aude în depărtare primul strigăt slab al oii pierdute.
Orientându-se după sunet, se cațără pe stâncile cele mai abrupte și merge chiar până la marginea
prăpastiei, riscându-și propria viață. El își continuă căutarea, în timp ce strigătul, din ce în ce mai slab,
îi spune că oaia lui este gata să moară. În cele din urmă, efortul său este răsplătit. Oaia pierdută este
găsită. După aceea, păstorul nu o ceartă, pentru că i-a pricinuit atâta necaz. El nu o mână cu biciul.
Nici măcar nu încearcă să o îndemne spre staul. Ci, plin de bucurie, ia pe umerii săi creatura care
tremură. Dacă este rănită sau lovită, o ia în brațe, strângând-o la pieptul său, pentru ca din căldura
inimii lui să-i poată da viață. Mulțumit că eforturile lui de a o căuta nu au fost zadarnice, păstorul
poartă oaia rătăcită înapoi la staul.
Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, pentru că nu a oferit imaginației noastre tabloul unui păstor
trist, care se întoarce la staul fără oaia rătăcită. Parabola nu ne vorbește despre nereușită, ci despre
succesul și bucuria regăsirii. Aici se află garanția lui Dumnezeu, că nici măcar o singură oaie rătăcită a
turmei Sale nu este trecută cu vederea, nici măcar una nu este lăsată fără ajutor. Fiecare om care va
accepta să fie răscumpărat, va fi salvat de Domnul Hristos din prăpastia degradării morale și din spinii
păcatului.
Suflet disperat, chiar dacă ai comis nelegiuiri, prinde curaj! Nu te îndoi nici o clipă de faptul că
Dumnezeu îți iartă [189] păcatele și îți îngăduie să vii în prezența Sa. El este Acela care a făcut primul
pas. Încă pe când erai răzvrătit împotriva Sa, Dumnezeu a plecat în căutarea ta. Cu inima duioasă și
iubitoare a păstorului, El le-a lăsat pe cele nouăzeci și nouă de oi și a ieșit în pustie, ca s-o găsească pe
cea care era pierdută. El cuprinde în brațele iubirii Sale sufletul lovit, rănit și gata să moară, și îl duce
cu bucurie, în siguranță, la staul.
Iudeii îi învățau pe oameni că înainte ca iubirea lui Dumnezeu să se manifeste față de cel păcătos,
acesta trebuia să se pocăiască. În concepția lor, pocăința era o lucrare prin care oamenii câștigau
favoarea Cerului. Tocmai această idee i-a determinat pe farisei să exclame cu uimire și mânie: „Acest
om primește pe păcătoși”. În conformitate cu ideile lor, Domnul nu ar fi trebuit să-i permită nimănui
să se apropie de El, cu excepția celor care se pocăiseră. Dar, în parabola oii pierdute, Domnul Hristos
ne învață că mântuirea nu vine ca rezultat al faptului că noi Îl căutăm pe Dumnezeu, ci pentru că
Dumnezeu ne caută pe noi. „Nu este nici unul care să aibă pricepere, nu este nici unul care să caute cu
tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toți s-au abătut” (Romani 3,11.12). Noi nu ne pocăim pentru ca
Dumnezeu să ne poată iubi, ci El Își dezvăluie dragostea Sa, pentru ca noi să ne putem pocăi.
În cele din urmă, când oaia rătăcită este adusă acasă, mulțumirea păstorului își găsește expresia în
cântece melodioase de bucurie. El își cheamă prietenii și vecinii, spunându-le: „Bucurați-vă împreună
cu mine; căci mi-am găsit oaia care era pierdută”. Tot astfel, când Marele Păstor al turmei găsește un
suflet rătăcit, întregul cer se unește cu pământul în cântări de mulțumire și de bucurie.
„Tot așa, vă spun, că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăiește,
decât pentru nouăzeci și nouă de oameni neprihăniți care n-au nevoie de pocăință” (Luca 15,7) Voi,
fariseilor, spunea Domnul Hristos, vă considerați niște preferați ai Cerului. Voi vă credeți în siguranță,
în neprihănirea voastră. Prin urmare, să știți că dacă [190] nu aveți nevoie de pocăință, misiunea Mea
nu este pentru voi. Acești oameni sărmani, care își simt sărăcia și păcătoșenia, sunt tocmai aceia pe
care Eu am venit să-i salvez. Îngerii din cer sunt interesați de acești oameni pierduți, pe care voi îi
disprețuiți. Când unul dintre aceste suflete Mi se alătură, voi reclamați și surâdeți batjocoritor, dar să
știți că îngerii se bucură și în curțile cerului răsună cântece de biruință.
Rabinii aveau o zicală care spunea că atunci când este nimicit cineva care a păcătuit împotriva lui
Dumnezeu, în cer este bucurie, dar Domnul Isus i-a învățat pe oameni că lucrarea de nimicire este o
lucrare străină pentru Dumnezeu. Bucuria și satisfacția întregului cer constă în refacerea chipului lui
Dumnezeu în sufletul acelora pe care El i-a creat.
Când încercă să se întoarcă la Dumnezeu, cel care a rătăcit departe de El, în lumea păcatului, va
avea de înfruntat critica și neîncrederea. Unii se vor întreba cu îndoială dacă pocăința lui este
adevărată sau vor șopti: „Nu este statornic. Nu cred că va rezista”. Aceste persoane nu fac lucrarea lui
Dumnezeu, ci lucrarea lui Satana, care este pârâșul fraților. Prin criticile lor, cei răi speră să
descurajeze acel suflet și să-l îndepărteze tot mai mult de speranța mântuirii și de Dumnezeu.
Păcătosul care se pocăiește trebuie să mediteze la bucuria pe care o are cerul pentru întoarcerea celui
pierdut. Să-și găsească liniștea sufletească în iubirea lui Dumnezeu și în nici un caz să nu se
descurajeze datorită disprețului și suspiciunii fariseilor.
Rabinii au înțeles parabola Domnului Hristos ca aplicându-li-se vameșilor și păcătoșilor. Dar ea are
și o semnificație mai cuprinzătoare. Prin oaia pierdută, Domnul Hristos nu îi reprezenta numai pe cei
păcătoși, în mod individual, ci și întreaga lume apostată și ruinată de păcat. Această lume este doar un
atom în universul vast asupra căruia domnește Dumnezeu, totuși această mică lume căzută în păcat –
această oaie pierdută – este mult mai prețioasă în ochii Săi, decât sunt cele nouăzeci și nouă, care nu s-
au înstrăinat niciodată de staul. Domnul Hristos, iubitul Conducător din curțile cerești, [191] a
coborât din poziția Sa înaltă, a lăsat la o parte slava pe care o avea la Tatăl, ca să salveze această lume
pierdută. În acest scop, El a părăsit lumile cerești necăzute, ca să fie „străpuns pentru păcatele noastre”
și „zdrobit pentru fărădelegile noastre” (Isaia 53,5). Dumnezeu S-a dat pe Sine, prin Fiul Său, ca să
poată avea bucuria de a primi înapoi oaia pierdută.
„Vedeți ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu” (1 Ioan 3,1). Iar
Domnul Hristos spune: „Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume, așa i-am trimis și Eu pe ei în lume”
(Ioan 17,18), pentru a împlini „ce lipsește suferințelor lui Hristos, pentru trupul Lui, care este biserica”
(Coloseni 1,24). Fiecare suflet pe care l-a salvat Domnul Hristos este chemat să lucreze în Numele Său
pentru salvarea celor pierduți. Această lucrare fusese neglijată în poporul Israel. Dar oare nu este ea
neglijată și astăzi de aceia care pretind a fi urmașii lui Hristos?
Stimate cititor, pe câți dintre cei care rătăcesc i-ai căutat tu pentru a-i aduce înapoi în staul? Când
le întorci spatele celor care nu îți par simpatici și promițători, îți dai tu seama că neglijezi tocmai
sufletele pe care le caută Domnul Hristos? Poate că ei au cea mai mare nevoie de înțelegerea ta, chiar
în momentul când le întorci spatele. În fiecare adunare de rugăciune și închinare, există suflete care
doresc cu disperare pace și odihnă. Poate că par să aibă o viață neglijentă, dar ele nu sunt insensibile
față de influența Duhului Sfânt. Multe dintre ele ar putea fi câștigate pentru Hristos.
Dacă nu este adusă înapoi în staul, oaia pierdută rătăcește până când moare. Tot astfel, multe
suflete merg spre ruină, deoarece nici o mână nu este întinsă pentru a le salva. Poate că aceia care
greșesc par nepăsători și aspri, dar, dacă ar fi beneficiat de aceleași avantaje pe care le-au avut alții, ar fi
manifestat mult mai multă noblețe sufletească și o aptitudine mai mare pentru [192] slujire. Îngerilor
le este milă de acești rătăciți. Îngerii plâng, în timp ce ochii oamenilor sunt lipsiți de lacrimi și inima
lor este fără compasiune.
O, câtă lipsă de simpatie profundă și mișcătoare este arătată față de cel ispitit și greșit! O, câtă
nevoie este ca spiritul lui Hristos să se manifeste mai mult în atitudinea noastră, și mai puțin, cu mult
mai puțin, spiritul firii noastre!
Fariseii au înțeles parabola Domnului Hristos ca fiind o mustrare la adresa lor. În loc de a accepta
criticile pe care le aduceau ei cu privire la lucrarea Sa, El i-a învinovățit pentru neglijența lor față de
vameși și păcătoși. Domnul nu a făcut aceasta în mod deschis, ca nu cumva să-și închidă inima față de
El și să se întoarcă împotriva Lui. Dar parabola Sa le înfățișa tocmai lucrarea pe care Dumnezeu o
cerea de la ei, dar pe care ei nu o îndeplineau. Dacă ar fi fost niște păstori adevărați, acești conducători
ai poporului Israel ar fi făcut lucrarea unui păstor. Ei ar fi manifestat mila și iubirea Domnului Hristos
și I s-ar fi alăturat în lucrarea Sa. Dar refuzul lor dovedea că pretențiile lor de evlavie erau false. Cu
toate că mulți au respins mustrarea Domnului Hristos, totuși unii au fost convinși de cuvintele Sale.
După înălțarea lui Hristos la cer, Duhul Sfânt a venit asupra lor și ei li s-au alăturat ucenicilor Săi
pentru a îndeplini chiar lucrarea descrisă în parabola oii pierdute.

Banul pierdut

După parabola oii pierdute, Domnul Hristos a prezentat o altă parabolă, spunând: „Sau care
femeie, dacă are zece lei de argint, și pierde unul din ei, nu aprinde o lumină, nu mătură casa, și nu
caută cu băgare de seamă până când îl găsește?” (Luca 15,8)
În Orient, casele săracilor erau formate de obicei dintr-o singură încăpere, adesea fără ferestre și
întunecoasă. Camera era măturată rareori, iar o monedă ce cădea pe podea era acoperită repede de
praf și de gunoi. Ca să poată fi găsită, trebuia aprinsă o lumânare, chiar și în timpul zilei, iar casa
trebuia măturată cu mare atenție. [193]
De obicei, zestrea de căsătorie a femeii consta în monede. Acestea erau proprietatea ei cea mai de
preț și ea le păstra cu atenție pentru a le transmite ca moștenire fiicelor ei. Pierderea uneia dintre
aceste monede era considerată o adevărată nenorocire, iar găsirea ei era un motiv de mare bucurie pe
care femeia dorea să o împărtășească îndată cu vecinele ei.
„După ce l-a găsit”, a spus Domnul Hristos, „cheamă pe prietenele și vecinele ei și zice: ’Bucurați-
vă împreună cu mine, căci am găsit leul pe care-l pierdusem’. Tot așa, vă spun că este bucurie înaintea
îngerilor lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se pocăiește” (Luca 15,9.10).
Asemenea celei precedente, această parabolă vorbește despre pierderea unui obiect care poate fi
găsit, dacă este căutat cu atenție, iar găsirea lui aduce o mare bucurie. Totuși cele două parabole
reprezintă două categorii diferite de oameni. Oaia pierdută știe că este pierdută. Ea l-a părăsit pe
păstor și turma, dar nu se poate întoarce singură în staul. Oaia pierdută îi reprezintă pe aceia care sunt
conștienți că s-au despărțit de Dumnezeu și sunt învăluiți de norul confuziei, al dificultăților și al
umilinței și trec prin ispite dureroase. Moneda pierdută îi reprezintă pe aceia care sunt pierduți în
păcat și nelegiuire, dar nu își dau seama de starea lor. Ei sunt înstrăinați de Dumnezeu, dar nu știu că
se află în această situație. Sufletul lor este în pericol, însă ei [194] sunt inconștienți și nepăsători. În
această parabolă, Domnul Hristos ne spune că până și cei indiferenți față de cerințele lui Dumnezeu
sunt obiectul iubirii Sale pline de milă. Ei trebuie căutați, ca să poată fi aduși înapoi la Dumnezeu.
Oaia rătăcea departe de staul. Ea era pierdută în pustie sau în munți. Moneda de argint era pierdută
în casă. Ea era aproape și totuși nu putea fi recuperată decât printr-o căutare atentă.
Această parabolă conține o lecție pentru familii. Adesea, în familie există o mare neglijență în ce
privește starea spirituală a membrilor ei. Printre aceștia poate fi unul care s-a înstrăinat de Dumnezeu,
dar cât de puțină îngrijorare se manifestă, ca nu cumva unul dintre darurile încredințate de
Dumnezeu să fie pierdut chiar în cămin.
Deși zace pierdută în praf și gunoi, moneda este totuși o piesă de argint. Proprietarul o caută,
deoarece este de valoare. Tot astfel, fiecare suflet, deși degradat de păcat, este considerat prețios în
ochii lui Dumnezeu. După cum moneda poartă chipul și inscripția puterii conducătoare, tot așa omul
a purtat chipul lui Dumnezeu la creațiune și, chiar dacă acum acest chip este deteriorat și șters prin
influența păcatului, urmele lui rămân în fiecare suflet. Dumnezeu dorește să refacă sufletul și să
întipărească din nou în el chipul neprihănirii și al sfințeniei Sale.
Femeia din parabolă își caută cu atenție moneda pierdută. Ea aprinde o candelă și mătură casa.
Îndepărtează tot ce i-ar putea stânjeni căutarea. Deși s-a pierdut doar o monedă, ea își va continua
căutarea, până când o va găsi. Tot astfel, dacă un membru al familiei este înstrăinat de Dumnezeu,
trebuie folosite toate mijloacele pentru recâștigarea lui. Toți ceilalți membri ai familiei trebuie să se
cerceteze pe ei înșiși cu atenție și seriozitate. Să-și analizeze modul de viață și să vadă dacă nu cumva
în conducerea familiei există unele greșeli prin care acel suflet este încurajat să rămână în starea lui de
nepocăință. [195]
Dacă în familie există un copil care nu este conștient de starea lui păcătoasă, părinții nu ar trebui să
stea liniștiți. Să fie aprinsă lumina. Cercetați Cuvântul lui Dumnezeu și, în lumina lui, examinați totul
cu seriozitate pentru a vedea de ce s-a pierdut acest copil. Părinții să-și cerceteze inima și să-și verifice
obiceiurile și practicile. Copiii sunt moștenirea Domnului, iar noi suntem răspunzători față de El
pentru felul în care ne îngrijim de ceea ce Îi aparține.
Există tați și mame care doresc cu nerăbdare să lucreze în teritorii misionare străine. Mulți sunt
activi în lucrarea creștină din afara căminului, în timp ce propriii copii sunt străini de Mântuitorul și
de iubirea Sa. Mulți părinți îi încredințează pastorului sau instructorului Școlii de Sabat lucrarea de
câștigare a copiilor lor pentru Domnul Hristos, dar procedând astfel își neglijează propria
responsabilitate pe care le-a dat-o Dumnezeu. A-i educa și a-i instrui pe copii în așa fel încât să devină
niște creștini buni constituie cea mai înaltă lucrare de slujire pe care o pot face părinții pentru
Dumnezeu. Aceasta este o lucrare care necesită o muncă plină de răbdare și un efort perseverent și
serios, ce durează o viață întreagă. Prin neglijarea acestei responsabilități, noi ne dovedim a fi niște
ispravnici necredincioși. Dumnezeu nu va accepta nici o scuză pentru o astfel de neglijență.
Dar cei care s-au făcut vinovați de această neglijență nu trebuie să dispere. Femeia a cărei monedă
se pierduse a căutat-o până când a găsit-o. Tot așa trebuie să lucreze și părinții pentru cei din casa lor,
cu dragoste, credință și rugăciune, până când vor putea veni înaintea lui Dumnezeu [196] cu bucurie,
spunând: „Iată, eu și copiii pe care mi i-a dat Domnul” (Isaia 8,18).
 Aceasta constituie o adevărată lucrare misionară în cămin și este la fel de folositoare pentru cei care
o îndeplinesc, ca și pentru aceia spre binele cărora este îndeplinită. Prin preocuparea credincioasă față
de cei aflați în cercul familiei, noi ne pregătim să lucrăm pentru membrii familiei Domnului, alături de
care, dacă vom rămâne loiali față de Hristos, vom trăi de-a lungul veacurilor nesfârșite. Trebuie să
arătăm față de frații și de surorile noastre, în Hristos, același interes pe care îl avem unii față de alții ca
membri ai aceleiași familii.
Planul lui Dumnezeu este ca prin aceasta să ne pregătească pentru o lucrare care să cuprindă tot
mai mulți oameni. Pe măsură ce relațiile noastre de simpatie se vor extinde și pe măsură ce iubirea
noastră va crește, vom descoperi că pretutindeni este o lucrare de făcut. Marea familie a lui Dumnezeu
cuprinde lumea întreagă și nici unul dintre membrii ei nu trebuie trecut cu vederea sau neglijat.
Oriunde am fi, există o monedă de argint, care s-a pierdut și așteaptă să o căutăm. Îndeplinim noi
această lucrare? Căutăm noi moneda pierdută? Zi de zi facem cunoștință cu oameni care nu au nici un
interes față de lucrurile religioase, vorbim cu ei, ne petrecem timpul în mijlocul lor, dar arătăm noi
vreun interes față de bunăstarea lor spirituală? Le prezentăm noi pe Domnul Hristos ca fiind
Mântuitorul care iartă păcatele? Le vorbim noi despre iubirea lui Hristos, cu inima încălzită de această
iubire? Dacă nu facem această lucrare, cum ne vom întâlni cu acele suflete pierdute pentru veșnicie,
când vom sta alături de ele înaintea tronului lui Dumnezeu?
Cine poate estima valoarea unui suflet? Dacă vrei să știi care este valoarea lui, mergi în Ghetsemani
și privește-L acolo pe Domnul Hristos, îndurând acele ceasuri de chin, când sudoarea Lui se
transforma în picături mari de sânge. Privește la Mântuitorul înălțat pe cruce. Ascultă strigătul Lui
disperat: „… Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Marcu 15,34). Privește
capul Său rănit, coasta și picioarele Lui străpunse. Adu-ți aminte că Hristos a riscat totul. Cerul Însuși
a fost pus în pericol pentru răscumpărarea noastră. Stând la piciorul crucii, amintește-ți că Domnul
Hristos Și-ar fi dat viața, chiar și pentru un singur păcătos, și vei putea prețui valoarea unui suflet.
[197]
Dacă ești în comuniune cu Hristos, vei prețui asemenea Lui fiecare ființă omenească. Vei simți
pentru alții aceeași dragoste profundă pe care a simțit-o Domnul Hristos pentru tine. Atunci, vei fi în
stare să-i câștigi și nu să-i constrângi, pe aceia pentru care a murit El; vei putea să-i atragi și nu să-i
respingi. Nimeni nu ar fi fost adus vreodată înapoi la Dumnezeu, dacă Domnul Hristos nu ar fi făcut
un efort personal pentru el, și numai printr-o lucrare personală vom putea salva suflete. Când îi vei
vedea pe cei care merg la moarte, nu vei rămâne într-o stare de indiferență tăcută și confortabilă. Cu
cât păcatul lor este mai mare și cu cât nenorocirea lor este mai adâncă, cu atât mai stăruitoare și mai
duioase vor fi eforturile tale în vederea recâștigării lor. Atunci, vei înțelege nevoia celor care suferă, a
acelora care au păcătuit împotriva lui Dumnezeu și sunt apăsați de povara vinovăției. Inima ta se va
deschide plină de simpatie față de ei și le vei întinde o mână de ajutor. Îi vei lua în brațele credinței și
ale iubirii tale și îi vei aduce la Domnul Hristos. Vei veghea asupra lor și îi vei încuraja, iar simpatia și
încrederea ta îi va face să le fie greu să renunțe la statornicia lor.
Îngerii cerului sunt gata să coopereze în această lucrare. Toate resursele cerului sunt la dispoziția
celor care caută să-i salveze pe cei pierduți. Îngerii te vor ajuta să ajungi la cei mai nepăsători și mai
împietriți păcătoși. Iar când unul dintre ei este adus înapoi la Dumnezeu, tot cerul este plin de fericire,
serafimii și heruvimii își ating harfele de aur și cântă laude la adresa lui Dumnezeu și a Mielului,
pentru mila și bunătatea lor iubitoare față de copiii oamenilor.
 ERA PIERDUT ȘI A FOST GĂSIT*
*

Parabola oii pierdute, a drahmei pierdute și cea a fiului risipitor evidențiază cu claritate iubirea
plină de milă a lui Dumnezeu față de cei înstrăinați de El. Deși s-au îndepărtat de Dumnezeu, El nu-i
părăsește în starea lor nenorocită. El este plin de bunătate și de milă duioasă față de toți cei expuși
ispitelor vrăjmașului iscusit.
În parabola fiului risipitor, Domnul este prezentat ocupându-Se de aceia care au cunoscut cândva
iubirea Tatălui, dar au îngăduit ca ispititorul să-i facă robi ai voinței lui.
„Un om avea doi fii. Cel mai tânăr dintre ei a zis tatălui său: ’Tată, dă-mi partea de avere, ce mi se
cuvine’. Și tatăl le-a împărțit averea. Nu după multe zile, fiul cel mai tânăr a strâns totul și a plecat într-
o țară îndepărtată…” (Luca 15,11-13)
Acest fiu mai tânăr se săturase de restricțiile din casa tatălui. El considera că libertatea lui era
îngrădită. El a înțeles greșit iubirea și grija tatălui și s-a hotărât să urmeze îndemnurile propriei
înclinații. [199]
Tânărul nu considera că are vreo obligație față de tatăl lui și nu exprima nici o mulțumire. Cu toate
acestea, pretindea dreptul de a primi o parte din bunurile tatălui său. El dorea să primească imediat
moștenirea care i-ar fi revenit la moartea tatălui. Gândurile lui erau îndreptate spre satisfacțiile
prezente și nu-i păsa de viitor.
După ce și-a obținut partea de moștenire, el a plecat „într-o țară îndepărtată”, departe de casa
tatălui său. Având bani din belșug și libertatea de a face tot ce dorește, tânărul se flata cu gândul că și-a
împlinit dorința inimii. Nu mai era nimeni să-i spună: Nu face aceasta, pentru că îți va cauza suferință,
sau fă cutare lucru, pentru că este bine. Prietenii răi l-au ajutat să se cufunde tot mai adânc în păcat, și
el „și-a risipit averea, ducând o viață destrăbălată” (Luca 15,13).
Biblia vorbește despre oamenii care „s-au fălit că sunt înțelepți și au înnebunit” (Romani 1,22), iar
aceasta a fost istoria tânărului din parabolă. El a risipit cu femei desfrânate toată bogăția pe care o
pretinsese cu egoism de la tatăl lui. Comoara puterii tinereții sale a fost irosită. [200] Anii prețioși ai
vieții, agerimea minții, perspectivele strălucite ale tinereții și aspirațiile spirituale au fost mistuite în
flăcările poftelor.
„A venit o foamete mare în țara aceea, și el a început să ducă lipsă. Atunci s-a dus și s-a lipit de
unul din locuitorii țării aceleia, care l-a trimis pe ogoarele lui să-i păzească porcii” (Luca 15,14.15).
Pentru un evreu, aceasta era ocupația cea mai josnică și mai degradantă. Tânărul care se îngâmfase cu
libertatea lui ajunsese acum un sclav. El se afla în sclavia cea mai rea „prins chiar în nelegiuirile lui”
(Proverbe 5,22). Sclipirea aparentă și strălucirea amăgitoare a păcatului care l-a ademenit, au dispărut,
și el a simțit greutatea propriilor lanțuri. Stând jos pe pământ, în acea țară pustie și lovită de foamete,
fără alți tovarăși în afară de porci, tânărul ar fi fost bucuros să se poată sătura măcar cu roșcovele pe
care le mâncau animalele. Nici unul dintre prietenii de petrecere, care se adunaseră în jurul lui în zilele
de prosperitate și care mâncaseră și băuseră pe cheltuiala lui, nu mai rămăseseră ca să-l ajute. Unde era
acum bucuria lui desfrânată? Aducându-și conștiința la tăcere și amorțindu-și simțurile, el se
considerase fericit, dar acum, lipsit de banii pe care îi cheltuise, înfometat, cu mândria călcată în
picioare și cu o natură morală pipernicită, cu voința slabă și nedemnă de încredere, cu sentimentele lui
nobile aproape moarte, el era cel mai nenorocit dintre muritori.

*
Capitol bazat pe textele din Luca 15,11-32.
 Ce tablou al stării celui păcătos este descris aici! Deși este înconjurat de binecuvântările iubirii lui
Dumnezeu, tot ce își dorește păcătosul pornit să-și împlinească plăcerile păcătoase și îngăduința de
sine este despărțirea de Dumnezeu. Asemenea fiului nerecunoscător, el pretinde că are dreptul să
primească lucrurile bune din partea lui Dumnezeu. El le ia, ca și când i s-ar cuveni, și nu oferă nimic
în schimb în semn de mulțumire, nu îndeplinește nici un serviciu motivat de iubire. Asemenea lui
Cain, care a plecat din prezența Domnului pentru a-și căuta un cămin, asemenea fiului risipitor, care a
rătăcit „într-o țară îndepărtată”, tot astfel și cel păcătos caută fericirea, uitând de Dumnezeu.
Oricare ar putea fi aparențele, viața centrată în egoism este o viață irosită. Oricine încearcă să
trăiască despărțit de [201] Dumnezeu își risipește toate resursele. El risipește anii prețioși, își risipește
puterile minții, ale inimii și ale sufletului și contribuie la propria ruină veșnică. Omul care se desparte
de Dumnezeu, ca să-și poată sluji lui însuși, este un sclav al lui Mamona. Mintea pe care Dumnezeu a
creat-o pentru tovărășia cu îngerii se degradează într-o asemenea măsură, încât ajunge să slujească
lucrurilor pământești și animalice. Acesta este finalul spre care tinde slujirea de sine.
Dacă ai ales o astfel de viață, trebuie să știi că îți cheltuiești banii pe ceea ce nu este pâine și trudești
pentru ceva care nu satură. Va veni ceasul când îți vei da seama de starea ta decăzută. Singur, într-o
țară îndepărtată, îți vei simți nenorocirea și vei striga disperat: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va
izbăvi de acest trup de moarte!” (Romani 7,24). „Blestemat să fie omul care se încrede în om, care se
sprijină pe un muritor și își abate inima de la Dumnezeu! Căci este ca un nenorocit în pustie și nu
vede venind fericirea. Locuiește în lanurile arse ale pustiei, într-un pământ sărac și fără locuitori”
(Ieremia 17,5.6). În aceste cuvinte ale profetului este cuprinsă declarația unui adevăr universal. [202]
Dumnezeu „face să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei buni, și dă ploaie și peste cei drepți și
peste cei nedrepți” (Matei 5,45), dar oamenii au puterea de a se ascunde de strălucirea soarelui și de
ploaie. Prin urmare, deși Soarele Neprihănirii strălucește, iar ploaia harului cade cu îmbelșugare peste
toți, noi ne putem despărți singuri de Dumnezeu, „locuind încă în locuri arse de seceta din pustie”.
Iubirea lui Dumnezeu continuă să fie plină de dor față de cel care a ales să se despartă de El.
Dumnezeu face totul pentru a-l aduce înapoi în căminul Tatălui. În starea lui jalnică, fiul risipitor „și-a
venit în fire”. Influența amăgitoare pe care Satana o exercitase asupra lui a fost spulberată. El a înțeles
că suferința lui era rezultatul propriei nesăbuințe și a zis: „Câți argați ai tatălui meu au belșug de pâine,
iar eu mor de foame aici! Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu” (Luca 15,17.18). Așa nenorocit cum
era, fiul risipitor și-a găsit speranța în convingerea că tatăl îl iubește. Iubirea aceea îl atrăgea spre casă.
Tot astfel, asigurarea iubirii lui Dumnezeu îl constrânge pe cel păcătos să se întoarcă. „Bunătatea lui
Dumnezeu te îndeamnă la pocăință” (Romani 2,4). Mila și îndurarea iubirii divine sunt asemenea
unui lanț de aur, cu care este înfășurat fiecare suflet aflat în pericol. Domnul declară: „… Te iubesc cu
o iubire veșnică, de aceea îți păstrez bunătatea Mea!” (Ieremia 31,3)
Fiul risipitor s-a hotărât să-și mărturisească vinovăția. El voia să meargă la tatăl său și să-i spună:
„Tată, am păcătuit împotriva cerului și împotriva ta și nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău”. Dar,
dovedind cât de limitată era concepția lui cu privire la iubirea tatălui, el a adăugat: „Fă-mă ca pe unul
din argații tăi” (Luca 15,9).
Tânărul a întors spatele turmei de porci și roșcovelor și s-a îndreptat spre casă. Tremurând datorită
slăbiciunii și epuizat de foame, el a plecat nerăbdător pe drumul întoarcerii. Deși nu avea nici un
veșmânt cu care să-și ascundă zdrențele, [203] suferința i-a învins mândria și s-a grăbit să cerșească un
loc de slujitor, acolo unde fusese cândva un fiu.
Cât de puțin s-a gândit tânărul petrecăreț și nechibzuit, când ieșea pe porțile casei părintești, la
durerea și dorul pe care le lăsa în inima tatălui. Cât de puțin și-a imaginat el, când dansa și petrecea cu
prietenii lui desfrânați, umbra care se așternuse peste căminul său. Iar acum, când mergea pe drumul
spre casă, împovărat și plin de durere în suflet, nici nu știa că acolo era cineva care veghea, așteptând
întoarcerea lui. Dar, pe când „era încă departe”, tatăl lui i-a deslușit chipul. Iubirea are vedere bună.
Nici măcar degradarea anilor de păcat nu-l putea ascunde pe acest fiu de ochii tatălui. El „a alergat de
a căzut pe grumazul lui” într-o îmbrățișare lungă și plină de duioșie.
Tatăl nu voia să îngăduie ca vreun ochi disprețuitor să râdă de mizeria și de zdrențele fiului său. El
și-a luat de pe umeri propria mantie largă și bogată și a învelit cu ea [204] trupul slăbit al fiului, iar
tânărul și-a mărturisit pocăința printre suspine, spunând: „Tată, am păcătuit împotriva cerului și
împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău” (Luca 15,21). Ținându-l strâns alături de el,
tatăl l-a condus în casă. Nu i s-a oferit nici o ocazie să ceară locul de slujitor. El era un fiu care urma să
fie onorat cu tot ce era mai bun în casa tatălui și pe care bărbații și femeile care îl așteptau aveau să-l
respecte și să-l slujească.
Tatăl le-a zis servitorilor săi: „Aduceți repede haina cea mai bună și îmbrăcați-l cu ea; puneți-i un
inel în deget și încălțăminte în picioare. Aduceți vițelul cel îngrășat și tăiați-l. Să mâncăm și să ne
veselim, căci acest fiu al meu era mort și a înviat, era pierdut și a fost găsit. Și au început să se
veselească” (Luca 15,22-24).
În tinerețea lui neastâmpărată, fiul risipitor l-a considerat pe tatăl său ca fiind o persoană aspră și
severă. Cât de diferită era concepția lui acum! Tot astfel, cei care sunt înșelați de Satana Îl consideră pe
Dumnezeu ca fiind exigent și neînduplecat. Ei Îl privesc ca pe un Dumnezeu care îi urmărește cu
atenție, având intenția de a-i denunța și de a-i condamna, un Dumnezeu care nu este dispus să-l
accepte pe cel păcătos atâta timp cât are o justificare legală de a nu-l ajuta. Ei consideră Legea lui ca
fiind o restrângere a fericirii oamenilor, un jug apăsător de care sunt bucuroși să se elibereze. Dar acela
ai cărui ochi au fost deschiși de iubirea Domnului Hristos Îl va vedea pe Dumnezeu ca fiind plin de
compasiune. El nu pare a fi un tiran sever și neîndurător, ci un Tată cuprins de dorul de a-Și îmbrățișa
fiul care se pocăiește. Cel păcătos va exclama asemenea psalmistului: „Cum se îndură un tată de copiii
lui, așa se îndură Domnul de cei ce se tem de El” (Psalmii 103,13).
În parabolă, fiului risipitor nu i se aduc nici un fel de batjocuri și reproșuri disprețuitoare pentru
comportamentul lui rău. El simte că trecutul lui este iertat și uitat, șters pentru totdeauna. Tot așa îi
spune și Dumnezeu celui păcătos: „Eu îți șterg fărădelegile ca un nor și păcatele ca o ceață” (Isaia
44,22). „Căci le voi uita nelegiuirea și nu-Mi voi mai aduce aminte [205] de păcatul lor” (Ieremia
31,34). „Să se lase cel rău de calea lui și omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la
Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu obosește iertând” (Isaia 55,7). „’În zilele
acelea, la vremea aceea’, zice Domnul, ’se va căuta nelegiuirea lui Israel și nu va mai fi, și păcatul lui
Iuda și nu se va găsi’” (Ieremia 50,20).
Ce minunată asigurare cu privire la bunăvoința lui Dumnezeu de a-l accepta pe cel păcătos care se
pocăiește! Cititorule, nu cumva ai ales să mergi pe propria cale? Te-ai rătăcit departe de Dumnezeu?
Ai căutat să te ospătezi cu roadele nelegiuirii, numai pentru a constata că ele s-au transformat în
cenușă pe buzele tale? Iar acum, când puterile tale sunt risipite, când planurile tale de viață sunt
zădărnicite și speranțele tale sunt pierdute, ești singur și părăsit? Vocea care i-a vorbit inimii tale fără
încetare, dar pe care nu ai vrut să o asculți, ți se adresează acum cu claritate: „Sculați-vă și plecați, căci
aici nu este odihnă pentru voi, căci, din pricina spurcăciunii, vor fi dureri, dureri puternice” (Mica
2,10). Întoarce-te în casa Tatălui tău. Dumnezeu te invită, spunându-ți: „Întoarce-te la Mine, căci Eu
te-am răscumpărat” (Isaia 44,22).
Nu asculta sugestia vrăjmașului de a sta departe de Domnul Hristos, până când te vei face singur
mai bun, până când vei fi suficient de bun ca să vii la Dumnezeu. Dacă vei aștepta până atunci, [206]
nu vei veni niciodată. Când Satana arată spre hainele tale murdare, repetă făgăduința Domnului Isus:
„Pe cel ce va veni la Mine, nu-l voi izgoni afară” (Ioan 6,37). Spune-i vrăjmașului că sângele lui Isus
Hristos curățește toate păcatele. Roagă-te asemenea lui David: „Curățește-mă cu isop, și voi fi curat,
spală-mă și voi fi mai alb decât zăpada” (Psalmii 51,7).
Ridică-te și mergi la Tatăl tău. El te va întâmpina pe când vei fi încă foarte departe. Dacă faci măcar
un pas spre El, în pocăință, El Se va grăbi să te cuprindă în brațele infinitei Sale iubiri. Urechile lui sunt
atente la strigătul sufletului cuprins de remușcări. Dumnezeu cunoaște cea dintâi încercare a inimii de
a se îndrepta spre Dumnezeu. Nici o rugăciune, oricât de șovăielnică ar fi, nu se înalță spre Dumnezeu
fără a fi auzită de El. Nici o lacrimă, oricât de tainică ar fi, nu este vărsată fără a fi știută de El. Nici o
dorință sinceră după Dumnezeu, oricât de plăpândă ar fi, nu este nutrită în suflet fără ca Duhul lui
Dumnezeu să nu iasă în întâmpinarea ei. Chiar înainte ca rugăciunea să fie rostită sau ca dorul inimii
să fie făcut cunoscut, harul care vine de la Domnul Hristos iese în întâmpinarea harului care lucrează
asupra sufletului omenesc.
Tatăl tău ceresc va îndepărta hainele tale întinate de păcat. În frumoasa profeție a lui Zaharia,
marele preot Iosua, care stă în picioare îmbrăcat în haine murdare în prezența îngerului Domnului, îl
reprezintă pe cel păcătos. Iar Domnul spune: „’Dezbrăcați-l de hainele murdare de pe el’. Apoi a zis lui
Iosua: ’Iată că îndepărtez de la tine nelegiuirea, și te îmbrac cu haine de sărbătoare!’ … Și i-am pus o
mitră curată pe cap, și l-am îmbrăcat în haine” (Zaharia 3,4.5). Tot așa, Dumnezeu te va înveșmânta
cu „hainele mântuirii” și te va acoperi cu „mantaua izbăvirii” (Isaia 61,10). „Pe când voi vă odihniți în
mijlocul staulelor, aripile porumbelului sunt acoperite de argint și penele lui sunt de un galben auriu”
(Psalmii 68,13).
El te va conduce în casa de ospăț și [207 iubirea Lui va flutura deasupra ta ca un steag (Cântarea
cântărilor 2,4). „Dacă vei umbla pe căile mele”, declară El, „te voi lăsa să intri împreună cu cei ce sunt
aici”, chiar cu îngerii sfinți care înconjoară tronul Său (Zaharia 3,7).
„Cum se bucură mirele de mireasa lui, așa Se va bucura Dumnezeul tău de tine” (Isaia 62,5). „Se va
bucura de tine cu mare bucurie, va tăcea în dragostea Lui și nu va mai putea de veselie pentru tine”
(Țefania 3,17). Iar cerul și pământul se vor uni în cântecul de bucurie al Tatălui: „Căci acest fiu al meu
era mort și a înviat, era pierdut și a fost găsit” (Luca 15,24).
Până aici, în parabola Mântuitorului nu există nici o notă discordantă, care să tulbure armonia
scenei de bucurie, dar acum Domnul Hristos introduce încă un element. Când fiul risipitor a venit
acasă, „fiul cel mai mare era la ogor. Când s-a întors, apropiindu-se de casă, a auzit muzică și jocuri. A
chemat pe unul din robi, și a început să-l întrebe ce este. Robul acela i-a răspuns: ’Fratele tău a venit
înapoi, și tatăl tău a tăiat vițelul cel îngrășat, pentru că l-a găsit iarăși sănătos și bine’. El s-a întărâtat de
mânie, și nu voia să intre în casă” (Luca 15,25-28). Acest frate mai mare nu împărtășise neliniștea și
grija tatălui său față de cel pierdut. Prin urmare, el nu s-a bucurat împreună cu tatăl de întoarcerea
fiului rătăcitor. Zgomotele de voioșie nu au trezit nici o bucurie în inima lui. El l-a întrebat pe unul
dintre slujitori care este motivul sărbătorii, iar răspunsul acestuia i-a stârnit gelozia. El nu a vrut să
intre în casă pentru a-i spune bun venit fratelui său pierdut. Fratele mai mare a considerat că favoarea
arătată față de fiul risipitor era o insultă la adresa lui.
Când tatăl a ieșit pentru a-l mustra, mândria și răutatea firii lui au ieșit la iveală. El și-a prezentat
viața în casa tatălui ca pe o continuă slujire neplătită, pe care a pus-o într-un contrast deplorabil cu
favoarea arătată fiului care tocmai se întorsese acasă. El a spus clar că slujirea lui a fost mai degrabă
aceea a unui rob, [208] decât a unui fiu. În ciuda faptului că ar fi trebui să simtă o bucurie continuă în
prezența tatălui său, gândurile lui fuseseră îndreptate mereu spre profitul pe care îl putea acumula prin
viața lui prevăzătoare. Cuvintele lui au arătat că tocmai acesta fusese motivul pentru care se abținuse
de la plăcerile păcatului. El l-a invidiat pe fratele său pentru favoarea care i se acorda. El a arătat cu
claritate că dacă ar fi fost în locul tatălui, nu l-ar fi primit pe fiul risipitor. El nici măcar nu l-a
recunoscut ca pe un frate, ci vorbea despre el cu asprime, numindu-l „fiul tău”.
 Cu toate acestea, tatăl l-a tratat cu blândețe. „Fiule”, i-a spus el, „tu totdeauna ești cu mine și tot ce
am eu este al tău” (Luca 15,31). În toți acești ani de pribegie ai vieții fratelui tău, nu ai avut tu
privilegiul de a fi alături de mine?
Tatăl le oferise copiilor săi, fără nici o reținere, tot ce putea contribui la fericirea lor. [209] Fiul nu
avea nevoie să se întrebe dacă urma să primească un dar sau o răsplată. „Tot ce am este al tău.”
Trebuie doar să ai încredere în dragostea mea și să primești darul care îți este oferit cu îmbelșugare.
Pentru că nu a înțeles iubirea tatălui, unul dintre fii s-a despărțit pentru un timp de casa
părintească. Dar acum se întorsese, și valurile de bucurie alungau orice gând tulburător. „Acest frate al
tău era mort și a înviat, era pierdut și a fost găsit” (Luca 15,32).
L-au determinat aceste cuvinte pe fratele mai mare să-și înțeleagă propria răutate, propriul spirit
nerecunoscător? S-a pocăit el de gelozia și de asprimea lui nemiloasă? Domnul Hristos nu a spus
nimic despre aceasta. Situația reprezentată de parabolă era încă în plină desfășurare, iar finalul
depindea de decizia celor care o ascultau.
Fiul mai mare îi reprezintă pe iudeii nepocăiți din zilele Domnului Hristos și, de asemenea, pe
fariseii din toate timpurile, care îi privesc cu dispreț pe aceia pe care ei îi consideră a fi vameși și
păcătoși. Pentru că ei nu au păcătuit într-o măsură așa de mare, sunt plini de spiritul îndreptățirii de
sine. Domnul Hristos i-a întâmpinat pe acești critici răutăcioși chiar pe terenul lor. Asemenea fiului
mai mare din parabolă, ei se bucuraseră de privilegii deosebite din partea lui Dumnezeu. Ei pretindeau
că sunt niște fii ai casei lui Dumnezeu, dar aveau spiritul unor slujitori plătiți. Ei nu lucrau din iubire,
ci în speranța unei răsplătiri. În ochii lor, Dumnezeu era un stăpân pretențios și sever. Ei L-au văzut pe
Domnul Hristos invitându-i pe vameși și pe păcătoși să primească darul harului Său oferit cu
mărinimie, un dar pe care rabinii sperau să-l dobândească doar prin trudă și penitențe, iar ei se
simțeau ofensați. Întoarcerea fiului risipitor, care a umplut de bucurie inima Tatălui, nu făcea decât să
le stârnească invidia.
În parabolă, mustrarea adresată fiului mai mare de Tatăl, reprezenta apelul duios al Cerului pentru
farisei. [210] „Tot ce am este al tău”, nu ca o plată, ci ca un dar. Asemenea fiului risipitor, tu poți primi
darul doar prin revărsarea nemeritată a iubirii Tatălui.
Îndreptățirea de sine nu numai că îi determină pe oameni să-L înțeleagă greșit pe Dumnezeu, ci îi
și face să fie lipsiți de milă și critici față de frații lor. Datorită spiritului său egoist și invidios, fratele
mai mare era gata să-l pândească pe fratele lui, să-i critice fiecare faptă și să-l acuze de cea mai mică
rămânere în urmă. El era înclinat să observe fiecare greșeală și să exagereze cât putea de mult fiecare
gest greșit. Prin aceasta, el încerca să-și justifice spiritul neiertător. Mulți oameni din zilele noastre fac
același lucru. Chiar atunci când un suflet face primul lui pas în lupta împotriva unui potop de ispite, ei
îl privesc cu încăpățânare și cu rea voință, lamentându-se și acuzându-l. Deși pot pretinde că sunt
copii ai lui Dumnezeu, ei manifestă spiritul lui Satana. Prin atitudinea față de frații lor, acești acuzatori
se așază singuri într-o poziție în care Dumnezeu nu le poate da lumina care strălucește de pe chipul
Său.
Mulți oameni întreabă fără încetare: „Cu ce voi întâmpina pe Domnul, și cu ce mă voi pleca
înaintea Dumnezeului Celui Preaînalt? Îl voi întâmpina oare cu arderi de tot, cu viței de un an? Dar
primește Domnul oare mii de berbeci sau zeci de mii de râuri de untdelemn? Să dau eu pentru
fărădelegile mele pe întâiul meu născut, rodul trupului meu pentru păcatul sufletului meu? Ți s-a
arătat, omule, ce este bine și ce alta cere Domnul de la tine, decât să faci dreptate, să iubești mila, și să
umbli smerit cu Dumnezeul tău?” (Mica 6,6-8)
Aceasta este lucrarea de slujire pe care a ales-o Dumnezeu: „Dezleagă lanțurile răutății, deznoadă
legăturile robiei, dă drumul celor asupriți și rupe orice fel de jug; împarte-ți pâinea cu cel flămând și
adu în casa ta pe nenorociții fără adăpost, dacă vezi pe un om gol, acoperă-l, și nu întoarce spatele
semenului tău” (Isaia 58,6-7). Când vă veți vedea pe voi înșivă ca fiind niște păcătoși salvați doar prin
iubirea Tatălui vostru ceresc, veți simți o milă plină de duioșie față de cei care suferă în păcat. Nu veți
mai întâmpina nenorocirea și pocăința altora cu invidie și critici dezaprobatoare. [211] Când gheața
egoismului se va topi din inima voastră, simțămintele voastre vor fi în armonie cu Dumnezeu și veți
împărtăși bucuria Lui pentru salvarea celor pierduți.
Poți să te declari a fi un copil al lui Dumnezeu, dar dacă această declarație este adevărată, acela care
„era mort și a înviat, era pierdut și a fost găsit” este chiar fratele tău. Voi sunteți uniți prin legăturile
cele mai strânse, pentru că Dumnezeu îl recunoaște ca fiind fiul Său. Dacă negi orice relație cu el,
dovedești că ești doar un slujitor plătit al casei, nu un copil al familiei lui Dumnezeu.
Chiar dacă tu nu te vei alătura celor care îi spun bun venit celui pierdut, bucuria va continua, iar
cel regăsit își va avea locul său alături de Tatăl și în lucrarea Sa. Cel căruia i s-a iertat mult, iubește
mult. Dar tu vei rămâne în întunericul de afară. Deoarece „cine nu iubește, n-a cunoscut pe
Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4,8).
 MAI LASĂ-L ȘI ANUL ACESTA*
*

În învățătura Sa, Domnul Hristos a legat avertizarea cu privire la judecata divină de invitația
harului. „Căci Fiul omului”, spunea El, „a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le
mântuiască” (Luca 9,56). „Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci
ca lumea să fie mântuită prin El” (Ioan 3,17). Parabola smochinului neroditor ilustrează lucrarea milei
lui Dumnezeu în relație cu dreptatea și judecata Sa.
Domnul Hristos îi avertizase pe oameni cu privire la venirea Împărăției lui Dumnezeu și îi
mustrase cu asprime pentru ignoranța și atitudinea lor de indiferență. Ei erau foarte perspicace în
deslușirea semnelor de pe cer, care prevesteau vremea, dar semnele timpului, care indicau atât de clar
misiunea Sa, nu erau observate și înțelese.
Și atunci, ca și acum, oamenii erau gata să declare că ei sunt niște preferați ai Cerului și să
considere că solia de mustrare le era destinată altora. Ascultătorii I-au relatat Domnului Isus un
eveniment care tocmai produsese o mare agitație. Poporul fusese ofensat datorită unor hotărâri
impuse de Pilat, guvernatorul Iudeii. În Ierusalim [213] avusese loc o răscoală populară, iar Pilat a
încercat să o reprime prin violență. Într-o anumită ocazie, soldații lui au intrat cu forța în curțile
templului și au ucis câțiva peregrini galileeni, chiar în momentul în care își aduceau jertfele. Iudeii au
considerat că nenorocirea a fost o pedeapsă datorată păcatelor celor ce o suferiseră, iar cei care relatau
acea faptă de violență simțeau o mulțumire ascunsă. În concepția lor, faptul că ei avuseseră o soartă
mai bună era o dovadă că erau cu mult mai buni și, prin urmare, erau mai favorizați de Dumnezeu,
decât acei galileeni. Ei se așteptau să audă de la Domnul Isus cuvinte de condamnare la adresa acelor
oameni despre care erau convinși că își meritaseră pedeapsa din plin.
Ucenicii lui Hristos nu au îndrăznit să-și exprime ideile, ci au așteptat să audă opinia Domnului
lor. El le dăduse lecții precise cu privire la judecarea caracterului altor oameni și cu privire la evaluarea
unei răsplătiri prin prisma gândirii lor limitate. Cu toate acestea, și ei așteptau ca Domnul Hristos să-i
condamne pe acei oameni ca fiind mai păcătoși decât alții. Când au auzit răspunsul Său au fost foarte
surprinși.
Întorcându-Se spre mulțime, Mântuitorul a zis: „’Credeți voi... că acești galileeni au fost mai
păcătoși decât toți ceilalți galileeni, pentru că au pățit astfel? Eu vă spun: nu, ci, dacă nu vă pocăiți, toți
veți pieri la fel’” (Luca 13,2.3). Aceste nenorociri înfiorătoare erau menite să-i determine să-și
umilească inima și să se pocăiască de păcatele lor. Furtuna răzbunării se pregătea și avea să
izbucnească în curând asupra tuturor celor care nu-și găsiseră un adăpost în Domnul Hristos.
În timp ce vorbea cu ucenicii și cu mulțimea, Domnul Hristos privea în viitor, cu o inspirație
profetică, și vedea Ierusalimul asediat de armate. El auzea tropotul oștirilor străine mărșăluind
împotriva cetății alese și vedea miile de oameni murind în asediu. Mulți iudei aveau să fie înjunghiați
în curțile templului, asemenea acelor galileeni, chiar în timp ce își aduceau jertfele. Nenorocirile care
căzuseră [214] asupra câtorva persoane erau avertismentele adresate de Dumnezeu întregii națiuni
care era la fel de vinovată. „Dacă nu vă pocăiți”, a spus Domnul Isus, „toți veți pieri la fel”. Zilele de
probă erau prelungite încă puțină vreme pentru ei. Încă mai aveau timp să cunoască lucrurile care
puteau să le aducă pacea.

*
Capitol bazat pe textele din Luca 13,1-9.
 „Un om”, a continuat Domnul Isus, „avea un smochin sădit în via sa. A venit să caute rod în el și n-
a găsit. Atunci i-a zis vierului: ’Iată că sunt trei ani de când vin și caut rod în smochinul acesta, și nu
găsesc. Taie-l. La ce să mai cuprindă și pământul degeaba?’” (Luca 13,6.7)
Ascultătorii Domnului Hristos nu puteau înțelege greșit aplicația cuvintelor Sale. În cântarea sa,
David a comparat poporul Israel cu o viță adusă din Egipt. Iar Isaia scrisese: „Via Domnului oștirilor
este casa lui Israel și bărbații lui Iuda sunt vița pe care o iubea” (Isaia 5,7). Generația la care venise
Mântuitorul era reprezentată printr-un smochin aflat în via Domnului – în sfera binecuvântării și a
grijii Sale speciale.
Scopul lui Dumnezeu pentru poporul Său și posibilitățile glorioase pe care le aveau, fuseseră
descrise în frumoasele cuvinte: „Ca să fie numiți terebinți ai neprihănirii, un sad al Domnului, ca să
slujească spre slava Lui” (Isaia 61,3). Când era pe patul de moarte, Iacov, inspirat de Duhul Sfânt, i-a
spus celui mai iubit fiu al său: „Iosif este vlăstarul unui pom roditor, vlăstarul unui pom roditor sădit
lângă un izvor. Ramurile lui se înalță deasupra zidului”. Și a continuat: „Dumnezeul tatălui tău… te va
ajuta. Cel Atotputernic… te va binecuvânta. Cu binecuvântările cerurilor de sus, cu binecuvântările
apelor de jos” (Geneza 49,22-25). Tot așa, Dumnezeu sădise poporul Israel ca pe o viță bună, lângă
izvoarele vieții. El era via Sa, așezată „pe o câmpie mănoasă”. Domnul „i-a săpat pământul, l-a curățat
de pietre și a sădit în el vițele cele mai alese” (Isaia 5,1.2). [215]
„Apoi trăgea nădejde că are să-I facă struguri buni, dar a făcut struguri sălbatici” (Isaia 5,2).
Oamenii din zilele Domnului Hristos făceau mai multă paradă de evlavia lor, decât făcuseră iudeii din
veacurile anterioare, dar erau cu mult mai lipsiți de darurile plăcute ale Duhului lui Dumnezeu.
Roadele prețioase ale caracterului, care făcuseră ca viața lui Iosif să fie atât de frumoasă și de plăcută,
nu se manifestau în poporul iudeu.
Prin Fiul Său, Dumnezeu căutase roade, dar nu găsise nici una. Poporul Israel era o povară inutilă
pentru pământ. Însăși existența lui era un blestem, deoarece în locul pe care îl ocupa în vie ar fi putut
crește un pom roditor. El jefuia lumea de binecuvântările pe care Dumnezeu plănuise să le ofere prin
intermediul lui. Israeliții L-au reprezentat greșit pe Dumnezeu printre popoare. Ei nu erau doar
nefolositori, ci o piedică evidentă. Religia lor îi deruta pe oameni într-o mare măsură și, în locul
mântuirii, le aducea ruină.
În parabolă, îngrijitorul viei nu pune la îndoială decizia că, pomul trebuie să fie tăiat, dacă rămâne
neroditor, dar el cunoaște și împărtășește interesul proprietarului față de acel pom fără roade. Nimic
nu i-ar putea face o bucurie mai mare, decât să vadă că pomul crește și aduce rod. El răspunde dorinței
proprietarului, spunând: „Mai lăsă-l și anul acesta, am să-l sap de jur împrejur și am să-i pun gunoi la
rădăcină. Poate că de acum înainte va face roadă” (Luca 13,8.9).
Grădinarul nu refuză să se ocupe de o plantă atât de nepromițătoare. El este gata să-i acorde o
îngrijire chiar și mai mare. [216] El îi va asigura condițiile cele mai favorabile și îi va oferi cu
prisosință toată atenția.
Proprietarul și îngrijitorul viei sunt una în ce privește pre-ocuparea lor față de smochin. Tot astfel,
Tatăl și Fiul erau una în iubirea pentru poporul ales. Domnul Hristos le spunea ascultătorilor că li se
vor acorda încă multe ocazii de pocăință. Orice mijloc pe care l-ar fi putut concepe iubirea lui
Dumnezeu urma să fie pus în aplicare, pentru ca ei să poată deveni niște pomi ai neprihănirii, care să
aducă roade pentru binecuvântarea lumii.
În parabolă, Domnul Isus nu a spus care a fost rezultatul muncii grădinarului. Povestirea Lui s-a
întrerupt în acel punct. Finalul ei depindea de cei din generația care auzise cuvintele Sale. Ei erau cei
cărora le era adresată avertizarea solemnă: „Dacă nu, îl vei tăia”. De ei depindea dacă trebuia sau nu să
fie rostită acea decizie irevocabilă. Ziua mâniei era aproape. În mijlocul nenorocirilor care începuseră
să vină deja asupra poporului Israel, plin de milă, proprietarul viei îi avertiza cu privire la nimicirea
pomului neroditor.
Cuvintele de avertizare răsună de-a lungul timpului, până în generația prezentă. Oh, inimă
nepăsătoare, ești tu un pom neroditor în via Domnului? Oare se vor spune, peste puțin timp, cuvinte
de blestem cu privire la tine? De câtă vreme primești darurile Sale? De câtă vreme veghează El asupra
ta și așteaptă un rod al iubirii? Cât de mari sunt privilegiile tale, pentru că ești plantat în via Sa și te afli
în grija atentă a grădinarului! Cât de adesea inima ta a fost cuprinsă de emoție la auzul soliei duioase a
Evangheliei! Deși porți Numele lui Hristos și din punct de vedere formal ești membru al bisericii care
este trupul Său, totuși nu ai nici o legătură vie cu inima Sa iubitoare. Puterea vieții Sale nu străbate
ființa ta. Însușirile plăcute ale caracterului Său, „roadele Duhului” nu se văd în viața ta. [217]
Pomul neroditor beneficiază de ploaie, de razele soarelui și de grija grădinarului. El își extrage
substanțele nutritive din sol. Cu toate acestea, pentru că nu este productiv, nu face altceva decât să
umbrească pământul, iar plantele aducătoare de roade nu pot crește la umbra lui. Tot astfel, darurile
lui Dumnezeu, care îți sunt oferite cu îmbelșugare, nu transmit nici o binecuvântare pentru lume. Tu
îi jefuiești pe alții de privilegiile care, dacă nu ți-ar fi fost acordate ție, ar fi putut fi ale lor.
Îți dai seama, deși probabil doar vag, că ești o povară pentru pământ. Totuși, în marea Sa milă,
Dumnezeu nu te-a tăiat. El nu privește asupra ta cu asprime. El nu îți întoarce spatele cu indiferență și
nici nu te lasă să pieri. Privind la tine, Domnul plânge, așa [218] cum a plâns cu multe secole în urmă
pentru poporul Israel: „Cum să te dau Efraime? Cum să te predau Israele? (...) Nu voi lucra după
mânia Mea aprinsă, nu voi mai nimici pe Efraim; căci Eu sunt Dumnezeu, nu un om” (Osea 11,8-9).
Mântuitorul nostru cel plin de milă spune cu privire la tine: „Mai lasă-l și anul acesta, am să-l sap de
jur împrejur și am să-l îngrijesc”.
În perioada de prelungire a timpului de probă, Domnul Hristos a îngrijit de poporul Israel cu o
iubire nestrămutată. El S-a rugat pe cruce astfel: „… Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!” (Luca 23,34).
După înălțarea Sa la cer, Evanghelia a fost predicată mai întâi în Ierusalim. Acolo a fost locul unde S-a
revărsat Duhul Sfânt. Acolo, prima biserică evanghelică a manifestat puterea Mântuitorului înviat.
Acolo, Ștefan, al cărui chip era „ca o față de înger” (Fapte 6,15), și-a vestit mărturia și și-a dat viața.
Cerul Însuși a oferit tot ce putea mai mult. „Ce aș mai fi putut face viei Mele”, spunea Domnul Hristos
„și nu i-am făcut?” (Isaia 5,4). Tot așa, grija și efortul Său pentru tine nu sunt micșorate, ci sunt tot
mai mari. El încă mai spune: „Eu o păzesc zi și noapte ca să n-o vatăme nimeni” (Isaia 27,3).
„Poate că de acum înainte va face roadă, dacă nu, îl vei tăia” (Luca 13,9).
Inima care nu răspunde la lucrările divine devine tot mai împietrită, până când încetează să fie
sensibilă la influența Duhului Sfânt. Când ajunge astfel, sunt rostite cuvintele: „…Taie-l. La ce să mai
cuprindă pământul degeaba?” (Luca 13,7).
Domnul te invită astăzi: „Întoarce-te, Israele, la Domnul Dumnezeul tău! … Le voi vindeca
vătămarea adusă de neascultarea lor, îi voi iubi cu adevărat!… Voi fi ca roua pentru Israel, el va înflori
ca crinul și va da rădăcini ca Libanul. … Iarăși vor locui la umbra lui, iarăși vor da viață grâului, vor
înflori ca via. De la Mine îți vei primi rodul” (Osea 14,1-8).
 LA DRUMURI ȘI LA GARDURI*
*

Mântuitorul era oaspete la sărbătoarea unui fariseu. El accepta invitații, atât din partea celor bogați,
cât și a celor săraci, și după cum Îi era obiceiul, lega învățăturile Sale cu privire la adevăr de scenele la
care asista. La iudei, toate sărbătorile naționale și religioase erau ocazii de bucurie, în care aveau loc
mese festive. Acestea erau pentru ei o reprezentare a binecuvântărilor vieții veșnice. Subiectul asupra
căruia simțeau plăcere să insiste era marea sărbătoare la care aveau să participe alături de Avraam,
Isaac și Iacov, în timp ce neamurile urmau să stea afară. Domnul Hristos dorea să le adreseze o
avertizare și o învățătură și, cu această ocazie, Și-a ilustrat învățătura prin parabola unui mare ospăț.
Iudeii doreau să păstreze doar pentru ei binecuvântările lui Dumnezeu, atât pe cele prezente, cât și pe
cele din viața viitoare. Ei negau mila lui Dumnezeu față de neamuri. Prin această parabolă, Domnul
Hristos le-a arătat că tocmai ei se aflau în situația de a respinge invitația harului și chemarea
Împărăției lui Dumnezeu. [220] El le-a arătat că invitația pe care ei o trataseră cu indiferență urma să
le fie adresată celor pe care îi disprețuiau, acelora de care se fereau să-și atingă hainele, ca și când ar fi
fost niște leproși pe care trebuiau să-i ocolească.
Când și-a ales oaspeții pentru sărbătoarea lui, fariseul s-a gândit la propriile interese egoiste.
Domnul Hristos i-a spus: „… Când dai un prânz sau o cină, să nu chemi pe prietenii tăi, nici pe frații
tăi, nici pe neamurile tale, nici pe vecinii bogați, ca nu cumva să te cheme și ei la rândul lor pe tine, și
să iei astfel o răsplată pentru ce ai făcut. Ci, când dai o masă, cheamă pe săraci, pe schilozi, pe șchiopi,
pe orbi. Și va fi ferice de tine, pentru că ei n-au cu ce să-ți răsplătească; dar ți se va răsplăti la învierea
celor neprihăniți” (Luca 14,12-14).
Domnul Hristos repeta învățătura pe care o dăduse poporului Israel prin Moise. El le poruncise ca,
la sărbătorile lor sfinte, „să vină… străinul, orfanul și văduva care vor fi în cetățile tale și să mănânce și
să se sature” (Deuteronomul 14,29). Aceste adunări de sărbătoare trebuiau să fie niște învățături
practice pentru poporul Israel. Prin ele, poporul învăța bucuria adevăratei ospitalități, urmând să
îngrijească de cei săraci și nevoiași pe parcursul întregului an. [221] De asemenea, aceste sărbători
conțineau învățături vaste. Binecuvântările spirituale date celor din poporul Israel nu le erau destinate
numai lor. Domnul le dăruise pâinea vieții pentru ca ei să o poată împărți lumii.
Ei nu îndepliniseră această lucrare. Cuvintele Domnului Hristos erau o mustrare la adresa
egoismului lor. Fariseilor nu le plăceau cuvintele Sale. Sperând să abată conversația într-o altă direcție,
unul dintre ei, cu un aer evlavios și ipocrit, a exclamat: „… Ferice de acela care va prânzi în Împărăția
lui Dumnezeu!” (Luca 14,15). Fariseul vorbea cu o mare siguranță, ca și când era convins că el va avea
un loc în acea Împărăție. Atitudinea lui era asemănătoare celor care se bucură că sunt mântuiți prin
Hristos, dar nu împlinesc condițiile pe temeiul cărora este făgăduită mântuirea. Spiritul lui era ca
spiritul lui Balaam când se ruga: „O, de aș muri de moartea celor neprihăniți și sfârșitul meu să fie ca
al lor!” (Numeri 23,10). Fariseul nu se gândea dacă este pregătit sau nu pentru cer, ci se gândea la
lucrurile de care spera să se bucure acolo. Remarca lui era menită să abată atenția oaspeților de la
îndatoririle lor practice. El intenționa să le îndrepte gândurile dincolo de viața prezentă, spre timpul
îndepărtat al învierii celor sfinți.
Domnul Hristos cunoștea inima acelui fariseu prefăcut și, privindu-l țintă, le-a vorbit invitaților lui
despre caracterul și valoarea privilegiilor lor prezente. El le-a arătat că, pentru a se împărtăși de
binecuvântarea viitoare, ei aveau de îndeplinit o lucrare în prezent.

*
Capitol bazat pe textele din Luca 14,12-24.
 „Un om”, a spus El, „a dat o cină mare și a poftit pe mulți. La ceasul cinei, a trimis pe robul său să
spună celor poftiți: ’Veniți, căci iată că toate sunt gata’”. Dar toți au manifestat o indiferență ciudată.
„Toți, parcă fuseseră vorbiți, au început să se dezvinovățească. Cel dintâi i-a zis: ’Am cumpărat un
ogor și trebuie să mă duc să-l văd; [222] rogu-te să mă ierți’. Un altul a zis: ’Am cumpărat cinci
perechi de boi și mă duc să-i încerc; iartă-mă, te rog’. Un altul a zis: ’Tocmai acum m-am însurat și de
aceea nu pot veni’” (Luca 14,16-20).
Nici una dintre scuzele invocate nu erau întemeiate pe o necesitate reală. Omul care trebuia să
meargă să-și vadă ogorul, tocmai îl cumpărase. Boii, de asemenea, tocmai fuseseră cumpărați.
Verificarea acestora avea doar scopul de a satisface interesele cumpărătorului. Nici cea de a treia scuză
nu părea mai îndreptățită. Faptul că viitorul oaspete se căsătorise nu ar fi trebuit să-l împiedice să
participe la ospăț. Soția ar fi fost, de asemenea, binevenită. Dar el își avea propriile planuri de distracție
și acestea i se păreau mai vrednice de dorit decât ospățul la care promisese că va participa. El se
obișnuise să-și găsească plăcerea în altă societate decât aceea a gazdei care îl invitase. Când a refuzat,
nu și-a cerut scuze și nici măcar nu a arătat o politețe prefăcută. Cuvintele „nu pot” erau doar o mască
a adevărului: „Nu sunt interesat să vin”.
Toate scuzele prezentate trădează o minte preocupată de altceva. Acești invitați erau absorbiți întru
totul de alte interese. Invitația pe care se hotărâseră să o accepte a fost lăsată la o parte, iar indiferența
lor l-a insultat pe prietenul generos.
Prin cina cea mare, Domnul reprezintă binecuvântările oferite prin Evanghelie. Mâncarea pentru
cină Îl reprezintă chiar pe Hristos Însuși. El este Pâinea care coboară din cer și de la El se revarsă apele
mântuirii. Solii Domnului le propovăduiseră iudeilor venirea Mântuitorului. Ei arătaseră spre
Domnul Hristos ca fiind „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1,29). La sărbătoarea
care fusese pregătită, Dumnezeu le-a oferit [223] cel mai mare dar pe care Îl putea oferi Cerul, un dar
de o valoare nemăsurată. Iubirea lui Dumnezeu le pusese la dispoziție un ospăț bogat și le asigurase
resurse inepuizabile. „… Dacă mănâncă cineva pâinea aceasta, va trăi în veac…” (Ioan 6,51).
Dar, pentru a accepta invitația la ospățul Evangheliei, ei trebuiau să-și subordoneze interesele
pământești față de scopul de a-L primi pe Hristos și neprihănirea Lui. Dumnezeu a dat totul pentru
om și îi cere să așeze slujirea față de El mai presus de orice alte considerente pământești egoiste. El nu
poate accepta o inimă împărțită. Inima care este absorbită de sentimente pământești nu-I poate fi dată
lui Dumnezeu.
Această lecție este valabilă pentru toate timpurile. Noi trebuie să-L urmăm pe Mielul lui Dumnezeu
oriunde merge El. Să alegem călăuzirea Lui și să prețuim tovărășia Lui mai presus de tovărășia
prietenilor noștri de pe pământ. Domnul Hristos spune: „Cine iubește pe tată ori pe mamă, mai mult
decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; și cine iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu
este vrednic de Mine” (Matei 10,37).
Când se aflau la masă, în familie, mulți oameni din zilele Domnului Hristos repetau cuvintele:
„Ferice de acela care va prânzi în Împărăția lui Dumnezeu”. Dar Domnul Hristos a arătat cât de greu
puteau fi găsiți oaspeți pentru acea masă oferită cu un preț infinit. Cei care ascultau cuvintele Sale
știau că ignoraseră invitația harului. Ei erau absorbiți întru totul de posesiunile, bogățiile și plăcerile
lumești. [224] Toți s-au scuzat, ca și când ar fi fost înțeleși.
Tot așa este și acum. Scuzele invocate pentru a refuza invitația la cina din pildă se referă la o
mulțime de motive pentru a refuza invitația Evangheliei. Oamenii declară că nu-și pot pune în pericol
perspectivele lumești, acordând atenție cerințelor Evangheliei. Ei consideră propriile interese
trecătoare ca fiind mai valoroase decât lucrurile veșniciei. Chiar binecuvântările pe care le-au primit
din partea lui Dumnezeu devin un obstacol care le desparte sufletul de Creatorul și Răscumpărătorul
lor. Ei nu sunt dispuși să-și între-rupă preocupările pământești și îi spun solului milei: „Du-te; când
voi mai avea prilej, te voi chema” (Fapte 24,25). Alții invocă dificultățile care s-ar putea ivi în relațiile
lor sociale, dacă ar asculta invitația lui Dumnezeu. Ei spun că nu își pot permite să tulbure armonia cu
rudele și prietenii lor. În acest fel, se dovedesc a fi chiar personajele descrise în parabolă. Stăpânul din
pildă privește scuzele neîntemeiate ca fiind dovada disprețului față de invitația Sa.
Cel care a spus: „Tocmai acum m-am însurat și de aceea nu pot veni”, reprezintă o mare categorie
de oameni. Mulți îngăduie ca soțiile sau soții lor să-i împiedice să răspundă la invitația lui Dumnezeu.
Soțul spune: „Dacă soția mea se opune, nu-mi pot respecta convingerile cu privire la datoria mea.
Influența ei va face să îmi fie extrem de greu să vin.” Soția aude chemarea plină de bunăvoință:
„Veniți, căci iată că toate sunt gata” și răspunde: „Te rog să mă scuzi. Soțul meu refuză invitația milei.
El spune că afacerile lui îl împiedică. Trebuie să rămân alături de soțul meu, și prin urmare nu pot
veni”. Inima copiilor este impresionată. Ei doresc să vină. Dar își iubesc tatăl și mama și, pentru că
aceștia nu acordă atenție invitației Evangheliei, copiii cred că [225] nici de la ei nu se poate aștepta să
vină. Ei spun: „Te rog să mă scuzi”.
Toți aceștia refuză invitația Mântuitorului, pentru că se tem să nu rupă unitatea din cercul familiei.
Ei presupun că, refuzând să asculte de Dumnezeu, își asigură pacea și prosperitatea în cămin, dar
aceasta este o amăgire. Cei care seamănă egoism vor culege egoism. Prin respingerea iubirii Domnului
Hristos, ei resping singurul element care poate conferi curăție și statornicie iubirii omenești. Acești
oameni nu numai că vor pierde cerul, dar nu vor reuși să obțină nici bucuria adevărată, pentru care au
sacrificat lucrurile veșnice.
Când a auzit cum a fost tratată invitația lui, cel care pregătise ospățul din parabolă „s-a mâniat și i-
a zis robului său: ’Du-te degrabă în piețele și ulițele cetății. Și adu aici pe cei săraci, ciungi, orbi și
șchiopi” (Luca 14,21).
Stăpânul s-a îndepărtat de cei care i-au disprețuit mărinimia și i-a invitat pe oamenii din categoria
celor nevoiași, care nu aveau case și pământuri. El i-a invitat pe cei care erau [226] săraci și flămânzi și
urmau să aprecieze darurile oferite. Domnul Hristos a spus: „Vameșii și desfrânații merg înaintea
voastră în Împărăția lui Dumnezeu” (Matei 21,31). Oricât de nenorocite și de jalnice ar fi acele ființe
omenești, pe care ceilalți le disprețuiesc și le ocolesc, ele nu sunt atât de căzute și nici atât de
respingătoare încât să nu fie observate și iubite de Dumnezeu. Domnul Hristos dorește cu ardoare ca
toți cei istoviți și împovărați de griji, toți cei oprimați să vină la El. El dorește nespus de mult să le dea
lumina, bucuria și pacea, care nu pot fi găsite nici unde altundeva. Păcătoșii cei mai înrăiți sunt
obiectele iubirii și ale milei Sale profunde și stăruitoare. El trimite Duhul Său Sfânt pentru a-i chema
cu duioșie, căutând să-i atragă la Sine.
Slujitorul care i-a adus pe săraci și pe orbi i-a spus stăpânului său: „Stăpâne, s-a făcut cum ai
poruncit și tot mai este loc. Și stăpânul a zis robului: ’Ieși la drumuri și la garduri și pe cei pe care-i vei
găsi, silește-i să intre, ca să mi se umple casa’” (Luca 14,22-23). În aceste cuvinte, Domnul Hristos
arăta spre lucrarea Evangheliei, care urma să aibă loc în afara granițelor iudaismului, pe drumurile și
cărările lumii.
Împlinind această poruncă, Pavel și Barnaba le spuneau iudeilor: „Cuvântul lui Dumnezeu trebuia
vestit mai întâi vouă, dar fiindcă voi nu-l primiți, și singuri vă judecați nevrednici de viața veșnică, iată
că ne întoarcem spre Neamuri. Căci așa ne-a poruncit Domnul: ’Te-am pus ca să fii Lumina
Neamurilor, ca să duci mântuirea până la marginile pământului’. Neamurile se bucurau când au auzit
lucrul acesta și preamăreau Cuvântul Domnului. Și toți cei ce erau rânduiți să capete viața veșnică, au
crezut” (Fapte 13,46-48).
Solia Evangheliei, pe care Domnul Hristos le-a propovăduit-o ucenicilor, a anunțat prima Sa venire
în lume. Ea le-a adus oamenilor veștile bune ale mântuirii prin credința în El și le-a îndreptat atenția
spre cea de a doua venire a Sa în slavă, când urma să-l izbăvească pe poporul Său. [227] Ea le-a
prezentat oamenilor speranța de a primi, prin credință și ascultare, moștenirea sfinților în lumină.
Această solie le este adresată și oamenilor din zilele noastre și, în acest context, este asociată cu vestea
că a doua venire a Domnului Hristos este aproape. Semnele pe care le-a descris El Însuși cu privire la
venirea Lui s-au împlinit și, din învățătura Cuvântului lui Dumnezeu, putem ști că Domnul este la ușă.
În cartea Apocalipsa, apostolul Ioan prezice lucrarea de propovăduire a Evangheliei, care va avea
loc chiar înainte de cea de a doua venire a Domnului Hristos. El vede un înger „zburând prin mijlocul
cerului, cu o Evanghelie veșnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam,
oricărei seminții, oricărei limbi și oricărui norod. El zicea cu glas tare: ’Temeți-vă de Dumnezeu și
dați-I slavă, căci a venit ceasul judecății Lui’” (Apocalipsa 14,6.7).
În această profeție, avertizarea cu privire la judecată, alături de soliile legate de aceasta, este urmată
de venirea Fiului omului pe norii cerului. Proclamarea judecății constituie un anunț al faptului că a
doua venirea a Domnului Hristos este aproape. Iar această proclamare este numită Evanghelia veșnică.
Prin urmare, predicarea celei de a doua veniri a Domnului Hristos, [228] și vestea că ea este aproape
sunt prezentate ca fiind o parte esențială a soliei Evangheliei.
Biblia declară că în zilele din urmă oamenii vor fi absorbiți de preocupări lumești, de plăceri și de
câștigul de bani. Ei vor fi orbi față de realitățile veșnice. Domnul Hristos spune: „Cum s-a întâmplat în
zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla și la venirea Fiului omului. În adevăr, cum era în zilele dinainte
de potop, când mâncau și beau, se însurau și se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie, și
n-au știut nimic, până când a venit potopul și i-a luat pe toți, tot așa va fi și la venirea Fiului omului”
(Matei 24,37-39).
Aceasta este starea din zilele noastre. Oamenii aleargă în goana după câștig și după satisfacții
egoiste, ca și când nu ar exista nici un Dumnezeu, nici un cer și nici o viață viitoare. În zilele lui Noe,
avertizarea cu privire la potop a fost trimisă pentru a-i alarma pe oamenii aflați în nelegiuire și pentru
a-i chema la pocăință. Tot astfel, solia apropiatei veniri a lui Hristos are scopul de a-i trezi pe oameni
din starea în care se află, absorbiți de lucrurile lumești. Ea este menită să-i conștientizeze de realitățile
veșnice, ca să poată acorda atenție invitației de a lua parte la ospățul Domnului.
Invitația Evangheliei trebuie să fie vestită în întreaga lume, „oricărui neam, oricărei seminții,
oricărei limbi și oricărui norod” (Apocalipsa 14,6). Ultima solie de avertizare și de har trebuie să
lumineze întregul pământ cu slava ei. Ea trebuie să ajungă la toate categoriile sociale, bogați și săraci,
la cei din înalta societate și la oamenii simpli. Domnul Hristos spune: „Ieși la drumuri și la garduri și
silește-i să intre, ca să mi se umple casa”.
Lumea piere pentru că îi lipsește Evanghelia. Există o foamete după Cuvântul lui Dumnezeu. Doar
puțini predică acest Cuvânt neamestecat cu tradiția omenească. Deși au Biblia în mâinile lor, oamenii
nu primesc binecuvântările pe care Dumnezeu le-a pus în ea pentru ei. Domnul îi cheamă pe slujitorii
Lui să le ducă oamenilor solia Sa. [229] Celor care pier în păcatele lor trebuie să le fie vestit Cuvântul
vieții veșnice.
În porunca de a merge la drumuri și la garduri, Domnul Hristos precizează lucrarea pe care trebuie
să o îndeplinească toți cei pe care îi chemă să slujească în Numele Său. Câmpul de lucru al slujitorilor
lui Hristos este lumea întreagă. Domeniul lor cuprinde întreaga familie omenească. Domnul dorește
ca solia harului Său să ajungă la fiecare suflet.
Într-o mare măsură, această misiune trebuie îndeplinită prin-tr-o lucrare personală. Aceasta a fost
metoda de lucru a Domnului Hristos. Lucrarea Sa a fost constituită în mare parte din conversații
particulare. El a manifestat o considerație deosebită pentru audiența formată dintr-un singur suflet.
Adesea, prin acel suflet, solia s-a răspândit la mii de oameni.
 Nu trebuie să așteptăm ca oamenii să vină la noi, ci să-i căutăm acolo unde se află. Predicarea
Cuvântului la amvon este doar începutul lucrării. Există o mulțime de oameni la care Evanghelia nu va
ajunge niciodată dacă nu le este dusă.
Invitația la ospăț le-a fost adresată mai întâi celor care făceau parte din poporul iudeu, acelora care
fuseseră chemați să fie învățători și conducători printre oameni, care țineau în mâini sulurile profetice
care anunțau venirea Domnului Hristos și cărora le-a fost încredințat serviciul simbolic ce prevestea
misiunea Sa. Dacă preoții și poporul ar fi luat în considerare această chemare, s-ar fi alăturat solilor
Domnului Hristos în lucrarea de vestire a invitației Evangheliei pentru lume. Adevărul le-a fost trimis
ca să-l poată răspândi. După ce conducătorii iudei au refuzat invitația, aceasta le-a fost adresată celor
săraci, ciungi, orbi și șchiopi. Vameșii și păcătoșii au acceptat invitația. Același plan al lucrării a fost
împlinit când invitația Evangheliei le-a fost adresată neamurilor, acelora care nu făceau parte din
poporul iudeu. Solia trebuie vestită mai întâi „la drumuri”, adică oamenilor care au un rol activ în
lucrările lumii, învățătorilor și conducătorilor. [230]
Solii Domnului trebuie să-și amintească mereu de aceasta. Cuvântul trebuie să ajungă la păstorii
turmei, la învățătorii rânduiți de Dumnezeu, în așa fel încât să fie ascultat. Cei care aparțin claselor
înalte ale societății trebuie căutați cu o iubire duioasă, cu o atenție și o considerație frățească. Oamenii
de afaceri, aflați în poziții înalte de răspundere, oamenii inventivi, cu aptitudini și capacități vaste și cu
o profundă cunoaștere științifică, oamenii de geniu, învățătorii Evangheliei, a căror minte încă nu a
fost atrasă spre adevărurile speciale pentru acest timp, trebuie să fie primii care să audă chemarea.
Invitația Evangheliei trebuie să le fie adresată tuturor acestora.
Există o lucrarea care trebuie făcută pentru cei bogați. Ei au nevoie să fie conștientizați cu privire la
responsabilitatea lor, arătându-li-se că lor le-au fost încredințate darurile cerului. Oamenilor înstăriți
trebuie să li se amintească faptul că vor trebui să dea socoteală în fața Aceluia care îi va judeca pe cei
vii și pe cei morți. Ei au nevoie de lucrarea voastră, făcută cu iubire și temere de Dumnezeu. Prea
adesea, acești oameni se încred în bogățiile lor și nu sunt conștienți de pericolul în care se află. Ochii
minții lor trebuie atrași spre lucrurile care au o valoare nepieritoare. Ei trebuie să recunoască
autoritatea Celui ce reprezintă adevărata bunătate, care spune: „Veniți la Mine, toți cei trudiți și
împovărați și Eu vă voi da odihnă. Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine, căci Eu sunt
blând și smerit cu inima; și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun și sarcina
Mea este ușoară” (Matei 11,28-30).
Cei care ocupă poziții înalte în lume, datorită educației, a bogăției sau talentului lor, sunt rareori
abordați în mod personal cu privire la interesele lor sufletești. Mulți lucrători creștini ezită să se
apropie de această categorie de oameni. Dar nu ar trebui să fie așa. Dacă am fi văzut un om înecându-
se, nu am fi stat nepăsători, uitându-ne cum moare, doar pentru că era un avocat, un comerciant sau
un judecător. Dacă am fi văzut niște persoane îndreptându-se grăbite spre marginea unei prăpăstii, nu
am fi ezitat să le avertizăm să se întoarcă, oricare ar fi fost poziția sau răspunderea lor. De aceea, nu ar
trebui să ezităm să-i avertizăm pe oameni de pericolul în care se află sufletul lor. [231]
Nici un om nu ar trebui să fie neglijat datorită aparentei lui dedicări față de lucrurile lumești. Mulți
dintre cei aflați în poziții sociale înalte sunt profund îndurerați și suferă din cauza vanității lor. Ei
doresc foarte mult o pace pe care nu o au. Chiar la cele mai înalte niveluri ale societății se află oameni
care flămânzesc și însetează după mântuire. Mulți ar accepta ajutorul, dacă lucrătorii Domnului li s-ar
adresa personal, într-o manieră amabilă și cu o inimă înduioșată de iubirea Domnului Hristos.
Succesul soliei Evangheliei nu depinde de discursuri erudite, de mărturii elocvente sau de
argumente profunde. El depinde de simplitatea mesajului și de felul în care este adaptat la nevoile
sufletelor care flămânzesc după pâinea vieții. „Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” Aceasta este dorința
sufletului. [232]
 Mii de persoane pot fi abordate în maniera cea mai simplă și mai umilă. Adesea, intelectualii cei
mai educați, cei care sunt priviți de lume ca fiind oamenii cei mai talentați, sunt înviorați de cuvintele
simple ale unei persoane care Îl iubește pe Dumnezeu și care poate vorbi despre iubirea Sa, la fel de
natural precum vorbesc oamenii lumești despre lucrurile de care sunt profund interesați.
Deseori, cuvintele pregătite și plănuite cu atenție au doar o mică influență. Dar vorbirea sinceră și
onestă a unui fiu sau a unei fiice a lui Dumnezeu, rostită cu o simplitate naturală, are puterea de a
debloca ușa acelor inimi care sunt închise de multă vreme față de Domnul Hristos și iubirea Sa.
Slujitorul lui Hristos să-și aducă aminte că nu lucrează prin propria putere. Să-și pună toată
încrederea în tronul lui Dumnezeu și să creadă în puterea Lui de a mântui. Să lupte cu Dumnezeu în
rugăciune și apoi să lucreze, folosind toate mijloacele pe care i le-a dat Dumnezeu. Duhul Sfânt îi este
dat pentru a-l face eficient. Îngerii slujitori vor fi alături de el pentru a impresiona inimile.
Dacă învățătorii și conducătorii din Ierusalim ar fi acceptat adevărul adus de Domnul Hristos, ce
uimitor centru misionar ar fi devenit cetatea lor! Israelul decăzut ar fi fost convertit. O armată uriașă
de lucrători s-ar fi adunat pentru Domnul. Și cât de rapid ar fi vestit ei Evanghelia în toate părțile
lumii. Tot așa, acum, dacă oamenii cu influență și cu o mare capacitate de a fi folositori ar putea fi
câștigați pentru Hristos, ce lucrare ar putea fi îndeplinită prin ei pentru a-i ridica pe cei căzuți, pentru
a-i recupera pe cei marginalizați și alungați de societate și pentru a răspândi până în cele mai mari
depărtări vestea bună a mântuirii. Invitația harului ar putea fi vestită cu repeziciune, și oaspeții s-ar
aduna pentru ospățul Domnului.
Totuși nu trebuie să ne gândim doar la oamenii talentați și cu funcții importante, neglijându-i pe
cei din categoriile sociale mai sărace. Domnul Hristos îi instruiește pe solii Săi să meargă și la cei aflați
pe drumuri și la garduri, la cei săraci și umili de pe pământ. În curțile și pe aleile lăturalnice ale
marilor orașe, pe drumurile singuratice de la țară [233] sunt familii și oameni, poate niște străini într-
o țară străină, care nu au nici o legătură cu vreo biserică și care, în singurătatea lor, ajung să simtă că
Dumnezeu i-a uitat. Ei nu înțeleg ce trebuie să facă pentru a fi mântuiți. Mulți sunt cufundați în păcat.
Mulți sunt cuprinși de frământări și necazuri. Ei sunt împovărați de suferință, de lipsuri, de necredință
și descurajare. Sunt chinuiți de tot felul de boli, atât trupești, cât și sufletești. Ei doresc cu disperare să
găsească mângâiere pentru necazurile lor, iar Satana îi ispitește să o caute în patimi și plăceri, care duc
la ruină și moarte. El le oferă merele Sodomei, care se vor transforma în cenușă pe buzele lor. Ei
„cântăresc argint pentru un lucru care nu hrănește și își dau câștigul muncii pentru ceva care nu
satură” (Isaia 55,2).
În acești oameni suferinzi trebuie să-i vedem pe aceia pe care Domnul Hristos a venit să-i salveze.
Invitația Sa pentru ei este: „Voi toți cei ce însetați, veniți la ape, chiar și cel ce n-are bani! Veniți și
cumpărați bucate, veniți și cumpărați vin și lapte, fără bani și fără plată. … Ascultați-mă dar, și veți
mânca ce este bun și sufletul vostru se va desfăta cu bucate gustoase. Luați aminte și veniți la Mine,
ascultați și sufletul vostru va trăi” (Isaia 55,1-3).
Domnul a dat o poruncă specială, care ne spune că trebuie să ne îngrijim de cei străini, de cei
alungați și de sufletele sărmane și lipsite de putere morală. Mulți care par a fi întru totul indiferenți
față de lucrurile religioase au în inimă o dorință nespusă după odihnă și pace. Chiar dacă este posibil
ca ei să se fi cufundat în cele mai mari adâncimi ale păcatului, încă există o șansă de a fi salvați.
Slujitorii Domnului Hristos trebuie să urmeze exemplul Său. Mergând din loc în loc, El îi mângâia
pe cei suferinzi și îi vindeca pe bolnavi. După aceea, le prezenta marile adevăruri cu privire la
Împărăția Sa. Aceasta este lucrarea urmașilor Săi. În timp ce alinați suferințele trupești ale oamenilor,
veți găsi căi de a sluji nevoilor sufletului lor. Puteți să le îndreptați privirile spre Mântuitorul cel înălțat
și să le vorbiți despre iubirea Marelui Medic, [234] singurul care are puterea de a vindeca.
 Spuneți-le celor sărmani și descurajați, care s-au rătăcit, că nu trebuie să dispere. Deși au greșit și
nu și-au format un caracter drept, Dumnezeu se bucură să le redea puterea și chiar bucuria mântuirii
Sale. El simte o plăcere deosebită să ia un material aparent lipsit de orice speranță, chiar pe aceia prin
care a lucrat Satana, și să facă din ei niște supuși ai harului Său. El se bucură să-i salveze de mânia care
va cădea asupra celor neascultători. Spuneți-le că pentru fiecare suflet există vindecare și curățire. Că
există un loc pentru ei la masa Domnului. El așteaptă să le spună bun venit.
Cei care merg la drumuri și la garduri vor mai găsi și o altă categorie de oameni, foarte diferită,
care au nevoie de ajutorul lor. Sunt cei care împlinesc toată lumina pe care o au și Îi slujesc lui
Dumnezeu cât pot mai bine în limita cunoștințelor lor. Totuși ei își dau seama că există o mare lucrare
care trebuie să fie făcută atât pentru ei, cât și pentru cei din jurul lor. Acești oameni doresc nespus de
mult să-L cunoască mai bine pe Dumnezeu, dar până în prezent au început să vadă doar o scânteiere a
acelei lumini mai mari. Ei se roagă cu lacrimi ca Dumnezeu să le trimită binecuvântarea pe care o
zăresc de departe prin credință. Multe dintre aceste suflete trebuie să fie descoperite în mijlocul
nelegiuirii marilor orașe. Multe dintre ele se află în situații foarte umile și din acest motiv nu sunt
observate de oameni. Sunt multe suflete despre care pastorii și bisericile nu știu nimic. Totuși ele sunt
martorii Domnului în locurile umile și sărăcăcioase. Este posibil ca acești oameni să fi avut doar
puțină lumină și câteva ocazii de a primi o educație creștină, dar ei se străduiesc să le slujească altora,
în ciuda lipsurilor, a foamei și a frigului. Ispravnicii harului bogat al lui Dumnezeu trebuie să caute
aceste suflete, să le viziteze acasă și să slujească nevoilor lor prin puterea Duhului Sfânt. Studiați Biblia
și rugați-vă împreună cu acești oameni, cu acea simplitate pe care o inspiră Duhul Sfânt. Domnul
Hristos le va da slujitorilor Săi o solie care va fi [235] ca pâinea cerului pentru suflet. Binecuvântarea
prețioasă va fi transmisă de la inimă la inimă și de la o familie la alta.
Adesea, porunca dată în parabolă, „silește-i să intre”, a fost interpretată în mod greșit. Ea a fost
considerată ca fiind învățătura care ne spune că ar trebui să-i forțăm pe oameni să accepte Evanghelia.
Dar această poruncă indică mai degrabă urgența invitației și insistența cu care sunt adresate
îndemnurile. Evanghelia nu folosește niciodată constrângerea pentru a-i aduce pe oameni la Hristos.
Solia ei este: „Voi toți cei însetați, veniți la ape” (Isaia 55,1). „Și Duhul și Mireasa zic: ’Vino!’ … Cine
vrea, să ia apa vieții fără plată” (Apocalipsa 22,17). Ceea ce ne constrânge să venim la El este puterea
iubirii și a harului lui Dumnezeu.
Mântuitorul spune: „Iată, Eu stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi
intra la el, voi cina cu el și el cu Mine” (Apocalipsa 3,20). Mântuitorul nu se lasă alungat de batjocuri și
nici nu este întors din cale de amenințări, ci îi caută continuu pe cei pierduți, spunând: „Cum să te
dau…?” (Osea 11,8). Deși inima încăpățânată respinge iubirea Sa, El se întoarce pentru a insista cu o
putere mai mare: „Iată, Eu stau la ușă și bat”. Puterea biruitoare a iubirii Sale convinge sufletele să
intre. Iar ele Îi spun Domnului Hristos: „Îndurarea Ta mă face mare” (Psalmii 18,35).
Domnul Hristos le va dărui solilor Săi aceeași iubire plină de dor pe care o are El Însuși în căutarea
celor pierduți. Noi trebuie să doar să spunem: „Vino!” Unii aud invitația, dar urechile lor sunt prea
surde pentru a-i înțelege însemnătatea. Ochii lor sunt prea orbi pentru a vedea lucrurile bune pregătite
pentru ei. Mulți își înțeleg decăderea. Ei spun: „Eu nu merit să fiu ajutat, lasă-mă în pace”. Dar
lucrătorii nu trebuie să renunțe. Cu duioșie și cu o iubire plină de milă, să mijlocească pe lângă cei
descurajați și neajutorați. Dați-le curajul vostru, speranța voastră și puterea voastră. Convingeți-i
[236] cu bunătate să vină. „Căutați să mântuiți pe unii, smulgându-i din foc; de alții fie-vă milă…”
(Iuda 22.23).
Dacă slujitorii lui Dumnezeu vor umbla cu El prin credință, El va da putere soliei lor. Ei vor fi
făcuți în stare să prezinte iubirea Sa și pericolul respingerii harului lui Dumnezeu în așa fel încât
oamenii vor fi constrânși să accepte Evanghelia. Dacă oamenii își vor face partea care le-a fost
încredințată, Domnul Hristos va face minuni uimitoare. În inima oamenilor din zilele noastre poate
avea loc o transformare la fel de mare cum a avut loc și în generațiile din trecut. John Bunyan a fost un
hulitor și un desfrânat, iar John Newton un negustor de sclavi, dar amândoi au fost salvați pentru a-L
propovădui pe Mântuitorul înălțat. Și dintre oamenii din zilele noastre poate fi salvat un Bunyan sau
un Newton. Prin cooperarea slujitorilor omenești cu puterea divină, vor fi salvați mulți proscriși
sărmani, iar aceștia, la rândul lor, vor căuta să restaureze chipul lui Dumnezeu în alți oameni. Există
unii care au avut ocazii foarte puțin favorabile, care au mers pe căi greșite, pentru că nu au cunoscut o
cale mai bună, iar razele luminii vor ajunge la ei. Cuvântul Domnului li se va adresa tot așa cum i s-a
adresat lui Zacheu, când Domnul i-a zis: „Astăzi trebuie să rămân în casa ta” (Luca 19,5), iar cei despre
care se presupunea că sunt niște păcătoși împietriți se vor dovedi a avea o inimă la fel de sensibilă ca a
unui copil, pentru că Domnul Hristos a binevoit să le acorde atenție. Mulți vor veni din mijlocul celor
mai grave greșeli și păcate și le vor lua locul acelora care au avut ocazii și privilegii, dar nu le-au
prețuit. Ei vor fi considerați aleșii lui Dumnezeu, deosebiți și prețioși, iar când Domnul Hristos va veni
în Împărăția Sa, vor sta lângă tronul Său.
Dar „luați seama ca nu cumva să nu voiți să ascultați pe Cel ce vă vorbește” (Evrei 12,25). Domnul
Hristos a spus: „Căci vă spun că nici unul din cei poftiți nu va gusta din cina Mea” (Luca 14,24). Ei au
respins invitația și nici unul nu urma să fie invitat din nou. Respingându-L pe Domnul Hristos, iudeii
își împietreau inima și se supuneau de bunăvoie puterii lui Satana, așa încât [237] le era imposibil să
mai accepte harul său. Tot așa se întâmplă și în prezent. Dacă iubirea lui Dumnezeu nu este prețuită și
nu devine un principiu durabil pentru a sensibiliza și pentru a supune sufletul, suntem cu totul
pierduți. Domnul nu ne poate oferi o mai mare manifestare a iubirii Sale, decât aceea pe care ne-a
oferit-o deja. Dacă iubirea Domnului Isus nu supune inima, nu mai există nici un alt mijloc prin care
putem fi convinși.
De fiecare dată când refuzi să asculți solia harului, te adâncești în necredință. De fiecare dată când
neglijezi să deschizi ușa inimii tale pentru Domnul Hristos, devii tot mai lipsit de dispoziția de a
asculta vocea Lui care îți vorbește. Astfel, îți micșorezi șansa de a răspunde la ultimul apel al harului.
Să nu se scrie despre tine, așa cum s-a scris despre Israelul din vechime: „Efraim s-a lipit de idoli,
lăsați-l în pace” (Osea 4,17). Să nu ajungă Domnul Hristos să plângă pentru tine, așa cum a plâns
pentru Ierusalim, spunând: „De câte ori am vrut să strâng pe fiii tăi, așa cum își strânge găina puii sub
aripi, și n-ați vrut! Iată că vi se lasă casa pustie” (Luca 13,34.35).
Trăim în timpul când fiilor oamenilor li se adresează ultima solie a harului, ultima invitație.
Porunca: „Mergeți la drumuri și la garduri”, se apropie de împlinirea ei finală. Invitația Domnului
Hristos îi va fi adresată fiecărui suflet. Solii spun: „Veniți, căci iată că toate sunt gata”. Îngerii cerești
încă mai lucrează în cooperare cu slujitorii omenești. Duhul Sfânt îți prezintă toate argumentele
pentru a te determina să vii. Domnul Hristos așteaptă un semn că zăvoarele se desfac și ușa inimii tale
se deschide pentru a-L lăsa să intre. Îngerii așteaptă să ducă la cer vestea că încă un păcătos pierdut a
fost găsit. Oștirile cerului așteaptă gată să-și atingă harpele și să intoneze cântecul de bucurie că încă
un suflet a acceptat invitația la ospățul Evangheliei.
 MĂSURA IERTĂRII*
*

Apostolul Petru i-a adresat Domnului Hristos următoarea întrebare: „… Doamne, de câte ori să
iert pe fratele meu, când va păcătui împotriva mea? Până la șapte ori?” (Matei 18,21). Rabinii limitau
acordarea iertării până la trei greșeli. Apostolul Petru, crezând că aplică învățătura Domnului Hristos,
s-a gândit să extindă această limită la șapte, numărul care semnifica desăvârșirea. Dar Domnul Hristos
ne-a învățat că nu trebuie să obosim niciodată iertând. El a răspuns: „Eu nu-ți zic până la șapte ori, ci
până la șaptezeci de ori câte șapte” (Matei 18,22).
După aceea, Domnul a arătat care este adevăratul temei pentru acordarea iertării și pericolul de a
cultiva un spirit neiertător. El le-a spus o parabolă despre modul în care s-a comportat un împărat cu
slujbașii care administrau afacerile împărăției sale. Unii dintre acei slujbași încasaseră sume uriașe de
bani care aparțineau statului. Când împăratul a cercetat felul în care au administrat lucrurile
încredințate, i-a fost adus un om al cărui raport dovedea că îi datora domnului său suma imensă de
zece mii de talanți. El nu avea [244] cu ce să plătească datoria și, după obiceiul timpului, împăratul a
poruncit să fie vândut împreună cu tot ce avea și să se efectueze plata. Dar omul îngrozit a căzut la
picioarele lui, spunându-i: „’Doamne, mai îngăduiește-mă, și-ți voi plăti tot’. Stăpânul robului aceluia,
făcându-i-se milă de el, i-a dat drumul și i-a iertat datoria” (Matei 18,26).
„Robul acela, când a ieșit afară, a întâlnit pe unul din tovarășii lui de slujbă, care-i era dator o sută
de lei. A pus mâna pe el, și-l strângea de gât, zicând: ’Plătește-mi ce-mi ești dator’. Tovarășul lui s-a
aruncat la pământ, îl ruga, și zicea: ’Mai îngăduiește-mă, și-ți voi plăti’. Dar el n-a vrut, ci s-a dus și l-a
aruncat în temniță, până va plăti datoria. Când au văzut tovarășii lui cele întâmplate, s-au întristat
foarte mult, și s-au dus de au spus stăpânului lor toate cele petrecute. Atunci stăpânul a chemat la el pe
robul acesta, și i-a zis: ’Rob viclean! Eu ți-am iertat toată datoria, fiindcă m-ai rugat. Oare nu se cădea
să ai și tu milă de tovarășul tău, cum am avut eu milă de tine?’ Și stăpânul s-a mâniat și l-a dat pe mâna
chinuitorilor, până va plăti tot ce datora” (Matei 18,28-34).
Această parabolă prezintă unele detalii care sunt necesare pentru completarea tabloului, dar nu au
nici un corespondent din punct de vedere al semnificației spirituale. Atenția noastră nu trebuie să se
abată asupra acestor detalii. Totuși în parabolă sunt ilustrate adevăruri mari, pe care trebuie să le luăm
în considerare.
Iertarea acordată de împărat reprezintă iertarea divină a tuturor păcatelor. Împăratul care, cuprins
de milă, i-a iertat slujitorului Său datoria, Îl reprezintă pe Domnul Hristos. Omul s-a aflat sub
condamnarea legii pe care o încălcase. El nu se putea salva singur și, din acest motiv, Domnul Hristos
a venit în lumea noastră, Și-a înveșmântat divinitatea în natură umană și Și-a dat viața. Cel drept a
murit pentru cei nedrepți. El S-a dat pe Sine [245] pentru păcatele noastre și Îi oferă fiecărui suflet,
fără plată, iertarea cumpărată cu sângele Său. „La Domnul este îndurare și la El este belșug de
răscumpărare” (Psalmii 130,7).
Acesta este motivul pentru care trebuie să ne exercităm compasiunea față de semenii noștri
păcătoși. „Dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim și noi unii pe alții” (1 Ioan
4,11). „Fără plată ați primit, fără plată să dați” (Matei 10,8).
În parabolă, când datornicul a implorat să i se acorde o amânare, cu promisiunea: „Mai
îngăduiește-mă, și-ți voi plăti”, pedeapsa a fost revocată. Întreaga datorie a fost anulată. Și imediat
după aceea, i s-a dat ocazia de a urma exemplul stăpânului care îl iertase. Ieșind, a întâlnit un alt

*
Capitol bazat pe textele din Matei 18,21-35
slujitor care îi datora o mică sumă de bani. El fusese iertat de zece mii de talanți, iar semenul lui îi
datora o sută de lei. Totuși, în ciuda faptului că fusese tratat cu atâta bunăvoință, el s-a comportat față
de tovarășul lui de muncă într-o manieră cu totul diferită. Cel care îi era dator i-a adresat o rugăminte
asemănătoare celei pe care o adresase el însuși împăratului, dar nu a avut parte de un răspuns similar.
Deși fusese iertat atât de recent, el nu a fost milos și blând. În purtarea față de semenul lui, nu a
manifestat aceeași milă care fusese arătată față de el și nu a luat în considerare rugămintea de a avea
răbdare. Singurul lucru la care se gândea acel slujitor lipsit de recunoștință era mica sumă de bani care
i se datora. El a cerut tot ce a considerat că i se cuvine și a pus în aplicare o pedeapsă asemănătoare cu
aceea care fusese revocată cu atâta bunăvoință în dreptul lui.
Câți oameni din zilele noastre nu manifestă același spirit. Când datornicul l-a implorat să aibă milă,
acel stăpân nu a fost cu adevărat conștient de mărimea propriei datorii. El nu și-a dat seama de starea
lui neajutorată, ci a sperat să-și achite datoria singur. „Mai îngăduiește-mă”, a spus el, „și-ți voi plăti
tot”. Tot astfel, mulți oameni speră să merite favoarea lui Dumnezeu, prin faptele lor. Ei nu-și înțeleg
starea neajutorată. [246] Nu acceptă harul lui Dumnezeu ca pe un dar, ci se străduiesc să-și făurească
singuri o neprihănire proprie. Inima lor nu este zdrobită și umilită datorită păcatului și, ca urmare,
sunt severi și neiertători față de ceilalți. În comparație cu păcatele făcute de frați împotriva lor,
propriile [247] păcate săvârșite împotriva lui Dumnezeu sunt asemenea celor zece mii de talanți față
de o sută de lei, adică aproape un milion la unu. Cu toate acestea, ei îndrăznesc să fie neiertători.
În parabolă, stăpânul l-a chemat pe datornicul lipsit de milă și i-a spus: „’Rob viclean! Eu ți-am
iertat toată datoria, fiindcă m-ai rugat. Oare nu se cădea să ai și tu milă de tovarășul tău, cum am avut
eu milă de tine?’ Și stăpânul s-a mâniat și l-a dat pe mâna chinuitorilor, până va plăti tot ce datora.”
„Tot așa vă va face și Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său”
(Matei 18,35). Cel care refuză să ierte își irosește prin aceasta propria speranță de a fi iertat.
Dar învățătura acestei parabole nu trebuie aplicată greșit. Iertarea lui Dumnezeu față de noi nu
micșorează în nici un fel datoria noastră de a-L asculta. Tot așa, spiritul iertării, manifestat față de
semeni, nu micșorează cerințele unei îndatoriri juste. În rugăciunea pe care le-a prezentat-o ca model
ucenicilor Săi, Domnul Hristos a zis: „Și ne iartă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților
noștri” (Matei 6,12). Prin aceasta, Domnul nu a vrut să spună că, pentru a fi iertați de păcatele noastre
trebuie să nu pretindem datoriile pe care avem dreptul să le primim de la datornicii noștri. Dacă nu
pot plăti, deși acest fapt ar putea fi rezultatul unei administrări neînțelepte din partea lor, ei nu trebuie
aruncați în închisoare, persecutați și nici chiar tratați cu asprime. Dar parabola nu ne învață să
încurajăm nepăsarea. Cuvântul lui Dumnezeu declară că acela care nu lucrează, nici nu trebuie să
mănânce. (2 Tesaloniceni 3,10). Domnul nu pretinde ca omul harnic și muncitor să-i susțină pe cei
fără ocupație. Mulți ajung în sărăcie și lipsuri, deoarece își irosesc timpul și nu depun nici un efort.
Dacă aceia care se complac într-o asemenea stare nu își corectează aceste greșeli, tot ce s-ar putea face
în privința lor ar fi ca și când ai pune o comoară într-un sac rupt. Totuși există și o sărăcie care nu
poate fi evitată și trebuie să manifestăm duioșie și milă față de cei nefericiți. [248] Noi trebuie să-i
tratăm pe alții, exact așa cum am dori să fim tratați dacă am fi într-o situație asemănătoare.
Duhul Sfânt ne îndeamnă, prin apostolul Pavel, astfel: „Deci, dacă este vreo îndemnare în Hristos,
dacă este vreo mângâiere în dragoste, dacă este vreo legătură a Duhului, dacă este vreo milostivire și
vreo îndurare, faceți-mi bucuria deplină și aveți o simțire, o dragoste, un suflet și un gând. Nu faceți
nimic din duh de ceartă sau din slavă deșartă; ci în smerenie fiecare să privească pe altul mai presus de
el însuși. Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci și la foloasele altora. Să aveți în voi gândul
acesta, care era și în Hristos Isus” (Filipeni 2,1-5).
Cu toate acestea, păcatul nu trebuie privit ca fiind ceva neînsemnat. Domnul ne-a poruncit să nu
tratăm cu indiferență greșeala fratelui nostru. El spune: „Dacă fratele tău păcătuiește împotriva ta,
mustră-l!” (Luca 17,3). Păcatul trebuie spus pe nume și trebuie să-i fie prezentat celui greșit în mod
deschis.
În sarcina încredințată lui Timotei, apostolul Pavel, scriind inspirat de Duhul Sfânt, spune:
„Propovăduiește Cuvântul, stăruiește asupra lui la timp și ne la timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu
toată blândețea și învățătura” (2 Timotei 4,2). Iar lui Tit, apostolul Pavel îi scrie: „În adevăr… sunt
mulți nesupuși, flecari și amăgitori. … De aceea, mustră-i aspru, ca să fie sănătoși în credință” (Tit
1,10-13).
„Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te și mustră-l între tine și el singur. Dacă te ascultă, ai
câștigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inși, pentru ca orice vorbă să
fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii, și dacă
nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân și ca un vameș” (Matei 18,15-17).
Domnul nostru ne învață că neînțelegerile dintre creștini trebuie rezolvate în cadrul bisericii. Ele
nu trebuie [249] să le fie dezvăluite acelora care nu se tem de Dumnezeu. Dacă un creștin suferă din
cauza unei greșeli din partea unui frate de-al său, să nu apeleze la cei necredincioși, în instanțele de
judecată. Să respecte instrucțiunea dată de Domnul Hristos. În loc de a încerca să se răzbune, să caute
să-l salveze pe fratele său. Dumnezeu va ocroti interesele celor care Îl iubesc și se tem de El, iar noi
putem să aducem cazul nostru cu încredere înaintea Aceluia care judecă în mod drept.
Prea adesea, când greșelile sunt săvârșite din nou și din nou, iar cel care greșește își mărturisește
vina, cel prejudiciat își pierde răbdarea și crede că a iertat suficient. Dar Mântuitorul ne-a spus cu
claritate cum să-i tratăm pe cei care greșesc: „Dacă fratele tău păcătuiește împotriva ta, mustră-l. Și
dacă-i pare rău, iartă-l” (Luca 17,3). Să nu-l ții la distanță, ca și când ar fi nevrednic de încrederea ta. Ia
seama la tine însuți, „ca să nu fii ispitit și tu” (Galateni 6,1).
Dacă frații tăi greșesc, trebuie să-i ierți. Când vin la tine ca să-și mărturisească greșeala, nu trebuie
să spui: [250] „Nu cred că sunt suficient de umili. Nu cred că sunt sinceri în mărturisirea lor”. Ce
drept ai tu să-i judeci, ca și când ai putea să le cunoști inima? Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Dacă-i
pare rău, iartă-l. Și chiar dacă păcătuiește împotriva ta de șapte ori pe zi, și de șapte ori se întoarce la
tine și zice: ’Îmi pare rău’, să-l ierți” (Luca 17-3.4). Trebuie să ierți nu numai de șapte ori, ci de
șaptezeci de ori câte șapte, tot atât de des, de câte ori te iartă Dumnezeu pe tine.
Noi înșine datorăm totul harului fără plată a lui Dumnezeu. Legământul harului a prevăzut
adoptarea noastră. Harul Mântuitorului a realizat răscumpărarea noastră, renașterea și înălțarea
noastră la statutul de moștenitori împreună cu Domnul Hristos. Acest har trebuie să le fie descoperit
și altora.
Nu-i dați celui greșit nici un prilej să se descurajeze. Nu acceptați ca în inima voastră să pătrundă
un spirit de asprime fariseică și să-l rănească pe fratele vostru. Nici un simțământ batjocoritor să nu se
ivească în mintea sau în inima voastră. Nici o urmă de dispreț să nu se manifeste în vocea voastră.
Dacă-i vorbiți conduși de un impuls personal, dacă adoptați o atitudine de indiferență sau arătați
suspiciune și neîncredere, acestea ar putea contribui la distrugerea unui suflet. El are nevoie de un
frate cu inima plină de simpatia și înțelegerea Fratelui nostru mai mare, care să miște inima lui
omenească. Faceți-l să simtă strângerea călduroasă a unei mâini pline de simpatie și să audă îndemnul
rostit în șoaptă: „Să ne rugăm”. Dumnezeu vă va dărui amândurora o experiență bogată. Rugăciunea
ne unește unii cu alții și cu Dumnezeu. Rugăciunea Îl aduce pe Domnul Isus de partea noastră și îi dă
sufletului dezorientat și ajuns la epuizare o putere nouă pentru a birui lumea, firea pământească și pe
diavol. Rugăciunea îndepărtează atacurile lui Satana.
Când vă îndepărtați atenția de la nedesăvârșirile omenești și priviți la Domnul Isus, în caracterul
vostru are loc o transformare divină. Spiritul lui Hristos lucrează asupra inimii și o modelează după
chipul Său. Apoi, străduiți-vă să-L înălțați pe Domnul Isus. Ochii minții voastre să fie îndreptați spre
„Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii” (Ioan 1,29). Și, în timp ce vă angajați în această
lucrare, aduceți-vă aminte [251] că acela care-l „în-toarce pe un păcătos de la rătăcirea căii lui, va
mântui un suflet de la moarte și va acoperi o sumedenie de păcate” (Iacov 5,20).
„Dar dacă nu iertați oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre” (Matei
6,15). Nimic nu poate îndreptăți un spirit neiertător. Cel care este lipsit de milă față de alți dovedește
că nu este părtaș al harului iertător al lui Dumnezeu. Prin iertarea lui Dumnezeu, inima celui greșit
este adusă mai aproape de marea inimă a Iubirii Infinite. Torentul milei divine se revarsă în sufletul
celui păcătos, iar de la el, în sufletul altora. Duioșia și mila, pe care le-a manifestat Domnul Hristos în
viața Sa prețioasă, vor fi văzute în atitudinea acelora care devin părtași ai harului Său. Dar „dacă n-are
cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui” (Romani 8,9). Un asemenea om s-a înstrăinat de Dumnezeu
și este pregătit doar pentru despărțirea veșnică de El.
Este posibil ca el să fi primit cândva iertarea, dar spiritul lui neiertător arată că în prezent respinge
iubirea iertătoare a lui Dumnezeu. El s-a despărțit în mod deliberat de Dumnezeu și se află în aceeași
stare în care a fost înainte de a fi iertat. El și-a anulat pocăința și este vinovat de păcatele lui, ca și când
nu s-ar fi pocăit niciodată.
Marea învățătură a acestei parabole este contrastul dintre mila lui Dumnezeu și împietrirea inimii
omenești; în faptul că harul iertător al lui Dumnezeu trebuie să fie măsura iertării pe care o acordăm
noi. „Oare nu se cădea să ai și tu milă de tovarășul tău, cum am avut eu milă de tine?”
Noi nu suntem iertați pentru că îi iertăm pe alții, ci pentru modul cum îi iertăm. Temeiul oricărei
iertări se află în iubirea nemeritată a lui Dumnezeu, dar prin atitudinea față de alții, noi arătăm dacă
ne-am însușit sau nu această iubire. De aceea, Domnul Hristos spune: „Căci cu ce judecată judecați,
veți fi judecați și cu ce măsură măsurați, vi se va măsura” (Matei 7,2).
 UN CÂȘTIG CARE ÎNSEAMNĂ O PIERDERE*
*

Domnul Hristos îi învăța pe ucenicii Săi și, ca de obicei, în jurul Lui s-au adunat și alți oameni. El le
vorbise ucenicilor despre evenimente la care aveau să ia parte în curând. Ei urmau să propovăduiască
pretutindeni adevărurile pe care li le încredințase Domnul și să ajungă în conflict cu aceia care
conduceau această lume. Pentru cauza Sa, ucenicii aveau să fie chemați în instanțele de judecată,
înaintea magistraților și înaintea regilor. Domnul i-a asigurat că le va da o înțelepciune pe care nu o va
putea contesta nimeni. Chiar cuvintele Sale, care au impresionat inimile mulțimii și i-au încurcat pe
dușmanii Săi vicleni, erau o mărturie cu privire la puterea Duhului lăuntric, pe care Domnul a promis
că Îl va da urmașilor Săi.
Cu toate acestea, mulți doreau harul cerului doar pentru a sluji scopurilor lor egoiste. Ei au
recunoscut puterea minunată a Domnului Hristos, care se manifesta în prezentarea clară a adevărului.
Ei au auzit făgăduința făcută urmașilor Săi, că le va da înțelepciunea de a vorbi în prezența
conducătorilor și a magistraților. Oare nu era El dispus să le ofere și lor această putere a Sa pentru a le
aduce un beneficiu lumesc? [253]
„Unul din mulțime a zis lui Isus: ’Învățătorule, spune fratelui meu să împartă cu mine moștenirea
noastră’” (Luca 12,13). Dumnezeu îi dăduse poporului, prin Moise, îndrumări cu privire la
transmiterea proprietăților. Fiul cel mai mare trebuia să primească o măsură dublă din averea
părintească (Deuteronomul 21,17), iar frații mai mici urmau să primească părți egale. Acest om credea
că fratele lui l-a privat de moștenirea lui. Eforturile proprii de a-și asigura ceea ce considera că i se
cuvine fuseseră lipsite de succes, dar credea că dacă Domnul Hristos va interveni, scopul lui va fi atins
cu siguranță. El auzise apelurile tulburătoare ale Domnului Hristos și învinuirile solemne pe care le
adusese cărturarilor și fariseilor. Dacă i-ar fi putut fi adresate și acestui frate astfel de cuvinte
poruncitoare, el nu ar fi îndrăznit să refuze să-i dea celui nedreptățit partea sa.
În timp ce Domnul Hristos rostea învățăturile solemne, acest om și-a manifesta în mod deschis
înclinația egoistă. El a fost capabil să aprecieze abilitatea Domnului, care ar fi putut contribui la
succesul afacerilor lui trecătoare, dar adevărurile spirituale nu avuseseră nici o influență asupra minții
și inimii lui. Singurul subiect care îl absorbea era obținerea moștenirii. Domnul Isus, Împăratul slavei,
care, deși era bogat, totuși a devenit sărac pentru noi, îi descoperea comorile iubirii divine. Duhul
Sfânt se străduia să-l convingă să devină un moștenitor al acelei moșteniri „nestricăcioase și
neîntinate, care nu se poate veșteji” (1 Petru 1,4). El văzuse dovada puterii Domnului Hristos. Acum, i
s-a ivit ocazia de a-I vorbi Marelui Învățător, pentru a-și exprima cea mai mare dorință a inimii lui.
Dar, asemenea omului cu grebla de gunoi, din alegoria lui Bunyan, ochii lui erau ațintiți doar spre
pământ. El nu a văzut coroana de deasupra capului său. Ca și Simon Magul, el prețuia darul lui
Dumnezeu ca pe un mijloc de a obține un câștig lumesc.
Misiunea Mântuitorul pe pământ se apropia de încheiere cu rapiditate. Mai avea doar câteva luni
pentru a încheia lucrarea pe care venise să o îndeplinească, instaurând Împărăția [254] harului Său.
Cu toate acestea, lăcomia omenească intenționa să-L abată de la lucrarea Sa, pentru a Se ocupa de o
controversă cu privire la o bucată de pământ. Dar Domnul Hristos nu putea fi abătut de la misiunea
Sa. El a răspuns: „Omule, cine M-a pus pe Mine judecător sau împărțitor peste voi?” (Luca 12,14)
Domnul Isus ar fi putut să-i spună acestui om ce era corect să facă. El știa care era soluția dreaptă a
cazului său, dar cei doi frați se certau pentru că amândoi erau lacomi. De fapt, Domnul i-a spus: „Nu

*
Capitol bazat pe textele din Luca 12,13-21.
este lucrarea Mea să soluționez controverse de acest fel”. El a venit cu un alt scop, ca să predice
Evanghelia și prin aceasta să-i trezească pe oameni la înțelegerea realităților veșnice.
În modul Domnului Hristos de a trata acest caz se află o învățătură pentru toți cei care slujesc în
Numele Său. Când i-a trimis pe cei doisprezece ucenici, El le-a spus: „Și pe drum, propovăduiți și
ziceți: ’Împărăția cerurilor este aproape!’ Vindecați pe bolnavi, înviați pe morți, curățiți pe leproși,
scoateți afară dracii. Fără plată ați primit, fără plată să dați” (Matei 10,7.8). Ucenicii nu trebuiau să
rezolve controversele trecătoare ale oamenilor. Lucrarea lor era aceea de a-i convinge să se împace cu
Dumnezeu. În această lucrare se regăsea puterea lor de a binecuvânta omenirea. Hristos este singurul
remediu pentru păcatele și necazurile oamenilor. Numai Evanghelia harului poate vindeca relele care
aduc blestemul asupra societății. Atât nedreptatea celor bogați față de săraci, cât și ura celor săraci față
de bogați își au rădăcina în egoism, iar acesta poate fi eradicat numai prin supunere față de Domnul
Hristos. Numai El poate dărui o inimă nouă și iubitoare în locul inimii egoiste și păcătoase. Slujitorii
Domnului Hristos trebuie să predice Evanghelia cu Duhul care a fost trimis din cer și să lucreze
pentru binele oamenilor, așa cum a lucrat El. Dacă vor proceda astfel, lucrarea de binecuvântare și
lucrarea de înnobilare a omenirii vor avea asemenea rezultate, încât ar fi cu totul imposibil de realizat
prin puterea omenească.
Domnul nostru a lovit chiar la rădăcina problemei care îl tulbura pe cel ce venise să-I ceară ajutorul
și la rădăcina tuturor disputelor asemănătoare, spunând: „Vedeți și păziți-vă de orice fel de lăcomie de
bani; căci viața cuiva [255] nu stă în belșugul avuției lui” (Luca 12,15).
„Și le-a spus pilda aceasta: Țarina unui om bogat rodise mult. Și el se gândea în sine, și zicea: ’Ce
voi face? Fiindcă nu mai am loc unde să-mi strâng roadele’. ’Iată’, a zis el, ’ce voi face: îmi voi strica
grânarele, și voi zidi altele mai mari; acolo voi strânge toate roadele și toate bunătățile mele și voi zice
sufletului meu: «Suflete, ai multe bunătăți strânse [256] pentru mulți ani; odihnește-te, mănâncă, bea
și veselește-te!»’ Dar Dumnezeu i-a zis: ’Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ți se va cere înapoi
sufletul; și lucrurile, pe care le-ai pregătit, ale cui vor fi?’ Tot așa este și cu cel ce își adună comori
pentru el, și nu se îmbogățește față de Dumnezeu” (Luca 12,16-21).
Prin parabola bogatului neînțelept, Domnul Hristos a arătat nesăbuința celor care fac din lume
singurul scop al vieții lor. Acest om primise totul de la Dumnezeu. Soarelui i s-a îngăduit să
strălucească peste pământul lui, pentru că razele lui cad atât peste cei drepți, cât și peste cei nedrepți.
Ploile cerului coboară atât peste cei răi, cât și peste cei buni. Domnul a făcut ca vegetația să crească și
câmpul să aducă roade îmbelșugate. Bogatul era în încurcătură, pentru că nu știa cum ar trebui să
procedeze cu recolta lui. Grânarele lui erau pline până la refuz și nu mai avea loc să-și depoziteze
surplusul secerișului. El nu s-a gândit la Dumnezeu, de la care veniseră toate darurile lui. El nu și-a dat
seama că Dumnezeu îl făcuse un administrator al bunurilor Sale, ca să-i poată ajuta pe cei nevoiași. El
avea o ocazie binecuvântată de a fi un dăruitor al lui Dumnezeu, dar se gândea doar la modul în care
urma să se îngrijească de confortul propriu.
În atenția bogatului a fost adusă situația săracilor, a orfanilor, a văduvelor, a celor suferinzi și
necăjiți. Existau multe locuri unde putea fi de folos cu bunurile lui. El s-ar fi putut lipsi cu ușurință de
o parte din belșugul lui și multe cămine ar fi fost eliberate de povara nevoilor. Mulți oameni flămânzi
ar fi putut fi hrăniți, mulți oameni goi ar fi putut fi îmbrăcați, multe inimi ar fi putut fi făcute fericite și
multe rugăciuni pentru pâine și haine ar fi primit răspuns, iar cântecul lor de laudă s-ar fi înălțat la
cer. Domnul auzise rugăciunile celor nevoiași și, în bunătatea Sa, pregătise un răspuns pentru cei
nenorociți (Psalmii 68,10). Prin binecuvântările revărsate asupra bogatului, se pregătise o rezervă
îmbelșugată pentru nevoile multora. Dar bogatul și-a închis inima față de strigătul celor nevoiași și le-
a zis slujitorilor lui: „’Iată ce voi face: Îmi voi strica [257] grânarele și voi zidi altele mai mari; acolo voi
strânge toate roadele și toate bunătățile mele și voi zice sufletului meu: «Suflete, ai multe bunătăți
strânse pentru mulți ani; odihnește-te, mănâncă, bea și veselește-te»’.”
Țintele acestui om nu erau mai înalte ca acelea ale animalelor pieritoare. El trăia ca și când nu ar fi
existat nici un Dumnezeu, nici un cer [258] și nici o viață viitoare, ca și când tot ce avea îi aparținea și
nu datora nimic nimănui, nici lui Dumnezeu și nici oamenilor. Psalmistul îl descria pe acest bogat,
spunând: „Nebunul zice în inima lui: ’Nu este Dumnezeu’” (Psalmii 14,1).
Acest om trăia și plănuia pentru sine. El vedea că viitorul îi este asigurat cu îmbelșugare și că nu-i
rămâne nimic de făcut, decât să depoziteze roadele muncii sale și să se bucure de ele. El se considera
favorizat mai presus de alți oameni și își asuma meritele pentru administrarea lui înțeleaptă. El era
onorat de concetățenii lui ca fiind un om cu judecată sănătoasă și un cetățean prosper. Pentru că
oamenii te vor lăuda când îți faci bine ție însuți (Psalmii 49,18).
Dar „înțelepciunea lumii acesteia este o nebunie înaintea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 3,19). În
timp ce bogatul privea în viitor, la anii de desfătare, Domnul avea planuri total diferite. Acestui
administrator necredincios i s-a adresat următoarea solie: „’Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ți se
va cere înapoi viața’.” Iată o cerere pe care banii nu o pot răscumpăra. Bogăția pe care o acumulase nu
putea cumpăra nici o grațiere. Într-o singură clipă, tot ce se străduise să adune de-a lungul întregii
vieți a devenit fără valoare pentru el. „Și lucrurile pe care le-ai pregătit, ale cui vor fi?” Terenurile lui
întinse și grânarele pline urmau să intre în stăpânirea altcuiva. El „strânge la comori și nu știe cine le
va lua” (Psalmii 39,6).
Bogatul nu dobândise acel unic lucru care ar fi putut avea valoare pentru el. Trăind pentru sine, el
respinsese acea iubire divină care s-ar fi manifestat plină de milă față semenii lui. În felul acesta, el a
respins însăși viața. Pentru că Dumnezeu este iubire, iar iubirea este viață. Acest om a ales mai degrabă
lucrurile pământești, decât lucrurile spirituale, și trebuia să moară o dată cu cele pământești. „Omul
pus în cinste și fără pricepere este ca dobitoacele pe care le tai” (Psalmii 49,20).
„Tot așa este și cu cel ce își adună comori pentru el și nu [259] se îmbogățește față de Dumnezeu.”
Tabloul acesta este valabil pentru oamenii din toate timpurile. Poți plănui doar pentru binele egoist,
poți să-ți aduni comori, poți construi case mari și înalte, așa cum au făcut constructorii Babilonului
antic, dar nu poți clădi un zid atât de înalt sau o poartă atât de puternică, încât să împiedici solii
nimicirii. Împăratul Belșațar „a dat un ospăț mare în palatul său” și „au lăudat pe dumnezeii de aur, de
argint, de aramă și de fier, de lemn și de piatră”. Dar mâna Celui Nevăzut a scris pe ziduri cuvintele
blestemului, iar amenințarea armatelor vrăjmașe s-a auzit la porțile palatului său. „Chiar în noaptea
aceea, Belșațar, împăratul Haldeilor, a fost omorât” (Daniel 5,30).
A trăi pentru sine înseamnă a muri. Setea de avuție și dorința de a câștiga doar pentru folosul
personal despart sufletul de viață. Preocuparea de a acapara, de a acumula pentru sine este spiritul lui
Satana. Dar spiritul lui Hristos este acela de a dărui, de a te sacrifica pentru binele altora. „Și
mărturisirea aceasta: ’Dumnezeu ne-a dat viață veșnică și această viață este în Fiul Său. Cine are pe
Fiul, are viață, cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viață’” (1 Ioan 5,11-12).
De aceea, Domnul Isus a spus: „Vedeți și păziți-vă de orice fel de lăcomie de bani, căci viața cuiva
nu stă în belșugul avuției lui” (Luca 12,15).
 O PRĂPASTIE DE NETRECUT*
*

În parabola despre omul bogat și săracul Lazăr, Domnul Hristos arată că destinul veșnic al
oamenilor este hotărât în timpul acestei vieți. Harul lui Dumnezeu îi este oferit fiecărui suflet de-a
lungul timpului de probă. Dar dacă oamenii își risipesc ocaziile, dedicându-se satisfacțiilor egoiste, ei
se despart singuri de viața veșnică. După moarte, nu le va mai fi acordat nici un alt timp de probă.
Oamenii așază, prin propria alegere, o prăpastie de netrecut între ei și Dumnezeu.
Această parabolă prezintă un contrast între bogații care nu s-au încrezut în Dumnezeu și săracii
care au avut încredere în Dumnezeu și au depins de El. Domnul Hristos arată că va veni timpul când
poziția celor două categorii de oameni va fi inversată. Într-o zi, cei care sunt săraci în privința
bunurilor lumești, dar care se încred în Dumnezeu și sunt răbdători în suferință, vor fi înălțați mai
presus de cei care acum dețin cele mai înalte poziții pe care le poate oferi lumea, dar care nu și-au
consacrat viața în mâna lui Dumnezeu.
„Era un om bogat”, a spus Domnul Hristos, „care se îmbrăca în porfiră și in subțire și în fiecare zi
ducea o viață plină de veselie și strălucire. La ușa lui, zăcea un sărac, numit Lazăr, [261] plin de bube.
Și dorea mult să se sature cu firimiturile care cădeau de la masa bogatului” (Luca 16,19-21).
Bogatul nu făcea parte din categoria reprezentată de judecă-torul nedrept, care își declara în mod
deschis lipsa de considerație față de Dumnezeu și față de oameni. Bogatul pretindea că este un fiu al
lui Avraam. El nu îl trata cu violență pe acel sărac și nici nu-i cerea să plece, datorită aspectului lui
dezagreabil. Dacă omul acela sărac și dezgustător putea să se simtă mângâiat, bogatul, privindu-l cum
intră pe poarta casei sale, era dispus să-l lase să stea acolo. Dar el manifesta o indiferență egoistă față
de nevoile fratelui său suferind.
În acel loc nu existau spitale în care bolnavii să poată fi îngrijiți. Suferinzii și nevoiașii erau aduși în
atenția acelora pe care Domnul îi înzestrase cu bogății, ca să poată primi ajutor și simpatie. Aceasta era
situația săracului și a bogatului din parabolă. Lazăr avea o mare nevoie de ajutor, pentru că era lipsit
de prieteni, de casă, de bani și de hrană. Totuși era lăsat în această stare zi după zi, în timp ce nobilul
bogat își împlinea toate dorințele. Deși era întru totul capabil să aline suferințele semenului său,
bogatul trăia pentru sine, așa cum trăiesc mulți oameni din zilele noastre.
Există astăzi în jurul nostru mulți oameni flămânzi, goi și fără adăpost. Faptul că neglijăm să
împărțim bunurile noastre cu acești oameni nevoiași și suferinzi așază asupra noastră o povară de
vinovăție cu care ne va fi teamă să ne confruntăm în ziua judecății. Orice formă de lăcomie este
condamnată ca fiind idolatrie. Orice îngăduință egoistă este o ofensă în ochii lui Dumnezeu.
Dumnezeu l-a făcut pe omul bogat un administrator al bunurilor Sale și datoria lui era aceea de a
se îngriji tocmai de cazuri asemănătoare săracului Lazăr. Dumnezeu poruncise: „Să iubești pe
Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată puterea ta” (Deuteronomul
6,5) și „să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Leviticul 19,18). [262]
Bogatul era iudeu și cunoștea bine porunca lui Dumnezeu. Dar el uitase că era responsabil pentru
modul în care își folosea bunurile și capacitățile care îi fuseseră încredințate. Binecuvântările
Domnului îi erau date cu îmbelșugare, dar el le folosea în mod egoist, pentru slava proprie, nu pentru
slava Creatorului său. Obligația lui de a-și folosi darurile pentru ridicarea omenirii era proporțională
cu belșugul pe care îl avea. Aceasta era porunca Domnului, dar bogatul nu se gândea deloc la obligația
lui față de Dumnezeu. El împrumuta bani și lua dobândă pentru împrumuturi, dar lui Dumnezeu nu-I

*
Capitol bazat pe textele din Luca 16,19-31.
oferea nici o dobândă pentru ceea ce primise cu împrumut de la El. Bogatul avea cunoștințe și talente,
dar nu le dezvolta. Uitând de responsabilitatea lui față de Dumnezeu, el își dedica toate puterile în
scopul plăcerilor personale. Tot ce îl înconjura – cercul lui de distracții, laudele și flatările prietenilor–
era folosit pentru propria satisfacție egoistă. Aflat în societatea prietenilor săi, el ajunsese atât de
împietrit, încât își pierduse orice simțământ al responsabilității de a coopera cu Dumnezeu în lucrarea
milei Sale. El a avut ocazia de a înțelege Cuvântul lui Dumnezeu și de a pune în practică învățăturile
Sale, dar societatea iubitoare de plăceri pe care a ales-o îi ocupa timpul într-o asemenea măsură, încât
Îl uita pe Dumnezeul veșniciei.
A sosit o vreme când în viața celor doi oameni s-a produs o schimbare. Săracul suferise zi de zi, dar
îndurase în tăcere și cu răbdare. După un timp, a murit și a fost înmormântat. Nimeni nu l-a jelit, dar
suferind cu răbdare, săracul a mărturisit pentru Hristos și a suportat încercarea credinței, iar la
moarte, parabola îl prezintă ca fiind dus de îngeri în sânul lui Avraam.
Lazăr îi reprezintă pe săracii suferinzi care cred în Domnul Hristos. Când trâmbița va suna și toți
cei aflați în morminte vor auzi glasul lui Hristos și vor ieși, își vor primi răsplata, deoarece credința lor
în Dumnezeu nu a fost doar o teorie, ci o realitate. [263]
„A murit și bogatul și l-au îngropat. Pe când el era în locuința morților, în chinuri, și-a ridicat ochii
în sus și a văzut de departe pe Avraam și pe Lazăr în sânul lui, și a strigat: ’Părinte Avraame, fie-ți milă
de mine și trimite pe Lazăr să-și moaie vârful degetului în apă și să-mi răcorească limba, căci grozav
sunt chinuit în văpaia aceasta” (Luca 16,22-24).
În această parabolă, Domnul Hristos îi întâmpina pe oameni pe terenul lor. Mulți dintre cei care
ascultau cuvintele Domnului Hristos susțineau doctrina care spunea că, între moarte și înviere, cel
decedat se află într-o stare de conștiență. Mântuitorul cunoștea ideile lor și Și-a formulat parabola în
așa fel încât să le transmită câteva adevăruri importante, tocmai prin intermediul acestor păreri
preconcepute. El ținea în fața ascultătorilor Săi o oglindă în care să se poată vedea pe ei înșiși în
adevărata lor relație cu Dumnezeu. Domnul a folosit acea opinie predominantă pentru a le comunica
ideea pe care dorea să o evidențieze mai presus de toate celelalte, și anume că nici un om nu este
prețuit pentru posesiunile lui, deoarece ele îi aparțin doar ca un împrumut din partea Domnului.
Folosirea greșită a acestor daruri îl va așeza mai prejos de cei mai săraci și mai nenorociți dintre
oamenii care Îl iubesc pe Dumnezeu și se încred în El.
Domnul Hristos dorea ca ascultătorii Lui să înțeleagă că, după moarte, oamenilor le va fi imposibil
să-și asigure mântuirea sufletului. Avraam i-a răspuns bogatului astfel: „Fiule, adu-ți aminte că, în
viața ta, tu ți-ai luat lucrurile bune și Lazăr și-a luat pe cele rele; acum, aici, el este mângâiat, iar tu ești
chinuit. Pe lângă toate acestea, între noi și voi este o prăpastie mare, așa că cei ce vor să treacă de aici la
voi sau de acolo la noi, să nu poată” (Luca 16,25.26). În felul acesta, Domnul Hristos le-a arătat
ascultătorilor Săi, că era inutil să spere că vor avea parte de un al doilea timp de probă. Viața aceasta
constituie singurul timp care i-a fost dat omului, ca să se pregătească pentru veșnicie.
Bogatul nu renunțase la ideea că el era un copil al lui Avraam, iar pilda îl prezintă cerându-i
ajutorul în mijlocul suferinței. „Părinte Avraame”, [264] se ruga el, „fie-ți milă”. El nu se ruga lui
Dumnezeu, ci lui Avraam. În acest fel, bogatul dovedea că îl așeza pe Avraam mai presus de
Dumnezeu și se baza pe legătura lui cu Avraam pentru a fi mântuit. Tâlharul de pe cruce și-a înălțat
rugăciunea spre Domnul Hristos. „Adu-ți aminte de mine, când vei veni în Împărăția Ta” (Luca
23,42). Și i s-a răspuns imediat: „Adevărat îți spun că astăzi (când atârn pe cruce, în umilință și
suferință) vei fi cu Mine în rai” (Luca 23,43). Dar bogatul s-a rugat lui Avraam, iar cerea nu i-a fost
ascultată. Numai Domnul Hristos este înălțat ca „Domn și Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăința și
iertarea păcatelor” (Fapte 5,31). „Căci în nimeni altul nu este mântuire” (Fapte 4,12).
 Bogatul își petrecuse viața în plăceri egoiste, iar când și-a dat seama că nu era pregătit pentru
veșnicie, a fost prea târziu. El și-a înțeles nesăbuința și s-a gândit la frații lui care urmau să trăiască așa
cum trăise el, dedicându-se satisfacțiilor personale. Prin urmare, a adresat o rugăminte: „Rogu-te dar,
părinte Avraame, să trimiți pe Lazăr în casa tatălui meu, căci am cinci frați, și să le adeverească aceste
lucruri, ca să nu vină și ei în acest loc de chin”. Dar, „Avraam a răspuns: ’Au pe Moise și pe proroci; să
asculte de ei’. ’Nu părinte Avraame’, a zis el: ’ci dacă se va duce cineva din morți, se vor pocăi’. Și
Avraam i-a răspuns: ’Dacă nu ascultă pe Moise și pe proroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia
cineva din morți’” (Luca 16,27-31).
Când bogatul a cerut o dovadă suplimentară pentru frații lui, i s-a spus cu claritate că ei nu ar fi
convinși, chiar dacă li s-ar da și această dovadă. Cererea lui ne determină la o reflecție cu privire la
Dumnezeu. Ea este exprimată, ca și când bogatul ar fi spus: „Dacă m-ai fi avertizat cu mai multă
atenție, nu aș fi fost aici”. Răspunsul lui Avraam la această cerere a [265] fost: „Frații tăi au fost
avertizați suficient. Lumina le-a fost dată, dar ei nu au vrut să o vadă. Adevărul le-a fost prezentat, dar
ei nu au vrut să-l audă.”
„Dacă nu ascultă pe Moise și pe proroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morți.”
Aceste cuvinte s-au dovedit a fi adevărate în istoria poporului evreu. Ultima și cea mai însemnată
minune făcută de Domnul Hristos a fost învierea lui Lazăr din Betania, după ce fusese mort, timp de
patru zile. Iudeilor li se oferise această dovadă uimitoare cu privire la divinitatea Mântuitorului, dar ei
au respins-o. Lazăr a înviat din morți și și-a prezentat mărturia în fața lor, dar ei și-au împietrit inima
în fața tuturor dovezilor și chiar au încercat să-I ia viața.
Legea și prorocii sunt mijloacele rânduite de Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor. Domnul
Hristos a spus: „Să ia în considerare aceste dovezi. Dacă nu ascultă vocea lui Dumnezeu în Cuvântul
Său, nu vor asculta nici mărturia unui înviat din morți.”
Cei care ascultă de Moise și de proroci nu vor solicita nici o altă lumină mai mare decât aceea pe
care le-a dat-o Dumnezeu, dar dacă resping lumina și nu prețuiesc ocaziile care le sunt acordate,
oamenii nu vor fi dispuși să asculte, nici dacă un om înviat ar veni la ei și le-ar vesti o solie. Nici măcar
o astfel de dovadă nu i-ar mai putea convinge, deoarece aceia care resping Legea și prorocii își
împietresc inima într-o asemenea măsură, încât resping orice altă lumină.
Conversația dintre Avraam și omul care fusese cândva bogat este simbolică. Învățătura care trebuie
desprinsă din această parabolă este aceea că fiecărui om i se dă suficientă lumină pentru a-și putea
îndeplini datoriile cerute din partea lui. Responsabilitățile omului sunt proporționale cu ocaziile și
privilegiile de care beneficiază. Dumnezeu îi dă fiecărui om suficientă lumină și suficient har pentru a-
și îndeplini lucrarea pe care i-a încredințat-o. Dacă omul nu reușește să aducă la îndeplinire
îndatoririle care îi sunt descoperite printr-o lumină mică, o lumină mai mare nu va face decât să
dezvăluie lipsa lui de credincioșie și neglijența lui în a folosi cât mai bine binecuvântările primite.
[266] „Cine este credincios în cele mai mici lucruri este credincios și în cele mari, cine este nedrept în
cele mai mici lucruri este nedrept și în cele mari” (Luca 16,10). Aceia care refuză să fie luminați prin
Moise și proroci și cer să fie făcute minuni uimitoare, nu ar fi convinși, nici dacă li s-ar îndeplini
dorința.
Parabola bogatului și săracului Lazăr arată cum sunt evaluate în lumea nevăzută cele două clase de
oameni reprezentate prin aceste personaje. Dacă bogățiile nu sunt dobândite prin nedreptate, nu este
nici un păcat să fii bogat. Nici un bogat nu este con-damnat pentru că are bogății, dar va fi condamnat
dacă folosește în mod egoist bunurile încredințate. Ar fi cu mult mai bine să-și adune banii lângă
tronul lui Dumnezeu, folosindu-i pentru a face bine. Dacă se consacră în felul acesta căutării
bogățiilor veșnice, moartea nu va face pe nici un om să devină sărac. Omul care își adună comoara
pentru sine nu poate lua nimic din ea în ceruri. El se dovedește a fi un administrator necredincios. În
timpul vieții a avut lucruri bune, dar și-a neglijat obligația față de Dumnezeu. El nu a reușit să-și
asigure o comoară cerească.
Bogatul care a avut atât de multe privilegii ar fi trebuit să-și dezvolte darurile, așa încât faptele lui
să ajungă dincolo, ducând cu ele beneficiile spirituale obținute. Scopul mântuirii nu este doar acela de
a șterge păcatul, ci și de a-i înapoia omului acele daruri spirituale pierdute datorită puterii
degradatoare a păcatului. Banii nu pot fi duși în viața viitoare. Acolo nu sunt necesari, dar faptele bune
făcute prin câștigarea de suflete pentru Domnul Hristos sunt purtate în curțile cerești. Cei care irosesc
în mod egoist darurile Domnului, folosindu-le pentru ei înșiși, în timp ce îi lasă pe semenii lor fără
ajutor și nu fac nimic pentru înaintarea lucrării lui Dumnezeu în lume, Îl dezonorează pe Creatorul
lor. În cărțile cerului, în dreptul numelui lor, este scris că L-au jefuit pe Dumnezeu. [267]
Bogatul a avut toți banii pe care i-a putut obține, dar i-au lipsit acele bogății care ar fi putut păstra
curat raportul vieții lui înaintea lui Dumnezeu. El a trăit ca și când tot ce avea era proprietatea lui. El a
neglijat chemarea lui Dumnezeu și cererile săracilor care sufereau. Dar, în cele din urmă, a venit o
chemare pe care nu a putut să o ignore. Printr-o putere pe care nu o putea pune la îndoială și căreia nu
i se putea opune, i s-a poruncit să renunțe la toate bunurile asupra cărora încetase să mai fie
administrator. Cel care a fost cândva bogat a ajuns într-o sărăcie disperată. Haina neprihănirii
Domnului Hristos, țesută în războiul cerului, nu l-a putut acoperi. Cel care a purtat cândva purpura
cea mai scumpă, pânza cea mai fină, a ajuns gol. Timpul lui de probă s-a încheiat. El nu a adus nimic
în această lume și nu poate lua nimic din ea.
Domnul Hristos a ridicat cortina, prezentându-le preoților, conducătorilor, cărturarilor și fariseilor
această scenă. Priviți la ea, voi cei care sunteți bogați în privința bunurilor lumii acesteia, dar nu
sunteți bogați înaintea lui Dumnezeu. Sunteți voi dispuși să contemplați această scenă? Lucrurile care
beneficiază de înalta prețuire a oamenilor sunt respingătoare în ochii lui Dumnezeu. Domnul Hristos
întreabă: „Și ce folosește unui om să câștige toată lumea, dacă-și pierde sufletul? Sau ce va da un om în
schimb pentru sufletul său?” (Marcu 8,36.37)

O aplicație pentru poporul iudeu

Când Domnul Hristos prezenta parabola bogatului și săracului Lazăr, în poporul iudeu existau
mulți oameni aflați în starea demnă de milă a bogatului, care foloseau bunurile Domnului în scopul
satisfacțiilor lor egoiste și se pregăteau să audă sentința: „… ai fost cântărit în cumpănă și ai fost găsit
ușor” (Daniel 5,27). Bogatul fusese favorizat cu toate binecuvântările materiale și spirituale, dar
refuzase să coopereze cu Dumnezeu în folosirea acestor binecuvântări. Tot așa se întâmpla și cu
poporul iudeu. Domnul i-a făcut pe iudei deținătorii adevărului sacru. El i-a rânduit [268] ca
administratori ai harului Său. El le-a dat toate avantajele materiale și spirituale și i-a chemat să
răspândească aceste binecuvântări. Iudeilor li s-au dat îndrumări speciale cu privire la modul în care
trebuiau să-i trateze pe frații lor decăzuți, pe străinii din cetățile lor și pe săracii care erau în mijlocul
lor. Ei nu trebuiau să caute să obțină totul pentru avantajul propriu, ci să-și aducă amine de cei aflați
în nevoi și să împartă cu ei binecuvântările primite. Iar Dumnezeu le-a promis că îi va binecuvânta
proporțional cu faptele lor de iubire și milă. Dar, asemenea bogatului, ei nu au întins nici o mână de
ajutor pentru a ușura povara nevoilor materiale și spirituale ale omenirii suferinde. Plini de mândrie,
iudeii se considerau un popor ales și favorizat al lui Dumnezeu. Cu toate acestea, nu-I slujeau lui
Dumnezeu și nici nu I se închinau. Ei își puneau încrederea în faptul că erau copiii lui Avraam. „Noi
suntem sămânța lui Avraam” (Ioan 8,33), spuneau ei cu mândrie. Când a venit timpul de criză, s-a
dovedit că se despărțiseră de Domnul și își puseseră încrederea în Avraam, ca și când ar fi fost
Dumnezeu.
 Domnul Hristos dorea nespus de mult ca lumina să lumineze în mintea întunecată a iudeilor. El le-
a spus: „… Dacă ați fi copii ai lui Avraam, ați face faptele lui Avraam. Dar acum căutați să mă omorâți
pe Mine, un om, care v-am spus adevărul pe care l-am auzit de la Dumnezeu. Așa ceva Avraam n-a
făcut” (Ioan 8,39-40).
Domnul Hristos nu a recunoscut nici o virtute în linia genealogică. Iudeii pretindeau că sunt
urmașii lui Avraam, dar prin faptul că nu îndeplineau faptele lui Avraam, dovedeau că nu sunt
adevărații lui fii. Numai cei care se dovedesc a fi în armonie spirituală cu Avraam, ascultând vocea lui
Dumnezeu, sunt recunoscuți ca fiind adevărații lui urmași. Deși săracul Lazăr aparținea unei categorii
pe care oamenii o considerau inferioară, Domnul Hristos l-a recunoscut ca fiind dintre aceia cu care
Avraam ar fi legat prietenia cea mai apropiată. [269]
Deși era înconjurat de belșug, bogatul a fost atât de ignorant, încât l-a așezat pe Avraam, acolo
unde ar fi trebuit să stea Dumnezeu. Dacă ar fi prețuit privilegiile înalte de care avusese parte și I-ar fi
îngăduit Duhului lui Dumnezeu să-i modeleze mintea și inima, el ar fi avut o poziție întru totul
diferită. Națiunea pe care o reprezenta era în aceeași situație. Dacă ar fi răspuns chemării divine,
viitorul iudeilor ar fi fost întru totul diferit. Ei ar fi manifestat adevăratul discernământ spiritual. Ei au
avut la dispoziție mijloace pe care Dumnezeu le-ar fi sporit, făcându-le suficiente pentru a
binecuvânta și pentru a lumina întreaga lume. Dar ei s-au îndepărtat atât de mult de planul
Domnului, încât întreaga lor viața a fost pervertită. Iudeii au dat greș în a-și folosi darurile ca niște
administratori ai lui Dumnezeu și în armonie cu adevărul și neprihănirea. Ei nu au luat în considerare
veșnicia, iar rezultatul necredincioșiei lor a fost ruina întregii națiuni.
Domnul Hristos a știut că la distrugerea Ierusalimului iudeii aveau să-și aducă aminte de
avertizarea Lui. Și așa a fost. Când nenorocirea a venit asupra Ierusalimului, când foametea și tot felul
de suferințe s-au abătut asupra oamenilor, ei și-au adus aminte de aceste cuvinte ale Domnului
Hristos și au înțeles parabola. Prin faptul că au neglijat să lase ca lumina care le-a fost dată de
Dumnezeu să strălucească până departe în lume, ei au adus suferința asupra lor înșiși.

În zilele din urmă

În încheierea povestirii omului bogat din parabolă sunt descrise evenimentele finale din istoria
acestui pământ. Bogatul pretindea că este un fiu al lui Avraam, dar era despărțit de Avraam printr-o
prăpastie de netrecut, printr-un caracter care se formase greșit. Avraam I-a slujit lui Dumnezeu,
urmând Cuvântul Său cu credință și supunere. Dar bogatul a fost nepăsător față de Dumnezeu și față
de nevoile omenirii suferinde. Prăpastia cea mare dintre el și Avraam era prăpastia neascultării. [270]
În zilele noastre, sunt mulți oameni care merg pe aceeași cale. Deși sunt membri ai bisericii, ei nu sunt
convertiți. Poate că iau parte la serviciile religioase ale bisericii, poate că intonează psalmul: „Cum
dorește un cerb izvoarele de apă, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule!” (Psalmii 42,1),
dar mărturisirea lor este falsă. Înaintea lui Dumnezeu, ei nu sunt cu nimic mai neprihăniți decât
păcătosul cel mai înrăit. Sufletul care dorește cu ardoare satisfacțiile plăcerilor lumești și mintea plină
de dorința de a face paradă, nu-I pot sluji lui Dumnezeu. Asemenea bogatului din parabolă, acest fel
de oameni nu au nici o înclinație de a lupta împotriva poftelor trupești. Ei doresc să-și satisfacă
apetitul și aleg atmosfera păcatului. Când sunt răpiți pe neașteptate de moarte, coboară în mormânt,
ducând cu ei caracterul pe care și l-au format de-a lungul vieții, în parteneriat cu slujitorii lui Satana.
În mormânt, ei nu au nici o putere de a face vreo alegere, fie bună, fie rea, deoarece o dată cu moartea
omului, pier și gândurile lui (Psalmii 146,4; Eclesiastul 9,5.6).
Când vocea lui Dumnezeu îi va învia, cei morți vor ieși din mormânt cu aceleași pofte și pasiuni,
aceleași preferințe și aceleași repulsii, pe care le-au cultivat în timpul vieții. Dumnezeu nu face nici o
minune pentru a recrea un om care nu a vrut să fie recreat atunci când i s-au acordat toate ocaziile și i
s-au asigurat toate condițiile favorabile. În timpul vieții, el nu a simțit nici o desfătare în Dumnezeu și
nici nu a găsit vreo plăcere în slujba Lui. Caracterul lui nu este în armonie cu Dumnezeu și nu ar putea
fi fericit în familia cerească.
În zilele noastre, în lume există o categorie de oameni care manifestă un spirit de îndreptățire de
sine. Ei nu sunt necumpătați, nu au patima alcoolului, nu sunt necredincioși, dar doresc să trăiască
pentru ei înșiși, nu pentru Dumnezeu. El nu se află în gândurile lor și ca urmare fac parte din aceeași
categorie cu necredincioșii. Dacă ar fi posibil ca asemenea oameni să intre pe porțile cetății lui
Dumnezeu, ei nu ar avea nici un drept să mănânce din pomul vieții, deoarece atunci când le-au fost
prezentate poruncile lui Dumnezeu, cu toate cerințele lor obligatorii, [271] ei au spus: Nu. Ei nu I-au
slujit lui Dumnezeu aici pe pământ, și prin urmare nu-I vor sluji nici atunci. Ei nu ar putea trăi în
prezența Sa și ar simți că orice alt loc ar fi mai de preferat decât cerul.
A învăța de la Domnul Hristos înseamnă a primi harul Lui, care este caracterul Său. Dar cei care nu
prețuiesc și nu folosesc ocaziile valoroase și influențele sfinte care le-au fost acordate pe pământ, nu
sunt pregătiți să ia parte la închinarea curată a cerului. Caracterul lor nu este modelat după chipul
divin. Prin propria neglijență, ei au creat un abis peste care nu se poate trece. Între ei și neprihănire
este o prăpastie de netrecut.
 A ZICE ȘI A FACE*
*

„Un om avea doi feciori; și s-a dus la cel dintâi, și i-a zis: ’Fiule, du-te astăzi de lucrează în via mea!’
’Nu vreau’, i-a răspuns el. În urmă, i-a părut rău, și s-a dus. S-a dus și la celălalt, și i-a spus tot așa. Și
fiul acesta a răspuns: ’Mă duc, doamne!’ Și nu s-a dus. Care din amândoi a făcut voia tatălui său? ’Cel
dintâi’, au răspuns ei” (Matei 21,28-31).
În Predica de pe Munte, Domnul Hristos a spus: „Nu oricine-Mi zice: ’Doamne, Doamne!’ va intra
în Împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri” (Matei 7,21). Dovada
sincerității nu constă în cuvinte, ci în fapte. Domnul Hristos nu i-a întrebat pe oameni: „Ce spuneți
voi mai mult decât alții?” Ci: „Ce faceți mai mult decât alții” (Matei 5,47). Cât de pline de semnificație
sunt cuvintele Sale: „Dacă știți aceste lucruri, ferice de voi dacă le faceți” (Ioan 13,17). Cuvintele nu au
nici o valoare, dacă nu sunt însoțite de fapte corespunzătoare. Aceasta este învățătura parabolei celor
doi fii.
Parabola celor doi fii a fost rostită de Domnul Hristos înainte de moartea Sa, cu ocazia ultimei
vizite la Ierusalim. [273] El îi alungase din templu pe cei care cumpărau și vindeau. Vocea Sa vorbise
inimii lor cu puterea lui Dumnezeu. Uimiți și îngroziți, ei respectaseră porunca Lui, fără să se scuze și
fără să se împotrivească.
Când groaza din sufletul lor s-a liniștit, preoții și bătrânii s-au întors la templu și L-au găsit pe
Domnul Hristos vindecându-i pe cei bolnavi și muribunzi. Acolo, au auzit strigăte de bucurie și
cântece de laudă. Chiar în templu, copiii care fuseseră vindecați fluturau ramuri de palmier și cântau
osanale Fiului lui David. Micuții, cu vorbirea lor peltică, înălțau laude la adresa puternicului
Vindecător. Totuși nici măcar aceste dovezi nu au fost suficiente pentru a învinge prejudecata și
invidia preoților și bătrânilor.
A doua zi, în timp ce Domnul Hristos învăța în templu, mai marele preoților și al bătrânilor
poporului a venit la El și L-a întrebat: „Cu ce putere faci Tu lucrurile acestea și cine Ți-a dat puterea
aceasta?” (Matei 21,23)
Preoții și bătrânii asistaseră la dovezi inconfundabile cu privire la puterea Domnului Hristos. Când
a curățit templul, ei au văzut autoritatea Cerului, străfulgerând de pe fața Sa. Ei nu s-au putut
împotrivi puterii cu care El le-a vorbit. Apoi, Domnul a răspuns la întrebarea lor prin minunile Sale de
vindecare. Totuși nu aceea era dovada pe care o doreau ei. Preoții și bătrânii voiau cu nerăbdare ca
Domnul Isus să declare despre Sine că este Mesia, pentru ca ei să-I poată răstălmăci cuvintele și să
instige poporul împotriva Lui. Ei doreau să-I distrugă influența și să-L condamne la moarte.
Domnul Isus a știut că, dacă nu puteau să-L recunoască pe Dumnezeu în persoana Sa și dacă nu
puteau să vadă în lucrările Sale dovada caracterului Său divin, ei nu aveau să creadă nici mărturia Lui
directă, prin care ar fi declarat că este Hristos. În răspunsul Său, Domnul a evitat subiectul pe care ei
sperau să-l aducă în centrul atenției și a întors acuzația asupra lor înșiși. [274]
„Vă voi pune și eu o întrebare”, a spus El, și „dacă-Mi veți răspunde la ea, vă voi spune și Eu cu ce
putere fac aceste lucruri. Botezul lui Ioan de unde venea? Din cer sau de la oameni?” (Matei 21,24.25)
Preoții și conducătorii au fost încurcați. „Ei vorbeau între ei și ziceau: ’Dacă vom răspunde: «Din
cer», ne va spune: «Atunci de ce nu l-ați crezut?» Și dacă vom răspunde: «De la oameni», ne temem de
norod, pentru că toți îl socotesc pe Ioan drept proroc.’ Atunci au răspuns lui Isus: ’Nu știm!’ Și El, la
rândul Lui, le-a zis: ’Nici Eu nu vă voi spune cu ce putere fac aceste lucruri’” (Matei 21,25-27).

*
Capitol bazat pe textele din Matei 21,23-32.
 „Nu știm.” Acest răspuns era o minciună. Dar preoții au înțeles situația în care se aflau și au mințit
pentru a se proteja. Ioan Botezătorul a venit pentru a mărturisi despre Acela a cărui autoritate tocmai
o puneau la îndoială. El a arătat spre Domnul Isus, spunând: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică
păcatul lumii!” (Ioan 1,29). El L-a botezat și după botez, în timp ce Domnul Hristos se ruga, cerurile s-
au deschis și Duhul lui Dumnezeu a coborât asupra Lui în chip de porumbel, iar din cer s-a auzit un
glas, spunând: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea” (Matei 3,17).
Preoții și conducătorii și-au adus aminte cum Ioan repetase profețiile cu privire la Mesia, și-au
adus aminte de evenimentul botezului Domnului Isus, iar acum nu îndrăzneau să spună că botezul lui
Ioan era din cer. Dacă l-ar fi recunoscut pe Ioan ca profet, așa cum de fapt credeau că este, cum ar fi
putut nega mărturia lui, care spunea că Isus din Nazaret este Fiul lui Dumnezeu? Pe de altă parte, nu
puteau spune că botezul lui Ioan era de la oameni, pentru că poporul credea că Ioan a fost profet. Prin
urmare, au răspuns: „Nu știm”.
După aceea, Domnul Hristos a prezentat parabola tatălui și a celor doi fii. Când tatăl s-a dus la
primul fiu și i s-a adresat, spunându-i: „Fiule, [275] du-te astăzi de lucrează în via mea”, acesta a
refuzat să se supună, a început să meargă pe căi nelegiuite și să se lase influențat de tovărășiile rele.
Dar, după aceea, s-a pocăit și a împlinit cererea tatălui.
Tatăl s-a dus la cel de-al doilea fiu, adresându-i aceeași poruncă: „Du-te astăzi de lucrează în via
mea”. Acest fiu a răspuns: „’Mă duc, doamne!’ Și nu s-a dus” (Matei 21,26).
În această parabolă, tatăl Îl reprezintă pe Dumnezeu, iar via reprezintă biserica. Prin cei doi fii sunt
reprezentate două categorii [276] de oameni. Fiul care a refuzat să asculte porunca, spunând: „Nu
vreau”, îi reprezenta pe aceia care trăiau în nelegiuire, care nu aveau nici o pretenție de evlavie și
refuzau în mod deschis să ia asupra lor jugul restricțiilor și al ascultării, pe care le impune Legea lui
Dumnezeu. Dar, mai târziu, mulți dintre acești oameni s-au pocăit și au respectat cerința lui
Dumnezeu. Când au auzit Evanghelia rostită prin solia lui Ioan Botezătorul, „Pocăiți-vă căci Împărăția
Cerurilor este aproape” (Matei 3,2), ei s-au pocăit și și-au mărturisit păcatele.
Prin fiul care a spus: „Mă duc” și nu s-a dus, era dezvăluit caracterul fariseilor. Asemenea acestui
fiu, conducătorii iudei erau nepocăiți și plini de mulțumire de sine. Viața religioasă a națiunii iudaice
devenise o prefăcătorie. Când vocea lui Dumnezeu a proclamat Legea pe muntele Sinai, întregul popor
s-a angajat că o va respecta. Ei au spus: „Mă duc, doamne”, dar nu s-au dus. Când Domnul Hristos a
venit personal pentru a le înfățișa principiile Legii, ei L-au respins. Domnul Hristos le oferise
conducătorilor iudei din zilele Sale nenumărate dovezi ale autorității și puterii Sale divine, dar în ciuda
faptului că erau convinși, ei nu erau dispuși să accepte dovezile. Domnul Hristos le-a arătat că ei
continuau să nu creadă, pentru că nu aveau acel spirit care conduce la ascultare. El le-a declarat: „Și ați
desființat astfel Cuvântul lui Dumnezeu, în folosul datinii voastre. … Degeaba mă cinstesc ei, învățând
ca învățături niște porunci omenești” (Matei 15,6.9).
Printre cei care se aflau în prezența Domnului Hristos erau cărturari, farisei, preoți și conducători
și, după ce le-a spus parabola celor doi fii, Domnul le-a adresat ascultătorilor Săi următoarea
întrebare: „’Care din amândoi a făcut voia tatălui său?’ ’Cel dintâi’, au răspuns ei. Și Isus le-a zis:
’Adevărat vă spun [277] că vameșii și desfrânatele merg înaintea voastră în Împărăția lui Dumnezeu.
Fiindcă Ioan a venit la voi umblând în calea neprihănirii, și nu l-ați crezut. Dar vameșii și desfrânatele
l-au crezut. Și, măcar că ați văzut lucrul acesta, nu v-ați căit în urmă ca să-l credeți’” (Matei 21,31).
Ioan Botezătorul a predicat adevărul și, prin predicarea lui, păcătoșii au fost convinși și convertiți.
Aceștia urmau să intre în Împărăția cerurilor înaintea celor care s-au împotrivit avertizării solemne
prin atitudinea lor de îndreptățire de sine. Vameșii și desfrânatele erau ignoranți, dar acești oameni
învățați cunoșteau calea adevărului. Totuși ei refuzau să meargă pe calea care duce în Paradisul lui
Dumnezeu. Adevărul care ar fi trebuit să fie pentru ei o mireasmă de viață spre viață devenise o
miasmă de moarte spre moarte. Păcătoșii înrăiți, care s-au dezgustat de ei înșiși, primiseră botezul lui
Ioan, dar acești învățători erau ipocriți. Inima lor încăpățânată i-a împiedicat să accepte adevărul. Ei s-
au opus convingerii inspirate de Duhul lui Dumnezeu și au refuzat să respecte poruncile lui
Dumnezeu.
Domnul Hristos nu le-a spus: „Voi nu puteți intra în Împărăția cerurilor”, ci le-a arătat că
obstacolul care îi împiedica să intre era creat chiar de ei înșiși. Pentru acești conducători iudei, ușa era
încă deschisă, invitația [278] mai continua încă să le fie adresată. Domnul Hristos dorea mult să-i vadă
convinși și convertiți.
Preoții și conducătorii poporului Israel și-au petrecut viața practicând niște ceremonii religioase,
pe care le considerau prea sfinte pentru a fi legate de preocupările lumești. Prin urmare, se presupunea
că viața lor era întru totul religioasă. Dar ei își îndeplineau ceremoniile cu scopul de a fi văzuți de
oamenii pentru ca lumea să-i poată considera niște persoane evlavioase și consacrate. Deși pretindeau
că ascultă de Dumnezeu, ei refuzau să facă aceasta. Ei nu erau niște împlinitori ai adevărului pe care
susțineau că îl prezintă altora.
Domnul Hristos a declarat despre Ioan Botezătorul că a fost unul dintre cei mai mari profeți și le-a
arătat ascultătorilor Săi că avuseseră dovezi suficiente cu privire la faptul că Ioan a fost un sol venit din
partea lui Dumnezeu. Cuvintele predicatorului din pustie au fost pline de putere. El și-a vestit solia
fără șovăire, mustrând păcatele preoților și ale conducătorilor și poruncindu-le să împlinească faptele
Împărăției cerurilor. El nu a făcut nici un compromis cu păcatul și mulți au fost întorși de la calea lor
nelegiuită.
Dacă mărturisirea lor de credință ar fi fost sinceră, conducătorii iudei ar fi acceptat mărturia lui
Ioan și pe Domnul Isus ca Mesia. Dar ei nu au dovedit că în viața lor existau roadele pocăinței și ale
neprihănirii. Tocmai oamenii pe care îi disprețuiau erau cei care se grăbeau să intre înaintea lor în
Împărăția lui Dumnezeu.
În parabolă, fiul care a spus: „Mă duc, doamne”, s-a prezentat ca fiind credincios și ascultător, dar
timpul a dovedit că pretenția lui a fost falsă. El nu l-a iubit cu adevărat pe tatăl său. Tot astfel, fariseii
se lăudau cu sfințenia lor, dar când au fost supuși încercării, s-au dovedit necorespunzători. Atunci
când era în interesul lor, ei prezentau cerințele Legii ca fiind foarte severe, dar când li se cerea să
respecte ei înșiși aceste cerințe, ei anulau obligativitatea poruncilor lui Dumnezeu prin raționamente
viclene. Cu privire la farisei, Domnul Hristos a declarat: „Să nu [279] vă luați după faptele lor, căci ei
zic și nu fac” (Matei 23,3). Fariseii nu Îl iubeau cu adevărat pe Dumnezeu și nu-i iubeau nici pe
oameni. Dumnezeu i-a chemat să fie conlucrători cu El în lucrarea de binecuvântare a lumii, dar în
timp ce pretindeau că acceptă chemarea, faptele lor dovedeau că refuză să asculte. Fariseii se încredeau
în ei înșiși și se mândreau cu bunătatea lor, dar sfidau poruncile lui Dumnezeu. Iudeii au refuzat să
facă lucrarea pe care le-o rânduise Dumnezeu și, datorită nelegiuirii lor, Domnul era pe punctul de a
Se despărți de acest popor neascultător.
Îndreptățirea de sine nu este o îndreptățire adevărată, iar cei care se bazează pe ea vor fi lăsați să
suporte consecințele susținerii unei amăgiri fatale. Mulți oameni din zilele noastre pretind că respectă
poruncile lui Dumnezeu, dar nu au în inima lor o iubire de Dumnezeu care să se reverse asupra altora.
Domnul Hristos îi cheamă să I se alăture în lucrarea Sa de mântuire a lumii, iar ei își cultivă
mulțumirea de sine, spunând: „Mă duc, doamne”, dar nu se duc. Ei nu cooperează cu aceia care fac
lucrarea lui Dumnezeu. Ei sunt leneși. Asemenea fiului necredincios, Îi fac lui Dumnezeu promisiuni
false. Prin asumarea legământului solemn al bisericii, ei s-au angajat să accepte și să respecte Cuvântul
lui Dumnezeu, să se dedice slujirii lui Dumnezeu, dar nu fac aceasta. În mărturisirea lor, ei pretind că
sunt fii ai lui Dumnezeu, dar în viața și caracterul lor neagă această relație. Ei nu se supun voinței lui
Dumnezeu și trăiesc în minciună.
 Atunci când nu implică nici un sacrificiu, asemenea credincioși par să respecte făgăduința de a
asculta, dar când li se cere renunțare și sacrificiu de sine, când văd crucea pe care trebuie să o ia asupra
lor, ei se dau înapoi. În felul acesta, conștiința datoriei dispare treptat și încălcările cunoscute ale
poruncilor lui Dumnezeu devin un obicei. Chiar dacă aud Cuvântul lui Dumnezeu, și-au pierdut
capacitatea de a înțelege lucrurile spirituale. Inima lor este împietrită și conștiința lor este insensibilă.
Să nu credem că dacă nu manifestăm o vrăjmășie hotărâtă [280] împotriva Domnului Hristos,
înseamnă că îndeplinim o lucrare pentru El. În felul acesta ne amăgim propriul suflet. Dacă reținem
darurile pe care Dumnezeu ni le-a dat pentru a le folosi în lucrarea Sa, indiferent dacă este vorba de
timp, de mijloace financiare sau de oricare alt dar pe care ni l-a încredințat, noi lucrăm împotriva Sa.
Satana se folosește de nepăsarea și de starea de adormire a așa-zișilor creștini pentru a-și întări
eforturile și pentru a câștiga suflete de partea lui. Mulți dintre cei care cred că, deși nu fac nici o
lucrare concretă pentru Domnul Hristos, totuși sunt de partea Sa, îl împuternicesc pe vrăjmaș să
ocupe teren și să câștige avantaje. Prin faptul că au dat greș în a fi niște lucrători sârguincioși pentru
Domnul, neîndeplinindu-și datoriile și nerostind soliile care trebuiau vestite, ei i-au permis lui Satana
să obțină stăpânirea asupra unor suflete care ar fi putut fi câștigate pentru Domnul Hristos.
Noi nu vom putea fi mântuiți niciodată într-o stare de indolență și inactivitate. Nu există nici o
persoană cu adevărat convertită, care să trăiască o viață nefolositoare și neputincioasă. Dacă nu
luptăm să intrăm în Împărăția lui Dumnezeu, dacă nu căutăm stăruitor să învățăm care sunt legile
acestei Împărății, nu suntem pregătiți să facem parte din ea. Aceia care refuză să coopereze cu
Dumnezeu pe pământ nu vor coopera cu El nici în ceruri. Primirea lor în ceruri ar constitui un
pericol.
Există mai multă speranță pentru vameși și pentru păcătoși, decât pentru aceia care cunosc
Cuvântul lui Dumnezeu, dar refuză să-l respecte. Cel care își vede starea păcătoasă și nu își acoperă
păcatul, cel care știe că, înaintea lui Dumnezeu, este un om decăzut din punct de vedere fizic, sufletesc
și spiritual se îngrijorează și devine alarmat, ca nu cumva să fie despărțit pentru totdeauna de
Împărăția cerurilor. El își înțelege starea de boală și caută vindecare la Marele Medic, care a spus: „Pe
cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară” (Ioan 6,37). Aceștia sunt oamenii pe care Domnul îi poate
folosi ca lucrători în via Sa.
Domnul Hristos nu l-a condamnat pe fiul care a refuzat să aducă la îndeplinire porunca tatălui său,
dar nici nu l-a lăudat. Cei care se comportă asemenea [281] primului fiu, refuzând să asculte, nu
merită să fie apreciați pentru susținerea acestei poziții. Franchețea lor nu trebuie considerată ca fiind o
virtute. Dacă este sfințită prin adevăr și neprihănire, această trăsătură îi poate face pe oameni să fie
niște martori curajoși ai Domnului Hristos, dar dacă este manifestată de cel păcătos, ea constituie o
insultă și o sfidare, care se apropie de păcatul blasfemiei. Faptul că un om nu este ipocrit nu îl face cu
nimic mai puțin păcătos. Când apelurile Duhului Sfânt ajung la inima noastră, singura posibilitate de
a fi în siguranță este să răspundem fără întârziere. Când ești chemat: „Du-te astăzi de lucrează în via
Mea”, nu refuza invitația. „Astăzi, dacă auziți glasul, nu vă împietriți inimile” (Evrei 4,7). Este
periculos să amâni ascultarea. Poate că nu vei mai auzi niciodată această invitație.
Nimeni să nu se flateze pe sine însuși cu gândul că păcatele cultivate o perioadă de timp pot fi
abandonate oricând cu ușurință. Nu este așa. Fiecare păcat cultivat slăbește caracterul și întărește
patima, iar rezultatul este decăderea fizică, mintală și morală. Poate că te vei pocăi de greșeala pe care
ai săvârșit-o și îți vei îndrepta pașii pe căi drepte, dar impresia lăsată asupra minții tale și familiarizarea
cu răul te vor face să-ți fie greu să deosebești binele de rău. O dată formate, obiceiurile rele vor fi
folosite de Satana pentru a te asalta din nou și din nou.
 Prin porunca: „Du-te de lucrează astăzi în via Mea”, fiecare suflet este suspus unui test al
sincerității. Vor fi faptele în conformitate cu declarațiile lui? Cel chemat să-și folosească toate
cunoștințele pe care le deține va lucra cu credincioșie și fără interese egoiste pentru Proprietarul viei?
Apostolul Petru ne învață cu privire la planul după care trebuie să lucrăm. „Harul și pacea să vă fie
înmulțite prin cunoașterea lui Dumnezeu și a Domnului nostru Isus Hristos! Dumnezeiasca Lui
putere ne-a dăruit tot ce privește viața și evlavia, prin cunoașterea Celui ce ne-a chemat prin slava și
puterea Lui, prin care El ne-a dat făgăduințele Lui nespus de mari [282] și scumpe, ca prin ele să vă
faceți părtași firii dumnezeiești, după ce ați fugit de stricăciunea, care este în lume prin pofte.
De aceea, dați-vă și voi toate silințele ca să uniți cu credința voastră fapta; cu fapta, cunoștința; cu
cunoștința, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de frați; cu
dragostea de frați, iubirea de oameni” (2 Petru 1,2-7).
Dacă îngrijiți cu credincioșie via sufletului vostru, Dumnezeu vă face împreună-lucrători cu El și
veți avea de îndeplinit o lucrare nu doar pentru voi înșivă, ci și pentru alții. Comparând biserica Sa cu
o vie, Domnul Hristos nu ne învață că trebuie să limităm aprecierea muncii și a simpatiei noastre doar
față de membrii bisericii. Via Domnului trebuie să fie lărgită. El dorește ca via Sa să fie extinsă în toate
părțile lumii. Pe măsură ce primim învățătură și har de la Dumnezeu, trebuie să-i învățăm și pe alții
cum să îngrijească plantele prețioase. Acesta este modul în care putem extinde via Domnului.
Dumnezeu urmărește să vadă dovezile credinței, ale iubirii și ale răbdării noastre. El așteaptă să vadă
dacă folosim toate avantajele spirituale de care beneficiem pentru a deveni lucrători pricepuți în via Sa
de pe pământ, ca să putem intra în Paradisul lui Dumnezeu, în acel cămin al Edenului, din care Adam
și Eva au fost îndepărtați datorită nelegiuirii.
Relația dintre Dumnezeu și poporul Său este aceea a unui părinte față de copiii Săi și, în calitate de
Tată, El are dreptul de a aștepta să-I slujim cu credincioșie. Să ne gândim la viața Domnului Hristos.
Stând în fruntea omenirii și slujindu-I Tatălui Său, El este un exemplu cu privire la ce anume ar trebui
și ar putea să fie fiecare fiu al Său. Domnul I-a slujit Tatălui Său cu dragoste, de bunăvoie și în deplină
libertate. „Îmi place să fac voia Ta, Dumnezeule”, declara El, „și Legea Ta este în fundul inimii Mele”
(Psalmii 40,8). Domnul Hristos nu a considerat nici un sacrificiu ca fiind prea mare și nici o muncă
prea grea pentru a aduce la îndeplinire lucrarea pe care venise să o facă. La vârsta de doisprezece ani,
El a spus: „Oare [283] nu știați că trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?” (Luca 2,49). El a auzit chemarea
și Și-a asumat lucrarea. „Mâncarea Mea”, spunea El, „este să fac voia Celui ce M-a trimis și să
împlinesc lucrarea Sa” (Ioan 4,34).
Acesta este modul în care trebuie să-I slujim lui Dumnezeu. Numai acela care lucrează în
conformitate cu standardele cele mai înalte ale ascultării Îi slujește lui Dumnezeu. Toți cei care doresc
să fie fii și fiice ale lui Dumnezeu trebuie să se dovedească a fi niște conlucrători cu Dumnezeu, cu
Domnul Hristos și cu îngerii cerului. Acesta este testul de verificare al fiecărui suflet. Despre cei care Îi
slujesc cu credincioșie, Domnul spune: „Ei vor fi ai mei… îmi vor fi o comoară deosebită în ziua pe
care o pregătesc Eu. Voi avea grijă de ei, cum are milă un om de fiul său, care-i slujește (Maleahi 3,17).
Scopul principal al lucrărilor providenței lui Dumnezeu este acela de a-i încerca pe oameni, de a le
da ocazia să-și dezvolte caracterul. În felul acesta, El îi verifică pentru a vedea dacă sunt sau nu
ascultători față de poruncile Sale. Faptele bune nu cumpără iubirea lui Dumnezeu, dar arată că avem
această iubire. Dacă ne supunem față de voința lui Dumnezeu, nu vom lucra pentru a câștiga iubirea
lui Dumnezeu. Iubirea Sa este un dar care va fi primit în suflet și, dacă vom fi motivați de iubirea față
de El, vom simți plăcere să ascultăm de poruncile Sale.
În lumea din zilele noastre, există doar două clase de oameni, și numai două vor fi recunoscute la
judecată: cei care încalcă Legea lui Dumnezeu și cei care o respectă. Domnul Hristos ne supune unei
încercări prin care se va dovedi fie loialitatea, fie necredincioșia noastră. „Dacă Mă iubiți”, spune El,
„veți păzi poruncile Mele. … Cine are poruncile Mele și le păzește, acela Mă iubește și cine Mă iubește
va fi iubit de Tatăl Meu, Eu îl voi iubi și Mă voi arăta lui. … Cine nu Mă iubește nu păzește Cuvintele
Mele. Și Cuvântul pe care îl auziți nu este al Meu, ci al Tatălui, care M-a trimis”. „Dacă păziți
poruncile Mele, veți rămâne în dragostea Mea, după cum și Eu am păzit poruncile Tatălui Meu și
rămân în dragostea Lui” (Ioan 14,15-24; 15,10).
 VIA DOMNULUI* *

Poporul iudeu
Parabola celor doi fii a fost urmată de parabola viei. În prima parabolă, Domnul Hristos le-a
prezentat învățătorilor iudei importanța ascultării. În cea de a doua, le-a îndreptat atenția spre
binecuvântările bogate, care au fost revărsate asupra poporului Israel și în acest context le-a arătat
cerința lui Dumnezeu ca ei să asculte. Domnul le-a înfățișat slava scopului urmărit de Dumnezeu, pe
care ei l-ar fi putut aduce la îndeplinire prin ascultare. Dând la o parte cortina viitorului, El le-a arătat
felul în care întreaga națiune a pierdut binecuvântarea lui Dumnezeu și a adus asupra ei ruina, pentru
că a dat greș în împlinirea scopului Său.
„Era un om”, a spus Domnul Hristos, „care a sădit o vie. A împrejmuit-o cu un gard, a săpat un
teasc în ea și a zidit un turn. Apoi a dat-o unor vieri și a plecat în altă țară” (Matei 21,33).
Profetul Isaia descria via aceasta, astfel: „Voi cânta Preaiubitului meu, cântarea Preaiubitului meu
despre via Lui. Preaiubitul meu avea [285] o vie, pe o câmpie foarte mănoasă. I-a săpat pământul, l-a
curățit de pietre și a sădit în el vițele cele mai alese. A zidit un turn în mijlocul ei și a săpat și un teasc,
apoi trăgea nădejde că are să-I facă struguri buni, dar a făcut struguri sălbatici”(Isaia 5,1.2).
Gospodarul a ales într-o zonă pustie, un teren necultivat de pământ, pe care l-a îngrădit, l-a
curățat, l-a săpat și a plantat pe el cel mai bun soi de viță de vie, așteptându-se la o recoltă bogată. El s-
a așteptat ca această parcelă, fiind superioară față de pustia necultivată, să-i facă cinste, arătând
rezultatele grijii sale și ale muncii depuse în cultivarea ei. Tot astfel, Dumnezeu a ales în lume un
popor care urma să fie educat și instruit de Domnul Hristos. Profetul spune: „Via Domnului oștirilor
este casa lui Israel, și bărbații lui Iuda sunt vița pe care o iubea. El se aștepta la judecată, și când colo,
iată sânge vărsat! Se aștepta la dreptate, și când colo, iată strigăte de apăsare!” (Isaia 5,7). Dumnezeu i-
a dăruit acestui popor mari privilegii, l-a binecuvântat cu îmbelșugare din abundența bunătății Sale. El
a așteptat ca poporul să-L onoreze, aducând roade. Iudeii trebuiau să dezvăluie principiile Împărăției
Sale. Ei trebuiau să reprezinte caracterul lui Dumnezeu în mijlocul unei lumi căzute și nelegiuite.
Ca vie a Domnului, ei trebuiau să aducă niște roade cu totul diferite de roadele națiunilor păgâne.
Acele popoare se dedicaseră lucrării nelegiuirii. Violența și crima, lăcomia, opresiunea și practicile cele
mai imorale erau îngăduite fără nici o reținere. Roadele acestui pom decăzut erau nedreptatea,
degradarea și nenorocirea. Dar roadele aduse de via plantată de Dumnezeu trebuiau să fie într-un
contrast distinct.
Națiunea iudaică avea privilegiul de a reprezenta caracterul lui Dumnezeu, așa cum îi fusese
descoperit lui Moise. Ca răspuns la rugăciunea lui Moise, „Arată-mi slava Ta”, Domnul i-a făgăduit:
„Voi face să treacă pe dinaintea ta toată frumusețea Mea” (Exod 33,18.19). „Și Domnul a trecut pe
dinaintea lui și a strigat: ’Domnul Dumnezeu [286] este un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv,
încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie, care Își ține dragostea până la mii de neamuri de
oameni, iartă fărădelegile, răzvrătirea și păcatul” (Exod 34,6.7). Acestea erau roadele pe care le dorea
Dumnezeu de la poporul Său. Prin curăția caracterului lor, prin sfințenia vieții lor și prin mila,
bunătatea și îndurarea lor, ei trebuiau să dovedească faptul că „Legea lui Dumnezeu este desăvârșită și
înviorează sufletul” (Psalmii 19,7).
Scopul lui Dumnezeu era ca prin poporul iudeu să împartă binecuvântări bogate tuturor
popoarelor. Prin Israel trebuia să fie pregătită calea pentru răspândirea luminii Sale în întreaga lume.

*
Capitol bazat pe textele din Matei 21,33-44.
Deoarece se dedicaseră practicilor imorale, națiunile pământului au pierdut cunoașterea lui
Dumnezeu. Cu toate acestea, în mila Sa, Dumnezeu nu le-a nimicit cu desăvârșire. El Și-a propus să le
ofere ocazia de a-L cunoaște îndeaproape prin intermediul bisericii Sale. Dumnezeu a prevăzut ca
principiile dezvăluite prin poporul Său să fie mijloacele de refacere a chipului Său moral în om.
Tocmai pentru îndeplinirea acestui scop, Dumnezeu l-a chemat pe Avraam să plece din mijlocul
rudelor lui idolatre și i-a poruncit să locuiască în țara Canaanului. „Voi face din tine un neam mare”, a
spus El, „și te voi binecuvânta, îți voi face un nume mare, și vei fi o binecuvântare” (Geneza 12,2).
Urmașii lui Avraam, Iacov și descendenții lui, au fost duși în Egipt, ca să poată dezvălui principiile
Împărăției lui Dumnezeu în mijlocul unei națiuni mari și nelegiuite. Integritatea lui Iosif și lucrarea lui
minunată, prin care a fost salvată viața întregului popor egiptean, au constituit o reprezentare a vieții
Domnului Hristos. Moise și mulți alții au fost niște martori ai lui Dumnezeu.
Domnul Și-a manifestat din nou puterea și mila Sa, prin eliberarea poporului Israel din Egipt.
Minunile făcute pentru salvarea evreilor din robie și modul în care S-a purtat cu ei în călătoria prin
pustie [287] nu au fost doar pentru binele lor. Toate acestea trebuiau să fie o pildă pentru națiunile din
jurul lor. Domnul S-a descoperit ca un Dumnezeu care este mai presus de orice autoritate și măreție
omenească. Semnele și minunile pe care le-a făcut pentru poporul Său au demonstrat puterea Lui
asupra naturii și asupra celor mai mari conducători ai acelora care se închinau în fața naturii.
Dumnezeu a lovit țara mândră a Egiptului, așa cum va lovi acest pământ în zilele din urmă. Marele EU
SUNT Și-a răscumpărat poporul, cu foc și furtună, cutremur și moarte. El i-a scos din țara robiei. I-a
condus prin „acea pustie mare și grozavă, unde erau șerpi înfocați și scorpioni” (Deuteronomul 8,15).
„Căci”, spunea Moise, „partea Domnului este poporul lui. Iacov este partea Lui de moștenire. El a găsit
poporul într-un ținut pustiu, într-o singurătate plină de urlete înfricoșătoare, l-a înconjurat, l-a îngrijit
și l-a păzit ca lumina ochiului Lui. Ca vulturul care își scutură cuibul, zboară deasupra puilor, își
întinde aripile, îi ia și-i poartă pe penele lui. Așa a călăuzit Domnul singur pe poporul Său, și nu era
nici un dumnezeu străin cu El” (Deuteronomul 32,9-12). În acest fel, Dumnezeu i-a adus la Sine, ca să
poată locui la umbra Celui Atotputernic.
Domnul Hristos a fost Conducătorul copiilor lui Israel în timpul călătoriei lor prin pustie. Ziua, i-a
călăuzit învăluit într-un stâlp de nor, iar noaptea, într-un stâlp de foc. Domnul i-a păzit de primejdiile
pustiei, i-a adus în țara făgăduinței și i-a așezat acolo, ca popor ales al Său, via Domnului, sub privirile
tuturor națiunilor care nu Îl recunoșteau pe Dumnezeu.
Acestui popor i-au fost încredințate scrierile sfinte ale lui Dumnezeu. Iudeii au fost „îngrădiți” prin
intermediul perceptelor Legii Sale, al principiilor veșnice ale adevărului, dreptății și curăției.
Supunerea față de aceste principii trebuia să constituie protecția lor, deoarece [288] ele erau menite
să-i ferească de la autodistrugerea provocată prin practicile păcătoase. Iar ca turn al viei, Dumnezeu a
așezat templul Său sfânt, chiar în centrul țării.
Domnul Hristos a fost Învățătorul lor. El i-a însoțit în pustie și a continuat să fie Învățătorul și
Călăuzitorul lor. În sanctuar și în templu, slava Sa era prezentă prin Șechina sfântă care se afla
deasupra tronului harului. Domnul Și-a manifestat fără încetare față de ei bogățiile dragostei și ale
răbdării Sale.
Dumnezeu a dorit să facă din poporul Israel un motiv de laudă și de slavă. Iudeilor li s-au acordat
toate avantajele spirituale. Dumnezeu nu i-a privat de nici o favoare în vederea formării unui caracter
care i-ar fi putut face reprezentații Săi.
Ascultarea de Legea lui Dumnezeu le-ar fi adus o prosperitate uimitoare în comparație cu națiunile
lumii. Dumnezeu le-ar fi putut da înțelepciune și talente în toate domeniile, ar fi continuat să fie
Învățătorul lor și i-ar fi înnobilat și înălțat prin supunerea față de legile Sale. Dacă ar fi fost ascultători,
ei ar fi fost feriți de bolile de care sufereau celelalte popoare și ar fi fost binecuvântați cu putere
intelectuală. Slava lui Dumnezeu, maiestatea și puterea Sa trebuiau să se descopere în toate dovezile
prosperității lor. Ei trebuiau să fie o împărăție de preoți și de conducători. Dumnezeu le-a asigurat
toate condițiile favorabile pentru a deveni cea mai mare națiune de pe pământ.
Prin Moise, Domnul Hristos le-a prezentat scopul lui Dumnezeu în maniera cea mai precisă și le-a
explicat condițiile prosperității lor. „Căci tu ești un popor sfânt pentru Domnul, Dumnezeul tău”, le-a
spus El, „Domnul Dumnezeul tău te-a ales, ca să fii un popor al Lui dintre toate popoarele de pe fața
pământului. … Să știi dar că Domnul, Dumnezeul tău, este singurul Dumnezeu. El este un Dumnezeu
credincios și Își ține legământul până la al miilea neam de oameni față de cei ce-L iubesc și păzesc
poruncile Lui. … De aceea păzește poruncile, [289] legile și rânduielile pe care ți le dau azi și
împlinește-le. Dacă veți asculta aceste porunci, dacă le veți păzi și împlini, Domnul, Dumnezeul tău,
va ține față de tine jurământul și îndurarea cu care S-a jurat părinților tăi. El te va iubi, te va
binecuvânta și te va înmulți; va binecuvânta rodul tău și rodul pământului tău, grâul tău, mustul și
untdelemnul tău, rodul cirezilor tale de vite și rodul turmelor tale de oi, în țara pe care a jurat
părinților tăi că ți-o va da. Vei fi binecuvântat mai mult decât toate popoarele. … Domnul va
îndepărta de tine orice boală, nu-ți va trimite nici una din acele molime rele din Egipt pe care le
cunoști” (Deuteronomul 7,6.9.11-15).
Dumnezeu le-a făgăduit că, dacă vor păzi poruncile Sale, le va da grâul cel mai bun și le va scoate
miere din stâncă. El le-ar fi dat o viață lungă și le-ar fi descoperit mântuirea Sa.
Adam și Eva pierduseră Edenul prin neascultare și, din cauza păcatului, întregul pământ a fost
blestemat. Dar, dacă poporul lui Dumnezeu ar fi urmat învățătura Sa, pământului lor i-ar fi fost redată
fertilitatea și frumusețea. Dumnezeu Însuși le-a dat evreilor îndrumări cu privire la cultivarea
pământului, iar ei trebuiau să coopereze cu El pentru refacerea solului. În felul acesta, întreaga țară,
aflată sub conducerea lui Dumnezeu, ar fi devenit o pildă a adevărului spiritual. După cum pământul
avea să producă recolte bogate prin respectarea legilor naturii date de Dumnezeu, tot astfel inima
oamenilor urma să reflecte atributele caracterului lui Dumnezeu prin ascultarea de Legea Sa morală.
Chiar și păgânii ar fi recunoscut superioritatea acelora care Îi slujeau și I se închinau Dumnezeului cel
Viu.
„Iată”, zicea Moise, „v-am învățat legi și porunci, cum mi-a poruncit Domnul, Dumnezeul meu, ca
să le împliniți în țara pe care o veți lua în stăpânire. Să le păziți și să le împliniți, căci aceasta va fi
înțelepciunea [290] și priceperea voastră înaintea popoarelor care vor auzi vorbindu-se despre toate
aceste legi și vor zice: ’Acest neam mare este un popor cu totul înțelept și priceput!’ Care este, în
adevăr, neamul acela așa de mare, încât să fi avut pe dumnezeii lui așa de aproape cum aveam noi pe
Domnul, Dumnezeul nostru, ori de câte ori Îl chemăm? Și care este neamul acela așa de mare, încât să
aibă legi și porunci așa de drepte, cum este toată legea aceasta, pe care v-o pun astăzi înainte?”
(Deuteronomul 4,5-8)
Copiii lui Israel trebuiau să ocupe întregul teritoriu pe care îl stabilise Dumnezeu pentru ei.
Popoarele care au respins închina-rea și slujirea față de adevăratul Dumnezeu urmau să fie deposedate
de teritoriile lor. Dar scopul lui Dumnezeu era ca, prin descoperirea caracterului Său prin intermediul
poporului Israel, oamenii să fie atrași la Sine. Invitația Evangheliei urma să fie vestită în lumea
întreagă. Prin învățătura serviciului religios al jertfelor, Domnul Hristos trebuia să fie înălțat înaintea
tuturor națiunilor, și cei care urmau să creadă în El trebuiau să trăiască. Asemenea lui Rahav,
canaanita, și a lui Rut, moabita, toți cei care s-au întors de la idolatrie la închinarea față de adevăratul
Dumnezeu, trebuiau să se alăture poporului Său ales. Pe măsură ce poporul Israel urma să crească,
teritoriile lor aveau să se extindă, până când împărăția lor ar fi cuprins lumea întreagă.
Dumnezeu a dorit să aducă toate popoarele sub conducerea Sa plină de milă. El a dorit ca pământul
să fie umplut de bucurie și pace. Dumnezeu l-a creat pe om pentru a fi fericit și dorește nespus de mult
să umple inima oamenilor cu pacea cerului. El vrea ca familiile de pe pământ să fie un simbol al marii
familii cerești.
Dar poporul Israel nu a adus la îndeplinire planul lui Dumnezeu. Domnul a declarat: „Te sădisem
ca o vie minunată și de cel mai bun soi: cum te-ai schimbat și te-ai prefăcut într-o coardă de viță
sălbatică?” (Ieremia 2,21). „Israel era o vie mănoasă, care făcea multe roade” (Osea 10,1). „’Acum dar’,
zice Domnul, ’locuitori ai Ierusalimului și bărbați ai lui Iuda, judecați voi între Mine și via Mea! Ce aș
mai fi putut face viei Mele, [291] și nu i-am făcut? Pentru ce a făcut ea struguri sălbatici, când Eu mă
așteptam să facă struguri buni? Vă voi spune însă acum, ce voi face viei Mele: îi voi smulge gardul, ca
să fie păscută de vite; îi voi surpa zidul, ca să fie călcată în picioare; o voi pustii; nu va mai fi curățită,
nici săpată, spini și mărăcini vor crește în ea! Voi porunci și norilor, să nu mai plouă peste ea’. … Se
aștepta la dreptate, și când colo, iată strigăte de apăsare!” (Isaia 5,3-7)
Prin Moise, Domnul îi arătase poporului Său rezultatele necredincioșiei. Dacă refuzau să păzească
legământul Său, ei înșiși aveau să se despartă de viața lui Dumnezeu, iar binecuvântarea Sa nu mai
putea veni asupra lor. Moise a zis: „Vezi să nu uiți pe Domnul, Dumnezeul tău, până acolo încât să nu
păzești poruncile, rânduielile și legile Lui, pe care ți le dau azi. Când vei mânca și te vei sătura, când vei
zidi și vei locui în case frumoase, când vei vedea înmulțindu-ți-se cirezile de boi și turmele de oi,
mărindu-ți-se argintul și aurul, și crescându-ți tot ce ai, ia seama să nu ți se umfle inima de mândrie și
să nu uiți pe Domnul, Dumnezeul tău. … Vezi să nu zici în inima ta: ’Tăria mea și puterea mâinii mele
mi-au câștigat aceste bogății’. … Dacă vei uita pe Domnul, Dumnezeul tău, și vei merge după alți
dumnezei, dacă le vei sluji și te vei închina înaintea lor, vă spun hotărât azi că veți peri. Veți peri ca și
neamurile pe care le-a pierdut Domnul dinaintea voastră, pentru că nu veți asculta glasul Domnului,
Dumnezeului vostru” (Deuteronomul 8,11-14.17.19.20).
Poporul iudeu nu a luat în considerare avertizarea. Iudeii L-au uitat pe Dumnezeu și au pierdut din
vedere înaltul privilegiu pe care îl aveau în calitate de reprezentanți ai Săi. Binecuvântările pe care le
primiseră nu au fost răspândite în lume. Ei și-au însușit toate avantajele pentru propria glorificare. Ei
L-au jefuit [292] pe Dumnezeu de slujirea pe care o ceruse din partea lor și i-au jefuit pe semenii lor de
călăuzirea religioasă și de un exemplu sfânt. Asemenea locuitorilor lumii antediluviene, ei au dat curs
tuturor închipuirilor inimii lor rele. În felul acesta, iudeii au făcut ca lucrurile sfinte să pară o farsă,
spunând: „Templul Domnului, templul Domnului” (Ieremia 7,4), dar în același timp reprezentau
greșit caracterul lui Dumnezeu, dezonorând Numele Său și întinând sanctuarul Său.
Gospodarii cărora le fusese dată răspunderea de a îngriji via Domnului au fost necredincioși față de
lucrarea încredințată. Preoții și învățătorii nu au fost niște educatori credincioși ai poporului. Ei nu le-
au prezentat oamenilor bunătatea și mila lui Dumnezeu și cerința Sa cu privire la dragostea și slujirea
pe care le pretindeau din partea lor. Acești gospodari au căutat propria slavă. Ei au dorit să-și
însușească roadele viei. Planul lor a fost acela de a atrage atenția și respectul asupra lor înșiși.
Vinovăția acestor conducători ai lui Israel nu era asemenea vinovăției unui păcătos obișnuit. Acești
oameni aveau obligația cea mai solemnă față de Dumnezeu. Ei se angajaseră să-i învețe pe oameni un
„așa zice Domnul” și să manifeste o ascultare strictă în viața de zi cu zi. În loc de a proceda astfel, ei au
pervertit Sfintele Scripturi. Ei puneau poveri grele asupra oamenilor, obligându-i să îndeplinească
ceremonii la fiecare pas în viață. Oamenii trăiau într-o stare de neliniște continuă, deoarece nu puteau
împlini cerințele impuse de rabini. Când au văzut că le este imposibil să respecte niște porunci
omenești, ei au devenit neglijenți și față de poruncile lui Dumnezeu.
Domnul îi învățase pe cei din poporul Său, că El era proprie-tarul viei și că toate posesiunile lor le
fuseseră încredințate spre administrare, ca să fie folosite pentru El. Dar preoții și învățătorii nu au
îndeplinit lucrarea slujbei lor sfinte, ca și când s-ar fi ocupat de proprietatea lui Dumnezeu. Ei L-au
jefuit în mod sistematic pe Dumnezeu de mijloacele și privilegiile [293] care le fuseseră încredințate în
scopul înaintării lucrării Sale. Lăcomia și setea lor de câștig i-au făcut să fie disprețuiți până și de
păgâni. În felul acesta, lumii păgâne i s-a dat ocazia de a interpreta greșit caracterul lui Dumnezeu și
legile Împărăției Sale.
Dumnezeu S-a purtat cu poporul Său cu o inimă de tată. El a apelat la iudei, acordându-le mila Sa,
ori retrăgând-o de la ei. Cu răbdare, Dumnezeu le-a arătat păcatele, iar în îndelunga Sa răbdare a
așteptat ca ei să le recunoască. El le-a trimis gospodarilor soli și profeți pentru a le solicita să respecte
cerința Sa, dar, în loc să fie primiți bine, aceștia au fost tratați ca niște vrăjmași. Gospodarii i-au
persecutat și i-au ucis. Dumnezeu a continuat să le trimită alți soli, dar aceștia a fost tratați ca și primii,
doar că gospodarii au manifestat o ură și mai înverșunată.
Ca o ultimă încercare, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său, spunând: „… Vor primi cu cinste pe Fiul
Meu!” (Matei 21,37). Dar împotrivirea lor îi făcuse să fie răzbunători și ei și-au zis unii altora: „… Iată
moștenitorul; veniți să-l omorâm și să punem stăpânire pe moșia lui” (Matei 21,38). Astfel, vom fi
lăsați să ne bucurăm de vie și să facem ce ne place cu roadele.
Conducătorii iudei nu L-au iubit pe Dumnezeu, de aceea, s-au despărțit de El și au respins toate
propunerile Sale pentru o soluționare corectă. Domnul Hristos, Fiul iubit al lui Dumnezeu, a venit să
susțină pretențiile Proprietarului viei, dar gospodarii L-au tratat cu un dispreț evident, spunând: „Nu
vrem ca acest om să domnească peste noi”. Ei au invidiat frumusețea de caracter a Domnului Hristos.
Modul Său de a-i învăța pe oameni era cu mult superior metodelor lor, iar ei se temeau de succesul
Său. El li s-a opus, le-a demascat ipocrizia și le-a arătat care sunt rezultatele sigure ale căii lor. Acest
fapt i-a înfuriat până la pierderea rațiunii. Conducătorii iudei răbdau plini de resentimente mustrările
pe care nu le puteau aduce la tăcere. Ei urau standardul înalt [294], de neprihănire, pe care Domnul
Hristos îl prezenta continuu. Ei vedeau că învățătura Lui îi așeza într-o situație în care egoismul lor
putea fi demascat și prin urmare s-au hotărât să-L ucidă. Acești conducători au urât exemplul Său de
evlavie și credincioșie și spiritualitatea înaltă pe care o evidenția în tot ce făcea. Întreaga Sa viață era o
mustrare la adresa egoismului lor, iar când au fost supuși unei ultime încercări, o încercare ce însemna
fie ascultarea, care duce la viață veșnică, fie neascultarea, care duce la moarte veșnică, ei L-au respins
pe Sfântul lui Israel. Când li s-a cerut să aleagă între Domnul Hristos și Baraba, ei au strigat:
„Slobozește-ne pe Baraba” (Luca 23,18). Iar când Pilat a întrebat: „Dar cu Isus ce să fac?”, ei au strigat
cu furie: „Să fie răstignit” (Matei 27,22). „Să răstignesc pe Împăratul vostru?” a întrebat Pilat, și preoții
și conducătorii au răspuns: „Noi n-avem alt împărat decât pe Cezarul” (Ioan 19,15). Când Pilat și-a
spălat mâinile, zicând: „Eu sunt nevinovat de sângele neprihănitului acestuia”, preoții s-au alăturat
mulțimii neștiutoare, declarând cu patimă: „Sângele Lui să fie asupra noastră și asupra copiilor noștri”
(Matei 27,24.25).
Aceasta a fost alegerea conducătorilor iudei. Hotărârea lor a fost înscrisă în cartea pe care Ioan a
văzut-o în mâinile Celui ce ședea pe tron, și pe care nici un om nu putea să o deschidă. Această
hotărâre plină de răzbunare va apărea înaintea lor, în ziua când cartea va fi desigilată de Leul din
seminția lui Iuda.
Poporul iudeu cultiva ideea că era preferatul Cerului și că va fi înălțat întotdeauna ca biserică a lui
Dumnezeu. Iudeii declarau că sunt copiii lui Avraam și temelia prosperității lor li se părea atât de
neclintită, încât provocau pământul și cerul să-i deposedeze de drepturile lor. Dar, prin viața lor lipsită
de credincioșie, ei se pregăteau pentru condamnarea Cerului și pentru despărțirea de Dumnezeu.
În parabola viei, după ce le prezentase [295] preoților actul culminant al nelegiuirii lor, Domnul
Hristos le-a pus întrebarea: „Acum, când va veni stăpânul viei, ce va face el vierilor acelora?” Preoții
urmăriseră povestirea cu un interes profund, fără să se gândească că subiectul ar avea vreo legătură cu
ei, și li s-au alăturat oamenilor, spunând: „Pe ticăloșii aceia îi va pierde și via o va da altor vieri care-i
vor da roadele la vremea lor” (Matei 21,41).
 Fără să-și dea seama, ei și-au pronunțat propria condamnare. Domnul Isus S-a uitat la ei și, sub
privirea Sa cercetătoare, preoții au știut că El citește tainele inimii lor. Divinitatea Sa i-a străfulgerat cu
o putere inconfundabilă. Ei s-au văzut descriși în imaginea vierilor din parabolă și au exclamat
involuntar: „Doamne ferește!”
Cu regret și cu solemnitate, Domnul Hristos i-a întrebat: „… N-ați citit niciodată în Scripturi că:
’Piatra, pe care au lepădat-o zidarii, a ajuns să fie pusă în capul unghiului; Domnul a făcut acest lucru,
și este minunat în ochii noștri?’ De aceea, vă spun că Împărăția lui Dumnezeu va fi luată de la voi și va
fi dată unui neam, care va aduce roadele cuvenite. Cine va cădea peste piatra aceasta, va fi zdrobit de
ea; iar pe acela peste care va cădea ea, îl va spulbera” (Matei 21,42-44).
Dacă oamenii L-ar fi acceptat, Domnul Hristos ar fi îndepărtat nenorocirea care urma să vină peste
națiunea iudaică. Dar invidia și gelozia lor au făcut ca aceasta să fie inevitabilă. Ei s-au hotărât să nu-L
accepte pe Isus din Nazaret ca Mesia. Ei L-au respins pe Acela care era Lumina lumii, și, ca urmare,
viața lor a fost învăluită de un întuneric asemenea întunericului de la miezul nopții. Blestemul prezis a
venit asupra națiunii iudaice. Patimile lor aprinse și necontrolate le-au provocat ruina. În furia lor
oarbă, ei s-au nimicit unii pe alții. Mândria lor [296] răzvrătită și încăpățânată a adus asupra lor mânia
cuceritorilor romani. Ierusalimul a fost nimicit, templul a fost dărâmat și locul pe care s-a aflat a fost
arat ca un ogor. Copiii lui Iuda au pierit prin cele mai teribile forme de tortură. Milioane de iudei au
fost vânduți pentru a sluji ca robi în țări străine.
Ca popor, iudei au dat greș în ce privește împlinirea scopului lui Dumnezeu, iar via le-a fost luată.
Privilegiile pe care le-au folosit în mod abuziv și lucrarea pe care au privit-o cu ușurătate le-au fost
încredințate altora.

Biserica din zilele noastre

Parabola viei nu se aplică doar poporului iudeu. Ea conține o învățătură și pentru noi. Biserica din
această generație a fost înzestrată de Dumnezeu cu privilegii și binecuvântări mari, iar El așteaptă
roade corespunzătoare.
Noi am fost răscumpărați cu un preț scump. Numai când înțelegem măreția acestei răscumpărări,
putem să ne dăm seama de rezultatele ei. Pe pământul acesta, un pământ care a fost udat cu lacrimile
și sângele Fiului lui Dumnezeu, trebuie să fie aduse roadele prețioase ale Paradisului. Adevărurile
Cuvântului Său trebuie să-și dezvăluie slava și frumusețea în viața poporului lui Dumnezeu. Prin
poporul Său, Domnul Hristos urmează să Își descopere caracterul și principiile Împărăției Sale.
Satana caută să combată lucrarea lui Dumnezeu și îi îndeamnă fără încetare pe oameni să accepte
principiile lui. El reprezintă poporul ales al lui Dumnezeu ca fiind un popor amăgit. Satana este
„pârâșul fraților” și își folosește puterea de a acuza împotriva tuturor celor neprihăniți. Domnul
dorește să răspundă acuzațiilor lui Satana prin poporul Său, arătând rezultatele ascultării de principiile
drepte.
Aceste principii trebuie să se manifeste în viața creștinului, în familie, în biserică și în toate
instituțiile înființate pentru a-I sluji lui Dumnezeu. Toate acestea trebuie să fie niște exemple care
arată [297] ce anume poate fi făcut pentru lume. Ele sunt reprezentări ale puterii salvatoare a
adevărurilor Evangheliei. Aceste instituții sunt mijloacele folosite de Dumnezeu în vederea împlinirii
marelui Său scop pentru neamul omenesc.
Conducătorii iudei priveau cu mândrie la templul lor măreț și la ritualurile impunătoare ale
serviciilor lor religioase, dar dreptatea, mila și dragostea lui Dumnezeu lipseau. Slava templului și
splendoarea serviciilor lor religioase nu puteau să-i recomande înaintea lui Dumnezeu, pentru că ei nu
Îi aduceau acele jertfe care aveau cu adevărat valoare în ochii Săi. Ei nu-I aduceau jertfa unui spirit
umil și pocăit. Când principiile vitale ale Împărăției lui Dumnezeu sunt pierdute, ceremoniile devin
numeroase și extravagante. [298] Când formarea caracterului este neglijată, când lipsește frumusețea
sufletului și simplitatea evlaviei este pierdută din vedere, mândria și plăcerea de a face paradă au
nevoie de edificii bisericești magnifice, podoabe strălucitoare și ceremonii impunătoare. Nimic din
toate acestea nu-I aduce onoare lui Dumnezeu. O religie modernă, care constă în ceremonii, pretenții
și manifestări exterioare impresionante, nu-I este plăcută lui Dumnezeu. Serviciile ei nu primesc nici
un răspuns din partea solilor cerești.
Biserica este foarte valoroasă în ochii lui Dumnezeu. El o prețuiește nu datorită avantajelor ei
exterioare, ci datorită evlaviei sincere care o deosebește de lume. Dumnezeu o evaluează după măsura
în care membrii ei cresc în privința cunoașterii lui Hristos și după progresul lor în experiența
spirituală.
Domnul Hristos este nerăbdător să primească din via Sa roadele sfințeniei și ale altruismului. El
caută principiile iubirii și ale bunătății. Nici toată frumusețea artei la un loc nu se poate compara cu
frumusețea temperamentului și a caracterului, care trebuie să se manifeste în comportamentul celor ce
sunt reprezentanții lui Hristos. Ceea ce îl face pe credincios să fie o mireasmă de viață spre viață și Îi
dă lui Dumnezeu posibilitatea de a binecuvânta lucrarea lui este atmosfera de har care îi învăluie
sufletul și Duhul Sfânt care lucrează asupra minții și inimii lui.
O comunitate poate să fie cea mai săracă din țară. Ea poate fi lipsită de atracție în privința oricărui
aspect exterior, dar, dacă membrii ei și-au însușit principiile caracterului lui Hristos, vor avea în suflet
bucuria Sa. Îngerii li se vor alătura în serviciul lor de închinare. Lauda și mulțumirea izvorâte din
inimi recunoscătoare se vor înălța spre Dumnezeu ca o jertfă plăcută.
Domnul dorește ca noi să vorbim despre bunătatea Sa și să mărturisim despre puterea Sa. El este
onorat prin exprimarea laudei și a mulțumirii noastre. Dumnezeu spune: „Cine aduce mulțumiri ca
jertfă acela Mă proslăvește” (Psalmii 50,23). În timpul călătoriei lor prin pustie, [299] poporul Israel Îl
lăuda pe Dumnezeu prin cântări sfinte. Călătorii peregrini au transpus în cântece poruncile și
făgăduințele Domnului și le-au cântat pe întregul parcurs al călătoriei lor. Iar în Canaan, când se
adunau cu ocazia sărbătorilor sfinte, comemorau lucrările minunate ale lui Dumnezeu și înălțau
imnuri mărețe de recunoștință la adresa Numelui Său. În felul acesta, calea Domnului avea să fie
cunoscută pe întregul pământ și mântuirea Sa printre toate popoarele (Psalmii 67,2).
Tot așa trebuie să se întâmple și în zilele noastre. Popoarele lumii se închină unor dumnezei falși.
Ele trebuie întoarse de la închinarea lor falsă, nu prin condamnarea idolatriei lor, ci prin prezentarea
unei închinări mai bune. Ele trebuie ajutate să cunoască bunătatea lui Dumnezeu. „… Voi Îmi sunteți
martori, zice Domnul, că Eu sunt Dumnezeu” (Isaia 43,12).
Dumnezeu dorește ca noi să prețuim marele plan de răscumpărare, să ne dăm seama de înaltul
privilegiu pe care îl avem în calitate de copii ai Săi și să trăim în ascultare de El, aducându-I
mulțumirile noastre. El dorește ca noi să-I slujim cu bucurie în fiecare zi, trăind o viață nouă. El
așteaptă cu nerăbdare să vadă că inima ni se umple de recunoștință pentru că numele noastre sunt
scrise în Cartea vieții Mielului și pentru că putem așeza toate necazurile noastre asupra Aceluia care ne
poartă de grijă. Dumnezeu ne îndeamnă să ne bucurăm de faptul că suntem moștenirea Domnului, că
neprihănirea lui Hristos este haina albă a sfinților Săi și avem speranța binecuvântată a apropiatei
veniri a Mântuitorului nostru.
A-L lăuda pe Dumnezeu cu sinceritate și din toată inima este o datorie la fel de importantă ca și
rugăciunea. Noi trebuie să arătăm lumii și tuturor ființelor cerești că prețuim iubirea minunată a lui
Dumnezeu față de omenirea căzută și că ne așteptăm să primim binecuvântări din ce în ce mai mari
din bogăția Sa infinită. Trebuie să vorbim despre capitolele valoroase ale experienței noastre cu mult
mai mult decât o facem în prezent. După ce am beneficiat de o revărsare deosebită a Duhului Sfânt,
dacă vom comemora bunătatea și lucrările Sale minunate pentru copiii Săi, bucuria noastră în
Domnul, și [300] eficiența noastră în slujire vor fi mult sporite.
Aceste practici spirituale alungă puterea lui Satana. Ele înlătură spiritul de murmurare și
lamentare, iar ispititorul pierde teren. Ele dezvoltă acele trăsături de caracter care îi pregătesc pe
locuitorii pământului pentru locașurile cerești.
O asemenea mărturie va avea o influență puternică asupra altora. Nu există nici un alt mijloc mai
eficient, care să poată fi folosit în câștigarea de suflete pentru Domnul Hristos.
Noi trebuie să-L lăudăm pe Dumnezeu printr-o slujire care să poată fi observată de toți, făcând tot
ce ne stă în putere pentru a contribui la slava Numelui Său. Dumnezeu ne oferă darurile Sale, pentru
ca noi să le putem oferi altora, și în felul acesta să facem cunoscut lumii caracterul Său. În timpul
dispensațiunii iudaice, jertfele și darurile alcătuiau o parte esențială a închinării aduse lui Dumnezeu.
Izraeliții erau învățați să consacre a zecea parte din venitul lor în slujba sanctuarului. Pe lângă aceasta,
ei trebuiau să aducă jertfe pentru păcat, daruri de bunăvoie și jertfe de mulțumire. Toate acestea
constituiau mijloacele de susținere a lucrării Evangheliei din acel timp. Dumnezeu nu așteaptă de la
noi mai puțin decât a așteptat de la poporul Său din vechime. Marea lucrare de salvare a sufletelor
trebuie să fie dusă mai departe. Prin zecimi și daruri, Dumnezeu a pregătit mijloacele necesare
susținerii acestei lucrări. El pretinde zecimea ca fiind proprietatea Sa și aceasta trebuie privită
întotdeauna ca o resursă sfântă, care să fie depusă în tezaurul lui Dumnezeu spre a fi folosită pentru
cauza Sa. El cere, de asemenea, darurile noastre de bunăvoie și jertfele de mulțumire. Toate acestea
trebuie dedicate vestirii Evangheliei până în cele mai îndepărtate zone ale pământului.
Slujirea față de Dumnezeu include lucrarea personală. Noi trebuie să cooperăm cu El pentru
mântuirea lumii printr-un efort personal. Însărcinarea: „Duceți-vă în toată lumea și [301]
propovăduiți Evanghelia la orice făptură” (Marcu 16,15) este adresată de Domnul Hristos fiecărui
urmaș al Său. Toți cei care se dedică unei vieți asemenea Domnului Hristos se dedică și lucrării de
salvare a semenilor lor. Inima lor va bate la unison cu inima lui Hristos. Ei vor simți aceeași dorință
arzătoare pentru salvarea sufletelor. Nu toți pot ocupa același loc în această lucrare, dar pentru fiecare
există un loc și o lucrare de făcut.
În vremurile străvechi, Avraam, Isaac, Iacov, Moise, cel umilit și înțelept și Iosua, care avea
numeroase capacități, toți au fost angajați în slujba lui Dumnezeu. Talentul muzical al Mariei, curajul
și evlavia Deborei, dragostea de fiică a lui Rut, ascultarea și credincioșia lui Samuel, fidelitatea
neclintită a lui Ilie, influența duioasă a lui Elisei – toate acestea au fost necesare. Tot astfel, în zilele
noastre, toți cei asupra cărora au fost revărsate binecuvântările lui Dumnezeu trebuie să răspundă
printr-o slujire concretă. Fiecare dar trebuie folosit pentru înaintarea Împărăției Sale și pentru slava
Numelui Său.
Toți cei care Îl primesc pe Domnul Hristos ca Mântuitor personal trebuie să demonstreze în viața
lor adevărul Evangheliei și puterea mântuitoare a acestuia. Dumnezeu nu cere nimic fără a asigura și
mijloacele necesare în vederea împlinirii cerinței Sale. Prin harul Domnului Hristos, noi putem aduce
la îndeplinire tot ce ne cere Dumnezeu. Toate bogățiile cerului trebuie să fie descoperite prin
intermediul poporului lui Dumnezeu. „Prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit”, a spus Domnul Hristos,
„dacă aduceți multă roadă…, și voi veți fi astfel ucenicii Mei” (Ioan 15,8).
Dumnezeu consideră că via Sa este întregul pământ. Deși în prezent se află în mâinile
uzurpatorului, acesta Îi aparține lui Dumnezeu. Pământul este proprietatea Sa prin creație și în aceeași
măsură prin răscumpărare. Jertfa Domnului Hristos a fost adusă pentru salvarea lumii. „Fiindcă atât
de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu
piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3,16). Prin acest Dar unic, oamenilor le sunt oferite toate celelalte
daruri. În fiecare zi, lumea întreagă primește binecuvântarea lui Dumnezeu. Fiecare picătură de ploaie,
fiecare rază de lumină, care strălucește asupra neamului nostru omenesc nerecunoscător [302], fiecare
frunză, fiecare floare și fiecare fruct mărturisesc despre îndelunga răbdare a lui Dumnezeu și despre
marea Sa iubire.
Dar care sunt roadele înapoiate Marelui Dătător? Cum tratează oamenii cerințele lui Dumnezeu?
Cui dedică majoritatea oamenilor slujirea vieții lor? Ei îi slujesc lui Mamona. Ținta lor constă în
bogăție, poziții sociale și plăceri lumești. Bogăția este obținută furând nu doar de la oameni, ci și de la
Dumnezeu. Oamenii folosesc darurile Sale pentru a-și satisface dorințele egoiste. Tot ce pot obține
este pus în slujba lăcomiei și a iubirii lor de plăceri egoiste.
Păcatul lumii contemporane este același păcat care a adus nimicirea asupra poporului Israel. Lipsa
recunoștinței față de Dumnezeu, neglijarea ocaziilor și a binecuvântărilor, însușirea egoistă a darurilor
lui Dumnezeu – acestea au constituit păcatul care a adus mânia divină asupra poporului Israel.
Aceleași rele aduc ruina asupra lumii de azi.
Lacrimile pe care le-a vărsat Domnul Hristos pe Muntele Măslinilor, când privea spre cetatea
aleasă, nu erau doar pentru Ierusalim. El a văzut în destinul Ierusalimului o reprezentare a distrugerii
întregii lumi.
„Dacă ai fi cunoscut și tu, măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ți dea pacea! Dar acum, ele
sunt ascunse de ochii tăi” (Luca 19,42).
„Măcar în această zi.” Ziua se apropie de sfârșit. Perioada milei și a privilegiului este aproape
încheiată. Se adună norii răzbunării. Cei care resping harul lui Dumnezeu sunt pe punctul de a suferi
o ruină rapidă și ireversibilă.
Cu toate acestea lumea doarme. Oamenii nu cunosc timpul încercării lor.
Unde va fi găsită biserica în acest timp de criză? Corespund membrii ei cerințelor lui Dumnezeu?
Îndeplinesc ei însărcinarea Sa? Reprezintă ei caracterul Său înaintea lumii? Aduc ei în atenția
semenilor ultima solie de avertizare? [303]
Oamenii sunt în pericol. Mulțimile pier. Dar, cât de puțini așa-ziși urmași ai Domnului Hristos
simt o povară pentru aceste suflete. Destinul unei lumi atârnă în cumpănă, dar acest fapt îi
mobilizează cu mare greutate pe cei care pretind a crede adevărul cel mai vast, care le-a fost dat
vreodată muritorilor. Se manifestă o lipsă a acelei iubiri care L-a determinat pe Domnul Hristos să-Și
lase căminul ceresc și să ia asupra Sa natura omului, pentru ca în această natură omenească să poată
veni în contact cu omenescul, atrăgându-i pe oameni la Dumnezeu. În poporul lui Dumnezeu există o
stare de paralizie, de letargie, care îi împiedică să-și înțeleagă datoria prezentă.
Când au intrat în Canaan, israeliții nu au împlinit planul lui Dumnezeu de a lua în stăpânire
întreaga țară. După o cucerire parțială, s-au așezat să se bucure de rezultatele victoriilor lor. În
necredința și comoditatea lor, în loc să înainteze, ocupând teritorii noi, israeliții s-au adunat în zonele
deja cucerite. Astfel, au început să se îndepărteze de Dumnezeu. Prin faptul că au dat greș în realizarea
scopului Său, ei L-au împiedicat pe Dumnezeu să împlinească pentru ei făgăduința binecuvântării.
Oare nu face biserica din zilele noastre același lucru? În timp ce în fața lor se află lumea întreagă, care
are nevoie de Evanghelie, cei care mărturisesc a fi creștini să adună în comunități în care se pot
bucura, folosind pentru ei înșiși privilegiile Evangheliei. Ei nu simt nevoia de a ocupa teritorii noi,
ducând solia mântuirii în regiunile îndepărtate. Ei refuză să împlinească misiunea pe care le-a
încredințat-o Domnul Hristos: „Duceți-vă în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la orice făptură”
(Marcu 16,15). Sunt acești creștini mai puțin vinovați decât a fost biserica iudaică?
Cei care se declară urmași ai Domnului Hristos sunt judecați înaintea universului, dar lipsa lor de
zel și eforturile lor slabe în slujba lui Dumnezeu îi arată ca fiind necredincioși. Dacă ar fi făcut tot ce ar
fi putut mai bine, nu ar fi fost condamnați, dar ei nu au putut face mai mult, pentru că inima lor nu a
fost dedicată lucrării. [304] Atât lumea, cât și ei știu că și-au pierdut într-o mare măsură spiritul de
renunțare la sine și dispoziția de a purta crucea. În dreptul numelor multora se va găsi scris, în cărțile
cerului, că nu au fost niște producători, ci niște consumatori. Mulți dintre cei care poartă Numele lui
Hristos umbresc slava Sa, ascund frumusețea Sa și nu-I acordă cinstea care I se cuvine.
Mulți oameni își au numele scrise în registrele bisericii, dar nu se află sub conducerea Domnului
Hristos. Ei nu respectă îndrumarea Sa și nici nu îndeplinesc lucrarea Sa. Prin urmare, ei se află sub
conducerea vrăjmașului. Asemenea creștini nu fac nici un bine real, și ca urmare aduc un prejudiciu
incalculabil. Pentru că influența lor nu este o mireasmă de viață spre viață, ea este o miasmă de moarte
spre moarte.
Domnul spune: „Să nu pedepsesc Eu aceste lucruri?” (Ieremia 5,9). Pentru că au dat greș în
împlinirea planului lui Dumnezeu, copiii lui Israel au fost abandonați, iar chemarea lui Dumnezeu le-
a fost adresată altor oameni. Dar, dacă și aceștia se vor dovedi necredincioși, oare nu vor fi ei respinși
în același fel?
În parabola viei, Domnul Hristos i-a declarat pe gospodari ca fiind vinovați. Ei au refuzat să-I
înapoieze stăpânului roadele pământului Său. În poporul Iudeu, prin faptul că i-au condus pe oameni
pe o cale greșită, preoții și învățătorii L-au jefuit pe Dumnezeu de slujirea pe care o cerea. Ei au fost cei
care au îndepărtat poporul de la Hristos.
Domnul Hristos a prezentat Legea lui Dumnezeu, neamestecată cu tradiția omenească, ca fiind
marele standard al ascultării. Acest fapt a stârnit vrăjmășia rabinilor. Ei au așezat învățătura
omenească mai presus de Cuvântul lui Dumnezeu și i-au îndepărtat pe oameni de legile Sale. Rabinii
nu erau dispuși să renunțe la poruncile lor omenești pentru a se supune cerințelor Cuvântului lui
Dumnezeu. Ei nu voiau să sacrifice mândria propriei rațiuni și laudele oamenilor în favoarea
adevărului. Când Domnul Hristos le-a prezentat oamenilor [305] cerințele lui Dumnezeu, preoții și
conducătorii au negat dreptul Său de a se interpune între ei și popor. Ei nu au vrut să accepte
mustrările și avertizările Sale și s-au hotărât să instige poporul împotriva Lui și să comploteze la
uciderea Lui.
Ei au fost răspunzători atât pentru respingerea lui Hristos, cât și pentru rezultatele care au urmat.
Păcatul și ruina națiunii s-au datorat conducătorilor religioși.
Oare, în zilele noastre nu acționează aceleași influențe? Nu sunt atât de mulți gospodari ai viei
Domnului, care merg pe urmele conducătorilor iudei? Oare învățătorii religioși nu îi îndepărtează pe
oameni de la cerințele clare ale Cuvântului lui Dumnezeu? În loc de a-i învăța să asculte de Legea lui
Dumnezeu, nu îi educă ei să trăiască în nelegiuire? De la amvonul bisericilor, oamenii sunt învățați că
Legea lui Dumnezeu nu este obligatorie. Tradițiile, rânduielile și obiceiurile omenești sunt înălțate.
Darurile lui Dumnezeu sunt folosite pentru cultivarea mândriei și a mulțumirii de sine, în timp ce
pretențiile lui Dumnezeu sunt ignorate.
Oamenii nu sunt conștienți de răul pe care îl fac prin înlăturarea Legii lui Dumnezeu. Ea este
transcrierea caracterului Său, întruchipează principiile Împărăției Sale. Cel care refuză să accepte
aceste principii se așază singur în afara locului în care se revarsă binecuvântările lui Dumnezeu.
Realizările glorioase așezate înaintea poporului Israel ar fi putut fi atinse doar prin ascultarea de
poruncile lui Dumnezeu. Numai prin ascultare este posibilă și pentru noi aceeași înălțare a
caracterului, aceeași plinătate a binecuvântării minții, sufletului și trupului, a casei și ogoarelor, a
binecuvântării pentru viața aceasta și pentru cea viitoare.
În domeniul spiritual, ca și în lumea naturii, condiția aducerii de roade este ascultarea de legile lui
Dumnezeu. Când îi învață pe oameni să desconsidere poruncile lui Dumnezeu, conducătorii religioși
îi împiedică să aducă roade spre slava Sa. [306] Ei sunt vinovați de faptul că nu Îi dau Domnului
roadele viei Sale.
 Solii lui Dumnezeu vin la noi la porunca Domnului. Asemenea Domnului Hristos, ei vin ca să
ceară ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu. Ei susțin dreptul Stăpânului de a primi roadele viei,
roadele iubirii, ale umilinței și ale sacrificiului de sine în slujire. Oare nu sunt mulți lucrători ai viei la
fel de plini de mânie ca și conducătorii iudei? Când cerința Legii lui Dumnezeu este prezentată
înaintea poporului, oare acești învățători nu își folosesc influența pentru a-i determina pe oameni să o
respingă? Pe astfel de învățători, Dumnezeu îi numește slujitori necredincioși.
Cuvintele adresate de Dumnezeu poporului Israel din vechime conțin o avertizare solemnă pentru
biserica și pentru conducătorii ei din zilele noastre. Despre Israel, Domnul spunea: „Chiar dacă-i scriu
toate poruncile Legii Mele, totuși ele sunt privite ca ceva străin” (Osea 8,12). Iar despre preoți și
conducători, El declara: „Poporul Meu piere din lipsă de cunoștință. Fiindcă ai lepădat cunoștința, și
Eu te voi lepăda. … Fiindcă ai uitat Legea Dumnezeului tău, voi uita și Eu pe copiii tăi” (Osea 4,6).
Oare vor fi avertizările lui Dumnezeu trecute cu vederea și neluate în considerare? Vor rămâne
ocaziile de slujire nefolosite? Vor fi urmașii Domnului Hristos împiedicați să-I slujească datorită
disprețului lumii, a mândriei propriei rațiuni și a conformării cu obiceiurile și tradițiile omenești? Vor
respinge ei Cuvântul lui Dumnezeu, așa cum L-au respins conducătorii iudei pe Domnul Hristos?
Rezultatul păcatului poporului Israel este în fața noastră. Va accepta biserica din zilele noastre
avertizarea care îi este adresată?
„Iar dacă unele din ramuri au fost tăiate, și dacă tu, care erai dintr-un măslin sălbatic, ai fost altoit
în locul lor și ai fost făcut părtaș rădăcinii și grăsimii măslinului, nu te făli față de ramuri. Dacă te
fălești, să știi că nu tu ții rădăcina, ci rădăcina te ține pe tine. Dar vei zice: ’Ramurile au fost tăiate, ca să
fiu altoit eu’. Adevărat: au fost tăiate din pricina necredinței lor, și tu stai în picioare prin credință: Nu
te îngâmfa dar, ci teme-te! Căci dacă n-a cruțat Dumnezeu ramurile firești, nu te va cruța nici pe tine”
(Romani 11,17-21).
 FĂRĂ HAINA DE NUNTĂ*
*

Parabola hainei de nuntă ne dezvăluie o învățătură ale cărei consecințe sunt deosebit de
importante. Prin căsătorie este reprezentată unirea dintre divin și uman, haina de nuntă reprezintă
caracterul pe care trebuie să-l aibă toți cei ce vor fi considerați pregătiți pentru a participa ca oaspeți la
nuntă.
Ca și în parabola cinei, în această parabolă este ilustrată invitația Evangheliei, respingerea ei de
către poporul iudeu și chemarea harului adresată neamurilor. Totuși în privința celor care resping
invitația, această parabolă aduce în atenție faptul că ei comit o insultă mai serioasă și primesc o
pedeapsă mai înspăimântătoare. Chemarea la sărbătoarea de nuntă este o invitație din partea unui
împărat. Ea vine din partea unei persoane învestite cu autoritatea de a porunci și conferă o înaltă
onoare. Cu toate acestea, onoarea nu este apreciată. Autoritatea împăratului este disprețuită. În timp
ce invitația adresată de gospodarul care a dat o cină mare a fost privită cu indiferență, invitația
împăratului este tratată prin insultă și crimă. Cei invitați i-au disprețuit pe slujitorii săi, i-au batjocorit
și i-au ucis.
Când a văzut că invitația sa este ignorată, gospodarul a declarat că nici unul dintre cei chemați nu
va gusta din cina lui. Dar în privința celor care l-au disprețuit [308] pe împărat, s-a hotărât mai mult
decât anularea privilegiului de a sta la masă în prezența sa. El „a trimis oștile sale, a nimicit pe ucigașii
aceia și le-a ars cetatea” (Matei 22,7).
În ambele parabole, la ospăț sunt aduși oaspeți, dar în a doua parabolă, toți participanții trebuie să
facă o pregătire. Cei care neglijează această pregătire sunt alungați afară. „Împăratul a intrat să-și vadă
oaspeții și a zărit acolo pe un om care nu era îmbrăcat în haina de nuntă. ’Prietene’, i-a zis el, ’cum ai
intrat aici fără să ai haina de nuntă?’ Omul acela a amuțit. Atunci împăratul a zis slujitorilor săi:
’Legați-i mâinile și picioarele și luați-l și arunca-ți-l în întunericul de afară; acolo va fi plânsul și
scrâșnirea dinților’” (Matei 22,11-13).
Invitația la ospăț a fost adresată de ucenicii lui Hristos. Domnul nostru i-a trimis pe cei doisprezece
ucenici și după aceea pe cei șaptezeci pentru a proclama că Împărăția lui Dumnezeu este aproape și
pentru a-i chema pe oameni să se pocăiască și să creadă în Evanghelie. Dar chemarea nu a fost luată în
considerare. Cei chemați la ospăț nu au venit. Mai târziu, slujitorii au fost trimiși să spună: „Iată că am
gătit ospățul meu, juncii și vitele mele cele îngrășate au fost tăiate; toate sunt gata, veniți la nuntă”
(Matei 22,4). Aceasta a fost solia adresată poporului iudeu după răstignirea Domnului Hristos, dar cei
care pretindeau că sunt poporul ales al lui Dumnezeu au respins Evanghelia care le-a fost vestită cu
puterea Duhului Sfânt. Mulți au făcut aceasta în maniera cea mai disprețuitoare. Alții au fost atât de
înfuriați de oferta mântuirii și de oferta iertării pentru păcatul respingerii Domnului slavei, încât s-au
întors împotriva vestitorilor soliei. Atunci a avut loc „o mare persecuție” (Fapte 8,1). Multe femei și
mulți bărbați și femei au fost aruncați în închisoare, iar unii dintre solii Domnului au fost uciși, așa
cum s-a întâmplat cu Ștefan și Iacov.
În acest fel, poporul iudeu și-a pecetluit respingerea [309] milei lui Dumnezeu. Rezultatul acestei
respingeri a fost prezis de Domnul Hristos în parabolă. Împăratul „a trimis oștile sale, a nimicit pe
ucigașii aceia și le-a ars cetatea”. Judecata rostită a venit asupra iudeilor prin distrugerea Ierusalimului
și risipirea lor printre popoarele lumii.

*
Capitol bazat pe textele din Matei 22,1-14.
 Cea de a treia invitație la ospăț reprezintă vestirea Evangheliei printre neamuri. Împăratul a spus:
„Nunta este gata, dar cei poftiți n-au fost vrednici de ea. Duceți-vă, dar, la răspântiile drumurilor și
chemați la nuntă pe toți aceia pe care-i veți găsi” (Matei 22,8.9).
Slujitorii împăratului au mers la răspântiile drumurilor și „au strâns pe toți pe care i-au găsit, și
buni, și răi” (Matei 22,10). Era o mulțime amestecată. Unii dintre ei erau la fel de lipsiți de interes față
de cel care le oferea ospățul, ca și aceia care respinseseră invitația. Cei care fuseseră invitați mai întâi
au considerat că nu își pot permite să sacrifice nici un avantaj lumesc pentru a participa la sărbătoarea
împăratului. Pe de altă parte, printre cei care au acceptat invitația erau unii care se gândeau doar la
beneficiul propriu. Ei au venit pentru a se împărtăși din bunurile pregătire pentru ospăț, dar nu aveau
nici o dorință de a-l onora pe împărat.
Când împăratul a intrat în sala de nuntă, ca să-și vadă oaspeții, adevăratul caracter al fiecăruia a
fost dat în vileag. Pentru fiecare invitat la ospăț fusese pregătită o haină de nuntă. Această haină era un
dar din partea împăratului. Prin faptul că o purtau, invitații își arătau respectul față de cel care le
oferise ospățul. Dar unul dintre participanți era îmbrăcat în hainele lui obișnuite. El refuzase să facă
pregătirea cerută de împărat, disprețuind oferta de a purta haina care îi fusese pregătită și care costase
foarte mult. În acest fel, el l-a insultat pe domnul său. La întrebarea împăratului: „Cum ai intrat aici
fără să ai haina de nuntă?”, el nu a putut să răspundă nimic. Acest invitat s-a condamnat singur. Apoi,
împăratul a zis: „Legați-i mâinile și picioarele și luați-l și aruncați-l în întunericul de afară”. [310]
Prin examinarea de către împărat a oaspeților aflați la nuntă este reprezentată o lucrare a judecății.
Oaspeții care participă la ospățul Evangheliei sunt cei care declară că Îi slujesc lui Dumnezeu și ale
căror nume sunt scrise în Cartea vieții. Totuși nu toți cei care se declară a fi creștini sunt niște ucenici
adevărați. Înainte de răsplata finală, trebuie să se decidă cine sunt cei pregătiți să primească
moștenirea celor neprihăniți. Această decizie trebuie să fie luată înainte de cea de a doua venire a
Domnului Hristos pe norii cerului, deoarece când va veni Domnul, va aduce răsplata cu Sine, „ca să
dea fiecăruia după fapta lui” (Apocalipsa 22,12). Prin urmare, caracterul lucrării fiecărui om va fi
hotărât înainte de venirea Domnului Hristos și răsplata fiecăruia dintre urmașii Săi va fi deja stabilită
în raport cu faptele lui.
Lucrarea judecății de cercetare are loc în curțile cerului, în timp ce oamenii încă se află pe pământ.
Dumnezeu examinează viața tuturor celor care se declară a fi urmași ai lui Hristos. Toți sunt cercetați
în conformitate cu raportul aflat în cărțile cerului și destinul fiecăruia dintre ei este hotărât pentru
totdeauna după faptele lui.
Prin haina de nuntă din parabolă este reprezentat caracterul curat și fără pată pe care îl vor avea
adevărații urmași ai Domnului Hristos. Bisericii îi este dat „să se îmbrace cu in subțire, strălucitor și
curat” și să fie fără vreo „pată, vreo zbârcitură sau altceva de felul acesta” (Efeseni 5,27). Sfânta
Scriptură spune că inul subțire reprezintă „faptele neprihănite ale sfinților” (Apocalipsa 19,8). Tuturor
celor care Îl acceptă prin credință pe Domnul Hristos ca Mântuitor personal le este dată neprihănirea
Sa, caracterul Său fără pată.
În Edenul sfânt în care au fost așezați de Dumnezeu, primii noștri părinți au purtat haina albă a
neprihănirii. Ei au trăit în conformitate deplină cu voința lui Dumnezeu. Toate sentimentele lor Îi
erau dedicate Tatălui ceresc. Perechea sfântă era învăluită de o lumină frumoasă și liniștită, lumina lui
Dumnezeu. [311] Această haină de lumină era un simbol al veșmântului spiritual al neprihănirii
cerești. Dacă ar fi rămas loiali față de Dumnezeu, ea ar fi continuat să-i învăluie fără încetare. Dar când
au păcătuit, au rupt legătura cu Dumnezeu și lumina care i-a învăluit a fost îndepărtată. Goi și plini de
rușine, ei au încercat să înlocuiască veșmintele cerești, confecționându-și haine din frunze de smochin.
Același lucru l-au făcut, încă din vremea neascultării lui Adam și a Evei, toți cei care încalcă legea
lui Dumnezeu. Ei și-au cusut frunze de smochin pentru a-și acoperi goliciunea cauzată de nelegiuire.
Ei au purtat veșmintele concepute de ei înșiși, străduindu-se să-și acopere păcatele cu propriile fapte
bune și să se facă plăcuți înaintea lui Dumnezeu.
Dar această metodă nu va avea niciodată succes. Nimic din ceea ce poate concepe omul nu poate
înlocui haina nevinovăției pierdute. Nici un veșmânt din frunze de smochin și nici o îmbrăcăminte
lumească, modernă, nu pot fi purtate de aceia care stau la masa de nuntă a Mielului alături de Domnul
Hristos și de îngeri.
Numai veșmântul pregătit de Domnul Hristos Însuși ne poate face corespunzători pentru a apărea
în prezența lui Dumnezeu. Fiecare suflet credincios va fi îmbrăcat de Domnul Hristos cu haina
neprihănirii Sale: „Te sfătuiesc”, spunea El, „să cumperi de la Mine… haine albe, ca să te îmbraci cu
ele și să nu ți se vadă rușinea goliciunii tale” (Apocalipsa 3,18).
Această haină, țesută în războiul cerului, nu conține nici un fir conceput de oameni. În natura Sa
umană, Domnul Hristos Și-a format un caracter desăvârșit, iar El Se oferă să ne dea acest caracter.
„Toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită” (Isaia 64,6). Tot ce putem face prin propria
putere este întinat de păcat. Dar Fiul lui Dumnezeu „S-a arătat ca să ia păcatele și în El nu este păcat”.
Păcatul este definit ca fiind „fărădelege” (1 Ioan 3,4.5). Dar [312] Domnul Hristos a respectat fiecare
cerință a Legii. El a spus despre Sine: „Îmi place să fac voia Ta, Dumnezeule! Și legea Ta este în fundul
inimii mele” (Psalmii 40,8). Când a fost pe pământ, Domnul le-a spus ucenicilor Săi: „Eu am păzit
poruncile Tatălui Meu”. Prin ascultarea Sa desăvârșită, El a făcut posibil ca fiecare ființă omenească să
respecte poruncile lui Dumnezeu. Când ne supunem Domnului Hristos, inima noastră este unită cu
inima Sa, voința noastră se contopește cu voința Sa, mintea noastră devine una cu mintea Sa,
gândurile noastre sunt aduse la supunerea față de El, iar noi trăim viața Sa. Aceasta înseamnă a fi
îmbrăcat cu haina neprihănirii Sale. Apoi, când privește la noi, Domnul nu vede veșmântul din frunze
de smochin, nu vede goliciunea și diformitatea păcatului, ci haina neprihănirii Sale, care este asculta-
rea desăvârșită de Legea lui Iehova.
Oaspeții care au participat la ospățul de nuntă din parabolă au fost cercetați de împărat. Numai cei
care ascultaseră cerințele lui, îmbrăcându-se cu haina de nuntă, au fost acceptați. Tot așa este și cu
oaspeții care iau parte la ospățul Evangheliei. Toți trebuie să treacă prin fața ochiului cercetător al
Marelui Împărat, dar sunt primiți numai cei care au îmbrăcat haina neprihănirii Domnului Hristos.
Neprihănirea înseamnă să faci binele și toți vor fi judecați după faptele lor. Caracterul nostru este
dezvăluit prin ceea ce facem. Faptele noastre sunt cele care arată dacă avem sau nu o credință
adevărată.
Nu este suficient să credem că Isus nu a fost un înșelător și că religia Bibliei nu este o poveste
inventată cu scopul de a înșela. Este posibil să credem că Numele lui Isus este singurul Nume sub cer
prin care omul poate fi mântuit, și totuși să nu-L acceptăm prin credință ca Mântuitor personal. Nu
este suficient să credem teoria adevărului. Nu este suficient să facem o mărturisire a credinței în
Domnul Hristos și să avem numele scrise în registrul bisericii. „Cine păzește poruncile Lui rămâne în
El și El în el. Și cunoaștem că El rămâne în noi prin [313] Duhul pe care ni L-a dat.” „Și prin aceasta
știm că Îl cunoaștem, dacă păzim poruncile Lui” (1 Ioan 3,24; 2,3). Aceasta este adevărata dovadă a
convertirii. Oricare ar fi mărturisirea noastră, ea nu valorează nimic, dacă Domnul Hristos nu este
dezvăluit în faptele neprihănirii. [314]
Adevărul trebuie să fie sădit în inimă. El trebuie să ne conducă mintea și să pună în ordine
simțămintele noastre. Întregul caracter trebuie să poarte amprenta declarațiilor divine. Fiecare iotă și
fiecare frântură a Cuvântului lui Dumnezeu trebuie aplicate în viața de zi cu zi.
Cel care devine părtaș al naturii divine, va trăi în armonie cu marele standard al neprihănirii lui
Dumnezeu, care este Legea Sa sfântă. Aceasta este regula după care evaluează Dumnezeu faptele
oamenilor. Acesta va fi testul caracterului la judecată.
 Mulți pretind că prin moartea Domnului Hristos legea a fost abrogată, dar în această privință ei
contrazic chiar cuvintele lui Hristos. „Să nu credeți că am venit să stric Legea sau profeții… căci…,
câtă vreme nu va trece cerul și pământul, nu va trece nici o iotă sau o frântură de slovă din Lege”
(Matei 5,17.18). Domnul Hristos Și-a dat viața tocmai pentru a ispăși încălcările de Lege ale
oamenilor. Dacă Legea ar fi putut fi schimbată sau dată la o parte, atunci Domnul Hristos nu ar fi
trebuit să moară. Domnul a onorat Legea lui Dumnezeu prin viața pe care a trăit-o pe pământ. Iar
prin moartea Sa, a confirmat-o pe deplin. El Și-a dat viața ca jertfă, nu pentru a nimici Legea lui
Dumnezeu, nu pentru a crea un standard mai mic, ci pentru a susține dreptatea, pentru a arăta că
Legea este neschimbătoare și că trebuie să rămână neclintită pentru totdeauna.
Satana a pretins că era imposibil ca omul să respecte poruncile lui Dumnezeu și este adevărat că
prin puterea noastră nu suntem capabili să le respectăm. Dar Domnul Hristos a venit în chip omenesc
și, prin ascultarea Sa desăvârșită, a dovedit că natura umană, unită cu natura divină, poate respecta
fiecare poruncă a lui Dumnezeu.
„Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Nu-mele Lui, le-a dat dreptul să se facă
copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1,12). Această putere nu se află în om. Ea este puterea lui Dumnezeu.
Când Îl primește pe Domnul Hristos, omul primește și puterea de a trăi viața lui Hristos. [315]
Dumnezeu le cere copiilor Săi să fie desăvârșiți. Legea lui Dumnezeu este o transcriere a
caracterului Său și constituie standardul tuturor caracterelor. Acest standard veșnic le este prezentat
tuturor, ca să nu poată exista nici o greșeală cu privire la ce fel de oameni dorește Dumnezeu în
Împărăția Sa. Viața pe pământ a Domnului Hristos a fost o expresie desăvârșită a Legii lui Dumnezeu,
iar când devin asemenea lui Hristos, cei care se declară copii ai lui Dumnezeu vor fi ascultători de
poruncile Sale. Apoi, Domnul poate avea încredere în ei, pentru a face parte dintre aceia care vor
alcătui familia cerului. Îmbrăcați în veșmântul de slavă al neprihănirii Domnului Hristos, ei au un loc
la ospățul Împăratului. Ei au dreptul de a se alătura mulțimii celor care și-au spălat hainele în sângele
Mielului.
Omul care a venit la ospăț fără haina de nuntă reprezintă situația multora din zilele noastre. Deși se
declară a fi creștini și pretind dreptul de a beneficia de binecuvântările și privilegiile Evangheliei, totuși
nu simt nevoia unei transformări a caracterului. Ei nu au trăit niciodată o adevărată pocăință pentru
păcat. Ei nu își dau seama că au nevoie de Hristos și nici nu se încred în El. Acești creștini nu și-au
biruit înclinațiile rele moștenite sau cultivate. Cu toate acestea, ei cred că sunt suficient de buni și, în
loc să se încreadă în Domnul Hristos, se bazează pe meritele proprii. Ei răspund chemării, vin la ospăț,
dar nu îmbracă haina neprihănirii Domnului Hristos.
Mulți dintre cei care se autointitulează creștini sunt doar niște susținători ai moralei. Ei au refuzat
acel unic dar care i-ar fi putut face în stare să-L onoreze pe Domnul Hristos, reprezentându-L în lume.
Pentru ei, lucrarea Duhului Sfânt este o lucrare ciudată. Ei nu sunt niște împlinitori ai Cuvântului.
Principiile cerești, care îi deosebesc pe aceia care sunt una cu Hristos, de aceia care sunt una cu lumea,
au devenit aproape neobservabile. Așa-zișii urmași ai lui Hristos [316] au încetat să fie un popor
deosebit și separat. Linia de demarcație între ei și lume este invizibilă. Ei se subordonează lumii,
practicilor, obiceiurilor și egoismului ei. Biserica a început să urmeze exemplul lumii în ce privește
încălcarea Legii, deși ar fi trebuit ca lumea să vină în biserică și să respecte Legea. Biserica se
transformă zi de zi, devenind tot mai mult asemenea lumii.
Toți acești creștini așteaptă să fie mântuiți prin moartea Domnului Hristos, în timp ce refuză să
trăiască viața Sa, caracterizată prin sacrificiu de sine. Ei preamăresc bogățiile harului și încearcă să se
învăluie într-o aparență de neprihănire, sperând să-și acopere defectele de caracter, dar eforturile lor
nu vor avea nici o valoare în ziua judecății lui Dumnezeu.
 Neprihănirea Domnului Hristos nu va acoperi nici un păcat îndrăgit. Cineva poate fi un călcător al
legii în inima sa, și totuși, dacă nu comite nici o nelegiuire vizibilă, poate fi privit de lume ca fiind o
persoană deosebit de integră. Dar Legea lui Dumnezeu cercetează tainele inimii. Fiecare faptă este
adusă la judecată din perspectiva motivelor care au determinat-o. La judecată va fi aprobat numai ceea
ce este în armonie cu principiile Legii lui Dumnezeu.
Dumnezeu este iubire. El Și-a dovedit iubirea, dăruindu-L pe Domnul Hristos. Din moment ce „a
dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3,16),
Dumnezeu nu reține nimic de la cei răscumpărați ai Săi. El a dat tot cerul, pentru ca noi să putem
primi putere și eficiență și să nu fim dați înapoi sau biruiți de marele nostru vrăjmaș. Dar iubirea lui
Dumnezeu nu-L determină să scuze păcatul. El nu a scuzat nici păcatul lui Satana, nici păcatul lui
Adam sau al lui Cain și nu va scuza păcatul nici unuia dintre copiii oamenilor. El nu va aproba tacit și
nici nu va trece cu vedere defectele noastre de caracter. Dumnezeu așteaptă de la noi să biruim în
Numele Său.
Cei care resping darul neprihănirii lui Hristos [317] resping tocmai acele trăsături de caracter care
pot face din ei niște fii și fiice ale lui Dumnezeu. Ei resping singurul lucru care le-ar putea conferi
calitatea de a fi pregătiți să ocupe un loc la ospățul de nuntă.
În parabolă, când împăratul a întrebat: „Cum ai intrat aici fără să ai haina de nuntă?”, omul acela a
amuțit. Tot așa va fi și în marea zi a judecății. Oamenii își pot scuza acum defectele de caracter, dar în
ziua aceea nu vor avea ce să spună.
În această generație, bisericile care pretind că sunt ale lui Hristos beneficiază de privilegiile cele mai
înalte. Domnul ne-a descoperit o lumină mereu crescândă. Privilegiile noastre sunt cu mult mai mari
decât au fost privilegiile poporului lui Dumnezeu din vechime. Noi nu avem doar lumina care i-a fost
încredințată poporului Israel, ci și dovada înaltă cu privire la mântuirea cea mare, care ne-a fost adusă
prin Domnul Hristos. Ceea ce a fost reprezentat prin tipuri și simboluri pentru iudei, pentru noi este
realitate. Iudeii au avut istoria Vechiului Testament, noi o avem atât pe cea a Vechiului, cât și pe cea a
Noului Testament. Noi avem asigurarea cu privire la un Mântuitor care a venit, a fost răstignit, a
înviat și, ieșind din mormântul împrumutat de Iosif, a proclamat: „Eu sunt învierea și viața”. Prin
faptul că Îl cunoaștem pe Domnul Hristos și dragostea Sa, Împărăția lui Dumnezeu este așezată chiar
în mijlocul nostru. Domnul Hristos ne este descoperit în predici și în cântări. Ospățul spiritual este
așezat în fața noastră cu toată îmbelșugarea. Haina de nuntă, pentru care s-a plătit un preț infinit, îi
este oferită în dar fiecărui suflet. Prin solii lui Dumnezeu, ne este prezentată neprihănirea Domnului
Hristos, îndreptățirea prin credință, făgăduințele nespus de mari și de valoroase ale Cuvântului lui
Dumnezeu, intrarea liberă la Tatăl prin Domnul Hristos, mângâierea Duhului Sfânt și asigurarea bine
întemeiată a vieții veșnice în Împărăția lui Dumnezeu. Ce ar fi putut face Dumnezeu pentru noi și nu a
făcut? El ne-a oferit marea cină, ospățul ceresc. [318]
În cer, îngerii slujitori declară: Am făcut lucrarea pe care am fost însărcinați să o aducem la
îndeplinire. Am alungat oștirile îngerilor răi. Am trimis strălucire și lumină în sufletul oamenilor,
înviorând în memoria lor gândul iubirii manifestate de Dumnezeu prin Domnul Isus. Le-am atras
privirile spre crucea lui Hristos. Inima lor a fost profund mișcată de conștiența păcatului care L-a
răstignit pe Fiul lui Dumnezeu. Ei au fost convinși. Au înțeles pașii care trebuie făcuți în lucrarea
pocăinței. Au simțit puterea Evangheliei. Când au văzut duioșia iubirii lui Dumnezeu, inima lor a fost
impresionată. Ei au contemplat frumusețea caracterului lui Hristos. Dar pentru mulți totul a fost
zadarnic. Ei nu au fost dispuși să renunțe la patimile lor și la caracterul lor. Ei nu au vrut să dezbrace
hainele pământești pentru a fi îmbrăcați în veșmântul cerului. Inima lor s-a dedicat dorinței de câștig.
Ei au iubit tovărășia lumii mai mult decât pe Dumnezeul lor.
 Cât de solemnă va fi ziua hotărârii finale. Apostolul Ioan o descrie în viziune profetică, astfel:
„Apoi am văzut un scaun de domnie mare și alb, și pe Cel ce ședea pe el. Pământul și cerul au fugit
dinaintea Lui, și nu s-a mai găsit loc pentru ele. Și am văzut pe morți, mari și mici, stând în picioare
înaintea scaunului de domnie. Niște cărți au fost deschise. Și a fost deschisă o altă carte, care este
Cartea vieții. Și morții au fost judecați după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărțile acelea”
(Apocalipsa 20,11.12).
În ziua aceea, când oamenii vor sta față în față cu veșnicia, cât de tristă va fi retrospectiva
trecutului. Întreaga lor viața li se va înfățișa exact așa cum a fost. Atunci, plăcerile, bogățiile și
onorurile lumii nu li se vor mai părea atât de importante. Oamenii vor vedea că neprihănirea pe care
au disprețuit-o este singurul lucru de valoare. Vor înțelege că și-au modelat caracterul sub influența
amăgirilor lui Satana. Hainele pe care le-au ales sunt semnul adeziunii lor față de primul mare [319]
apostat. Atunci, vor vedea rezultatele alegerii lor și vor ști ce înseamnă a încălca poruncile lui
Dumnezeu.
Nu va mai urma nici un timp de probă în care să se pregătească pentru veșnicie. Viața aceasta este
timpul în care trebuie să îmbrăcăm haina neprihănirii Domnului Hristos. Aceasta este singura noastră
ocazie de a ne forma caractere vrednice de căminul pe care l-a pregătit Domnul Hristos pentru aceia
care păzesc poruncile Sale.
Zilele încercării noastre se încheie repede. Sfârșitul este aproape. Nouă ne este adresată avertizarea:
„Luați seama la voi înșivă, ca nu cumva să vi se îngreuneze inimile cu îmbuibare de mâncare și
băutură și cu îngrijorările vieții acesteia, și astfel ziua aceea să vină fără veste asupra voastră” (Luca
21,34). Fiți atenți, ca nu cumva ziua aceea să vă găsească nepregătiți! Luați seama ca nu cumva să fiți
găsiți fără haina de nuntă la ospățul Împăratului.
„Căci Fiul omului va veni în ceasul în care nu vă gândiți” (Matei 24,44). „Ferice de cel ce veghează
și își păzește hainele, ca să nu umble gol și să i se vadă rușinea” (Apocalipsa 16,15).
 TALANȚII*
*

Pe Muntele Măslinilor, Domnul Hristos le-a vorbit ucenicilor despre a doua Sa venire pe pământ.
El a precizat anumite semne care urmau să arate când se va apropia venirea Sa, și i-a îndemnat să
vegheze și să fie pregătiți. Din nou, Domnul le-a adresat avertizarea: „Vegheați, dar, căci nu știți ziua,
nici ceasul în care va veni Fiul omului” (Matei 25,13). Apoi, le-a arătat ce înseamnă a veghea în
vederea venirii Sale. Timpul de veghere nu trebuie petrecut într-o așteptare pasivă, ci într-o activitatea
sârguincioasă. Aceasta a fost învățătura pe care a prezentat-o Domnul Hristos în parabola talanților.
„... Împărăția cerurilor”, le-a spus El, „se va asemăna cu un om, care, când era să plece într-o altă
țară, a chemat pe robii săi, și le-a încredințat avuția sa. Unuia i-a dat cinci talanți, altuia doi, și altuia
unul: fiecăruia după puterea lui; și a plecat” (Matei 25,14.15).
Omul care urma să călătorească într-o altă țară Îl reprezintă pe Domnul Hristos [326] care, la data
când rostea parabola talanților, urma să părăsească acest pământ în curând și să plece în cer. „Robii”
din parabolă îi reprezintă pe urmașii lui Hristos. Noi nu suntem ai noștri. Am fost „cumpărați cu un
preț” (1 Corinteni 6,20), nu „cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur…, ci cu sângele scump al lui
Hristos” (1 Petru 1,18.19) „… pentru ca cei ce trăiesc, să nu mai trăiască pentru ei înșiși, ci pentru Cel
ce a murit și a înviat pentru ei” (2 Corinteni 5,15).
Toți oamenii au fost cumpărați cu acest preț infinit. Prin faptul că a revărsat toată comoara cerului
în lumea aceasta, dăruindu-ne în Domnul Hristos tot cerul, Dumnezeu a cumpărat voința,
sentimentele, mintea și sufletul tuturor ființelor omenești. Indiferent dacă sunt credincioși sau
necredincioși, toți oamenii sunt proprietatea Domnului. Toți sunt chemați să-I slujească și, în marea
zi a judecății, tuturor li se va cere să dea socoteală pentru modul în care au îndeplinit această cerință.
Dar cerințele lui Dumnezeu nu sunt recunoscute de toți oamenii. Cei care declară că au acceptat
să-I slujească Domnului Hristos sunt reprezentați în parabolă prin robii Săi.
Urmașii Domnului Hristos au fost răscumpărați pentru a-I sluji. Domnul nostru ne învață că
adevăratul scop al vieții este slujirea. El Însuși a fost un slujitor și tuturor urmașilor Săi le cere să
respecte legea slujirii – a slujirii față de Dumnezeu și a slujirii față de semeni. În parabola aceasta,
Domnul Hristos le-a prezentat oamenilor o concepție de viață mai înaltă decât au cunoscut ei
vreodată. Printr-o viață trăită în slujba altora, omul este adus în legătură directă cu Domnul Hristos.
Legea slujirii devine elementul de legătură cu Dumnezeu și cu semenii noștri.
Hristos le încredințează slujitorilor „avuția Sa” – ceva care trebuie folosit pentru El. Domnul
Hristos îi dă „fiecărui om o lucrare de făcut”. Fiecare își are locul în planul veșnic al Cerului. Fiecare
trebuie să lucreze în cooperare cu Domnul Hristos pentru [327] mântuirea oamenilor. După cum este
sigur că în locașurile cerești a fost pregătit un loc pentru noi, tot atât de sigur este faptul că pe pământ
ne-a fost desemnat un loc special, în care trebuie să lucrăm pentru Dumnezeu.

Darurile Duhului Sfânt

Talanții cu care a înzestrat Domnul Hristos biserica Sa reprezintă în mod deosebit darurile și
binecuvântările date de Duhul Sfânt. „De pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, să vorbească despre
înțelepciune; altuia, să vorbească despre cunoștință, datorită aceluiași Duh; altuia credința, prin același
Duh; altuia, darul tămăduirilor, prin același Duh; altuia, puterea să facă minuni; altuia, prorocia;
altuia, deosebirea duhurilor; altuia, felurite limbi; și altuia, tălmăcirea limbilor. Dar toate aceste lucruri

*
Capitol bazat pe textele din Matei 25,13-30.
le face unul și același Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voiește” (1 Corinteni 12,8-11). Nu toți
oamenii primesc aceleași daruri, dar fiecărui slujitor al Domnului îi este făgăduit un dar al Duhului
Sfânt.
Înainte de a-i părăsi pe ucenicii Săi, Domnul Hristos „a suflat peste ei și le-a zis: ’Luați Duh Sfânt!’”
(Ioan 20,22). De asemenea, El le-a spus: „Iată că voi trimite peste voi făgăduința Tatălui Meu” (Luca
24,49). Totuși, până după înălțarea Domnului Hristos la cer, darul Duhului Sfânt nu a fost primit în
plinătatea Lui. Revărsa-rea Duhului Sfânt nu a fost primită, până când ucenicii nu s-au consacrat pe
deplin lucrării Sale, cu credință și rugăciune. După aceea, urmașilor lui Hristos li s-au încredințat
bunurile cerului într-o manieră specială. ,,S-a suit sus, a luat robia roabă, și a dat daruri oamenilor”
(Efeseni 4,8). „Dar fiecăruia din noi harul i-a fost dat după măsura darului lui Hristos” (Efeseni 4,7).
„Dar toate aceste lucruri le face unul și același Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voiește” (1
Corinteni 12,11). În Hristos, darurile sunt deja ale noastre, dar posesia lor reală depinde de primirea
Duhul lui Dumnezeu. [328]
Făgăduința primirii Duhului Sfânt nu este apreciată așa cum ar trebui să fie. Împlinirea ei nu se
realizează așa cum ar fi fost posibil. Ceea ce face ca lucrarea Evangheliei să fie atât de lipsită de putere
este tocmai absența Duhului Sfânt. Lucrătorii pot avea cunoștințe, talente, elocvență și toate
aptitudinile naturale sau dobândite, dar fără prezența Duhului lui Dumnezeu nici o inimă nu va fi
impresionată și nici un păcătos nu va fi câștigat pentru Hristos. Pe de altă parte, dacă lucrătorii sunt în
legătură cu Domnul Hristos și dacă dețin darurile Duhului Sfânt, chiar și cel mai neînzestrat și cel mai
puțin cunoscător dintre ucenicii Săi va avea o putere care va impresiona inimile. Domnul îi va face să
fie mijlocul de manifestare a celei mai înalte influențe din univers.

Alți talanți
Talanții din parabolă nu reprezintă doar darurile speciale ale Duhului Sfânt. Ei reprezintă toate
aptitudinile și talentele omului, indiferent dacă acestea sunt înnăscute sau dobândite, naturale sau
spirituale. Toate trebuie folosite în slujba lui Hristos. Când devenim ucenici ai Săi, noi ne consacrăm
în întregime Domnului Hristos, cu tot ce suntem și cu tot ce avem. Iar El ne înapoiază aceste daruri,
curățite și înnobilate, spre a fi folosite pentru slava Sa și pentru binecuvântarea semenilor noștri.
Dumnezeu i-a dat fiecărui om „după puterile lui”. Talanții nu sunt împărțiți în mod arbitrar. Cel
care are capacitatea de a folosi cinci talanți primește cinci. Cel care poate dezvolta doar doi primește
doi. Cel care poate folosi cu înțelepciune numai un singur talant primește unul. Nimeni nu trebuie să
se plângă de faptul că nu a primit mai multe daruri, deoarece Acela care a împărțit aceste daruri este la
fel de onorat prin dezvoltarea talanților fiecăruia, indiferent dacă sunt mari sau mici. Cel căruia i-au
fost încredințați cinci talanți trebuie să înapoieze rezultatul obținut prin dezvolta-rea a cinci talanți.
Cel care are doar un talant, trebuie să înapoieze rezultatul obținut prin dezvoltarea unuia singur.
Dumnezeu așteaptă rezultatele, „având în vedere ce are cineva, nu ce n-are” (2 Corinteni 8,12). [329]
În parabolă, „cel ce primise cei cinci talanți s-a dus, i-a pus în negoț și a câștigat cu ei alți cinci
talanți. Tot așa, cel ce primise cei doi talanți a câștigat și el alți doi cu ei” (Matei 25,16.17).
Oricât de puțini ar fi, talanții trebuie folosiți. Întrebarea care ar trebui să ne preocupe cel mai mult
nu este: Cât de mult am primit?, ci mai degrabă: Ce fac eu cu ceea ce am? Datoria noastră principală
față de Dumnezeu și față de semenii noștri este aceea de a ne dezvolta toate capacitățile. Cine nu crește
zilnic, din punct de vedere al aptitudinilor și al capacității de a fi folositor, nu îndeplinește scopul
[330] vieții sale. Prin mărturisirea credinței în Domnul Hristos, noi ne angajăm să atingem cele mai
înalte niveluri de dezvoltare posibile nouă, ca lucrători ai Domnului, ca să putem face cât mai mult
bine în limitele capacității noastre.
 Domnul are o mare lucrare care trebuie îndeplinită, iar cei care Îi slujesc cu bunăvoința și
credincioșia cea mai mare în viața aceasta, vor primi de la El moștenirea cea mai mare în viața viitoare.
Domnul Însuși Își alege slujitorii și le încredințează zilnic, în diferite circumstanțe, o parte dificilă din
planul Său de lucru. În fiecare străduință sinceră de a aduce la îndeplinire planul Său, Domnul Își
alege slujitorii nu pentru că sunt deja desăvârșiți, ci pentru că, printr-o legătură vie cu El, ei vor putea
ajunge la desăvârșire.
Dumnezeu îi va accepta numai pe aceia care sunt hotărâți să atingă ținte înalte. El îi încredințează
fiecărei ființe omenești responsabilitatea de a face tot ce poate mai bine. Tuturor oamenilor li se cere
desăvârșirea morală. Nu ar trebui să micșorăm niciodată standardul neprihănirii, adaptându-l la
tendințele noastre spre rău, cultivate sau moștenite. Trebuie să înțelegem că nedesăvârșirea
caracterului este un păcat. Toate trăsăturile sfinte ale caracterului se află în Dumnezeu, ca un tot
armonios și desăvârșit, și fiecare om, care Îl primește pe Domnul Hristos ca Mântuitor personal, are
privilegiul de a se afla în posesia acestor trăsături de caracter.
Cei care doresc să fie împreună-lucrători cu Dumnezeu trebuie să lupte pentru desăvârșirea
fiecărui organ al trupului și a fiecărei însușiri a minții. Adevărata educație constă în pregătirea
capacităților fizice, intelectuale și morale pentru îndeplinirea oricărei îndatoriri. Ea înseamnă
dezvoltarea trupului, a minții și a sufletului pentru o lucrare divină. Aceasta este educația care va
dăinui pentru viața veșnică.
Domnul cere de la fiecare creștin o creștere a eficienței și o dezvoltare a capacităților în toate
domeniile. Hristos ne-a răsplătit chiar prin sângele și suferința Sa, pentru a-Și asigura [331] slujirea
noastră de bunăvoie. El a venit în lumea noastră, ca să ne ofere un exemplu cu privire la modul în care
trebuie să lucrăm și cu privire la spiritul pe care trebuie să-l manifestăm în lucrarea noastră. Domnul
dorește ca noi să cercetăm cele mai bune căi în vederea progresului lucrării Sale și a slavei Numelui
Său în lume, încununând slujirea noastră cu onoarea, devotamentul și dragostea cea mai mare
dedicate Tatălui, care „atât de mult a iubit lumea, că a dat pe Singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede
în El, să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3,16).
Totuși Domnul Hristos nu ne-a asigurat că atingerea desăvârșirii caracterului este o lucrare ușoară.
Un caracter nobil și armonios nu se moștenește. Și el nu se obține din întâmplare. Un caracter nobil se
formează în urma eforturilor personale și prin meritele și harul Domnului Hristos. Dumnezeu ne dă
talente, capacități intelectuale, iar noi ne formăm caracterul. Caracterul se formează prin lupte aspre și
dureroase cu eul. Împotriva înclinațiilor ereditare rele trebuie dusă bătălie după bătălie. Va trebui să
ne cercetăm cu atenție, în mod critic, și să nu permitem nici unei trăsături de caracter nefavorabile să
rămână necorectată.
Nimeni să nu spună: „Eu nu îmi pot corecta defectele de caracter”. Dacă ajungeți la această decizie,
cu siguranță nu veți reuși să obțineți viața veșnică. Imposibilitatea este legată de voința voastră. Dacă
nu vreți, nu puteți birui. Adevărata dificultate izvorăște din degradarea inimii voastre nesfințite și din
lipsa dispoziției de a vă supune conducerii lui Dumnezeu.
Mulți dintre cei pe care Dumnezeu i-a înzestrat cu capacitatea de a îndeplini o lucrare excelentă,
realizează foarte puțin, pentru că încearcă puțin. Mii de oameni trec prin viață, ca și când nu ar avea
nici un scop clar pentru care să trăiască, nici un standard de atins. Asemenea oameni vor primi o
răsplată corespunzătoare lucrării lor.
Aduceți-vă aminte că nu veți atinge niciodată un standard mai înalt decât acela pe care vi l-ați
propus. Așadar, puneți-vă ținte înalte și pas cu pas, chiar printr-un efort chinuitor, prin sacrificiu și
renunțare la sine, urcați până la capăt pe scara progresului. [332] Nu lăsați să vă împiedice nimic. Nici
o ființă omenească nu este prinsă în mreaja circumstanțelor vieții atât de puternic, încât să fie obligată
să rămână într-o stare de neajutorare și nesiguranță. Situațiile potrivnice ar trebui să creeze o hotărâre
fermă de a le învinge. Doborârea unei bariere ne va da o abilitate și un curaj mai mare pentru a
continua. Mergeți înainte cu hotărâre și în direcția corectă, iar circumstanțele vor fi niște ajutoare, nu
niște piedici în calea voastră.
Pentru slava Domnului, ambiționați-vă să cultivați fiecare trăsătură frumoasă a caracterului.
Trebuie să fiți plăcuți lui Dumnezeu în fiecare etapă a zidirii caracterului vostru. Puteți face aceasta,
deoarece Enoh I-a fost plăcut lui Dumnezeu, în ciuda faptului că a trăit într-un veac decăzut. În zilele
noastre sunt mulți ca Enoh.
Rezistați asemenea lui Daniel, acel credincios om de stat, pe care nici o ispită nu l-a putut corupe.
Nu-L dezamăgiți pe Acela care v-a iubit atât de mult, încât Și-a dat propria viață pentru iertarea
păcatelor voastre. El spune: „Despărțiți de Mine, nu puteți face nimic” (Ioan 15,5). Aduceți-vă aminte
de aceasta. Dacă ați făcut greșeli, dar le recunoașteți și le considerați ca fiind niște semnale de
avertizare, cu siguranță obțineți și o biruință. În felul acesta, voi transformați înfrângerea în biruință,
dezamăgindu-l pe vrăjmaș și onorându-L pe Răscumpărătorul vostru.
Un caracter format în conformitate cu modelul divin este singura comoară pe care o putem lua din
lumea aceasta în cea viitoare. Cei care sunt conduși de învățăturile Domnului Hristos în lumea aceasta
vor lua cu ei în locașurile cerești fiecare reușită spirituală. Iar în ceruri, vom continua să ne dezvoltăm
neîncetat. Prin urmare, cât de importantă este formarea caracterului în viața aceasta.
Ființele cerești vor conlucra cu oamenii ce caută cu o credință hotărâtă să atingă acea desăvârșire a
caracterului, care se va exterioriza apoi prin fapte desăvârșite. Fiecărei persoane angajate în această
lucrare, Domnul Hristos îi spune: Eu sunt la dreapta ta, ca să te ajut. [333]
Când cooperează cu voința lui Dumnezeu, voința omului devine atotputernică. Tot ce trebuie făcut
ca urmare a poruncii Sale, poate fi adus la îndeplinire prin puterea Sa. Toate poruncile lui Dumnezeu
transmit și puterea necesară pentru împlinirea lor.

Capacitățile intelectuale
Dumnezeu ne cere să ne educăm capacitățile intelectuale. Scopul lui Dumnezeu este ca slujitorii
Lui să aibă mai multă inteligență și un discernământ mai clar decât oamenii lumești și este
nemulțumit de cei care sunt prea neglijenți și prea delăsători pentru a deveni lucrători eficienți și bine
documentați. Domnul ne poruncește să-L iubim cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată puterea și cu
toată capacitatea noastră intelectuală. Această poruncă ne obligă să ne dezvoltăm intelectul până la
deplina lui capacitate, așa încât să-L putem cunoaște și să-L putem iubi pe Creatorul nostru cu toată
puterea minții.
Dacă intelectul este așezat sub controlul Duhului Sfânt, cu cât este mai bine cultivat, cu atât poate fi
folosit mai eficient în slujba lui Dumnezeu. O persoană lipsită de educație școlară, care dorește cu
ardoare să-i binecuvânteze pe alții, poate fi folosită de Domnul în slujba Sa, așa cum este. Dar aceia
care, având același spirit de consacrare, au beneficiat de o educație cuprinzătoare, pot face o lucrare
mult mai mare pentru Hristos. Ei se află într-o situație avantajoasă.
Domnul Hristos dorește să obținem o educație intelectuală cât mai bună, cu scopul de a le
împărtăși altora cunoștințele noastre. Nimeni nu poate ști unde sau cum poate fi chemat să lucreze sau
să vorbească pentru Dumnezeu. Numai Tatăl nostru ceresc știe ce poate face El din oameni. În fața
noastră există posibilități pe care credința noastră slabă nu le discerne. Mintea noastră ar trebui să fie
educată în așa fel încât, dacă va fi necesar, să putem prezenta adevărurile Cuvântului Său în prezența
celor mai înalte autorități [334] de pe pământ, în așa fel încât Numele Său să fie slăvit. Nu trebuie să
lăsăm să ne scape nici măcar o ocazie de a ne instrui din punct de vedere intelectual, în vederea
îndeplinirii lucrării lui Dumnezeu.
 Tinerii care au nevoie de o educație intelectuală să înceapă să învețe cu hotărârea de a o dobândi.
Nu așteptați o ocazie favorabilă, creați-o voi înșivă. Folosiți orice prilej care se ivește. Fiți economi. Nu
vă cheltuiți banii pentru satisfacerea poftelor sau în căutarea plăcerilor. Fiți hotărâți să deveniți așa de
folositori și de eficienți cum vă cere Dumnezeu să fiți. Fiți conștiincioși și serioși în orice lucrare pe
care o întreprindeți. Căutați să folosiți orice avantaj care se află la îndemâna voastră pentru
dezvoltarea intelectului. Studiul cărților trebuie combinat cu o muncă folositoare. Printr-o străduință
conștiincioasă, prin veghere și rugăciune, puteți să obțineți acea înțelepciune care vine de sus. Aceasta
vă va conferi o educație cuprinzătoare și echilibrată. Dacă veți proceda astfel, vă veți putea forma un
caracter nobil și veți putea avea o influență intelectuală asupra altora, devenind capabili să-i conduceți
pe calea dreptății și a sfințirii.
Dacă am fi fost conștienți de privilegiile și ocaziile favorabile pe care le-am avut, am fi putut realiza
cu mult mai mult în lucrarea de autoeducație. Adevărata educație înseamnă mai mult decât educația
pe care o pot oferi colegiile. Deși studiul științelor nu trebuie neglijat, există o instruire mai înaltă, care
poate fi obținută printr-o legătură vitală cu Dumnezeu. Fiecare cercetător să-și ia Biblia și să intre în
comuniune cu Marele Învățător. Mintea trebuie educată și disciplinată, astfel încât să se confrunte cu
problemele dificile în cercetarea adevărului divin.
Cei care sunt flămânzi după cunoaștere, cu scopul de a fi capabili să-i binecuvânteze pe semenii lor,
vor primi ei înșiși o binecuvântare din partea lui Dumnezeu. Prin studiul Cuvântului Său, facultățile
lor intelectuale vor fi stimulate la o activitate serioasă. Capacitățile lor se vor extinde și se vor dezvolta,
iar mintea lor va deveni puternică și eficientă. [335]
Toți cei care doresc să fie lucrători pentru Dumnezeu trebuie să practice disciplina de sine. Aceasta
va realiza mai mult decât elocvența sau decât talentele cele mai strălucite. O minte obișnuită, bine
disciplinată, va îndeplini o lucrare mai mare și mai înaltă, decât mintea care a beneficiat de cea mai
înaltă educație școlară și decât talentele cele mai mari, dar lipsite de stăpânirea de sine.

Vorbirea
Puterea vorbirii este un talent care ar trebui cultivat cu atenție și seriozitate. Nici unul dintre
darurile pe care le primim de la Dumnezeu nu este capabil să aducă o binecuvântare mai mare ca
darul vorbirii. Cu vocea, îi îndemnăm și îi convingem pe oameni, cu ea ne rugăm și Îl lăudăm pe
Dumnezeu și cu ea le vorbim altora despre iubirea Mântuitorului. Prin urmare, cât de important este
ca vocea să fie instruită, în așa fel încât să fie cât se poate de eficientă în facerea binelui.
Cultivarea și folosirea corectă a vocii sunt neglijate într-o mare măsură, chiar și de persoanele
inteligente, care desfășară o lucrare creștină. Mulți citesc sau vorbesc prea încet sau prea repede, așa
încât nu pot fi înțeleși cu ușurință. Unii au o exprimare greoaie și neclară, alții vorbesc pe un ton înalt,
cu sunete ascuțite, care sunt deranjante pentru ascultători. Uneori, textele, imnurile, rapoartele și alte
lucrări prezentate în fața adunărilor publice sunt citite într-o asemenea manieră, încât nu pot fi
înțelese, și adesea puterea lor de a impresiona și efectul lor sunt distruse.
O asemenea deficiență poate și trebuie să fie corectată. Biblia ne învață în această privință. Despre
leviții care citeau Sfintele Scripturi pentru poporul din zilele lui Ezra, se spune: „Ei citeau deslușit în
cartea Legii lui Dumnezeu, și-i arătau înțelesul ca să-i facă să înțeleagă ce citiseră” (Neemia 8,8).
Printr-un efort sârguincios, toți pot dobândi capacitatea de a citi într-un mod inteligibil și de a
vorbi într-o manieră clară și expresivă, [336] pe un ton plin, limpede și armonios. Procedând astfel,
putem spori într-o mare măsură eficiența noastră ca lucrători pentru Hristos.
Fiecare creștin este chemat să le descopere altora bogățiile inepuizabile ale Domnului Hristos, prin
urmare trebuie să se străduiască să-și dezvolte o vorbire desăvârșită. Fiecare creștin trebuie să prezinte
Cuvântul lui Dumnezeu, așa încât să fie considerat de ascultători ca fiind demn de apreciere și vrednic
de dorit. Dumnezeu nu a prevăzut ca slujitorii Săi omenești să fie niște persoane stângace și lipsite de
educație. Nu este voia Sa ca omul să micșoreze valoarea binecuvântării cerești, care este revărsată în
lume prin intermediul lui.
Trebuie să privim la Domnul Isus, modelul nostru desăvârșit. Să ne rugăm pentru ajutorul Duhului
Sfânt și să căutăm să ne dezvoltăm fiecare capacitate pentru a realiza o lucrare desăvârșită.
Acest fapt este valabil mai ales pentru cei chemați să slujească în domeniul activităților publice.
Fiecare pastor și fiecare învățător trebuie să-și aducă aminte în permanență că ei le prezintă oamenilor
o solie care implică interese veșnice. Adevărul rostit va fi o mărturie împotriva lor la judecata marii
zile a răsplătirii finale. Iar în privința unora, modul în care le este vestită solia va decide dacă o vor
accepta sau dacă o vor respinge. Prin urmare, rostiți cuvintele în așa fel încât să facă apel la inteligență
și să impresioneze inima. Trebuie să vorbiți rar, solemn și cu claritate și în același timp cu zelul și
ardoarea pe care o impune importanța soliei.
Cultivarea și folosirea corespunzătoare a talentului vorbirii sunt importante în fiecare domeniu al
activității creștine. Vorbirea este prezentă în viața căminului și în toate relațiile noastre unii cu alții.
Trebuie să ne obișnuim să vorbim pe un ton plăcut, să folosim un limbaj corect și curat și să rostim
cuvinte amabile și binevoitoare. Cuvintele plăcute și amabile sunt ca roua și ca o ploaie înviorătoare
pentru suflet. Sfânta Scriptură spune despre Domnul Hristos, că harul era turnat pe buzele Sale, ca să
poată ști cum „să învioreze cu vorba pe cel doborât de întristare” (Psalmii 45,2; Isaia 50,4). Domnul ne
cere ca „vorbirea noastră să fie întotdeauna cu har” (Coloseni 4,6), „ca să dea har celor ce-l aud”
(Efeseni 4,29). [337]
Când încercăm să-i corectăm pe alții, trebuie să fim atenți la cuvintele pe care le rostim. Ele vor fi o
mireasmă de viață spre viață sau o miasmă de moarte spre moarte. În mustrările sau în sfaturile
adresate, mulți își permit să pronunțe cuvinte severe și tăioase care nu sunt potrivite pentru a vindeca
un suflet rănit. Astfel de expresii neînțelepte sunt iritante și adesea cei greșiți sunt instigați la
răzvrătire. Toți cei care susțin principiile adevărului au nevoie de untdelemnul iubirii cerești.
Indiferent de circumstanțe, mustrarea trebuie să fie adresată cu iubire. În felul acesta, cuvintele
noastre vor produce o schimbare și nu iritare. Domnul Hristos ne va asigura puterea necesară prin
Duhul Său Sfânt. Aceasta este lucrarea Sa.
Nu rostiți nici un cuvânt în mod imprudent. Nici o expresie răutăcioasă, nici o conversație frivolă,
nici o aluzie necurată și nici un protest iritabil nu trebuie să iasă de pe buzele unuia care este urmaș al
Domnului Hristos. Fiind inspirat de Duhul Sfânt, apostolul Pavel scria: „Nici un cuvânt stricat să nu
vă iasă din gură” (Efeseni 4,29). Expresia „un cuvânt stricat” nu se referă doar la cuvintele imorale. Ea
înseamnă orice expresie contrară principiilor sfinte ale unei religii curate. Ea include aluziile imorale și
insinuările rele subtile. Dacă nu vor fi reprimate imediat, asemenea expresii vor conduce la păcate
mari.
Fiecare familie și fiecare creștin are datoria de a bara calea oricărui limbaj imoral. Când ne aflăm în
tovărășia unora care își permit să folosească un vocabular necuviincios, este datoria noastră să
schimbăm subiectul conversației, dacă este posibil. Cu ajutorul harului lui Dumnezeu, trebuie să
rostim câteva cuvinte liniștite sau să deschidem un subiect care va îndrepta conversația într-o direcție
folositoare.
Lucrarea părinților este aceea de a-i învăța pe copiii lor să-și formeze obiceiuri corecte în vorbire.
Viața din cămin este cea mai bună școală pentru cultivarea limbajului. Copiii ar trebui educați, încă
din primii ani de viață, să vorbească respectuos și iubitor cu părinții lor și unii cu alții. Ei trebuie
învățați că de pe buzele [338] lor trebuie să iasă numai cuvinte amabile, adevărate și curate. Zi de zi,
părinții trebuie să fie, ei înșiși, niște elevi în școala Domnului Hristos. Apoi, prin învățătură și prin
exemplu, ei își pot învăța copiii să folosească „o vorbire sănătoasă și fără cusur… ca potrivnicul să
rămână de rușine și să nu poată spune nimic rău de noi” (Tit 2,8). Aceasta este una dintre cele mai
mari și mai importante dintre toate răspunderile lor.
În calitate de urmași ai Domnului Hristos, trebuie să vorbim în așa fel încât cuvintele noastre să fie
un ajutor și o încurajare unii pentru alții în viața de credință. Ar trebui să vorbim mult mai mult
despre capitolele valoroase ale experienței noastre. Să vorbim despre harul și bunătatea iubitoare a lui
Dumnezeu, despre profunzi-mile inegalabile ale iubirii Mântuitorului. Cuvintele noastre ar trebui să
fie de laudă și de mulțumire. Dacă mintea și inima sunt pline de dragoste față de Dumnezeu, ea se va
manifesta și în conversația noastră. Nu va fi o lucrare dificilă să le împărtășim altora experiențele care
au loc în viața noastră spirituală. Gândurile înalte, aspirațiile nobile, înțelegerea clară a adevărului,
scopurile neegoiste, dorința de evlavie și sfințire vor avea ca roade cuvinte care dezvăluie ce fel de
comoară se află în inimă. Când Domnul Hristos este descoperit în vorbirea noastră, ea va avea puterea
de a câștiga suflete pentru El.
Trebuie să le vorbim despre Hristos acelora care nu Îl cunosc. Să facem această lucrare așa cum a
făcut-o Domnul Hristos. Oriunde Se afla, în sinagogă, pe drum, în corabia pe care ucenicii au
îndepărtat-o puțin de țărm, la ospățul fariseului sau la masa vameșului, El le vorbea oamenilor despre
lucruri care aparțineau unei vieți mai înalte. El lega cuvintele adevărului de lucrurile din natură sau de
evenimentele vieții de zi cu zi. Inima ascultătorilor era atrasă spre Domnul Hristos, deoarece El îi
vindecase pe bolnavii lor, îi mângâiase pe cei necăjiți și luase copiii lor în brațele Sale,
binecuvântându-i. Când începea să vorbească, atenția lor era îndreptată spre El și fiecare cuvânt era
pentru ei ca o mireasmă de viață spre viață. [339]
Tot așa ar trebui să procedăm și noi. Oriunde suntem, trebuie să căutăm ocazii de a le vorbi altora
despre Mântuitorul. Dacă urmăm exemplul Domnului Hristos, în ce privește facerea de bine, inimile
se vor deschide față de noi, așa cum s-au deschis față de El. Adresându-ne cu un tact izvorât din
iubirea divină și fără a-i brusca, noi le putem vorbi oamenilor despre Acela care este „Cel dintâi între
zecile de mii” și „plin de farmec” (Cântarea cântărilor 5,10.16). Aceasta este cea mai înaltă lucrare în
care putem folosi talentul vorbirii. El ne-a fost dat că să-L putem prezenta pe Domnul Hristos ca fiind
Mântuitorul care iartă păcatele.

Influența
Viața Domnului Hristos a fost o influență nemărginită, mereu crescândă, care Îl lega de Dumnezeu
și de întreaga familie omenească. Prin Domnul Hristos, Dumnezeu a înzestrat omul cu o influență
care îl face să-i fi imposibil să trăiască pentru sine. Fiecare dintre noi este în legătură cu semenii lui, ca
o parte a unui mare întreg care Îi aparține lui Dumnezeu, și cu toții avem obligații reciproce. Nici un
om nu poate trăi independent de semenii lui, deoarece bunăstarea fiecăruia îi afectează pe ceilalți.
Planul lui Dumnezeu este ca fiecare să se simtă important pentru bunăstarea altora și să caute să
contribuie la fericirea lor.
Fiecare suflet este înconjurat de o influență proprie – o atmosferă care poate fi plină de putere
dătătoare de viață, de curaj, de speranță și de parfumul plăcut al iubirii. Sau poate fi apăsătoare și rece,
plină de întunericul nemulțumirii și al egoismului, sau otrăvitoare, datorită poluării mortale a
păcatului cultivat. Prin atmosfera care ne înconjoară, fiecare persoană cu care venim în contact este
afectată, indiferent dacă este sau nu conștientă de acest fapt.
Aceasta este o responsabilitate de care nu ne putem elibera. Cuvintele și faptele noastre,
îmbrăcămintea și comportamentul, chiar și expresia feței noastre au o anumită influență. [340] De
impresia pe care o facem depind rezultate bune sau rele, pe care nici un om nu le poate evalua. Fiecare
impuls transmis în felul acesta este o sămânță semănată, care își va aduce recolta. Este o verigă în
lanțul lung al evenimentelor omenești și nu știm în ce direcție ajunge în cele din urmă. Dacă, prin
exemplul nostru, îi ajutăm pe alții în dezvoltarea principiilor bune, noi le dăm puterea de a face binele.
La rândul lor, ei vor exercita aceeași influență asupra altora, iar aceștia, mai departe, asupra altora.
Astfel, prin influența noastră, de care nu ne dăm seama, pot fi binecuvântați mii de oameni.
Dacă aruncați o pietricică într-un lac, se va forma un val și apoi un altul și un altul, iar pe măsură
ce numărul lor crește, cercul se lărgește, ajungând chiar până la țărm. Tot așa este și cu influența
noastră. Dincolo de cunoașterea sau de controlul nostru, ea se răsfrânge asupra altora, aducându-le fie
binecuvântare, fie blestem.
Caracterul este o putere. Mărturia tăcută a unei vieți credincioase, altruiste și evlavioase are o
influență aproape irezistibilă. Prin faptul că în viața noastră manifestăm caracterul lui Hristos, noi
cooperăm cu El în lucrarea de mântuire a oamenilor. Noi cooperăm cu Domnul Hristos doar
dezvăluind caracterul Său în viața noastră. Și cu cât sfera noastră de influență este mai mare, cu atât
putem face mai mult bine. Când cei care se declară slujitori ai lui Dumnezeu vor urma exemplul lui
Hristos, punând în practică principiile Legii în viața de zi cu zi, și când fiecare faptă a lor va dovedi că
Îl iubesc pe Dumnezeu mai presus de orice și pe aproapele lor ca pe ei înșiși, atunci biserica va avea
puterea de a impresiona lumea.
Dar nu ar trebui să uităm niciodată că influența spre rău este la fel de puternică. A-ți pierde
propriul suflet este ceva teribil, dar a provoca pierderea sufletului altora este cu mult mai teribil.
Faptul că influența noastră ar putea fi o miasmă de moarte spre moarte este un gând înfiorător, și
totuși este posibil. Mulți dintre cei care pretind că îi cheamă pe oameni la Hristos, de fapt îi alungă de
la El. Acesta este motivul pentru care biserica este atât de slabă. Mulți se complac fără rețineri [341] în
critici și acuzații. Prin exprimarea suspiciunii, a geloziei și a nemulțumirii, ei se consacră de bunăvoie
ca slujitori ai lui Satana. Înainte de a-și da seama ce fac, vrăjmașul își atinge deja scopul prin ei.
Impresia rea este deja făcută, umbrele sunt așternute, iar săgețile lui Satana și-au atins ținta.
Neîncrederea, scepticismul și necredința categorică și-au lăsat definitiv amprenta asupra acelora care,
în alte condiții, L-ar fi putut accepta pe Domnul Hristos. În acest timp, slujitorii lui Satana îi privesc
cu mulțumire pe aceia pe care i-au condus la scepticism și care au ajuns împietriți față de orice
mustrări și avertismente. Ei se laudă că, în comparație cu astfel de oameni, sunt niște persoane
virtuoase și neprihănite. Ei nu își dau seama că aceste triste caractere ruinate sunt rezultatul limbii lor
nestăpânite și a inimii lor răzvrătite. Acei oameni ispitiți au căzut tocmai din cauza influenței lor.
Astfel, lipsa de seriozitate, egoismul și indiferența manifestate de așa-zișii creștini abat multe suflete
de pe calea vieții. Mulți se vor teme să se întâlnească la bara judecății lui Dumnezeu cu rezultatele
influenței lor.
Numai harul lui Dumnezeu ne face capabili să folosim corect talantul influenței. În noi înșine nu
există nici o capacitate prin care putem exercita asupra altora o influență spre bine. Dacă ne dăm
seama de starea noastră neajutorată și de nevoia noastră după puterea divină, nu ne vom încrede în
noi înșine. Nu știm care vor fi rezultatele unei zile, ale unei ore sau ale unei clipe și nu ar trebui să
începem niciodată o zi fără a ne încredința căile în mâna Tatălui nostru ceresc. Îngerii Săi sunt
rânduiți să vegheze asupra noastră și dacă ne așezăm sub paza lor, ori de câte ori vom fi în pericol, ei
se vor afla la dreapta noastră. Când, fără să ne dăm seama, vom fi în pericolul de a exercita o influență
greșită, îngerii vor fi alături de noi, îndemnându-ne pe o cale mai bună, [342] alegând cuvintele pe
care trebuie să le rostim și influențând faptele noastre. În acest fel, influența noastră poate fi tăcută și
neintenționată, dar plină de putere pentru a-i atrage pe alții spre Domnul Hristos și spre ceruri.

Timpul
 Timpul nostru îi aparține lui Dumnezeu. Fiecare clipă este a Sa, iar noi avem obligația solemnă de a
o folosi spre slava Lui. Dumnezeu nu va cere o socoteală mai strictă cu privire la nici un talant pe care
ni l-a încredințat decât cu privire la timpul nostru.
Valoarea timpului este mai presus de orice evaluare. Domnul Hristos a considerat fiecare clipă ca
fiind prețioasă și așa ar trebui să o considerăm și noi. Viața este prea scurtă pentru a fi risipită fără
rost. Nu avem decât câteva zile de probă, în care trebuie să ne pregătim pentru veșnicie. Nu avem nici
un timp de pierdut, nici un timp pe care să-l dedicăm plăcerii egoiste, nici un timp pentru a ne îngădui
să păcătuim. Acum este timpul când trebuie să ne pregătim pentru judecata de cercetare.
Familia omenească abia a început să trăiască și deja a survenit moartea, și dacă lumea nu va obține
o cunoaștere adevărată cu privire la viața veșnică, eforturile ei neîncetate vor sfârși fără să lase nimic în
urmă. Omul care prețuiește timpul ca fiind ziua lui de muncă se va pregăti pentru un cămin și pentru
o viață veșnică. Pentru un asemenea om este bine că s-a născut.
Suntem avertizați să răscumpărăm timpul. Dar timpul risipit nu mai poate fi recuperat niciodată.
Nu putem aduce înapoi nici măcar o singură clipă. Unica modalitate prin care putem să ne
răscumpărăm timpul este aceea de a face tot ce putem mai bine cu timpul rămas, conlucrând cu
Dumnezeu în marele Său Plan de Mântuire.
Cel care procedează astfel va experimenta o transformare a caracterului. El va deveni un fiu al lui
Dumnezeu, un membru al familiei împărătești, un copil al Împăratului ceresc. El va fi pregătit pentru
tovărășia îngerilor. [343]
Acum este timpul să lucrăm pentru mântuirea semenilor noștri. Unii cred că tot ce li se cere este să
ofere bani pentru cauza lui Hristos, iar timpul prețios în care ar putea îndeplini o lucrare personală
pentru El trece fără a fi folosit. Dar toți cei care au sănătatea și puterea de a face o lucrare pentru
Dumnezeu au privilegiul și datoria de a o aduce la îndeplinire. Toți trebuie să lucreze în vederea
câștigării de suflete pentru Hristos. Donațiile în bani nu pot lua locul acestei lucrări.
Fiecare clipă este încărcată de consecințe veșnice. Noi trebuie să fim niște oameni prompți, gata să
slujim în orice moment. Este posibil ca ocazia actuală de a-i adresa Cuvântul vieții unui suflet aflat în
nevoie să nu mai apară a doua oară. Poate că Dumnezeu îi spune acelui om: „Chiar în noaptea aceasta
ți se va cere înapoi sufletul” (Luca 12,20), și omul acela ar putea să rămână nepregătit datorită
neglijenței noastre. Cum Îi vom da socoteală lui Dumnezeu în marea zi a judecății?
Viața este prea solemnă pentru a fi absorbită de lucruri trecătoare și pământești, de rutina
îngrijorărilor și a temerilor pentru lucruri care sunt doar un fir de praf în comparație lucrurile de
interes veșnic. Totuși Dumnezeu ne-a chemat să-I slujim în mijlocul ocupațiilor trecătoare ale vieții.
Sârguința în această lucrare este o parte a adevăratei religii, tot atât de mult precum este închinarea.
Biblia nu încurajează în nici un fel lenea. Lenea este cel mai mare blestem care afectează lumea
noastră. Fiecare bărbat și fiecare femeie, care sunt cu adevărat convertiți, vor fi niște lucrători harnici.
Succesul nostru în dobândirea cunoașterii și a culturii intelectuale depinde de folosirea corectă a
timpului. Cultivarea intelectului nu trebuie să fie împiedicată de sărăcie, de originea umilă sau de
împrejurările nefavorabile. Prețuiți fiecare clipă ca pe o comoară. Câteva clipe aici, câteva clipe acolo,
care pot fi risipite în conversații lipsite de sens, orele de dimineață care sunt irosite atât de adesea
rămânând în pat, timpul petrecut în călătorie cu tramvaiul sau cu trenul sau așteptând în stații, [344]
momentele de așteptare înainte de servirea mesei, timpul petrecut în așteptarea celor care întârzie la o
întâlnire – dacă toate aceste fragmente de timp ar fi folosite studiind, citind o carte păstrată la
îndemână sau meditând asupra unui subiect, cât de mult s-ar putea realiza. Un scop bine determinat,
o perseverență stăruitoare și o economisire atentă a timpului îi vor face pe oameni în stare să
acumuleze cunoștințe și să dobândească o disciplină intelectuală, care îi vor califica pentru a ocupa
aproape orice poziție influentă și folositoare.
 Fiecare creștin are datoria de a deprinde obiceiul ordinii, al conștiinciozității și al promptitudinii.
Nu există nici o scuză pentru o lucrare superficială și insuficientă, indiferent de domeniul în care este
făcută. Când o persoană este întotdeauna la lucru și lucrarea nu este niciodată realizată, aceasta se
datorează faptului că nu-și pune mintea și inima la contribuție. Cel care este încet la lucru și muncește
fără spor trebuie să înțeleagă că acestea sunt niște greșeli care trebuie corectate. El trebuie să-și
folosească mintea, plănuind cum să-și administreze timpul în așa fel încât să obțină rezultatele cele
mai bune. Cu tact și aplicând o metodă corespunzătoare, unii vor realiza în cinci ore la fel de mult cât
alții în zece ore. Unii dintre cei care desfășoară munci gospodărești lucrează fără încetare, nu pentru că
au foarte multe de făcut, ci pentru că nu își planifică activitatea în așa fel încât să fie eficienți. Prin
maniera lor înceată de a lucra, ei muncesc mult pentru lucrări care ar trebui să le ia foarte puțin timp.
Dar toți cei care își vor exercita voința în această privință vor putea birui obiceiul de a munci
dezorganizat și ineficient. Ei trebuie să aibă o țintă precisă în lucrarea pe care o întreprind. Să decidă
cât timp este necesar pentru o anumită sarcină și apoi să depună toate eforturile ca să o îndeplinească
în timpul stabilit. Exercitarea puterii voinței va face ca mâinile să se miște cu abilitate.
Prin lipsa hotărârii de a exercita o disciplină de sine și de a se schimba, oamenii pot ajunge să
deprindă un mod greșit în felul lor de a lucra, dar prin cultivarea capacităților lor, pot dobândi
abilitatea de a îndeplini servicii de cea mai bună calitate. Dacă vor proceda astfel, vor constata că este
nevoie de ei pretutindeni și în permanență. Ei vor fi apreciați pentru valoarea lor. [345]
Mulți copii și tineri irosesc timpul pe care l-ar putea folosi îndeplinind diferite îndatoriri în cămin
și arătând în felul acesta un interes plin de iubire față de tatăl și mama lor. Tinerii ar putea lua pe
umerii lor puternici multe responsabilități pe care trebuie să le poarte altcineva.
Încă din primii ani ai copilăriei Sale, viața Domnului Hristos a fost plină de o activitate intensă. El
nu a trăit pentru Sine. Deși a fost Fiul Dumnezeului nemărginit, El a lucrat în atelierul de tâmplărie
alături de tatăl Său, Iosif. Meseria lui era importantă. El a venit în lume pentru a forma caractere, și ca
urmare toate lucrările Sale au fost desăvârșite. Domnul Hristos Și-a îndeplinit toate activitățile
obișnuite cu aceeași desăvârșire cu care a lucrat în caracterele pe care le-a transformat prin puterea Sa
divină. El este exemplul nostru.
Părinții ar trebui să-i învețe pe copii care este valoarea timpului și cum să-l folosească într-un mod
corect. Învățați-i pe copii că merită să depună toate eforturile pentru a îndeplini o lucrare care aduce
onoare lui Dumnezeu și binecuvântare pentru oameni. Ei pot fi niște misionari pentru Dumnezeu,
chiar din frageda lor copilărie.
Părinții nu pot comite un păcat mai mare decât acela de a-i lăsa pe copiii lor fără nici o ocupație. În
scurt timp, copiii vor învăța să le placă să fie leneși și când vor crește, vor ajunge niște oameni
nefolositori și lipsiți de inițiativă. Când vor deveni suficient de mari pentru a-și câștiga singuri
existența și își vor găsi un loc de muncă, ei vor lucra fără tragere de inimă și ineficient, totuși se vor
aștepta să fie plătiți ca și când ar fi fost conștiincioși. Există o deosebire colosală între această categorie
de lucrători și aceia care înțeleg că trebuie să fie niște administratori buni și credincioși ai talanților
lor.
Dacă o persoană este neglijentă și nepăsătoare în activitățile profesionale obișnuite, acest obicei se
va manifesta și în viața religioasă și o va face incapabilă să îndeplinească o lucrare eficientă pentru
Dumnezeu. Mulți oameni care, printr-o muncă sârguincioasă, ar fi putut fi o binecuvântare pentru
lume, au ajuns la ruină, din cauza indolenței. Lipsa de ocupație și absența unui scop precis în viață
deschid ușa pentru o mie de ispite. Tovărășiile rele și obiceiurile vicioase degradează mintea și sufletul,
iar rezultatul este ruina, atât pentru viața aceasta, cât și pentru viața veșnică. [346]
Oricare ar fi domeniul în care ne desfășurăm activitatea, Cuvântul lui Dumnezeu ne învață astfel:
„În sârguință, fiți fără preget. Fiți plini de râvnă cu duhul. Slujiți-i Domnului”. „Tot ce găsește mâna ta
să facă, fă cu toată puterea ta!” „Ca unii care știți că veți primi de la Domnul răsplata moștenirii. Voi
slujiți Domnului Hristos” (Romani 12,11; Eclesiastul 9,10; Coloseni 3,24).

Sănătatea
Sănătatea constituie o binecuvântare a cărei valoare este apreciată de puțini oameni, și totuși de ea
depinde într-o mare măsură eficiența capacităților noastre mintale și fizice. Impulsurile și pasiunile
noastre își găsesc sediul în trup și pentru ca talentele noastre să poată fi folosite cel mai eficient, trupul
trebuie păstrat în cele mai bune condiții fizice și sub influențele spirituale cele mai curate.
Orice slăbește puterile fizice slăbește și mintea și o face mai puțin capabilă să deosebească între bine
și rău. În acest fel, se diminuează atât capacitatea de a alege binele, cât și puterea voinței de a face ce
știm că este corect.
Folosirea greșită a puterilor fizice scurtează perioada de timp în care viața noastră poate fi folosită
pentru slava lui Dumnezeu și ne face incapabili să aducem la îndeplinire lucrarea pe care ne-a
încredințat-o Dumnezeu. Prin îngăduința de sine care duce la formarea unor obiceiuri dăunătoare,
culcându-ne la ore târzii și satisfăcându-ne apetitul în dauna sănătății, noi punem bazele slăbiciunii.
Neglijarea exercițiului fizic și suprasolicitarea minții sau a trupului dezechilibrează sistemul nostru
nervos. Cei care își scurtează viața prin desconsiderarea legilor naturii și devin incapabili pentru
slujire sunt vinovați de jaf față de Dumnezeu. De asemenea, ei îi jefuiesc și pe semenii lor. Prin
comportamentul lor posibilitatea de a-i binecuvânta pe alții și însăși lucrarea pentru care Dumnezeu i-
a trimis în lume sunt micșorate. Acești oameni devin incapabili să îndeplinească până și lucrarea [347]
pe care ar fi putut să o realizeze într-o perioadă de timp mai scurtă. Dacă prin obiceiurile noastre
dăunătoare lipsim lumea de binele de care ar fi putut să beneficieze, Domnul ne consideră vinovați.
Încălcarea legilor sănătății este o încălcare a Legii morale, deoarece Dumnezeu este adevăratul
Autor atât al legilor sănătății, cât și al Legii morale. Legea lui Dumnezeu este scrisă [348] cu degetul
Său pe fiecare nerv, pe fiecare mușchi, pe fiecare însușire cu care a fost înzestrat omul. Și fiecare abuz
asupra oricărei părți a organismului nostru este o încălcare a acestei Legi.
Toți oamenii trebuie să cunoască în mod inteligent structura organismului uman, ca să-și poată
păstra trupul în condiția necesară pentru îndeplinirea lucrării lui Dumnezeu. Viața trupului trebuie
întreținută cu atenție și dezvoltată, pentru ca natura divină să poată fi dezvăluită în natura umană în
toată plinătatea ei. Relația dintre organismul fizic și viața spirituală constituie una dintre cele mai
importante ramuri ale educației. Această ramură ar trebui să beneficieze de o atenție deosebită, atât în
cămin, cât și la școală. Toți trebuie să se familiarizeze cu structura organismului și cu legile care
guvernează sănătatea. Cei care, în mod intenționat, rămân neștiutori cu privire la legile organismului
lor și le încalcă datorită neștiinței lor păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu. Fiecare ar trebui să facă tot
ce poate mai bine pentru a trăi o viață cât mai sănătoasă. Obiceiurile noastre trebuie supuse
controlului minții care, la rândul ei, se află sub conducerea lui Dumnezeu.
„Nu știți”, spune apostolul Pavel, „că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt care locuiește în voi
și pe care L-ați primit de la Dumnezeu? Și că voi nu sunteți ai voștri? Căci ați fost cumpărați cu un
preț. Proslăviți dar pe Dumnezeu în trupul și în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (1
Corinteni 6,19-20).

Puterea
Noi trebuie să-L iubim pe Dumnezeu nu numai cu toată inima, cu mintea și cu sufletul nostru, ci și
cu toată puterea noastră. Aceasta implică folosirea deplină și inteligentă a puterilor fizice.
Domnul Hristos a fost un lucrător conștiincios atât în domeniul lucrurilor trecătoare, cât și în
domeniul lucrurilor spirituale, și în toate activitățile Sale a manifestat o hotărâre temeinică de a
împlini voia Tatălui Său. Sub conducerea Domnului Hristos, lucrurile din cer și cele de pe pământ
sunt într-o legătură directă, mai strânsă decât înțeleg mulți oameni. [349] Domnul Hristos Însuși a
plănuit amenajarea primului sanctuar de pe pământ. El este Cel care a prescris fiecare detaliu cu
privire la construirea Templului lui Solomon. Acela care a lucrat ca tâmplar în Nazaret, a fost
Arhitectul divin care a trasat planul pentru edificiul sfânt în care urma să fie cinstit Numele Său.
Domnul Hristos a fost cel care le-a dat constructorilor templului înțelepciunea de a executa cele
mai frumoase și mai iscusite lucrări. El a spus: ,,Să știi că am ales pe Bețaleel, fiul lui Uri, fiul lui Hur,
din seminția lui Iuda. L-am umplut cu Duhul lui Dumnezeu, i-am dat un duh de înțelepciune,
pricepere și știință pentru tot felul de lucrări. … Și iată că i-am dat ca ajutor pe Oholiab, fiul lui
Ahisamac, din seminția lui Dan. Am dat pricepere în mintea tuturor celor ce sunt iscusiți, ca să facă
tot ce ți-am poruncit” (Exod 31,2-6).
Dumnezeu dorește ca toți lucrătorii Săi să-L considere Dătătorul tuturor posesiunilor lor. Toate
invențiile și inovațiile bune își au sursa în Acela al cărui plan este minunat și a cărui înțelepciune este
mare (Isaia 28,29). Atingerea iscusită a mâinii medicului, puterea lui asupra nervilor și mușchilor,
cunoștințele lui cu privire la organismul delicat al omului constituie înțelepciunea puterii divine, care
trebuie folosită pentru a veni în ajutorul celor suferinzi. Îndemânarea cu care tâmplarul folosește
ciocanul, puterea cu care fierarul face să răsune nicovala vin de la Dumnezeu. El i-a înzestrat pe
oameni cu talente și așteaptă de la ei să-L caute pentru a primi sfat. Indiferent de ceea ce facem și
indiferent de domeniul în care ne desfășurăm activitatea, Dumnezeu dorește să ne conducă mintea, în
așa fel încât să putem realiza o lucrare desăvârșită.
Religia și profesia nu sunt două domenii separate, ci sunt unite. Religia Bibliei trebuie întrețesută
cu tot ce facem sau spunem. Slujitorii omenești și cei cerești trebuie să-și unească eforturile atât în
realizările vremelnice, [350] cât și în cele spirituale. Ei trebuie să fie uniți în toate activitățile omenești,
în lucrările agricole și mecanice, în ocupațiile științifice sau comerciale. Trebuie să existe o cooperare
în toate domeniile pe care le cuprinde activitatea creștină.
Dumnezeu a proclamat principiile care constituie unicul temei prin care este posibilă această
cooperare. Motivația tuturor celor care sunt împreună-lucrători cu Dumnezeu trebuie să fie slava Sa.
Întreaga noastră lucrare trebuie făcută din dragoste față de Dumnezeu și în armonie cu voia Sa.
Când construim o clădire este la fel de esențial să împlinim voia lui Dumnezeu, ca și atunci când
luăm parte la un serviciu religios. Dacă lucrătorii respectă principiile corecte în formarea caracterului
lor, vor crește în har și în cunoaștere în orice lucrare pe care o întreprind.
Dar, dacă eul nu este așezat pe altar ca o jertfă vie, Dumnezeu nu va accepta nici chiar cele mai
mari talente sau cele mai strălucite servicii. Dacă rădăcina pomului nu este sfântă, Dumnezeu nu va
accepta nici un rod.
Dumnezeu i-a făcut pe Daniel și pe Iosif să fie niște administratori abili. El a putut să lucreze prin
Daniel și prin Iosif, deoarece ei nu au trăit pentru a-și satisface propriile înclinații, ci pentru a fi pe
placul lui Dumnezeu.
Exemplul lui Daniel conține o învățătură pentru noi. El ne descoperă faptul că un om de afaceri nu
este neapărat o persoană vicleană și lipsită de scrupule. El poate fi instruit de Dumnezeu la fiecare pas.
Deși era prim-ministru al Imperiului Babilonian, Daniel era și profet al lui Dumnezeu, primind
lumina inspirației cerești. În Cuvântul lui Dumnezeu, oamenii politici lumești și ambițioși sunt
asemănați cu iarba de pe câmp, care crește, înflorește și apoi se usucă. Totuși Domnul dorește să aibă
în slujba Sa oameni inteligenți, calificați în diferite domenii de activitate. Este nevoie de oameni de
afaceri care să facă în așa fel încât marile principii ale adevărului să se manifeste în toate tranzacțiile
lor comerciale. Iar talentele lor trebuie desăvârșite prin studiu și o instruire serioasă. Dacă există vreo
categorie de oameni care trebuie [351] să se folosească de orice ocazie pentru a deveni înțelepți și
eficienți, indiferent de domeniul lor de activitate, atunci aceștia sunt cei ce își folosesc aptitudinile
pentru consolidarea Împărăției lui Dumnezeu în lumea noastră. Despre Daniel ni se spune că, atunci
când a fost cercetat în maniera cea mai minuțioasă, nu s-a putut găsi nici o greșeală în nici una dintre
activitățile lui profesionale. El a fost un exemplu cu privire la ceea ce poate fi fiecare om de afaceri.
Istoria lui arată ce se poate realiza printr-un om care își consacră puterea minții și a trupului, a inimii
și a vieții în slujba lui Dumnezeu.

Banii
De asemenea, Dumnezeu îi înzestrează pe oameni cu mijloace financiare. El le dă capacitatea de a
se îmbogăți. El udă pământul cu roua cerului și cu ploaia înviorătoare. El dă lumina soarelui care
încălzește pământul, trezește la viață lucrurile naturii și le face să înflorească și să aducă roade. Prin
urmare, Dumnezeu cere un beneficiu din bunurile care Îi aparțin.
Banii noștri nu ne-au fost dați ca să ne putem glorifica și cinsti pe noi înșine. Ca administratori
credincioși, noi trebuie să folosim banii pentru onoarea și slava lui Dumnezeu. Unii cred că numai o
parte din bunurile lor este a Domnului. După ce au dedicat o parte pentru scopuri religioase și de
binefacere, ei consideră că restul le aparține și îl pot folosi după cum voiesc. Dar în această privință
greșesc. Toate bunurile pe care le avem sunt ale Domnului și suntem răspunzători față de El pentru
modul în care le folosim. În folosirea fiecărui bănuț, se va vedea dacă Îl iubim pe Dumnezeu mai
presus de orice și pe aproapele nostru ca pe noi înșine.
Banii au o mare valoare, deoarece cu ajutorul lor se poate face mult bine. În mâinile copiilor lui
Dumnezeu, banii sunt hrană pentru cei flămânzi, apă pentru cei însetați și îmbrăcăminte pentru
săraci. Ei sunt o apărare pentru cei oprimați și un mijloc de ajutorare a celor bolnavi. Dar, dacă nu
sunt folosiți pentru împlinirea nevoilor vieții, pentru binecuvântarea altora și pentru progre-sul
lucrării Domnului Hristos, banii nu sunt mai valoroși decât nisipul. [352]
Bogățiile adunate nu sunt doar nefolositoare, ci și un blestem. În această viață, ele sunt o capcană
pentru suflet, deoarece îndepărtează sentimentele de la comoara cerească. În marea zi a lui Dumnezeu,
mărturia cu privire la talanții nefolosiți și mărturia cu privire la ocaziile neglijate îl vor condamna pe
cel care a avut bogății. Sfintele Scripturi declară: „Ascultați acum voi, bogaților! Plângeți și tânguiți-vă,
din pricina nenorocirilor, care au să vină peste voi. Bogățiile voastre au putrezit, și hainele voastre sunt
roase de molii. Aurul și argintul vostru au ruginit; și rugina lor va fi o dovadă împotriva voastră: ca
focul are să vă mănânce carnea! V-ați strâns comori în zilele din urmă! Iată că plata lucrătorilor, care
v-au secerat câmpiile, și pe care le-ați oprit-o, prin înșelăciune, strigă! Și strigătele secerătorilor au
ajuns la urechile Domnului oștirilor” (Iacov 5,1-4).
Domnul Hristos nu aprobă nici o folosire neglijentă sau risipitoare a mijloacelor materiale. Lecția
Sa cu privire la economie, exprimată în porunca dată ucenicilor: „Strângeți firimiturile care au rămas,
ca să nu se piardă nimic”, este valabilă pentru toți urmașii Săi (Ioan 6,12). Cel care este conștient de
faptul că banii lui sunt un talant primit din partea lui Dumnezeu îi va folosi în mod chibzuit și va simți
că este de datoria lui să economisească, pentru ca apoi să poată dărui altora.
Cu cât cheltuim mai mulți bani pentru a face paradă sau pentru satisfacții egoiste, cu atât putem
oferi mai puțin pentru a-i hrăni pe cei flămânzi sau pentru a-i îmbrăca pe cei săraci. Fiecare bănuț
folosit fără a fi necesar ne privează de ocazia prețioasă de a face bine. Aceasta înseamnă a-L lipsi în
mod abuziv pe Dumnezeu de cinstea și slava, care ar trebui să se reverse către El prin înmulțirea
talanților Săi.

Sentimentele de bunăvoință și înclinația spre generozitate

 Sentimentele de bunăvoință, inclinația spre generozitate și capacitatea de a înțelege cu ușurință
lucrurile spirituale constituie talanți prețioși și așază o mare responsabilitate asupra celui care îi deține.
Toți acești talanți trebuie să fie folosiți în slujba lui Dumnezeu. Dar mulți greșesc în această privință.
Deși sunt mulțumiți de faptul că au aceste calități, ei dau greș în [353] a le pune în aplicare spre folosul
altora. Ei se flatează singuri cu gândul că, dacă ar fi avut ocazia, dacă ar fi beneficiat de circumstanțe
favorabile, ar fi făcut o lucrare mare și bună. Prin urmare, acești oameni așteaptă ocazii. Ei
disprețuiesc josnicia sărmanului avar care invidiază până și venitul modest al celor nevoiași. Ei văd că
acesta trăiește pentru sine și că este răspunzător pentru folosirea greșită a talanților lui. Ei evidențiază
cu multă satisfacție contrastul dintre ei și asemenea persoane lipsite de înțelepciune, considerând că
starea lor este cu mult mai favorabilă decât aceea a semenilor lor răuvoitori. Dar se înșală singuri.
Simpla posesie a unor calități nefolosite nu face decât să le sporească responsabilitatea. Cei care
nutresc sentimente de bunăvoință au obligația înaintea lui Dumnezeu de a le exprima nu doar față de
prietenii lor, ci și față de toți aceia care au nevoie de ajutorul lor. Avantajele sociale sunt niște talanți
care trebuie folosiți pentru binele tuturor celor aflați în sfera noastră de influență. Iubirea care se
poartă cu bunătate doar față de câteva persoane nu este iubire, ci egoism. Ea nu va contribui în nici un
fel la bunăstarea sufletelor și nici nu-I va aduce slavă lui Dumnezeu. Cei care nu înmulțesc acești
talanți ai Domnului lor sunt chiar mai vinovați decât aceia pentru care simt un asemenea dispreț.
Unora ca aceștia li se va spune: „Ați cunoscut voia Stăpânului, dar nu ați împlinit-o”.

Talanții sunt înmulțiți prin folosire

Talanții folosiți se înmulțesc. Succesul nu este rezultatul întâmplării sau al destinului, ci este
lucrarea providenței lui Dumnezeu, răsplata credinței și a judecății mature, a virtuții și a efortului
perseverent. Domnul dorește să folosim toate darurile pe care le avem și, dacă vom face aceasta, vom
primi daruri și mai mari. El nu ne înzestrează în mod supranatural cu aptitudini care ne lipsesc, ci, pe
măsură ce le folosim pe acelea pe care le avem, va conlucra cu noi pentru a dezvolta și pentru a întări
fiecare capacitate a noastră. [354] Prin fiecare sacrificiu făcut cu seriozitate și cu toată inima, în slujba
Domnului, puterile noastre se vor mări. În timp ce ne consacrăm în vederea lucrării Duhului Sfânt,
pentru a birui înclinațiile puternice și pentru a ne forma obiceiuri noi, inima noastră își mărește
capacitatea de a primi tot mai mult din puterea Sa și de a face o lucrare mai mare și mai bună.
Energiile latente sunt trezite și aptitudinile lipsite de vigoare primesc o nouă viață.
Lucrătorul umil, care răspunde cu un spirit de supunere la chemarea lui Dumnezeu, poate fi sigur
că va primi ajutorul divin. Însuși faptul de a accepta o responsabilitate așa de mare și de sfântă
înnobilează caracterul. El pune în mișcare cele mai înalte capacități intelectuale și spirituale, întărește
și purifică mintea și inima. Este minunat să vezi cât de puternic poate deveni un om slab, prin credința
în puterea lui Dumnezeu, cât de hotărâte devin eforturile lui și cât de abundente sunt rezultatele bune
pe care le produce. Acela care începe cu puțina cunoaștere pe care o are, într-o manieră umilă,
împărtășindu-le altora ceea ce știe și căutând în același timp să cunoască mai mult, va descoperi că
toate comorile cerului așteaptă să fie puse la dispoziția lui. Cu cât se va strădui mai mult să
răspândească lumină, cu atât va primi mai multă lumină. Cu cât încearcă să le explice altora Cuvântul
lui Dumnezeu, cu dragoste față de oameni, cu atât va înțelege el însuși mai clar acest Cuvânt. Cu cât
vom folosi mai mult cunoștințele și ne vom exercita capacitățile pe care le avem, cu atât vom avea mai
multe cunoștințe și o putere mai mare.
Fiecare efort făcut pentru Domnul Hristos va avea ca rezultat o binecuvântare care se va întoarce
asupra noastră. Dacă folosim propriile mijloace materiale pentru slava Sa, El ne va da mai mult. Când
căutăm să-i câștigăm pe alții pentru Domnul Hristos, când simțim o responsabilitate pentru
mântuirea lor și ne rugăm pentru ei, inima noastră va fremăta de puterea înviorătoare a harului lui
Dumnezeu, sentimentele vor radia de mai mult zel divin și întreaga noastră viață de credință va deveni
mult mai reală, mai zeloasă și mai plină de spiritul rugăciunii.
Valoarea omului este estimată în ceruri în raport [355] cu dimensiunea capacității lui intelectuale
de a-L cunoaște pe Dumnezeu. Această cunoaștere este izvorul din care se revarsă toată puterea.
Dumnezeu l-a creat pe om în așa fel încât fiecare însușire intelectuală să poată corespunde unei
însușiri a minții divine, iar El caută în permanență să aducă mintea omului în legătură cu Divinitatea.
Dezvăluindu-i lumii harul Său, Dumnezeu ne oferă privilegiul de a coopera cu Domnul Hristos, ca să
putem primi o cunoaștere mai mare cu privire la lucrurile cerești.
Privind la Domnul Isus, obținem concepții tot mai clare și mai precise cu privire la Dumnezeu și
contemplându-L, suntem schimbați. Bunătatea și dragostea față de semenii noștri devin instinctul
nostru firesc. Noi dezvoltăm un caracter care este copia caracterului divin. Pe măsură ce devenim
asemenea Lui, capacita-tea noastră de a-L cunoaște pe Dumnezeu se extinde. Intrăm tot mai mult
într-o relație de părtășie cu lumea cerească, iar capacitatea noastră de a primi bogățiile cunoașterii și
ale înțelepciunii veșniciei este într-o continuă creștere.

Cel cu un singur talant

Cel care a primit un singur talant „s-a dus de a făcut o groapă în pământ și a ascuns acolo banii
stăpânului său” (Matei 25,18).
Tocmai acela care primise darul cel mai mic și-a lăsat talantul nefolosit. Aici este adresată o
avertizare pentru toți cei care consideră că lipsa unor talente însemnate îi scuză de îndatorirea de a-I
sluji Domnului. Ei spun că dacă ar putea realiza o lucrare importantă, ar face-o cu bucurie, dar pentru
că pot sluji doar îndeplinind lucrări mici, ei se consideră îndreptățiți să nu facă nimic. Ei greșesc în
această privință. Prin oferirea darurilor, Domnul pune la încercare caracterul slujitorilor Săi. Omul
care a neglijat să-și folosească talantul a dovedit că este un rob necredincios. Dacă ar fi primit cinci
talanți, el i-ar fi îngropat așa cum l-a îngropat pe cel pe care l-a avut. Modul greșit în care a folosit acel
singur talant a dovedit că disprețuia darurile Cerului. [356]
„Cine este credincios în cele mai mici lucruri, este credincios și în cele mari” (Luca 16,10). Adesea,
importanța lucrurilor mici este subestimată pentru simplul fapt că sunt mici, dar ele au o contribuție
importantă în adevărata disciplină a vieții. În realitate, în viața creștină nu există nici un lucru
neesențial. Dacă subestimăm importanța lucrurilor mici, formarea caracterului nostru este într-un
pericol total.
„Cine este nedrept în cele mai mici lucruri, este nedrept și în cele mari” (Luca 16,10). Prin lipsa de
credincioșie, chiar și în îndeplinirea celor mai mici îndatoriri, omul Îl jefuiește pe Creatorul lui de
slujirea care I se cuvine. Această lipsă de credincioșie are efect asupra lui însuși. El nu reușește să
primească harul, puterea și tăria de caracter, pe care le-ar fi putut primi printr-o consacrare fără
rezerve față de Dumnezeu. Atâta timp cât se află departe de Hristos, el este expus ispitelor lui Satana și
comite greșeli în lucrarea sa pentru Domnul. Pentru că nu este călăuzit de principii corecte în
îndeplinirea lucrurilor mici, el dă greș în ascultarea de Dumnezeu în lucrurile mari, pe care le
consideră a fi o lucrare specială. Defectele cultivate în tratarea aspectelor minore ale vieții se transmit
și asupra lucrărilor mai importante. Omul acționează în virtutea principiilor cu care s-a obișnuit. Prin
repetare, faptele devin obiceiuri, obiceiurile formează caracterul, iar în funcție de caracter este hotărât
destinul nostru, atât pentru viața prezentă, cât și pentru cea veșnică.
Omul poate fi educat să aducă la îndeplinire cu credincioșie responsabilitățile mai importante,
numai prin credincioșia în lucrurile mici. Dumnezeu i-a adus pe Daniel și pe tovarășii lui în legătură
cu marii oameni ai Babilonului, pentru ca acești demnitari păgâni să poată cunoaște îndeaproape
principiile adevăratei religii. Daniel trebuia să reprezinte caracterul lui Dumnezeu în mijlocul unei
națiuni de închinători la idoli. Cum a fost el pregătit pentru o onoare și o responsabilitate atât de
mari? Credincioșia în lucrurile mici a fost o trăsătură care i-a influențat întreaga viață. El l-a onorat pe
Dumnezeu în împlinirea celor mai mici îndatoriri, iar Domnul a colaborat cu el. Dumnezeu le-a dat
lui Daniel și tovarășilor lui „știință și pricepere pentru tot felul de scrieri și înțelepciune; mai ales însă a
făcut pe Daniel priceput în toate vedeniile și în toate visele”. [357]
Dumnezeu l-a chemat pe Daniel să mărturisească pentru El în Babilon și la fel ne cheamă și pe noi
să fim martorii Săi în lumea de azi. Atât în situațiile minore, cât și în problemele cele mai importante
ale vieții, El dorește ca noi să le descoperim oamenilor principiile Împărăției Sale.
În viața Sa pe pământ, Domnul Hristos i-a învățat pe oameni să acorde o atenție deosebită
lucrurilor mici. El a simțit o responsabilitate continuă pentru marea lucrare de răscumpărare. Când îi
învăța pe oameni și le vindeca bolile, toate energiile sufletului Său erau solicitate până la extrem, totuși
El observa chiar și lucrurile cele mai simple ale vieții și ale naturii. Învățăturile Sale cele mai instructive
[358] au fost acelea în care a ilustrat marile adevăruri ale Împărăției lui Dumnezeu, prin lucrurile
simple din natură. El nu a trecut cu vederea nevoile celui mai umil dintre slujitorii Lui. Urechile Sale
auzeau orice strigăt de ajutor. El a simțit atingerea femeii suferinde în mijlocul aglomerației din jurul
Său. Chiar și cea mai ușoară atingere a credinței a primit un răspuns. Când a înviat-o din morți pe
fiica lui Iair, El le-a amintit părinților ei că trebuie să-i dea să mănânce. Când a ieșit din mormânt,
prin puterea Sa nemărginită, El nu a uitat să împăturească și să așeze cu atenție, la locul potrivit, fâșiile
de pânză în care fusese pus în mormânt.
Lucrarea la care suntem chemați în calitate de creștini este aceea de a coopera cu Domnul Hristos
pentru salvarea sufletelor. Noi ne-am angajat să îndeplinim această lucrare în virtutea legământului pe
care l-am făcut cu El, iar neglijarea ei este o dovadă a lipsei de loialitate față de Hristos. Totuși, pentru
a aduce la îndeplinire această lucrare, trebuie să urmăm exemplul Său în ce privește atenția
conștiincioasă acordată lucrurilor mici. Acesta este secretul succesului în orice domeniu al activității și
influenței creștine.
Domnul dorește ca poporul Său să atingă cele mai înalte trepte ale dezvoltării, ca să-L poată
glorifica prin abilitatea și voința de a face bine. Prin harul lui Dumnezeu ne-au fost puse la dispoziție
toate mijloacele de care avem nevoie pentru a dovedi că lucrăm după planuri mai bune decât acelea pe
care le urmează lumea. Noi trebuie să dovedim că avem o superioritate a intelectului, a capacității de
înțelegere, a aptitudinilor și a cunoștințelor, pentru că noi credem în Dumnezeu și în puterea Sa de a
lucra asupra inimii omenești.
Cei care nu sunt înzestrați cu daruri mari nu trebuie să se descurajeze. Să vegheze cu credincioșie
asupra fiecărui punct slab al caracterului lor și să folosească darul pe care îl au, căutând să-l dezvolte
prin harul divin. Noi trebuie să manifestăm credincioșie și loialitate în tot ce facem în viață, cultivând
calități care ne vor face în stare să aducem la îndeplinire orice lucrare.
Obiceiul neglijenței ar trebui biruit cu fermitate. [359] Mulți cred că este suficient să-și scuze cele
mai grave greșeli, spunând că au uitat. Oare nu au și ei aceleași facultăți intelectuale ca și ceilalți
oameni? Prin urmare ar trebui să-și disciplineze mintea, așa încât să nu uite. A fi neglijent și a uita este
păcat. Dacă vă formați obiceiul de a fi neglijenți este posibil să vă neglijați propria mântuire, și în cele
din urmă să constatați că nu sunteți nepregătiți pentru Împărăția lui Dumnezeu.
Marile adevăruri trebuie puse în aplicare în lucrurile mici. Religia practică trebuie să fie evidențiată
în îndatoririle umile ale vieții de zi cu zi. Cea mai înaltă calificare a oricărui om este să asculte fără nici
o rezervă Cuvântul Domnului.
Pentru că nu sunt în mod direct implicați într-o anumită activitate religioasă, mulți cred că viața
lor este nefolositoare și că ei nu fac nimic pentru înaintarea Împărăției lui Dumnezeu. Dar aceasta este
o greșeală. Dacă altcineva trebuie să facă lucrarea care le revine lor, ei nu trebuie să se acuze singuri de
faptul că sunt nefolositori în marea lucrare a lui Dumnezeu. Nu trebuie ignorate nici chiar îndatoririle
cele mai umile. Orice activitate făcută cu sinceritate este o binecuvântare, iar credincioșia manifestată
în îndeplinirea ei se poate dovedi a fi o pregătire pentru responsabilități mai înalte.
Oricât de umilă ar fi, orice lucrare făcută pentru Dumnezeu, cu o deplină consacrare, este la fel de
bine primită de El ca și cel mai înalt act de slujire. Nici o jertfă adusă din motive sincere și cu toată
voioșia sufletului nu este mică.
Oriunde ne-am afla, Domnul Hristos ne îndeamnă să aducem la îndeplinire orice îndatorire care se
ivește. Dacă este o îndatorire legată de viața de familie, să o îndeplinim cu bunăvoință și cu seriozitate
pentru a face din căminul nostru un loc plăcut. Dacă ești mamă, educă-ți copiii pentru Domnul
Hristos. Aceasta este în aceeași măsură o lucrare pentru Dumnezeu, ca și aceea pe care o face pastorul
la amvon. Dacă datoria ta este de a sta la bucătărie, fii un bucătar desăvârșit. Pregătește o mâncare
sănătoasă, hrănitoare și apetisantă. Când folosești cele mai bune ingrediente în prepararea hranei,
adu-ți aminte că trebuie să păstrezi în mintea ta gândurile cele mai bune. Dacă te ocupi cu lucratul
pământului sau ești angajat în oricare altă meserie, străduiește-te ca îndeplinirea datoriei tale să fie
plină de succes. [360] Lucrează în mod inteligent. Tu Îl reprezinți pe Domnul Hristos în toate lucrările
tale. Fă totul așa cum ar fi făcut El, dacă ar fi fost în locul tău.
Oricât de mic ar fi talantul tău, Dumnezeu are un loc în care dorește să-l folosești. Dacă este folosit
cu înțelepciune, acel singur talant își va aduce la îndeplinire misiunea. Prin credincioșia în
îndeplinirea micilor îndatoriri, noi trebuie să împlinim planul lui Dumnezeu cu privire la dezvoltarea
talanților, iar Dumnezeu Își va aduce la îndeplinire planul Său de înmulțire a acestora. Lucrurile
mărunte devin cele mai importante mijloace de influență în lucrarea Sa.
Trebuie să manifestați o credință vie, care să se împletească asemenea unor fire de aur cu
îndeplinirea chiar și a celor mai mici datorii. În acest fel, munca de zi cu zi va contribui la creșterea
experienței creștine. Veți privi fără încetare la Domnul Isus. Dragostea față de El va conferi o putere
vitală fiecărei lucrări pe care o veți face. Folosirea corectă a talanților noștri va fi ca un lanț de aur care
ne va lega de lumea cerească. Aceasta este adevărata sfințire, deoarece sfințirea constă în îndeplinirea
voioasă a datoriilor de zi cu zi, într-o ascultare desăvârșită de voia lui Dumnezeu.
Mulți creștini așteaptă să li se ofere posibilitatea de a face o mare lucrare. Pentru că nu pot găsi un
loc suficient de înalt pentru a le satisface ambiția, ei dau greș în împlinirea cu credincioșie a
îndatoririlor obișnuite ale vieții. Aceste îndatoriri li se par neinteresante. Zi după zi, ei lasă să le scape
ocaziile de a-și arăta credincioșia față de Dumnezeu. În timp ce așteaptă vreo lucrare importantă, viața
lor trece fără să-și împlinească rostul și fără să-și facă lucrarea.

Talanții dați înapoi

„După multă vreme, stăpânul robilor acelora s-a întors și le-a cerut socoteala” (Matei 25,19). Când
le va cere socoteală slujitorilor Săi, Domnul va cerceta rezultatele obținute prin folosirea fiecărui
talant. Lucrarea îndeplinită dezvăluie caracterul lucrătorului.
Robii care au primit cinci și respectiv doi talanți, I-au înapoiat Stăpânului darurile care le fuseseră
încredințate, împreună cu beneficiul obținut de pe urma lor. [361] Ei nu și-au asumat nici un merit
pentru acest fapt. Talanții pe care i-au avut le fuseseră dați. Ei au câștigat alți talanți, dar dacă nu ar fi
avut depozitul inițial, nu ar fi câștigat nimic. Acești robi au considerat că nu au făcut altceva decât ce
erau datori să facă. Capitalul era al Stăpânului, iar profitul era tot al Său. Dacă Mântuitorul nu ar fi
revărsat asupra lor dragostea și harul Său, ei ar fi suferit o pierdere veșnică.
Totuși, când Își primește talanții, Stăpânul îi aprobă pe lucrători și îi răsplătește, ca și când meritul
le-ar aparține în totalitate. Fața Sa este plină de bucurie și mulțumire. El este deosebit de încântat de
faptul că Își poate revărsa binecuvântarea asupra lor. El îi răsplătește pentru fiecare serviciu și pentru
fiecare sacrificiu, nu pentru că ar fi dator față de ei, ci pentru că inima Sa este plină de dragoste și
duioșie.
„Bine, rob bun și credincios”, spune El, „ai fost credincios în puține lucruri, te voi pune peste multe
lucruri, intră în bucuria stăpânului tău!” (Matei 25,23)
Credincioșia, loialitatea față de Dumnezeu și serviciul făcut din iubire beneficiază de aprobarea
divină. Fiecare impuls inspirat de Duhul Sfânt, spre bunătate și spre Dumnezeu, este notat în cărțile
cerului, iar în ziua răsplătirii, aceia prin care a lucrat El vor fi apreciați.
Când îi vor vedea în Împărăția Sa pe cei care au fost răscumpărați prin lucrarea lor, ei vor intra în
bucuria Domnului. Ei vor avea privilegiul de a lua parte la lucrarea Sa acolo, deoarece s-au pregătit,
luând parte la lucrarea Sa, aici, pe pământ. Ceea ce vom fi în ceruri va fi o reflectare a ceea ce suntem
acum din punct de vedere al caracterului și al slujirii spirituale. Domnul Hristos a spus despre Sine:
„Pentru că nici Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească” (Matei 20,28). Lucrarea Sa din
ceruri este aceeași lucrare pe care a făcut-o pe pământ. Iar răsplata noastră, pentru că lucrăm
împreună cu Domnul Hristos în lumea aceasta, va fi o autoritate mai mare și un privilegiu mai înalt de
a conlucra cu El în lumea viitoare. [362]
„Cel ce nu primise decât un talant, a venit și el, și a zis: ’Doamne, am știut că ești om aspru, care
seceri de unde n-ai semănat, și strângi de unde n-ai vânturat. Mi-a fost teamă și m-am dus de ți-am
ascuns talantul în pământ; iată-ți ce este al tău!’”
Așa își scuză oamenii neglijarea darurilor primite din partea lui Dumnezeu. Ei Îl consideră pe
Dumnezeu ca fiind un tiran sever, care îi pândește să-i prindă greșind și să-i pedepsească. Ei Îl acuză
pe Dumnezeu că le pretinde ceva ce nu le-a dat niciodată și seceră de unde nu a semănat.
Mulți Îl acuză pe Dumnezeu în inima lor că este un stăpân aspru, pentru că le cere să-I slujească și
să-I pună la dispoziție bunurile lor. Dar, ce Îi putem aduce noi lui Dumnezeu fără să fie deja al Său?
Împăratul David spunea: „Totul vine de la Tine și din mâna Ta primim ce-Ți aducem” (1 Cronici
29,14). Toate lucrurile sunt ale lui Dumnezeu, nu numai datorită creației, ci și prin răscumpărare.
Toate binecuvântările acestei vieți și ale vieții veșnice ne sunt date, având asupra lor pecetea crucii de
pe Golgota. Prin urmare, acuzația că Dumnezeu este un stăpân aspru, care seceră de unde nu a
semănat, este falsă.
Stăpânul din parabolă nu a negat acuzația slujitorului nelegiuit, chiar dacă a fost o acuzație
nedreaptă, ci l-a tratat pe temeiul convingerilor lui, dovedindu-i că nu are nici o scuză pentru
comportamentul lui. Slujitorului îi fuseseră asigurate toate mijloacele și căile prin care ar fi putut
înmulți talantul primit, pentru a-i aduce proprietarului un câștig. „Prin urmare, se cădea”, a spus El,
„ca tu să-mi fi dat banii la zarafi, și, la venirea mea, eu mi-aș fi luat înapoi cu dobândă ce este al meu!”
(Matei 25,27)
Tatăl nostru ceresc nu cere nici mai mult, nici mai puțin decât ne-a dat capacitatea să îndeplinim.
El nu pune asupra slujitorilor Săi nici o povară pe care nu sunt în stare să o poarte. „Căci El știe din ce
suntem făcuți; Își aduce aminte că suntem țărână” (Psalmii 103,14).
„Cui i s-a dat mult, i se va cere mult; și cui i s-a încredințat mult, i se va cere mai mult” (Luca
12,48). [363] Fiecare dintre noi va fi considerat răspunzător, chiar și pentru că a făcut cu o iotă mai
puțin decât a avut capacitatea să facă. Domnul evaluează cu exactitate fiecare posibilitate de slujire.
Capacitățile nefolosite sunt luate în considerare tot atât de mult ca și acelea care sunt folosite și
dezvoltate. Dumnezeu ne consideră responsabili pentru tot ce am fi putut deveni printr-o folosire
corectă a talentelor noastre. Noi vom fi judecați în conformitate cu lucrarea pe care am fi putut să o
facem, dar nu am făcut-o, deoarece nu ne-am folosit puterile spre slava lui Dumnezeu. Chiar dacă nu
ne vom pierde mântuirea, de-a lungul veșniciei ne vom da seama care ar fi fost rezultatul talentelor
noastre nefolosite. Orice cunoștință sau aptitudine pe care am fi putut să o dobândim, dar nu am
făcut-o, va avea ca rezultat pierderea veșnică.
Când ne consacrăm pe deplin lui Dumnezeu și respectăm îndrumările Sale în lucrarea noastră, El
Însuși Își asumă responsabilitatea pentru realizarea ei. Dumnezeu nu dorește să punem la îndoială
succesul eforturilor noastre sincere. Nu ar trebui să ne gândim nici măcar o singură clipă la nereușită.
Noi trebuie să cooperăm cu Acela care nu dă greș niciodată.
Nu ar trebui să vorbim despre slăbiciunea și incapacitatea noastră. Aceasta este o neîncredere
evidentă în Dumnezeu, o negare a Cuvântul Său. Când murmurăm datorită poverilor noastre sau
refuzăm responsabilitățile pe care El ne cheamă să le purtăm, noi spunem de fapt că Dumnezeu este
un stăpân aspru, care ne cere să îndeplinim lucrări pentru care nu ne-a dat puterea necesară.
Adesea suntem înclinați să etichetăm spiritul robului leneș ca fiind umilință. Dar adevărata
umilință este mult diferită. A fi îmbrăcat în umilință nu înseamnă a avea un intelect nedezvoltat, a fi
lipsit de aspirații și laș, evitând orice responsabilități, de teama de a nu da greș în a le îndeplini cu
succes. Adevărata umilință aduce la îndeplinire planurile lui Dumnezeu, prin dependența de puterea
Sa.
Dumnezeu lucrează prin aceia pe care îi alege El. Uneori, El alege oamenii cei mai simpli, ca să facă
lucrarea cea mai mare, pentru că puterea Sa este dezvăluită [364] prin intermediul slăbiciunii
omenești. Noi avem propriul standard și, în virtutea acestuia, declarăm că unele lucruri sunt mari, iar
altele mici, dar Dumnezeu nu ne evaluează în conformitate cu normele noastre. Nu trebuie să
presupunem că lucrurile care ni se par nouă mari trebuie să fie mari și pentru Dumnezeu sau că acelea
pe care noi le considerăm mici trebuie să fie mici și pentru El. Nu este răspunderea noastră să ne
judecăm propriile talente sau să ne alegem lucrarea. Trebuie să acceptăm poverile pe care ni le
rânduiește Dumnezeu și să le purtăm pentru onoarea Sa, apelând în permanență la El, ca să ne dea
odihnă. Dumnezeu este mulțumit atunci când ne acceptăm îndatoririle cu recunoștință, bucurându-
ne că suntem vrednici să fim conlucrători cu El.

Talantul luat înapoi

Sentința rostită în privința slujitorului leneș a fost: „Luați-i dar talantul, și dați-l celui ce are zece
talanți” (Matei 25,28). În acest caz, ca și în răsplătirea lucrătorului credincios, este indicată nu numai
răsplata care se va acorda la judecata finală, ci și procesul de răsplătire treptată în viața aceasta. La fel
ca în domeniul natural, și în cel spiritual, fiecare capacitate nefolosită va slăbi și se va degrada.
Activitatea este legea vieții, iar inactivitatea înseamnă moarte. „Și fiecăruia i se dă arătarea Duhului
spre folosul altora” (1 Corinteni 12,7). Dacă sunt folosite pentru binecuvântarea altora, aptitudinile se
dezvoltă și se înmulțesc. Dacă sunt reținute pentru o slujire egoistă, ele se diminuează, iar în cele din
urmă sunt retrase. Cel care refuză să le ofere și altora din ceea ce a primit, în final, va constata că nu
mai are nimic de oferit. El contribuie la un proces care diminuează în mod sigur capacitățile sufletului
și în cele din urmă le distruge.
Nimeni să nu presupună că poate trăi o viață egoistă, iar apoi, după ce a slujit intereselor proprii, să
intre în bucuria Domnului său. Acest fel de oameni nu pot lua parte la bucuria unei iubiri neegoiste.
Ei nu ar fi potriviți pentru a trăi în curțile cerești. [365] Ei nu ar putea prețui atmosfera curată a iubirii
care cuprinde cerul întreg. Pentru mintea lor, știința cerurilor ar fi o enigmă.
În marea zi a judecății, cei care nu au lucrat pentru Domnul Hristos, care au trăit fără a avea nici o
țintă în viață, fără a purta nici o responsabilitate, gândindu-se doar la ei înșiși și căutând să-și satisfacă
propriile dorințe egoiste, vor fi așezați de Judecătorul tuturor lucrurilor de pe pământ în rândul celor
care au făcut numai rău și vor primi aceeași condamnare.
 Mulți dintre cei care se declară creștini neglijează cerințele lui Dumnezeu și totuși nu consideră că
ar fi vreun rău în aceasta. Ei știu că ucigașii, hulitorii și cei care comit adulter merită să fie pedepsiți,
dar în ceea ce îi privește, ei se bucură de participarea la serviciile religioase. Acestor oameni le place să
audă predicarea Evangheliei și ca urmare cred despre ei înșiși că sunt creștini. Deși și-au petrecut viața
îngrijindu-se doar de ei, când vor auzi sentința: „Luați-i dar talantul...”, ei vor fi la fel de surprinși,
precum a fost robul necredincios din parabolă. Asemenea iudeilor, ei confundă satisfacția datorată
binecuvântărilor pe care le-au primit cu responsabilitatea de a le folosi.
Mulți dintre cei care evită să îndeplinească vreo lucrare creștină se scuză, motivând că nu sunt
capabili pentru aceasta. Dar oare Dumnezeu i-a făcut să fie incapabili? Nicidecum. Incapacitatea lor
este rezultatul propriei inactivități și ei aleg în mod deliberat să rămână în această stare. Prin
caracterul pe care și-l formează, ei suportă deja rezultatul sentinței: „Luați-i dar talantul...” Continua
folosire greșită a talanților lor va face să înceteze definitiv lucrarea Duhului Sfânt, care este singura lor
lumină. Hotărârea: „Iar pe robul acela netrebnic, aruncați-l în întunericul de afară”, pune sigiliul
Cerului asupra alegerii pe care au făcut-o ei înșiși pentru veșnicie.
 „PRIETENI CU AJUTORUL BOGĂȚIILOR NEDREPTE”*
*

Venirea Domnului Hristos a avut loc într-un timp în care spiritul lumesc se manifesta într-un mod
intens. Oamenii așezau lucrurile trecătoare mai presus de cele veșnice și preocupările lor prezente mai
presus de cerințele cu privire la viitorul lor. Ei confundau fanteziile cu realitatea și realitatea cu
fanteziile. Ei nu priveau prin credință lumea nevăzută. Satana le înfățișa lucrurile acestei vieți într-o
manieră atrăgătoare și întru totul răpitoare, iar ei acordau atenție ispitelor lui.
Domnul Hristos a venit pentru a schimba această ordine a lucrurilor. El a căutat să rupă vraja prin
care oamenii erau orbiți și prinși în cursă. În învățăturile Sale, El a căutat să așeze în ordinea corectă
cerințele cerești și pe cele pământești, pentru a îndrepta gândurile oamenilor de la prezent la viitor. El
i-a chemat pe oameni să renunțe la goana după lucrurile trecătoare și să se pregătească pentru
veșnicie.
„Un om bogat”, a spus El, „avea un ispravnic care a fost pârât la el că-i risipește averea” (Luca
16,1). Bogatul își lăsase întreaga proprietate în mâinile slujitorului său, dar slujitorul a fost
necredincios, iar stăpânul era convins [367] că acesta îl jefuise în mod sistematic. El s-a hotărât să nu-l
mai țină în slujba sa și l-a chemat pentru o verificare a rapoartelor lui. „Ce aud eu vorbindu-se despre
tine?” a spus el. „Dă-ți socoteală de isprăvnicia ta, pentru că nu mai poți fi ispravnic” (Luca 16,2).
Având în vedere perspectiva de a fi concediat, ispravnicul a înțeles că are trei posibilități pentru
viitor: fie să lucreze, fie să cerșească, fie să moară de foame. Și și-a spus în sinea lui: „Ce am să fac, dacă
îmi ia stăpânul isprăvnicia? Să sap nu pot, să cerșesc mi-e rușine. Știu ce am să fac, pentru ca, atunci
când voi fi scos din isprăvnicie, ei să mă primească în casele lor. A chemat pe fiecare din datornicii
stăpânului său, și a zis celui dintâi: ’Cât ești dator stăpânului meu?’ ’O sută de măsuri de untdelemn’, a
răspuns el. Și i-a zis: ’Ia-ți zapisul și șezi degrabă de scrie cincizeci’. Apoi a zis altuia: ’Dar tu, cât ești
dator?’ ’O sută de măsuri de grâu’, a răspuns el. Și i-a zis: ’Ia-ți zapisul și scrie optzeci’” (Luca 16,3-7).
Acest slujitor necredincios i-a făcut și pe alții părtași la actele lui necinstite. El l-a înșelat pe
stăpânul său în beneficiul lor, iar prin faptul că au acceptat acest beneficiu, ei și-au asumat obligația de
a-l primi în casa lor ca pe un prieten.
„Stăpânul lui a lăudat pe ispravnicul nedrept, pentru că lucrase înțelepțește” (Luca 16,8). Acel om
lumesc a lăudat istețimea celui care îl înșelase. Dar aprecierea bogatului nu a fost și aprecierea lui
Dumnezeu.
Domnul Hristos nu l-a lăudat pe ispravnicul nedrept, ci a folosit o întâmplare binecunoscută
pentru a ilustra învățătura pe care dorea să o prezinte. „Faceți-vă prieteni cu ajutorul bogățiilor
nedrepte”, a spus El, „pentru ca atunci când veți muri, să vă primească în corturile veșnice”. [368]
Mântuitorul fusese criticat de farisei, pentru că avea legături cu vameșii și păcătoșii. Dar interesul
Său față de aceștia nu s-a diminuat și nici lucrarea Sa pentru ei nu a încetat. Domnul a înțeles că
profesia lor îi ducea în ispită. Ei erau înconjurați de atracții spre rău. Primul pas greșit fusese ușor, iar
apoi decăderea lor spre o necinste mai mare și spre nelegiuiri mai numeroase a fost rapidă. Domnul
Hristos căuta prin orice mijloace să-i câștige pentru ținte mai înalte și pentru principii mai nobile.
Acesta a fost scopul pe care l-a avut în vedere, când a relatat povestirea despre ispravnicul
necredincios. Printre vameși erau unii chiar în aceeași situație cu cea prezentată în parabolă și ei își
recunoșteau practicile în ilustrația Domnului Hristos. Atenția lor a fost captivată și mulți dintre ei au
învățat o lecție ce aparținea adevărului spiritual, tocmai din descrierea propriilor practici necinstite.

*
Capitol bazat pe textele din Luca 16,1-9.
 Cu toate acestea, parabola le-a fost adresată în mod direct ucenicilor. Ei au fost primii cărora le
fusese împărțit aluatul adevărului și prin ei trebuia să ajungă la ceilalți oameni. O mare parte din
învățăturile Domnului Hristos nu a fost înțeleasă la început de ucenici și adesea păreau că au uitat
aproape întru totul lecțiile Sale. Dar mai târziu, [369] sub influența Duhului Sfânt, aceste adevăruri le-
au fost aduse în memorie cu claritate și ei le-au prezentat într-o manieră plină de viață celor convertiți
de curând, care se adăugau bisericii.
Mântuitorul le-a vorbit de asemenea fariseilor. El nu a renunțat la speranța că aceștia vor percepe
puterea cuvintelor Sale. Mulți fuseseră profund convinși și, când aveau să audă adevărul sub
îndemnurile Duhului Sfânt, nu puțini urmau să creadă în Domnul Hristos.
Fariseii încercaseră să-L discrediteze pe Domnul Hristos în ochii oamenilor, acuzându-L că are
legături cu vameșii și cu păcătoșii. Acum, Domnul a întors reproșurile asupra acestor acuzatori. El le-a
prezentat fariseilor o întâmplare despre care se știa că a avut loc printre vameși, atât pentru a înfățișa
comportamentul lor, cât și pentru a le arăta singura cale prin care își puteau răscumpăra greșelile.
Administratorului necredincios îi fuseseră încredințate bunurile stăpânului său în scopuri de
binefacere, dar el le folosise pentru sine. Dumnezeu îi alesese pe urmașii lui Avraam. El îi eliberase din
robia Egiptului cu brațul Său puternic. El îi făcuse depozitarii adevărurilor sfinte pentru
binecuvântarea lumii. Dumnezeu le încredințase scrierile sfinte, pentru ca ei să le poată transmite și
altora lumina. Dar administratorii Săi folosiseră aceste daruri pentru a se îmbogăți și pentru a se înălța
pe ei înșiși.
Fariseii, plini de simțământul propriei importanțe și al îndreptățirii de sine, utilizau în mod greșit
bunurile care le fuseseră încredințate de Dumnezeu spre a fi folosite pentru slava Sa.
Slujitorul din parabolă nu și-a adunat nici o rezervă pentru viitor. El a folosit pentru sine bunurile
care îi fuseseră încredințate pentru binele altora, dar s-a gândit doar la prezent. Dacă răspunderea de
administrator avea să-i fie luată, pierdea totul. Dar bunurile stăpânului erau încă în mâinile sale și s-a
hotărât [370] să le folosească pentru a se asigura în vederea nevoilor viitoare. Ca să realizeze aceasta, a
trebuit să aplice un plan nou. În loc să adune pentru sine, el trebuia să împartă altora. În felul acesta,
își putea asigura prieteni care, atunci când va fi alungat, aveau să-l primească la ei. Tot așa era și
situația fariseilor. Răspunderea de administratori urma să le fie luată în curând și li se adresa chemarea
de a se pregăti pentru viitor. Ei puteau obține un beneficiu personal, numai căutând binele altora.
Numai împărțind darurile primite de la Dumnezeu în viața prezentă se puteau pregăti pentru veșnicie.
După ce a relatat parabola, Domnul Hristos a zis: „Căci fiii veacului acestuia, față de semenii lor,
sunt mai înțelepți decât fiii luminii” (Luca 16,8). Adică, oamenii înțelepți din lume manifestă mai
multă înțelepciune și seriozitate în a-și sluji lor înșiși, decât așa-zișii copii ai lui Dumnezeu în lucrarea
de slujirea pe care o îndeplinesc pentru El. Așa a fost în zilele Domnului Hristos și tot așa este și în
zilele noastre. Priviți la viața multora dintre cei care pretind că sunt creștini. Domnul i-a înzestrat cu
putere, capacități și influență. El i-a înzestrat cu bani pentru a fi niște conlucrători cu El în marea
lucrare de mântuire. Toate darurile Sale trebuie să fie folosite pentru binecuvântarea omenirii, pentru
alinarea celor suferinzi și ajutorarea celor nevoiași. Noi trebuie să-i hrănim pe cei flămânzi, să-i
îmbrăcăm pe cei goi, să îngrijim de văduve și orfani, să-i încurajăm pe cei necăjiți și asupriți.
Dumnezeu nu a intenționat niciodată ca în lume să se răspândească nenorocirea. El nu a intenționat
niciodată ca vreun om să dețină bogății din abundență și să trăiască în lux, în timp ce copiii altora
plâng de foame. Bunurile materiale care depășesc nevoile concrete ale vieții îi sunt încredințate omului
pentru a face bine și pentru a binecuvânta omenirea. Domnul spune: „Vindeți ce aveți și dați
milostenie” (Luca 12,33). „Fiți darnici, gata să simțiți împreună cu alții” (1 Timotei 6,18). „Când dai o
masă, cheamă pe săraci, pe schilozi, pe șchiopi, pe orbi” (Luca 14,13). „Dezleagă lanțurile răutății,
deznoadă legăturile robiei, dă drumul celor asupriți și rupe orice fel de jug. [371] Împarte-ți pâinea cu
cel flămând și adu în casa ta pe nenorociții fără adăpost. Dacă vezi pe un om gol, acopere-l.” „Satură
sufletul lipsit” (Isaia 58,6.7.10). „Duceți-vă în toată lumea, și propovăduiți Evanghelia la orice făptură”
(Marcu 16,15). Acestea sunt poruncile Domnului. Oare face această lucrare marea majoritate a celor
ce se declară creștini?
Vai, cât de mulți își însușesc darurile lui Dumnezeu! Cât de mulți adaugă casă după casă și teren
după teren. Cât de mulți își cheltuiesc banii pentru plăceri, pentru satisfacerea apetitului, pentru case,
mobilă și haine extravagante, în timp ce semenii lor sunt lăsați în mizerie și păcat, victime ale bolii și
ale morții. Mulțimile pier fără a primi nici măcar o singură privire miloasă, nici un cuvânt sau o faptă
de simpatie.
Oamenii sunt vinovați de jaf față de Dumnezeu. Modul egoist în care folosesc bunurile materiale îl
jefuiește pe Domnul de slava care ar trebui să-I fie adusă prin alinarea suferințelor omenirii și prin
salvarea sufletelor. Ei risipesc [372] bunurile Sale care le-au fost încredințate. Domnul declară: „Mă
voi apropia de voi pentru judecată, și Mă voi grăbi să mărturisesc împotriva… celor ce opresc plata
simbriașului, care asupresc pe văduvă și pe orfan, nedreptățesc pe străin”. „Se cade să înșele un om pe
Dumnezeu, cum Mă înșelați voi? Dar voi întrebați: ’Cu ce Te-am înșelat?’ Cu zeciuielile și darurile de
mâncare. Sunteți blestemați, câtă vreme căutați să Mă înșelați, tot poporul în întregime!” (Maleahi
3,5.8.9). „Ascultați acum voi, bogaților! Bogățiile voastre au putrezit, și hainele voastre sunt roase de
molii. Aurul și argintul vostru au ruginit și rugina lor va fi o dovadă împotriva voastră. … V-ați strâns
comori în zilele din urmă! Ați trăit pe pământ în plăceri și în desfătări. Iată că plata lucrătorilor, care
v-au secerat câmpiile, și pe care le-ați oprit-o, prin înșelăciune, strigă! Și strigătele secerătorilor au
ajuns la urechile Domnului oștirilor” (Iacov 5,1-3.5.4).
Fiecărui om i se va cere să dea socoteală pentru darurile care i-au fost încredințate. În ziua judecății
finale, bogățiile adunate de oameni nu le vor fi de nici un folos. Ei nu au nimic despre care să poată
spune că le aparține.
Cei care își petrec viața adunând comori lumești dovedesc că au mai puțină înțelepciune,
considerație și interes pentru bună-starea lor veșnică, decât a avut ispravnicul nedrept pentru a-și
asigura cele necesare pe acest pământ. Acești așa-ziși copii ai luminii sunt mai puțin înțelepți decât
copiii acestei lumi din generația lor. Ei sunt cei despre care profetul declara în viziunea sa cu privire la
marea zi a judecății: „În ziua aceea, oamenii își vor arunca idolii de argint și idolii de aur pe care și-i
făcuseră, ca să se închine la ei, îi vor arunca la șobolani și la lilieci și vor intra în găurile stâncilor și în
crăpăturile pietrelor, de frica Domnului și de strălucirea măreției Lui, când Se va scula să îngrozească
pământul” (Isaia 2,20.21). [373]
Domnul Hristos spune: „… Faceți-vă prieteni cu ajutorul bogățiilor nedrepte, pentru ca atunci
când veți muri, să vă primească în corturile veșnice” (Luca 16,9). Dumnezeu, Domnul Hristos și
îngerii se îngrijesc de cei necăjiți, de suferinzi și de păcătoși. Dacă te vei consacra lui Dumnezeu
pentru această lucrare și îți vei folosi darurile în acest scop, vei fi împreună-lucrător cu ființele cerești.
Inima ta va bate la unison cu inima lor. Caracterul tău va deveni tot mai asemănător caracterului lor.
Acești locuitori ai locașurilor cerești nu vor fi niște străini pentru tine. Când lucrurile pământești vor
trece, străjerii porților cerului îți vor spune bun venit.
Bunurile materiale folosite pentru binecuvântarea altora vor aduce un câștig. Bogățiile investite
corect vor realiza un mare bine. Sufletele vor fi câștigate pentru Domnul Hristos. Acela care urmează
planul Domnului Hristos pentru viața lui îi va vedea în curțile lui Dumnezeu pe cei pentru care a
lucrat și s-a sacrificat pe pământ. Cei răscumpărați își vor aminti plini de recunoștință de aceia care au
contribuit la salvarea lor. Cât de prețios va fi cerul pentru aceia care au fost credincioși în lucrarea de
salvare a sufletelor.
 Lecția acestei parabole este valabilă pentru toți. Fiecare om va trebui să dea socoteală pentru harul
care i-a fost acordat prin Domnul Hristos. Viața este prea solemnă pentru a fi absorbită în lucruri
trecătoare și pământești. Domnul dorește să le oferim și altora bunurile pe care le primim din partea
Celui veșnic și nevăzut.
În fiecare an, milioane și milioane de oameni trec în neființă fără a fi avertizați și mântuiți. În
fiecare oră a vieții, ni se oferă diverse ocazii de a intra în legătură cu oamenii și de a-i conduce la
mântuire. Aceste ocazii vin și trec în permanență. Dumnezeu dorește să le folosim cât mai bine cu
putință. Zilele, săptămânile și lunile trec și, cu fiecare dintre ele, ne rămâne cu o zi, cu o săptămână și
cu o lună mai puțin timp în care să ne aducem la îndeplinire lucrarea. Nu vor trece mai mult de câțiva
ani, până când [374] se va auzi vocea căreia nu putem să nu-i răspundem: „Dă-ți socoteală de
isprăvnicia ta”.
Dumnezeu îi cere fiecărui om să ia în considerare aceste cuvinte și să se cerceteze cu onestitate. De
o parte a balanței, puneți-L pe Domnul Hristos, care înseamnă comoara veșnică, viața, adevărul, cerul
și bucuria lui Hristos în sufletele răscumpărate și puneți în cealaltă parte orice atracție pe care o poate
oferi lumea. Puneți într-o parte a balanței pierderea propriei mântuiri și a mântuirii acelora care ar fi
putut fi salvați prin intermediul vostru și puneți în cealaltă parte, pentru voi și pentru toți ceilalți, o
viață care durează cât viața lui Dumnezeu. Cântăriți pentru prezent și pentru veșnicie. În timp ce
faceți aceasta, Domnul Hristos vă vorbește: „Și ce folosește unui om să câștige toată lumea, dacă își
pierde sufletul?” (Marcu 8,36)
Dumnezeu dorește să alegem lucrurile cerești în locul celor pământești. El ne oferă posibilitățile
unei investiții cerești. El dorește să încurajeze țintele noastre cele mai înalte și să protejeze comoara
noastră cea mai aleasă. El declară: „Voi face pe oameni mai rari decât aurul curat și mai scumpi decât
aurul din Ofir” (Isaia 13,12). Când bogățiile pe care le mănâncă moliile și le roade rugina vor fi
spulberate, urmașii Domnului Hristos se vor putea bucura de comoara lor cerească și de bogății
nepieritoare.
Prietenia celor răscumpărați de Hristos este mai bună decât toate prieteniile lumii. Proprietatea
locuinței pe care Domnul nostru S-a dus să o pregătească este mai bună decât titlul de proprietate
asupra celui mai nobil palat de pe pământ. Și cuvintele adresate de Domnul Hristos slujitorilor Săi
credincioși: „Veniți binecuvântații Tatălui Meu de moșteniți Împărăția care v-a fost pregătită de la
întemeierea lumii” (Matei 25,34), vor fi mai bune decât toate cuvintele de laudă de pe pământ.
Acelora care au risipit bunurile Sale, Domnul Hristos încă le mai dă ocazia de a-și asigura bogății
durabile. El spune: „Dați, și vi se va da… Faceți-vă rost de pungi care nu se învechesc, o comoară
nesecată în ceruri, [375] unde nu se apropie hoțul și unde nu roade molia” (Luca 6,38; 12,33).
„Îndeamnă pe bogații veacului acestuia să nu se îngâmfe, și să nu-și pună nădejdea în niște bogății
nestatornice, ci în Dumnezeu, care ne dă toate lucrurile din belșug, ca să ne bucurăm de ele.
Îndeamnă-i să facă bine, să fie bogați în fapte bune, să fie darnici, gata să simtă împreună cu alții, așa
ca să-și strângă pentru vremea viitoare drept comoară o bună temelie pentru ca să apuce adevărata
viață” (1Timotei 6,17-19).
Așadar, faceți ca bogățiile voastre să meargă înaintea voastră în ceruri. Adunați-vă comorile lângă
tronul lui Dumnezeu. Asigurați-vă titlul de proprietate asupra bogățiilor de nepătruns ale Domnului
Hristos. „Faceți-vă prieteni cu ajutorul bogățiilor nedrepte, pentru ca atunci când veți muri, să vă
primească în corturile veșnice”.
 CINE ESTE APROAPELE MEU?*
*

Printre iudei, întrebarea: „Cine este aproapele meu?” provoca discuții nesfârșite. Ei nu aveau nici o
îndoială cu privire la păgâni și la samariteni. Aceștia erau străini și vrăjmași. Dar în privința celor care
aparțineau propriei națiuni, în ce consta deosebirea care trebuia făcută între diferitele clase ale
societății? Pe cine trebuia preotul, rabinul sau bătrânul comunității să considere ca fiind aproapele
său? Aceștia își petreceau viața într-un șir neîncetat de ceremonii menite să-i facă să fie curați. Ei
credeau că prin contactul cu mulțimea ignorantă și neglijentă, ar fi devenit întinați, iar acest fapt ar fi
solicitat un efort istovitor de curățire. Oare trebuiau ei să-i considere pe cei „necurați” ca fiind
aproapele lor?
Aceasta era întrebarea la care a răspuns Domnul Hristos în parabola bunului samaritean. El a
arătat că aproapele nostru nu înseamnă doar cel care face parte din biserica noastră sau împărtășește
credința noastră. Acest fapt nu are nici o legătură cu rasa, culoarea sau deosebirea de clasă socială.
Aproapele nostru este orice persoană care are nevoie de ajutorul nostru. Este fiecare suflet lovit și rănit
de vrăjmaș. Aproapele nostru este orice om care Îi aparține lui Dumnezeu. [377]
Parabola bunului samaritean a fost prezentată de Domnul Hristos ca răspuns la o întrebare care I-a
fost adresată de un învățător al legii. În timp ce Mântuitorul îi învăța pe oameni, „un învățător al Legii
s-a sculat să ispitească pe Isus și I-a zis: ’Învățătorule, ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?’” (Luca
10,25). Fariseii îi sugeraseră să pună această întrebare cu speranța că vor reuși să-L prindă în cursă pe
Domnul Hristos, chiar prin cuvintele Sale, și au ascultat cu nerăbdare răspunsul Lui. Dar Mântuitorul
nu a intrat în nici o controversă. El a cerut răspunsul chiar de la cel care îi pusese întrebarea. „Ce este
scris în Lege”, l-a întrebat El, „Cum citești în ea?” Iudeii încă Îl acuzau pe Domnul Isus că tratează cu
superficialitate Legea dată pe Sinai, dar El a orientat subiectul mântuirii tocmai asupra păzirii
poruncilor lui Dumnezeu.
Învățătorul Legii a zis: „Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău,
cu toată puterea ta și cu tot cugetul tău; și pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Luca 10,27). „’Bine ai
răspuns’, i-a zis Isus, ’fă așa, și vei avea viața veșnică’” (Luca 10,28).
Învățătorul Legii nu era mulțumit de poziția și faptele fariseilor. El studiase Scripturile cu dorința
de a cunoaște adevăratul lor înțeles. El era interesat de acest subiect în mod sincer și a întrebat: „Ce să
fac?” În răspunsul referitor la cerințele Legii, acel învățător a trecut peste toate rânduielile ceremoniale
și rituale. El nu le-a acordat nici o valoare, ci a prezentat cele două mari principii pe care se bazează
toată Legea și Profeții. Cuvintele de apreciere ale Mântuitorului cu privire la acest răspuns L-au așezat
pe un teren avantajos față de rabini. Ei nu Îl puteau acuza pentru faptul că aprobase declarația unui
învățător al Legii.
„Fă așa, și vei avea viața veșnică” (Luca 10,28), a zis Domnul Hristos. În învățăturile Sale, El
prezentase întotdeauna Legea ca fiind o unitate divină, arătând că este imposibil să păzești o poruncă
și să încalci o alta, deoarece toate poruncile sunt străbătute de același principiu. [378] Destinul omului
va fi determinat de ascultarea pe care o acordă întregii Legi.
Domnul Hristos știa că, prin propria putere, nimeni nu putea păzi Legea. El dorea să-l conducă pe
învățătorul Legii la o cercetare mai clară și mai profundă, ca să poată găsi adevărul. Noi putem păzi
Legea, numai acceptând virtutea și harul Domnului Hristos. Credința în jertfa de ispășire pentru păcat
îl face pe om în stare să-L iubească pe Dumnezeu cu toată inima și pe aproapele lui ca pe sine însuși.

*
Capitol bazat pe textele din Luca 10,25-57.
 Învățătorul Legii știa că nu păzise nici primele patru porunci, nici pe următoarele șase. Cuvintele
cercetătoare ale Domnului Hristos l-au convins de propria vinovăție, dar în loc să-și mărturisească
păcatul, el a încercat să-l scuze. În loc să recunoască adevărul, a început să arate cât de dificilă este
împlinirea poruncii. [379] În felul acesta, el spera să evite acuzația și să se justifice în ochii oamenilor.
Cuvintele Mântuitorului îi arătaseră că întrebarea lui a fost inutilă, deoarece fusese capabil să-și
răspundă singur. Totuși el a pus o altă întrebare, spunând: „Și cine este aproapele meu?” (Luca 10,29)
Din nou, Domnul Hristos a refuzat să Se lase atras în controversă. El a răspuns la întrebare,
relatând un incident a cărui amintire era încă recentă în mintea ascultătorilor. „Un om”, a spus El, „se
cobora din Ierusalim la Ierihon. A căzut între niște tâlhari, care l-au dezbrăcat, l-au jefuit de tot, l-au
bătut zdravăn, au plecat, și l-au lăsat aproape mort” (Luca 10,30).
Mergând de la Ierusalim la Ierihon, călătorul a trebuit să treacă printr-o zonă a pustiului Iudeii.
Drumul cobora printr-un defileu sălbatic și stâncos, care era bântuit de tâlhari și fusese adesea scena
unor acte de violență. În acest loc, călătorul a fost atacat, jefuit de toate lucrurile de valoare și
abandonat pe jumătate mort, pe marginea drumului. Pe când se afla în starea aceasta, pe acolo a trecut
un preot. Acesta l-a văzut pe omul care zăcea rănit și zdrobit, tăvălindu-se în propriul sânge, dar l-a
abandonat fără a-i acorda nici un ajutor. El „a trecut înainte pe alături”. Apoi a apărut un levit. Curios
să vadă ce se întâmplase, levitul s-a oprit și a privit la omul suferind. El era convins de ceea ce ar fi
trebuit să facă, dar nu era o îndatorire plăcută. Levitul și-a dorit să nu fi venit pe drumul acela, ca să
nu-l vadă pe omul rănit. El s-a justificat în sinea lui, spunându-și că situația nu-l privea și, la rândul
lui, „a trecut înainte pe alături”.
Dar un samaritean care călătorea pe același drum l-a văzut pe omul suferind și a făcut lucrarea pe
care ceilalți refuzaseră să o facă. El a îngrijit rănitul cu blândețe și bunătate.
„Când l-a văzut, i s-a făcut milă de el. S-a apropiat de i-a legat rănile, și a turnat peste ele
untdelemn și vin; apoi l-a pus pe dobitocul lui, l-a dus [380] la un han și a îngrijit de el. A doua zi,
când a pornit la drum, a scos doi lei, i-a dat hangiului, și i-a zis: ’Ai grijă de el, și orice vei mai cheltui,
îți voi da înapoi la întoarcere” (Luca 10,33-35). Atât preotul, cât și levitul pretindeau că sunt evlavioși,
dar samariteanul a dovedit că era cu adevărat convertit. Nici pentru el, lucrarea nu a fost mai plăcută
decât ar fi fost pentru preot și pentru levit, dar prin atitudinea și faptele lui, a dovedit că este în
armonie cu Dumnezeu.
Prin această lecție, Domnul Hristos a prezentat principiile Legii într-o manieră directă și
convingătoare, arătându-le ascultătorilor Săi că neglijaseră să le aducă la îndeplinire. Cuvintele Sale au
fost atât de categorice și de precise, încât ascultătorii nu au putut spune nimic împotriva Lui.
Învățătorul Legii nu a descoperit în această lecție nici un motiv de critică. Prejudecățile lui cu privire la
Domnul Hristos au fost îndepărtate. Dar el nu își biruise antipatia națională, suficient de mult încât
să-l aprecieze pe samaritean, pronunțându-i numele. Când Domnul Hristos l-a întrebat: „Care dintre
acești trei ți se pare că a dat dovadă că este aproapele celui ce căzuse între tâlhari?” El a răspuns: „Cel
ce și-a făcut milă cu el”.
Atunci, Domnul Isus i-a zis: „Du-te de fă și tu la fel” (Luca 10,37). Arată aceeași bunătate duioasă
față de cei aflați în nevoie. Astfel, vei dovedi că păzești întreaga Lege.
Marea deosebire dintre iudei și samariteni era legată de convingerile religioase cu privire la
adevărata închinare. Fariseii nu voiau să spună nimic bun despre samariteni, ci invocau la adresa lor
cele mai cumplite blesteme. Atât de puternică era antipatia dintre iudei și samariteni, încât femeii
samaritence i s-a părut ceva ciudat ca Domnul Hristos să-i ceară un pahar cu apă. „Cum Tu, Iudeu”, I-
a zis ea, „ceri să bei de la mine, femeie Samariteancă?” Iar evanghelistul Ioan adaugă: „Iudeii, în
adevăr, n-au legături cu Samaritenii” (Ioan 4,9). [381] Iar când iudeii au fost atât de plini de o ură de
moarte față de Domnul Hristos, încât au vrut să-L omoare cu pietre chiar în templu, nu au găsit alte
cuvinte mai potrivite pentru a-și exprima ura față de El, decât: „Nu zicem noi bine că ești Samaritean,
și că ai drac?” (Ioan 8,48). Cu toate acestea, preotul și levitul au neglijat tocmai lucrarea pe care le-o
încredințase Domnul, lăsându-l pe samariteanul disprețuit să îngrijească de unul dintre conaționalii
lor.
Samariteanul a împlinit porunca: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”, dovedind în felul
acesta că era mai neprihănit decât cei care îl acuzau. Riscându-și propria viață, el l-a tratat pe omul
rănit ca pe fratele lui. Acest samaritean Îl reprezintă pe Domnul Hristos. Mântuitorul nostru [382] a
manifestat față de noi o iubire pe care nici o iubire omenească nu o va putea egala vreodată. Când
eram zdrobiți, pe moarte, El a avut milă de noi. Domnul nu a trecut pe lângă noi ocolindu-ne și
lăsându-ne să pierim fără ajutor și fără speranță. El nu a rămas în căminul Său sfânt și fericit, unde era
iubit de toată oștirea cerească. Domnul a văzut nevoia noastră disperată. El S-a decis să se ocupe de
cazul nostru și S-a identificat cu interesele omenirii. El a murit pentru a-i mântui pe vrăjmașii Săi. El
S-a rugat pentru aceia care L-au ucis. Arătând spre exemplul Său, Domnul Hristos le spune urmași-lor
Săi: „Vă poruncesc aceste lucruri, ca să vă iubiți unii pe alții” (Ioan 15,17). „Cum v-am iubit Eu, așa să
vă iubiți și voi unii pe alții” (Ioan 13,34).
Preotul și levitul fuseseră la templu pentru a lua parte la serviciile de închinare pe care le rânduise
Însuși Dumnezeu. Participa-rea la acele servicii era un privilegiu deosebit de înalt, iar preotul și levitul
s-au simțit atât de onorați, încât au considerat că ar fi o înjosire pentru ei să slujească unui suferind
necunoscut de pe mar- ginea drumului. În felul acesta, ei au neglijat ocazia specială de a binecuvânta
un semen, pe care Dumnezeu le-a oferit-o ca slujitori ai Săi.
Mulți oameni din zilele noastre fac o greșeală asemănătoare. Ei își împart îndatoririle în două
categorii distincte. O categorie este alcătuită din lucruri mari, care trebuie stabilite prin Legea lui
Dumnezeu, iar cealaltă categorie este formată din așa-zisele lucruri mici, în privința cărora porunca
„Să iubești pe aproapele tău, ca pe tine însuți” este neglijată. Acest domeniu al lucrării este lăsat la
discreția capriciului, a înclinației sau a impulsului de moment. Astfel, caracterul se degradează, iar
religia lui Hristos este reprezentată greșit.
Există unii care cred că a sluji nevoilor omenirii suferinde ar fi o înjosire a demnității lor. Mulți
privesc cu indiferență și dispreț la cei care și-au lăsat templul sufletului în ruină. Alții îi neglijează pe
săraci dintr-un motiv diferit. Ei consideră că lucrează pentru cauza lui Hristos, căutând să realizeze
ceva de valoare. [383] Ei cred că fac o mare lucrare și nu se pot opri, ca să observe nevoile celor lipsiți
și necăjiți. Promovându-și presupusa lor mare lucrare, ei pot ajunge chiar să-i asuprească pe săraci. Ei
îi pot pune în situații grele și dificile, lipsindu-i de drepturile ce li se cuvin sau neglijând nevoile lor.
Cu toate acestea, consideră că faptele lor sunt scuzabile, pentru că, după credința lor, ei promovează
cauza lui Hristos.
Mulți vor permite ca un frate sau un semen să se lupte singur în situații neprielnice. Pentru că
pretind că sunt creștini, ei pot ajunge să creadă că Îl reprezintă pe Domnul Hristos, în ciuda
egoismului lor rece. Deoarece, aceia care se declară a fi slujitorii Domnului nu cooperează cu El,
dragostea lui Dumnezeu, care ar trebui să se reverse de la ei, este împiedicată într-o mare măsură să
ajungă la semenii lor. Și o mare parte din recunoștința plină de laudă și mulțumire, care ar trebui să
vină din inima și de pe buzele oamenilor, este împiedicată să se reverse înapoi spre Dumnezeu. El este
jefuit de slava care se cuvine Numelui Său sfânt. Astfel, Dumnezeu este lipsit de aceia pentru care a
murit Domnul Hristos și pe care dorește nespus să-i ducă în Împărăția Sa, ca să locuiască în prezența
Sa de-a lungul veacurilor nesfârșite.
Adevărurile divine au doar o mică influență asupra lumii, când ar trebui să exercite o influență
puternică prin modul nostru de a le aplica în viață. Simpla mărturisire a credinței există din
abundență, dar are o mică putere. Putem pretinde că suntem urmași ai Domnului Hristos, putem
declara că noi credem fiecare adevăr din Cuvântul lui Dumnezeu, dar, dacă nu este practicată în viața
de zi cu zi, credința noastră nu-i va face nici un bine semenului nostru. Mărturisirea noastră poate fi
înaltă, precum cerul, dar, dacă nu suntem cu adevărat creștini, nu ne va mântui nici pe noi, nici pe
semenii noștri. Un exemplu bun va face mai mult bine lumii, decât toate declarațiile noastre.
Lucrarea lui Hristos nu poate fi slujită prin nici o practică egoistă. Cauza Sa este cauza celor săraci
și oprimați. În inima celor ce se declară urmași ai Săi trebuie să existe simpatia duioasă a Domnului
Hristos – o dragoste mai profundă față de cei pe care El i-a prețuit atât de mult, încât Și-a dat propria
viață pentru a-i mântui. Aceste suflete sunt prețioase, infinit mai prețioase decât orice alt dar pe care I
l-am putea aduce lui Dumnezeu. A ne uni toate energiile în vederea unei aparente lucrări mari, în
timp ce îi neglijăm pe cei nevoiași sau îi nedreptățim pe străini, nu constituie o slujire care să poată
beneficia de aprobarea Sa.
Sfințirea sufletului prin lucrarea Duhului Sfânt este sădirea naturii Domnului Hristos în natura
umană. Religia Evangheliei înseamnă prezența Domnului Hristos în viață, ca un principiu viu și
lucrător. Ea înseamnă harul lui Hristos dezvăluit în caracter și exprimat prin fapte bune. Principiile
Evangheliei nu pot fi separate de nici un domeniu al vieții practice. Fiecare ramură a experienței și a
lucrării creștine trebuie să constituie o reprezentare a vieții Domnului Hristos.
Iubirea este temelia evlaviei. Oricare ar fi mărturisirea lui de credință, nici un om nu are o dragoste
curată față de Dumnezeu, dacă nu are o dragoste neegoistă față de fratele său. Dar, prin efortul nostru
de a-i iubi pe alții, nu vom putea ajunge niciodată în posesia acestui spirit. Noi avem nevoie de iubirea
lui Hristos în inimă. Când eul este contopit cu Domnul Hristos, iubirea izvorăște spontan.
Desăvârșirea caracterului creștin este atinsă atunci când impulsul de a-i ajuta și de a-i binecuvânta pe
alții se revarsă continuu din inimă, când strălucirea cerului umple inima și este descoperită pe chipul
nostru.
Nu este posibil ca inima în care locuiește Hristos să fie lipsită de iubire. Dacă Îl iubim pe
Dumnezeu, pentru că El ne-a iubit mai întâi, îi vom iubi pe toți cei pentru care a murit Domnul
Hristos. Noi nu putem veni în legătură cu Divinitatea, fără a intra în legătură cu omenirea, pentru că,
în Acela care stă pe tronul universului, natura divină și cea umană sunt unite. Când suntem în
legătură cu Domnul Hristos, suntem în legătură și cu [385] semenii noștri prin verigile de aur ale
lanțului iubirii. Atunci, mila și compătimirea lui Hristos se vor manifesta în viața noastră. Noi nu vom
aștepta până când oamenii nevoiași și nefericiți vor fi aduși la noi. Nu vom avea nevoie să fim
determinați în vreun fel să ne fie milă de necazurile altora. A sluji nevoilor celui lipsit și suferind va fi
pentru noi ceva tot atât de natural precum a fost pentru Domnul Hristos să facă bine pretutindeni
unde mergea.
Oriunde se ivește un impuls de iubire și simpatie și oriunde inima se deschide pentru a-i
binecuvânta și pentru a-i ajuta pe alții, acolo se dezvăluie lucrarea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu. În
adâncurile păgânismului, oameni care nu au avut nici o cunoaștere a Legii scrise a lui Dumnezeu, care
nu au auzit niciodată de Numele Domnului Hristos, au fost buni cu slujitorii Săi, protejându-i cu
riscul propriei vieți. Faptele lor dovedesc lucrarea unei puteri divine. Duhul Sfânt a sădit harul lui
Hristos în inima celor ce trăiesc în sălbăticie, trezindu-le simțăminte de simpatie contrare firii și
educației lor. Lumina „care luminează pe orice om venind în lume” (Ioan 1,9) strălucește în sufletul
lor și, dacă este urmată, le va călăuzi pașii în Împărăția lui Dumnezeu. [386]
Slava cerului se manifestă prin ridicarea celui căzut și prin mângâierea celui întristat. Oriunde
Domnul Hristos locuiește în inima oamenilor, El va fi dezvăluit în aceeași manieră. Religia lui Hristos
va aduce binecuvântare oriunde se va manifesta și oriunde va lucra ea, va exista strălucire.
Dumnezeu nu recunoaște nici o deosebire bazată pe naționalitate, rasă ori clasă socială. El este
Creatorul tuturor oamenilor. Prin creație, toți oamenii constituie o singură familie și toți sunt egali
prin răscumpărare. Domnul Hristos a venit pentru a dărâma orice zid de despărțire, pentru a deschide
larg fiecare încăpere a templului, așa încât fiecare suflet să poată avea intrare liberă înaintea lui
Dumnezeu. Dragostea Sa este atât de largă, de adâncă și de mare, încât ajunge pretutindeni. Ea
eliberează de sub puterea Satanei oamenii sărmani, care au fost amăgiți de înșelăciunile lui, și îi așază
sub influența tronului lui Dumnezeu, care este înconjurat de curcubeul făgăduinței.
În Hristos, nu există nici iudeu, nici grec, nici rob, nici slobod. Toți au fost apropiați prin sângele
Său prețios (Galateni 3,28; Efeseni 2,13).
Oricare ar fi deosebirile în ce privește credința religioasă, strigătul de ajutor al omenirii suferinde
trebuie să fie auzit și trebuie să primească răspuns. Acolo unde există resentimente amare datorită
deosebirilor religioase, poate fi făcut mult bine printr-o lucrare personală. Slujirea iubitoare va
sfărâma barierele prejudecății și va câștiga suflete pentru Dumnezeu.
Noi trebuie să venim în întâmpinarea necazurilor, dificultăților și grijilor altora. Trebuie să luăm
parte la bucuriile și la grijile tuturor, atât ale celor de sus, cât și ale celor de jos, atât ale celor bogați, cât
și ale celor săraci. „Fără plată ați primit”, spune Domnul Hristos, „fără plată să dați” (Matei 10,8).
Pretutindeni în jurul nostru sunt oameni săraci, care trec prin încercări și au nevoie de simpatie și
ajutor. Sunt văduve care au nevoie de înțelegere și sprijin. Sunt orfani pe care urmașii Domnului au
fost îndemnați să-i primească la ei ca pe o moștenire din partea lui Dumnezeu. Prea adesea aceștia
sunt trecuți cu vederea și neglijați. Poate că sunt îmbrăcați în zdrențe, lipsiți de educație și par
respingători din toate punctele de vedere, totuși ei sunt proprietatea lui Dumnezeu. Ei au fost
cumpărați cu un preț [387] și sunt la fel de prețioși în ochii Săi ca și noi. Ei sunt membri ai marii
familii a lui Dumnezeu, iar creștinii, ca administratori ai Săi, sunt răspunzători pentru ei. „Sufletele
lor”, spune El, „le voi cere din mâna voastră”.
Păcatul este cel mai mare dintre toate relele, iar partea noastră este să avem milă de cel păcătos și
să-l ajutăm. Totuși nu se poate ajunge la toți în același fel. Mulți își ascund foamea sufletului. Acești
oameni ar fi mult ajutați printr-un cuvânt delicat sau prin-tr-un gest de bunătate. Alții se află în cea
mai mare nevoie, dar nu știu aceasta. Ei nu sunt conștienți de teribila lor sărăcie sufletească.
Nenumărați oameni sunt atât de cufundați în păcat, încât și-au pierdut sensibilitatea față de realitățile
veșnice, și-au pierdut asemănarea cu Dumnezeu și cu greu își dau seama că au un suflet care poate fi
mântuit sau pierdut. Ei nu au nici credință în Dumnezeu, nici încredere în oameni. La mulți dintre
aceștia se poate ajunge doar prin fapte de bunătate dezinteresată. Mai întâi trebuie să ne îngrijim de
nevoile lor fizice. Ei trebuie hrăniți, spălați și îmbrăcați decent. Când vor vedea dovada iubirii voastre
neegoiste, va fi mai ușor pentru ei să creadă în dragostea lui Dumnezeu.
Există mulți care greșesc și își dau seama de rușinea și de nesăbuința lor. Ei privesc la propriile
greșeli, până când ajung aproape disperați. Nu trebuie să neglijăm aceste suflete. Când cineva trebuie
să înoate împotriva curentului, acesta îl trage înapoi cu toată puterea. Atunci, trebuie să i se întindă o
mână de ajutor, așa cum Fratele nostru mai mare i-a întins mâna lui Petru care se scufunda. Adresați-i
cuvinte pline de speranță, cuvinte care să-i întărească încrederea și să-i trezească iubirea.
Fratele tău cu sufletul bolnav are nevoie de tine și tu însuți ai nevoie de iubirea lui. El are nevoie de
experiența unuia care a fost la fel de slab, care poate simți împreună cu el și îl poate ajuta. Cunoașterea
propriei slăbiciuni ar trebui să ne facă în stare să-l ajutăm pe altul în nevoia lui amară. Nu ar trebui să
trecem niciodată pe lângă un suflet suferind, fără a căuta să-i oferim mângâierea cu care noi înșine
suntem mângâiați de Dumnezeu.
Părtășia cu Domnul Hristos, legătura personală cu un Mântuitor viu, este cea care face ca mintea,
inima și sufletul să poată triumfa asupra firii decăzute. Vorbiți-i celui rătăcit despre brațul
atotputernic care îl va susține, despre mila infinită a Domnului Hristos care simte împreună cu el. Nu
este suficient să creadă că există o Lege și o putere, care nu au nici o milă și nu aud niciodată strigătul
după ajutor. El are nevoie să se prindă de o mână caldă, să se încreadă într-o inimă plină de duioșie.
Mențineți-i atenția îndreptată spre prezența divină, care este alături de el în permanență și privește
neîncetat asupra lui cu o dragoste plină de milă. Îndemnați-l să se gândească la inima Tatălui, care este
îndurerată de păcat, la mâna Sa care continuă să fie întinsă spre el, la glasul Său care spune: „Afară
numai dacă vor căuta ocrotirea Mea, vor face pace cu Mine, da, vor face pace cu Mine” (Isaia 27,5).
Când vă angajați în această lucrare, alături de voi se află tovarăși nevăzuți de ochii omenești. Îngerii
cerului au fost alături de samariteanul care s-a îngrijit de străinul rănit. Îngerii din curțile cerești stau
alături de toți cei care Îi slujesc lui Dumnezeu, împlinind nevoile semenilor lor. Voi vă bucurați de
cooperarea personală a Domnului Hristos. El este cel care înnoiește totul și, dacă lucrați sub
îndrumarea Sa, veți vedea rezultate mari.
De credincioșia voastră în această lucrare vor depinde bunăstarea altora și destinul vostru veșnic.
Domnul Hristos caută să-i înalțe pe toți cei care vor fi aduși într-o relație de tovărășie cu Sine, pentru
ca noi să putem fi una cu El, după cum El este una cu Tatăl. El ne îngăduie să venim în contact cu
suferințe și nenorociri pentru a ne chema să părăsim egoismul nostru. El caută să dezvolte în noi
atributele caracterului Său – compasiunea, duioșia și iubirea. Când acceptăm această lucrare de slujire,
ne înscriem de bunăvoie [389] în școala Sa, ca să fim pregătiți pentru curțile cerului. Iar dacă o
respingem, noi respingem învățătura Sa și alegem despărțirea veșnică de prezența Sa.
„Dacă vei umbla pe căile Mele”, declară Domnul, „și dacă vei păzi poruncile Mele… te voi lăsa să
intri împreună cu cei ce sunt aici” – chiar printre îngerii care înconjoară tronul Său (Zaharia 3,7). Prin
cooperarea cu ființele cerești în lucrarea lor pe pământ, noi ne pregătim să fim tovarășii lor în ceruri.
„Nu sunt oare toți duhuri slujitoare trimise să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moșteni
mântuirea?” (Evrei 1,14). Îngerii din ceruri le vor spune bun venit celor de pe pământ, care au trăit
„nu ca să li se slujească, ci ei să slujească” (Matei 20,28). În această tovărășie binecuvântată, vom
învăța, spre bucuria noastră veșnică, tot ce este cuprins în întrebarea: „Cine este aproapele meu?”
 RĂSPLATA HARULUI*
*

Iudeii aproape că pierduseră din vedere adevărul despre harul fără plată al lui Dumnezeu. Rabinii îi
învățau că favoarea lui Dumnezeu trebuia câștigată prin merite. Ei sperau să obțină prin faptele
proprii răsplata neprihănirii. Prin urmare, închinarea lor era determinată de un spirit mercantil. Nici
măcar ucenicii nu erau întru totul lipsiți de acest spirit, iar Mântuitorul căuta orice ocazie pentru a le
arăta greșeala lor. Chiar înainte de a rosti parabola lucrătorilor, s-a petrecut un eveniment care I-a
oferit ocazia de a prezenta principiile corecte.
Pe când mergea pe drum, un tânăr conducător a alergat spre El și, îngenunchind, L-a salutat cu
respect. „Bunule Învățător”, a spus el, „ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?” (Marcu 10,17)
Conducătorul I se adresase Domnului Hristos doar ca unui rabin respectat, fără a-L considera Fiul
lui Dumnezeu. Mântuitorul i-a zis: „Pentru ce Mă numești bun?” „Nimeni nu este bun decât Unul
singur: Dumnezeu” (Marcu 10,18). Pe ce temei Mă numești [391] bun? Doar Dumnezeu este bun.
Dacă Mă recunoști ca fiind astfel, trebuie să mă accepți ca Fiu și reprezentant al Său.
„Dacă vrei să intri în viață”, a adăugat El, „păzește poruncile.” Caracterul lui Dumnezeu este
exprimat în Legea Sa și, ca să fii în armonie cu Dumnezeu, fiecare faptă a ta trebuie să izvorască din
principiile Legii Sale.
Domnul Hristos nu a micșorat cerințele Legii. Exprimându-Se într-o manieră inconfundabilă, El a
prezentat ascultarea ca fiind condiția primirii vieții veșnice, aceeași condiție care i s-a cerut lui Adam
înainte de cădere. Domnul nu așteaptă de la oameni cu nimic mai puțin acum, decât a așteptat de la
omul din Paradis, adică ascultarea desăvârșită, neprihănirea deplină. Cerința pentru cei aflați sub
legământul harul este tot atât de cuprinzătoare, precum a fost cerința din Eden – armonia cu Legea lui
Dumnezeu, care este sfântă, dreaptă și bună.
La cuvintele: „Păzește poruncile”, tânărul a întrebat: „Care?” El a presupus că Domnul Hristos S-a
referit la vreo prevedere ceremonială, dar Domnul vorbea despre Legea dată pe Sinai. El a menționat
mai multe porunci scrise pe cea de a doua tablă a Decalogului și apoi le-a rezumat pe toate în
principiul: „… Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 19,19).
Tânărul a răspuns fără ezitare: „Toate aceste porunci le-am păzit cu grijă din tinerețea mea; ce-mi
mai lipsește?” (Matei 19,20). Concepția lui despre Lege era superficială și se limita doar la aspectele
exterioare. Judecat după standardul omenesc, el își păstrase un caracter nepătat. Viața lui exterioară
fusese într-o mare măsură nevinovată, iar el credea cu sinceritate că ascultarea lui era perfectă, fără
nici o greșeală. Totuși tânărul avea o teamă ascunsă, că relația lui spirituală cu Dumnezeu nu era întru
totul bună. Acest fapt l-a determinat să întrebe: „Ce-mi mai lipsește?”
„Dacă vrei să fii desăvârșit”, i-a zis Domnul Hristos, „du-te de vinde ce ai, dă la săraci, și vei avea o
comoară [392] în cer! Apoi vino, și urmează-Mă. Când a auzit tânărul vorba aceasta, a plecat foarte
întristat; pentru că avea multe avuții” (Matei 19,21.22).
Cel care se iubește pe sine este un călcător al Legii. Aceasta a dorit Domnul Isus să-i descopere
tânărului și l-a supus unui test care avea scopul de a face evident egoismul din inima lui. Domnul i-a
arătat pata din caracterul său. Tânărul nu a vrut să primească o lumină mai mare. El păstrase în suflet
un idol. Dumnezeul lui era lumea. El pretindea că a păzit Legea, dar îi lipsea acel principiu care era
însuși spiritul și viața tuturor poruncilor. El nu avea o dragoste adevărată față de Dumnezeu și față de
oameni. Acestui tânăr îi lipsea tocmai ceea ce l-ar fi putut face să fie pregătit pentru a intra în

*
Capitol bazat pe textele din Matei 19,16-30; 20,1-16; Marcu 10,17-31; Luca 18,18-30.
Împărăția cerurilor. Datorită iubirii de sine și a câștigului lumesc, el nu era în armonie cu principiile
Cerului.
Când tânărul conducător a venit la Domnul Isus, sinceritatea și seriozitatea [393] lui au cucerit
inima Mântuitorului. Isus S-a uitat țintă la el și l-a iubit (Marcu 10,21). Domnul a văzut în el un om
care ar fi putut sluji ca predicator al neprihănirii. El era tot atât de dispus să-l primească pe acest tânăr
talentat și nobil, cum i-a primit pe sărmanii pescari care L-au urmat. Dacă și-ar fi dedicat aptitudinile
în slujba lucrării de salvare a sufletelor, el ar fi putut deveni un lucrător sârguincios și plin de succes
pentru Hristos.
Dar mai întâi trebuia să accepte condițiile uceniciei. El trebuia să se consacre fără rezerve lui
Dumnezeu. La chemarea Mântuitorului, Ioan, Petru, Matei și tovarășii lor au lăsat totul, s-au ridicat și
au mers după El (Luca 5,28). Aceeași consacrare i se cerea și tânărului conducător. Iar în această
privință, Domnul Hristos nu i-a cerut un sacrificiu mai mare decât cel pe care îl făcuse El Însuși. „El,
măcar că era bogat, s-a făcut sărac pentru voi, pentru ca prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogățiți” (2
Corinteni 8,9). Tânărul trebuia doar să meargă pe calea pe care îl conducea Domnul Hristos.
Domnul Hristos l-a privit și a dorit nespus de mult mântuirea lui. El a dorit să-l trimită ca sol al
binecuvântării oamenilor. În locul lucrurilor la care I-a cerut să renunțe, Hristos îi oferea privilegiul
tovărășiei Sale. „Urmează-Mă”, i-a zis El. Petru, Iacov și Ioan au considerat acest privilegiu ca fiind o
bucurie. Chiar și tânărul Îl admira pe Domnul Hristos. Inima lui era atrasă de Mântuitorul. Dar el nu
a fost gata să accepte principiul Său cu privire la sacrificiul de sine. El a dorit viața veșnică, dar nu a
fost dispus să primească în suflet acea iubire neegoistă, care înseamnă viața, și s-a îndepărtat întristat
de Domnul Hristos.
În timp ce tânărul pleca, Domnul Isus le-a spus ucenicilor Săi: „Cât de anevoie vor intra în
Împărăția lui Dumnezeu cei ce au avuții!” (Marcu 10,23). Aceste cuvinte i-au uimit pe [394] ucenici.
Ei fuseseră învățați să-i considere pe bogați ca fiind niște favorizați ai Cerului. Ei înșiși sperau să
primească putere și bogății lumești în împărăția lui Mesia. Dacă bogații aveau să intre cu mare
dificultate în împărăție, ce speranță ar mai fi rămas pentru restul oamenilor?
„Isus a luat din nou cuvântul, și le-a zis: ’Fiilor, cât de anevoie este pentru cei ce se încred în
bogății, să intre în Împărăția lui Dumnezeu! Mai lesne este să treacă o cămilă prin urechea unui ac,
decât să intre un om bogat în Împărăția lui Dumnezeu!’ Ucenicii au rămas și mai uimiți” (Marcu
10,24-26). Acum, și-au dat seama că și ei erau incluși în această avertizare solemnă. În lumina
cuvintelor Mântuitorului se dezvăluia dorința lor ascunsă după putere și bogății. Având o presimțire
rea cu privire la ei înșiși, au exclamat: „Cine poate atunci să fie mântuit?” (Marcu 10,26)
„Isus S-a uitat țintă la ei, și le-a zis: ’Lucrul acesta este cu neputință la oameni, dar nu la Dumnezeu,
pentru că toate lucrurile sunt cu putință la Dumnezeu’” (Marcu 10,27).
Un om nu poate intra în ceruri, pur și simplu, pentru că este bogat. Bogăția nu-i conferă nici un
drept la moștenirea sfinților în lumină. Orice om poate intra în Împărăția lui Dumnezeu numai prin
harul nemeritat al Domnului Hristos.
Atât celor bogați, cât și celor săraci le sunt adresate cuvintele Duhului Sfânt: „Voi nu sunteți ai
voștri? Căci ați fost cumpărați cu un preț” (1 Corinteni 6,19.20). Când au această credință, oamenii
consideră că proprietățile lor sunt niște bunuri care le-au fost încredințate spre a fi folosite, după cum
îi va îndruma Dumnezeu, pentru salvarea celor pierduți și pentru mângâierea celor săraci și a celor
suferinzi. Omului îi este imposibil să gândească așa, deoarece inima lui se atașează de bogățiile
pământești. Sufletul legat în slujba Mamonei este surd la strigătul nevoii omenești. Dar la Dumnezeu
toate lucrurile sunt posibile. Contemplând iubirea inegalabilă a Domnului Hristos, inima egoistă va fi
îmblânzită și supusă. Asemenea fariseului Saul, cei bogați vor fi determinați să spună: „Dar lucrurile,
care pentru mine erau câștiguri, [395] le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos. Ba încă, și
acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, față de prețul nespus de mare al cunoașterii lui Hristos
Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate și le socotesc ca un gunoi, ca să câștig pe Hristos”
(Filipeni 3,7.8). Ca urmare, ei se vor bucura să se considere niște administratori ai harului nespus de
felurit al lui Dumnezeu și, din iubire pentru El, slujitori ai tuturor oamenilor.
Petru a fost primul care și-a revenit din convingerea tainică, inspirată de cuvintele Mântuitorului.
El s-a gândit cu satisfacție la tot ce renunțaseră, el și frații lui, pentru Domnul Hristos. „Iată”, a zis el,
„noi am lăsat totul, și Te-am urmat” (Marcu 10,28). Amintindu-și de făgăduința condiționată, care îi
fusese adresată tânărului conducător: „Vei avea o comoară în cer”, a întrebat ce urmau să primească,
el și tovarășii lui, ca răsplată pentru sacrificiile lor.
Răspunsul Mântuitorului a umplut de fior inimile acelor pescari galileeni. El descria onoruri care
împlineau visurile lor cele mai înalte: „Adevărat vă spun că, atunci când va sta Fiul omului pe scaunul
de domnie al măririi Sale, la înnoirea tuturor lucrurilor, voi, care M-ați urmat, veți ședea și voi pe
douăsprezece scaune de domnie, și veți judeca pe cele douăsprezece seminții ale lui Israel” (Matei
19,28). Și a adăugat: „Și oricine a lăsat case sau frați, [396] sau surori, sau tată, sau mamă, sau nevastă,
sau feciori, sau holde, pentru Numele Meu, va primi însutit și va moșteni viața veșnică” (Matei 19,29).
Dar întrebarea lui Petru: „... Ce răsplată vom avea?” dezvăluise un spirit care nu i-ar fi pregătit într-
o manieră corectă pe ucenici pentru a fi soli ai Domnului Hristos, deoarece era un spirit mercantil.
Deși fuseseră atrași de dragostea Domnului Isus, ucenicii nu erau întru totul liberi de fariseism. Ei încă
lucrau cu gândul de a merita o răsplată pe măsura muncii lor. Ei cultivau un spirit de înălțare și de
mulțumire de sine și se comparau între ei. Când unul greșea într-o anumită privință, ceilalți nutreau
sentimente de superioritate.
Pentru ca ucenicii să nu piardă din vedere principiile Evangheliei, Domnul Hristos le-a spus o
parabolă care ilustra maniera în care îi tratează Dumnezeu pe slujitorii Săi și spiritul în care dorește să
lucreze pentru El.
„Împărăția cerurilor”, a spus El, „se aseamănă cu un gospodar, care a ieșit dis-de-dimineață, să-și
tocmească lucrători la vie” (Matei 20,1). În vremea aceea, era obiceiul ca oamenii care căutau de lucru
să aștepte în piețele publice, iar cei ce voiau să-i angajeze mergeau acolo pentru a găsi slujitori.
Parabola prezintă un om care a mers în piață la diferite ore pentru a angaja lucrători. Cei angajați la
primele ore ale zilei au convenit să lucreze pentru o anumită sumă de bani. Cei angajați mai târziu au
lăsat ca stăpânul să decidă plata pe care o vor primi.
„Seara, stăpânul viei a zis ispravnicului său: ’Cheamă pe lucrători, și dă-le plata, începând de la cei
de pe urmă, până la cei dintâi. Cei din ceasul al unsprezecelea au venit, și au luat fiecare câte un leu.
Când au venit cei dintâi, socoteau că vor primi mai mult; dar au primit și ei tot câte un leu de fiecare”
(Matei 20,8-10).
Modul îi care i-a tratat stăpânul pe lucrătorii din via [397] sa reprezintă modul în care îi tratează
Dumnezeu pe oameni. În relațiile de afaceri de pe pământ, răsplata este acordată proporțional cu
munca îndeplinită. Lucrătorii se așteaptă să fie plătiți doar cât merită. Dar în parabolă, Domnul
Hristos ilustra principiile Împărăției Sale – o Împărăție care nu era din lumea aceasta. El nu era
condus de nici un standard omenesc. Domnul spune: „Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre,
și căile voastre nu sunt căile Mele. … Ci cât sunt de sus cerurile față de pământ, atât sunt de sus căile
Mele față de căile voastre și gândurile Mele față de gândurile voastre” (Isaia 55,8.9).
În parabolă, primii lucrători au fost de acord să lucreze pentru o anumită sumă de bani și au primit
suma stabilită, dar nimic mai mult. Cei angajați mai târziu au crezut în promisiunea stăpânului: „Și vă
voi da ce va fi cu dreptul” (Matei 20,4). Ei și-au arătat în-crederea în el, prin faptul că nu au pus nici o
întrebare cu privire la plată. Ei au avut încredere în dreptatea și echitatea lui. Acești lucrători au fost
răsplătiți, dar nu după cantitatea de muncă pe care au depus-o, ci în conformitate cu generozitatea
voinței sale.
Așa dorește Dumnezeu să ne încredem în Acela care îi îndreptățește pe cei păcătoși. El nu ne
răsplătește după meritul nostru, ci după voința și hotărârea Sa, „după planul veșnic, pe care l-a făcut în
Hristos Isus, Domnul nostru” (Efeseni 3,11). „El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în
neprihănire, ci pentru îndurarea Lui” (Tit 3,5). Iar pentru cei care se încred în El, va face „nespus mai
mult decât cerem sau gândim noi” (Efeseni 3,20).
Nu cantitatea muncii sau rezultatele ei vizibile o fac să fie valoroasă în ochii lui Dumnezeu, ci
spiritul în care este îndeplinită. Cei care au venit în vie în ceasul al unsprezecelea au fost mulțumiți că
au avut ocazia să lucreze. Inima lor era plină de recunoștință față de acela care îi acceptase și, la
încheierea zilei, când stăpânul i-a plătit pentru o zi întreagă de lucru, [398] au fost foarte surprinși. Ei
știau că nu merită o asemenea răsplată. Iar bunătatea exprimată de înfățișarea celui care îi angajase i-a
umplut de bucurie. Acești lucrători nu au uitat niciodată bunătatea stăpânului și nici răsplata
generoasă pe care au primit-o. Tot așa se întâmplă și cu păcătosul care, cunoscându-și nevrednicia,
intră în via Stăpânului în ceasul al unsprezecelea. Timpul lui de slujire pare atât de scurt, iar el simte că
nu merită răsplata, dar este plin de bucurie, pentru că Dumnezeu l-a acceptat. El lucrează cu un spirit
umil și încrezător, plin de recunoștință pentru privilegiul de a fi conlucrător cu Domnul Hristos.
Acesta este spiritul pe care Dumnezeu îl onorează cu plăcere.
Domnul dorește să ne încredem în El, fără să punem nici o întrebare cu privire la măsura în care
vom fi răsplătiți. Când în suflet locuiește Hristos, gândul răsplătirii nu este predominant. Nu acesta
este motivul care determină slujirea noastră. Este adevărat că, într-o anumită ordine a priorităților,
trebuie să respectăm ideea de răsplată sau recompensă. Dumnezeu dorește să prețuim binecuvântările
pe care ni le-a făgăduit. Dar El nu vrea să fim absorbiți de dorința după răsplată și nici să considerăm
că trebuie să primim o recompensă pentru fiecare îndatorire îndeplinită. Nu ar trebui să fim atât de
nerăbdători să câștigăm răsplata, [399] ci mai degrabă să dorim să facem ce este bine, fără a ține seama
de vreun câștig.
Aceasta nu îi scuză pe aceia care aud prima chemare la lucru, dar neglijează să intre în via
Domnului. Când stăpânul s-a dus în piață în ceasul al unsprezecelea și a găsit oameni fără lucru, a
spus: „De ce stați aici toată ziua fără lucru?” (Matei 20,6). Răspunsul a fost: „Pentru că nu ne-a tocmit
nimeni” (Matei 20.7). Nici unul dintre cei chemați la acea oră târzie din zi nu fusese acolo dimineața.
Ei nu refuzaseră chemarea. Cei care refuză și se pocăiesc după aceea, fac bine că se pocăiesc. Dar este
periculos să tratezi în mod ușuratic prima chemare a harului.
Când fiecare lucrător al viei a primit câte un leu (Matei 20,9), cei care începuseră munca de
dimineață s-au simțit ofensați. Nu lucraseră ei douăsprezece ore? gândeau în sinea lor. Și oare nu era
drept să primească mai mult decât cei care lucraseră doar o oră în partea mai răcoroasă a zilei? Ei au
zis: „Aceștia de pe urmă n-au lucrat decât un ceas, și la plată i-ai făcut deopotrivă cu noi, care am
suferit greul și zăduful zilei” (Matei 20,12).
„Prietene”, i-a răspuns stăpânul unuia dintre ei, „ție nu-ți fac nici o nedreptate; nu te-ai tocmit cu
mine cu un leu? Ia-ți ce ți se cuvine și pleacă. Eu vreau să plătesc și acestuia din urmă ca și ție. Nu pot
să fac ce vreau cu ce-i al meu? Ori este ochiul tău rău, fiindcă eu sunt bun?” (Matei 20,13-15)
„Tot așa, cei din urmă vor fi cei dintâi, și cei dintâi vor fi cei din urmă; pentru că mulți sunt
chemați, dar puțini sunt aleși” (Matei 20,16).
Primii lucrători din parabolă îi reprezintă pe aceia care, datorită serviciilor lor, pretind să fie tratați
mai bine decât ceilalți. Ei își încep lucrarea cu un spirit de mulțumire de sine și nu o aduc la
îndeplinire cu renunțare și sacrificiu de sine. Poate că au pretins toată viața că Îi slujesc lui Dumnezeu,
poate că au fost [400] primii în a suporta greutățile, lipsurile și încercările, și ca urmare se consideră
îndreptățiți să primească o răsplată mare. Ei se gândesc mai mult la răsplată, decât la privilegiul de a fi
slujitori ai lui Hristos. În concepția lor, munca și sacrificiile făcute le dau dreptul să fie mai onorați
decât ceilalți și, pentru că această pretenție nu le este recunoscută, se simt ofensați. Dacă și-ar fi adus la
îndeplinire lucrarea într-un spirit iubitor și încrezător, ei ar fi continuat să fie cei dintâi, dar atitudinea
nemulțumită și recalcitrantă este necreștinească și dovedește că nu sunt vrednici de încredere. Ea
descoperă dorința lor de înălțare de sine, neîncrederea lor în Dumnezeu și spiritul lor de gelozie și de
ranchiună față de frații lor. Pentru ei, bunătatea și dărnicia Domnului sunt doar o ocazie de a
murmura. În felul acesta, ei arată că sufletul lor nu are nici o legătură cu Dumnezeu. Ei nu cunosc
bucuria conlucrării cu Maestrul divin.
Nimic nu este mai ofensator pentru Dumnezeu, ca acest spirit îngust și egoist. El nu poate conlucra
cu nici un om care manifestă astfel de trăsături. Aceste persoane sunt insensibile față de lucrarea
Duhului Său.
Iudeii fuseseră primii chemați în via Domnului și, datorită acestui fapt, erau mândri și plini de
îndreptățire de sine. Ei considerau că anii îndelungați de slujire le confereau dreptul de a primi o
răsplată mai mare decât alții. Nimic nu era mai supărător pentru ei ca ideea că neamurile trebuiau să
fie acceptate ca având privilegii egale cu ale lor în privința lucrurilor lui Dumnezeu.
Domnul Hristos i-a avertizat pe ucenicii care fuseseră chemați cei dintâi să-L urmeze, ca nu cumva
să cultive același gând rău. El a văzut că dezvoltarea unui spirit al îndreptățirii de sine ar însemna
slăbiciunea și blestemul bisericii. Dacă s-ar întâmpla astfel, oamenii ar crede că pot face ceva pentru a
obține un loc în Împărăția cerurilor. Ei și-ar imagina că Domnul ar veni să-i ajute, numai după ce au
făcut un progres bine determinat. [401] În acest fel, ar exista foarte multă încredere în sine și mai
puțină în Domnul Isus. Mulți dintre cei care au făcut un progres oarecare ar fi îngâmfați și s-ar
considera superiori altora. Ei ar fi dornici să fie flatați și s-ar umple de invidie dacă nu ar fi considerați
cei mai importanți. Acesta era pericolul de care Domnul Hristos căuta să-i ferească pe ucenicii Săi.
Orice mândrie bazată pe merite personale este nepotrivită. „Așa vorbește Domnul: ’Înțeleptul să nu
se laude cu înțelepciunea lui, cel tare să nu se laude cu tăria lui, bogatul să nu se laude cu bogăția lui.
Ci cel ce se laudă să se laude că are pricepere și că Mă cunoaște, că știe că Eu sunt Domnul, care fac
milă, judecată și dreptate pe pământ! Căci în acestea găsesc plăcere Eu, zice Domnul’” (Ieremia
9,23.24).
Răsplata nu este oferită pe temeiul faptelor, pentru ca nici un om să nu se îngâmfe, ci este oferită în
totalitate prin har. „Ce vom zice dar că a căpătat, prin puterea lui, strămoșul nostru Avraam? Dacă
Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte, are cu ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu. Căci
ce zice Scriptura? ’Avraam a crezut pe Dumnezeu, și aceasta i s-a socotit ca neprihănire’. Însă, celui ce
lucrează, plata cuvenită lui i se socotește nu ca un har, ci ca ceva datorat; pe când, celui ce nu lucrează,
ci crede în Cel ce socotește pe păcătos neprihănit, credința pe care o are el, îi este socotită ca
neprihănire” (Romani 4,1-5). Prin urmare, nu există nici o posibilitate ca vreun om să se înalțe mai
presus de altul sau să fie invidios. [402] Nimeni nu este mai privilegiat decât ceilalți și nimeni nu poate
pretinde că are dreptul la răsplată.
Atât cei dintâi, cât și cei din urmă trebuie să fie părtași la marea și veșnica răsplată, iar cei dintâi ar
trebui să le spună celor din urmă un bun venit cu bucurie. Cel care îl invidiază pe altul pentru răsplata
lui uită că el însuși este mântuit numai prin har. Parabola lucrătorilor viei mustră orice formă de
gelozie și suspiciune. Dragostea se bucură de adevăr și nu dă curs nici unei comparații invidioase. Cel
care iubește face comparație numai între caracterul plăcut al Domnului Hristos și propriul caracter
nedesăvârșit.
Această parabolă este o avertizare prin care tuturor lucrătorilor li se spune că, oricât de îndelungată
ar fi slujirea lor, oricât de multe ar fi lucrările lor, fără umilință înaintea lui Dumnezeu, nu sunt nimic.
În așezarea pe tron a eului nu există nici o religie. Cel care are ca țintă glorificarea eului va constata că
este lipsit de acel har unic care îl poate face eficient în slujba Domnului Hristos. Ori de câte ori
mândria și mulțumirea de sine sunt îngăduite, lucrarea este prejudiciată.
Nu lungimea timpului de slujire, ci bunăvoința și credincioșia noastră în lucrare constituie
caracteristicile care o fac acceptabilă înaintea lui Dumnezeu. Dacă este îndeplinită cu sinceritate și
uitare de sine, cea mai mică îndatorire este mai plăcută înaintea lui Dumnezeu, decât lucrarea cea mai
mare, care este afectată de iubirea de sine. Dumnezeu caută să vadă cât de mult cultivăm spiritul
Domnului Hristos și cât de mult asemănarea noastră cu Hristos este dezvăluită prin lucrarea noastră.
El ia în considerare mai mult iubirea și credincioșia cu care lucrăm, decât cantitatea pe care o
realizăm.
Când egoismul este mort, când lupta pentru supremație este alungată, când recunoștința umple
inima și iubirea face ca viața să aibă un parfum plăcut, numai atunci Domnul Hristos locuiește în
suflet, iar noi suntem recunoscuți ca împreună-lucrători cu Dumnezeu.
Oricât de grea este munca lor, adevărații lucrători nu o privesc ca pe o trudă istovitoare și
neplăcută. Ei sunt gata să sacrifice totul [403] și să fie sacrificați, dar lucrarea lor este voioasă și o
îndeplinesc cu o inimă bucuroasă. Bucuria în Dumnezeu este exprimată prin Isus Hristos. Bucuria lor
este bucuria pe care a avut-o Domnul Hristos – „să fac voia Celui ce M-a trimis și să împlinesc
lucrarea Lui” (Ioan 4,34). Ei conlucrează cu Domnul slavei. Acest gând face ca munca lor să fie mai
plăcută, le întărește voința și le dă puterea spirituală și curajul de a înfrunta orice ar putea veni.
Lucrând cu o inimă neegoistă, înnobilată prin părtășia cu suferințele lui Hristos, împărtășind
simțămintele Sale de simpatie și conlucrând cu El în lucrarea Sa, ei contribuie la creșterea bucuriei
Sale și aduc laudă și onoare înaltului Său Nume.
Acesta este spiritul oricărei lucrări adevărate îndeplinite în slujba lui Dumnezeu. Datorită lipsei
acestui spirit, mulți dintre cei care par a fi cei dintâi devin cei din urmă, în timp ce aceia care îl au,
chiar dacă sunt socotiți a fi cei din urmă, vor deveni cei dintâi.
Există mulți oameni care s-au consacrat Domnului Hristos și totuși nu văd nici o ocazie de a
îndeplini o lucrare mare sau de a face sacrificii mari în slujba Sa. Ei pot găsi mângâiere, gândindu-se că
nu este necesară acea renunțare la sine a martirilor, care Îi este cea mai plăcută lui Dumnezeu. Este
posibil ca misionarul care înfruntă zi de zi pericolul și moartea să nu se afle în poziția cea mai înaltă în
rapoartele cerului. Un om care este creștin în viața sa particulară, care renunță la sine zi de zi, este
sincer în scopurile sale și nutrește gânduri curate, este credincios și evlavios, se comportă cu blândețe
atunci când este provocat, este conștiincios în lucrurile mici și reprezintă caracterul Domnului Hristos
în viața de cămin, poate fi în ochii lui Dumnezeu chiar mai prețios decât un misionar renumit în
întreaga lume sau decât un martir.
O, cât de diferite sunt standardele prin care evaluează Dumnezeu caracterul, în comparație cu
standardele oamenilor. Dumnezeu vede ispitele numeroase la care a rezistat un om, ispite în cămin și
în inimă, despre care nici lumea și nici măcar prietenii nu au știut niciodată nimic. El vede umilința
sufletului din cauza propriei slăbiciuni, pocăința [404] sinceră chiar și pentru un singur gând rău. El
vede dedicarea cu toată inima în slujba Sa. Dumnezeu nu a trecut cu vederea ceasurile de luptă grea cu
eul – o bătălie în care s-a câștigat biruința. Toate acestea sunt cunoscute de Dumnezeu și de îngeri. În
prezența Sa este scrisă o carte de amintire pentru toți cei care se tem de Domnul și se gândesc la
Numele Său.
Secretul succesului nu constă în pregătirea noastră intelectuală, în numărul sau înzestrarea
talentelor noastre și nici în voința omenească. Trebuie să-L contemplăm pe Domnul Hristos,
recunoscând neputința noastră și, prin Acela care este izvorul întregii puteri, gândul care inspiră cea
mai înaltă cugetare, cel ascultător și hotărât va câștiga biruință după biruință.
 Oricât de scurt ar fi timpul nostru de slujire și oricât de umilă ar fi lucrarea noastră, dacă Îl urmăm
pe Hristos cu o credință simplă, nu vom fi dezamăgiți în ce privește răsplata. Ceea ce nu pot câștiga
nici chiar cei mai mari și mai înțelepți oameni, poate primi credinciosul cel mai slab și mai umil.
Porțile de aur ale cerului nu se deschid pentru cel care se înalță pe sine. Ele nu se deschid pentru cel cu
un spirit mândru. Dar porțile veșnice se vor deschide larg la atingerea plăpândă a unui copilaș. Cât de
binecuvântată va fi răsplata harului pentru cei care au lucrat în slujba lui Dumnezeu, în simplitatea
credinței și a iubirii.
 „ÎN ÎNTÂMPINAREA MIRELUI”*
*

Domnul Hristos se afla împreună cu ucenicii Săi pe Muntele Măslinilor. Soarele coborâse în spatele
munților, iar cerul era învăluit de umbrele serii. În fața lor se vedea o casă luminată strălucitor, ca și
când acolo ar fi avut loc o sărbătoare. Lumina străbătea prin ferestre, iar în jurul casei aștepta un grup
de oameni, indicând faptul că alaiul de nuntă urma să apară în curând. În multe zone ale Orientului,
sărbătorile de nuntă au loc seara. Mirele merge să-și întâlnească mireasa și să o conducă la casa lui. În
lumina torțelor, alaiul miresei pornește de la casa tatălui ei și merge spre casa mirelui unde are loc o
masă festivă oferită invitaților. În scena pe care o privea Domnul Hristos, un grup de oameni aștepta
să apară alaiul miresei pentru a se alătura participanților la nuntă.
În apropierea casei miresei așteptau zece fecioare îmbrăcate în alb. Fiecare ducea o candelă aprinsă
și un mic vas cu untdelemn. Toate așteptau cu nerăbdare sosirea mirelui. [406] Dar acesta întârzia.
Orele au trecut una după alta, iar fecioarele au obosit și au adormit. La miezul nopții s-a auzit un
strigăt: „Iată mirele, ieșiți-i în întâmpinare!” (Matei 25,6). Trezindu-se brusc, fecioarele adormite au
sărit în picioare. Ele au văzut alaiul apropiindu-se, luminat de torțe și însoțit de sunetul vesel al
muzicii. Fecioarele au auzit glasul mirelui și al miresei. Atunci, și-au luat lămpile și au început să le
aprindă, grăbindu-se să le iasă în întâmpinare. Dar cinci dintre ele neglijaseră să-și umple vasul cu
untdelemn. Ele nu anticipaseră o întârziere atât de lungă și nu erau pregătite pentru o situație de
urgență. Tulburate, au apelat la tovarășele lor mai înțelepte, zicând: „Dați-ne din untdelemnul vostru,
căci ni se sting candelele” (Matei 25,8). Dar celelalte cinci fecioare, care tocmai și-au aprins lămpile, își
goliseră vasele de untdelemn. Ele nu mai aveau untdelemn de rezervă și au răspuns: „Nu, ca nu cumva
să nu ne ajungă nici nouă nici vouă; ci mai bine duceți-vă la cei ce vând untdelemn și cumpărați-vă”
(Matei 25,9).
În timp ce fecioarele s-au dus să cumpere untdelemn, alaiul a ajuns, și ele au rămas în urmă. Cele
cinci fecioare care aveau lămpile aprinse s-au alăturat mulțumii, au intrat în casă împreună cu
nuntașii, iar ușa s-a închis. Când au ajuns la sala de nuntă, fecioarele neînțelepte au primit un refuz
neașteptat. Stăpânul ospățului a declarat: „Adevărat vă spun, că nu vă cunosc!” (Matei 25,12). Ele au
fost lăsate afară, în mijlocul străzii, în întunericul nopții.
Pe când privea nuntașii care așteptau sosirea mirelui, Domnul Hristos le-a spus ucenicilor Săi
parabola celor zece fecioare, ilustrând prin aceasta experiența bisericii din timpul celei de a doua
veniri.
Cele două categorii de fecioare reprezintă două clase de creștini care declară că Îl așteaptă pe
Domnul lor. Ei sunt reprezentați prin niște fecioare, deoarece mărturisirea lor de credință este curată.
Lămpile din parabolă reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu. [407] Psalmistul spune: „Cuvântul Tău este
o candelă pentru picioarele mele, și o lumină pe cărarea mea” (Psalmii 119,105). Untdelemnul este un
simbol al Duhului Sfânt. Așa este reprezentat Duhul Sfânt în profeția lui Zaharia: „Îngerul, care vorbea
cu mine, s-a întors”, spune el, „și m-a trezit ca pe un om, pe care-l trezești din somnul lui. El m-a
întrebat: ’Ce vezi?’ Eu am răspuns: ’M-am uitat și iată că este un sfeșnic cu totul de aur, și deasupra lui
un vas cu untdelemn și pe el șapte candele, cu șapte țevi pentru candelele care sunt în vârful
sfeșnicului. Și lângă el sunt doi măslini, unul la dreapta vasului, și altul la stânga lui. Și, luând iarăși
cuvântul, am zis îngerului, care vorbea cu mine: ’Ce înseamnă lucrurile acestea, domnul meu?’ …
Atunci el a luat din nou cuvântul, și mi-a zis: ’Acesta este cuvântul Domnului către Zorobabel, și sună

*
Capitol bazat pe textele din Matei 25,1-13.
astfel: «Lucrul acesta nu se va face nici prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu, zice Domnul
oștirilor!»’ … Am luat a doua oară cuvântul, și i-am zis: ’Ce înseamnă cele două ramuri de măslin,
[408] care sunt lângă cele două țevi de aur, prin care curge uleiul auriu din el?’ … Și el a zis: ’Aceștia
sunt cei doi unși, care stau înaintea Domnului întregului pământ’” (Zaharia 4,1-14).
Din cei doi măslini, uleiul auriu curgea prin țevile de aur în vasul sfeșnicului, iar de aici ajungea în
candelele de aur care luminau sanctuarul. Tot astfel, prin cei sfinți care stau în prezența lui
Dumnezeu, Duhului Său le este împărțit slujitorilor omenești, care sunt consacrați lucrării Sale.
Misiunea celor doi unși este de a-i transmite poporului lui Dumnezeu acel har ceresc unic, care poate
face din Cuvântul Său o candelă pentru picioare și o lumină pe cărare. „Lucrul acesta nu se va face nici
prin putere, nici prin tărie, ci prin Duhul Meu, zice Domnul oștirilor!” (Zaharia 4,6)
În parabolă, toate cele zece fecioare au ieșit în întâmpinarea mirelui. Toate au avut candele și vase
pentru untdelemn. Pentru un timp, nu s-a văzut nici o deosebire între ele. Tot așa este și în privința
bisericii care trăiește chiar înainte de cea de a doua venire a Domnului Hristos. Toate cunosc
Scripturile. Toate au auzit solia cu privire la faptul că venirea Domnul Hristos este aproape și toate
așteaptă cu încredere sosirea Sa. Dar starea din prezent este asemenea celei din parabolă. Intervine un
timp de așteptare și credința este pusă la încercare. Iar când se aude strigătul: „Iată mirele, ieșiți-i în
întâmpinare!” (Matei 25,6), mulți sunt nepregătiți. Ei nu au ulei în vase pentru candelele lor. Ei sunt
lipsiți de Duhul Sfânt.
Fără Duhul lui Dumnezeu, cunoașterea Cuvântului Său nu are nici o valoare. Dacă nu este însoțită
de Duhul Sfânt, teoria adevărului nu poate trezi sufletul și nici nu poate sfinți inima. Un om poate fi
familiarizat cu poruncile și făgăduințele Bibliei, dar dacă Duhul lui Dumnezeu nu întipărește adevărul
în inimă, caracterul nu va fi transformat. Fără iluminarea Duhului Sfânt, oamenii nu vor fi capabili
[411] să deosebească adevărul de eroare și vor cădea sub ispitele iscusite ale lui Satana.
Cei din categoria reprezentată de fecioarele neînțelepte nu sunt niște ipocriți. Ei au o considerație
față de adevăr, susțin adevărul și sunt atrași de cei care cred adevărul, dar nu s-au supus lucrării
Duhului Sfânt. Ei nu au căzut pe Stânca Isus Hristos, dar nu au îngăduit ca vechea lor fire să fie
sfărâmată. Această categorie este reprezentată, de asemenea, de ascultătorii simbolizați de pământul
stâncos din parabola semănătorului. Ei primesc Cuvântul îndată, dar dau greș în a-și însuși principiile
lui. Influența lui nu este statornică. Duhul Sfânt lucrează asupra inimii omului, respectând dorința și
consimțământul acestuia, sădind în el o fire nouă, dar cei din categoria reprezentată de fecioarele
neînțelepte s-au mulțumit cu o lucrare superficială. Ei nu Îl cunosc pe Dumnezeu. Ei nu au studiat
caracterul Său și nu au păstrat o comuniune cu El, prin urmare, nu știu cum să se încreadă, cum să
privească la El și să trăiască. Slujirea pe care o îndeplinesc pentru Dumnezeu degenerează într-o formă
exterioară. „Și vin cu grămada la tine, stau înaintea ta ca popor al meu, ascultă cuvintele tale, dar nu le
împlinesc, căci cu gura vorbesc dulce de tot, dar cu inima umblă tot după poftele lor” (Ezechiel 33,31).
Apostolul Pavel evidențiază faptul că aceasta va fi caracteristica specifică a acelora care vor trăi chiar
înainte de cea de a doua venire a Domnului Hristos. El spune: „Să știi că în zilele din urmă vor fi
vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, … iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de
Dumnezeu; având doar o formă de evlavie dar tăgăduindu-i puterea” (2 Timotei 3,1-5).
Aceasta este categoria de oameni care, în timp de primejdie, strigă: Pace și liniște! Ei își liniștesc
inima, spunând că sunt în siguranță și nici măcar nu visează la pericol. Când sunt treziți din starea de
letargie, își dau seama de nevoia lor și îi roagă pe alții să le dea ce le lipsește, dar în lucrurile spirituale
nimeni nu poate suplini lipsa altuia. [412] Harul lui Dumnezeu i-a fost oferit fiecărui suflet fără plată.
Solia Evangheliei a fost vestită: „Și celui ce îi este sete, să vină; cine vrea, să ia apa vieții fără plată!”
(Apocalipsa 22,17). Dar caracterul nu este transferabil. Nimeni nu poate crede pentru altul. Nimeni nu
poate primi Duhul Sfânt pentru altul. Nimeni nu-i poate oferi altuia caracterul care este rodul lucrării
Duhului Sfânt. Chiar dacă „ar fi în mijlocul ei [acestei țări] Noe, Daniel și Iov, pe viața Mea zice
Domnul, Dumnezeu că n-ar scăpa nici fii, nici fiice, ci numai ei și-ar mântui sufletul prin
neprihănirea lor” (Ezechiel 14,20).
Caracterul iese la iveală în timp de criză. Când vocea stăruitoare a anunțat în miez de noapte: „Iată
mirele, ieșiți-i în întâmpinare”, și fecioarele adormite s-au trezit din somn, atunci s-a văzut cine era
pregătit pentru acel eveniment. Ambele categorii de fecioare au fost luate prin surprindere, dar una a
fost pregătită pentru situația de urgență, iar cealaltă a fost găsită nepregătită. Tot astfel, acum, o
nenorocire neașteptată, care aduce sufletul față în față cu moartea, va arăta dacă există o vreo credință
adevărată în făgăduințele lui Dumnezeu. Ea va arăta dacă sufletul este susținut prin har. La încheierea
timpului de probă a omenirii, marea încercare finală vine când va fi prea târziu pentru a împlini
nevoia sufletului.
Cele zece fecioare veghează în amurgul istoriei acestui pământ. Toate pretind a fi creștine. Toate au
o chemare, un nume, o candelă și toate declară că fac lucrarea lui Dumnezeu. Toate par să aștepte
venirea Domnului Hristos. Dar cinci sunt nepregătite. Cinci vor fi surprinse de eveniment,
înspăimântate și lăsate în afara sălii de ospăț.
În ziua cea din urmă, mulți vor cere să fie primiți în Împărăția Domnului Hristos, spunând: „Noi
am mâncat și am băut în fața Ta, și în ulițele noastre ai învățat pe norod. … Doamne, Doamne! [413]
N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Și n-am făcut noi multe
minuni în Numele Tău? Și El va răspunde: ’Vă spun că nu știu de unde sunteți; depărtați-vă de la
Mine, voi toți lucrătorii fărădelegii’” (Luca 13,26; Matei 7,22; Luca 13,27). Ei nu au avut o legătură de
prietenie cu Domnul Hristos în viața aceasta, prin urmare, nu cunosc limba cerului și sunt străini față
de bucuria lui. „În adevăr, cine dintre oameni cunoaște lucrurile omului, afară de duhul omului, care
este în el? Tot așa: nimeni nu cunoaște lucrurile lui Dumnezeu afară de Duhul lui Dumnezeu” (1
Corinteni 2,11).
Cele mai triste cuvinte care au ajuns vreodată la urechile muritorilor sunt cuvintele de blestem:
„Nu vă cunosc”. Numai legătura de părtășie cu Duhul Sfânt, pe care ați trecut-o cu vederea, ar fi putut
să vă facă să vă alăturați mulțimii voioase de la ospățul de nuntă. Voi nu puteți lua parte la
evenimentul acesta. Lumina lui ar cădea peste niște ochi orbi și muzica lui ar ajunge la niște urechi
surde. În inima amorțită de lucrurile lumești, iubirea și bucuria Lui nu ar putea face să vibreze nici o
coardă a fericirii. Voi sunteți lăsați în afara cerului, datorită nepregătirii voastre pentru a face parte din
societatea Lui.
Nu putem fi gata să-L întâmpinăm pe Domnul, [414] dacă mergem să umplem lămpile noastre
goale, doar atunci când ne trezim la auzirea strigătului: „Iată, Mirele vine!” Nu putem să-L ținem pe
Domnul Hristos departe de viața noastră de pe pământ și totuși să fim pregătiți pentru a face parte din
societatea Sa în ceruri.
În parabolă, fecioarele înțelepte aveau untdelemn în vasele de rezervă ale candelelor lor. Candelele
lor au rămas aprinse cu o flacără neîntreruptă pe întregul parcurs al nopții de veghere. Ele au
contribuit la creșterea luminii aprinse în onoarea mirelui. Strălucind în întuneric, candelele lor au
iluminat calea mirelui spre casă, unde a avut loc ospățul de nuntă.
Tot astfel trebuie să lumineze și urmașii Domnului Hristos în întunericul lumii. Prin Duhul Sfânt,
Cuvântul lui Dumnezeu este o lumină care devine o putere transformatoare în viața celui ce îl
primește. Sădind în inima oamenilor principiile Cuvântului Său, Duhul Sfânt dezvoltă în ei atributele
lui Dumnezeu. Lumina slavei Sale, caracterul Său, trebuie să lumineze pretutindeni prin urmașii Săi.
În felul acesta, ei trebuie să-L slăvească pe Dumnezeu, să lumineze calea Mirelui spre casă, spre cetatea
lui Dumnezeu și spre locul unde are loc ospățul nunții Mielului.
 Venirea mirelui a avut loc la miezul nopții – la ora cea mai întunecată. Tot așa, venirea Domnului
Hristos va avea loc în perioada cea mai întunecată a istoriei acestui pământ. Zilele lui Noe și ale lui Lot
au descris starea care va fi în lume chiar înainte de venirea Fiului omului. Indicând spre acest timp,
Sfintele Scripturi declară că Satana va lucra cu toată puterea „și cu toate amăgirile nelegiuirii” (2
Tesaloniceni 2,9.10). Lucrarea lui este dezvăluită cu claritate prin creșterea rapidă a întunericului, a
greșelilor și ereziilor nenumărate și felurite și a amăgirilor acestor zile din urmă. Satana nu ține în
captivitate doar lumea, ci amăgirile lui se infiltrează și în bisericile care declară că sunt ale Domnului
nostru Isus Hristos. Marea apostazie se va transforma într-un întuneric adânc, ca la miezul nopții, un
întuneric de nepătruns, negru, ca un sac de păr. Pentru poporul lui Dumnezeu, [415] va fi o noapte a
încercării, o noapte a plânsului și a persecuției pentru cauza adevărului. Dar, dincolo de această
noapte a întunericului, va străluci lumina lui Dumnezeu.
El face „Să lumineze lumina din întuneric” (2 Corinteni 4,6). Când „Pământul era pustiu și gol;
peste fața adâncului de ape era întuneric, și Duhul lui Dumnezeu se mișca pe deasupra apelor.
Dumnezeu a zis: ’Să fie lumină!’ Și a fost lumină” (Geneza 1,2.3). Tot așa, în noaptea întunericului
spiritual, se va auzi cuvântul lui Dumnezeu: „Să fie lumină”. El îi spune poporului Său: „Scoală-te,
luminează-te! Căci lumina ta vine, și slava Domnului răsare peste tine” (Isaia 60,1).
„Căci iată”, spune Scriptura, „întunericul acoperă pământul, și negură mare popoarele; dar peste
tine răsare Domnul, și slava Lui se arată peste tine” (Isaia 60,2).
Pământul este învăluit de întunericul unei înțelegeri greșite a lui Dumnezeu. Oamenii pierd
cunoștința caracterului Său. Acesta este înțeles și interpretat în mod greșit. În acest timp, trebuie să fie
proclamată o solie din partea lui Dumnezeu, a cărei influență aduce lumină și a cărei putere este
mântuitoare. Caracterul Său trebuie făcut cunoscut. Lumina slavei Sale, lumina bunătății, a harului și
adevărului Său trebuie să fie răspândită în întunericul lumii.
Aceasta este lucrarea descrisă de profetul Isaia în cuvintele: „Suie-te pe un munte înalt, ca să
vestești Sionului vestea cea bună; înalță-ți glasul cu putere, ca să vestești Ierusalimului vestea cea bună;
înalță-ți glasul, nu te teme, și spune cetăților lui Iuda: ’Iată Dumnezeul vostru! Iată, Domnul
Dumnezeu vine cu putere, și poruncește cu brațul Lui. Iată că plata este cu El, și răsplătirile vin
înaintea Lui’” (Isaia 40,9.10).
Cei care așteaptă venirea Mirelui trebuie să-i spună poporului Său: „Iată Dumnezeul vostru”.
Ultimele raze ale luminii pline de milă, ultima solie a harului, care trebuie să fie adresată lumii sunt
descoperiri ale caracterului Său iubitor. Copiii lui [416] Dumnezeu trebuie să manifeste slava Sa. Ei
trebuie să dezvăluie prin viața și caracterul lor ce a făcut harul lui Dumnezeu pentru ei.
Lumina Soarelui Neprihănirii trebuie să strălucească prin faptele bune, prin cuvintele adevărului și
faptele evlaviei.
Domnul Hristos, strălucirea slavei Tatălui, a venit pe pământ pentru a fi Lumina lumii. El a venit
pentru a-L reprezenta pe Dumnezeu [417] printre oameni și despre El este scris că a fost uns cu
„Duhul Sfânt și cu putere” și a umblat din loc în loc, făcând bine” (Fapte 10,38). În Sinagoga din
Nazaret, Domnul Isus a spus: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc
săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de
război slobozirea, și orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsați și să vestesc anul de
îndurare al Domnului” (Luca 4,18.19). Aceasta este lucrarea pe care le-a încredințat-o Domnul
ucenicilor Săi. „Voi sunteți lumina lumii. O cetate așezată pe un munte, nu poate să rămână ascunsă.
Și oamenii n-aprind lumina ca s-o pună supt obroc, ci o pun în sfeșnic, și luminează tuturor celor din
casă” (Matei 5,14.15).
Aceasta este lucrarea pe care o descrie profetul Isaia, când spune: „Împarte-ți pâinea cu cel
flămând, și adu în casa ta pe nenorociții fără adăpost; dacă vezi pe un om gol, acopere-l, și nu întoarce
spatele semenului tău. Atunci lumina ta va răsări ca zorile, și vindecarea ta va încolți repede;
neprihănirea ta îți va merge înainte, și slava Domnului te va însoți” (Isaia 58,7.8).
În felul acesta, slava lui Dumnezeu trebuie să lumineze în noaptea întunericului spiritual, prin
biserica Sa, ridicându-i pe cei căzuți și mângâindu-i pe cei care plâng.
Gemetele lumii suferinde se aud pretutindeni în jurul nostru. La fiecare pas se află oameni necăjiți
și nevoiași. Noi suntem cei care trebuie să contribuim la alinarea suferințelor și la ușurarea greutăților
vieții.
Lucrarea practică de ajutorare va avea un efect cu mult mai mare decât simpla predicare. Trebuie
să-i hrănim pe cei flămânzi, să-i îmbrăcăm pe cei goi și să-i adăpostim pe cei fără cămin. Dar noi
suntem chemați să facem mai mult decât atât. Numai iubirea lui Hristos poate împlini nevoile
sufletului. Dacă Domnul Hristos locuiește în noi, inima noastră va fi plină de simpatie divină.
Izvoarele pecetluite ale iubirii arzătoare, ca cea a Domnului Hristos, se vor fi deschise. [418]
Dumnezeu nu ne cere să le oferim celor nevoiași doar darurile noastre, ci să-i întâmpinăm cu o
înfățișare voioasă, să le adresăm cuvinte de speranță și o strângere de mână binevoitoare. Când i-a
vindecat pe bolnavi, Domnul Hristos Și-a pus mâinile peste ei. Tot așa trebuie să intrăm și noi într-o
legătură apropiată cu aceia cărora căutăm să le facem bine.
Există mulți oameni care și-au pierdut speranța. Aduceți-le înapoi strălucirea soarelui. Mulți și-au
pierdut curajul. Adresa-ți-le cuvinte de încurajare. Rugați-vă pentru ei. Aceștia sunt cei care au nevoie
de pâinea vieții. Citiți-le din Cuvântul lui Dumnezeu. Sufletul multora este cuprins de o suferință pe
care nici un balsam pământesc nu o poate alina și nici un medic nu o poate vindeca. Rugați-vă pentru
aceste suflete și aduceți-le la Domnul Isus. Spuneți-le că există un balsam în Ghilead și un Medic care
îi poate vindeca.
Lumina soarelui este o binecuvântare universală, care își revarsă comorile asupra unei lumi
nerecunoscătoare, nesfinte și imorale. Tot așa este și lumina Soarelui Neprihănirii. Întregul pământ,
cuprins de întunericul păcatului, de durere și de necaz, trebuie luminat de cunoașterea iubirii lui
Dumnezeu. Strălucirea luminii care vine de la tronul ceresc nu trebuie reținută de la nici o grupare
religioasă sau clasă socială.
Solia speranței și a milei trebuie vestită până la marginile pământului. Oricine dorește poate
întinde mâna și se poate prinde de puterea lui Dumnezeu. El poate avea pacea cu Dumnezeu și pace în
suflet. Păgânii nu mai trebuie să rămână învăluiți în întunericul miezului nopții. Întunericul trebuie să
dispară în fața razelor strălucitoare ale Soarelui Neprihănirii. Puterea iadului a fost învinsă.
Totuși nici un om nu poate oferi ceva ce nu a primit el însuși. În lucrarea lui Dumnezeu, puterea
omenească nu poate realiza nimic. Prin eforturile proprii, nici un om nu se poate face pe sine un
purtător al luminii pentru Dumnezeu. Lumina strălucitoare [419] și neîntreruptă din sanctuar era
produsă de uleiul auriu turnat de solii cerești în țevile de aur, pentru a fi condus din vasele aurii în
candele. Iubirea lui Dumnezeu, care îi este transmisă fără încetare omului, este cea care îl face în stare
să răspândească lumină. Uleiul auriu al iubirii se revarsă nestăvilit în inima celor care sunt uniți cu
Dumnezeu prin credință pentru a străluci în faptele lor bune și într-o slujire adevărată și din toată
inima pentru Dumnezeu.
În darul nemăsurat al Duhului Sfânt sunt cuprinse toate resursele cerului. Faptul că bogățiile
harului lui Dumnezeu nu se revarsă asupra oamenilor de pe pământ nu se datorează vreunei restricții
din partea Sa. Dacă ar dori să-L primească, toți oamenii ar deveni plini de Duhul Său.
Fiecare suflet are privilegiul de a fi un canal viu, prin care Dumnezeu să-i poată transmite lumii
comorile harului Său, bogățiile de nepătruns ale Domnului Hristos. Nimic nu dorește Domnul Hristos
mai mult decât să aibă slujitori care să reprezinte spiritul și caracterul Său în lume. De nimic nu are
nevoie lumea mai mult decât de manifestarea iubirii Mântuitorului prin oameni. Tot cerul așteaptă să
existe canale prin care uleiul sfânt să poată fi revărsat spre a fi o bucurie și o binecuvântare pentru
inima oamenilor.
Domnul Hristos a pus la dispoziție toate mijloacele necesare ca biserica Sa să fie un trup
transformat și iluminat de Lumina lumii, plin de slava lui Emanuel. Scopul Său este ca fiecare creștin
să fie înconjurat de atmosfera spirituală a luminii și a păcii. El dorește să manifestăm în viața noastră
bucuria Sa.
Locuirea lăuntrică a Duhului Sfânt va fi arătată prin manifestarea iubirii cerești. Plinătatea divină
se va revărsa prin oameni consacrați pentru a le fi transmisă și altora.
Soarele Neprihănirii are „tămăduirea sub aripile Lui” (Maleahi 4,2). Tot astfel, fiecare adevărat
ucenic trebuie să răspândească o influență spre viață, curaj, ajutorare și vindecare adevărată.
Religia lui Hristos înseamnă mai mult decât iertarea [420] păcatelor. Ea înseamnă îndepărtarea
acestora și umplerea golului rămas cu darurile Duhului Sfânt. Ea înseamnă iluminare divină și bucurie
în Dumnezeu. Ea înseamnă o inimă golită de egoism și binecuvântată cu prezența continuă a
Domnului Hristos. Când Domnul Hristos domnește în suflet, acolo există curăția, eliberarea de păcat,
slava, desăvârșirea și împlinirea deplină a planului Evangheliei în viață. Primirea Mântuitorului aduce
influența unei păci depline, o iubire desăvârșită și o siguranță totală. Parfumul plăcut și frumusețea
caracterului Domnului Hristos, dezvăluite în viața credincioșilor, dovedesc că Dumnezeu L-a trimis
cu adevărat pe Fiul Său în lume pentru a fi Mântuitorul ei.
Domnul Hristos nu-i îndeamnă pe urmașii Săi să se străduiască să strălucească. El spune: „Lăsați
lumina voastră să strălucească”. Dacă ați primit harul lui Dumnezeu, lumina se află în voi. Îndepărtați
orice piedică și slava Domnului va fi descoperită. Lumina voastră va străluci până departe, pătrunzând
și alungând întunericul. Nu puteți opri această lumină să strălucească în sfera voastră de influență.
Dezvăluirea slavei Domnului Hristos în trupul omenesc va aduce cerul atât de aproape de oameni,
încât frumusețea care împodobește templul lăuntric se va vedea în fiecare suflet în care locuiește
Mântuitorul. Oamenii vor fi cuceriți de slava Domnului Hristos care locuiește înăuntrul vostru. Iar
valurile de mulțumire și laudă, care se vor revărsa din nenumăratele suflete câștigate în felul acesta
pentru Dumnezeu, se vor îndrepta în cântece de slavă spre Marele Dătător.
„Scoală-te, luminează-te! Căci lumina ta vine, și slava Domnului răsare peste tine” (Isaia 60,1).
Această solie le este adresată celor care ies în întâmpinarea Mirelui. Domnul Hristos vine cu putere și
mare slavă. El vine cu Slava Sa și cu slava Tatălui. El vine însoțit de toți sfinții îngeri. În timp ce lumea
este cufundată în întuneric, în fiecare cămin al sfinților va fi lumină. Ei vor zări prima rază a revenirii
Sale. Lumina curată va străluci din măreția Sa și Hristos, Răscumpărătorul, va fi admirat de toți cei
care I-au slujit. În timp ce nelegiuiții fug din prezența Sa, urmașii lui Hristos se vor bucura. Patriarhul
Iov, privind spre timpul revenirii Domnului Hristos, a spus: „Ochii mei Îl vor vedea, și nu ai altuia”
(Iov 19,27). Pentru urmașii Săi credincioși, Domnul Hristos a fost zi de zi un prieten și un tovarăș
apropiat. Ei au trăit într-o legătură strânsă și o comuniune neîntreruptă cu Dumnezeu. Slava
Domnului a răsărit peste ei. Lumina cunoașterii slavei lui Dumnezeu pe chipul lui Isus Hristos a fost
reflectată prin ei. Acum, ei se bucură de razele puternice ale strălucirii și slavei Împăratului, în toată
maiestatea Sa. Ei sunt pregătiți pentru societatea cerului, deoarece au avut cerul în inima lor.
Cu capetele înălțate, cu razele strălucitoare ale Soarelui Neprihănirii, care strălucesc asupra lor, cu
bucuria că răscumpărarea lor s-a apropiat, ei ies în întâmpinarea Mirelui, spunând: „Iată, acesta este
Dumnezeul nostru, în care aveam încredere că ne va mântui” (Isaia 25,9).
„Și am auzit, ca un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice,
care zicea: ,,’Aleluia! Domnul, Dumnezeul nostru Cel Atotputernic, a început să împărățească. Să ne
bucurăm, să ne veselim, și să-I dăm slavă! Căci a venit nunta Mielului; soția Lui s-a pregătit’. … Apoi
mi-a zis: ’Scrie: Ferice de cei chemați la ospățul nunții Mielului!’” „El este Domnul domnilor și
Împăratul împăraților. Și cei chemați, aleși și credincioși, care sunt cu El, de asemenea, îi vor birui”
(Apocalipsa 19,6-9; 17,14).