UNIVERSITATEA “BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢE ALE EDUCAŢIEI

CATEDRA DE PSIHOLOGIE
ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

PSIHOLOGIE JUDICIARĂ

- SEMESTRUL II -

Conferenţiar univ. dr. Ioan Buş

1
TITLUL CURSULUI: PSIHOLOGIE JUDICIARĂ

PROPUNĂTOR : CONF. UNIV. DR. IOAN BUŞ

TIPUL CURSULUI – OPŢIONAL – 1 SEM.

CERINŢE: Parcurgerea cursului de Psihologie Judiciară presupune:
Învăţarea suportului de curs electronic
Parcurgerea bibliografiei obligatorii
Examinare: EXAMEN SCRIS (RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRI) (100%)

PROBLEMATICA PSIHOLOGIEI JUDICIARE:

Fenomenul de devianţă socială în general, cel de infracţionalitate în special, implică în condiţiile
actuale ale societăţii noastre, o serie de probleme şi aspecte de un deosebit interes teoretic şi practic pentru
cercetarea ştiinţifică. Dacă problematica teoretică se referă la mecanismele etiologice, la modalităţile de
producere a infracţionalităţii şi la semnificaţiile sociale ale comportamentului infracţional, cea practică
presupune, atât metode de investigare şi cunoaştere, cât şi forme şi mijloace de prevenire şi combatere a
manifestărilor antisociale la nivel individual şi social.
Fenomenul infracţional, prin complexitatea factorilor care îl generează şi prin diversitatea formelor în
care se manifestă, nu poate fi explicat şi înţeles fără aportul psihologiei judiciare. Factorul determinant al
comportamentului infracţional este întotdeauna de natură subiectivă, dar acest aspect nu poate fi izolat de
contextul în care se manifestă: social, economic, cultural etc.
Din perspectiva psihologiei judiciare, persoana trebuie acceptată ca fiind o fiinţă care în mod obişnuit
acţionează raţional, dar uneori automat şi chiar iraţional. Diversele trebuinţe se manifestă în conştiinţa
persoanei ca mobil al comportamentului, iar în cazul unui concurs de împrejurări acestea pot determina luarea
unor decizii pentru săvârşirea infracţiunii. Psihologia judiciară cercetează comportamentul sub toate
aspectele, deschide largi perspective explicaţiei ştiinţifice a mecanismelor şi factorilor cu rol favorizant,
permiţând o fundamentare realistă a manifestărilor acestuia. Diagnosticarea profilului psihocomportamental
al infractorului, evidenţierea cauzelor care au determinat comportamentul acestuia, constituie pârghii
esenţiale în conturarea programelor de prevenire.
Cele mai importante probleme care stau în atenţia psihologiei judiciare sunt:
♦ factorii determinanţi ai comportamentului infracţional;
♦ mecanismele psihologice şi psihosociale implicate în activitatea infracţională;
♦ particularităţile psihologice ale personalităţii infracţionale;
♦ mecanismele psihologice implicate în fenomenul recidivării activităţii infracţionale;
♦ psihologia victimei;
♦ psihologia mărturiei judiciare;
♦ modalităţile de prevenire a infracţionalităţii;
♦ structura şi mecanismele psihologice ale comportamentului simulat;
♦ explicarea conduitelor dizarmonice întâlnite în practica judiciară;
♦ dimensiunile psihologice şi psihosociale ale privării de libertate;
♦ mass-media şi infracţionalitatea;
♦ implicaţiile psihologice ale terorismului contemporan etc.

2
 PROGRAMA ANALITICĂ

Obiective:
1. Dobândirea cunoştinţelor fundamentale de psihologie judiciară;
2. Înţelegerea noţiunilor de comportament şi personalitate infracţională, victimologie, delincvenţă
juvenilă, memoria martorilor;
3. Însuşirea caracteristicilor psihologice ale principalelor categorii de infractori;
4. Cunoaşterea celor mai eficiente metode de prevenire a infracţionalităţii, precum şi însuşirea unor
cunoştinţe referitoare la reeducarea şi reintegrarea socială a infractorilor.

TEMATICA:

TEMA 1
Noţiuni fundamentale de psihologie judiciară
TEMA 2
Teorii ale fenomenului şi comportamentului infracţional
TEMA 3
Teorii psiho-sociale
TEMA 4
Teorii psiho-morale
TEMA 5
Aaliza psihologică a actului infracţional
TEMA 6
Tipuri de infractori
TEMA 7
Profilul personalităţii infractorului
TEMA 8
Particularităţile psihologice ale diferitelor categorii de infractori
TEMA 9
Delincvenţa juvenilă
TEMA 10
Psihologia victimei
TEMA 11
Suicidul
TEMA 12
Particularităţile psihologice ale mărturiei şi martorului
TEMA 13
Psihologia mediului penitenciar
TEMA 14
Aspecte psihosociale ale reeducării deţinuţilor

3
 TEMA 1
NOŢIUNI FUNDAMENTALE DE PSIHOLOGIE JUDICIARĂ

OBIECT, DEFINIŢIE, CONCEPTE

Psihologia este ştiinţa centrată pe om, pe personalitatea sa, urmărind modul cum acesta se manifestă
şi acţionează în mediul său fizic, dar mai ales social. Psihologia este un sistem multistratificat de discipline
teoretice şi practice, genetice şi experimentale, de discipline psihologice de ramură adecvate celor mai
diverse genuri şi forme ale activităţii umane.
Psihologia judiciară ca ştiinţă şi practică, se adresează tuturor categoriilor de specialişti care într-un
fel sau altul participă la înfăptuirea actului de justiţie şi ale căror decizii au influenţă asupra vieţii celor aflaţi
sub incidenţa legii. Aceasta reprezintă, de fapt, o îmbinare între psihologia generală şi psihologia socială,
fiind aplicată la domeniul infracţionalităţii ca formă specifică de activitate umană.
Domeniul psihologiei judiciare îl constituie în esenţă devianţa, conduitele care se îndepărtează de la
normele morale sau legale dominante într-o cultură dată.
Obiectul psihologiei judiciare îl reprezintă studiul şi analiza complexă a comportamentelor umane
implicate în procesul judiciar (omul într-o ipostază specială).
Psihologia judiciară studiază caracteristicile psihosociale ale participanţilor la acţiunea judiciară
(infractor, victimă, martor, anchetator, magistrat, avocat, parte civilă, educator etc.), modul în care aceste
caracteristici apar şi se manifestă în condiţiile concrete şi speciale ale interacţiunii lor în cele trei faze ale
actului infracţional: faza preinfracţională, faza infracţională propriu-zisă şi faza postinfracţională (Bogdan,
1973; Buş, 1997 ).
Precizarea obiectivelor psihologiei judiciare trebuie să se facă ţinându-se seama, în primul rând, de
cei ce vor beneficia şi vor utiliza efectiv rezultatele cercetării din acest domeniu.
Psihologia judiciară se adresează în primul rând specialiştilor din justiţie, care prin natura activităţii
lor au de-a face cu persoanele implicate în situaţii infracţionale şi ale căror hotărâri pot influenţa destinul
acestora. Actul de justiţie nu poate fi înţeles şi acceptat în afara dezideratului care guvernează intenţia
legiuitorului, şi anume, aflarea adevărului. Numai aşa poate fi garantat scopul procesului penal: “constatarea
la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o
infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere
penală “(C.pr.pen., art. 1). Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea
persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea infracţiunilor precum şi la educarea cetăţenilor în
spiritul respectării legilor. Psihologia judiciară impune o serie de exigenţe fără îndeplinirea cărora actul de
justiţie rămâne un exerciţiu steril, tehnicist, lipsit de credibilitate şi forţă.
În privinţa metodelor, psihologia judiciară ca parte aplicată a psihologiei generale şi sociale, şi-a
preluat majoritatea elementelor din cadrul conceptual al acestora, utilizând tehnici şi instrumente de
investigare specifice acestor discipline: observaţia, experimentul, ancheta psihosocială şi ancheta judiciară ca
metode specifice (pe bază de chestionar şi interviu), metoda biografică, metoda analizei produselor activităţii,
sondajul de opinie etc.
Sistemul de categorii cu care operează psihologia judiciară aparţine în mare măsură psihologiei
generale şi sociale, dar şi altor discipline înrudite, conferindu-i un caracter interdisciplinar. În organizarea şi
realizarea demersului său teoretic şi practic, psihologia judiciară utilizează noţiuni şi din disciplinele
psihologice de ramură, cum ar fi: psihologia experimentală, psihologia diferenţială, psihologia cognitivă,
psihofiziologia, psihologia medicală, psihopatologia, psihologia militară, psihologia conduitei etc.
Demersul teoretic al psihologiei judiciare constă în: organizarea, dezvoltarea şi perfecţionarea unui
sistem conceptual operant; validarea unor modele conceptuale teoretico-explicative elaborate de alte ramuri
ale psihologiei, în urma testării acestora pe domeniul specific activităţii judiciare; elaborarea unor modele
teoretico-explicative referitoare la etiologia unor fenomene psihice din domeniul judiciar etc. (Butoi & Butoi,
2001).
Demersul practic-aplicativ al psihologiei judiciare presupune: elaborarea unei metodologii specifice
de investigare-cercetare a realităţii psihice din domeniul judiciar şi evidenţierea legităţilor fenomenelor
psihice specifice acestui domeniu; oferirea agenţilor specializaţi din domeniul judiciar a unor date informaţii
pertinente şi utile cu privire la realitatea psihică din sistemul judiciar, în vederea stabilirii adevărului;
elaborarea unor programe psiho-sociale de prevenire a infracţiunilor şi recidivelor; elaborarea unor strategii

4
de terapie educaţională a infractorilor; elaborarea unor programe recuperative de reintegrare socio-
profesională a infractorilor; acordarea de asistenţă psihologică, materializată în expertizele de specialitate
oferite atât organelor judiciare, cât şi infractorilor etc.

COMPORTAMENTUL – PREZENTARE GENERALĂ

Termenul de comportament are o largă utilizare în vorbirea curentă, psihologia judiciară cercetându-l
sub toate aspectele sale normale sau deviante.
Comportamentul reprezintă reacţia globală (glandulară, motorie, verbală, afectivă etc.) a unei
persoane într-o împrejurare dată. Prin această reacţie totală organismul uman răspunde la o situaţie trăită în
funcţie de stimulările mediului şi de tensiunile sale interne.
Sistemul specific de referinţă pentru comportamentul uman îl reprezintă situaţia sau contextul social
la care orice persoană răspunde prin acte, mişcări şi gesturi vizibile, observabile, în strânsă corelaţie atât cu
particularităţile situaţiei, cât şi cu particularităţile şi trăsăturile personalităţii sale.
Din interacţiunea persoanelor rezultă o multitudine de fenomene psihosociale, care nu sunt altceva
decât manifestări de natură spirituală, de conştiinţă socială, în care se împletesc elementele ideologice, mai
mult sau mai puţin sistematizate, cu elementele psihologice. Fenomenele psihosociale nu pot fi desprinse de
persoană, de purtătorul lor, pentru că ele se manifestă şi au la bază concepţiile, normele de conduită pe care le
aplică, atitudinile pe care le adoptă, opiniile pe care le formulează. Comportamentul normal, obişnuit,
al unei persoane reprezintă gradul în care aceasta reuşeşte să ofere un răspuns semnificativ unei situaţii date.
Această reuşită poate apărea numai în condiţiile integrităţii funcţiilor psihice, care intervin în grade diferite,
atât în evaluarea situaţiei, cât şi în elaborarea unui răspuns semnificativ şi adecvat faţă de ea. Orice persoană
dispune de un ansamblu unitar de trăsături psihice şi comportamente centrate în jurul unui nucleu reprezentat
de personalitate. Înseamnă că expectanţele noastre sunt ca ea să se comporte în limitele unei game de
posibilităţi scontate, consistenţa internă a formelor sale de conduită fiind complementară cu constanţa
reacţiilor sale semnificative şi adecvate în anumite situaţii. Aceasta presupune aprecierea personalităţii din
punctul de vedere al constanţei formelor de exteriorizare comportamentală.
Datorită marii varietăţi de situaţii cu care se confruntă persoana de-a lungul vieţii sale,
comportamentul suportă un proces de specializare şi diferenţiere, în funcţie de spaţiu şi timp, de vârstă şi de
sex, de mediu şi cultură, de statusul socio-profesional etc.
La nivelul persoanei comportamentul apare ca un traductor de atitudini, fiind de fapt rezultanta
configuraţiei totale a atitudinilor. Atitudinile nefiind egale ca intensitate şi valoare, în interiorul sistemului
atitudinal are loc o selecţie, în urma căreia este desemnată şi promovată atitudinea cu implicaţiile cele mai
profunde în forma de comportament dată.
Modificarea comportametului uman depinde de : a) - situaţia generatoare de fenomene psihosociale
specifice şi b) - persoana sau colectivitatea cu care se confruntă această situaţie.
O particularitate specifică a comportamentului uman o constituie caracterul învăţat, dobândit al
acestuia. Procesul de învăţare este un fenomen care se extinde la întreaga viaţă umană, prin învăţare
înţelegând orice achiziţii, care prin exerciţiu şi repetare acţionează asupra comportamentului nostru
modificându-l. Un rol important în învăţarea unor comportamente îl au recompensa şi sancţionarea, care
contribuie fie la facilitarea noilor achiziţii, fie la eliminarea celor necorespunzătoare. Acestea ocupă un rol
important în învăţarea şi elaborarea comportamentelor, dar pe lângă aceasta mai există şi alte metode cu
acelaşi grad de importanţă utilizate de factorul uman în procesul de învăţare.
Psihologia judiciară este interesată, în primul rând de ceea ce reprezintă devianţa în materie de
comportament. Statistic, devianţa reprezintă o abatere de la medie. Media o constituie comportamentul
conformist, în raport cu normele şi reglementările sociale, iar comportamentul deviant ca abatere, semnifică
deviaţiile cu sens negativ, antivaloric, de tipul a tot ceea ce este denumit în termeni generici comportament
antisocial, criminalitate sau infracţionalitate.
Noţiunea de comportament infracţional este utilizată sub mai multe forme: comportament deviant,
delincvent sau aberant (Banciu, Rădulescu & Voicu, 1985). În realitate, comportamentul deviant include
abaterile de la normele sociale în general, cel delincvent (infracţional) se referă la abaterile şi încălcările
normelor juridice penale, în timp ce comportamentul aberant include aspectele medico-legale, psihiatrice sau
psihopatologice.

5
 DEVIANŢA SOCIALĂ ŞI DELINCVENŢA

După anul 1990, problematica devianţei sociale a început să fie abordată sistematic, existând
preocupări pentru elaborarea şi fundamentarea unui cadru teoretic şi metodologic.
În plan teoretic-conceptual s-au reelaborat şi redefinit noţiuni şi concepte de bază ale criminologiei,
fundamentându-se un cadru general etiologic al infracţionalităţii, iar în plan metodologic s-au elaborat şi
validat metode de investigaţie a diferitelor tipuri de manifestări şi comportamente antisociale, identificând şi
evaluând factorii şi mecanismele care le generează sau favorizează, atât ca fenomen de grup, cât şi ca
manifestare specifică a comportamentului individual.
Împreună cu celelalte ramuri ale ştiinţelor sociale, psihologia judiciară îşi propune să contribuie la
aprofundarea cunoaşterii structurii şi funcţionalităţii microgrupurilor infracţionale, a zonelor vulnerabile ale
acestora, pentru prevenirea, contracararea şi destrămarea lor.
Orice societate are o serie de norme scrise sau nescrise prin intermediul cărora poate aprecia dacă o
anumită conduită sau un anumit act, este adecvat sau nu, se înscrie sau nu în modelul cultural prescris pentru
toţi membrii ei. Aceste norme stabilesc modalităţile de sancţiune pentru toate conduitele sau actele care nu
corespund aşteptărilor societăţii (unele sancţiuni se aplică în mod instituţionalizat, altele se aplică prin
mecanisme neoficiale, informale).
Dacă am defini toate aceste conduite ori acte ca abateri de la normele de orice fel, am putea afirma că
orice societate se confruntă, în cursul dezvoltării ei, cu manifestări de devianţă.
Devianţa desemnează nonconformitatea, încălcarea normelor şi regulilor sociale. Aceasta are o sferă
mult mai largă decât criminalitatea, infracţionalitatea sau delincvenţa (denumită şi “devianţă penală”),
deoarece include nu numai încălcările legii penale, ci toate deviaţiile de la comportamentul socialmente
acceptat şi dezirabil (Rădulescu, 1994).
Comportamentul deviant este un comportament “atipic”, care se îndepărtează sensibil de la poziţia
standard (medie) şi transgresează normele şi valorile acceptate şi recunoscute în cadrul unui sistem social.
Diagnosticarea comportamentului deviant depinde de natura normelor sociale, de gradul de toleranţă al
societăţii respective, ca şi de pericolul actual sau potenţial pe care îl prezintă devianţa faţă de stabilitatea
vieţii sociale.
Devianţa nu poate fi înţeleasă ca fenomen sau ca un comportament detaşat de contextul social. Fiind
intim legată de condiţiile fundamentale ale oricărei vieţi sociale, devianţa reprezintă un fenomen normal în
cadrul evoluţiei societăţii, a moralei şi a dreptului, iar individul deviant nu trebuie considerat neapărat ca o
fiinţă nesocializată, ca un element parazitar, neasimilabil, introdus în corpul societăţii, el avînd uneori rolul
unui agent reglator al vieţii sociale (Durkheim, 1974). Devianţa, desemnând distanţarea semnificativă de la
normele de conduită şi de la valorile sociale acceptate într-un spaţiu cultural determinat, într-o anumită
societate şi la un moment dat, are atât o semnificaţie negativă, disfuncţională, cât şi una pozitivă, funcţională.
În unele situaţii devianţa facilitează funcţionarea societăţii. Cei din afara rândurilor îi determină pe cei din
“coloană” să fie mai uniţi. Altfel spus, devianţa consolidează conformarea, sancţionează, certifică
normalitatea.
Extensia, intensitatea şi gravitatea devianţei sociale depind, în mare măsură, de valorile şi normele
care sunt încălcate, precum şi de reacţia publică faţă de aceste abateri şi încălcări. De aceea, evaluarea
devianţei sociale se face pornind de la procesul de elaborare a normelor şi regulilor de conduită şi terminând
cu intensitatea reacţiei sociale faţă de încălcarea acestora.
În ansamblul formelor de devianţă socială se include şi delincvenţa (infracţionalitatea sau
criminalitatea), care afectează cele mai importante valori şi relaţii sociale protejate de normele juridice cu
caracter penal. Aceasta reprezintă ansamblul actelor şi faptelor care, încălcând regulile juridice penale, impun
adoptarea unor sancţiuni negative, organizate, din partea agenţilor specializaţi ai controlului social (poliţie,
justiţie etc.).
Chiar dacă delincvenţa apare ca un fenomen juridic, reglementat prin normele dreptului penal, ea este
primordial, un fenomen social având consecinţe negative şi distructive pentru securitatea indivizilor şi
grupurilor.
Delincvenţa este un fenomen deosebit de complex, incluzând o serie de aspecte şi dimensiuni de
natură statistică, juridică, sociologică, psihologică, economică, prospectivă şi culturală (Banciu, 1995 ):
6
 a).dimensiunea statistică - evidenţiază starea şi dinamica delincvenţei în timp şi spaţiu, prin
evaluarea şi măsurarea în procente, medii, serii de distribuţie şi indici ai diferitelor delicte şi crime, şi
corelarea acestora cu o serie de variabile şi indicatori cu caracter social, ecologic, cultural, geografic etc.;
b).dimensiunea juridică - evidenţiază tipul normelor juridice violate prin acte şi fapte antisociale,
periculozitatea socială a acestora, gravitatea prejudiciilor produse, intensitatea şi felul sancţiunilor adoptate,
modalităţile de resocializare a persoanelor delincvente;
c).dimensiunea sociologică - centrată pe identificarea şi prevenirea socială a delictelor şi crimelor, în
raport cu multiple aspecte de inadaptare, dezorganizare şi devianţă existente în societate şi cu formele de
reacţie socială faţă de diferitele delicte;
d).dimensiunea psihologică - evidenţiază structura personalităţii individului delincvent şi individului
normal, motivaţia şi mobilurile comiterii delictului, atitudinea delincventului faţă de fapta comisă
(răspunderea, discernământul etc.);
e).dimensiunea economică sau “costul crimei” - evidenţiază consecinţele directe şi indirecte ale
diferitelor delicte din punct de vedere material şi moral (costurile financiare acordate victimelor, martorilor,
reparaţiei bunurilor etc.);
f).dimensiunea prospectivă – evidenţiază atât tendinţa generală de evoluţie a delincvenţei, cât şi
tendinţa anumitor indivizi şi grupuri sociale spre delincvenţă;
g).dimensiunea culturală – se referă la relativitatea criteriilor normative şi culturale cu care este
investită delincvenţa în diverse societăţi şi culturi. Există diferenţe sensibile din punct de vedere cultural, în
definirea anumitor acte ca periculoase şi în evaluarea intensităţii şi gravităţii acestora. Gradul de
periculozitate al unui comportament antisocial depinde, în mare măsură, de caracterul coercitiv sau,
dimpotrivă, permisiv al normelor sociale. Marea diversitate şi variabilitate a culturilor implică deci,
comportamente eterogene din punct de vedere al semnificaţiei lor sociale, moralitatea, imoralitatea, binele
sau răul fiind într-o strânsă legătură cu normele şi valorile grupului respectiv. ”Normalul” este reprezentat de
comportamentele socialmente acceptabile, compatibile cu modelele culturii din care face parte individul.
Sistemul nostru penal utilizează expres noţiunea de infracţiune, nu de delict sau crimă. Prin articolul
17 din Codul Penal al României, infracţiunea este definită ca o “faptă care prezintă pericol social, săvârşită cu
vinovăţie şi prevăzută de legea penală “.
Din punct de vedere psihologic, infracţiunea reprezintă o manifestare comportamentală deviantă, ce
constă în încălcarea unor norme codificate de către societate, manifestare cu conţinut antisocial, faţă de care
se iau anumite atitudini, prin aplicarea de sancţiuni penale (Popescu-Neveanu, 1978).
Cercetarea psihologică trebuie să cuprindă în aria sa descifrarea diferitelor dimensiuni psihologice cu
accent pe motivaţie, afectivitate, pe descifrarea personalităţii în ansamblul său.
A înţelege omul înseamnă a recunoaşte inegalitatea înzestrării native a indivizilor, fapt ce trebuie să
ne conducă la diversificarea, nuanţarea şi individualizarea cantitativă şi calitativă a acţiunilor educative.
De asemenea, inegalitatea şi neomogenitatea mediilor sociale, de provenienţă, exercită presiuni
diferite cantitativ şi calitativ asupra indivizilor, ceea ce le conferă anumite limite individuale în privinţa
rezistenţei faţă de restricţii, fie ele morale sau legale.

ASPECTE ETICE ŞI DEONTOLOGICE PE CARE LE IMPLICĂ PSIHOLOGIA JUDICIARĂ

ÎN SISTEMUL JUDICIAR

Deontologia se referă la ansamblul normelor referitoare la îndatoririle precumpănitor morale sau de

alt ordin ale profesioniştilor faţă de societate şi faţă de diversele categorii de oameni în raport cu care îşi
desfăşoară activitatea.
Codul deontologic reprezintă un ansamblu de norme care stabilesc exigenţele morale de exercitare
a unei profesiuni. Aceste exigenţe morale capătă forma unor reguli de conduită profesională. Codul
deontologic cuprinde: constrângeri de conduită morală, precizări referitoare la păstrarea secretului
profesional, recomandări cu privire la respectul faţă de celălalt, recomandări vizând perfecţionarea pregătirii
profesionale, norme referitoare la independenţa personală, reguli de etică etc.
Principiile generale de deontologie impun specialiştilor: responsabilitate, obiectivitate, competenţă
şi integritate, dreptate şi demnitate, simţ critic şi autocritic, respect pentru semeni.

7
 In unele ţări au existat preocupări de elaborare a unui cod deontologic care să stea la baza activităţii
psihologice din sistemul judiciar. Astfel, în S.U.A. un comitet special al Asociaţiei Psihologilor Americani
(A.P.A.) a numit încă din anul 1975 o comisie care să se ocupe de problema locului psihologiei în sistemul
judiciar şi mai ales de aspectele şi dilemele de natură etică pe care le au psihologii din poliţie, justiţie sau din
instituţiile corecţionale. Au fost formulate recomandări atât pentru problemele etice pe care sistemul judiciar
le creează psihologilor, cât şi pentru problemele etice pe care psihologii le creează sistemului judiciar.
Prezenţa psihologiei judiciare în sistemul judiciar fundamentează câteva deziderate etice şi
deontologice (Mitrofan & colab., 1992):
♦ umanizează norma juridică, dându-i mai multă viaţă conţinutului acesteia;
♦ dezvăluie magistratului pe omul real, concret, unic şi irepetabil în individualitatea sa
biotipologică şi psiho-comportamentală;
♦ orientează justiţia către înţelegerea fiinţei umane din punct de vedere
psihocomportamental (intenţie, culpă, mărturisire, simulare, recunoaştere, regret, responsabilitate,
iresponsabilitate, prevedere, provocare, consimţământ, stare emoţională etc,);
♦ orientează justiţia către realizarea procesului judiciar cu respectarea demnităţii,
libertăţii de conştiinţă şi expresie, a integrităţii psihomorale şi fizice, a liberului consimţământ, a
dreptului la protecţie şi apărare al persoanei implicate în acţiunea judiciară;
♦ oferă justiţiei date utile (programe, strategii) cu privire la reeducarea şi reinserţia
socială a persoanelor private de libertate.
În România, psihologia judiciară se confruntă cu două întrebări fundamentale: 1) în ce măsură
psihologii identifică problemele judiciare, ca intrând în sfera lor de activitate? şi 2) care sunt rolul şi
contribuţia activităţii psihologice, comparativ cu alte discipline, în sistemul activităţii judiciare? Practica
judiciară şi politica managerială de administrare a actului de justiţe, sunt în măsură să dea răspuns celor două
întrebări.

Înterbări de control
1. Definiţia psihologiei judiciare.
2. Specificaţi relaţia dintre devianţă şi infracţionalitate.
3. Precizaţi cele mai importante deziderate etice şi deontologice ale psihologiei judiciare.

TEMA 2
TEORII ALE FENOMENULUI ŞI COMPORTAMENTULUI INFRACŢIONAL

CONSIDERAŢII GENERALE

Orice societate apreciază comportamentul membrilor săi din punctul de vedere al conformării
acestora la normele morale şi la cele juridice. Nerespectarea acestor norme atrage după sine măsuri coercitive
sau punitive. Datorită acestui fapt, fenomenul infracţional capătă caracteristicele unei probleme sociale de
importanţă majoră pentru întreaga societate, ale cărui consecinţe şi moduri de soluţionare se resimt la toate
nivelurile ei.
În încercările de conturare a unor teorii, tipologii se lovesc de marea variabilitate a manifestărilor
comportamentale implicate în conturarea unor infracţiuni. Ca urmare a unor asemenea demersuri, au apărut
de-a lungul timpului o serie de teorii care tratează în maniere particulare comportamentul infracţional.
În funcţie de factorii consideraţi a fi determinanţi în explicarea fenomenului şi a comportamentului
infracţional, au fost selectate acele teorii care sunt reprezentative pentru domeniul psihologiei judiciare.
În această selecţie am plecat de la premisa că fenomenul şi comportamentul infracţional au un
element comun, acesta fiind factorul psihologic. De acest factor nu se poate face abstracţie atâta vreme cât
orice act infracţional este rezultatul acţiunii umane răsfrânte prin prisma propriei personalităţi. Având în
vedere numărul mare de teorii din acest domeniu, precizăm că orice încercare de sistematizare va fi inevitabil
incompletă.

8
 Aceste teorii pot fi grupate în trei categorii: psiho-biologice, psiho-sociale şi psiho-morale (Cioclei,
1996).

TEORIILE PSIHO-BIOLOGICE

Teoriile psiho-biologice susţin, în esenţă, că anumite anomalii sau disfuncţii psihofiziologice

constituie factorii determinanţi ai comportamentului infracţional. Acestea consideră că infracţiunea ca
fenomen individual are o bază psiho-biologică organică sau funcţională.

TEORIA ANORMALITĂŢILOR BIOLOGICE

Reprezentantul acestei teorii este medicul militar italian Cesare Lombroso (1835-1909) care a
întreprins studii de antropologie criminală bazate pe tehnica măsurării diferitelor părţi ale corpului omenesc,
având ca subiecţi personal militar şi deţinuţi ai închisorilor din Sicilia, elaborând în acest sens lucrarea sa
fundamentală “Omul criminal” (1876), care în scurt timp îl face celebru. Studiind 383 cranii de criminali
decedaţi şi 5.907 cranii ale unor delincvenţi în viaţă, autorul a concluzionat existenţa unui tip criminal
individualizat prin anumite stigmate sau semne particulare, degenerative, care poate fi întâlnit la anumite
categorii de infractori (Lombroso, 1895).
Pentru Lombroso (1891), comportamentul criminal constituie un “fenomen natural” care este
determinat ereditar. Criminalii înnăscuţi sunt caracterizaţi printr-o serie de stigmate fizice, precum: sinusurile
frontale foarte pronunţate, pomeţii şi maxilarele voluminoase, orbitele mari şi depărtate, asimetria feţei şi a
deschiderilor nazale, urechi foarte mari sau foarte mici, frunte retrasă şi îngustă, bărbie lungă sau îngustă etc.
La originea cercetărilor lombrosiene a stat descoperirea la craniul unui criminal, în zona occipitală
medie, a unei adâncituri (fosetă) accentuate, trăsătură ce se regăsea la unele cranii primitive. Această
descoperire i-a sugerat lui Lombroso ipoteza atavismului (adică oprirea în dezvoltare pe lanţul filogenetic).
Urmărind ideea atavismului, Lombroso a studiat organismele inferioare, omul sălbatic şi copilul - în care
vedea un “mic primitiv”. El a cercetat şi unele anomalii ale creierului, ale scheletului şi ale unor organe
interne (inimă, ficat).
Extinzând cercetările la criminalii în viaţă, Lombroso îi studiază atât din punct de vedere anatomic
cât şi fiziologic. O constatare interesantă pe care o face este în legătură cu lipsa durerii (analgezia) care îl
apropie pe criminal de omul sălbatic. Lombroso a efectuat nu numai studii anatomo-fiziologice, dar s-a
ocupat şi de unele aspecte socio-culturale: tatuaj, argou, alcoolism, credinţă şi practică religioasă, literatura
criminalilor etc.
A doua fază a studiilor lombrosiene se referă la unele malformaţii morfo-funcţionale de natură
degenerativă, cercetările axându-se în special asupra componentelor psihice.
Bazându-se pe propriile studii, dar şi pe cercetările unor psihiatri din epocă, Lombroso (1895)
stabileşte existenţa unor anomalii între “nebunul moral“ şi “criminalul înnăscut”, mai cu seamă sub aspectul
simţului moral.
Examinarea “criminalului nebun” scoate şi ea la iveală existenţa aceloraşi stigmate ca în cazul
“omului criminal”, stigmate ce sunt explicate de această dată pe baza degenerescenţei.
Într-o ultimă etapă, Lombroso (1895) se concentrează asupra studierii epilepsiei pe care o consideră
alături de atavism, un factor cheie în etiologia criminală. Mai mult, el vede în epilepsie o punte de legătură
între omul criminal, criminalul nebun şi nebunul moral considerând epilepsia atât “una din psihozele cele mai
atavistice”, cât şi “nucleul tuturor degenerescenţelor”.
În teoria lombrosiană criminalitatea reprezintă o anormalitate biologică bazată pe atavism organic şi
psihic şi pe o patologie epileptică (Cioclei,1996).
Eroarea centrală a studiilor iniţiate de Lombroso a constat în faptul că cei mai mulţi dintre subiecţii
săi erau sicilieni, ce reprezentau un tip fizic distinct. Aceştia au comis mai multe crime decât populaţia
generală, nu datorită tipologiei fizice, ci datorită faptului că ei proveneau dintr-un mediu cultural orientat mai
mult în direcţia comiterii unor acte criminale.

9
 Cercetările lombrosiene au constituit punctul de plecare al unor numeroase investigaţii cu caracter
ştiinţific legate de fenomenul criminal. Analiza minuţioasă a trăsăturilor criminalului face din Lombroso un
precursor al biotipologiei.

TEORIA BIO-TIPOLOGICĂ

Această teorie cuprinde mai multe variante ce au ca element comun susţinerea ideii potirivit căreia
există o corelaţie între activitatea criminală şi biotip.
Psihiatrul german Ernest Kretschmer (1888-1964), mergând în cercetare pe linia corelării elementelor
de ordin biologic cu cele psihice, a creat un sistem caracterologic complet. Principala lucrare a lui
Kretschmer în acest domeniu a fost “Structura corpului şi caracterul”. Acesta consideră că, în funcţie de
constituţia corporală, se pot distinge patru tipuri fizice, fiecare tip având o predispoziţie spre comiterea unor
infracţiuni specifice:
TIPUL PICNIC - constituţie orizontală; scund, cu extremităţi scurte; sistem osteo-muscular plăpând; faţa
rotundă, craniul rotund, puţin ridicat, voluminos; calviţie; cavitatea toracică şi abdominală dezvoltată; strat de
grăsime la suprafaţa trunchiului; adeseori inteligent şi expansiv, ce poate deveni autor de escrocherii şi
fraude.
TIPUL ASTENIC - constituţie verticală; sistem osteo-muscular firav; slab, craniul mic, chipul prelung,
fruntea înclinată înapoi, nasul alungit, maxilarul inferior scurt; forţă fizică scăzută; dotat divers din punct de
vedere intelectual; interiorizat; de regulă adaptarea socială este precară, criminalitate precoce şi o tendinţă
spre recidivă; ar comite mai ales falsuri, furturi şi abuzuri de încredere.
TIPUL ATLETIC - sistem osteo-muscular puternic, trunchi piramidal cu baza mare în sus, aspect fizic
plăcut, oscilează între sentimentalism şi brutalitate, ar avea o răspândire relativ ridicată în rândul infractorilor
de aproape toate vârstele, ar comite preponderent asasinate, tâlhării cu folosirea armelor, incendii şi ar fi
predispuşi la recidivă indiferent de vârstă.
TIPUL DISPLASTIC - diferite malformaţii corporale, deficienţe ale caracterelor sexuale, slab dezvoltat
psihic şi morfologic; din punct de vedere psiho-medical, regăsim în această categorie debili mintal şi
schizofreni; displasticii comit de regulă delicte sexuale, dar nu numai, operează într-un mod neaşteptat, îşi
încep cariera infracţională după vârsta de 18 ani şi sunt expuşi recidivei.
Wiliam H. Sheldon stabileşte o corelaţie între anumite caracteristici fizice şi caracteristicile
temperamentale, între tipul fizic şi comportament. După gradul de dezvoltare al celor trei foiţe embrionare,
distinge trei tipuri fizice:
TIPUL ENDOMORF (viscerotonic) - dezvoltare corporală predominant internă: rotund, gras; reacţii
încete, uniformitate în activitatea emoţională; fire extravertită; comunicare uşoară şi rapidă; sociofilie; iubire
de ceremonii; plăcere de confort fizic; plăcerea relaxării în repaus şi mişcare.
TIPUL MEZOMORF (somatotonic) - dezvoltare corporală echilibrată, atletic, puternic, musculos, viguros;
plăcere pentru mişcare, interes pentru sport; trăsături pline de energie, căutarea riscului; manieră directă,
deschisă, chiar puţin dură, curaj şi combativitate; agresivitate competitivă; voce nereţinută, fără intonaţii;
maturitate în prezentare.
TIPUL ECTOMORF (cerebrotonic) - dezvoltare corporală predominant externă; corp lung, slab; muşchi
slab dezvoltaţi; poziţie şi mişcare reţinute; ermetism, inhibiţie,însingurare; activism mintal; sociofobie;
evitarea zgomotului; prezentare infantilă.
După raportul torace-membre şi funcţionalitate endocrină, N.Pende distinge tipul brevilin (scund ),
tipul mediu (normal) şi tipul longilin (înalt).
După raportul torace-membre, G.Viola distinge tot trei tipuri fizice: brachitip (macrosplanchnic),
torace mai dezvoltat decât membrele, scund; mediotip (normosplanchnic) şi longitip (microsplanchnic),
membre mai dezvoltate decât toracele, înalt.
Fizicul singur nu poate explica în mod adecvat comportamentul infracţional, însă poate favoriza
anumite tipuri de infracţiuni.

10
 TEORIA GENETICĂ

Dezvoltarea tehnicilor moderne de cercetare în domeniul genetic a permis investigarea unor zone noi
în domeniul biologiei.
Studiul microscopic al cromozomilor a permis relevarea cariotipului, respectiv formula
cromozomilor în cadrul celulei. Cercetările în acest domeniu consemnează existenţa unor aberaţii
cromozomiale la subiecţii care au mai mult de un cromozom X sau Y în cariotipul lor. Pornind de la aceste
realităţi unii autori (Brodski, 1973 & Sheley, 1985) susţin că anomalia genetică, cum ar fi un extracromozom,
poate conduce la retardare mintală şi la un comportament antisocial şi criminal.
La sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX se desfăşoară ample studii în închisori din
Anglia, S.U.A. şi Australia, pe bărbaţi deţinuţi în vederea evidenţierii unei anomalii cromozomiale,
considerată drept posibilă cauză a comportamentului criminal.
Cariotipul uman are 46 de cromozomi dispuşi în 23 de perechi, din care 22 de perechi sunt obişnuiţi
sau autozomi, iar o pereche este alcătuită din cromozomi sexuali; pentru femeie ambii sunt cromozomi X, iar
pentru bărbat unul este X şi celălalt Y.
Sexul genetic este condiţionat de prezenţa sau absenţa unui cromozom particular notat cu litera Y:
astfel formula feminină normală este 46 X.X., iar formula masculină este 46 X.Y. În urma fertilizării
ovulului, zigotul primeşte un cromozom X de la mamă, iar de la tată, fie un cromozom X, fie unul de tip Y.
Uneori în timpul diviziunii pot apare unele anomalii cantitative sau calitative, unele abateri de la cariotipul
normal.
Prima anomalie o reprezintă existenţa suplimentară a unui cromozom de tipul X, având formula
XXY, anomalie denumită sindromul Klinefelter. Persoanele ce prezintă această anomalie au o aparenţă
masculină, sunt înalţi şi slabi, au o pilozitate pubiană de tip feminin, barbă rară sau absentă. S-a stabilit că
frecvenţa acestei anomalii printre criminali este de 5 până la 10 ori mai mare decât în rândul populaţiei
generale.
Infracţiunile comise de aceste persoane sunt diverse: furt, agresiune, tentativă de omor etc., dar se
poate observa o tendinţă spre “tematică” sexuală: homosexualitate, pedofilie, exhibiţionism etc.
Din punct de vedere psihologic, aceste persoane se evidenţiază prin: pasivitate, timiditate, tendinţe
spre ipohondrie şi depresie; deseori prezintă tulburări mintale.
A doua anomalie este reprezentată de sindromul XYY, unde apare un cromozom Y în exces.
Persoanele din această categorie prezintă, în plan morfologic, puţine particularităţi: aparenţă masculină,
înălţime peste medie, Q.I. sub medie, anomalii în configuraţia urechilor, calviţie, miopie, dar aceste trăsături
nu sunt constante.
Aceste anomalii cromozomice constituie o predispoziţie, dar nu o condiţie obligatorie la comiterea
unei infracţiuni. Explicaţiile bazate pe formula cromozomială nu pot fi generalizate.

TEORIA INADAPTĂRII BIO-PSIHICE

Această teorie a fost formulată de criminlogul suedez Olof Kinberg (1959) în lucrarea sa “Problemele
fundamentale ale criminologiei”. Olof Kinberg a fost unul dintre continuatorii şcolii lombrosiene. El reia
ideea unei antropologii criminale, ce caută să deceleze caracterele fundamentale ale delincventului într-un
complex bio-psihic.
Pentru Kinberg, omul este o fiinţă nu doar biologică, ci una psihologică şi socială, caracterizată prin
“plasticitate”, adică prin facultatea de a-şi modifica reacţia nu numai în funcţie de influenţele fizice şi
chimice, dar şi în funcţie de factorii psihologici şi sociali. Dacă “plasticitatea” nu se corelează cu influenţele
mediului se creează o stare de inadaptare între organism şi mediu. Inadaptarea poate avea surse şi forme
diverse.
Aceste forme diverse de inadaptare conduc la o inadaptare socială şi implicit la infracţiune. În opinia
lui Kinberg persoana reacţionează în general în funcţie de propria structură bio-psihică. Astfel, pentru a
stabili cauzele crimei, este necesară analiza structurii bio-psihice a persoanei implicate în cauză.
Există două elemente ce trebuie avute în vedere la analiza structurii bio-psihice: nucleul
constituţional şi funcţia morală.

11
 Nucleul constituţional reprezintă suma tendinţelor reacţionale ale persoanei, cuprinzând patru
trăsături psihologice fundamentale:
a).capacitatea - respectiv nivelul maxim pe care poate să-l atingă inteligenţa unei persoane sub
influenţa unor condiţii optime de mediu;
b).validitatea - respectiv cantitatea de energie de care dispune persoana;
c).stabilitatea - respectiv facultatea subiectului de a dobândi comportamente ferme, fixată prin
obiceiuri durabile, în aşa fel încât să poată face aceleaşi lucruri în acelaşi fel, economisind forţă;
d).soliditatea - trăsătură ce se referă la coeziunea internă a personalităţii, în opoziţie cu
disociabilitatea.
♦ La nivelul personalităţii, aceste trăsături se regăsesc în cantitate variabilă: fie excedentară, fie
medie, fie deficitară.
Funcţia morală reprezintă, în opinia lui Kinberg, modalitatea şi profunzimea asimilării valorilor
morale ce compun atmosfera morală unde subiectul a trăit ori trăieşte.
Din combinaţia ce rezultă între un anumit tip de nucleu constituţional şi o anumită configuraţie a
funcţiei morale, rezultă persoane inadaptate care, la anumiţi stimuli, vor reacţiona în contradicţie cu legea
penală.

TEORIA CONSTITUŢIEI CRIMINALE

Reprezentantul acestei teorii este criminologul italian Benigno di Tullio (1951) profesor la
Universitatea din Roma, a cărui lucrare “Tratat de antropologie criminală” a fost publicată prima oară în anul
1945.
Prin constituţie criminală autorul înţelege o stare de predispoziţie specifică spre crimă, altfel spus
capacitatea care există în anumiţi indivizi de a comite acte criminale, în general grave, în urma unor instigări
exterioare ce rămân sub pragul ce operează asupra generalităţii oamenilor.
Pentru di Tullio, studiul crimei nu poate fi exclusiv biologic ori exclusiv sociologic, ci întotdeauna
biosociologic. Rezultă că personalitatea nu poate fi corect apreciată decât după criterii biopsihosociologice.
Pornind de la aceste premise, autorul încearcă să determine factorii ce conduc la formarea unei personalităţi
criminale. Un prim factor important este ereditatea; cu toată influenţa sa puternică, aceasta nu trebuie
considerată ca o determinare absolută.
Predispoziţia spre crimă poate avea ca sursă şi unele disfuncţionalităţi cerebrale, hormonale etc.
Vârsta şi crizele biologice pe care le antrenează sunt de asemenea importante: pubertatea, cu modificările ei
specifice de ordin psihofiziologic, precum şi procesele involutive ale îmbătrânirii pot conduce la tulburări de
comportament şi chiar la crimă.
Se poate afirma, spune autorul, că predispoziţiile spre crimă sunt expresia unui ansamblu de condiţii
organice şi psihice ereditare, congenitale sau dobândite care, diminuând rezistenţa individuală la instigări
criminogene, permite individului, cu mai multă probabilitate, să devină un criminal.
Di Tullio nu ignoră factorii sociali sau fizici, exteriori individului, care nu pot avea o influenţă reală
decât în măsura în care întâlnesc o constituţie criminală preexistentă ori contribuie la formarea unei astfel de
personalităţi.

TEMA 3

TEORII PSIHO-SOCIALE

Teoriile psiho-sociale susţin că achiziţiile rezultate în procesul interacţiunii şi învăţării psiho-sociale

sunt principalele cauze, explicaţii ale infracţionalităţii. Tendinţa unor persoane de a devia în plan
comportamental este relativ generală şi constantă, astfel că acestea se vor comporta în mod frecvent antisocial
dacă ele nu sunt formate şi susţinute în a evita această tendinţă.
Conform acestor teorii comportamentul infracţional este învăţat prin interacţiunea dintre persoană şi
ambianţă. Învăţarea ar include tehnicile comiterii actelor criminale, motivele, trebuinţele, raţionalizările şi
atitudinile favorabile comiterii infracţiunii.

12
 TEORIA ASOCIERILOR DIFERENŢIALE

Această teorie aparţine sociologului american, criminolog Edwin Sutherland (1966), profesor la
Universitatea din Indiana, teorie expusă în lucrarea “Principii de Criminologie”. Ulterior, ea a fost mult
dezvoltată şi modificată. O ultimă variantă cu acelaşi titlu a fost publicată în anul 1955 sub îngrijirea
colaboratorului principal al lui Sutherland, Donald R.Cressey.
În cuprinsul lucrării “Principii de Criminologie”, Sutherland formulează teoria asocierilor diferenţiale
care i-a adus celebritatea.
Sutherland constată că există două tipuri de explicaţii ştiinţifice ale fenomenului criminal: fie în
funcţie de elementele care intră în joc în momentul în care infracţiunea este comisă, fie în funcţie de
elementele care şi-au exercitat influenţa anterior, mai ales în viaţa infractorului. În primul caz, explicaţia
poate fi calificată situaţională sau dinamică; în al doilea caz, istorică sau genetică.
Explicaţia actului criminal în viziunea lui Sutherland presupune următoarele coordonate:
a).comportamentul criminal se învăţă ca oricare alt comportament;
b).învăţarea comportamentului infracţional are loc printr-un proces complex de interacţiune şi
comunicare directă cu alte persoane;
c).învăţarea are loc mai ales în interiorul unui grup restrâns de persoane;
d).procesul de învăţare presupune: asimilarea tehnicilor de comitere a infracţiunilor, orientarea
motivelor, a tendinţelor impulsive, a raţionamentelor şi atitudinilor care conduc şi întreţin violenţa;
e).orientarea motivelor şi a tendinţelor impulsive este în funcţie de interpretarea favorabilă sau
defavorabilă a dispoziţiilor legale;
f).un individ devine criminal dacă interpretările defavorabile respectului legii domină interpretările
favorabile; “acesta constituie principiul asocierilor diferenţiale”…; “cei care devin criminali o fac pentru că
sunt în contact direct cu modelele criminale şi mai puţin cu cele anticriminale”;
g).asocierile diferenţiale pot varia în privinţa duratei, frecvenţei, intensităţii etc.
h).formaţia criminală prin asociaţie nu se dobândeşte doar prin imitaţie;
i).comportamentul criminal este expresia unui ansamblu de trebuinţe şi valori, dar nu se explică prin
acestea (hoţul fură în general pentru a avea bani, dar tot pentru bani muncesc şi oamenii cinstiţi).
Acest mecanism explică fenomenul criminal la nivel individual. Rata criminalităţii este expresia unei
organizări diferenţiale a grupului.

TEORIA CONFLICTELOR DE CULTURI

Teoria conflictelor de culturi, aparţine criminologului american Thorsten Sellin (1960), profesor al
Universităţii din Pennsylvania şi timp de mai mulţi ani, Preşedinte al Societăţii Internaţionale de
Criminologie.
Termenii cultură şi conflict, ce alcătuiesc atât titlul lucrării lui Sellin, “Conflict cultural şi crimă”, cât
şi elementele principale ale teoriei sale, au o semnificaţie particulară ce impune unele explicaţii.
Astfel, prin termenul "cultură" autorul desemnează totalitatea ideilor, instituţiilor şi produselor
muncii care aplicate la grupuri determinate de fiinţe umane, permite a se vorbi despre regiuni culturale,
despre tipuri de cultură, despre cultură naţională şi aşa mai departe. În acest sens orice tip de populaţie posedă
o cultură.
Prin “conflict cultural”, autorul desemnează lupta între valori morale sau norme de conduită opuse
aflate în dezacord. La rândul lor, normele de conduită înseamnă reguli exprimate sau implicite, pe care o
persoană le urmează atunci când se găseşte într-o situaţie care impune o acţiune sau un răspuns din partea sa.
Codul moral al persoanei depinde de normele pe care le-a trăit ca membru al unor diverse grupuri
sociale. Fiecare grup are propriile norme de conduită care se impun a fi respectate.
În lumea modernă, persoana se găseşte din ce în ce mai des în contact cu valori şi norme diferite.
Diferenţele etnice, sociale, de vârstă, profesionale, religioase etc. antrenează diferenţe de reguli şi
valori morale. În aceste condiţii apar inevitabil situaţii în care persoana, supunându-se unei norme acceptate
de grupul din care face parte, riscă să încalce o alta aparţinând altui grup cu care intră în contact.
Există trei situaţii generatoare de conflict:

13
 a).conflictul poate să apară între două atitudini perfect morale dar bazate pe valori diferite (este cazul
colonizării când asimilarea legislativă este prea rapidă);
b).conflictul se poate situa între legi arbitrare (ca cele din starea de ocupaţie) ori legi care favorizează
corupţia, pe de o parte, şi persoane care se supun unor concepţii morale sănătoase, pe de altă parte;
c).conflictul se poate ivi între legi conforme cu valorile socialmente acceptate şi persoane ce au
coduri morale particulare (cazul imigranţilor).
Teoria conflictelor de culturi nu poate fi însă decât o explicaţie parţială a fenomenului criminal. Ea
poate fi considerată ca o formă particulară de manifestare a teoriei asocierilor diferenţiale aşa cum de altfel o
considera Sutherland.

TEORIA ANOMIEI

Conceptul de “anomie” a fost introdus de sociologul american Robert K.Merton în anul 1938 odată
cu lucrarea “Structura socială şi anomia”, în scopul explicării, cu ajutorul său, a comportamentului
infracţional. În anul 1957 apare lucrarea cu titlul “Teoria socială şi structura socială”.
Anterior, termenul de “anomie” a fost utilizat de către teologi (sec. XVI-XVII), pentru a desemna
atitudinea de dispreţ a unor persoane faţă de “dreptul divin”, apoi a fost utilizat de către sociologul francez
Emile Durkheim, pentru explicarea fenomenului infracţional.
Anomia este concepută de Merton ca o stare socială de absenţă ori de slăbire a normei, ceea ce duce
la o lipsă de coeziune între membrii comunităţii. În explicarea stării de anomie, autorul utilizează două
concepte: cel de cultură şi cel de organizare socială.
Prin cultură se înţelege ansamblul valorilor ce guvernează conduita indivizilor în societate şi
desemnează scopurile spre care aceştia trebuie să tindă.
Organizarea socială reprezintă ansamblul de norme şi instituţii care reglementează accesul la cultură
şi indică mijloacele autorizate pentru atingerea scopurilor.
Starea de anomie se instalează atunci când există un decalaj prea mare, între scopurile propuse şi
mijloacele legitime, accesibile pentru anumite categorii sociale. Astfel, în societate există un permanent
conflict între posibilităţile formal recunoscute de lege, de realizare de către persoană a scopurilor sale
materiale şi spirituale, pe de o parte, şi posibilităţile efective reale, de atingere a acestor scopuri, posibilităţi
care sunt foarte limitate. Aceste categorii defavorizate recurg la mijloace ilegale, la criminalitate, pentru
satisfacerea scopurilor propuse de cultura ambiantă.
Pornind de la asemenea observaţii, Merton ajunge să formuleze următoarele tipuri de comportament:
♦ conformismul, care presupune simultan conformitatea persoanei la scopuri şi mijloace;
♦ inovaţia, care rezultă din acceptarea scopurilor, obiectivelor prezentate ca legitime de către
societate, aşa cum este cazul succesului şi respingerea mijloacelor legale pentru atingerea lor; autorul
cantonează tocmai aici viciile şi crima, prezentându-le ca pe o reacţie “normală” faţă de situaţia în care se află
persoana, apreciind că este normal ca ea să adopte un comportament deviant;
♦ ritualismul este specific persoanelor care abandonează idealul reuşitei financiare şi
ascensiunii rapide şi se limitează la aspiraţii ce pot să le satisfacă prin mijloace acceptate de societate. Cu alte
cuvinte, renunţă la scopurile şi obiectivele cultivate de societate, păstrând mijloacele;
♦ evaziunea este caracteristică persoanelor care abandonează atât scopurile, cât şi mijloacele
propuse de societate, fără a oferi în schimb alte soluţii, aşa cum sunt: deficienţii mintal, paria, exilaţii,
nomazii, vagabonzii, drogaţii etc. din rândul cărora unii devin infractori periculoşi;
♦ rebeliunea se întâlneşte la persoanele ce resping scopurile şi mijloacele propuse şi acceptate
de societate, urmăresc să introducă o structură socială în care să existe o corespondenţă mai strânsă între
merit, efort şi recompensă socială, să schimbe deci inechităţile, valorile date cu altele noi prin intermediul
revoluţiei ce ia forma unei acţiuni politice organizate.
Teoria anomiei, cu toate lacunele pe care le are, este importantă deoarece evidenţiază unele realităţi
caracteristice societăţii contemporane.

14
 TEORIA INTERACŢIONISMULUI SOCIAL

Teoria interacţionismului social sau teoria stigmatizării are ca promotori pe H.S.Becker (1985),
F.Tannenbauman, E.Lemert etc. şi încearcă să dea o nouă explicaţie fenomenului criminal.
Conform teoriei interacţionismului social, fenomenul criminalitaţii este rezultatul interacţiunii dintre
două categorii de factori sociali: activitatea nonconformistă a unor persoane, pe de o parte, şi activitatea
grupurilor sociale dominante, pe de altă parte, care reacţionează, atribuindu-le celor din prima categorie
pecetea comportamentului infracţional şi, totodată, îi stigmatizează ca infractori. Ca o consecinţă a acestor
operaţii de “denumire” sau “etichetare”, indivizii în cauză sunt marginalizaţi, fiind respinşi în exteriorul
grupului social.
Ca urmare a acestei reacţii sociale şi a stigmatizării, la persoanele în cauză apare o contrareacţie de
natură psihică, o rezistenţă, care le determină să-şi asume rolul atribuit, cel de infractori.
Reprezentanţii acestei teorii susţin că infracţionalitatea nu îşi are izvorul în realitatea obiectivă, în
condiţiile concrete de existenţă a persoanelor în cauză, ci în contrareacţia psihică negativă pe care infractorii
primari o au faţă de reacţia socială, prin care ei sunt etichetaţi ca infractori, sunt stigmatizaţi ca atare. Această
contrareacţie care se materializează într-o atitudine de rezistenţă, de ignorare sau de negare faţă de modelele
de conduită din viaţa socială perseverează, în continuare, în sfera infracţională (Ursa, 1994).

Întrebări de control
1. Cum abordează teoriile psiho-sociale comportamentul infracţional?
2. Care sunt reprezentanţii teoriilor psiho-sociale?

TEMA 4

TEORII PSIHO-MORALE

În general, teoriile psiho-morale atribuie criminalitatea conflictelor interne, problemelor emoţionale

sau sentimentelor de insecuritate, inadecvenţă şi inferioritate. Comportamentul criminal şi infracţionalitatea
sunt simptome ale problemelor emoţionale fundamentale.
Teoriile psiho-morale pun accentul pe caracteristicile persoanei, pe factorii psihogeni şi psiho-morali.
Diversitatea explicaţiilor de natură psihomorală face dificilă o clasificare a acestora. Aceste teorii poartă, mai
mult sau mai puţin, amprenta directă a psihanalizei freudiene sau a gândirii altor psihanalişti.

TEORIA ANALITICĂ

Reprezentantul teoriei analitice este Sigmund Freud (1856-1939). Concepţia psihologică a lui Freud -
Freudismul sau Psihanaliza - constituie unul dintre principalele curente ale psihologiei contemporane, care nu
numai că a deschis cu hotărâre drumul interpretării unitare, integrative şi determinist-dinamice a fenomenelor
psihice şi a conduitei umane, ci a exercitat, în acelaşi timp şi o largă influenţă asupra altor ştiinţe.
La origine, psihanaliza este o teorie şi o metodă medicală, cu implicaţii în modul de a concepe
structura şi dinamica psihicului, relaţia dintre psihic şi somatic, influenţa copilăriei asupra evoluţiei
persoanei. Psihanaliza devine cu timpul o teorie a fenomenului uman, atribuindu-i persoanei anumite însuşiri
zoologice şi anumite însuşiri specifice omeneşti, anumite servituţi faţă de trecutul filogenetic şi istoric ca şi
tensiuni caracteristice în raport cu inhibiţiile şi constrângerile sociale.Pretenţiile sale explicative se dezvoltă
în pretenţii interpretative privind societatea şi cultura, ca şi esenţa fenomenelor biologice (Săhleanu &
Popescu-Sibiu, 1972).
Freud a desfăşurat o vastă activitate practică, în calitate de medic, precum şi o prodigioasă activitate
de cercetare ştiinţifică, publicând un număr mare de lucrări, dintre care amintim: “Interpretarea viselor”
(1900), “Psihopatologia vieţii cotidiene” (1904), “Totem şi Tabu” (1913), “Metapsihologia” (1915),

15
“Introducere în psihanaliză” (1916), “Dincolo de principiul plăcerii” (1919), “Eul şi Sinele” (1922), “Noi
prelegeri de psihanaliză” (1932) etc.
Atât în timpul vieţii, cât şi în prezent, personalitatea şi opera lui Freud a fost fie elogiată, fie supusă
unor critici necruţătoare.
Este greu să se separe partea de adevăr de partea de eroare într-o doctrină atât de vastă, de complexă
şi atât de discutată cum este psihanaliza. Aceasta a avut meritul de a fi propus spre cercetare noi domenii,
ignorate până atunci, cum ar fi motivaţia inconştientă, ce se manifestă atât în comportamentul normal (uitare,
lapsusuri, vise), cât şi în cel morbid, mai ales în nevroze.
Concepţia psihologică a lui Freud, nu poate fi înţeleasă fără cunoaşterea ideilor sale cu privire la
structura şi mecanismele vieţii psihice. După opinia sa, viaţa psihică umană cuprinde trei niveluri sau trei
instanţe aflate într-o strânsă legătură, şi anume: sinele (id), eul (ego) şi supraeul (superego).
SINELE denumit id, eu apersonal sau inconştient, reprezintă un complex de instincte şi de tendinţe
refulate, care au un caracter apersonal şi nu sunt trăite în mod conştient. Sinele constituie polul pulsiunilor
personalităţii, depozitar al tendinţelor instinctive, predominant sexuale şi agresive, care pune organismul în
tensiune, neputând suporta creşterea energiei pe care singur o dezvoltă. Rolul adaptativ al sinelui se exprimă
prin tendinţa sa continuă de a reduce tensiunea, asigurând astfel echilibrul, liniştea şi persistenţa
organismului. În vederea reducerii tensiunii, a evitării disconfortului şi a obţinerii plăcerii şi gratificaţiei,
sinele recurge la două mecanisme: acţiunea reflexă, care constă în reacţii automate, înnăscute şi imediat
operante în reducerea tensiunii şi procesul primar, o reacţie psihologică amplă care caută să realizeze
diminuarea tensiunii sau obţinerea gratificaţiei pe plan imaginativ sau simbolic.
Instinctele, impulsurile şi tendinţele refulate în “id” reuşesc să iasă la suprafaţă, să se manifeste în
afară (să defuleze), străbătând “cenzura” pe care o instituie eul şi supraeul, aflându-se din această cauză într-
un conflict inevitabil, puternic şi permanent, cu instanţele superioare al psihicului. “Răbufnirile”
inconştientului au loc, de cele mai multe ori, sub formă deghizată, sublimată.
Tendinţele refulate exercită o presiune permanentă dirijată “în sus” spre lumea conştiinţei, dar nu
reuşesc acest lucru decât într-o formă simbolică, modificată, spre a nu fi recunoscute de către subiect. După
Freud, această pătrundere a refulărilor în conştiinţă are loc sub formă de sublimări, acte ratate, vise şi
lapsusuri. Refularea este un mecanism de protecţie, atât faţă de insuccesul anticipat, cât şi fată de cel deja
consumat.
EUL denumit ego sau conştientul, reprezintă nucleul sistemului personalităţii în alcătuirea căruia intră
ansamblul cunoştinţelor şi imaginea despre sine, precum şi atitudinile faţă de cele mai importante interese şi
valori individuale sau sociale. Eul garantează conduita normală a persoanei, prin asigurarea unui echilibru
între instinctele, tendinţele şi impulsurile refulate în id, pe de o parte, şi exigenţele supraeului, pe de altă
parte, asigurând, de fapt, acea “constanţă individuală”.
SUPRAEUL denumit şi superego sau eul ideal, a treia instanţă a personalităţii, care constituie expresia
persoanei în mediul social; el este purtătorul normelor etico-morale, a regulilor de convieţuire socială.
Supraeul are funcţia de autoobservare şi de formare a idealurilor. El este achiziţia cea mai recentă, dar
totodată şi cea mai fragilă a personalităţii, reflectând particularităţile pozitive şi negative ale mediului în care
persoana trăieşte şi se formează ca om. Supraeul îşi are originea în “id” (sinele) şi se dezvoltă în interrelaţia
ocazionată de experienţele eului (egoului), în cadrul personalităţii. Prin rolul şi statusul său, supraeul
împreună cu eul, contribuie la refularea în “id” a instinctelor primare şi a trăirilor necorespunzătoare
exigenţelor acestora sau nedorite. Obligă eul la substituţia scopurilor realiste, moraliste şi îl împinge la lupta
spre perfecţiune şi sublim; reprezintă instanţa verificatoare, cenzurantă a personalităţii. Născut din
inconştient, supraeul ca şi eul, constituie un triumf al elementului conştient, element care devine cu atât mai
manifest, cu cât persoana în cauză este mai matură, mai sănătoasă şi mai elevată sub aspect social.
În concepţia lui Freud, conduita generală este asigurată prin disputa celor trei categorii de forţe:
iraţionale (id), raţionale (ego) şi morale (superego).
Manifestările comportamentale criminale sunt forme de răbufnire (de defulare) la suprafaţă, în viaţa
conştientă, a unor trăiri, instincte, impulsuri, tendinţe etc., refulate în id.
Autorul consideră că orice criminal suferă de o nevoie compulsivă de a fi pedepsit, în vederea
uşurării stării de vinovăţie datorate sentimentelor incestuoase inconştiente de tip oedipian din perioada
copilăriei. Crimele sunt comise în vederea autopedepsirii şi deci, în vederea purificării de vinovăţie.

16
 Conform teoriei lui Freud “evenimentele din prima copilărie” au o influenţă hotărâtoare. În perioada
primei copilării, instinctul sexual parcurge mai multe faze, în funcţie de anumite zone erogene în jurul cărora
se situează libidoul: faza orală; faza anală şi faza genitală. Parcurgerea acestor faze poate da naştere unor
“fixaţii ale libidoului” care reprezintă “predispoziţii pentru ulterioare breşe ale năzuinţelor refulate” şi pot
genera unele nevroze ori perversiuni (Freud, l994).
Referirile directe la fenomenul criminal nu abundă în opera freudiană deoarece el nu s-a preocupat în
mod nemijlocit de acest subiect. Câteva referiri ce merită a fi semnalate le găsim în lucrarea “Totem şi Tabu”.
Analizând câteva tabuuri dintre care unele cu relevanţă criminologică (uciderea, incestul), Freud consideră că
transgresarea acestora reprezintă satisfacerea unor dorinţe refulate.
Dorinţa este însă o expresie a instinctului, ceea ce duce la ideea că actul criminal, ca orice
transgresare a tabuului, are o origine instinctuală.
Noua teorie asupra instinctelor aduce indirect o nouă posibilitate în explicarea crimei. Pe lângă
varianta sexuală apare şi varianta morbidă unde “responsabilitatea” crimei aparţine tendinţei umane spre
agresiune şi distructivitate, expresii extravertite ale instinctului morţii.
Freud vede în crimă o expresie a sentimentului de culpabilitate tipic nevrozelor, adică rămas în stare
inconştientă şi anterior faptei. La mulţi criminali, îndeosebi tineri, poate fi descoperit un puternic sentiment
de culpabilitate anterior şi nu consecutiv crimei, sentiment care a constituit mobilul crimei.
Crima văzută ca o eliberare de sub presiunea unui sentiment culpabil nu înlătură originea instinctuală
a acesteia, ci o intermediază, dacă ţinem seama de faptul că sentimentul vinovăţiei este consecutiv unor
instincte condamnabile.

TEORIA CRIMINALULUI NEVROTIC

Varianta cea mai cunoscută a acestei teorii aparţine lui Fr.Alexander şi H.Staub şi este expusă în
lucrarea “Criminalul şi judecătorii săi “.
În viziunea celor doi cercetători criminalitatea poate fi clasificată în următoarele categorii:
1).Criminalitatea imaginară, care transpare în vise, fantezii sau acte ratate;
2).Criminalitatea ocazională, specifică persoanelor şi situaţiilor în care Supraeul suspendă instanţa
morală în urma unei vătămări sau ameninţări iminente pentru Eu (cazurile în care conduita criminală este
consecutivă unui şantaj, unei ameninţări ori unei stări de legitimă apărare etc.)
3).Criminalitatea obişnuită, categorie care cuprinde la rândul ei trei tipuri de criminali:
a).criminalii organici, a căror personalitate ţine de psihiatria clasică (bolnavii mintal care prezintă
alterări ale capacităţii de discernământ ori lipsa acestuia);
b).criminalii normali, caracterizaţi prin aceea că sunt sănătoşi din punct de vedere psihic, dar sunt
socialmente anormali; aceştia fac parte, de regulă, dintr-o colectivitate criminală şi se comportă conform
moralei acesteia şi nu prezintă conflicte între Eu şi Supraeu;
c).criminalii nevrotici, respectiv cei care acţionează în funcţie de mobiluri inconştiente. Eul este
învins de Sine, care scapă determinării Supraeului. În aceste cazuri, se constată existenţa unui sentiment de
vinovăţie, însoţit de angoasa pedepsei. Criminalul nevrotic resimte pedeapsa ca pe o justificare morală, ca o
autorizare a recidivei; doar gândul criminal este suficient pentru a dezvolta sentimentul de culpabilitate şi
nevoia de pedeapsă.

TEORIA INSTINCTELOR

Reprezentantul acestei teorii este criminologul belgian Etienne de Greef, care susţine că
personalitatea delincventului ca şi personalitatea umană, în general, este determinată de instincte. În cadrul
acestei structuri afective se pot distinge două grupe fundamentale de instincte: instinctele de apărare şi
instinctele de simpatie.
Instinctele de apărare contribuie la conservarea eului, funcţionează sub semnul sentimentului de
justiţie şi de responsabilitate a “celuilalt”, au la bază agresivitatea, tind spre o reducere progresivă a
individului la o entitate abstractă, supusă legilor morale concepute mecanic.

17
 Instinctele de simpatie contribuie la conservarea speciei, funcţionează sub semnul abandonului de
sine şi acceptarea totală a “celuilalt”, au la bază subordonarea şi devotamentul faţă de celălalt, tind spre o
valorizare extremă a celuilalt.
Nici una din cele două categorii nu se poate realiza integral, există o opoziţie permanentă între
instinctele de apărare şi cele de simpatie, viaţa psihică se desfăşoară sub semnul conflictului permanent între
structurile afective. Tendinţa de a alege securitatea în dauna afectivităţii dă naştere unui sentiment de
vinovăţie a cărui lichidare se încearcă prin “reîntoarcerea către celălalt”. În tot acest conflict se creează un
echilibru precar; în aceste condiţii tulburările de caracter şi insuficienţele inteligenţei vor favoriza trecerea la
actul criminal.

TEORIA PERSONALITĂŢII CRIMINALE

Această teorie aparţine celebrului criminolog francez Jean Pinatel, fiind concepută ca un model
explicativ, capabil să aducă lămuriri, atât în ceea ce priveşte geneza cât şi dinamica actului criminal.
Personalitatea criminală este “un instrument clinic, o unealtă de lucru, un concept operaţional” (Pinatel,
1971).
Pinatel consideră inutilă încercarea de a separa oamenii în buni şi răi, nu există o diferenţă de natură
între oameni cu privire la actul criminal. Orice om, în circumstanţe excepţionale, poate deveni delincvent.
Inexistenţa acestor deosebiri nu exclude însă existenţa unor diferenţe graduale în privinţa “pragului lor
delincvenţial”.
Unii indivizi au nevoie de “instigări” exterioare intense, iar alţii de “instigări” lejere, pentru a
prezenta reacţii delictuale, pentru a realiza trecerea la act. Această diferenţă graduală este dată de anumite
trăsături psihologice, care, în concepţia lui Pinatel, alcătuiesc “nucleul central al personalităţii criminale”.
Componentele nucleului personalităţii criminale care determină trecerea la act sunt: egocentrismul,
labilitatea, agresivitatea şi indiferenţa afectivă. Egocentrismul reprezintă tendinţa subiectului de a raporta
totul la sine însuşi. Labilitatea reprezintă o lipsă de prevedere, o “deficienţă de organizare în timp”, o
instabilitate. Agresivitatea desemnează o paletă foarte largă de tendinţe, mergând de la simpla afirmare a
eului până la ostilitate, ea se manifestă printr-un “dinamism combativ”, care are ca funcţie învingerea şi
eliminarea obstacolelor şi dificultăţilor care barează drumul acţiunilor umane.

Întrebări de control
1. Pe ce pun accent teoriile psiho-morale?
2. Esenţa concepţiei lui Freud cu privire la comportamentul criminal.
3. Esenţa concepţiei lui Jean Pinatel.

TEMA 5

ANALIZA PSIHOLOGICĂ A ACTULUI INFRACŢIONAL

Actul infracţional, ca orice alt tip de act comportamental, reprezintă rezultatul interacţiunii dintre
factorii ce structurează personalitatea individului şi factorii externi, de ambianţă. În ceea ce priveşte factorii
interni, endogeni, orice persoană poate prezenta în structura sa un nucleu central mai mult sau mai puţin
favorabil comportamentului infracţional, conturând sau nu o personalitate infracţională. Ambianţa, condiţiile
şi împrejurările exterioare pot fi favorabile sau nefavorabile dezvoltării acestui nucleu în plan infracţional.
Actul infracţional antrenează în grade diferite, practic toate structurile şi funcţiile psihice începând cu
cele cognitiv-motivaţionale şi terminând ce cele afectiv-volitive, implicate fiind şi activităţile ca şi însuşirile
psihice. Actul infracţional este generat de tulburări de ordin emoţional şi volitiv, susţinut de lipsa
sentimentului responsabilităţii şi al culpabilităţii, al incapacităţii subiectului de a renunţa la satisfacerea
imediată a unor trebuinţe în pofida perspectivei unei pedepse.
Trecerea la actul infracţional constituie un moment critic, nodal. Această trecere reprezintă o
procesualitate care cunoaşte multe inconstanţe în desfăşurarea ei.

18
 O analiză strict psihologică a actului infracţional, constă în analiza modului în care personalitatea
infractorului (inteligenţa, afectivitatea, motivaţia şi voinţa) se manifestă în pregătirea, săvârşirea şi în
atitudinea postinfracţională.

FAZELE ACTULUI INFRACŢIONAL

Pentru interpretarea corectă a comportamentului infracţional, trebuie avute în vedere cele trei faze
ale actului infracţional, şi anume: faza preinfracţională, faza infracţională propriu-zisă şi faza
postinfracţională.
Situaţia preinfracţională reprezintă un ansamblu de circumstanţe exterioare personalităţii
infractorului, care precede actul infracţional. Această situaţie implică două elemente: a) evenimentul, care
determină apariţia ideii infracţionale şi b) circumstanţele, în care infracţiunea se pregăteşte şi se realizează.
În săvârşirea unei infracţiuni, autorul acesteia participă cu întreaga sa fiinţă, mobilizându-şi
pentru reuşită întregul său potenţial motivaţional şi cognitiv-afectiv. Punerea în act a hotărârii de a comite
infracţiunea este precedată de o serie de procese de analiză şi sinteză, de lupta motivelor, deliberarea şi actele
executorii antrenând profund, în toată complexitatea sa, personalitatea infractorului. Până la luarea hotărârii
de a comite infracţiunea, psihicul infractorului este dominat de perceperea şi prelucrarea informaţiilor
declanşatoare de motivaţii ale căror polaritate se structurează după modelul unor sinteze aferent-evolutive,
servind deliberărilor asupra mobilului comportamentului infracţional. În calitate de pas iniţial al formării
mobilului comportamental infracţional, se situează trebuinţele a căror orientare antisocială este de o
importanţă fundamentală, întrucât prin prisma acestora se percepe situaţia externă. Din punct de vedere
psihologic trebuinţele se manifestă în conştiinţa individului ca mobil al comportamentului posibil şi, în cazul
unui concurs de împrejurări, pot determina luarea unor decizii pentru săvârşirea infracţiunii. Rezultatul
procesului de deliberare depinde în mare măsură de gradul de intensitate al orientării antisociale a
personalităţii infractorului.
În faza preinfracţională se constituie premisele subiective ale săvârşirii faptei, determinate atât de
predispoziţiile psihice ale făptuitorului, cât şi de împrejurările favorizante cu valenţe declanşatoare. Această
fază se caracterizează printr-un intens consum lăuntric, ajungând chiar la un grad înalt de surescitare,
problematica psihologică fiind axată atât asupra coeficientului de risc, cât şi asupra mizei puse în joc. În
procesul de deliberare intervin criterii motivaţionale, valorice, morale, afective şi materiale. Capacitatea de
proiecţie şi anticipare a consecinţelor influenţează, de asemenea, în mare măsură actul decizional.
Procesele de analiză şi sinteză a datelor despre locul faptei şi de structurare a acestora într-o gamă de
variante concrete de acţiune (comportament tranzitiv de alegere a variantei optime) se declanşează în faza a
doua a actului, faza infracţională propriu-zisă. Planul de acţiune, în desfăşurarea sa (timpul de săvârşire,
succesiunea etapelor, mijloacele de realizare etc.), este reprezentat mental.
Odată definitivată hotărârea de a comite infracţiunea, latura imaginativă a comiterii acesteia este
sprijinită de acţiuni concrete cu caracter pregătitor. Astfel, dacă în faza deliberării comportamentul
infractorului este de expectativă, după luarea hotărârii acesta se caracterizează prin activism, realizarea
actelor preparatorii presupunând apelul la mijloace ajutătoare, instrumente, contactarea de complici,
culegerea de informaţii, supravegherea obiectivului. Rezultanta acestui comportament poate fi, după caz, fie
concretizarea în plan material a hotărârii de a comite fapta prin realizarea condiţiilor optime reuşitei ei, fie
desistarea, amânarea, aşteptarea unor condiţii şi împrejurări favorizante.
Trecerea la îndeplinirea actului se asociază cu trăirea unor stări emoţionale intense. Teama de
neprevăzut, criza de timp, obiectele, fiinţele sau fenomenele percepute în timpul comiterii faptei (instrumente
de spargere, arme, victimă, martori, context spaţio-temporal al desfăşurării faptei etc.), în funcţie de
proprietăţile lor fizico-chimice (intensitate, formă, mărime, culoare, dispoziţie spaţială etc.) amplifică aceste
stări emoţionale. Lipsa de control asupra comportamentului în timpul operării, o caracteristică a unei
activităţi normale, poate genera o serie de erori, lacune (pierderea unor obiecte personale în câmpul faptei,
uitarea unor obiecte corp delict sau omiterea ştergerii unor categorii de urme, renunţarea la portul mănuşilor,
diverse accidentări etc.), care ulterior, fiind exploatate, vor contribui la identificarea autorului.

19
 Elementul caracteristic psihologiei infractorului după săvârşirea faptei este tendinţa de a se apăra, de
a se sustrage identificării, învinuirii şi sancţiunii. Faza postinfracţională are o configuraţie foarte variată,
conţinutul său este determinat în bună măsură de modul în care s-a desfăşurat faza anterioară.
Comportamentul infractorului în această etapă este reflexiv-acţional, întreaga lui activitate psihică
fiind marcată de viziunea panoramică a celor petrecute la locul faptei. Practica a demonstrat în această
direcţie existenţa unui registru de strategii de contracarare a activităţilor de identificare şi tragere la
răspundere penală a autorilor. În acest sens, o serie de infractori îşi creează alibiuri care să convingă
autorităţile că era imposibil ca ei să fi săvârşit fapta. Strategia utilizată este, de regulă, aceea de a se îndepărta
în timp util de locul infracţiunii şi de a apărea cât mai curând în alt loc, unde, prin diferite acţiuni caută să se
facă remarcaţi pentru a-şi crea probe, bazându-se pe faptul că, după o anumită perioadă va fi dificil să se
stabilească cu exactitate succesiunea în timp a celor două evenimente. Alteori, infractorul apare în preajma
locului unde se desfăşoară cercetările, căutând să obţină informaţii referitoare la desfăşurarea acestora, şi
acţionând ulterior prin denunţuri, sesizări anonime, modificări în câmpul faptei, înlăturări de probe, dispariţii
de la domiciliu, internări în spital sau comiterea unor acţiuni mărunte pentru a fi arestat. Toate aceste acţiuni
întreprinse au scopul de a deruta ancheta în curs şi implicit, identificarea lui.
Fuga de la locul unde s-a produs o infracţiune şi grija de a-şi procura un “alibi” nu este întotdeauna
un indiciu cert al culpabilităţii. Se cunosc cazuri când persoane care întâmplător au asistat sau au descoperit o
infracţiune, nu rămân la locul faptei, pentru a nu fi suspectate sau citate ca martor. Asemenea comportare este
tipică recidiviştilor, care în urma antecedentelor penale ar fi uşor învinuiţi.
În urmărirea scopului, infractorii nu ezită în a întrebuinţa orice mijloace care i-ar putea ajuta:
minciuna, perfidia, atitudini variate, căutând să inspire compătimire pentru nedreptatea ce li se face sau
pentru situaţia în care au ajuns “siliţi de împrejurări”. Când aceste strategii nu au succes, unii infractori
manifestă aroganţă faţă de anchetator sau uneori recurg, chiar la intimidarea acestuia.
Procesarea informaţiilor referitoare la evenimentele petrecute, determină, la nivel cerebral apariţia
unui focar de excitaţie maximă, cu acţiune inhibitorie asupra celorlalte zone, şi în special asupra celor
implicate în procesarea acelor evenimente care nu au legătură cu infracţiunea, iar la nivel comportamental
acţionează conform legii dominantei defensive. Infractorul are o atitudine defensivă atât în timpul săvârşirii
infracţiunii, cât şi după arestare, în timpul cercetărilor şi a procesului, uneori chiar şi în timpul executării
pedepsei.
În momentul în care infractorul a fost inclus în cercul de suspecţi şi este invitat pentru audieri,
comportamentul acestuia continuă să se caracterizeze prin tendinţa de simulare. Are o atitudine defensivă,
care merge de la mici denaturări până la încercări sistematice de a-şi îmbunătăţi condiţia procesuală.
Infractorul adoptă diferite poziţii tactice determinate nu numai de gradul lui de vinovăţie, ci şi de poziţia pe
care o are faţă de anchetator. Dacă infractorul simte că îl domină pe anchetator (fie în capacitatea de
argumentare, fie în privinţa probelor pe care le are asupra vinovăţiei lui), acesta va fi extrem de precaut în
ceea ce relatează şi nu va renunţa la poziţia lui decât în faţa unor dovezi puternice. Dacă realizează
superioritatea anchetatorului, atunci rezistenţa lui scade şi dominanta defensivă se va manifesta doar prin
unele ajustări ale declaraţiilor pe care le face. Cei mai mulţi infractori sunt inconstanţi în depoziţii, recunosc o
parte la început, apoi neagă cu înverşunare, revin asupra celor declarate, pentru ca în final să facă o
mărturisire, dar şi aceea incompletă.
Printre împrejurările care pot constitui circumstanţe atenuante stipulate în Codul penal (Art. 74, lit.
c), este şi aceea privind atitudinea infractorului după săvârşirea infracţiunii. Această atitudine poate consta în
prezentarea de bună voie la organele de urmărire penală, în atitudinea sinceră pe tot parcursul procesului,
recunoscând de la început că a comis fapta şi relatând exact împrejurările legate de aceasta.

Înterbări de control
1. Prin ce se caracterizează criminalitatea organizată?
2. Pe ce se axează problematica psihologică a infractorului în faza preinfracţională?
3. Strategii abordate de infractor în faza postinfracţională.

20
 TEMA 6
TIPURI DE INFRACTORI

Investigarea personalităţii infractorului şi conturarea unei tipologii, presupune cunoaşterea aspectelor

generale şi speciale ale acesteia (anatomice, fiziologice, psihologice, sociologice, economice, culturale etc.),
care implicit influenţează sau determină comiterea infracţiunii.
Infractorii reprezintă o categorie socială aparte, cu o mare diversitate comportamentală.
Fiecare infractor este un caz particular, care se caracterizează printr-o seamă de trăsături fiziologice,
psihologice şi atitudini sociale care nu se regăsesc întocmai la toţi infractorii. Din aceasztă cauză propunerea
unei tipologii a infractorilor este dificilă. Prin tip, ca noţiune generală, se înţelege o totalitate de trăsături
caracteristice, distinctive ale unui grup social. Aceste trăsături distinctive ar trebui să ofere o imagine sintetică
asupra infractorului.În criminologia contemporană (Oancea, 1998) predomină încă tipologia lui E. Seelig
(1956) şi tipologia lui J. Pinatel (1963).
Infractorul agresiv sau violent
Infractorul agresiv este autorul unor fapte violente, brutale, cu consecinţe individuale şi sociale
deosebite (vătămare corporală, tentativă de omor, lovitură cauzatoare de moarte, omor). Acest infractor se
caracterizează prin agresivitate, emotivitate puternică, descărcări reactive, stări de mânie, ostilitate,
autocontrol foarte scăzut etc.
Agresivitatea fizică (mai ales la infractorii cu o constituţie atletică) se manifestă şi prin folosirea
unor obiecte, cum ar fi cuţit, topor, armă, baston etc., iar agresivitatea verbală prin insultă, calomnie,
ameninţare, plângerea la autorităţi etc. (cu predilecţie la infractorii cu o constituţie astenică).
Agresivitatea, ca trăsătură specifică acestui tip de infractor, de cele mai multe ori este asociată cu
abuzul de alcool, ceea ce determină o creştere a tensiunii emoţionale şi o scădere a capacităţii de autocontrol,
favorizând trecerea la actul infracţional agresiv.

Infractorul achizitiv
Infractorul achizitiv se caracterizează prin tendinţa de achiziţionare, de luare, şi însuşire de bunuri şi
valori în scop personal, în scop de câştig, în scop de întreţinere, de îmbogăţire etc.
Infractorul achizitiv comite o gamă variată de infracţiuni: furt, tâlhărie, abuz de încredere,
înşelăciune, tulburarea de posesie, fals şi uz de fals, delapidare, evaziune fiscală, luarea de mită etc. În funcţie
de genul infracţional, acest tip de infractor prezintă anumite particularităţi specifice.

Infractorul caracterial
Caracterul vizează suprastructura socio-morală a personalităţii, calitatea de fiinţă socială a omului.
Caracterul apare ca nucleu al personalităţii, întrucât exprimă profilul psihomoral evaluat după consistenţă şi
stabilitate. Acesta reprezintă un subsistem relaţional-valoric şi de autoreglaj, exprimându-se printr-un
ansamblu de atitudini-valori.
Infractorul caracterial prezintă unele tulburări de ansamblu ale caracterului, unele deficienţe în
capacitatea de organizare şi ierarhizare a valorilor sociale. Acest tip de infractor se caracterizează prin:
orgoliu, vanitate, trufie, ambiţie, individualism, dominaţie, încredere excesivă în sine, suspiciune, instabilitate
comportamentală, inadaptare socială, desconsiderarea celorlalţi, lipsa emoţiilor şi a sentimentelor superioare
etc. Este foarte revendicativ şi deseori intră în conflict interrelaţional.
Cele mai frecvente infracţiuni pe care le comite sunt: furtul, înşelăciunea, abuzul de încredere,
distrugerea prin incendiere, omorul, violul etc.

Infractorul sexual
Acest infractor se caracterizează prin: impulsivitate, brutalitate, violenţă, indiferenţă afectivă,
autocontrol scăzut, impuls sexual puternic, devieri ale instinctului sexual, perversitate, afectarea simţului
moral, sadism sau masochism etc.
La acest tip de infractor se produce o regresie comportamentală, evidenţiată prin dezinhibiţia unor
modalităţi primare în satisfacerea unor impulsuri imediate. Persistenţa impulsurilor sexuale şi imposibilitatea

21
depăşirii lor, pot determina comportamente delictuale. Infracţiunile comise sunt cele cu tematică sexuală:
viol, incest, pedofilie sau chiar omor.
La sadic satisfacerea impulsului sexual, are loc numai dacă îl face pe partenerul său sexual să
sufere fizic (bătut, chinuit, torturat etc.) şi moral (sfidat, batjocorit, umilit etc.). Uneori, îşi poate consuma
actul sexual numai prin omorârea partenerului, când acesta se află în agonie. În schimb, masochistul îşi
satisface impulsul sexual numai dacă el însuşi este chinuit, torturat (biciuit, rănit, însângerat etc.) sau, la
instigarea lui, un altul aplică unui terţ aceeaşi procedură.
Trecerea la act nu poate fi blocată sau amânată, deoarece infractorul sexual nu are un sistem etic
interiorizat. El nu anticipează consecinţele şi nici nu atribuie faptelor sale o semnificaţie negativă. Actul
infracţional se desfăşoară în condiţiile dictate de impulsul sexual puternic, la sfârşitul căruia infractorul se
simte “eliberat” organic şi psihic.

Infractorul ocazional
Infractorul ocazional comite o faptă penală datorită unor incitaţii exterioare, a unor ocazii speciale.
Se pune problema dacă la acest tip de infractor, factorii externi sunt decisivi ( ocazia îl face pe individ
infractor) sau factorii interni, personali (ocazia descoperă infractorul din individ). Majoritatea criminologilor
şi a psihologilor criminalişti susţin că factorii externi sunt predominanţi, dar există şi o contribuţie a factorilor
interni. Astfel, sunt situaţii, împrejurări excepţionale care pot determina la infracţiune şi pe o persoană care,
în alte împrejurări nu ar comite o asemenea faptă. O caracteristică a infractorului ocazional este faptul că el
nu recidivează.
Infractorul ocazional se caracterizează prin: sugestibilitate, sensibilitate, impresionabilitate,
autocontrol psihocomportamental scăzut, luarea rapidă a deciziilor etc.
În funcţie de contextul situaţional şi genul infracţiunilor, acest tip de infractor este de mai multe
feluri:
a). infractorul ocazional comun care, sub presiunea unor trebuinţe imediate şi prezenţa unor
circumstanţe defavorabile, comite furturi din magazine, încalcă ordinea publică sau, pentru obţinerea unor
beneficii ilegale, săvârşeşte activităţi frauduloase;
b). infractorul care săvârşeşte fapte penale sub presiunea unor stări emotive puternice (mânie, furie,
ură, jignire etc.), pe care nu le poate stăpâni;
c). infractorul care sub influenţa unor condiţii personale critice şi defavorabile (situaţie materială
precară, criză financiară momentană etc.), poate comite o infracţiune;
d). infractorul care comite un delict din imprudenţă, din neprevedere (automobilistul care încalcă
regulile de circulaţie).

Infractorul profesional
Infractorul profesional sau de “carieră” este format şi socializat în direcţia comiterii infracţiunii. Unica
lui sursă de existenţă o constituie infracţiunea. Refuzul muncii cinstite şi legale apare ca o trăsătură esenţială
a acestui tip de infractor. Obiectul principal al activităţilor sale infracţionale îl constituie câştigurile
financiare, neimplicându-se în infracţiuni cu violenţă, în afară de cazul în care violenţa este “specialitatea” sa
(tâlhăria). De obicei debutează în calitate de copil delincvent, provenind dintr-un mediu social disfuncţional.
În cadrul acestei specialităţi infracţionale se întâlnesc două categorii: a). infractorul profesional
pasiv, care nu desfăşoară o activitate socială utilă, câştigându-şi existenţa din săvârşirea unor infracţiuni, din
practicarea unor activităţi parazitare (cerşetoria, vagabondajul, prostituţia, jocurile de noroc etc.).
Infractorul profesional pasiv se caracterizează prin: nivel scăzut atât al inteligenţei, cât şi a pregătirii
şcolare, capacitate redusă de rezolvare a dificultăţilor zilnice, structură caracterială labilă, sugestibilitate,
tendinţa de supunere, motivaţie scăzută, autocontrol comportamental oscilant etc. b). infractorul profesional
activ, dinamic şi organizat, îşi câştigă existenţa din infracţiuni mai complexe (furt din buzunare, fals şi uz de
fals, proxenetism etc.).
Infractorul profesional activ îşi formează deprinderi şi abilităţi tehnice de înalt specialist, este capabil
să-şi planifice activităţile, să-şi aleagă victimele şi să-şi îndeplinească planul de comitere a infracţiunii în aşa
fel încât să evite depistarea ei. El planifică acţiunea infracţională mult mai amplu decât o face infractorul
obişnuit. De cele mai multe ori comite infracţiuni acţionând în mod organizat şi în bandă (furturi prin
spargere din locuinţe, magazine, hoteluri, bănci, case de bani, furturi de autovehicule, contrabandă,

22
escrocherii etc.). Se caracterizează printr-un nivel de inteligenţă mediu sau chiar ridicat, este insensibil,
indiferent afectiv, lipsit de simpatie şi compasiune, este impulsiv, egocentric, tupeist, pervers, răzbunător, are
un autocontrol general scăzut, manifestă intoleranţă la frustrare şi nu poate realiza afectul aşteptării etc.
În general, infractorul profesional este pregătit pentru arest şi judecată, fiind mereu în expectativa
unei pedepse privative de libertate, considerând aceasta ca făcând parte din viaţa sa. În penitenciar, intrând în
contact cu alţi infractori, are posibilitatea de a învăţa noi metode de comitere a infracţiunilor, participând la
un adevărat schimb de experienţă, profesorii lui fiind infractorii profesionişti mai în vârstă. Ca rezultat al
infracţiunii, el îşi păstrează o parte din bani pentru cheltuieli de judecată şi pentru perioada post-detenţie.
La infractorul profesional afectul atinge o formă pasională pronunţată, iar acţiunea este profund
dirijată de raţiune. Infractorul se deosebeşte de ceilalţi oameni, nu printr-o funcţionare deosebită a
proceselor sale psihice, ci prin faptul că acţiunile lui au un conţinut antisocial. Aptitudinile lui specifice,
elaborate în urma unei practici îndelungate, care îl situează în unele privinţe deasupra omului normal,
obişnuit, nu-i determină acţiunea infracţională fără un mediu favorabil, reprezentat de condiţiile socio-
economice.
Infractorul recidivist
Infractorul recidivist comite infracţiunea în mod repetat, din obişnuinţă. După comiterea unei
infracţiuni, fiind descoperit şi pedepsit, comite din nou alte infracţiuni. Acesta se caracterizează prin:
imaturitate intelectuală, impulsivitate, agresivitate, egocentrism, scepticism, tendinţă de opoziţie, indiferenă
afectivă etc.
Infractorii recidivişti au tendinţa de a percepe realitatea într-un mod neobişnuit şi deformat, având
impresia că nimeni nu le oferă ajutor şi că în viaţă totul se petrece conform legilor “baftei” sau "ghinionului".
Acestora le este caracteristică prezenţa unor manifestări de indecizie şi incertitudine interioară, dificultate de
autoreprezentare, tendinţa de a-şi ascunde propria personalitate.
Succesul obţinut de infractor la prima infracţiune, acţionează drept stimul pentru alte situaţii
infracţionale asemănătoare. Acceptă greu dezaprobarea, câtă vreme aprobarea îl stimulează pozitiv. Un
indiciu deosebit de relevant al periculozităţii persoanei infractorului îl constituie atitudinea sa din trecut
faţă de exigenţele legii penale. De aceea, individualizînd pedeapsa, instanţa nu poate face abstracţie de
lipsa sau
de existenţa unor antecedente penale, chiar dacă a intervenit amnistia, graţierea sau chiar
reabilitarea.
Infractorul ideologic
Infractorul ideologic sau politic, nu se confundă cu infractorul de drept comun. Infractorul ideologic
este persoana care, având anumite idei şi convingeri politice, economice, ştiinţifice sau religioase, comite,
datorită acestor idei, fapte care aduc atingere legilor penale existente într-un anumit stat, motiv pentru care
este considerat adversar şi implicit este sancţionat. De regulă, infractorul ideologic este un militant pentru
reforme şi schimbări sociale, economice, ştiinţifice etc. El nu este determinat în faptele sale de scopuri
personale, ci de dorinţa de a face bine altora, de a înlătura suferinţe sau nedreptăţi. Istoria a demonstrat că
mulţi militanţi politici, consideraţi la un moment dat ca infractori, şi pedepsiţi pentru aceasta, ulterior ideile
lor au triumfat, iar aceştia au fost consideraţi eroi. Nu se consideră infractori politici, persoanele care comit
acte de terorism.
Infractorul debil mintal
Statistica a demonstrat că procentul debililor mintali în populaţia penală este ridicat, ceea ce presupune
existenţa unui tip special de infractor şi anume infractorul debil mintal. Infracţiunile comise de acesta sunt în
funcţie de gradul debilităţii sale (uşoară, medie, gravă).
Infractorul debil mintal are o gândire infantilă, concretă. Predomină doar achiziţia de cunoştinţe, fără a
putea prelucra şi elabora soluţii proprii în diferite situaţii. Atenţia şi memoria funcţionează limitat, iar
autocontrolul este foarte scăzut Este credul, sugestibil, instabil emotiv, egocentric, iar empatia lipseşte cu
desăvârşire. Conştiinţa de sine este slab dezvoltată, nu îşi dă seama de limitele restrânse ale propriei judecăţi.
Apreciază realitatea după nivelul său de înţelegere. Îi lipseşte capacitatea de prevedere şi implicit
consecinţele faptelor sale. La deficienţele mintale se adaugă şi carenţele caracteriale, ceea ce îl face şi mai

23
mult un inadaptat social. Insuficienţa capacităţii mintale generează un comportament infracţional cu atât mai
periculos, cu cât defectivitatea sa este mai accentuată. Infractorul debil mintal este lipsit de posibilităţile de
adaptare adecvată, suplă, la situaţiile nou intervenite în ambianţă.
Infractorul alienat
Criminologia şi psihologia judiciară modernă abordează studiul personalităţii infractorului alienat în
procesul depersonalizării sale, studiind multilateral cauzele şi condiţiile ce se manifestă în circumstanţele atât
de ordin obiectiv, cât şi subiectiv. Orice cercetare a comportamentului anormal se orientează într-un sens
etiologic, precizând rolul factorilor bio-psiho-socio-culturali, structura personalităţii individului, capacităţile
sale intelectual-afective şi motivaţionale, modul cum ele contribuie la realizarea conduitei deviant-aberante.
Infractorul alienat se caracterizează printr-o dizarmonie structurală a personalităţii, care afectează
funcţiile cognitive, afective, motivaţionale, volitive şi terminând cu acţiunile, activitatea şi conduita socială.
Acesta are o gândire haotică, stăpânită de idei fixe, de tendinţe şi acţiuni străine de realitatea în care trăieşte.
Este stăpânit de frică sau mânie pronunţată, de emoţii şi stări afective puternice, explozive, necontrolate.
Sub raport social, acesta pierde legătura cu familia, prietenii, profesia, ajungând la un pronunţat proces
de înstrăinare şi însingurare. Infractorul alienat comite fapte brutale, crude, fără motiv, atacând prin
surprindere, pe neaşteptate, din “senin” (omor deosebit de grav, distrugere prin incendiere etc.),. Infractorul
alienat nu are control de sine şi nici conştiinţa stării sale, ceea ce îl face iresponsabil şi implicit nu răspunde
penal (Oancea, 1998).
În funcţie de boala de care suferă, infractorul alienat se poate clasifica în: infractorul schizofrenic,
paranoic, maniaco-depresiv, epileptic, alcoolic sau toxicoman, traumatizat fizic sau psihic, senil. La aceştia se
mai adaugă o altă categorie, şi anume infractorul alienat datorită unor cauze organice, îmbolnăviri grave care
afectează în special, sistemul nervos central (Mărgineanu, 1999).
Fenomenul delincvent include dimensiuni şi aspecte diferite în funcţie de săvârşirea, descoperirea,
înregistrarea şi judecarea delictelor, după cum urmează (Banciu, 1992):
1).Delincvenţa (criminalitatea) reală, denumită şi cifra neagră a criminalităţii. Ea cuprinde totalitatea
actelor şi faptelor antisociale cu caracter penal săvârşite în realitate, indiferent dacă ele au fost descoperite şi
înregistrate de instituţiile penale. Criminalitatea reprezintă adevărata dimensine a ilicitului penal, însă
estimarea ei este aproape imposibilă, datorită impedimentelor de natură tehnico-criminalistice, operaţionale şi
statistice;
2).Delincvenţa (criminalitatea) descoperită, care cuprinde faptele săvârşite în realitate şi care au fost
depistate şi identificate de către serviciile specializate. De regulă, cifra delincvenţei descoperite este
inferioară celei reale, deoarece nu toate delictele sunt descoperite şi nu toţi delincvenţii sunt identificaţi; unele
delicte nu sunt reclamate, altele, nu sunt înregistrate, altele sunt retractate chiar de către victimă etc.;
3).Delincvenţa (criminalitatea) judecată, reprezintă acea parte din delincvenţa descoperită şi
înregistrată de unităţile de poliţie care este judecată şi sancţionată de instanţele penale. Volumul ei este mult
diminuat, întrucât nu toate delictele descoperite ajung să fie judecate. Astfel unele delicte sunt graţiate şi
amnistiate, altele nu mai sunt sancţionate datorită împlinirii termenelor legate de prescripţie, decesul
delincvntului etc.

Întrebări de control
1. De ce este importantă conturarea unei tipologii a infractorilor?
2. Care este diferenţa dintre infractorul professional activ şi cel pasiv?
3. De ce nu răspunde penal infractorul alienat mintal?

24
 TEMA 7

PROFILUL PERSONALITĂŢII INFRACTORULUI

Cercetarea complexă a fenomenului infracţional, sub toate aspectele sale, deschide largi perspective
explicaţiei ştiinţifice a mecanismelor şi factorilor cu rol favorizant, permiţând o fundamentare realistă a
măsurilor generale şi speciale orientate către prevenirea şi combaterea manifestărilor antisociale.
Factorii externi nu acţionează direct, nemijlocit şi univoc asupra individului, ci prin filtrul
particularităţilor sale individuale, particularităţi ale căror rădăcini se află în mică măsură în elementele
înnăscute ale personalităţii şi în cea mai mare măsură în antecedentele sale, în istoria personală. Toate acestea
îi determină un anumit tip de comportament disfuncţional, un anumit mod de a acţiona şi reacţiona în spaţiul
psihologic, în modul de a rezolva situaţiile conflictuale care apar mereu în acest spaţiu.
Infractorul se prezintă ca o personalitate deformată ceea ce îi permite comiterea unor acţiuni atipice
cu caracter antisocial sau disocial.
Infractorul apare ca un individ cu o insuficientă maturizare socială, cu deficienţe de integrare socială,
care intră în conflict cu cerinţele sistemului valorico-normativ şi cultural al societăţii în care trăieşte. Pe
această bază se încearcă să fie puse în evidenţă atât personalitatea infractorului, cât şi mecanismele interne
(mobiluri, motivaţii, scopuri) care declanşează trecerea la actul infracţional ca atare (Banciu, 1992).
Studiindu-se diferite categorii de infractori sub aspectul particularităţilor psihologice, s-a reuşit
să se stabilească anumite caracteristici comune care se regăsesc la majoritatea celor care încalcă în mod
frecvent legea:
INADAPTAREA SOCIALĂ.
Este evident că orice infractor este un inadaptat din punct de vedere social. Inadaptaţii, cei
greu educabili, de unde se recrutează întotdeauna devianţii, sunt elemente a căror educaţie s-a realizat în
condiţii neprielnice şi în mod nesatisfăcător. Anamnezele făcute infractorilor arată că, în majoritatea
cazurilor, aceştia provin din familii dezorganizate (părinţi decedaţi, divorţaţi, infractori, alcoolici etc.)
unde nu există condiţii, pricepere sau preocupare necesară educării copiilor. Acolo unde nivelul socio-
cultural al părinţilor nu este suficient de ridicat, unde nu se dă atenţia cuvenită normelor regimului zilnic,
se pun implicit bazele unei inadaptări sociale. Atitudinile antisociale care rezultă din influenţa
necorespunzătoare a mediului duc la înrădăcinarea unor deprinderi negative care, în diferite ocazii
nefavorabile pot fi actualizate, conducând la devianţă şi apoi la infracţiune.
DUPLICITATEA COMPORTAMENTULUI.
Conştient de caracterul socialmente distructiv al actului infracţional, infractorul lucrează
în taină, observă, plănuieşte şi execută totul ferit de ochii oamenilor, în general şi ai autorităţilor în special.
Reprezentând o dominantă puternică a personalităţii, duplicitatea infractorului este a doua lui natură, care nu
se maschează numai în perioada în care comite fapta infracţională, ci tot timpul. El joacă rolul omului corect,
cinstit, al omului cu preocupări de o altă natură decât cele ale “specialităţii” infracţionale. Acest “joc”
artificial îi denaturează actele şi faptele cotidiene, făcându-l uşor depistabil pentru un bun observator.
Necesitatea tăinuirii, a “vieţii duble”, îi formează infractorului deprinderi care îl izolează tot mai mult de
societate, de aspectul normal al vieţii.
IMATURITATEA INTELECTUALĂ. Aceasta constă în incapacitatea infractorului de a prevedea pe termen
lung consecinţele acţiunii sale antisociale. Există ipoteza că infractorul este strict limitat la prezent, acordând
o mică importanţă viitorului. Arbuthnot (1987) concluzionează faptul că acesta este centrat pe prezent şi nu
discriminează cert delincvenţa de nondelincvenţă. Imaturitatea intelectuală nu se suprapune cu rata scăzută a
coeficientului de inteligenţă (Q.I.), ci înseamnă o capacitate redusă de a stabili un raport raţional între pierderi
şi câştiguri în proiectarea şi efectuarea unui act infracţional, trecerea la comiterea infracţiunii efectuându-se în
condiţiile unei prudenţe minime faţă de pragurile de toleranţă a conduitelor în fapt.
IMATURITATEA AFECTIVĂ. Constă în decalajul persistent între procesele cognitive şi afective, în favoarea
celor din urmă. Datorită dezechilibrului psiho-afectiv, imaturitatea afectivă duce la o rigiditate psihică, la
reacţii disproporţionate, predominând principiul plăcerii în raport cu cel al realităţii. Imaturul afectiv recurge
la comportamente infantile (accese de plâns, crize etc.) pentru obţinerea unor plăceri imediate, minore şi

25
uneori nesemnificative. Nu are o atitudine consecventă faţă de problemele reale şi importante, este lipsit de o
poziţie critică şi autocritică autentică, este nerealist, instabil emoţional. Imaturitatea afectivă asociată cu
imaturitatea intelectuală predispune infractorul la manifestări şi comportamente antisociale cu urmări
deosebit de grave.
INSTABILITATEA EMOTIV-ACŢIONALĂ. Datorită experienţei negative, a educaţiei deficitare primite în
familie, a deprinderilor şi practicilor antisociale însuşite, infractorul este un individ instabil din punct de
vedere emotiv-acţional, un element care în reacţiile sale trădează discontinuitate, salturi nemotivate de la o
extremă la alta, inconstanţă în reacţii faţă de stimuli. Această instabilitate este o trăsătură esenţială a
personalităţii dizarmonic structurată a infractorului adult sau minor, o latură unde tr aumatizarea personalităţii
se evidenţiază mai bine decât pe planul componentei cognitive. Instabilitatea emotivă face parte din stările de
dereglare a afectivităţii infractorilor care se caracterizează prin: lipsa unei autonomii afective, insuficienta
dezvoltare a autocontrolului afectiv, slaba dezvoltare a emoţiilor şi sentimentelor superioare, îndeosebi a
celor morale etc. Toate acestea duc la lipsa unei capacităţi de autoevaluare şi de evaluare adecvată, la lipsa de
obiectivitate faţă de sine şi faţă de alţii.
SENSIBILITATEA DEOSEBITĂ. Anumiţi excitanţi din mediul ambiant exercită asupra lor o stimulare spre
acţiune cu mult mai mare ca asupra omului obişnuit, ceea ce conferă un caracter atipic reacţiilor acestora. Pe
infractor îl caracterizează lipsa unui sistem de inhibiţii elaborat pe linie socială, aceasta ducând la canalizarea
trebuinţelor şi intereselor în direcţie antisocială. Atingerea intereselor personale, indiferent de consecinţe,
duce la mobilizarea excesivă a resurselor fizice şi psihice.
FRUSTRAREA. Reprezintă starea celui care este privat de o satisfacţie legitimă, care este înşelat în
speranţele sale. Este un fenomen complex de dezechilibru afectiv ce apare la nivelul personalităţii în mod
tranzitoriu sau relativ stabil, ca urmare a obstrucţionării satisfacerii unei trebuinţe, a deprivării subiectului de
ceva ce îi aparţinea anterior. Frustrarea este, de fapt, experienţa afectivă a eşecului, trăirea mai mult sau mai
puţin dramatică a nereuşitei. Una şi aceeaşi situaţie poate fi resimţită ca favorabilă de către o persoană şi
poate fi trăită ca frustrantă de către alta.
Frustrarea presupune îngustarea câmpului de acţiune. În cadrul unui grup, subiectul se confruntă cu
intenţiile celorlalţi. Reacţia la această situaţie poate fi activă, deci agresivă, pentru ca subiectul să-şi impună
intenţiile sau pasivă, când acesta îşi reprimă actele, pentru a limita agresivitatea celorlalţi.
Infractorii reacţionează diferenţiat la situaţiile frustrante, de la abţinere (toleranţă la frustrare) şi
amânare a satisfacţiei până la un comportament agresiv. Cei puternic frustraţi au tendinţa să-şi piardă pe
moment autocontrolul acţionând haotic, inconstant, atipic, agresiv şi violent cu urmări antisociale grave.
COMPLEXUL DE INFERIORITATE. Desemnează o totalitate de trăiri şi de trăsături personale cu un conţinut afectiv
foarte intens, favorizate de situaţii, evenimente, relaţii umane etc. care au un caracter frustrant. Pentru
infractor, complexul de inferioritate reprezintă o stare pe care acesta o resimte ca un sentiment de
insuficienţă, de incapacitate personală. Uneori complexul de inferioritate se cristalizează în jurul unor
caracteristici personale considerate neplăcute, a unor deficienţe, infirmităţi reale sau imaginare fiind potenţate
şi de către dispreţul, dezaprobarea tacită sau exprimată a celorlalţi. Complexul de inferioritate incită adesea la
comportamente compensatorii, iar în cazul infractorilor la comportamente de tip inferior orientate antisocial.
EGOCENTRISMUL reprezintă tendinţa individului de a raporta totul la el însuşi, el şi numai el se află în
centrul tuturor lucrurilor şi situaţiilor. Atunci când nu-şi realizează scopurile propuse devine invidios şi
susceptibil, dominator şi chiar despotic. Egocentricul nu este capabil să vadă dincolo de propriile dorinţe,
scopuri, interese. Este un individ incapabil să recunoască superioritatea şi succesele celorlalţi, se crede
permanent persecutat, consideră că are întotdeauna şi în toate situaţiile dreptate. Îşi minimalizează defectele
şi insuccesele, îşi maximizează calităţile şi succesele, iar atunci când greşeşte în loc să-şi reconsidere poziţia,
atacă virulent.
LABILITATEA este trăsătura personalităţii care semnifică fluctuaţia emotivităţii, capriciozitatea şi ca
atare o accentuată deschidere spre influenţe. Infractorul nu-şi poate inhiba sau domina dorinţele, astfel că
acţiunile sale sunt imprevizibile. Instabilitatea emoţională presupune o insuficientă maturizare afectivă,
individul fiind robul influenţelor şi sugestiilor, neputând să-şi inhibe pornirile şi dorinţele în faţa pericolului
public şi a sancţiunii penale. Nu realizează consecinţele pe care le aduce actul criminal.
AGRESIVITATEA reprezintă un comportament violent şi destructiv orientat spre persoane, obiecte sau
spre sine. Agresivitatea se referă la toate acţiunile voluntare orientate asupra unei persoane sau asupra unui

26
obiect, acţiuni care au drept scop producerea, într-o formă directă sau simbolică, a unei pagube, jigniri sau
dureri (Ranschburg, 1979).
La infractor agresivitatea apare fie în situaţii frustrante, fie atunci când acesta comite infracţiuni prin
violenţă. Agresivitatea şi violenţa nu pot fi separate de alte trăsături ale personalităţii infractorului. Astfel
agresivitatea este strâns legată nu numai de intoleranţa la frustrare, ci şi de forţa exacerbată a trebuinţelor
polarizate în plăcerea de a domina ( Mucchielli, 1981). Agresivitatea şi violenţa infractorilor este declanşată
uşor şi datorită lipsei sentimentului de culpabilitate şi tendinţei de a considera actele lor drept legitime.
Cele mai cunoscute forme de agresivitate sunt: autoagresivitatea şi heteroagresivitatea.
Autoagresivitatea constă în îndreptarea comportamentului agresiv spre propria persoană, exprimându-se prin
automutilări, tentative de sinucidere sau chiar sinucidere. Heteroagresivitatea presupune canalizarea violenţei
spre alţii, manifestându-se prin forme multiple, cum ar fi: omuciderea, tâlhăria, violul, tentativa de omor,
vătămarea corporală etc.
J.Pinatel distinge două forme distincte ale agresivităţii: ocazională şi profesională. Agresivitatea
ocazională se caracterizează prin spontaneitate şi violenţă, fiind mai des întâlnită în crimele pasionale.
Agresivitatea profesională se caracterizează printr-un comportament violent, durabil, care se relevă ca o
constantă a personalităţii infractorului, acesta manifestându-se agresiv în mod deliberat, conştient.
INDIFERENŢA AFECTIVĂ este strâns legată de egocentrism. Ea se caracterizează prin lipsa emoţiilor, a
sentimentelor şi a empatiei, respectiv, incapacitatea infractorului de a înţelege nevoile şi durerile celorlalţi,
prin satisfacţia resimţită faţă de problemele altora. Indiferenţa afectivă redă în fond stările de inhibare şi
dezorganizare emoţională. Această latură a personalităţii infractorului se formează de la vârste timpurii, fiind
una dintre principalele carenţe ale procesului socializării, un rol important deţinându-l în acest plan
funcţionarea defectuoasă a structurii familiale, precum şi stilul educaţional adoptat în cadrul acestei
microstructuri. De obicei, infractorul nu este conştient de propria-i stare de inhibare emoţională, ceea ce
explică atât calmul cât şi sângele rece cu care sunt comise o serie de infracţiuni de o violenţă extremă.
Legătura strânsă dintre indiferenţa afectivă şi egocentrism constă în faptul că infractorului îi este străin
sentimentul vinovăţiei, al culpabilităţii.
Aceste componente ale personalităţii criminale se pot întâlni şi la celelalte persoane, însă la acestea
nu sunt elemente dominante ale personalităţii, nu au consistenţa şi frecvenţa întâlnită la delincvenţi. Diferenţa
dintre nedelincvenţi şi delincvenţi rezidă în pragul delincvenţial. Astfel, delincventul format, recidivistul, în
opoziţie cu nedelincventul sau cu delincventul ocazional, nu aşteaptă ivirea unei situaţii propice, a unei
incitaţii exterioare, ci provoacă el însuşi ocaziile în care apoi operează. Cu cât trăsăturile personalităţii
criminale sunt mai intense, cu atât facilitează trecerea la actul infracţional.
Infractorul are o personalitate psiho-morală deficientă. Ca urmare a orientării axiologice, a sistemului
de valori pe care îl posedă, infractorul este incapabil din punct de vedere psihic să desfăşoare o muncă socială
susţinută. Trăind în conflict cu societatea şi acţionând mereu împotriva ei, prin succesele obţinute în
activitatea infracţională devin încrezuţi, orgolioşi, supraapreciindu-se şi ajungând la manifestări de vanitate,
adeseori puerile. Infractorul se simte mereu în continuă apărare legitimă faţă de societatea care refuză să îi
ofere de bună voie ceea ce capriciul lui de moment pretinde. Elementul lui vital şi în acelaşi timp şi o
trăsătură fundamentală a caracterului său este minciuna.
Lipsa unui microclimat afectiv, eschivarea de constrângeri social-morale, lipsa unor valori etice către
care să tindă, îl fac pe infractor indiferent faţă de viitor, îi împrumută o atitudine de totală nepăsare faţă de
propria-i soartă. Din acest motiv aparentul curaj de care dă dovadă, reprezintă de fapt insensibilitate,
indiferenţă în urma tensiunii continue, în urma obişnuinţei de a fi mereu în pericol. Egoismul elimină complet
orice urmă de compasiune, şi ca urmare poate duce la acte de mare cruzime. Se remarcă sentimentalismul
ieftin al infractorului, care are o forţă mobilizatoare majoră, constituind resortul care îl împinge spre acţiune.

Înterbări de control
1. Care este importanţa teoretică şi practică a întocmirii profilului psihologic al infractorului?
2. Relaţia costuri – beneficii în activitatea infractorilor.
3. La ce se referă imaturitatea intelectuală a infractorului?

27
 TEMA 8

PARTICULARITĂŢILE PSIHOLOGICE ALE DIFERITELOR CATEGORII DE INFRACTORI

Încercările de clasificare şi portretizare a infractorilor prezintă importanţă atât din punct de vedere
teoretic, cât şi din punct de vedere practic. Teoretic, deoarece ajută la elaborarea unor modele explicative
privind modul de structurare a personalităţii infractorilor şi totodată, la evidenţierea unor aspecte privind
formarea şi evoluţia unor asemenea structuri în timp. Practic, deoarece ajută la organizarea unor acţiuni
sociale preventive şi la elaborarea unor programe de recuperare şi reinserţie socială.
Cunoaşterea cât mai exactă a profilului personalităţii infractorului permite în primul rând organizarea
unui program diferenţiat şi individualizat de reeducare, recuperare şi reinserţie socială. În al doilea rând,
cunoşterea acestui profil este profitabilă organelor judiciare în finalizarea intenţiei lor de stabilire a
adevărului şi de soluţionare legală a cauzelor.
Prezentăm în continuare particularităţile psihologice ale diferitelor categorii de infractori:
CERŞETORUL - formează un clan deosebit în lumea infractorilor. Se poate spune că cerşetorul are o
personalitate histrionică. Acesta este în posesia unor elemente ale artei dramatice, stiind să-şi valorizeze
defectele fizice în aşa fel încât să impresioneze, să sensibilizeze. Acţionează prin intermediul rolului jucat
verbal, prin mimica şi costumaţia adecvată. Cei ce ajung la măiestrie în cerşetorie, ştiu să utilizeze metode cu
totul deosebite (modularea vocii, gestica, invocarea unor mari necazuri etc.) pentru a atrage atenţia
trecătorilor şi a obţine compasiunea lor. Cerşetorul dispune de inteligenţă emoţională şi un grad ridicat de
adaptabilitate. Este abil, subtil, ingenios, speculativ. De fiecare dată face apel la principiile creştine, invocând
divinitatea.
Unii cerşetori îşi adaptează rolul după sezon, clientelă, oraş, cartier. Locurile pe care le preferă
cerşetorul sunt cele cu afluenţă mare de public (pieţe, gări, la intrarea în magazine, săli de spectacol,
stadioane, mijloace de transport în comun şi staţiile acestora etc.) sau cele care prin specificul activităţii
generează compasiune (biserică, spital etc.). Eventualele infirmităţi sunt subliniate cu grijă şi apar fie etalate
ostentativ, fie abia discret sugerate, nuanţate. Acest tip de infractor profită fără jenă de orice sentiment sau
interes al publicului, fiind totodată bun cunoscător empiric în sesizarea şi exploatarea trăsăturilor psihologice
ale celor de la care cerşesc.
Cerşetorii sunt organizaţi în adevărate “reţele” naţionale sau internaţionale, liderii acestora având un
profit consistent, uneori chiar fabulos. În reţea sunt foarte bine organizaţi, respectându-şi fiecare ierarhia şi
rolul pe care îl are: unii transportă şi plasează cerşetorul în locul stabilit, alţii trec periodic, la anumite ore, să
ia banii rezultaţi din cerşit. Cea mai mare parte din banii adunaţi trebuie să o predea şefului său, care îi
asigură şi “protecţia.” Cerşetorul care nu reuşeşte să adune suma stabilită, este pedepsit de şeful lui, uneori,
foarte dur.
HOŢUL - săvârşeşte cea mai primitivă acţiune infracţională. Acţiunea în sine constă din mişcări relativ
simple: întinderea mâinii, apucarea obiectului, atragerea lui spre infractor, camuflarea şi transportarea
acestuia într-un loc ascuns. Caracteristic furtului este modul discret al sustragerii obiectului şi apoi
îndepărtarea rapidă de la locul infracţiunii, ascunderea de acei care l-ar putea urmări şi implicit identifica.
Hoţul lucrează mai mult cu mâna şi cu corpul, dar acest lucru se referă numai la acţiunea în sine, deoarece
pregătirea unui furt cere o activitate mintală minuţioasă, deosebit de laborioasă. Caracterul predominant fizic
al acţiunii presupune din partea lui un antrenament deosebit. Dexteritatea lui caracteristică, mobilitatea fizică,
rapiditatea mişcărilor sunt rezultatele în primul rând al exerciţiului şi, numai în al doilea rând, sunt favorizate
şi de unele predispoziţii native (mobilitatea proceselor nervoase fundamentale, nivelul de dezvoltare şi
perfecţionare al analizatorilor etc.). Automatizarea unor mişcări specifice, declanşate de stimuli specifici, în
urma unui exerciţiu îndelungat, nuanţat şi perfecţionat îi face pe unii hoţi “să fure fără să vrea”.
Hoţul are un spirit de observaţie bine dezvoltat, orientare promptă în situaţia dată şi organizarea
imediată a unui plan de acţiune bazat pe elemente concrete. Mijloacele lui de operare, deşi unele ingenioase,
se bucură totuşi de puţină variabilitate. Sistemul acestuia de a acţiona într-o situaţie sau alta, în general, se
împrumută prin imitaţie. Ca şi ceilalţi infractori, hoţul nu are o gândire care să exceleze prin calităţi
deosebite, deoarece ea este limitată la preocupările lui specifice. Hoţul acţionează după “şabloane şi reţete”
puţin variabile, fiind lipsit de acele calităţi ale voinţei care au sens socio-moral. Înclinaţia spre risc este

28
deosebit de mare, fapt pentru care de multe ori ei mizează pe elemente cu extrem de puţine şanse de reuşită.
Reacţia tipică este debarasarea de obiectul furat şi fuga. Acesta nu se apără şi nu opune rezistenţă, numai în
cazul când este atacat fizic. Coincidenţa unor factori externi, nefavorabili, cu nereuşita acţiunii infracţionale îl
determină pe hoţ să fie superstiţios, uneori chiar mistic.
HOŢUL DIN BUZUNARE SAU ŞUŢUL cum i se mai spune, acţionează de obicei, numai în
locurile aglomerate (magazine, gări, pieţe, mijloace de transport în comun, stadioane, săli de spectacole etc.).
În mod obişnuit, locul din care se fură este buzunarul, poşeta, sacoşa etc., unde întotdeauna se păstrează
valori. De aici decurg o serie întreagă de consecinţe care se referă la îmbrăcămintea infractorului, mijloacele
de operare, trucurile folosite şi altele. Anotimpurile preferate ale hoţului din buzunare sunt cele călduroase,
deoarece persoanele sunt îmbrăcate uşor, cu buzunare expuse, cu haine mai largi, ceea ce oferă mai puţine
obstacole. Furturile din buzunare se comit de obicei noaptea, în gări, în trenuri etc., iar ziua numai la anumite
ore, în special în mijloacele de transport în comun, când lumea este grăbită şi se înghesuie să plece sau să
vină de la serviciu sau de la diverse spectacole. Când au loc manifestaţii cultural-sportive, în special meciuri
de fotbal, concerte şi spectacole în aer liber, atunci deverul este mare. Dacă persoanele au mai consumat şi
băuturi alcoolice, misiunea hoţilor din buzunare este mult uşurată. Hoţii din această categorie, îi sesizează
foarte uşor pe cei distraţi, neglijenţi, naivi etc. Femeile îndrăgostite, bine dispuse sunt o ţintă ideală pentru
hoţi. Aceştia nu au nici un fel de scrupule, speculează toate situaţiile din care pot profita. Acest tip furturi au
o incidenţă mai mare în preajma sărbătorilor de iarnă sau primăvară. Femeile infractoare preferă în special
magazinele, deoarece sunt mai puţin suspectate decât bărbaţii, deşi uneori ele acţionează în complicitate cu
bărbaţii.Hoţul din buzunare operează de regulă în echipă, fiecare membru având un rol bine stabilit. De
exemplu, unul provoacă înghesuiala sau o accentuează, altul sustrage portmoneul sau ceasul, iar altul, plasat
în spatele acestuia, primeşte obiectul furat. Instrumentul ajutător cel mai folosit în comiterea faptei este lama.
Hoţul din buzunare poate fi recunoscut uşor, în primul rând după îmbrăcăminte şi apoi după “tapiţerie”, cum
îi spun ei la “faţă”. Este tentat să se îmbrace cât mai elegant, pentru a nu crea suspiciuni şi pentru a poza în
cetăţeni onorabili. Întotdeauna sunt bărbieriţi proaspăt şi tunşi normal, nu poartă plete, ca să nu atragă atenţia.
Cu toate acestea, ei pot fi uşor recunoscut deoarece cei mai mulţi sunt creoli, miros a parfumuri tari, îşi ung
părul cu gel şi poartă pantofi cu tocuri înalte sau în culori stridente, ceea ce nu are nimic comun cu distincţia.
Pentru a-şi masca mâna pe care o introduc în buzunarele sau poşetele “husănilor”- expresie pe care o
atribuie victimelor, o acoperă cu un obiect pe care îl ţin în cealaltă mână. Procedeul este obligatoriu, mai ales
când operează singur. De regulă, aceste obiecte sunt: un pulover, o bască, o sacoşă, o pungă din plastic de
culoare închisă, un ziar etc. Un alt element de identificare a hoţului din buzunare sunt gesturile tipice în
staţiile mijloacelor de transport în comun, înainte de sosirea acestora. Alegându-şi victima, hoţul începe să
facă diferite mişcări din încheietura mâinii cu care va opera (o contractă, o relaxează, o contractă…, îşi
încălzeşte tendoanele mîinii). Cu cât momentul se apropie, starea tensională a hoţului este tot mai accentuată,
emoţiile crescând în intensitate. La apariţia mijlocului de transport în comun, i se schimbă culoarea feţei,
alternând paloarea cu hiperemia. Ca un reflex de apărare, hoţul din buzunare dă mereu din cap şi transpiră
intens. Suspicios, aruncă neâncetat priviri în spatele său, concomitent mişcându-şi arătătorul şi indexul mâinii
cu care urmează să facă “priza”. Zâmbeşte fără motiv, dacă cineva se uită la el, îşi trece de mai multe ori
mâna prin păr sau se piaptănă, se şterge cu batista etc.
Hoţul din buzunare caută să nu lase nici cea mai mică impresie că se cunoaşte cu ceilalţi membri ai
grupului infracţional. Apropiindu-se mijlocul de transport în comun, ei se intercalează printre călătorii din
staţie într-o anumită ordine, în raport cu sarcina pe care o are fiecare.
Unii hoţi din buzunare, când observă că i s-a făcut rău cuiva, sunt primii care sar în ajutor. Intenţiile
lor nu sunt însă de binefacere, ci de a-l “opera” pe cel neajutorat.
Argoul hoţilor din buzunare este foarte important în acţiunea infracţională. În scop preventiv, aşa-zisele
“neologisme de tarabă” nu trebuie pierdute din atenţie, în sensul că auzindu-le, trebuie să ne pună în gardă că
persoanele respective fac parte din categoria răufăcătorilor.
SPĂRGĂTORUL - se conturează tipic ca personalitate, prin operarea în bandă şi prin utilizarea forţei ca
mijloc de apărare în caz de surprindere. Spărgătorul, în special cel modern, posedă temeinice cunoştinţe de
ordin tehnic. Deoarece comiterea actului infracţional presupune acţiuni complexe, de securitate individuală,
spărgătorii se recrutează din rândul celor mai evoluaţi infractori. Pe lângă inteligenţa practică, necesară
efectuării unei spargeri, ei au nevoie şi de unele calităţi deosebite, cum ar fi calmul, curajul, “sângele rece”,
aprecierea corectă a situaţiei etc. Utilizând violenţa în apărare, spărgătorii, se apropie de tâlhari, iar prin

29
faptul că tind să-şi însuşească bunuri, de hoţi. De multe ori când nu găsesc bani sau bunuri de valoare, devin
răzbunători , distrugând totul.
TÂLHARUL – acţionează de obicei în stradă sau în locuri deschise mai puţin circulate. Întreaga sa
activitate infracţională se caracterizează prin violenţă, susţinută de o constituţie fizică, somatică adecvată. Ca
particularităţi specifice dobândite în cursul activităţii infracţionale, putem aminti o motricitate sporită faţă de
normal, hotărâre şi îndrăzneală în timpul operării, de multe ori cruzime, deşi tâlharul recurge la asasinat
numai în caz de nevoie şi mai mult în scop defensiv. Se manifestă violent, odată planul fiind elaborat nu-şi
mai poate suspenda sau amâna cu uşurinţă acţiunea infracţională.
În ultima perioadă, în funcţie de noile condiţii de viaţă, modurile de operare ale tâlharilor s-au
diversificat. Astfel, au apărut tâlhăriile comise din autoturisme, autocare şi T.I.R. – uri, atât în ţară, cât şi în
afara graniţelor. Banda de tâlhari încadrează şi urmăreşte autovehicul ţintă cu ajutorul autoturismelor proprii.
Când condiţiile sunt favorabile, cei din faţă îl blochează, iar cei din “coarda de urmăritori”, mascaţi cu cagule,
deghizaţi în poliţişti etc., înarmaţi cu pistoale sau bâte, pătrund în autovehicul şi îi tâlhăresc pe pasageri de
bani, valută, bijuterii sau bunuri de valoare, după care dispar rapid de la locul faptei.
Victima infracţiunii de tâlhărie trebuie să riposteze inteligent şi calm pentru a zădărnici acţiunea
agresorului, folosind mijlocul de ripostă cel mai simplu şi cel mai eficace. Sub nici o formă nu trebuie să
accepte resemnarea.
INFRACTORUL INTELECTUAL (escrocul, falsificatorul, şantajistul etc.) - din punct de vedere
psihologic, se caracterizează prin perspicacitate, imaginaţie, viclenie, perfidie, ipocrizie, ceea ce îi conferă o
inteligenţă delictuală. Are capacitatea de a părea simpatic, cinstit, convingător, deosebit de amabil, crează
impresia că are relaţii multe şi sus – puse, că este influent şi altruist. Are un aer de gentlemen şi un talent
eminamente artistic de a păcăli aproape pe oricine. La acesta forţa fizică este mai puţin importantă, în general
fizicul trece pe un plan secundar şi joacă un rol de decor care facilitează în unele cazuri (escrocherii)
săvârşirea infracţiunii. Modul de acţiune al infractorului intelectual este preponderent pe cale verbală. Deşi
nu are un nivel de pregătire ridicat, dispune de un debit verbal adaptat rolului şi adecvat scopului urmărit,
accesibil victimei. Îşi alege dintre victimele potenţiale, pe cele mai naive sau predispuse la înşelăciune.
Principala armă de atac a infractorului intelectual este minciuna. Bun cunoscător al psihologiei oamenilor,
ştie să se facă agreabil, folosind un limbaj protocolar şi etalând o înfăţişare generală atrăgătoare. Se îmbracă
elegant, acordă o mare atenţie ţinutei şi modului de prezentare, se manifestă ca foarte bun prieten şi camarad
de drum sau petrecere. Este vorbăreţ şi dispune de o fantezie exagerată, etalându-se ca atotştiutor, vanitos şi
egoist, gustă plăcerea rolurilor pe care le interpretează.
Escrocul şi şantajistul se caracterizează în special printr-o elasticitate a gândirii, prin posibilitatea de
a descoperi rapid slăbiciunile victimei şi prin găsirea unor soluţii rapide care duc la eschivare şi ieşire din
încurcătură. Escrocul are, pe lângă simţul improvizaţiei şi o uimitoare vitalitate, putere de convingere,
mobilitate, forţând adesea succesul (Tandin, 1997).
Strategiile folosite de infractorul intelectual anihilează conştiinţa, logica şi mai ales prudenţa
victimei. Relevant este faptul că victima intră în jocul escrocului şi crede afirmaţiile acestuia, deoarece
acestea corespund trebuinţelor sale lăuntrice. În acest sens, escrocul descifrează imediat gândurile victimei şi
succesul lui depinde de corecta lor interpretare. Această situaţie face ca fiecare din cei doi protagonişti să
joace un rol important. În această diadă, între autor şi victimă, funcţionează o relaţie de insolită complicitate,
succesul primului nefiind posibil fără coparticiparea celui de al doilea. Infractorul intelectual speculează
credulitatea, naivitatea, vulnerabilitatea, ignoranţa, dorinţele victimei etc.
De regulă, acest tip de infractor cunoaşte normele morale, răspunde emoţional la stimuli, însă are o
percepţie deformată a sensului real al actului său. Acesta nu aşteaptă ivirea unor ocazii prielnice, a unor
incitaţii exterioare pentru a acţiona, ci provoacă el însuşi ocaziile în care apoi operează. După subiectul sau
obiectul acţiunii întâlnim escroci sentimentali, care urmăresc obţinerea unui profit dintr-o relaţie interumană,
iar dacă urmăresc un câştig material aceştia pot comite infracţiuni de genul: înşelăciune, fals, trafic de
influenţă, abuz de încredere etc.
Specific pentru escroc este duplicitatea sa cameleonică, el fiind în stare să-şi asume o identitate
convingătoare, diferită de cea reală, prin care reuşeşte să-şi păcălească victimele. Identitatea asumată este
adaptată victimei: om de afaceri, persoană aflată în dificultate financiară momentană care vinde bunuri de
valoare la preţuri foarte mici sau se oferă să efectueze convenabil diferite servicii etc., persuasiunea prin
minciună fiind punctul său forte.

30
 Pentru a zădărnici sau îngreuna identificarea sa, infractorul intelectual acţionează sub identitate falsă,
sens în care depune toate diligenţele pentru a intra în posesia actului de identitate sau legitimaţiei altei
persoane, de la care le obţine prin furt sau prin diverse promisiuni. Ulterior, pe aceste acte aplică propria sa
fotografie şi se prezintă sub identitatea respectivă, pe care periodic o schimbă. Pentru falsificarea actelor şi
documentelor folosesc instrumente performante (calculatoare, copiatoare etc.).
Escrocii folosesc adesea legitimaţii false, atribuindu-şi tot felul de calităţi, de la inspectori în
ministere, organe ale puterii şi administraţiei de stat , la persoane în diferite posturi cheie (procurori, avocaţi,
ofiţeri de poliţie etc). Aceştia promit potenţialelor victime, că rezolvă orice: repartizarea sau cumpărarea de
locuineţe, terenuri de construcţie, obţinerea unui serviciu, instalarea rapidă a unui post telefonic, obţinerea
unor împrumuturi bancare, procurarea de medicamente străine, efectuarea de tratamente în străinătate,
procurarea unor locuri de veci etc.
ASASINUL este cel mai odios şi cel mai nociv infractor. Acesta se caracterizează prin: irascibilitate,
impulsivitate, agresivitate crescută, labilitate, autocontrol foarte scăzut al reacţiilor instinctiv-emoţionale,
intoleranţă la frustrare, viclenie, perversitate, lipsa empatiei, indiferenţă afectivă, complex de inferioritate etc.
Este egocentric, dominator, revendicativ, având o capacitate de raţionalizare scăzută, instabil şi superficial în
relaţiile cu ceilalţi, ceea ce îl face să se angajeze chiar spontan în situaţii conflictuale, reacţionând violent.
Comiterea infracţiunii devine posibilă datorită intrării individului într-un mediu care oferă situaţii conflictuale
de la care el nu ştie sau nu poate să se sustragă.
După mobilul asasinatului (obţinerea unor avantaje materiale, ură, gelozie, răzbunare, fanatism etc.)
şi gradul de violenţă cu care infractorul săvârşeşte fapta, putem să ne dăm seama dacă avem de-a face sau nu
cu un infractor normal. În cazul asasinilor normali nu este vorba de o plăcere sadică, ci de o relaxare după o
mare tensiune, în urma rezolvării unei situaţii conflictuale pe calea asasinatului. Este deci o aparentă
satisfacţie, o detensionare momentană după actul săvârşit. Situaţia conflictuală în care se află asasinul este
dublată de implusivitate şi agresivitate, de o motricitate mărită, care se exteriorizează prin violenţă de ordin
fizic. Asasinul este insensibil la durerile fizice ale altora şi de aceea este lipsit de compasiune faţă de ceilalţi.
Această insensibilitate nu este înnăscută, ci se câştigă ca urmare a stilului de viaţă dusă în condiţii de
vicisitudini fizice şi psihice.
Pentru exemplificare prezentăm un caz de omor deosebit de grav comis în Cluj-Napoca, într-un
apartament situat pe strada Alexandru Vlahuţă, asupra victimei T.I. în vârstă de 23 de ani, student. Victima
locuia în acel apartament împreună cu prietena.
Prietena victimei a plecat la cursuri, iar T.I. a rămas singur în apartament. După ora 1600, la
terminarea cursurilor tânăra s-a întors acasă, găsindu-l pe prietenul său într-o baltă de sânge, decedat.
T.I. a încercat să vândă un computer prin intermediul unui anunţ publicitar. În aceeaşi zi, după cum
declara prietena, aştepta potenţialii cumpărători.
Medicii legişti au constatat că victimei i-au fost aplicate mai multe lovituri de cuţit în cap şi în zona
toracică, descoperindu-se şi urme de strangulare. Loviturile de cuţit i-au perforat plămânii, aorta şi inima.
Decesul a survenit în urma înţepăturii transfixiante.
Din apartament s-a constat lipsa mai multor obiecte electronice de valoare, pe care victima intenţiona
să le vândă. Datele de la faţa locului şi numărul mare de leziuni de pe corpul victimei indicau ca posibil autor
al omorului un individ deosebit de agresiv, sadic, cu o personalitate dizarmonic structurată. Prin activităţile
specifice desfăşurate, autorul omorului a fost identificat după cinci zile în persoana lui V.K.Z.A.
V.K.Z.A. declară că l-a omorât pe T.I. pentru că i s-a adresat într-o manieră batjocoritoare în ceea ce
priveşte naţionalitatea sa, maghiară. În acel moment, autorul infracţiunii afirmă că şi-a pierdut autocontrolul,
a prins victima de gât şi a început să o strângă. Deoarece aceasta a ripostat, între cei doi a avut loc o adevărată
luptă. Agresorul a reuşit să ia un ciocan de bătut şniţele de pe masa din camera în care a avut loc agresiunea,
aplicându-i victimei mai multe lovituri în cap. După ce victima a căzut, V.K.Z.A. i-a mai aplicat şi câteva
lovituri de cuţit în zona toracică. În urma autopsiei, medicii legişti au constatat că victimei i-au fost aplicate
23 lovituri în cap şi 5 în zona toracică.
Reacţiile descrise mai sus indică o slabă capacitate de autocontrol psihoemoţional, subiectul
reacţionând pe baza impulsivităţii de moment determinată de situaţia de criză.
Deoarece obiectele cu care a fost comisă crima (ciocanul şi cuţitul) aparţineau victimei, justifică
faptul că agresorul nu a premeditat crima, ci a acţionat sub influenţa impulsului de moment (aspect confirmat
atât de investigaţiile criminalistice, cât şi de declaraţiile autorului).

31
 Examinarea psihologică a subiectului V.K.Z.A. au evidenţiat prezenţa unor pronunţate deviaţii şi
anomalii ale personalităţii, care l-au condus la săvârşirea unui omor deosebit de grav. Întocmirea profilului
personalităţii criminalului s-a dovedit a fi deosebit de utilă în elucidarea acestui caz.
CRIMINALUL ÎN SERIE trebuie să comită cel puţin trei crime, disparate în timp, având o anumită
periodicitate. Cei mai mulţi criminali în serie sunt bărbaţi (80%), relativ tineri ( 30-40 de ani), sunt sadici, au
un intelect relativ normal şi acţionează de obicei singuri. Sunt indivizi dinamici, mobili, capabili să parcurgă
kilometri întregi în căutarea victimei potrivite, care să fie vulnerabilă şi uşor de controlat. Victimele
criminalilor în serie pot fi femei, copii, homosexuali, vagabonzi, prostituate etc. În ciuda aparenţelor
exterioare, criminalul în serie este un individ nesigur. Acesta dobândeşte siguranţă doar în “zona de confort“,
locul în care îşi poate controla victima. Pentru a rămâne singur cu victima, criminalul recurge la diferite
trucuri. El simte o mare plăcere în exercitarea puterii şi a controlului asupra victimei. Cruzimea actului său îl
excită, şi de aceea uneori înregistrează audio sau video ţipetele de durere ale victimei, pe care ulterior le poate
folosi fie pentru a “savura“ momentul atunci când nu are o victimă, fie pentru a teroriza viitoarele victime.
. Majoritatea criminalilor în serie au fost privaţi în copilărie de afecţiune, fiind supuşi unor violenţe
fizice sau sexuale. Cei mai mulţi sunt psihopaţi, având o personalitate instabilă, violentă. Aceştia ucid pentru
a-şi atenua ura, dorinţa de putere, dominare şi răzbunare, fiind marcaţi şi de un puternic sentiment de
inferioritate, favorizat uneori de o disfuncţie sexuală. Umilirea victimelor şi săvârşirea crimelor au un efect
“terapeutic”, stimulându-le încrederea în ei înşişi. La unii criminali în serie apare ura împotriva femeilor, care
de cele mai multe ori este dublată de tendinţele sadice. Într-o oarecare măsură şi pentru o perioadă limitată de
timp, ei se “vindecă” ucigând, înjunghiatul şi strangularea fiind metodele preferate. Sub influenţa alcoolului
sau a drogurilor, fanteziile sadice ale criminalilor în serie se exacerbează. Apare evident faptul că aceştia
trebuie să ucidă mult mai des pentru a-şi satisface plăcerea pe care o obţin săvârşind acest act. Mulţi criminali
în serie au fost depistaţi şi identificaţi accidental, pe măsură ce deveneau mai îndrăzneţi în actele lor şi mai
indiferenţi faţă de risc.
Pentru a rezolva crimele în serie americanii au creat o specialitate “profiling”, care are ca obiectiv
stabilirea portretului psihologic al criminalului. La Quantico în Virginia, Academia F.B.I. din S.U.A. îşi
antrenează agenţii şi pregăteşte poliţişti din toată lumea în această insolită specialitate poliţienească.
Programul de pregătire durează trei ani, dar pentru a accede la el, condiţia obligatorie este experienţa
judiciară de cel puţin 10 ani. Reuniţi în Departamentul de ştiinţe ale comportamentului (psihologia şi
psihiatria), aceşti specialişti (profilers) dispun, pe lângă aptitudini şi experienţa personală, de o uriaşă bancă
de date. VICAP (“Violent Criminal Apprehension Program”) se îmbogăţeşte în fiecare an, atât cu date din
cele peste 23.000 de crime comise anul în S.U.A., dintre care 7000 sunt fără mobil aparent, cât şi cu elemente
despre cazuri asemănătoare comise în străinătate (Alexandrescu, 2000).
Acest sistem centralizat de informaţii (VICAP) are ca obiectiv stabilirea rapidă a modului de acţiune
şi procedeele utilizate de criminalul în serie în săvârşirea faptelor. Sistemul de înregistrare a datelor după
modul de săvârşire şi procedeele utilizate de criminal este denumit MOS (Modus Operandi Sistem).
Pentru a evidenţia personalitatea criminalului, profilerul lucrează, în principal, pe baza fotografiilor
criminalistice de la locul faptei şi a datelor din dosarele medico-legale. In acest demers, profilerul parcurge
următoarele etape: studierea detaliată a dosarului cauzei, efectuarea examenului victimologic (biografic şi
medico-legal), stabilirea şi evaluarea modului de operare, estimarea mobilului posibil al crimei şi în final
elaborarea profilului psihologic al prezumtivului criminal. Profilerul nu participă în mod direct la capturearea
criminalului, ci pe baza profilului psihologic întocmit, asistă poliţia locală în orientarea investigaţiilor spre o
anumită arie de suspecţi, propunând strategii şi metode de acţiune care ar putea ajuta atât la descoperirea, cât
şi la anchetarea acestuia.
Prima problemă pe care şi-o profilerul este cărei categorii aparţine criminalul: “psihopat –
organizat” sau “psihotic - dezorganizat”. Criminalul “psihopat – organizat” îşi va planifica omorul cu
minuţiozitate şi nu va lăsa prea multe indicii. La criminalul în serie “psihotic – dezorganizat”, locul crimei
este întotdeauna în mare dezordine, o dovadă că acţionează impulsiv şi nu îşi poate “controla” în totalitate
victima. Adesea, crimele sale sunt spectaculare şi deosebit de sângeroase. În general, criminalul pătrunde prin
efracţie, foloseşte ca armă de atac un instrument sau obiect găsit la locul faptei, pe care o şi abandonează
imediat.. Mai rar, se întâlneşte şi tipul intermediar “organizat-dezorganizat”.
A doua problemă se referă la modul de operare, care poate permite evaluarea inteligenţei
criminalului. Este un concept dinamic, ce se modifică în funcţie de curajul criminalului, de traseul parcurs, de

32
dorinţa de a plasa anchetatorii pe alte piste etc. Prin modul de operare se face legătura între fapte, stabilindu-
se numărul omorurilor comise de un criminal.
A treia problemă este “semnătura” sau “amprenta” criminalului. Pentru a sfida, criminalul în serie
“pune în scenă” corpurile victimelor sale, depersonalizându-le prin diverse procedee: legare, strangulare,
acoperire, dezbrăcare, mutilare, secţionare şi plasare în diferite locuri etc. Acestea constituie indicii relevante
asupra disfuncţionalităţii personalităţii autorului. În unele cazuri, criminalul inscripţionează pe corpul
victimei anumite iniţiale sau semne, indicii-simbol ale personalităţii sale. Pe baza acestor indicii, profilerul
stabileşte legăturile dintre diferite crime. Această “semnătură” poate fi schimbată de criminal, pentru a deruta
anchetatorii.
Tehnica de lucru a profilerului se bazează pe o profundă cunoaştere şi înţelegere a psihologiei
comportamentului uman. Toate acestea conduc la o recostituire mentală a desfăşurării faptelor şi de aici, la
conturarea portretului psihologic al criminalului. Acest portret este un rezultat al asocierii de probe şi de
intuiţii care permite anchetatorilor să trieze diferitele piste şi să elaboreze strategii de capturare. Este lucrul
cel mai dificil şi, cel mai adesea, esenţial în rezolvarea cazului. Pentru că, odată stabilită tipologia asasinului
şi mecanismele intime care îl determină să procedeze la actul ucigaş, se poate stabili atât cercul bănuiţilor, cât
şi cel al prezumtivelor victime, putându-se acţiona preventiv. Nu de puţine ori ucigaşul în serie a fost surprins
în momentul în care era pe cale să comită o nouă crimă.
Pentru a studia modelele comportamentale ale criminalului în serie, profilerul din F.B.I. îşi consacră o
parte a timpului, stând de vorbă cu cei care au fost depistaţi şi arestaţi. Acestora, spre deosebire de alţi
criminali, le place să vorbească despre crimele lor. Exploatând această “slăbiciune”, profilerul învaţă să
descifreze şi să interpreteze “cheia” crimei. În alte ocazii, profilerul elaborează tehnici de abordare a
criminalului în timpul anchetei, pentru a-l determina să mărturisească.
În România sunt câteva cazuri celebre de criminali în serie, care pot fi încadraţi în tipul “psihotic –
dezorganizat”. De exemplu, Râmaru Ion, criminal cu o triadă infracţională odioasă: viol, tâlhărie şi omor, fost
student la Facultatea de medicină veterinară din Bucureşti. La data arestării avea 26 de ani şi în sarcina lui s-
au reţinut patru omoruri săvârşite cu mare cruzime, şase tentative de omor, două tâlhării, un viol, o tentativă
de viol şi un furt.
Criminalul Râmaru Ion, psihopat sexual, acţiona în plină noapte (între orele 22:00-04:00) având asupra sa
instrumente de atac cum ar fi: topor, cuţit, bare din metal de diferite dimensiuni. Îşi alegea victimele din rândul
femeilor, relativ tinere, care veneau de la serviciu noaptea târziu. De regulă, acţiona pe timp ploios, cu grindină,
ninsoare sau în plină furtună. Ataca victimele prin surprindere, lovind-le puternic, decisiv, în zona craniană, după
care le viola, uneori chiar în timpul agoniei. În final, le deposeda de obiectele de valoare (genţi, ceasuri, bijuterii
etc.).
Un alt caz de criminal în serie este Vereş Romulus, cunoscut sub numele de “Omul cu ciocanul”, care
în perioada 1972-1974 a terorizat Clujul.
În perioada septembrie-decembrie 1972 în municipiul Cluj-Napoca au fost comise două omoruri şi cinci
tentative de omor ale căror victime au fost numai fetiţe şi femei de diferite vârste (9, 15, 16, 17, 28, 35, 84 ani),
unele dintre acestea fiind şi violate. Criminalul în prealabil studia locul şi acţiona de obicei dimineaţa (între orele
06:30-11:00) surprinzând victimele singure în locuinţă, uneori chiar dormind, şi seara (între orele 20:00-24:00),
cînd le aştepta în holul blocului sau la intrarea în lift. Criminalul aplica victimelor lovituri în cap cu un corp
contondent (de unde şi denumirea "omul cu ciocanul") provocându-le traumatisme craniene cu înfundări. Una
dintre victime, în vârstă de 16 ani, a fost omorâtă cu o deosebită ferocitate, aplicându-i 17 lovituri de cuţit. Când
aceasta era în agonie, a fost violată.
Victimele erau complet dezbrăcate, iar criminalul îşi însuşea lenjeria intimă a acestora, precum şi
diferite bunuri sau sume de bani. În cele mai multe cazuri, criminalul a incendiat încăperea în care se afla victima,
focarul incendiului fiind localizat de obicei în dulap.
În urma cercetărilor şi analizelor de caz efectuate, s-a ajuns la concluzia că actele criminale sunt săvârşite
de către un singur autor, care face parte din categoria psihopaţilor sexuali, cu manifestări de sadism, fetişism şi
exhibiţionism. Prin activităţi multiple de investigaţii, au fost verificate peste 4000 de persoane, inclusiv bolnavii
psihic din municipiul Cluj-Napoca.
După aproape doi ani de la întreruperea acţiunilor criminale, în dimineaţa zilei de 14 februarie 1974
apare o nouă victimă, Z.I. în vârstă de 84 ani. Victima a fost surprinsă de criminal în pat, în timp ce dormea,

33
aplicându-i o lovitură în cap cu o sticlă de un litru. Criminalul a provocat şi aici un incendiu, focarul acestuia
fiind sub perna victimei.
În urma trierii şi reverificării bolnavilor psihic, s-a ajuns în sfârşit, la Vereş Romulus, bolnav psihic
descris de către vecini ca având manifestări violente, care recurgea uneori la ameninţări cu cuţitul. Acesta locuia
singur, într-un apartament, în care nu avea voie să intre nici o persoană, nici chiar rudele apropiate.
Vereş Romulus a fost internat de mai multe ori în Clinica de psihiatrie din Cluj, cu diagnosticul de
parafrenie. Din documentaţia existentă la Clinica de psihiatrie, a rezultat că prima criză a pacientului s-a
manifestat în anul 1968, când acesta, în calitate de mecanic de locomotivă pe un tren accelerat, nu a respectat
semnalul de oprire într-o staţie C.F.R. şi ca urmare, a fost pensionat.
La percheziţia domiciliară s-a găsit un tratat de medicină legală în care erau adnotări şi sublinieri cu
privire la traumatismele craniene şi diversele forme ale morţilor violente, diferite cărţi cu tematică sexuală şi
filosofică, mai multe caiete scrise gen-jurnal. Lectura caietelor a evidenţiat prezenţa unui delir mistic pe fond
sexual. Vereş Romulus avea un dulap, locul său preferat de rugăciuni, unde după cum susţinea el, se întâlnea cu
spiritul "Satanei", care îi dădea dispoziţii cu privire la săvârşirea omorurilor şi a jertfei prin foc în dulap.
Prin extinderea cercetărilor cu privire la comportamentul lui Vereş Romulus au fost descoperite noi
elemente de suspiciune. Astfel, cea de-a doua soţie a divorţat datorită comportamentului său anormal şi violent,
de multe ori maltratând-o fără motiv. Periodic se izola ore întregi în pivniţă, unde - spunea el - avea întâlniri cu
"spiritul Satanei". Mai mulţi martori l-au văzut în timp ce studia curţile şi imobilele din zona unde s-au comis
faptele.
Pe parcursul audierii, Vereş Romulus a făcut unele recunoaşteri parţiale, a manifestat tendinţa unor
retractări, dar niciodată nu a făcut o recunoaştere completă a tuturor faptelor comise. Atunci când i-au fost
prezentate probe certe descoperite cu ocazia cercetării infracţiunilor comise, Vereş Romulus a declarat că el nu a
comis nici un omor, dar s-ar putea ca "Satana"să-l fi trimis acolo, fără voia lui.
Având în vedere afecţiunea sa psihică, "parafrenie pe fondul unui delir mistic şi sexual", şi principalele
probe (manuscrisele tip jurnal în care Vereş Romulus a relatat modul de operare în cele opt omoruri, corpurile
delicte găsite asupra sa anterior arestării, probele testimoniale obţinute prin declaraţiile a 30 de martori, rezultatul
expertizelor biologice asupra firelor de păr "corp delict"), instanţa de judecată a reţinut în sarcina acestuia cele 8
fapte. S-a stabililit însă, iresponsabilitatea sa penală, ca urmare a afecţiunii psihice, şi a fost luată hotărârea
internării sale într-o unitate sanitară specială din localitatea Ştei, judeţul Bihor, unde a stat 20 de ani, până în
momentul decesului (Ceacanica, 1976).

Întrebări de control
Care sunt particularităţile psihologice ale cerşetorului?
1. Care este modul de operare al hoţului din buzunare?
2. Algoritmul întocmirii profilului psihologic al criminalului în serie.

TEMA 9
DELINCVENŢA JUVENILĂ

CONSIDERAŢII TEORETICE

Procesul de umanizare şi socializare a fiinţei umane nu este un fenomen simplu, supus unei
coordonări totale şi certe. În acest proces intervin un complex de factori care favorizează dezvoltarea
conduitelor fie în sens pozitiv, fie în sens negativ. Ca urmare, diversele manifestări exprimate în conduita
copilului constituie criteriul de evaluare a nivelului de conştiinţă pe care l-a atins în dobândirea sensului
social al vieţii, precum şi gradul devierilor de conduită contractate (asimilate).
În societate există concomitent mai multe sisteme de norme (morale, culturale, religioase, juridice
etc.), consacrate prin reguli scrise sau nescrise, transmise, răspândite şi sancţionate prin legislaţie sau prin
tradiţii, obiceiuri şi opinia publică, orice abatere sau atitudine contrar acestora se încadrează în fenomenul de
devianţă.

34
 Fenomenul delincvenţei juvenile este larg dezbătut antrenând cercetători din diverse domenii:
medical, sociologic, psihologic, pedagogic, criminalistic, juridic etc., conferindu-i acestui fenomen o
investigaţie interdisciplinară. Fenomenul este etichetat sub diverse denumiri: copii cu tulburări de
comportament (termen medical); tineri inadaptaţi (termen sociologic); “copii - problemă” (termen psiho-
pedagogic); minori delincvenţi (termen juridic) etc. Toţi aceşti termeni se referă la minori care, într-un fel sau
altul, au ajuns în conflict cu normele morale şi juridice, valabile pentru comunitatea în care trăiesc. Conduita
normală este reprezentată de comportamentele socialmente acceptabile, compatibile cu modele culturale ale
societăţii din care face parte minorul.
În mod obişnuit copilul dobândeşte propria personalitate prin învăţarea şi asimilarea treptată a
modelului socio-cultural pe care societatea îl promovează. Socializarea devine pozitivă sau negativă ca
urmare a influenţei factorilor sociali, a interacţiunilor dintre individ şi mediul social. În multe cazuri procesul
de socializare se desfăşoară pe fondul unor conflicte între individ şi societate, între aspiraţiile legitime şi
mijloacele pe care societatea le pune la dispoziţie pentru îndeplinirea lor, între condiţii, aptitudini şi fapte,
ceea ce duce adesea la anumite forme de inadaptare şi implicit la formarea unor personalităţi dizarmonic
structurate, pretabile să comită acte infracţionale. Conţinutul fenomenologic al conduitelor deviante nu s-a
schimbat prea mult în decursul timpului, în schimb frecvenţa lor a continuat să crească într-un mod care în
prezent ridică probleme deosebite cu privire la integrarea socială a viitorului adult. În unele situaţii, devierile
de conduită pot lua forma unor manifestări antisociale grave, ca aceea a delincvenţei infantilo-juvenile.
Delincvenţa juvenilă reprezintă un fenomen ce include totalitatea încălcărilor de norme sociale
săvârşite de către tineri sub 18 ani, încălcări sancţionate penal (Popescu-Neveanu, 1978). Ea se referă aşadar
la activităţile ilegale comise de copil sau adolescent (Henggeler, 1989).
Din perspectiva psihofiziologiei vârstelor se consideră că perioada minoratului coincide cu copilăria
şi adolescenţa. Între aceste două perioade nu există graniţe cronologice precis determinate. Adolescenţa
cuprinde două etape, preadolescenţa, de la 11-12 la 14-15 ani şi adolescenţa propriu-zisă, de la 14-15 ani
până la 18 ani, când de regulă, s-au produs toate modificările psihofiziologice şi biologice care marchează
trecerea la maturitatea normală. Acest proces de transformare şi evoluţie a copilului însoţit adesea de
momente de criză, de îndoieli, de nelinişti etc. se desfăşoară în medii şi contexte sociale diferite, cu propriile
lor particularităţi, influenţând dezvoltarea şi formarea personalităţii minorului.
Odată cu vârsta adolescenţei încep să apară conflictele de autoritate, conflictele de idei, conflictele
afective etc. Adolescenţa este considerată “vârsta contestaţiei” (Vincent, 1972). Adolescentul se revoltă
împotriva atitudinii “protecţioniste” şi “paternaliste”. Preocuparea lui majoră în relaţia cu adultul este să
stabilească raporturi de egalitate şi nu raporturi de tipul celor dintre cel educat şi educator. Contestarea
reprezintă, de fapt, o etapă de maturizare psihologică. Nevoia de a contesta aproape totul nu este altceva decât
reflectarea unui efort intelectual, absolut normal, de a regândi totul independent şi de a nu accepta nici o idee
“de-a gata”, fără ca mai întâi să o fi trecut printr-un raţionament personal.
Termenul de delincvenţă juvenilă este o creaţie a doctrinei penale şi a teoriilor criminologice sau
sociologice în încercările lor de a grupa infracţiunile în funcţie de criteriul de vârstă a infractorului.
Sistemul nostru juridic diferenţiază în cadrul categoriei largi de minori câteva subcategorii. Astfel,
minorii până la vârsta de 14 ani nu răspund penal, chiar dacă ei comit infracţiuni (pentru aceştia se iau măsuri
cu caracter de ocrotire prin încredinţarea familiilor ori altor persoane pentru supraveghere deosebită sau de
internare în şcoli speciale de reeducare). Cei care au vârsta între 14 şi 16 ani răspund juridic limitat numai
dacă se stabileşte existenţa discernământului la expertiza medico-legală psihiatrică, iar minorii cu vârsta între
16 şi 18 ani, având discernământ răspund în faţa legii.
Definirea delincvenţei juvenile a preocupat un număr mare de cercetători, pornind de la evidenţierea
caracteristicilor specifice personalităţii delincventului minor. Astfel, s-a ajuns la conturarea unui “profil
psihologic” al acestuia (Popescu-Neveanu, 1978): înclinaţia către agresivitate, fie latentă, fie manifestă, ce
este bazată pe un fond de ostilitate, de negare a valorilor socialmente acceptate (munca, de exemplu);
instabilitatea emoţională generată de carenţe educaţionale şi, în ultimă instanţă, de fragilitatea eului;
inadaptarea socială, provenită din exacerbarea sentimentului de insecuritate, pe care minorul caută să-l
suprime prin schimbarea frecventă a domiciliului, vagabondaj ori prin evitarea formelor organizate de viaţă şi
muncă; duplicitatea conduitei, manifestată în discordanţa dintre două planuri: unul, cel al comportamentului
tainic, intim în care se pregăteşte infracţiunea şi celălalt, nivelul comportamental de relaţie cu societatea, prin

35
care îşi trădează de cele mai multe ori infracţiunea; dezechilibrul existenţial, exprimat prin patimi, vicii,
perversiuni etc.
Alte cercetări susţin ca în definirea delincvenţei să se pornească de la conceptul de maturizare socială
(Preda, 1981). Din această perspectivă, delincventul ne apare ca un individ cu o insuficientă maturizare
socială şi cu dificultăţi de integrare în societate, care intră în conflict cu cerinţele unui anumit sistem valorico-
normativ, inclusiv cu normele juridice. Delincventul prezintă un deficit de socializare, determinat de
perturbarea sau insuficienţa proceselor de asimilare a cerinţelor şi normelor mediului socio-cultural şi a
proceselor de acomodare la acesta prin acte de conduită acceptabile din punct de vedere social-juridic. La
majoritatea delincvenţilor se manifestă în diverse moduri, un caracter disonant al maturizării sociale şi
implicit , al dezvoltării personalităţii. Astfel, întâlnim decalaje între nivelul maturizării intelectuale, pe de o
parte, şi nivelul dezvoltării afectiv-motivaţionale şi caracterial-acţionale, pe de altă parte, decalaje între
dezvoltarea intelectuală şi dezvoltarea judecăţilor şi sentimentelor morale sau atât o perturbare intelectuală
cât şi o perturbare afectiv-motivaţională şi caracterială.
Caracteristicile individuale ale adolescenţilor care ţin de comportamentul delincvenţial includ factori
cognitivi cum ar fi Q.I. şi judecăţile morale, precum şi aspecte ale competenţei sociale, incluzând abilităţile
sociale, abilităţile în rezolvarea de probleme şi imaginea de sine (Henggeler, 1989).
Există cercetări (Henggeler, 1989) care atestă faptul că minorii delincvenţi posedă o deficienţă
morală care-i împiedică să înţeleagă ce e bine şi ce e rău şi că limitele acestei aprecieri rămân la latitudinea
lor.
Kohlberg (1969) a formulat un model conform căruia comportamentul delincvent este rezultatul unor
întârzieri în dezvoltarea structurilor cognitive. Kohlberg a postulat existenţa a cinci stadii în dezvoltarea
judecăţilor morale la copii. În stadiul 1 şi 2 (preconvenţional) binele şi răul sunt larg determinate în termenul
contingenţei externe (întăriri pozitive sau negative). În stadiul 1 copiii cedează în favoarea autorităţii doar
pentru a nu fi pedepsiţi. În stadiul 2, copiii au o conştiinţă naivă asupra a ceea ce alţii doresc de la ei şi
apreciază noţiunea de “bine” (pozitiv), doar în sensul acţiunilor ce le satisfac dorinţele personale şi câteodată
şi dorinţele altora. Stadiul 3 şi 4 (convenţional) asimilează regulile şi aşteptările familiei şi societăţii. Stadiul
3 defineşte binele ca pe nişte acţiuni care vin în întâmpinarea aşteptărilor celorlalţi. În stadiul 4, binele
reprezintă acele acţiuni care vin să ajute la menţinerea ordinii sociale. Stadiul 5 (postconvenţional) recunoaşte
caracterul utilitar dar arbitrar al legilor sociale şi apreciază că aceste legi pot fi schimbate.

FACTORII IMPLICAŢI ÎN DETERMINAREA COMPORTAMENTULUI INFRACŢIONAL LA

MINORI

Cu toată complexitatea şi varietatea lor, factorii implicaţi în determinarea devianţei comportamentale

a minorilor pot fi sistematizaţi în două mari categorii: a) factori individuali, de personalitate şi b) factori
externi, sociali. Din prima categorie fac parte: particularităţile şi structura somato-fiziologică şi neuro-psihică,
structura psihologică particulară a minorului, posibilităţile intelectuale, particularităţile afectiv-
temperamentale etc. În a doua categorie se includ factorii de ordin familial, socio-afectivi şi educaţionali,
socio-culturali, economici etc.
Raportul dintre cele două categorii de factori, ponderea fiecăruia în determinarea devianţei
comportamentale a minorilor este greu de precizat. Nu se poate izola sau exagera rolul unei categorii de
factori. Aceşti factori nu acţionează izolat, unilateral, ci concertat, delincvenţa fiind rezultatul interacţiunii la
un nivel scăzut al acestora.
Dezacordul dintre factorii individuali şi cei sociali este defavorabil structurării unor conduite
concrete. Dezacordul poate să apară fie prin creşterea solicitărilor de mediu la un nivel care depăşeşte
posibilităţile minorului, fie cînd acestea sunt sub nivelul posibilităţilor sale reale.
Devianţa comportamentală rezultă din “întâlnirea” specifică a diferiţilor factori pentru fiecare caz în
parte (Mitrofan & colab., 1992).
Studii efectuate (Dragomirescu, 1980) au stabilit că factorii implicaţi în apariţia devianţei
comportamentale a minorilor au următoarea pondere: 31,20% cei de ordin individual, de personalitate, 25%
cei de ordin extern, sociali şi 43,8% combinaţi, care subliniază caracterul de concurare şi potenţare reciprocă
a condiţiilor care duc la decompensarea pe fondul evident al inadaptării.

36
 Mediul familial poate fi apreciat sub aspectul structurii, al condiţiilor economico-sociale şi a
deficitului educativ. Mediul familial poate prezenta carenţe foarte diverse de ordin juridic, social, moral,
pedagogic, legate de situaţii ca: infidelitate, părăsire, divorţ, concubinaj, deces, narcomanii, vicii sexuale etc.,
fără a mai aminti de însăşi absenţa mediului familial, ca în cazul copiilor orfani, abandonaţi, aflaţi în seama
asistenţei publice.
Regimul educativ familial s-a dovedit principala cauză a eşecului în procesul de integrare şi, implicit
cauza esenţială a devianţei comportamentale a minorilor. Cea mai frecventă formă de manifestare a
inadaptării copiilor, având drept cauză carenţele mediului familial, este vagabondajul, 20% dintre minori au
părăsit înaintea săvârşirii infracţiunilor familia sau şcoala; dintre aceştia 18% provin din familii deficitare
comportamental. Formele cu deficienţe de structură a familiei sunt multiple. În 20% din cazuri, familia avea
un singur părinte, datorită dezorganizării ei prin divorţ, 18% prin abandon şi 3% prin deces; în 5% din cazuri
familia fusese reconstituită prin mariaj, având un părinte vitreg, 88% din aceste familii aveau un mediu
conflictual. Şocul produs de despărţirea părinţilor a constituit momentul hotărâtor care a marcat evoluţia spre
devianţă comportamentală.
Din anul 1990 delincvenţa juvenilă se înscrie pe o linie ascendentă. Factorii care au determinat
această creştere sunt în general de ordin economic, social, cultural etc. Afectarea generală a condiţiilor de
viaţă le determină pe unele persoane să caute soluţii de obţinere a unor venituri compensatorii prin care să-şi
poată ameliora condiţiile de existenţă, folosindu-se de căi ilegale. Are loc o diminuare a autorităţii şi funcţiei
de control social al familiei. Se conturează tot mai pregnant apariţia unor stări permisive accentuate faţă de
comportamentele deviante ale minorilor. Permisivitatea în asociere cu indiferenţa faţă de viitorul propriilor
copii, influenţează negativ personalitatea acestora, determinându-i chiar să comită acte infracţionale.
Condiţiile de viaţă precare ale unor familii au contribuit la apariţia fenomenului social cunoscut sub
denumirea de “copiii străzii”, care se adăpostesc prin gări, autogări, subsolurile clădirilor, reţele de
termoficare şi a căror sursă de existenţă o reprezintă cerşetoria, furtul etc., devenind în mod frecvent victime
ale unor pedofili.

GENURI DE INFRACŢIUNI COMISE DE MINORI

În procesul socializării, minorul operează relaţional cu atitudini adoptate după modelul oferit de
mediul social. Prin repetare, atitudinile sale se consolidează şi se organizează în comportamente ce se pot
modifica în funcţie de motivaţie şi interes. Psihologic, manifestarea exterioară a comportamentului apare ca o
modalitate de acţiune tipic umană influenţată de însuşirile temperamentale ale persoanei.
Debutul infracţional al minorului este greu de precizat. Acesta capătă semnificaţie într-un anumit
context familial, şcolar, social, reprezentând o perturbare a raportului relaţional al copilului cu obiecte sau
persoane, constituind întotdeauna un răspuns la atitudinea altora. La vârsta preşcolară încep să apară
manifestări cu adresă relativ conturată. Ele apar cu precădere în mediul familial şi pot lua expresia unei
ostilităţi la adresa unora dintre membrii familiei, ostilitate obiectivată în gesturi de neascultare, deteriorare
sau distrugere de obiecte, impoliteţe, obrăznicie, uneori chiar injurii şi loviri etc.
La vârsta şcolară pot să apară tulburări de comportament, cu semnificaţie morală, care merg de la
forma preinfracţională până la cea infracţională propriu-zisă. Chiar dacă minorii nu comit în toate cazurile
acte cu caracter antisocial, comportamentul lor indezirabil, atitudinile lor în dezacord cu exigenţele şcolare,
lasă deschisă ori grăbesc această posibilitate. La această vârstă încep să apară unele conduite discordante:
nesupunerea, obrăznicia faţă de profesori, violenţa faţă de colegi, absenteismul, minciuna, fuga şi
vagabondajul, furtul etc.
În ceea ce priveşte infracţiunile de furt din avutul public şi privat, numărul deosebit de mare al
acestora, diversitatea modurilor de operare, mărimea grupurilor de minori şi valoarea pagubelor, presupune o
analiză cauzală mai atentă. Este de remarcat faptul că, în timp ce furturile în dauna avutului public
înregistrează o uşoară tendinţă de scădere, cele din avutul particular cresc (Pitulescu, 1995). Principala
explicaţie a acestor tendinţe constă în creşterea patrimoniului privat al unor persoane fizice după anul 1990,
prin achiziţionarea de bunuri şi valori care suscită interesul minorilor.
Infracţiunile de furt comise de minori au anumite particularităţi, astfel:

37
 ♦ furturile săvărşite de minori se disting în primul rând prin valoarea mai redusă a bunurilor
furate. Ei sustrag obiecte mici şi uşor vandabile (radiocasetofoane, casete audio şi video, minicalculatoare
etc.), manifestând o anumită predilecţie pentru furtul dulciurilor, ţigărilor fine şi chiar băuturilor;
♦ manifestă multă fantezie şi ingeniozitate în comiterea furturilor, pătrund prin locuri
inaccesibile unui infractor major;
♦ de regulă nu folosesc instrumente sau dispozitive specifice spărgătorilor profesionişti, ci
improvizează şi utilizează mijloace găsite întâmplător;
♦ în foarte puţine situaţii devin violenţi; în condiţiile în care sunt descoperiţi de cele mai multe
ori folosesc fuga;
♦ nu manifestă prea multă grijă pentru a-şi proteja urmele, ceea ce duce la descoperirea lor
rapidă;
♦ infractorii minori manifestă multă precipitare în a se debarasa de bunurile furate, astfel încât
pot fi întâlniţi la scurt timp după comiterea faptei, oferind spre vânzare bunurile însuşite, la preţuri derizorii;
♦ de obicei, furturile sunt comise prin participarea mai multor minori conduse adesea de
infractori recidivişti.
După anul 1990 se manifestă o recrudescenţă a infracţiunilor comise de minori îndreptate asupra
vieţii şi integrităţii persoanelor (omor, tentativele de omor şi lovirile cauzatoare de moarte). Cea mai mare
parte din aceste infracţiuni au fost săvârşite în grup, având ca mobil jaful, violul etc. De obicei sunt vizate
persoane vârstnice, lipsite de apărare, care locuiesc în case izolate. Anterior săvârşirii infracţiunii, se remarcă
o anumită predispoziţie a minorilor spre consumul de băuturi alcoolice sau spre inhalarea unor substanţe
halucinogene.
O altă categorie de infracţiuni cu violenţă care a înregistrat o evoluţie constant ascendentă este cea a
tâlhăriilor. Se constată că tot mai multe infracţiuni de acest tip sunt săvârşite de minori constituiţi în grupuri,
care, noaptea sau ziua în diferite medii şi locuri acţionează cu violenţă asupra unor persoane presupuse sau
studiate că ar poseda bani sau bunuri de valoare. Uneori tâlhăriile săvârşite de minori se soldează cu obţinerea
unor sume derizorii sau bunuri de mică valoare, dar împotriva victimelor se foloseşte o violenţă extremă.
Tâlhăriile sunt comise mai mult în mediul urban şi pe stradă decât în mediul rural sau în imobile, uneori
participând şi infractori majori.
Violurile săvârşite de minori (Pitulescu, 1995), în afara faptului că înregistrează creşteri alarmante,
dobândesc şi unele caracteristici specifice, cum sunt:
♦ numărul infractorilor este de regulă mai mare decât cel al infracţiunilor, ceea ce denotă
existenţa mai multor participanţi la comiterea violului;
♦ într-un procent de 58% din totalul infracţiunilor săvârşite, făptuitorii nu au cunoscut anterior
victimele;
♦ 32% din numărul violurilor s-au comis în imobilele infractorilor, iar 68% s-au consumat în
case părăsite, pe câmp sau alte locuri;
♦ în 32% din cazuri, violurile au fost însoţite de perversiuni sexuale;
♦ infracţiunile de viol au fost comise atât asupra victimelor foarte tinere, cât şi asupra celor
vârstnice.
Infractorii minori care acţionează în mediul urban au posibilitatea de a recepţiona experienţa negativă
cu mult mai repede decât cei din mediul rural, datorită multitudinii locurilor şi mediilor favorabile săvârşirii
de infracţiuni. Minorii frecventează barurile, sălile de jocuri mecanice, locurile aglomerate, cinematografele,
sălile de sport, practică jocurile de noroc, având astfel posibilitatea să-şi studieze victimele şi să comită
furturi din buzunare, furturi de bagaje, furturi din autoturisme, iar în timpul nopţii chiar tâlhării. Minorii
infractori din mediul urban se cunosc între ei, se asociază în grupuri, cunosc gazdele de infractori la care
uneori dorm şi prin intermediul cărora valorifică bunurile provenite din infracţiunile comise. La aceste
grupuri acţionează şi minorii fugiţi din şcolile de reeducare, centrele de primire, şcolile ajutătoare, casele de
copii etc. De cele mai multe ori locuiesc în condiţii insalubre la câte un minor fără familie sau unde există
familii dezorganizate, alcoolice, cu părinţi infractori, foşti condamnaţi etc. Constituirea în grupuri se
realizează pe bază de amiciţie (cartiere, străzi etc.), pe bază de legături infracţionale anterioare. Se constituie
şi în grupuri mixte minori-adulţi, conduse de lideri periculoşi cu experienţă infracţională. După săvârşirea
infracţiunii, părăsesc localitatea de domiciliu şi tranzitează în alte judeţe unde comit noi infracţiuni, uneori

38
încearcă sau trec fraudulos frontiera de stat. Sunt buni cunoscători ai oraşelor, fiind la curent cu locurile
vulnerabile ale unităţilor comerciale, precum şi cu mărfurile care pot fi sustrase. Îşi formează locuri de
întâlnire în subsolurile blocurilor, în holurile cinematografelor, în pasajele subterane etc., unde îşi planifică
acţiunile şi elaborează ipotezele.
În mediul rural ponderea infracţiunilor comise de minori este mult mai scăzută decât în mediul urban.
În acest mediu există posibilitatea ca infractorii să fie recunoscuţi de victime şi mai uşor de depistat.

PROFILAXIA DELINCVENŢEI JUVENILE

Profilaxia delincvenţei juvenile se realizează prin intervenţia asupra cauzelor, condiţiilor şi

circumstanţelor care pot genera acte infracţionale, acţionându-se atât asupra minorilor cât şi asupra mediului
micro şi macrosocial căruia îi aparţin. Prevenirea şi combaterea delincvenţei juvenile presupune cercetarea
ştiinţifică a fenomenului, perfecţionarea cadrului legal de sancţionare a comportamentului deviant al
minorilor şi elaborarea unui sistem unitar şi coerent de prevenire a acestuia.
Cercetarea ştiinţifică a infracţionalităţii în rândul minorilor implică studii complexe, interdisciplinare,
care să abordeze etiologia comportamentului infracţional la nivel individual, de grup şi la nivel social, global.
Trebuie avuţi în vedere factorii de control social, asistenţă socială şi educativi care concură la activitatea
profilactică şi la ocrotirea minorilor aflaţi în situaţia de a săvârşi acte infracţionale. În funcţie de
complexitatea factorilor care generează comportamentul infracţional al minorilor trebuie formulate şi
orientate măsurile de prevenire.
Prevenirea eficientă a delincvenţei juvenile poate fi realizată numai printr-o intervenţie educativ-
coercitivă a unor instituţii specializate, exercitată printr-un control social strict, iar în cazuri de excepţie, în
instituţii închise, anume create, profilate pe un sistem corespunzător de şcolarizare, de pregătire profesională
şi de redresare morală, pe o durată care să poată fi individualizată de instanţele judecătoreşti în funcţie de
gravitatea faptei săvârşite şi de particularităţile individuale ale minorului.
Prevenirea delincvenţei juvenile reclamă necesitatea elaborării unei strategii noi şi unitare, cu acţiuni
concertate din partea tuturor instituţiilor, organismelor şi organizaţiilor care pot contribui la reducerea
fenomenului infracţional, avându-se în vedere:
♦ înfiinţarea unor organisme naţionale şi locale, care să contribuie la cunoaşterea exactă a
situaţiilor familiilor cu mulţi copii, îndeosebi a celor cu greutăţi materiale şi insuficient consolidate moral;
♦ cunoaşterea familiilor care îşi neglijează îndatoririle faţă de copii, îi abandonează,
maltratează sau îi expun unor riscuri sociale;
♦ avându-se în vedere deficitul de experienţă pedagogică existent în prezent în interiorul unei
familii, îndeosebi a celor recent constituite, instituţiile specializate vor trebui să elaboreze împreună cu alţi
factori educativi, acţiuni menite să deprindă părinţii în legătură cu îndatoririle ce le revin în domeniul
îngrijirii şi educării copiilor, relaţiile care trebuie să caracterizeze o familie, perioadele critice din viaţa
copiilor, metodele care trebuie folosite pentru depăşirea momentelor dificile etc.;
♦ cunoaşterea riguroasă, pe fiecare localitate şi unitate teritorială a minorilor care prezintă
tulburări de comportament, tendinţe de inadaptabilitate, astfel încât să se poată lua măsurile care se impun
(medicale, educative etc.);
♦ cunoaşterea pe bază de analiză a stării infracţionale în rândul minorilor şi elaborarea unor
strategii de diminuare a acesteia;
♦ instituirea unui sistem de pregătire a unor specialişti în probleme de prevenire şi combatere a
delincvenţei juvenile;
♦ asigurarea necesarului de instituţii special amenajate pentru ocrotirea minorilor, care din
diverse motive nu au nici un fel de cămin, trăind în stradă;
♦ organizarea de către autorităţile publice locale a unor acţiuni de cuprindere în procesul de
învăţământ a copiilor care provin din familii de romi.
În prezent, mai mult ca oricând, instituţiile de învăţământ trebuie să coopereze într-o mai mare
măsură cu familia, organizaţiile comunitare şi toţi factorii implicaţi în sistemul educativ al societăţii.
Învăţământul trebuie să răspundă unităţilor socioprofesionale actuale şi de perspectivă, astfel încât toţi tinerii
să aibă posibilitatea de a se încadra în muncă.

39
 Mass-media exercită o influenţă deosebită asupra personalităţii în formare a minorului. De aceea, se
impune chiar interzicerea difuzării, unor materiale (scene, cazuri) care elogiază furtul, violenţa, amoralul,
nefirescul şi excentricul în raport cu firescul, ceea ce degradează imaginea relaţiilor interpersonale,
contaminează deosebit de periculos viaţa şi comportamentul minorului.
Se impune o reconsiderare a concepţiei de organizare atât a centrelor de primire, cât şi a celor de
reeducare a minorilor, pentru a oferi condiţii corespunzătoare de cazare, hrană, educaţie, supraveghere şi
formare profesională, elemente definitorii în reintegrarea socială a delincventului minor.
Unităţile de poliţie trebuie să-şi înfiinţeze formaţiuni distincte specializate pe probleme de minori,
formaţiuni încadrate cu specialişti din domeniul sociologiei, psihologiei, pedagogiei, criminologiei etc., care
să studieze acest fenomen sub toate aspectele (etiologia, evoluţia şi tendinţele sale) pentru a întreprinde cele
mai adecvate măsuri de prevenire a delincvenţei juvenile.
Programa de învăţământ preuniversitar trebuie să cuprindă activităţi de educaţie morală, juridică şi
pregătire antiinfracţională a minorilor.
Direcţiile pentru muncă şi ocrotire socială şi autorităţile tutelare să fie încadrate cu psihologi şi
asistenţi sociali în mod corespunzător pentru a găsi cele mai optime soluţii în problema minorilor.

Întrebări de control
1. Precizaţi caracteristicile specifice delincventului minor.
2. Precizaţi cauzele determinante ale delincvenţei juvenile.
3. Strategii de prevenire a delincvenţei juvenile.

TEMA 10
PSIHOLOGIA VICTIMEI

NOŢIUNI DE VICTIMOLOGIE

Studiul fenomenului infracţional nu poate fi complet dacă nu avem în vedere că orice act infracţional
aduce după sine şi apariţia de victime. Domeniul ştiinţific care studiază victima este victimologia.
Obiectul de cercetare şi acţiune al victimologiei actuale, ca latură a criminologiei, se referă la starea
şi condiţia unei victime individuale sau generale, stare ce este confirmată prin criterii identificabile ca
suferinţă fizică, morală sau materială. Această stare rezultă din efectul şi consecinţele unei forme de
agresiune (Pirozynski, Scripcaru & Berlescu, 1996).
Victimologia are o fermă şi precisă delimitare ce operează în cadrul raportului dintre o formă de
agresiune şi efectul unei consecinţe, confirmate de existenţa unei victime şi a victimizării ei. Victimologia
este un concept relaţional, în care tipurile de relaţii nu sunt numai simple şi directe, ci pot avea chiar un
caracter polimorf, de la pasivitate la reacţii tensionale, violente.
Analiza şi cunoaşterea rolului pe care îl ocupă victima în activitatea infracţională şi în cea judiciară,
contribuie la formularea unor recomandări preventive şi autoprotective în raport cu pericolul victimizării.
Prin victimă se înţelege orice persoană care fără să-şi fi asumat conştient riscul, deci fără să vrea,
suferă direct sau indirect consecinţele fizice, morale sau materiale ale unei acţiuni sau inacţiuni criminale.
Aşa cum rezultă din studiul actelor infracţionale, între infractor şi victimă este de fapt o relaţie de
ordin social, o interacţiune care constituie esenţa acţiunii delictuale. Există infracţiuni ale căror deznodământ
tragic este condiţionat de atitudinea şi reacţia victimei. Uneori, victima poate împiedica săvârşirea
infracţiunii, poate schimba deznodământul în favoarea sa, sau poate întrerupe desfăşurarea acestui eveniment.
Calităţile, atitudinea, comportamentul şi reacţia victimei acţionează de multe ori asupra forţelor inhibitorii ale
autorului potenţial, în funcţie de procesul dinamic ce înlesneşte sau condiţionează trecerea la săvârşirea
actului infracţional.

40
 FACTORI VICTIMOGENI

Situaţia psihologică a victimei este foarte complexă. În cadrul acţiunii infracţionale, direct sau
indirect, victima contribuie la activarea mecanismelor latente agresive ale infractorului. De aici rezultă
noţiunea de potenţial de receptivitate victimală, respectiv capacitatea de a deveni victima unor infracţiuni.
O formă aparte de receptivitate o constituie impresionabilitatea victimei. Astfel, unele persoane devin
victime prin gradul lor de naivitate, fiind impresionate de comportamentul şi ţinuta elegantă pe care unii o
afişează, acordându-le credit moral. De obicei, infractorii intelectuali, profită de acest lucru şi determină
victima să participe în mod activ la acţiunea infracţională. Persoanele astfel victimizate nu reclamă fapta,
pentru a nu fi considerate complice sau pentru a nu fi puse într-o situaţie penibilă.
Contribuţia victimei la săvârşirea unei infracţiuni, nu se rezumă numai la provocare, ci ea constă din
orice act care, direct sau indirect, antrenează un mod de manifestare susceptibil de a deveni periculos.
Pietonul care intră intempestiv şi total neglijent în faţa unui autovehicul în mers, cei care au o comportare
nejustificată în relaţiile sociale, de familie ori de muncă şi care atrag indignare, cei care nesocotesc în mod
nepermis bunul simţ, în toate asemenea situaţii este posibil ca persoana vizată să reacţioneze impulsiv şi să
săvârşească acte grave de violenţă care, privite izolat, de cele mai multe ori nu au explicaţie.
Gradul de vulnerabilitate victimală depinde de două categorii de factori:
a).factori personali: vârstă, sex, pregătire socio-culturală, inteligenţă, aspect bio-constituţional,
caracteristici psiho-comportamentale, calităţi morale, atitudini (infatuarea, aroganţa, neglijenţa, indiferenţa,
naivitatea) ş.a.
b).factori situaţionali: medii, locuri frecventate, izolarea socială, consumul de băuturi alcoolice,
jocurile de noroc, relaţiile extraconjugale, perversiuni sau inversiuni sexuale etc.
Realitatea confirmă că un număr însemnat de victime provin din rândul copiilor, vârstnicilor şi
femeilor.
Copiii prezintă o vulnerabilitate victimală crescută datorită faptului că sunt fragili sub raportul
forţelor fizice şi psihice, au o capacitate redusă de anticipare a acţiunii agresorilor, imaturitate în aprecierea
oamenilor şi situaţiilor, sunt sugestibili, creduli etc. Adesea infractorii îi utilizează pe copii drept complici la
diverse acţiuni.
Formele cele mai grave de victimizare a copiilor sunt: maltratarea fizică, incestul, violul, tâlhăria etc.
Persoanele în vârstă prezintă un grad ridicat de vulnerabilitate victimală, deoarece forţa fizică şi
psihică este mult diminuată. Prezintă de asemenea, deficienţe senzoriale şi motorii, dificultăţi la nivelul
activităţii intelectuale, amnezie etc. De obicei locuiesc singure şi în locuri mai izolate.
Agresorii acestui gen de victime provin de cele mai multe ori din familie, din anturajul apropiat
(prieteni, vecini, persoane care le îngrijesc etc.) sau din cei “specializaţi” în acest gen de infracţiuni. Formele
cele mai frecvente de acţiune sunt: furtul, tâlhăria, violul, omorul, infractorii căutând să-şi însuşească valorile
materiale pe care victimele le deţin (bani, valută, bijuterii, tablouri, obiecte de uz casnic, îmbrăcăminte etc.).
Femeile prezintă un grad ridicat de vulnerabilitate victimală datorită unor particularităţi psihologice
proprii: sensibilitate, gingăşie, fineţe, aspect fizic plăcut, forţă fizică redusă, uneori credulitate, aroganţă,
indiferenţă, consum de băuturi alcoolice, anturaj dubios etc., toate acestea fiind abil exploatate de infractori.
Cea mai întâlnită formă de victimizare a femeii este violul. Acesta este expresia unei agresiuni
sexuale exercitate de agresor asupra unei persoane de sex feminin, sub impactul forţei fizice sau a presiunii
psihologice. De regulă, violatorii provin fie din categoria persoanelor cunoscute, fie din categoria unor
indivizi cunoscuţi numai din vedere sau complet necunoscuţi.
O altă modalitate de victimizare a femeii este maltratarea şi chiar uciderea acesteia de către soţ.
Cauzele care duc la acest gen de infracţiuni sunt diverse: conflicte intrafamiliale, gelozie, infidelitate
conjugală, alcoolism sau unele boli psihice de care suferă soţul.
De o complexitate aparte sunt unele cazuri în care soţia maltratată, ajunge în postură de criminal,
ucigându-şi soţul.
În general, bărbaţii provoacă un număr mai mare de victime decât femeile. Acest lucru este explicabil
prin faptul că bărbaţii sunt mai agresivi decât femeile şi se implică mai mult în situaţiile conflictuale violente.
Se apreciază că sunt şi profesii cu o vulnerabilitate victimală ridicată, iar altele cu una mai scăzută.
Printre profesiile din rândul cărora se recrutează mai multe victime se află cele de factor poştal, vânzător,
casier, taximetrist, reporter, personalitate politică etc. Explicaţia constă în faptul că astfel de profesii implică
41
prezenţa persoanelor respective în locuri izolate unde pot fi atacate cu uşurinţă. Vulnerabilitatea victimală
poate fi atenuată prin gradul ridicat de socializare şi integrare psihosocială pe care îl implică unele profesii.
S-a constatat că “timpul” şi “spaţiul” constituie factori victimogeni. Astfel, în zilele de sâmbătă şi
duminică, numărul victimelor este mai mare decât în celelalte zile ale săptămânii, iar spaţiile închise şi izolate
favorizează comiterea unor infracţiuni cu violenţă.

COMPORTAMENTUL VICTIMAL

Victima nu este implicată în mod identic în derularea unui act infracţional, iar interacţiunea
comportamentală a celor doi “parteneri” are caracteristici diferite. În faza preinfracţională relaţiile dintre
cuplul infracţional (infractor-victimă), de cele mai multe ori, sunt de indiferenţă. De regulă, iniţiativa aparţine
infractorului, atitudinea viitoarei victime fiind aproape nerelevantă pentru declanşarea acţiunii infracţionale.
În faza infracţională raporturile funcţionale dintre infractor-victimă nu se modifică în mod esenţial,
exceptând cazurile când prin comportamentul manifestat victima îl determină pe infractor să îşi schimbe
planul de acţiune sau chiar să renunţe la unele din obiectivele sale. Comportamentul victimei din această fază
este marcat atât de modul de acţiune al infractorului, cât şi de stările emoţionale puternice pe care le trăieşte
(teamă, frică, spaimă, groază).
Activismul comportamental al victimei se accentuează substanţial în faza postinfracţională, în special
pe parcursul desfăşurării anchetei penale şi a cercetării judecătoreşti, având uneori un rol decisiv în derularea
acestora.
Devenită parte în proces, victima poate oferi informaţii utile pentru mersul cercetării, în special,
pentru stabilirea identităţii infractorului şi a reconstituirii infracţiunii. Deşi foarte valoroase declaraţiile
victimei, acestea trebuie analizate şi verificate minuţios, cu competenţă şi responsabilitate, deoarece pot intra
în acţiune unele mecanisme psihologice speciale care contribuie la denaturarea involuntară a faptelor.
În general, depoziţia victimei despre evenimentul la care a participat depinde de mai mulţi factori: a)
de modul în care a perceput evenimentul; b) de modul în care l-a păstrat în memorie; c) de modul în care
poate să şi-l amintească; d) de modul în care poate să-l exprime; e) de modul în care vrea sau este interesată
să-l exprime.
Memoria victimei poate fi distorsionată de următoarele surse: a) schemele cognitive la care victima
raportează evenimentul; b) trăirea afectivă asociată evenimentului respectiv; c) informaţiile posteveniment; d)
modul de reactualizare a informaţiei despre eveniment. Aceste surse de distorsiune trebuie raportate
permanent la sugestibilitatea interogativă.
În cadrul acţiunii infracţionale, victima, dintr-o persoană oarecare devine “cineva”, de care se ocupă
familia, autorităţile, mass-media etc. În această situaţie apare fenomenul psihologic numit “schimbare de rol”,
care duce la modificarea comportamentului iniţial: persoana începe să trăiască noul rol, “pozează” în victimă,
accentuează, amplifică acţiunea infracţională. În acest fel victima câştigă simpatii, se bucură de credit, simte
nevoia de a fi compătimită.
Dorind să aibă o poziţie cât mai favorabilă în proces, victima poate “ajusta” faptele infracţionale în
mod conştient, fie prin exagerări, fie prin omisiuni. În unele cazuri aceste ajustări sunt influenţate de
afectivitate, sugestibilitate, imaginaţie etc. Jocul psihologic, dramatizarea - nu întotdeauna conştientă - pe
care o realizează victima, ne determină ca şi faţă de ea să procedăm cu acelaşi spirit critic ca şi faţă de orice
alt participant la actul infracţional.
Cu toate rezervele necesare faţă de relatările oferite de victime, în numeroase cazuri grave, mai ales
în infracţiunile de omor, acestea au un rol important în “dezlegarea enigmelor” care apar în elucidarea
cazului. În aceste situaţii putem obţine informaţii cu valoare deosebită, din reconstituirea şi descifrarea
personalităţii, preocupărilor, viciilor, mentalităţii şi obiceiurilor victimei, a activităţii desfăşurate, precum şi a
cercului de relaţii, a anturajului şi locurilor frecventate cu predilecţie, a mişcărilor în timp şi spaţiu, mai ales
în perioada anterioară producerii evenimentului infracţional. Investigarea acestei perioade preinfracţionale
prezintă un interes prioritar şi trebuie realizată nu numai strict tehnic, ci şi prin modalităţi de manieră
psihologică, care să dezvăluie aspectele “cheie” din viaţa şi relaţiile victimei.
Actuala reglementare penală şi procesual penală este centrată aparent firesc, pe persoana
infractorului, fără a acorda atenţia care se cuvine victimei infracţiunii şi cu atât mai puţin protecţiei acesteia.

42
 În democraţiile tradiţionale protecţia victimei este asigurată printr-o strânsă cooperare între poliţie,
procuratură, instanţele de judecată, diverse instituţii din sfera serviciilor sociale, sănătate, educaţie şi
organizaţii neguvernamentale. Mecanismele de coordonare instituite permit identificarea cu claritate a
atribuţiilor specifice fiecărui compartiment din această structură şi promovarea celor mai eficiente măsuri de
soluţionare a unor astfel de cazuri.
Expertizele şi procedeele speciale de interogare a victimelor (mai ales în cazul copiilor şi a femeilor
agresate) sunt concepute şi realizate de specialişti în diferite domenii (psihologi, sociologi, medici etc.).
Victima trebuie contactată cât mai rapid posibil după consumarea evenimentului, atât pentru a împiedica
eventualele acţiuni de intimidare din partea agresorului, cât şi pentru a-i acorda sprijin moral.
Se impune ca legislaţia română să se armonizeze cu prevederile documentelor internaţionale şi în
domeniul protecţiei victimei.

CLASIFICAREA VICTIMELOR

Comportamentul uman nu poate fi etichetat şi clasificat în categorii individuale strict distincte şi

clar stabilite, orice clasificare având un caracter mai mult sau mai puţin arbitrar.
Încercările de clasificare a victimelor implică o multitudine de dificultăţi care ţin atât de marea
diversitate a infracţiunilor, cât şi de responsabilitatea şi rolul avut de victimă în comiterea infracţiunii, de
faptul că victimele aparţin tuturor categoriilor de variabile: vârstă, sex, pregătire generală şi profesională, rol-
status socio-economic etc.
O clasificare victimală riguros ştiinţifică poate constitui şi un instrument deosebit de util pentru
prevenirea victimizării multor persoane.
Criminologul american Stephen Schafer (1977) propune o clasificare victimală, criteriul acesteia
fiind gradul de participare şi de responsabilitate al victimei în interacţiunea ei cu infractorul.
Tipologia victimală a lui Stephen Schafer cuprinde:
1).Victime care anterior faptului infracţional nu au avut nici o legătură cu făptaşul. Victima nu are
nici o parte de vină în actul infracţional; incidental victima s-a aflat la locul infracţiunii. Astfel, este cazul
funcţionarului de la ghişeul unei bănci care nu are nici o legătură cu infractorul, el devine victimă numai
pentru că, întâmplător, la ora respectivă se afla acolo.
În cazurile de acest tip, acţiunea infractorului este rezultatul unei decizii unilaterale luate de el,
victima sub nici un aspect nu are vreo parte de vină, caracteristicile sale fizice sau psihice nu sunt
determinante.
2).Victime provocatoare sunt acelea care anterior victimizării lor au comis ceva, conştient sau
inconştient, faţă de infractor. Asemenea cazuri pot fi întâlnite atunci când cineva (victima ulterioară) se
comportă arogant faţă de viitorul infractor sau dacă nu îşi ţine o promisiune dată solemn ori dacă intră în
relaţii “amoroase” cu iubita infractorului etc. Multe fapte de acest fel pot stârni instinctele agresive ale
răufăcătorului, care apoi “trece uşor la act”, victimizându-l pe cel care i-a provocat starea de frustrare.
3).Victime care precipită declanşarea acţiunii răufăcătorului. Este cazul persoanelor care, prin
conduita lor, influenţează răufăcătorii în a comite infracţiuni, deşi între cei doi protagonişti nu a existat o
legătură. Comportamentul neglijent al viitoarei victime îl incită pe infractor (persoana care trânteşte portierea
autoturismului, dar uită să o încuie; femeia care umblă seara prin locuri puţin frecventate şi are o costumaţie
provocatoare etc.).
Schafer sublimia că oricât de ademenitoare ar fi “ocaziile”, ele nu au nici un efect asupra unor
persoane care sunt perfect integrate în societate şi acceptă normele moral-legale. Totuşi şi în aceste cazuri o
parte din vină aparţine victimei, care prin comportamentul neglijent, prin lipsa de grijă faţă de bunuri sau
propria persoană o fac să devină pradă uşoară pentru infractori.
4).Victime slabe sub aspect biologic, ale căror slăbiciuni fizice şi psihice trezesc ideea comiterii unor
acte criminale împotriva lor (copiii, bătrânii, debilii fizic sau mintal). Deşi constituţia biologică, lipsa
posibilităţii de apărare adecvată sau chiar de raportare ulterioară facilitează sau chiar precipită comiterea
infracţiunii, totuşi victima nu poate avea nici o parte din responsabilitate. O parte din responsabilitate le
revine persoanelor care, prin gradul de rudenie sau profesiune, îşi neglijează datoria expunând la victimizare
pe cei faţă de care au răspunderi moral-legale.

43
 5).Victime slabe sub aspect social sunt considerate de autor acei indivizi care, prin statusul de etnici
minoritari sau aparţinând unor religii neagreate de către comunitate, fără să aibă nici un fel de vină reală
personală, cad frecvent victime agresiunii manifestate de către reprezentanţii comunităţii. Populaţia de
culoare din anumite ţări cu ideologie rasistă, diversele secte ale unor religii neagreate de majoritatea
populaţiei, constituie victime faţă de care linşajul se aplică unori cu destul zel.
6).Victime autovictimizante sunt acele persoane care orientează agresiunea către propria persoană,
ele însele ajung să devină proprii lor criminali. Toxicomaniile, suicidul, cartoforia etc. sunt acte deviante sau
chiar criminale în care cel lezat joacă rolul dublu de criminal şi de victimă, responsabilitatea nicidecum nu
poate fi împărţită în aceste cazuri între infractor şi victimă.
7).Victime politice sunt persoanele care au de suferit din cauza convingerilor lor, convingeri care nu
trebuie să se materializeze neapărat în acţiuni.
O interesantă tipologie este cea pe care criminologul Wolf Middendorf o face victimei escrocheriei.
Această tipologie cuprinde patru categorii de victime escrocate:
1).Victima “generoasă”, care este deseori păgubită nu prin faptul că ar dori vreun avantaj material
din relaţia cu infractorul, ci din cauza disponibilităţii sale de a sări în ajutorul oricui îi cere concursul. Falşii
cerşetori, care afişează diverse infirmităţi fizice sunt profitorii naivităţii victimelor. Tot aici se încadrează
“generoşii” care găzduiesc diverse persoane, după care se trezesc jefuiţi de o parte din bunuri.
2).Victimele “bunelor ocazii” sunt cele ce fac cumpărături ocazionale de la indivizi necunoscuţi care
se pretind a fi în “jenă financiară momentană” şi oferă la preţuri derizorii diverse obiecte de mare valoare.
3).Victimele devoţiunii şi ale afectivităţii. În această categorie intră religioşii fanatici, care sunt
dispuşi să doneze bani, bunuri, să renunţe la proprietăţi etc. pentru a putea fi pe placul unor puteri
supranaturale. Tot din această categorie de victime fac parte şi acele femei mai vârstnice care vor să se
căsătorească cu orice preţ.
4).Victimele lăcomiei şi ale doritorilor de mari câştiguri ilicite. În cazul acestora este greu de stabilit
ce parte de vină are fiecare dintre protagoniştii acţiunii. Cumpărătorii de acţiuni ale căror valoare va creşte
imediat, finanţatorii unor sisteme sigure de câştig la ruletă, sunt mostre din infinitele variante pe care escrocii
mai rafinaţi le utilizează pentru atragerea şi jefuirea victimelor.
Cea mai simplă clasificare pare a fi cea realizată după criteriul agentului victimizator: victime ale
omorului, ale loviturilor cauzatoare de moarte, ale tâlhăriei, ale violului, ale furtului, ale înşelăciunii etc.

Întrebări de control
1. Factorii care influenţează vulnerabilitatea victimală.
2. Categorii de persoane cu risc victimal crescut.
3. Distorsiuni ale depoziţiei victimei după comiterea faptei.

TEMA 11
SUICIDUL

CONSIDERAŢII TEORETICE

În general, agresivitatea se manifestă ca urmare a interacţiunii dintre două categorii de factori:

impulsurile latente sau manifeste din interiorul nostru şi reacţiile stimulative din exterior. Când forţa agresivă
acumulată în interior se orientează spre persoana care a produs-o, aceasta devine autoagresivitate,
autoagresiune.
Autoagresiunea cuprinde atitudini, acte, fapte, manifestări de agresivitate şi violenţă faţă de propria
persoană.
Autoagresiunea cunoaşte o gamă variată de comportamente care culminează cu sinuciderea. Această
reacţie comportamentală extremă care este suicidul, are la bază dezechilibrul între forţa şi semnificaţia
stimulilor interni, respectiv externi şi modalitatea de răspuns a persoanei.
Cercetările din domeniul psihologiei şi psihiatriei arată că cel care se sinucide o face din cauza cuiva
sau a ceva, cu care nu a reuşit să comunice şi acest fapt i-a blocat în mod tragic fluxul existenţial.

44
 Când exprimarea acestui conflict se face în interior, are loc suprimarea eului, respectiv sinuciderea.
Cauzele sinuciderii sunt biopsihosociale şi ţin atât de structura personalităţii, cât şi de structura şi dinamica
societăţii.
Majoritatea definiţiilor date suicidului scot în evidenţă elementul intenţional, faptul că persoana în
mod conştient îşi suprimă viaţa. Suicidul este o acţiune voită a subiectului care constă în suprimarea propriei
vieţi.
Situaţiile dificile, tentativele autolitice şi suicidul, exprimă o gravă perturbare a stării de conştiinţă a
acelor persoane ce îşi pot pierde capacitatea de rezistenţă şi depăşire a funcţionării, în proiecţia lor de
afirmare. Aceste constatări cuprind dominantele unor situaţii expresive pentru categorii diferite ce aparţin
unor culturi, tradiţii, relaţii psihopatologice şi ale unor situaţii din traiectoria unor societăţi.
Situaţiile autolitice succed şi agravează stările cunoscute ca fiind dificile pentru o persoană şi
condiţia sa de existenţă şi afirmare în viaţă. Preocupările dominante în situaţiile existenţiale şi autoanaliza lor
individuală se pot constitui ulterior în acte de suicid, acte dezvoltate în procese de conştiinţă şi conduite
polimorfe de auto şi hetero-agresivitate (Pirozynski, Scripcaru & Belescu, 1996).
Orice dificultate firească din afirmarea vieţii poate distinge, în durata unei personalităţi, o motivaţie
existenţială, în care pot interveni crize sau stări critice de epuizare, cu neputinţa vitală de a exista şi întreţine o
comunicare funcţională.
Autoanularea existenţei de sine aparţine unei condiţii subiective şi unor factori victimologici.
Procesele psihice, dominantele lor psihologice şi patologice deţin expresivităţi latente, parţial mascate sau
aparent ignorate, suprimate sau convertite în reacţii paradoxale ce pot precipita tensiuni supraliminare care
declanşează starea de criză a riscului vital.
Suicidul şi motivaţia sa exprimă semnificaţia gravă a condiţiei umane, a personalităţii şi a unor relaţii
interpersonale. Psihologia fiecărei personalităţi exprimă caracteristica individuală a unei mentalităţi străbătută
de evenimentele trăite şi gradul lor distinct de a acţiona şi reacţiona la frustraţii.
În structura personalităţii sinucigaşilor pot fi găsite anumite predispoziţii latente care în condiţii
situaţionale adecvate pot fi activate. Trecerea la act este condiţionată atât de structura specifică a
personalităţii sinucigaşului (labilitate, egocentrism, indiferenţă afectivă etc.), cât şi de incitaţiile exterioare,
care pot fi chiar de intensitate minimă, dar resimţite acut ca frustrante, nefavorabile, neconforme cu cerinţele
şi sentimentele intime ale subiectului. Ei cred că moartea este singurul mod de rezolvare a problemelor pe
care le au.
Considerată o formă specifică de conduită deviantă, prin sinucidere nu se urmăreşte autodesfiinţarea,
ci mai degrabă moartea, fuga de viaţă şi modul în care aceasta se prezintă sau este percepută la un moment
dat.

FAZELE SINUCIDERII
Sinuciderea presupune parcurgerea a trei faze diferite (Dragomirescu, 1976):
1).Suicidaţia - faza de incubaţie, de apariţie a ideii de a termina cu totul şi de a-şi pune capăt zilelor.
Cauzele sunt de natură psihopatologică (tulburări psihice grave, strări depresive severe, etilism cronic etc.),
de natură socială (eşec şcolar, profesional, familial etc.) sau de natură psihosomatică (boli incurabile,
infirmităţi fizice, malformaţii congenitale etc.).
2).Suicidacţia - faza de trecere de la idee la decizie, ea incluzând şi căutarea formelor, metodelor şi
procedeelor de realizare a actului propriu-zis. În această fază asistăm la o creştere marcată şi progresivă a
stării de tensiune intrapsihică, este momentul “exploziei autodistructive” când individul adoptă decizia
înfăptuirii suicidului.
3).Traumatizaţia - faza de realizare efectivă, de punere în practică a modalităţilor autodistructive.
Important în această etapă a conduitei suicidare sunt metodele folosite şi efectul lor. Traumatizaţia poate fi
urmată de reuşită sau nu, în acest ultim caz ea rămânând la nivelul de tentativă de suicid.
Alex Thio (1988) diferenţiază trei categorii de suicid şi anume:
a).Suicidul-ameninţare. Persoanele care ameninţă cu suicidul urmăresc de fapt, atingerea unor
scopuri în viaţă, tendinţa acestora fiind mai mult să trăiască decât să moară. Atunci când nu reuşesc să-şi
atingă scopurile propuse unele dintre aceste persoane pun în aplicare ameninţările lor (şantajul suicidar).

45
 Comportamentele presuicidare sunt adesea avertismente sau forme de ameninţare pe care cei din jur
nu le recepţionează ca atare ori nu le acordă importanţa cuvenită şi nu realizează starea de pericol în care se
află cel ce emite asemenea avertismente. În această situaţie se impune ajutorul social sau medical.
b).Suicidul-tentativă. Persoanele care fac parte din această categorie sunt uşor labile, nehotărâte,
neconvingătoare, ambigue în intenţia lor. Foarte adesea afirmă că “nu-mi pasă dacă mor sau trăiesc”. Cele
mai multe tentative de suicid se petrec în locuri sau conjuncturi în care salvarea este posibilă, probabilă sau
chiar inevitabilă.
c).Suicidul-reuşit. Două treimi din cei care se sinucid sunt cunoscuţi a fi având cel puţin o tentativă
suicidară în perioada anterioară. Cei mai mulţi dintre ei au comunicat, direct sau indirect, ideea lor suicidară
altor persoane. Actul suicidar implică existenţa (reală sau imaginară) a unei probleme care aparent nu are
soluţie şi din care suicidantul nu poate ieşi decât prin actul tragic al sinuciderii.
Pornind de la notele scrise de către sinucigaşii-reuşiţi şi de la relatările celor care încearcă să se
sinucidă, se pot discerne mai multe tipuri de sentimente suicidare, cum ar fi: sentimente de scuză, de
remuşcare, de vinovăţie, de răzbunare, de generozitate şi uneori sentimente suprarealiste.
În ceea ce priveşte structura personalităţii, toate statisticile demonstrează că frecvenţa sinuciderii
cunoaşte o curbă ascendentă de la vârsta de 14-15 ani până la vârsta de 50 de ani, cu două creşteri foarte
accentuate la adolescenţă şi la vârsta a treia (Păunescu, 1994). Adolescenţa este perioada cea mai vulnerabilă,
în care forţele impulsionale se confruntă cu exigenţele valorilor morale. La vârsta a treia, legea
vulnerabilităţii determinată de vârsta biologică rămâne valabilă. Legea vulnerabilităţii este dovedită şi prin
raportul dintre numărul sinuciderilor la adolescenţă şi la vârsta a treia, care este de 3/9.
Cercetările cele mai pertinente arată că nu există o ereditate suicidară propriu-zisă, ci numai un
procentaj ridicat de anumite predispoziţii suicidare, sau trăsături psihopatologice generale.
Adolescentul sinucigaş se dezvoltă într-un mediu psihosocial cu grave perturbări structurale şi
relaţionale. Totuşi, este greu de stabilit un raport precis între perturbările mediului socio-familial şi frecvenţa
suicidului, pentru că există o multitudine de modalităţi prin care copilul sau adolescentul recepţionează şi
integrează aceste influenţe.
Societatea actuală creează condiţiile pentru apariţia, dezvoltarea şi amplificarea sentimentului de
insecuritate afectiv-relaţională. Tensiunile existente în societate sunt prezente şi se amplifică şi la nivelul
familiei, sinuciderea fiind o soluţie preferată în faţa dificultăţilor existenţei.
Motivarea conduitelor autoagresive la tineri (cu personalităţi vulnerabile) se face pe seama
dificultăţilor de adaptare, a eşecului în procesul de şcolarizare, instruire sau de ordin sentimental, inadaptării
pe fondul imaturităţii afective, volitive şi din punct de vedere a conştiinţei sociale. Se impune identificarea
factorilor de ordin predispozant, favorizant şi declanşant (biogeni, neuropsihogeni, socioculturali etc.).
Adolescenţii suicidari au o conduită în limitele largi ale normalităţii, dar sunt prezente şi unele
tulburări de comportament, reacţii depresive, stări reactive, uneori foarte exagerate din cauza
hipersensibilităţii şi a “exploziei” de personalitate.
Sindromul presuicidar la adolescenţi se manifestă prin depresie, anxietate, agitaţie, perturbări ale
somnului, manifestări psihosomatice, schimbări în comportamentul social, cu afectivitate labilă, iritabilitate
crescută şi agresivitate manifestă, o pierdere a umorului, a performanţelor şcolare, a iniţiativei şi preţuirii de
sine etc. Depistarea adolescenţilor care prezintă acest sindrom este deosebit de utilă în practica prevenirii
sinuciderilor.
Actul suicidar poate avea loc ca rezultat al unui “scurt circuit”, cu componente impulsive, fără ca
subiectul să poată decide conştient asupra lor, executând acţiunea în timpul unei obnubilări a conştiinţei;
alteori este rezultatul unei premeditări anterioare sau poate fi urmarea unei fantasme, în care actul sinucigaş a
fost de multe ori executat imaginar, în funcţie de consecinţele sale asupra propriei persoane (narcisism,
dorinţa de a se răzbuna, de a pedepsi pe cineva, pentru a fi iubit, dorinţa de a deveni erou etc.).
Încadrată în autoagresivitate, sinuciderea este o formă ambivalentă de autopedepsire şi
heteropedepsire, în sensul că adolescentul, prin acest act îşi pedepseşte părinţii, ştiind astfel că îi distruge
sufleteşte, şi în acelaşi timp, se pedepseşte pe sine pentru fapte - de multe ori imaginare. Adler a emis ideea
că sinuciderea este o formă de hipercompensare faţă de sentimentul de inferioritate. Adolescentul recurge la
sinucidere pentru a demonstra lumii importanţa şi valoarea lui şi pentru a arăta anturajului cât pierde prin
dispariţia sa (Păunescu, 1994).

46
 Printre mecanismele psihologice ale sinuciderii la această vârstă, sunt şi reacţiile nestăpânite faţă de
privarea de dragoste, fie a părinţilor, fie a unei persoane de sex opus. Tendinţa adolescentului de a-şi
intensifica stările sufleteşti sau tendinţele afective, îl conduce uneori la supoziţia că este nedreptăţit,
marginalizat, umilit, acestea fiind situaţii greu de suportat. Frustrarea provoacă tendinţa de agresivitate
împotriva celor care au determinat-o şi totodată declanşează un sentiment de culpabilitate, care orientează
agresivitatea către propria persoană.
Tendinţele agresive pot fi amplificate şi de factorii constituţionali, prin raportarea la unele modele
agresive parentale sau ambientale. Uneori agresiunea ambientală determină la adolescent apariţia impulsului
de sinucidere, prin întoarcerea acesteia către propria persoană.
Când autoagresivitatea devine foarte puternică, adolescentul nu mai reuşeşte să-şi utilizeze
mecanismele de compensare, nu mai poate să stabilească relaţii cu propriul eu, nu mai găseşte la alţii nici
încredere, nici dragoste, iar în interiorul său există numai ură şi violenţă. Această stare, trăită conştient sau
inconştient, activează toată frustraţia din copilărie. În această stare de tensiune adolescentul se simte singur,
abandonat, încărcat de resentimente, pentru el existenţa nu mai are sens, tendinţa de sinucidere fiind singura
cale de rezolvare a acestei situaţii.
Statisticile Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (Păunescu, 1994) stabilesc o corelaţie între grupa de
vârstă şi sinucidere. Perioada de involuţie (îmbătrânire) cunoaşte cel mai ridicat procent de persoane care se
sinucid. Procesele biopsihosociale aparţinând îmbătrânirii, produc o serie de modificări psihopatologice în
personalitatea vârstnicilor care, de multe ori, declanşează impulsul de autoagresivitate sub diferite forme,
printre care şi sinuciderea. Pe lângă stările patologice, situaţia vârstnicilor este afectată atât de cauze
economice, cât şi de cauze sociale, relaţionale. Nevoile materiale, sentimentul abandonului total, lipsa de
asistenţă şi protecţie socială, singurătatea, traumatismele psihoafective etc., fac să crească numărul
sinuciderilor la vârstnici.
Frecvenţa sinuciderilor este mai mare la bărbaţi decât la femei. Mariajul influenţează pozitiv rata
sinuciderilor atât la bărbaţi cât şi la femei. Astfel, văduvii se sinucid mult mai frecvent decât celibatarii,
urmează divorţaţii şi pe ultimul loc sunt cei căsătoriţi. Pe lângă mariaj, existenţa copiilor pare să constituie un
factor de diminuare a riscului de sinucidere.
Cu cât nivelul intelectual şi cultural este mai ridicat, cu atât scad tendinţele suicidare. Persoanele cu o
pregătire superioară au capacitatea de a descoperi sistemele de compensare. Situaţia socio-morală întăreşte
motivaţia existenţială.
În cazul conduitei suicidare, în general, trebuie adoptată următoarea schemă de intervenţie
(Dragomirescu, 1980):
a).Prevenţia sau pre-intervenţia acţionează asupra etapei clinice a suicidacţiei şi cuprinde totalitatea
măsurilor profilactice îndreptate asupra individului sau comunităţii sociale în scopul prevenirii conduitei
suicidare, a cauzelor care o pot genera. În această categorie de măsuri se pot distinge două grupe: măsuri
psihoprofilactice (educaţie sanitară, psihopedagogică etc.) şi măsuri psihosociale (inserţie socio-familială
pozitivă, relaţii interpersonale pozitive etc.). Măsurile psihoprofilactice se opun acţiunii cauzelor patologice
de ordin individual, ale conduitei suicidare, iar măsurile psihosociale - acţiunii cauzelor de ordin comunitar,
sociale ale conduitei suicidare.
b).Intervenţia sau etapa terapeutică include totalitatea măsurilor cu caracter curativ îndreptate
asupra persoanei sau asupra circumstanţelor sociale, extraindividuale, în scopul combaterii factorilor care o
întreţin sau o agravează. În această categorie de măsuri se pot distinge trei grupe: măsuri medicale, măsuri
psihiatrice (terapie biologică, psihoterapie, terapie ocupaţională) şi măsuri medico-sociale (socio-pedagogice,
protecţie socială, siguranţă medico-legală). Măsurile de intervenţie medicală (reanimare, terapie etiologică
intensivă de urgenţă) trebuie acţionate în momentul crizei autoagresive, cele de intervenţie psihiatrică se opun
circumstanţelor de ordin psihopatologic, iar măsurile medico-sociale contracarează circumstanţele
sociopatice.
c).Recuperarea sau post-intervenţia cuprinde totalitatea măsurilor de eliminare a urmelor crizei
suicidare, de anulare a consecinţelor conduitei suicidare, îndreptate atât asupra individului cât şi asupra
comunităţii sale sociale. În cadrul acestor măsuri de recuperare distingem două grupe: măsuri individuale
(psihoterapie, asistenţă psihiatrică constând în terapie şi supraveghere psihiatrică, socioterapie) şi măsuri
sociale (adaptare familială, profesională, socială). În general măsurile recuperatorii urmăresc îndepărtarea

47
efectelor traumatizaţiei pe plan somatic, iar pe plan psihologic, restabilirea echilibrului normal al
personalităţii individului.

Întrebări de control.
1. Precizaţi cauzele suicidului.
2. Motivaţi conduitele autoagresive la adolescenţi.
3. Care sunt măsurile de protecţia împotriva victimizării?

TEMA 12
PARTICULARITĂŢILE PSIHOLOGICE ALE MĂRTURIEI ŞI MARTORULUI

NOŢIUNI GENERALE

Problematica psihologică a mărturiei judiciare şi a martorului este deosebit de complexă şi ridică

dificultăţi în activitatea autorităţilor judiciare, abilitate prin lege să audieze martori.
Din punct de vedere psihologic mărturia este o activitate ce constă în observarea şi memorarea unui
eveniment şi apoi reproducerea acestuia în scris sau oral în faţa celor abilitaţi prin lege în acest sens.
Martor este socotită persoana care are cunoştinţă despre o faptă penală sau despre vreo împrejurare
de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal (art. 78 C.pr.pen.). Martorul este o persoană ce
relatează despre faptele pe care le cunoaşte în legatură cu cauza cercetată.
Atât finalizarea anchetei judiciare, cât şi atingerea obiectivelor sale principale, respectiv aflarea
adevărului, stabilirea vinovăţiei şi a răspunderii, nu se pot îndeplini fără contribuţia martorului. Proba cu
martori, cunoscută în practica judiciară sub denumirea de probă testimonială este nelipsită în cercetarea
judecătorească şi destul de frecventă în cercetarea penală.
Întrucât faptele ce fac obiectul cercetării penale sunt în general acţiuni sau inacţiuni ale persoanelor,
oricât de discret s-ar produce, ele atrag atenţia şi altora. În acest fel se creează posibilitatea confirmării
faptelor, a succesiunii lor, precum şi a împrejurărilor în care ele s-au produs. Confirmarea sau infirmarea
stărilor de fapt ce interesează cauza se poate realiza într-o mare măsură prin ascultarea martorilor. Adesea,
soluţionarea unui dosar este asigurată de mărturia depusă de persoanele care au asistat la producerea unui
eveniment despre care numai ele pot relata adevărul.
Deşi în aparenţă problema pare simplă, totuşi practica activităţii de cercetare penală dovedeşte că şi
în administrarea probei cu martori se întâlnesc unele dificultăţi. Dificultatea porneşte de la faptul că nu toţi
oamenii percep în acelaşi fel evenimentele pe care le observă. Nu toţi au aceeaşi capacitate de memorare a
datelor şi, mai ales, nu toţi se dovedesc egali în modul de a reda - atunci când li se cere - tot ceea ce au
perceput. Toate aceste inegalităţi ţin de specificul psihologic al fiecărei persoane, precum şi de starea
personală în care se află atât în momentul perceperii, cât şi la data când este chemată să depună mărturie.
Oamenii de ştiinţă şi practicienii din domeniul judiciar sunt într-o continuă căutare a unor criterii
sigure de evaluare a probei testimoniale. Evaluarea probei testimoniale reclamă necesitatea construirii
drumului pe care îl parcurge procesul de formare a mărturiei - recepţia informaţiilor, stocarea memorială a
acestora, comunicarea informaţiilor sub forma reproducerii şi recunoaşterii - precum şi luarea în considerare a
multitudinii de factori obiectivi şi subiectivi care într-o masură sau alta au influenţat întinderea şi fidelitatea
mărturiei (Ciopraga, 1979; 1996).
Alături de aspectele sale juridice, problema mărturiei este o problemă psihologică practică,
fundamentată pe datele fiziologiei şi psihologiei, discipline care atestă că atât posibilităţile noastre de recepţie
senzorială, cât şi cele intelectuale sunt adesea imperfecte, limitate şi nu pot asigura o obiectivitate absolută
relatării unui anumit eveniment la care s-a asistat. Existenţa pragurilor minimale şi maximale de receptivitate
senzorială, dirijarea recepţiei în funcţie de structura individuală a persoanei şi de poziţia acesteia faţă de
eveniment, dau o caracteristică subiectivă însuşi evenimentului receptat. Pe lângă caracterul subiectiv,

48
involuntar, recepţia senzorială are şi un profund caracter activ, cautând să selecteze informaţiile cele mai
accesibile, care se situează în limitele pragurilor senzoriale şi convin din punct de vedere bio-psiho-social.
Ca o apreciere generală se poate menţiona că orice persoană cu o normalitate psihofiziologică poate
percepe, reţine şi reda prin recunoaştere sau reproducere, în mod suficient de exact, evenimentele la care a
fost de faţă, dacă nu au intervenit în acest proces de cunoaştere unele condiţii obiective sau subiective care îl
pot influenţa parţial sau total.
Mărturia unei persoane despre un anume eveniment la care a asistat depinde de mai mulţi factori: de
modul în care a perceput evenimentul, de modul în care a memorat informaţiile despre eveniment, de modul
în care l-a păstrat în memorie, de modul în care poate să şi-l amintească, de modul în care poate să îl exprime,
să îl verbalizeze şi de modul în care vrea sau este interesat să îl exprime.
Astfel, mărturia pe care o pot face mai multe persoane despre acelaşi eveniment va prezenta diferenţe
notabile de la caz la caz. Din aceste motive, îndeosebi în cauzele mai complexe şi de regulă când o cere
instanţa de judecată, examinarea psihofiziologică, pretabilă acelor ce urmează să depună mărturie, devine
aproape o necesitate, aceasta pentru a stabili cât mai precis posibilităţile şi limitele de a depune o mărturie.
Examenul oftalmologic şi audiologic se impune în situaţiile relatărilor unor evenimente bogate în elemente
vizuale şi auditive, iar examenul psihologic se efectuează atunci când există îndoieli cu privire la funcţionarea
normală a unor funcţii psihice ori a personalităţii în ansamblu.
Când se estimează valoarea probatorie a mărturiei se impune cunoaşterea celui de la care emană, în
special moralitatea acestuia (principialitatea, onestitatea, corectitudinea, modestia şi generozitatea în faţa
necinstei, nesincerităţii, egoismului, laşităţii şi egocentrismului, dar şi raporturile sale cu cauza şi cu
participanţii la proces) (Ciopraga, 1979; 1996).
Psihologia judiciară încearcă să dezvăluie legităţile ce intervin în procesele psihologice în situaţia de
martor, procese care pot distorsiona chiar intenţionat depoziţia unui martor de bună credinţă, altfel stând
lucrurile în cazul martorului de rea-credinţă.

Martorul şi mărturia
Numeroase cercetări au arătat că memoria martorilor oculari nu este atât de fidelă pe cât s-ar crede
la nivelul simţului comun. Vom începe acest capitol prin oferirea unui exemplu în care memoriile martorilor
referitoare la un eveniment au putut fi puse în corespondenţă cu înregistrarea electronică a acelui eveniment.
Este vorba de o situaţie reală în care a avut loc un jaf într-o bancă. Atacatorii au intrat în bancă, l-au
imobilizat pe agentul de pază din hol, le-au spus clienţilor să se întindă cu faţa la podea, iar funcţionarilor le-
au ceru să le dea să le dea toţi banii pe care îi aveau. După aceasta, atacatorii au părăsit în fugă incinta băncii.
În timpul comiterii acestui eveniment în bancă se aflau cinci funcţionari, doi ofiţeri, un gardian şi cinci
clienţi. După aproximativ o oră, anchetatorii din cadrul poliţiei au luat declaraţii de la toţi cei care se aflau în
momentul comiterii faptei în bancă. Confruntând declaraţiile s-a observat că există unele contradicţii
referitoare la numărul atacatorilor, costumaţia acestora, acţiunile pe care le-au întreprins, durata jafului,
prezenţa armelor de foc etc. Jaful a fost înregistrat de camerele video ale băncii, iar după compararea acestor
înregistrări cu descrierile martorilor s-a arătat că nici unul dintre ei nu a oferit o descriere corectă a secvenţei
evenimentelor. De asemenea, nici un martor nu a fost capabil să ofere o descriere acurată a vreunui atacator.
Mai mult, când s-au realizat identificările ulterioare pe baza fotografiilor, patru din cei treisprezece martori au
indicat ca autor al jafului pe unul dintre clienţi sau chiar pe unul dintre funcţionari, iar trei martori au indicat
ca atacator o persoană care nu fusese în bancă în timpul jafului. Toţi aceşti şapte martori au menţionat că sunt
siguri că au identificat corect atacatorul şi că sunt pregătiţi să depună mărturie (Haber & Haber, 2000).

EFECTUL DEZINFORMĂRII

Acest efect este un aspect al memoriei autobiografice care a primit o atenţie deosebită în ultimele
două decenii. Potrivit lui Loftus (1992), acest efect se referă la ce se întâmplă atunci când oamenii asistă la un
eveniment, cum ar fi o crimă sau un accident, iar ulterior sunt induşi în eroare cu privire la un anumit aspect
al acestui eveniment. În situaţii reale, martorii nu sunt izolaţi după ce asistă la un eveniment; ei pot discuta cu
alţi martori sau sunt intervievaţi extensiv de poliţie înainte sau în timp ce sunt audiaţi. Aceste situaţii permit

49
manifestarea fenomenului dezinformării (Loftus, 1979). În consecinţă, martorii de bună credinţă pot să ofere
inconştient şi involuntar declaraţii false (Buş & David, 2003).
Majoritatea cunoştinţelor referitoare la sugestibilitatea martorilor oculari de care dispunem
au fost obţinute prin studii de laborator care au investigat efectul dezinformării. În cadrul acestei paradigme
experimentale subiecţilor li se arată un film sau o serie de fotografii în care este prezentat un eveniment, după
care li se oferă informaţii false referitoare la acel eveniment. Ulterior se testează memoria participanţilor
referitoare la evenimentul original. Majoritatea studiilor au arătat că subiecţii raportează o serie de informaţii
false (oferite post-eveniment) ca aparţinând evenimentului original.
În anul 1985 McCloskey & Zaragoza au adus o critică virulentă acestor ipoteze explicative, critică ce
a avut ca efect orientarea cercetărilor spre găsirea unor alte mecanisme explicative. Astfel, o altă ipoteză care
încearcă să explice de ce apare efectul dezinformării este atribuirea eronată a sursei. Susţinătorii acestei
abordări sunt de părere că martorii oculari reactualizează incorect informaţia eronată ca aparţinând
evenimentului original; altfel spus, ei confundă sursa originală (evenimentul) cu sursa sugerată (informaţia
post-eveniment). Nu s-a ajuns încă la un consens referitor la cea mai bună explicaţie a efectului
dezinformării, iar cercetările în acest domeniu continuă, generând adesea dispute aprinse (Zaragoza & Lane,
1995).
Menţionăm în continuare câteva din condiţiile care afectează magnitudinea efectului dezinformării
(Koriat, 2000). Acest efect se manifestă mai puternic în cazul detaliilor periferice decât în cazul detaliilor
centrale (Cassel & Bjorklund, 1995; Heath & Erickson, 1998; Buş & David, 2003); când intervalul de retenţie
este mai lung, efectul este mai puternic (Belli et al., 1992; Higham, 1998); de asemenea, efectul dezinformării
este mai pronunţat când informaţia falsă este prezentată în contextul unei întrebări (probabil pentru că
încurajează imaginarea evenimentului original) decât dacă este prezentată în contextul unei descrieri
(Zaragoza & Lane, 1994).

INFORMAŢIA POST-EVENIMENT FALSĂ

Cercetările din domeniul memoriei martorilor au arătat că atunci când celor care au asistat la un
eveniment li se prezintă ulterior o serie de informaţii eronate referitoare la acel eveniment, au loc două
procese: în primul rând, martorii nu sunt conştienţi că şi-au însuşit noile informaţii de la altcineva, iar aceste
noi informaţii sunt tratate ca şi cum ar face parte din evenimentul original; în al doilea rând, de obicei
martorii nu sunt conştienţi că şi-au schimbat declaraţiile pe baza acestor noi informaţii. Psihologii denumesc
acest fenomen „oferirea de informaţii post-eveniment false”.
Când martorii sunt expuşi la aceste informaţii post-eveniment, memoria lor referitoare la respectivul
eveniment nu mai este „independentă” sau bazată pe propriile lor percepţii, ci această memorie este
„contaminată” sau „falsă” (Loftus et al., 1989). Deşi noile informaţii pot sau nu să fie acurate, mai important
este faptul că cel mai adesea martorii nu mai pot să facă distincţia dintre ceea ce ei au văzut şi ceea ce li s-a
spus ulterior.
Cercetări din domeniul memoriei au identificat câţiva factori care fac mai probabilă această
distorsionare a memoriei de către informaţia post-eveniment falsă. Mai întâi, distorsiunile apar pe măsură ce
evenimentul este reactualizat de mai multe ori. Cu fiecare reactualizare, informaţia post-eveniment se
integrează mai bine în memoria originală. Cu cât un martor este expus de mai multe ori la o informaţie post
eveniment distorsionată, cu atât creşte probabilitatea ca această informaţie să fie încorporată în declaraţiile
sale ulterioare. În al treilea rând, cu cât sursa informaţiei post-eveniment este mai credibilă, cu atât
probabilitatea ca informaţiile oferite pe aceste căi să fie încorporate în declaraţiile martorilor creşte. De
exemplu, poliţiştii sau investigatorii pot fi percepuţi ca surse credibile; alţi martori care au asistat la
eveniment pot fi apreciaţi ca fiind credibili, deoarece şi ei s-au aflat acolo. În al patrulea rând, cu cât memoria
iniţială este mai puţin coerentă şi mai incompletă, cu atât creşte vulnerabilitatea ei la informaţiile post-
eveniment. În al cincilea rând, cu cât se acordă mai puţină atenţie discrepanţelor dintre evenimentul original
şi informaţiile post-eveniment, cu atât aceasta din urmă se va integra mai uşor în memoria martorilor. Ceea
ce este important de menţionat este că în toate aceste experimente, martorii nu sunt conştienţi de faptul că şi-
au schimbat mărturia sau că au fost influenţaţi de noile informaţii la care au fost expuşi.

50
MONITORIZAREA SURSEI

Cercetările care au evaluat efectul dezinformării s-au preocupat de „soarta” memoriei originale
despre un eveniment, adică de ceea ce se întâmplă cu aceste informaţii după expunerea la informaţia post-
eveniment. O serie de autori au avansat o ipoteză controversată: informaţia post-eveniment falsă alterează
informaţiile originale despre eveniment astfel încât acestea din urmă sunt pierdute din memorie (Loftu &
Loftus, 1980). Alţi autori au sugerat că informaţia post-eveniment nu „şterge” informaţiile iniţiale, ci doar
face ca acestea să fie mai greu de reactualizat (Belli et al., 1992). O a altă abordare sugerează că informaţia
post-eveniment nu afectează memoria iniţială, ci doar îi influenţează pe subiecţii care nu au codat detaliile
originale sau care le-au uitat înainte de momentul în care s-a oferit informaţia post-eveniment (McCloskey &
Zaragoza, 1985). Nu există încă un consens referitor la rolul pe care informaţia post-eveniment îl joacă în
cadrul efectului dezinformării, iar această problemă continuă să genereze investigaţii experimentale
(Zaragoza & Lane, 1994).
Pe baza răspunsurilor la acest test de monitorizare a sursei, Lindsay & Johnson (1989) au
arătat că subiecţii care au primit informaţie post-eveniment falsă au reuşit într-o anumită măsură să distingă
între sursa reală şi sursa sugerată de experimentator. Cu toate acestea, subiecţii care au primit informaţie post-
eveniment falsă au continuat să confunde cele două surse, deşi uneori erau explicit preveniţi că informaţia
post-eveniment este falsă.
McCloskey & Zragoza (1985) au oferit o explicaţie alternativă pentru rezultatele care se obţin în
aceste experimente în care se studiază efectul dezinformării. Aceşti autori au arătat că adesea participanţii la
aceste experimente sunt lăsaţi să creadă că descrierea care le este prezentată după vizionarea filmului este
corectă (în unele experimente subiecţii au fost informaţi că descrierea a fost realizată de un profesor care a
vizionat foarte atent caseta cu filmul respectiv). În consecinţă, subiecţii îşi bazează răspunsul pe informaţia
din descrierea aparent obţinută pe baza filmului (dar de fapt eronată), pentru că vor să arate că au fost atenţi
în timpul experimentului atât la prima parte, cât şi la a doua şi că îşi amintesc detalii atât din film, cât şi din
descriere. Această interpretare a fost denumită caracteristica cerinţei sarcinii (Orne, 1973).
Logica opoziţiei
O serie de date interesante sunt prezentate de Lindsay (1990), folosind instrucţiuni bazate pe ” logica
opoziţiei”. În studiul său, subiecţii sunt informaţi în mod corect că în faza a doua li s-au oferit informaţii care
sunt false, deci vor trebui să nu menţioneze acest informaţii când li se va administra un test de memorie.
Totuşi, 27 % dintre rezultatele subiecţilor din grupul experimental indică elemente din faza de dezinformare,
faţă de 9% greşeli făcute de cei din grupul de control. Astfel rezultatele vin în sprijinul ideii că dezinformarea
alterează memoria, creând memorii vizuale pentru evenimente care au fost prezentate doar verbal sau care au
fost citite ulterior.
Cum pot fi minimizate efectele distorsiunilor provocate de informaţia post-eveniment? O primă
metodă constă în înregistrarea atentă a declaraţiei iniţiale pe care martorul o face, uneori chiar la faţa locului.
În al doilea rând, dacă evenimentul în sine este coerent şi uşor de înţeles pentru observator, atunci codarea
acestuia este mai acurată. În al treilea rând, acurateţea creşte dacă martorul nu a fost expus unor informaţii
post-eveniment false prezentate de surse recunoscute ca autorităţi de martor. De asemenea, acurateţea
declaraţiilor este mai mare dacă observatorul este familiar cu oamenii, obiectele sau acţiunile care alcătuiesc
evenimentul.

RECUNOAŞTEREA DUPĂ FOTOGRAFII ŞI RECUNOAŞTEREA DIN GRUP

Un alt domeniu de interes se referă la identificarea infractorilor pe baza fotografiilor sau în cadrul
recunoaşterilor din grup realizate de poliţie. În acest caz acurateţea este esenţială, deoarece identificările false
par a fi cauza principală a condamnării de persoane nevinovate. Într-un număr mare de experimente
controlate (Ross et al., 1994; Spore et al., 1996; Davis et al., 1981) subiecţii erau instruiţi să observe o
infracţiune, apoi să facă o descriere a infractorului. După diferite perioade de timp aceşti martori erau rugaţi
să identifice infractorul printr-o recunoaştere din grup. În aceste experimente au fost studiaţi o serie de factori
printre care tipul de eveniment, timpul de observaţie, distanţa şi condiţiile de observare, mobilitatea

51
infractorului, prezenţa unei arme, prezenţa unor evenimente ameninţătoare, numărul de persoane, nivelul de
stres resimţit de martor şi expunerea post-eveniment la interacţiunea cu alte persoane.
Mai întâi să luăm în considerare acurateţea identificărilor din cercetările în care „martorul” ştie că
infractorul este prezent printre persoanele care alcătuiau grupul din care trebuia să facă recunoaşterea. Cel
mai important este dacă martorul poate să distingă între infractorul real şi alte persoane, adică rata
adevăraţilor pozitivi. În aproximativ 75% din cazuri infractorul este identificat corect. În celelalte 25% din
cazuri martorul identifică eronat o altă persoană care a fost sau nu prezentă în scena pe care a urmărit-o (adică
un fals pozitiv). Dacă nu sunt prezente arme, incidentul nu este violent, nu există prea multe alte persoane,
identificarea se face imediat şi nu este prezentată informaţie post-eveniment falsă, atunci acurateţea se
apropie de 90%. Însă dacă scena este violentă, sunt prezente şi arme, participă multe persoane, se oferă
informaţie post-eveniment sau decalajul între eveniment şi reactualizare este mare, atunci rata acurateţei
scade până la 50%, rata falşilor pozitivi crescând până la 50%. Aceste procente sunt estimări pe baza a mai
mult de 100 de experimente în care s-au studiat toţi aceşti factori (Haber & Haber, 2000). Aceste rezultate
sunt îngrijorătoare deoarece ele sugerează că martorii nu reuşesc întotdeauna să identifice cu succes pe cel
sau cei care au comis o infracţiune. După cum s-a arătat, chiar şi în cele mai favorabile condiţii de observaţie
martorii greşesc într-un caz din zece.

FACTORI CARE INFLUENŢEAZĂ IDENTIFICĂRILE

Există mai mulţi factori care influenţează în mod negativ acurateţea identificărilor realizate de
martorii oculari. Printre aceştia se numără şi tipul de aliniere. În mod obişnuit unui martor i se cere să facă o
identificare prin selectarea unei persoane dintr-un număr de fotografii (iar în această situaţie vorbim despre o
identificare pe baza fotografiilor), sau să selecteze una dintr-un număr de persoane care apar în faţa lui. S-a
constatat că tipul alinierii afectează acurateţea identificărilor. Este destul de dificil de comparat recunoaşterile
pe baza fotografiilor cu recunoaşterile în care sunt prezente persoane, deoarece în general fotografiile au o
calitate mai slabă şi relevă mai puţine informaţii. Totuşi unii cercetători (Cutler et al., 1994) au încercat să
facă acest lucru. Deşi nu există vreun experiment care să fi evaluat dacă mersul sau vorbitul celor care sunt
aliniaţi duc la îmbunătăţirea recunoaşterii, acurateţea identificărilor este mai mare dacă acestea se realizează
cu persoane reale.
Modul în care este construit grupul de persoane ce vor fi aliniate afectează corectitudinea
identificărilor. Este evident că dacă suspectul este descris de martor ca fiind femeie, iar în grupul celor aliniaţi
există doar o femeie şi cinci bărbaţi, atunci probabilitatea ca să fie aleasă femeia doar pe baza sexului este
foarte mare, chiar dacă martorul nu este foarte sigur că ea este cea care a participat sau comis infracţiunea.
Criteriile de construire a acestor grupuri de persoane care vor face obiectul unei identificări au fost
atent studiate de cercetători (Loftus & Doyle, 1997; Ross, Read & Toglia, 1994; Wells et al., 1993). Într-o
anumită măsură rezultatele acestor cercetări au fost încorporate în regulile pe care ofiţerii de poliţie trebuie să
le urmeze atunci când constituie aceste grupuri. Totuşi, în practică este adesea dificil de îndeplinit toate acest
criterii, iar uneori acest lucru are ca rezultat o serie de erori în procesul de identificare. Probabil cea mai
importantă cerinţă, dar şi cea mai des încălcată constă în faptul că toţi membrii grupului trebuie să se
potrivească cu descrierea generală a infractorului.
Cercetările care au investigat efectele instrucţiunilor au evidenţiat o altă biasare puternică ce apare
atunci când martorului i se arată o singură persoană. Când se utilizează această procedură, se comunică
implicit martorului că aceea este persoana suspectată, fapt care influenţează decizia martorului mai ales dacă
acesta este nesigur. Deşi în unele situaţii poliţia nu are nici o alternativă la această modalitate de identificare,
se pune serios întrebarea dacă această procedură are vreo validitate. Există situaţii în care deja unele Curţi de
Justiţie resping această modalitate de identificare.
Un alt factor care afectează acurateţea identificărilor este prezentarea secvenţială. O serie de cercetări
au arătat că atunci când unui martor îi este prezentată fiecare persoană din grup separat, acurateţea
identificării este mai mare decât atunci când sunt prezentate toate persoanele simultan. Acest lucru este
valabil şi în cazul în care se utilizează fotografii (Lindsay & Wells, 1985; Sporer, 1993). În cazul prezentării
simultane martorul face aprecieri relative: care dintre aceste persoane este mai probabil să fie suspectul? în
loc să gândească în termeni de: este această persoană suspectul, sau nu? Deşi aceasta este o cerinţă foarte uşor
de îndeplinit, în practică este foarte rar utilizată.
52
 În situaţiile în care se folosesc alinieri repetate cu mai multe grupuri pot să apară erori. Adesea, un
martor este rugat să asiste la mai multe alinieri consecutive, însă suspectul face parte doar din unul dintre
acest grupuri, de obicei fiind inclus în ultimul. Experţii şi-au pus întrebarea dacă expunerile anterioare pot să
influenţeze acurateţea identificărilor (Brigham & Pfeifer, 1994; Read, 1994; Ross, Ceci, Duning & Toglia,
1994). Astfel s-au identificat două tipuri de erori. Dacă în expunerea iniţială nu este prezent suspectul, dar
este inclusă o altă persoană care a fost prezentă în cadrul evenimentului, iar în cea de-a doua expunere este
prezent atât suspectul cât şi persoana care a fost şi în primul grup, atunci probabilitatea ca martorul să facă o
identificare corectă este mai mică decât dacă nu ar fi participat la prima prezentare. Proporţia martorilor care
identifică persoana care a apărut în ambele grupuri ca fiind infractorul este mai mare decât proporţia
martorilor care recunosc corect suspectul. Martorii îşi aduc aminte că au văzut acea persoană undeva, însă
confundă expunerea iniţială cu evenimentul original. Acest eşec al memoriei este un alt exemplu care pune în
evidenţă dificultatea oamenilor de a diferenţia între sursele informaţiilor pe care le stochează în memorie. Un
al doilea tip de erori s-a evidenţiat astfel: dacă un martor face o identificare greşită într-o expunere iniţială
alegând o persoană care nu este suspectul (expunere în care infractorul real nu este prezent), iar această
persoană este prezentă şi în cea de-a doua expunere, probabilitatea de a alege aceeaşi persoană este foarte
mare, chiar dacă în a doua expunere este prezent şi suspectul. Din aceste motive identificările care se fac
după mai multe expuneri sunt mai puţin acurate.
O serie de cercetători au investigat relaţia dintre acurateţea identificării şi încrederea pe care martorul
o are în răspunsul său. Când un martor spune că este sigur că a făcut o identificare corectă, aceasta înseamnă
că într-adevăr probabilitatea de a greşi este minimă? Au fost luate în calcul mai multe cercetări, iar rezultatele
acestora au fost împărţite în două categorii: martori care erau foarte siguri că nu greşesc şi martori care erau
nesiguri de răspunsul lor. Când s-a comparat acurateţea răspunsurilor acestor două grupuri, s-a constatat că
aceasta nu era diferită între cele două grupuri (Luus & Wells, 1994). Altfel spus, chiar dacă un martor îşi
exprimă siguranţa că recunoaşterea lui e corectă, asta nu înseamnă că lucrurile stau cu necesitate aşa.

VERIFICAREA ŞI APRECIEREA DECLARAŢIILOR MARTORILOR

Pentru ca mărturia să aibă valoarea probantă scontată, ea trebuie să fie sinceră, adică să emane de la
un martor de bună credinţă şi, totodată, să fie fidelă - să redea cu exactitate evenimentul perceput. De aici
rezultă şi necesitatea ca fiecare mărturie să fie apreciată sub raportul acestor două însuşiri fundamentale
(Ciopraga, 1979; 1996).
Sinceritatea constituie acea însuşire a mărturiei materializată în dorinţa martorului de a exprima - în
faţa organelor judiciare - tot ceea ce îi este cunoscut în legătură cu evenimentul perceput.
Fidelitatea constă în capacitatea martorului de a-şi aminti şi reproduce “exact” evenimentul perceput
şi care în cuprinsul depoziţiei se traduce prin corespondenţa “exactă” dintre faptele comunicate şi modul în
care acestea s-au petrecut în realitate.
Pentru a desemna aceste însuşiri ale mărturiei, în literatura de specialitate se utilizează şi termenul de
veridicitate, al cărui mai larg înţeles înglobează atât noţiunea de sinceritate, cât şi cea de fidelitate. Aceste
două însuşiri pe care trebuie să le realizeze orice mărturie pentru a conduce la formarea convingerii organului
judiciar - deşi aflate în raporturi apropiate - nu se identifică, nu se suprapun.
Faptul că în planul mărturiei sinceritatea martorului îşi găseşte de cele mai multe ori corespondent în
veridicitatea depoziţiei face extrem de anevoioasă aprecierea fidelităţii, care aparent este confundată cu
sinceritatea. Altfel spus, de multe ori veridicitatea mărturiei este desprinsă nu din constatarea corespondenţei
faptelor reproduse cu realitatea producerii lor, ci din atitudinea de sinceritate a martorului. De aici şi
consecinţa că martorul sincer este considerat că face o depoziţie veridică.
Aprecierea mărturiei sub aceste două aspecte este condiţionată de rezultatul la care se ajunge în urma
verificării primei însuşiri la care trebuie să răspundă mărturia, adică sinceritatea. Dacă în urma acestei
verificări se constată că martorul este sincer, atunci se trece la verificarea împrejurării dacă buna credinţă a
martorului îşi găseşte reflectarea în veridicitatea depoziţiei. Dacă în urma unei astfel de examinări se constată
că martorul este de rea credinţă, depoziţia neveridică a acestuia trebuie înlăturată.
Sinceritatea celui ce compare în calitate de martor poate fi desprinsă - într-o anumită măsură - din
modul în care aceasta se manifestă. În cazul mărturiei, controlul / verificarea veridicităţii se dovedeşte a fi

53
indispensabilă. Cele mai frecvente activităţi utilizate în acest sens sunt confruntarea, ascultarea din nou a unor
persoane, reconstituirea în întregime sau în parte a modului de săvârşire a infracţiunii etc.
Alteori, constatarea sau expertiza medicală poate duce la stabilirea afecţiunilor martorilor şi explică
motivul pentru care aceştia, deşi au asistat la evenimentele petrecute, sunt în imposibilitatea de a percepe,
memora şi reda faptele şi împrejurările. Nu trebuie omise nici activităţi cum ar fi: percheziţiile, constatările
tehnico-ştiinţifice sau expertizele criminalistice.
În funcţie de rezultatul la care se ajunge în urma verificării, mărturia urmează a fi reţinută dacă se
constată că este sinceră, şi este înlăturată - după caz - total sau parţial, dacă nu este sinceră.
Mărturia mincinoasă poate avea cauze dintre cele mai diverse: dorinţa de răzbunare, raportul de
rudenie sau prietenie cu inculpatul, interesul material, spiritul de solidaritate cu inculpatul, simpatia sau
antipatia faţă de acesta, dorinţa de a se remarca în faţa auditoriului, teama de şantaj sau represalii din partea
familiei inculpatului, dispreţul faţă de anchetator ş.a.

Întrebări de control
1. Descrieţi două dintre mecanismele presupuse a fi implicate în distorsiunile involuntare ale
memoriei martorilor.
2. În ce condiţii recunoaşterile din grup sunt mai vulnerabile la distorsiuni?
3. Distorsiuni ale memoriei martorului datorate întrebărilor sugestive.

TEMA 13
PSIHOLOGIA MEDIULUI PENITENCIAR

NOŢIUNI DE PSIHOLOGIE CORECŢIONALĂ

Instituţia socială în care infractorul urmează să execute pedeapsa privativă de libertate este
penitenciarul.
Penitenciarul, ca instituţie socială, arată Donald Cressey (1961), urmăreşte concomitent trei scopuri:
a).custodial, care constă în claustrarea deţinuţilor şi împiedicarea evadării lor. Acest scop este impus
şi urmărit de suborganizaţia militară structurată pe sistem de comandă şi prevenire;
b).producţia de bunuri materiale (meşteşugărească, industrială, agrară etc.), prin remunerare,
reducere din timpul condamnării etc. pentru problemele de producţie există cadre specializate (maiştri,
tehnicieni, ingineri), care asigură realizarea producţiei;
c).reeducativ, impus prin coerciţie morală de către educatori specializaţi, care se ocupă de
problemele educaţionale ale deţinuţilor.
Coexistenţa celor trei obiective, cu personal specializat pe trei direcţii care acţionează concomitent,
dar nu întotdeauna strict convergent, prin natura lucrurilor pot genera stări tensionale care, deşi perfect
rezolvabile, uneori creează disfuncţii în mersul înainte al instituţiei penitenciare şi se răsfrânge în parte şi
asupra activităţii de reeducare. Conducerea penitenciarului poate să acorde prioritate unui sector sau altuia, în
funcţie de viziunea acesteia asupra priorităţilor, activitatea efectivă de reeducare poate fi pe primul plan, sau
poate fi lăsată pe al doilea plan, deşi scopul reeducativ este prioritar în aplicarea oricărei pedepse privative de
libertate.

CONSECINŢELE PSIHOSOCIALE ALE PRIVĂRII DE LIBERTATE

Din punct de vedere psihosocial, libertatea constituie pentru om o necesitate fundamentală. Ca

posibilitate de a alege între mai multe alternative, libertatea umană reprezintă o trebuinţă de prim ordin, a
cărei satisfacere condiţionează formarea şi manifestarea echilibrată a personalităţii. Efectele limitării libertăţii
perturbă evoluţia normală a personalităţii, creează condiţii pentru apariţia şi amplificarea unor tulburări
psihice şi psihosociale. Afectând întreaga personalitate, punându-şi amprenta asupra întregului
comportament, privarea de libertate afectează profund viaţa persoanei şi relaţiile ei sociale.
Pe parcursul vieţii, la orice persoană pot să apară împrejurări în care aceasta să fie privată de libertate
pentru anumită perioadă.

54
 O formă aparte a restrângerii libertăţii o reprezintă reacţia socială faţă de persoanele care încalcă
legea penală şi se concretizează în pedeapsa cu privare de libertate într-un loc de detenţie.
Privarea de libertate prin executarea unei pedepse penale într-un penitenciar reprezintă o situaţie
specială deosebit de complexă. Privarea de libertate într-un penitenciar nu presupune izolarea totală a
infractorului şi nu are ca scop producerea de suferinţe fizice şi psihice, ci reprezintă o măsură de constrângere
şi un mijloc de reeducare, în scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni.
Administraţia penitenciarelor are obligaţia de a îmbina munca cu o largă paletă de acţiuni educative,
de la şcolarizare şi calificare profesională până la activităţi culturale de toate genurile, acestea având ca scop
pregătirea deţinutului pentru reintegrarea sa rapidă în viaţa socială. La aceasta se adaugă criteriile de separaţie
a infractorilor după: sex, vârstă, natura infracţiunii, durata pedepsei, starea de recidivă şi după receptivitatea
la activităţile de reeducare. Conform practicii penitenciare actuale, separarea deţinuţilor după criteriile
amintite constituie baza diferenţierii tratamentului aplicat şi premisa individualizării regimului de detenţie.
Urmărind o cunoaştere cât mai fidelă a fenomenelor psihice şi psihosociale ce se manifestă în locurile
privative de libertate se impune o tratare diferenţiată a regimului de arest şi a celui de penitenciar.
Pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal sau pentru a împiedica sustragerea
învinuitului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei se poate lua faţă de acesta
măsura arestării preventive. Cazurile în care o persoană poate fi arestată preventiv sunt stipulate în mod
expres de către legislaţia penală.
Din perspectiva psihologiei judiciare persoanele care se găsesc în arestul unităţilor de poliţie prezintă
manifestări şi conduite specifice. În stare de arest presiunea psihică şi psihosocială este deosebit de mare.
Controlul strict al comportamentului, impunerea unui regim de viaţă sever, limitarea serioasă a fluxului
comunicaţional cu exteriorul, generează la arestaţi stări tensionale accentuate. Acestea sunt în multe situaţii
amplificate de stările de incertitudine care-l cuprind pe arestat, el neştiind care este stadiul urmăririi penale,
cum se va derula procesul şi care va fi pedeapsa.
Reacţiile comportamentale ale celor arestaţi sunt, de cele mai multe ori, de o manifesare extremă.
Astfel, arestatul fie că se închide în sine, se inhibă, fie că manifestă comportamente agresive, acţionale sau de
limbaj. Limitele dintre cele două forme de reacţii comportamentale nu sunt rigide, arestatul trecând uşor de la
o extremă la alta. Se remarcă o frecvenţă crescută a comportamentelor agresive, uneori chiar a celor
autoagresive (automutilări, tentative de sinucidere, uneori sinucideri). Asemenea comportamente nu pot fi
generalizate. Există categorii de arestaţi care simulează comportamentele autoagresive, în scopul de a
impresiona şi deruta organele de urmărire penală.
Dacă în general cele arătate sunt valabile în cazul persoanelor arestate pentru prima dată, în cazul
recidiviştilor, care de multe ori ştiu precis dacă vor fi condamnaţi sau nu, cunoscând uneori până în detaliu
încadrarea juridică a faptei lor, precum şi pedeapsa pe care o vor primi, frământările psihice sunt orientate
spre efortul de a face o impresie bună anchetatorilor.
Infractorul ajuns pentru prima dată în penitenciar poate fi considerat traumatizat din punct de vedere
psihologic. El intră pe poarta penitenciarului tensionat deja de contactul cu autorităţile judiciare, de
desfăşurarea procesului; se vede dintr-o dată frustrat de ambianţa familială, profesională, de limitarea
spaţiului de mişcare şi de folosire a timpului liber. La acestea se adaugă şi alte elemente frustrante
caracteristice noului mediu în care a intrat, deoarece penitenciarul dispune de particularităţile specifice cu
influenţă negativă asupra integrării psihosociale a deţinutului primar.
O primă particularitate este legată de înlăturarea simbolurilor exterioare ale personalităţii prin
obligativitatea purtării uniformei de deţinut, care standardizează modul de viaţă şi estompează diferenţele
individuale caracteristice vieţii libere, cotidiene.
Restrângerea mobilităţii fizice, psihice şi psihosociale, reprezintă o altă particularitate a mediului de
penitenciar, sărăcia vieţii de relaţie având implicaţii profunde asupra capacităţii persoanei de a-şi exprima
rolurile normale, reducând simţitor posibilitatea de interacţiune psihosocială.
Relaţiile impersonale, activitatea controlată, regimul strict, desfăşurarea monotonă a programului
zilnic ca şi distanţa psihosocială dintre deţinut şi personalul (cadrele ) penitenciarului constituie un alt set de
particularităţi ale vieţii din penitenciar, percepute de cele mai multe ori de către deţinutul primar ca o atingere
a integrităţii sale.
Se consideră că particularităţile vieţii de penitenciar, precum şi caracteristicile personalităţii
deţinutului primar generează “situaţii adaptative” ale acestuia la regimul de detenţie (Sasu, 1985):

55
 “ADAPTAREA“ PRIN AGRESIUNE se caracterizează prin rezistenţa deschisă la regulile vieţii de penitenciar
evidenţiindu-se comportamente provocatoare spre alţi deţinuţi sau chiar cadre, ca şi reacţii autoagresive
(automutilări) şi tentative de sinucidere.
“ADAPTAREA” PRIN RETRAGERE care semnifică închiderea în sine, izolarea deţinutului primar de
comunitatea celorlalţi deţinuţi şi de viaţa din penitenciar, el construindu-şi o lume imaginară unde încearcă să
se refugieze.
“ADAPTAREA” PRIN CONSIMŢIRE reprezintă conformarea pasivă a deţinutului la normele şi regulile din
penitenciar, respectarea acestora fiind făcută în manieră formală, astfel încât să nu atragă sancţiuni
suplimentare.
“ADAPTAREA” PRIN INTEGRARE este modalitatea prin care deţinutul primar se relaţionează activ cu
ceilalţi deţinuţi şi cu mediul de detenţie. Această formă de adaptare se întâlneşte mai ales la deţinuţii
condamnaţi pe termen lung.
Modalităţile adaptative nu sunt rigide, deţinutul putând trece succesiv de la una la alta sau încercând
să combine diferite elemente ale acestora. De obicei, se consideră că integrarea la viaţa de penitenciar nu este
niciodată totală. La început integrarea deţinutului în mediul penitenciar este forţată, la mijlocul detenţiei este
aproape totală, iar cu puţin timp înainte de eliberare poate să apară o uşoară ataşare faţă de ambianţa de
penitenciar.
În cadrul acestor etape apar manifestări comportamentale caracteristice vieţii în detenţie, numite
reacţii faţă de încarcerare, cum ar fi: stările depresive (agitaţia anxioasă), halucinaţii auditive şi vizuale pe
teme delirante de persecuţie sau graţiere, stări confuzionale, dezorientare temporo-spaţială, cefalee, somn
agitat, coşmaruri, culminând cu crize de mare agresivitate.
În mediul carceral pot să apară şi unele conduite anormale cum ar fi: refuzul hranei, tatuajul,
automutilarea etc.
Deţinutul recidivist este în temă cu drepturile şi îndatoririle pe care le are, se integrează, aparent
repede în mediul de penitenciar. În relaţiile cu cadrele penitenciarului par, de obicei, conformişti şi supuşi.
Cea mai mare parte a recidiviştilor manifestă, însă, două tipuri de comportamente: unul de simulare a
supunerii faţă de regimul de penitenciar, cu “valoare“ pentru cadrele penitenciarului, altul de dominare a
celorlalţi deţinuţi prin mijloace specifice grupurilor de detenţie. De regulă, deţinuţii recidivişti sunt refractari
la ordine, provoacă scandaluri cu ceilalţi deţinuţi, sunt ostili faţă de cadrele penitenciarului, manifestă
tendinţa de a obţine beneficii şi uneori de a evada.

ASPECTE PSIHOSOCIALE ALE MEDIULUI DE PENITENCIAR

Şocul încarcerării, contactul cu subcultura de penitenciar are o influenţă deosebită asupra vieţii şi
comportamentului deţinutului, afectând grav sentimentul de siguranţă al acestuia.
Se consideră că normele specifice subculturii de penitenciar au o funcţionalitate negativă faţă de
acţiunile reeducative exercitate asupra deţinuţilor. Ele au ca efect solidarizarea deţinuţilor, crearea unei
coeziuni a grupului de detenţie şi constituie o barieră puternică în calea influenţelor de natură educativă.
Desigur, nu toţi deţinuţii aderă la acest sistem de norme, dar aceştia sunt dispreţuiţi, dezaprobaţi şi ţinuţi la
periferia grupului. Unii deţinuţi se subordonează acestor reguli fără a avea un real sentiment de solidaritate,
păstrând secretul acestei insubordonări, ştiind că altfel nu au o viaţă “liniştită” în locul de detenţie.
Subcultura de penitenciar, în scurtă vreme îl face pe deţinut să-şi formeze, nu neapărat în mod
explicit, o nouă viziune asupra propriei persoane şi să elaboreze o “strategie de supravieţuire”. El ajunge să
adopte şi să împărtăşească concepţia încarceraţilor despre viaţa din penitenciar şi despre societate în general.
Prizonizarea incumbă adoptarea unei atitudini ostile (făţişă sau ascunsă) faţă de personalul închisorii,
faţă de lumea “din afară” şi, concomitent, dezvoltarea unei loialităţi faţă de ceilalţi deţinuţi. În această situaţie
deţinutul va încerca să se integreze în grupul informal de deţinuţi şi se va supune necondiţionat liderului
informal, chiar dacă riscă să nu fie văzut bine de cadrele penitenciarului.
Sub aspect psihosocial, în colectivitatea deţinuţilor dintr-un penitenciar apar, ca şi în cadrul oricărui
grup uman, relaţii interpersonale cu o puternică încărcătură socio-afectivă. Deşi penitenciarul are o structură
relativ închisă, nu înlătură posibilitatea de relaţionare socio-umană care la deţinuţi se amplifică şi ca urmare a
unui proces de compensare faţă de relaţiile specifice vieţii din afara penitenciarului.
56
 În grupul deţinuţilor întâlnim relaţii de simpatie, antipatie şi indiferenţă, precum şi diverse statusuri
informale: lideri populari, izolaţi, solidari, respinşi. O caracteristică specifică structurii informale din
grupurile de deţinuţi o reprezintă numărul mare de respingeri. O pondere însemnată în cadrul respingerilor o
au deţinuţii condamnaţi pentru omor şi tâlhărie.
Un alt element care poate facilita individualizarea acţiunilor reeducative este legat de modul cum
deţinuţii îşi percep propriul status sociometric. De pildă, marea majoritate a izolaţilor se consideră mult mai
preferaţi decât sunt în realitate, iar popularii, dimpotrivă, se consideră mult mai puţin agreaţi.

VIOLENŢA COLECTIVĂ

Penitenciarul, ca instituţie specializată în executarea sancţiunilor privative de libertate se

deosebeşte, prin profilul său psihosocial, de oricare altă instituţie sau grupare organizată de persoane. Postura
de deţinut nu este urmarea unui act propriu de voinţă sau a unei obligaţii cetăţeneşti, ci reprezintă o formă de
sancţionare aplicată de societate individului care a încălcat normele ei juridice. O dată cu intrarea în
penitenciar persoana resimte, într-o măsură mai mare sau mai mică, în funcţie de vârstă, sex, de structura sa
psihologică, de maturizarea socială şi de nivelul său de cultură, efectul privării de libertate şi reacţionează
într-un mod personal la această nouă situaţie.
Violenţa colectivă, ca fenomen psihosocial din penitenciar este determinată de acumularea unor
tensiuni în interiorul grupului de deţinuţi. Aceste tensiuni pot avea diferite cauze: şocul încarcerării,
fenomenul de prizonizare, teritorialitatea, ierarhia, stresul, frustrarea etc. Într-un mediu considerat ostil,
deţinutul se simte vulnerabil, ameninţat, incapabil de a face faţă unor dificultăţi, ceea ce aceentuează ieşirile
agresive.
Violenţa colectivă în mediul penitenciar are o desfăşurare fazică. Faza premergătoare implică un
incident apreciat de deţinut ca jignitor sau nedrept ce stârneşte în cadrul grupului o oarecare agitaţie. În faza
următoare, această stare se amplifică şi se extinde prin contaminare şi la nivelul altor grupuri. În acest
moment poziţia mulţimii este oscilană şi poate fi uşor manipulată de lideri sau agitatori. Influenţa liderilor sau
a agitatorilor depinde atât de autoritatea de care ei se bucură, cât şi de măsura în care aceştia le exprimă
interesele. În faza finală agitaţia creşte, ajungându-se la violenţă verbală, dezorganizarea conduitei, pierderea
autocontrolului, acţiuni impulsive, distrugerea unor bunuri materiale etc. Uneori violenţa colectivă poate
degenera în revolta penitenciară.
Prevenirea şi contracararea unor asemenea acţiuni presupune ca specialiştii din domeniul penitenciar
să cunoască foarte bine psihologia deţinutului. Măsurile educative şi recuperative trebuie să fie adaptate la
particularităţile psihocomportamentale ale acestuia. Personalul care lucrează nemijlocit cu deţinuţii trebuie să
sesizeze şi să aibă o imagine clară a unor fenomene umane din penitenciar. Un astfel de fenomen îl constituie
gradul de periculozitate al unor deţinuţi, a cărui diagnosticare corectă asigură o eficienţă sporită procesului de
aplicare a regimului detenţiei penitenciare. De cele mai multe ori, deţinutul periculos este produsul unui
anumit climat relaţional, în care valorile sociale sunt definite şi ordonate greşit, centrate exclusiv pe
satisfacerea trebuinţelor personale, deseori de nivel inferior.
Activităţile educative din penitenciar trebuie să contribuie la destinderea deţinuţilor, la eliberarea
acestora de tensiunile interioare. Programele cultural-educative consolidează sentimentul siguranţei, alungă
plictiseala, evită conflictele interpersonale etc.

Întrebări de control
1. Faceţi o comparaţie între starea psihică a subiectului aflat în arest preventiv şi cea a subiectului
din penitenciar.
2. Enumeraţi strategiile de adaptare a deţinutului la viaţa de penitenciar.
3. Cauzele violenţei colective din penitenciare.

57
 TEMA 14
ASPECTE PSIHOSOCIALE ALE REEDUCĂRII DEŢINUŢILOR

Penitenciarul este o instituţie patogenă care depersonalizează individul şi-l face să

devalorizeze lumea şi pe sine însuşi, şi ceea ce este mai rău, permite obişnuirea cu acest mediu. În timpul
şederii în penitenciar se instalează destul de repede un sentiment de derivă, de înstrăinare: aceasta deoarece
pedepsele scurte sunt trăite ca un dezastru, iar cele lungi iau aspectul unui mod de viaţă cu multiple nuanţe
patologice (Florian, 1996).
Potrivit cadrului legal actual de executare a pedepselor, reeducarea deţinuţilor se bazează pe obligaţia
acestora de a desfăşura o activitate utilă, pe posibilitatea lor de a se califica sau recalifica într-o meserie şi de
a participa la activităţi cultural-sportive şi educative.
Pedeapsa privativă de libertate se aplică în raport de faptă şi nu de făptuitor, neexistând suficientă
preocupare pentru cunoaşterea complexă a personalităţii individului (condiţiile în care s-a format, a trăit,
împrejurările în care a comis fapta etc.).
Detenţia trebuie să reducă, pe cât posibil, traumatizarea psihică a persoanei condamnate, prevenind
apariţia unor perturbări emoţionale manifestate prin idei obsesive, infantilism, idei suicidare, comportamente
violente, şi să încurajeze acele atitudini şi aptitudini care să permită o reinserţie normală a acestora în
societate. În consecinţă, un principiu fundamental al acţiunii de resocializare şi tratament al delincvenţilor îl
reprezintă normalizarea, prin apropierea pe cât posibil, a condiţiilor vieţii din penitenciar de cele ale lumii
exterioare acestuia (Banciu, 1992).
Ca mediu de reeducare, penitenciarul are ca obiectiv central recuperarea celor care au comis acte
antisociale şi pregătirea lor pentru reintegrarea în viaţa socială. Deosebit de important pentru procesul de
reeducare este instituirea şi aplicarea în mod corespunzător a unui sistem de stimulare-recompensare şi
sancţionare după caz. Un factor care influenţează eficienţa activităţii de reeducare îl constituie şi aplicarea
justă a eliberării condiţionate.
Strategia recuperativă trebuie să pornească de la cunoaşterea particularităţilor psihoindividuale şi
psihosociale ale deţinuţilor precum şi a condiţiilor care au determinat săvârşirea actului infracţional în
vederea diagnosticării gradului de periculozitate pe care îl prezintă şi a elaborării terapiei optime pentru
fiecare caz în parte.
Cunoaşterea deţinuţilor trebuie să fie un proces continuu care să se realizeze pe tot parcursul
detenţiei, urmând ca datele obţinute să fie permanent controlate şi îmbogăţite, astfel ca, strategia de reeducare
elaborată, să poată fi reorientată în funcţie de noile aspecte care intervin.
Procesul de cunoaştere a deţinutului trebuie să aibă un caracter interdisciplinar, folosindu-se în acest
sens metode psihologice, psihosociologice, medicale, juridice etc. Datele obţinute trebuie să acopere o sferă
cât mai largă a evoluţiei delincvenţiale a deţinutului, a comportamentului în detenţie şi a elementelor care
conturează evoluţia sa ulterioară.
Activitatea de cunoaştere a deţinutului se finalizează printr-un psihodiagnostic (profilul
psihocomportamental), în care sunt evidenţiate atât aspectele pozitive ale personalităţii sale, cât şi aspectele
negative cu măsurile (metodele) ce se impun pentru a fi schimbate, precum şi posibilităţile de participare
efectivă a deţinutului la propria sa reeducare.
Examenul psihologic şi psihosociologic al deţinutului va aborda următoarele dimensiuni:
♦ cognitivă - urmăreşte stabilirea nivelului de inteligenţă;
♦ afectivă - evidenţiază echilibrul psihoafectiv, maturitatea afectivă şi capacitatea de adaptare
emoţională la acţiunile cu caracter reeducativ;
♦ motivaţională - sondează suportul motivaţional şi trăsăturile caracteriale, atât pozitive cât şi
negative, urmărindu-se posibilităţile de utilizare a celor pozitive în cadrul activităţilor de reeducare;
♦ relaţională - relevă îndeosebi indicele de sociabilitate, infuenţele pe care le exercită şi le
primeşte de la grup sau de la anumiţi membrii ai grupului.
Sub aspect psihosociologic se va urmări evidenţierea caracteristicilor perioadei anterioare activităţii
infracţionale; forţele conflictuale existente în momentul trecerii la săvârşirea faptei; cum au funcţionat
structurile familiale, şcolare, profesionale şi de petrecere a timpului liber; care este capacitatea deţinutului de
a comunica cu ceilalţi intr-un mediu închis.

58
 Un interes deosebit pentru elaborarea metodelor terapeutice optime îl reprezintă modalitatea în care
deţinutul îşi percepe vinovăţia pentru fapta comisă şi pedeapsa primită.
Infractorul are un punct de vedere şi o experienţă care trebuie luate în considerare dacă scopul
urmărit prin sancţiunea penală este reabilitarea şi nu descurajarea individului vinovat (Garfinkel, 1967).
Investigarea psihologică şi psihosociologică a deţinutului vizează reliefarea nucleului central al personalităţii
infractoare: egocentrismul, indiferenţa afectivă, labilitatea şi agresivitatea. Evidenţierea acestor trăsături şi a
relaţiei dintre ele sunt elemente esenţiale pentru individualizarea acţiunilor de reeducare.
Cele mai uzitate instrumente de investigare a personalităţii deţinutului sunt: testele de inteligenţă şi
de personalitate, diferite tipuri de interviuri şi de chestionar, tehnici sociometrice, analiza de conţinut a
datelor din dosar şi a corespondenţei, anamneza etc.
Resocializarea reprezintă un proces de reconvertire, reorientare şi remodelare a personalităţii
individului delincvent, de reeducare şi retransformare a acestuia în raport cu normele de conduită acceptate
de societate.
Reeducarea deţinutului reprezintă un complex de măsuri orientate către reconstrucţia morală a
acestuia. Un element definitoriu pentru procesul de reeducare îl constituie stabilirea precisă a obiectivelor
socializării. Se consideră obiectiv central al resocializării acţiunea de neutralizare a sistemului de nonvalori
ale deţinutului concomitent cu creearea unui sistem de norme, atitudini şi valori pozitive, acceptate în plan
social. În paralel se are în vedere şi eliminarea factorilor responsabili de geneza comportamentelor deviante.
Una din cerinţele prioritare în realizarea cu succes a procesului de reeducare este individualizarea lui.
Aceasta înseamnă adaptarea măsurilor şi activităţilor reeducative la particularităţile fiecărui deţinut în parte.
Acţiunile de individualizare înseamnă şi diversificarea modalităţilor reeducative în funcţie de gradul de
recuperabilitate al deţinuţilor (unii sunt mai receptivi, alţii mai puţin receptivi la influenţele reeducative sau
chiar le resping).
Un moment important în reeducarea deţinuţilor îl reprezintă pregătirea acestora în vederea eliberării,
considerat şi finalul procesului de reeducare. Această activitate presupune informarea lor cu privire la
posibilităţile legale pe care le au pe linia reintegrării socio-profesionale, dezbaterea cu deţinuţii a
modalităţilor de depăşire a unor greutăţi inerente după eliberarea din penitenciar, prevenind astfel fenomenul
de recidivă. Desigur problematica pe care o presupune pregătirea în vederea eliberării din penitenciar este
mult mai cuprinzătoare şi trebuie adaptată fiecărui caz în parte.
În final, trebuie menţionat că succesul în activitatea dificilă de reeducare a deţinuţilor depinde şi de
condiţiile materiale existente în penitenciar, de gradul de calificare, de calitatea personalului şi nu în ultimul
rând, de respectarea dispoziţiilor legale.
Ansamblul structurilor sociale menţionate, corelat cu sistemul de asistenţă postpenală, cum ar fi
încadrarea într-o activitate utilă, supravegherea poliţienească şi alte forme de control social, alcătuiesc
împreună sistemul de indicatori obiectivi ai reacţiei sociale după executarea pedepsei. Pe lângă aceşti
indicatori obiectivi, apar şi unii de ordin subiectiv ce reprezintă expresia, mai mult sau mai puţin evidentă, de
acceptare, indiferenţă sau respingere din partea colectivităţii a foştilor infractori. Corelarea indicatorilor
obiectivi şi subiectivi ne oferă o imagine globală a climatului real existent pentru procesul de reintegrare.
Estimarea exactă a acestui climat este un element deosebit de important în predicţia recidivismului.

INSTITUŢIA PROBAŢIUNII

Probaţiunea reprezintă ansamblul intervenţiilor desfăşurate de un serviciu specializat, menite a regla

comportamentele indivizilor ce au încălcat legea, astfel încât aceştia să-şi poată asuma un rol social adecvat
atât pentru ei, cât şi pentru comunitatea din care fac parte.
Serviciul de probaţiune a fost iniţiat de către organizaţiile filantropice de pe lângă Biserica
Anglicană. În 1907, acest sistem a fost legalizat printr-un act normativ (Probation of Offenders Act), care
oferea magistraţilor autoritatea de a numi şi angaja ofiţeri de probaţiune pe lângă instanţe. Instituţia
probaţiunii funcţionează în Franţa, Belgia, Germania, SUA etc.
Probaţiunea reprezintă un sistem de supervizare şi monitorizare a comportamentelor unor infractori
nepericuloşi ca alternativă la închisoare. Scopul instituţiei probaţiunii este de a realiza o mai bună
resocializare şi reintegrare a infractorilor în societate, bazându-se pe teoriile, metodele şi tehnicile ştiinţifice
din psihologie, sociologie, criminologie, penologie etc.

59
 În cadrul instanţelor există un ofiţer sau un consilier de probaţiune, care trebuie: a) să supervizeze şi
să reabiliteze infractorul în comunitate; b) să ofere instanţei informaţii de natură psihologică, sociologică şi
criminologică despre infractor, propunând măsuri de recuperare a acestuia.
Măsurile de recuperare socială a infractorilor au la bază un studiu individualizat care cuprinde:
analiza infracţiunii; evaluarea psihosocială a infractorului şi cunoaşterea antecedentelor comportamentale ale
acestuia; identificarea motivelor, cauzelor posibile, intenţiei, a posibilităţilor de alegere; identificarea
atitudinii faţă de infracţiune; evaluarea riscului pe care infractorul îl prezintă pentru comunitate.
Având în vedere efectele de amplificare a conduitei infracţionale pe care le are încarcerarea, de cele
mai multe ori ofiţerul sau consilierul de probaţiune propune măsuri non-custodiale, comunitare. Acesta nu
apără şi nici nu acuză în cadrul procesului penal, ci oferă o altă alternativă, care îl ajută pe judecător să
pronunţe o sentinţă adecvată.
Activitatea de probaţiune urmăreşte atât maximizarea auto-determinării individuale a infractorului şi
asumarea obligaţiilor şi responsabilităţilor ce decurg de aici, cât şi utilizarea minimală a penalităţilor şi a
instituţiilor de excluziune socială.
Serviciul de probaţiune cuprinde următoarele compartimente: Biroul de reprezentare în faţa instanţei;
Biroul de probaţiune din penitenciar; Centrul de probaţiune şi Centrul comunitar (Butoi & Butoi, 2001).
Dacă judecătorul, în urma studierii dosarului, consideră că infractorul nu reprezintă un pericol public
ridicat şi că o pedeapsă alternativă poate fi mai eficientă, el solicită ofiţerului sau consilierului de probaţiune
un “raport presentenţial”. Acest raport se întocmeşte în urma intervievării infractorului, a familiei sale, a
victimei, a reprezentantului şcolii sau a locului de muncă sau pe oricine poate oferi informaţii relevante
despre infractor. În partea finală a acestui raport, ofiţerul sau consilierul de probaţiune propune o măsură de
resocializare a infractorului, care poate fi ordin de supervizare sau ordin de muncă în folos comunitar.
Ordinul de supervizare constă în obligarea infractorului de a întâlni periodic ofiţerul de probaţiune şi
de a pune în discuţie problemele de adaptare pe care le întâmpină, eventualele schimbări ale domiciliului sau
locului de muncă. De asemenea, în acest ordin sunt stipulate şi alte obligaţii, cum ar fi: să urmeze anumite
programe de grup sau individuale; să urmeze anumite tratamente medicale; să nu frecventeze locuri şi spaţii
publice după anumite ore etc.
Ordinul de muncă obligă infractorul să efectueze un număr de ore de muncă neplătită în folosul
comunităţii. Tipul de muncă la care va fi supus infractorul se alege în funcţie de particularutăţile acestuia, de
aptitudinile şi specializările sale, astfel încât să cuprindă în acelaşi timp şi o latură ergoterapeutică.
Când judecătorul pronunţă o sentinţă custodială, responsabilităţile biroului de probaţiune din
penitenciar sunt de a organiza programe de terapie comportamentală, programe de grup şi individuale
centrate pe diverse teme etc.
Încă din momentul pronunţării sentinţei custodiale, ofiţerul de probaţiune din penitenciar începe să-l
pregătească pe deţinut pentru eliberare prin menţinerea şi consolidarea relaţiilor acestuia cu familia şi cu toate
persoanele importante pentru el, păstrarea locului de muncă sau găsirea unui astfel de loc după eliberare,
rezolvarea problemei locuinţei, organizarea unor cursuri de calificare a deţinuţilor.
Impactul schimbărilor sociale după anul 1989 a fost resimţit şi de către sistemul penitenciar din
România. Direcţia Generală a Penitenciarelor şi instituţiile aflate în subordinea sa au iniţiat şi adoptat
programe care să diversifice activităţile întreprinse cu deţinuţii. La derularea acestor programe au contribuit,
pe lângă specialiştii din penitenciare, un număr mare de specialişti din viaţa civilă (psihologi, sociologi,
asistenţi sociali, jurişti etc.). Această mişcare reformatoare a condus la apariţia unei noi mentalităţi în ceea ce
priveşte relaţiile interpresonale şi aplicarea tratamentului penitenciar. Implementarea acestor măsuri la nivelul
penitenciarelor a fost facilitată şi de vizitele de documentare făcute de specialişti de la diferite niveluri
decizionale şi execuţionale în statele occidentale cu bogată experienţă în domeniul execuţional penal.
Contactul cu alte sisteme penitenciare a contribuit la acceptarea unui concept deosebit de interesant şi util,
probaţiunea. Necesitatea creării unui Serviciu de Probaţiune în cadrul Ministerului Justiţiei a prins contur tot
mai clar.
În România probaţiunea a fost iniţiată şi concepută ca o activitate de reducere a cazurilor de
condamnare la pedeapsa cu închisoarea şi de mărire a eficienţei acţiunilor de resocializare a celor care au
încălcat legea. În anul 1996 s-a înfiinţat primul Serviciu Experimental de Probaţiune (SEP) din România, la
Penitenciarul Arad.

60
 Experienţa acumulată şi rezultatele pozitive obţinute în cadrul Centrului Experimental de Probaţiune
Arad au făcut ca programul experimental să se extindă la nivelul judeţelor Cluj, Dâmboviţa şi Vrancea. Toate
aceste centre de probaţiune au fost constituite prin Ordine ale Ministrului Justiţiei. Specialiştii din aceste
centre de probaţiune (psihologi, jurişti, sociologi) au încheiat protocoale specifice cu reprezentanţi din
teritoriu ai Ministerului Justiţiei, Inspectoratele judeţene de poliţie, Administraţia publică locală,
Inspectoratele şcolare, organizaţii non-guvernamentale etc. Serviciul de Probaţiune ar trebui extins în toate
penitenciarele din România, deoarece contribuie la optimizarea reabilitării şi integrării sociale a infractorilor.
Reforma sistemului penitenciar din România, prin strategie şi practică, încearcă să fie în concordanţă
cu regulile europene pentru penitenciare. Activitatea socio-educativă trebuie să ocupe locul central în
reeducarea şi resocializarea individului. Penitenciarul este un segment social a cărui activitate trebuie
sprijinită şi orientată către scopurile fundamentale ale societăţii civile.
Probaţiunea este o activitate prin care se realizează o evaluare din punct de vedere criminologic a
riscului pe care îl prezintă pentru societate o persoană care a săvârşit o faptă penală, în vederea modificării
comportamentului infracţional şi reintegrării în societate. Probaţiunea se întemeiază pe principiul supunerii la
probă a infractorului pe o durată determinată fără a aduce atingere drepturilor şi libertăţilor conferite de lege,
siguranţei publice şi bunelor moravuri.
Obiectivele principale ale probaţiunii sunt:
- luarea de către organele de urmărire penală şi de către instanţele de judecată a unor măsuri de
reintegrare socială a infractorilor, în raport cu gradul de pericol social concret al faptei săvârşite
şi în raport cu personalitatea acestora pentru prevenirea măsurilor şi sancţiunilor privative de
libertate;
- participarea activă a comunităţii la programe de reabilitare socială a persoanelor care au comis
infracţiuni;
- controlul asupra modului în care sunt executate sancţiunile penale fără privarea de libertate;
- cooperarea cu administraţia penitenciarelor, în vederea individualizării măsurilor de reeducare
prin iniţierea, susţinerea şi desfăşurarea unor programe de resocializare;
- iniţierea şi aplicarea unor programe pentru protecţia socială a minorilor şi tinerilor, precum şi
pregătirea acestora pentru a manifesta o conduită responsabilă în societate.
Sistemul de măsuri exprimate prin Serviciul de probaţiune se va aplica persoanelor care au o
condamnare de maximum 4 ani şi care pot fi pasibile de o pedeapsă alternativă.
Supravegherea în comunitate se desfăşoară în baza unui “contract de probaţiune”, în care
probaţionarul ia cunoştinţă, pe bază de semnătură, de obligaţiile pe care le are în perioada cât se află sub
supravegherea Serviciului Experimental de Probaţiune. Toate cazurile beneficiază de consiliere individuală,
terapie psihosocială de grup având ca teme: agresivitatea, consumul de alcool şi droguri, educaţie civică,
educaţie igienico-sanitară etc. În paralel, se acţionează pentru prevenirea infracţionalităţii şi a recidivei,
pentru rezolvarea unor probleme sociale etc. O asistenţă specială se acordă victimelor fenomenului
infracţional prin psihoterapie, mediere, conciliere
Cazurile sunt luate în evidenţă fie în momentul arestării preventive, fie la depunerea în penitenciar.
Au prioritate minorii, tinerii şi, după caz, alte persoane cu nevoi speciale. În baza protocolului încheiat,
poliţia sau parchetul anunţă Serviciul de Probaţiune, care întocmeşte un raport de evaluare psihosocială
asupra cazului respectiv.
Personalul implicat în activitatea de probaţiune de la nivelul penitenciarului lucrează în echipă cu
specialiştii de la nivelul comunităţii. Astfel, în momentul punerii în libertate, dosarul de probaţiune al
persoanei respective este transmis echipei comunitare.
În România, Serviciul de Probaţiune şi-a dobândit un statut propriu, de mare eficienţă în optimizarea
reintegrării sociale a infractorilor.

61
 Întrebări de control

1. Particularităţile activităţii de reeducare a deţinuţilor.

2. Strategii comportamentale utilizate în reeducarea deţinuţilor.
3. Rolul serviciului de probaţiune în prevenirea recidivei.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Banciu, D. (1992). Control social şi sancţiuni sociale. Ed.Hyperion XXI, Bucureşti.

Buş, I. (1997). Psihologie judiciară. Cluj-Napoca: Ed.Presa Universitară Clujeană.
Buş, I. (2000). Psihodetecţia comportamentului simulat. Cluj-Napoca: Ed. Ingram.
Buş, I. & David, D. (2003). Psihologie judiciară: Poligraf şi Hipnoză. Bucureşti: Ed. Tritonic.
Buş, I. & Visu, G. (2004). Reacţii fiziologice associate cu practicarea contramăsurilor în cadrul testării cu
tehnica poligraf. În Cogniţie, Creier Comportament, vol 8, nr. 1, 37 – 53.
Butoi, T & Butoi, I.T. (2001). Psihologie judiciară. Bucureşti: Ed. Fundaţiei România de Mâine.
Cioclei, V. (1996). Criminologie etiologică. Ed.Actami, Bucureşti.
Ciopraga, A. (1996). Criminalistica - Tratat de tactică. Ed.Gama, Iaşi.
Feldman, P. (1993). The psychology of crime. Cambrige University Press.
Hollin, R.C. (1999). Psychology & crime. An introduction to criminal psychology. Routledge, 152-162.
Mitrofan, N. & colab.(1992). Psihologie judiciară. Ed.Şansa, Bucureşti.
Oancea, I. (1998). Probleme de criminologie. Ed. All Educational, Bucureşti.
Pitulescu, I. (1995). Delincvenţa juvenilă. Ed.Ministerului de Interne, Bucureşti.
Preda, V. (1998). Delincvenţa juvenilă. Cluj-Napoca, Ed. Presa universitară clujeană.
Schafer, S. (1977). Victimology. The victim and His Criminal. Pretice-Hall Company, Reston, Virginia.

62