Pr. Prof.

Ioan Bădiliță
Suport de curs pentru clasa a XI-a Pastorală

ELEMENTE DE ANTROPOLOGIE
ORTODOXĂ
„Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna
şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat, îmi zic: Ce este omul
că-ţi aminteşti de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el?
Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu mărire
şi cu cinste l-ai încununat pe el. Pusu-l-ai pe dânsul peste
lucrul mâinilor Tale, toate le-ai supus sub picioarele lui”.
(Psalmul 8)

1. Omul – creat printr-un act special al Preasfintei Treimi

În prima rugăciune de dezlegare din cadrul slujbei înmormântării, se pune în

evidență actul special al creării omului de către Dumnezeu: „Doamne, Dumnezeul nostru,
Cel ce cu înţelepciunea Ta cea de negrăit ai zidit pe om din ţărână şi întocmindu-l după chipul şi
asemănarea Ta, l-ai împodobit cu înfăţişare şi frumuseţe, ca pe o cinstită făptură cerească, spre
măreţia şi strălucirea slavei şi a împărăţiei Tale”. Relatând crearea omului, Sfânta Scriptură
arată că aceasta are loc după ce Dumnezeu crease deja toate celelalte făpturi (cf. Facere
1:25). Omul apare așadar ca o „concluzie” sau ca o împlinire a creației. Răspunzând la
întrebarea: „Dacă omul este mai de preț decât toate, pentru ce a fost făcut pe urmă?”,
Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „După cum atunci când are să vină un împărat într-un oraş
este nevoie să meargă înainte însoţitorii şi toţi ceilalţi, ca să pregătească palatul împărătesc şi aşa
intră împăratul în palat, în acelaşi chip şi acum. Vrând Dumnezeu să-l pună pe om peste toate cele
de pe pământ ca împărat şi stăpânitor, i-a zidit mai întâi această locuinţă frumoasă, lumea; şi
numai după ce a fost gata totul l-a adus pe om, ca să o stăpânească”. Tot ceea ce a creat
Dumnezeu vine la existență ca urmare a poruncii date de El: „Și a zis Dumnezeu: Să fie
lumină (Facere 1:3)”; „să fie o tărie prin mijlocul apelor” (Facere 1:6); „să se adune apele”
(Facere 1:9); „să dea pământul din sine verdeață” (Facere 1:11); „să fie luminători pe tăria
cerului” (Facere 1:14); „să mișune apele de vietăți” (Facere 1:20); „să scoată pământul
ființe vii, după felul lor” (Facere 1:24). Toate apar la porunca lui Dumnezeu, fiind rezultat
al voinței divine. Cu toate acestea, omul nu vine la existență ca rezultat al unui ordin pe
care Dumnezeu îl dă naturii deja existente, ci el apare în urma unei consfătuiri între
Pr. Prof. Ioan Bădiliță
Suport de curs pentru clasa a XI-a Pastorală

Persoanele Sfintei Treimi, în urma unui acord și comuniuni între Ele, sfătuire în care se
decide atât constituția sau identitatea omului, cât și locul sau vocația sa în raport cu lumea
creată anterior: „Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră, ca să stăpânească
peștii mărilor, păsările cerului, animalele domestice, toate vietățile ce se târăsc pe pământ
și tot pământul. Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu
l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie” (Facere 1:26-27). În pluralul folosit în primul verset,
Sfinții Părinți au deslușit prezența tainică a Persoanelor Sfintei Treimi. Sfântul Vasile cel
Mare afirmă: „Acum este spus: Să facem! pentru ca să recunoști pe Tatăl pe Fiul și pe Sfântul
Duh”. Sfântul Iustin Martirul și Filosoful zice că „prin acest plural Dumnezeu nu se
adresează simplu Sieși, nici pământului, nici îngerilor, ci Fiului Său”. Iar Sfântul Irineu de
Lyon precizează și mai clar: „Totdeauna se află cu Tatăl Cuvântul și Înțelepciunea, Fiul și
Duhul. Lor li se adresează El zicând «să facem om după chipul Nostru»”. Dacă viața celorlalte
viețuitoare este efectul unui ordin pe care Dumnezeu îl dă naturii deja existente, crearea
omului necesită o intervenție „mai personală” a lui Dumnezeu. Are loc o coborâre, o
„chenoză” a lui Dumnezeu atunci când omul este creat, iar acest act de atenție și de
angajare deosebită a lui Dumnezeu în crearea omului, revelează demnitatea înaltă a
acestuia din urmă și unicitatea sa între celelalte făpturi Adam nu este o făptură creată „de
la distanță”, ci în imediata apropiere a lui Dumnezeu, în intimitatea Sa. „Mâinile” lui
Dumnezeu care îl modelează sunt, după același Sfânt Irineu, Logosul și Duhul Sfânt.
Aceste mâini, modelându-l, își lasă amprenta în conștiința și vocația lui Adam. Adam
(adama = pământ, sol), este creat din țărână, adică din materia existentă deja în ziua sau
era a șasea a creației și din „suflarea” care vine direct de la Dumnezeu”, cu care el se află
față în față din prima clipă a „nașterii” sale. Adam este, așadar, deopotrivă solidar cu
lumea materială, vizibilă, desemnată prin cuvântul „țărână”, și dependent în existența sa
de „suflul” dătător de viață care vine de la Dumnezeu.

Cartea Facerii nu spune că

Dumnezeu a alcătuit întâi trupul și apoi a
suflat suflare de viață în nările lui, ci numai
că „Domnul Dumnezeu l-a zidit pe om din
țărâna luată din pamânt, și a suflat asupra
lui suflare de viață și s-a făcut omul întru
suflet viu” (2:7 trad. Anania). Nu se
menționează nicio succesiune temporală
îm crearea lui Adam. Omul ca ființă
specială este creat în mod simultan în
întregimea sa. Prin faptul că el este creat nu
numai din țărână, ci și prin suflarea lui
Pr. Prof. Ioan Bădiliță
Suport de curs pentru clasa a XI-a Pastorală

Dumnezeu în trupul făcut din această țărână, se arată că omul are o poziție specială nu
numai față de natura din care e luat trupul lui, ci și în raport cu Dumnezeu. Sfântul
Grigorie de Nazianz spune în acest sens: „Logosul lui Dumnezeu, după ce a luat o bucată din
pământul creat, a modelat cu mâinile Sale nemuritoare chipul nostru și i-a împărtășit viață: căci
duhul pe care El i l-a insuflat este un aflux al dumnezeirii nevăzute. Astfel din țărână și din suflu
a fost creat omul, chip al Nemuritorului, căci și în unul [trupul] și în celălalt [sufletul] domnește
natura spirituală. De aceea, în calitatea mea de pământ, sunt legat de viața pământească; dar fiind
și o părticică dumnezeiască, eu port în mine dorința vieții veșnice”. Expresia „părticica
dumnezeiască” nu trebuie înțeleas în sensul că sufletul este o parte din Dumnezeu, ci
prin faptul că harul necreat e implicat în actul creator însuși și că sufletul primește în
același timp viața și harul, fiindcă harul este suflarea lui Dumnezeu, este raza de
dumnezeire, prezența de viață făcătoare a Duhului. Dacă omul devine viu când
Dumnezeu îi insuflă viața, este pentru faptul că harul Duhului Sfânt este principiul
adevărat al existenței noastre. Suflarea lui Dumnezeu sădește în om nu atât viața
biologică, căci aceasta o au și animalele, care nu primesc o insuflare de la Dumnezeu, ci
viața înțelegerii și a comuniunii cu Sine, adică viața spirituală. Suflarea divină, spune Vl.
Lossky, indică un mod de creație, în virtutea căruia spiritul uman e intim legat de har.
Acest har l-a făcut pe Adam capabil să simtă prezența lui Dumnezeu Cel nevăzut, Care
„se plimba în rai când se răcorea ziua” și „să audă glasul Său” (Facere 3:8). Datorită
Duhului Sfânt care sălășluia în el, Adam a simțit, în mod conștient, pe Dumnezeu ca
persoană. Mai târziu, Sfântul Apostol Pavel va preciza că numai Duhul Sfânt face pe om
capabil să cunoască și să înțeleagă realitățile dumnezeiești (cf. I Corinteni 2:10-15) și să
simtă relația sa cu Dumnezeu ca relație fiu-Părinte (cf. Romani 8:16), și că omul poate
chiar să „stingă Duhul” (I Tesaloniceni 5:19), depărtându-se în mod liber de la această
comuniune interpersonală.

Ființa noastră, în calitatea sa de chip al lui Dumnezeu, rămâne permanent

participantă la divin, la lumina dumnezeiască, chiar dacă nu o mai vede destul de clar.
Sfântul Apostol Pavel spune că omul este „neamul lui Dumnezeu” (Fapte 17:29), iar acest
dar al participării la Dumnezeu se cere dezvoltat. Sfântul Maxim spune explică aceasta
în sensul că noi avem ca principiu și cauză Rațiunea divină sau Cuvântul lui Dumnezeu,
având să sporim prin lucrarea noastră în aproprierea de Dumnezeu. Iar patriarhul Calist
leagă de participare și de înrudire dialogul în iubire, spunând că lui Dumnezeu ca iubitor
îi corespunde din partea omului: „Iubesc, deci exist”. Amândoi iubesc și vor să fie iubiți.
Pr. Prof. Ioan Bădiliță
Suport de curs pentru clasa a XI-a Pastorală

2. Omul – creat după chipul (κατ᾽ εἰκόνα) lui Dumnezeu

Tema „CHIPULUI LUI DUMNEZEU” în

om reprezintă, așa cum a arătat marele
teolog grec Panayotis Nellas, temelia
antropologiei ortodoxe. Explicând de ce
anume „natura omului este atheoretos”, adică
se sustrage analizelor teoretice, Sfântul
Grigorie de Nyssa scrie că, din moment ce
Dumnezeu este de necuprins, este cu
neputința ca „chipul” Lui din om să nu fie și
el de necuprins. Acesta este și motivul
pentru care nu putem găsi la Părinții
Bisericii o formulare definitivă sau o
definiție clară a chipului. Ceea ce îl definește
pe Adam ca făptură creată după chipul lui
Dumnezeu este mai întâi de toate tocmai
această relație personală a sa cu Arhetipul,
așa cum floarea soarelui se definește prin
relația sa cu soarele, de la care absoarbe
energiile vivifiante, reflectându-le în
strălucirea sa de frumusețe însorită. Bogăția
conținutului chipului lui Dumnezeu în om
face ca chipul să nu poată fi redus la o
singură facultate a persoanei umane, ci el privește toate facultățile prin care omul este
capabil de a participa la viața divină și de a dezvălui această comuniune în existența sa
în lume. Sfântul Grigorie Palama referă calitatea de chip și la trup, întrucât identifică
chipul cu omul întreg: „Numele de om nu este dat sufletului sau trupului luate în mod separat,
ci amândouă împreună, căci împreună ele au fost create după chipul lui Dumnezeu”.

Teologia patristică ortodoxă a precizat dintotdeauna că omul nu este chipul lui

Dumnezeu, ci el a fost creat „după chipul” - κατ᾽ εἰκόνα. Punctul de plecare și centrul
teologiei „chipului” este pentru Părinți învățătura Sfântului Apostol Pavel, așa cum este
ea sintetizată în primul capitul al Epistolei către Coloseni și este foarte caracteristic faptul
că ea este exprimată nu ca o părere personală a lui Pavel ci ca un imn liturgic al
comunității creștine primare: „Acesta [Hristos] este chipul lui Dumnezeu celui nevăzut, mai
Pr. Prof. Ioan Bădiliță
Suport de curs pentru clasa a XI-a Pastorală

întâi născut decât toată făptura. Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de
pe pământ, cele văzute, şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate
s-au făcut prin El şi pentru El. El este mai înainte decât toate şi toate prin El sunt aşezate. Şi El
este capul trupului, al Bisericii”. Sfinții Părinți au prelungit linia aceasta a Sfântului Apostol
Pavel și înainte de Hristos, legând tema paulină HRISTOS – CHIP AL LUI DUMNEZEU cu tema
Facerii, OMUL – DUPĂ CHIPUL LUI DUMNEZEU. La Părinții Bisericii este clară distincția că
Hristos reprezintă Chipul lui Dumnezeu și omul – chipul lui Hristos, că, adică, omul este
CHIP AL CHIPULUI – EIKON EIKONOS. „Cel mai întâi-născut decît toată zidirea este Chip al lui
Dumnezeu; omul însă este făcut după Chipul lui Dumneeu”, afirmă Origen. Iar Sfântul Ioan
Gură de Aur zice: „După chipul lui Hristos; căci aceasta înseamnă după Chipul Celui ce l-a
zidit”. Astfel, Arhetipul/Modelul omului, realizarea lui supremă, scopul mersului
ascendent al umanității, precum și începutul dar și capătul istoriei, este Hristos: „Doar
chiar dintru-nceput, scrie Sfîntul Nicolae Cabasila, aşa a fost adusă firea omului pe lume,
pentru ca prin minte şi voinţă să ajungă făptură nouă, judecata minţii de aceea ni s-a dat, ca să
putem cunoaște pe Hristos, dorință, ca să ne avântăm spre El, iar memoria, pentru a-L purta în
ea pe El, toate acestea aşa fiind rânduite din pricină că El a fost Arhetipul după care s-au zidit
toate făpturile. Căci nu Adam cel vechi a fost model pentru Adam cel nou, ci cel vechi a fost luat
după chipul Celui nou”.

Teologul ortodox Paul Evdokimov, referindu-se la învățătura Sfinților Părinți

despre chipul lui Dumnezeu în om, scrie următoarele: „Parcurgând câmpul imens al
gândirii patristice, infinit de bogată și nuanțată, se câștigă impresia că ea evită orice
sistematizare pentru a salva întreaga ei suplețe uimitoare. Ea îngăduie totuși să se tragă
câteva concluzii fundamentale. Înainte de toate trebuie înlăturată orice concepție
substanțialistă despre chip. Acesta nu e așezat în noi ca o parte a ființei noastre, ci
totalitatea ființei umane e creată, sculptată DUPĂ CHIPUL. Prima expresie a chipului constă
în structura ierarhică a omului, cu viața spirituală în centru. Chipul este această
centralitate, acest primat al vieții spirituale, animată de aspirația fundamentală spre
absolut. Este elanul dinamic al întregii noastre ființe spre arhetipul ei divin (Origen), este
aspirația irezistibilă a spiritului nostru spre Dumnezeu (Sfântul Vasile) ca persoană
infinită, este erosul uman întins spre erosul divin (Sfântul Grigorie Palama), care îi vine
în întâmpinare cu infinitatea Sa, susținând și în spiritul uman tensiunea spre infinit. Pe
scurt, este setea inepuizabilă, intimitatea dorului de Dumnezeu, cum se exprimă atât de
minunat Sfântul Grigorie de Nazianz: «Pentru Tine trăiesc, vorbesc și cânt». În rezumat,
fiecare facultate a spiritului uman reflectă chipul, dar acesta este în mod esențial întregul
uman centrat pe spiritual, al cărui caracter propriu este să se depășească pentru a se
Pr. Prof. Ioan Bădiliță
Suport de curs pentru clasa a XI-a Pastorală

arunca în oceanul infinit al Dumnezeirii, ca să găsească acolo alinarea nostalgiei sale.

Aceasta e tensiunea icoanei spre original, a chipului spre obârșia sa (ἀρχή)”. După Sfinții
Părinți, chipul lui Dumnezeu în om se exprimă prin: rațiune și inteligență, libertate față
de orice determinism (Sf. Chiril: „Omul, de la începutul creării sale, a primit controlul
asupra dorințelor și puterea să urmeze în mod liber înclinațiile alegerii sale, căci
Dumnezeirea, al cărei chip este el, e liberă”), stăpânire asupra creației (Sf. Grigorie de
Nyssa: „natura umană a fost creată dintre început ca împărăteasă”), dreptate și nemurire,
capacitatea de a iubi și de a cunoaște pe Dumnezeu, precum și posibilitatea de a participa
la viața dumnezeiască.

Un aspect deosebit de important ce trebuie amintit aici este distincția pe care o face
teologia ortodoxă între chip și asemănare. Faptul că în Sfânta Scriptură programul creării
omului a fost „după chip și asemănare” (Facere 1:26), iar realizarea proiectului divin s-a
făcut numai după „chipul” (Facere 1:27), a îndemnat pe Părinții Bisericii la o teologhisire
profundă în acest sens, subliniind atât distincția dar și unitatea interioară dintre chip și
asemănare. Ei au arătat că chipul este un dar, iar asemănarea este o misiune/sarcină
împlinit. Asemănarea presupune participarea liberă a omului la Dumnezeu, stabilitatea
în comuniune cu El. Sfântul Vasile cel Mare descrie astfel distincția dintre chip și
asemănare, arătând că chipul este asemănarea în potență/posibilitate, iar asemănarea este
chipul actualizat sau, mai bine zis, actualizarea permanentă a chipului, iar în această
actualizare, Dumnezeu așteaptă colaborarea omului ca ființă liberă și conștientă, care se
realizează prin dăruirea de sine lui Dumnezeu: „Pe una (chipul) o avem prin creație, pe
cealaltă (asemănarea) o dobîndim prin libera noastră voință. În prima propoziție ne-a fost menit
să fim născuți după chipul lui Dumnezeu; prin voință liberă dobândim noi starea de a fi după
asemnănarea lui Dumnezeu. Această stare, potrivit liberei voințe, există în noi ca
potență/posibilitate; însă o primim înlăuntrul nostru numai prin lucrare (...) Dacă urăști răul,
dacă nu-ți mai amintești de răutate, nici de dușmăniile de ieri, dacă devii iubitor de frați și alături
de ei în suferințe, te asemeni lui Dumnezeu. Dacă îl ierți pe dușmanul tău din inimă, te asemeni
lui Dumnezeu (...) Prin urmare, ai devenit asemănător cu Dumnezeu prin bunătate, prin
îndelungă răbdare, prin milostivire, prin dragoste reciprocă și prin iubire de frați, prin ura față de
rău și prin stăpânirea patimilor păcatului, astfel încât să ai cu adevărat demnitatea de a stăpâni”.
Asemănarea cu Dumnezeu este drumul îndumnezeirii omului prin har, prin iubire.
Asemănarea este dezvoltarea chipului, persistența în comuniune. Pentru Sfinții Grigorie
Teologul și Vasile cel Mare, în chip este implicată ca o poruncă dumnezeiască tensiunea
spre asemănare, spre îndumnezeire: „Omul este făptura care a primit porunca să devină
dumnezeu prin har”. Pentru Sfântul Diadoh al Foticeei, harul Botezului luminează
Pr. Prof. Ioan Bădiliță
Suport de curs pentru clasa a XI-a Pastorală

sufletul omului, restaurând chipul lui Dumnezeu deformat datorită căderii în păcat, și îi
oferă posibilitatea ca prin conlucrarea cu el să câștige sfintele virtuți care sădesc
asemănarea: „Două bunuri ne aduce nouă harul cel sfânt prin Botezul renaşterii, dintre care
unul covârşeşte nemărginit pe celălalt. Cel dintâi ni se dăruieşte îndată, căci ne înnoieşte în apa
însăşi şi luminează toate trăsăturile sufletului, adică «chipul» nostru, spălând orice zbârcitură a
păcatului nostru. Iar celălalt aşteaptă să înfăptuiască împreună cu noi ceea ce este «asemănarea»..
Deci când începe mintea să guste întru multă simţire din dulceaţa Preasfântului Duh, suntem
datori să ştim că începe harul să zugrăvească, aşa zicând, peste chip, asemănarea. Căci precum
zugravii desemnează întâi cu o singură culoare figura omului, apoi înflorind puţin câte puţin
culoarea prin culoare, scot la arătare chipul viu al celui zugrăvit până la firele părului, aşa şi
sfântul har al lui Dumnezeu readuce întâi prin Botez chipul omului la forma în care era când a
fost făcut, iar când ne vede dorind cu toată hotărîrea frumuseţea asemănării şi stând goi şi fără
frică în atelierul lui, înfloreşte o virtute prin alta şi înalţă chipul sufletului din strălucire în
strălucire, dăruindu-i pecetea asemănării”.

3. Caracterul personal al omului. Natură și persoană/ipostas

Pentru că este chip al Fiului care reprezintă un ipostas personal distinct al ființei
dumnezeiești unice și indivizibile, comună Tatălui, Fiului și Sfântului Duh, omul este în
același timp persoană și natură sau, mai exact, persoană care face concretă și revelează natura.
Persoana reprezintă modul de existenţă concret al naturii umane. Plecând de la definiţia
dogmatică de la Calcedon (451), unde Părinții sinodali au mărturisit că Iisus Hristos este
o persoană sau ipostas în două firi, divină și umană, Leonţiu de Bizanţ a elaborat
distincţia dintre natură şi persoană. Natura are în sine sensul de existenţă nedefinită.
Ipostasul are sensul de existenţă prin sine însăşi. Ipostasul nu adaugă naturii o altă
existenţă ci îi dă un chip distinct.
În faimoasa Epistolă 38 către fratele său, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Vasile
cel Mare afirmă că raportul dintre fiinţă şi ipostas este asemănător cu raportul dintre
comun şi particular: „Susținem așadar următorul lucru: ceea ce-i specificat într-un chip propriu
e arătat prin cuvântul «ipostas». Într-adevăr, când spui «om» îți intră în ureche – prin specificarea
nedefinită a acestui cuvânt – o idee cam împrăștiată, astfel încât dacă natura e indicată cu ajutorul
acestei numiri, ceea ce se subînțelege și care-i indicat propriu-zis prin numele său nu-i specificat.
Dimpotrivă, când spui Pavel, atunci arăți tocmai ființa indicată prin acest nume. Acesta e
IPOSTASUL: nu noțiunea nedefinită a substanței, care nu găsește nicio stabilitate în urma
comunității lucrului specificat, ci acea noțiune care delimitează și definește ceea ce-i comun și
Pr. Prof. Ioan Bădiliță
Suport de curs pentru clasa a XI-a Pastorală

nehotărât într-un anume obiect determinat cu ajutorul însușirilor sale proprii”. Richard de
Saint-Victor, scriitor creștin din veacul al XII-lea, a remarcat cu finețe faptul că natura
răspunde la întrebarea „CE?” (quid), iar persoana sau ipostasul la întrebarea „CINE?” (quis).
Sfinții Părinți nu fac în general nicio deosebire de conținut între persoană și natură.
Persoana nu e decât natura în existența ei reală și în starea normală toate persoanele
cuprind în comun toată natura, dându-și-o și primind-o reciproc, ca în Sfânta Treime.
Ipostasul e un eu raportat la un tu de aceeași natură. Numai așa putem face experiența
relațiilor nesfârșite de cunoaștere și responsabilitate, și numai așa există natura în mod
real. În lucrarea sa, Ritmul în pictura bizantină, pictorul și teologul grec Georgios Kordis
transferă noțiunile teologice de natură și ipostas în spațiul iconografiei, arătând că
natura/esența figurilor plastice bizantine este culoarea, iar linia nu este nimic altceva
decât modul de existență al culorii, ipostasul său. În măsura în care culoarea este
delimitată pe suprafață, linia exprimă faptul de A FI al culorii, este rațiunea culorii. În
concepția autorului, linia are patru funcții fundamentale: a) ipostaziază figurile distincte;
b) stabilește modul acțiunii figurilor; c) stabilește mișcarea acestora către celelalte figuri,
și d) proiectează figurile către privitor, desprinzându-le de suprafața câmpului icoanei.
Astfel, aceste reflecții profunde le putem pune în legătură cu gândirea părintelui D.
Stăniloae, care notează faptul persoana este subiect al comuniunii. Intenţionalitatea spre
comuniune cu aproapele este pentru Pr. Stăniloae tendinţa fundamentală a subiectului
care îşi găseşte împlinirea în viaţa de comuniune, iar expresia acestei relaţii de comuniune
este iubirea. De aceea, părintele profesor arată că ipostasurile nu sunt altceva decât natura
în existenţa concretă şi în forma relaţiilor dinamice interpersonale.

4. Constituția omului: suflet și trup

Într-o frumoasă rugăciune care se citește în cadrul Tainei Sfântului Botez, mai
precis la momentul tunderii noului creștin, se zice: „Stăpâne, Doamne, Dumnezeul nostru,
Care cu chipul Tău ai cinstit pe om, întocmindu-l din suflet cugetător şi din trup bine alcătuit, ca
trupul să slujească sufletului (...) şi toate mădularele lui spre trebuinţă le-ai sădit, ca pentru toate
să-Ţi mulţumească Ţie, preabunule Meșter”. Fiinţa omenească se cere respectată ca o fiinţă
de valoare inestimabilă. Aceasta e prin suflet „cineva”, nu numai ceva, iar ceea ce îl face
pe om „cineva” e acest substrat înzestrat cu conştiinţă şi cu capacitatea de reacţii
conştiente şi libere. În faţa omului ies la iveală nu numai deosebiri materiale de la individ
la individ, ci şi acel substrat spiritual deosebit de materie. Prin aceasta se manifestă omul
ca cineva conştient şi unic. Acesta susţine în el voinţa de a fi şi de a se desăvârşi veşnic.
Pr. Prof. Ioan Bădiliță
Suport de curs pentru clasa a XI-a Pastorală

Iar această unicitate, care nu poate fi înlocuită, se arată demnă de a dura etern. Acest
substrat nu-l putem defini în esenţa sa, dar îl putem descrie prin lucrările sale, ştiind
despre el, ca fapt esenţial, că face pe om un subiect conştient şi voluntar, unic şi de
neînlocuit. Conform învățăturii Sfântului Irineu de Lyon „nici trupul fără suflet nu este om
și nici sufletul fără trup”. Iar Sfântul Grigorie Palama notează că „sufletul, susţinînd trupul
în care a fost zidit, e pretutindeni în trup, nu ca în spaţiu, nici ca cel ce e cuprins, ci ca cel ce îl
susţine, îl cuprinde şi îl face viu, fiind şi în
această privinţă după chipul lui
Dumnezeu”.

„Sufletele drepţilor sunt în

mâna lui Dumnezeu şi chinul nu se
va atinge de ele” (Înțelepciunea lui
Solomon 3,1).

„Cel ce eşti Stăpânul

sufletelor şi al trupurilor, în a Cărui
mână este suflarea noastră,
mângâierea celor întristaţi,
odihneşte în latura drepţilor pe
acesta pe care l‑ai mutat” (Slujba
înmormântării)

Sufletul omului dă o unitate tuturor gândurilor, senzaţiilor, aduce într-o unitate

cele din spaţii şi timpuri tot mai întinse şi cugetă la cele mai presus de timp şi spaţiu,
nemulţumit cu acestea. Spiritul poate îmbiba trupul de spiritualitate, îl poate face organ
al lui, împlinind prin el funcţii spirituale şi stăpânind prin el pornirile spre plăceri pur
trupeşti, care îi slăbesc libertatea; îi dă puterea să învingă slăbiciunea faţă de senzaţiile
trupeşti, îi subţiază opacitatea, făcându-l mijloc de sesizare a stărilor sufleteşti ale altor
persoane şi de străbatere la înţelegerea unor realităţi spirituale mai presus de lume. În
ceea ce privește facultățile sufletului, părintele D. Stăniloae ține să precizeze faptul că
învăţătura Părinţilor Bisericii despre suflet este împrumutată în mare parte de la
Aristotel, care se deosebeşte de cea a lui Platon prin respingerea ideii de preexistenţă a
lui nous, a minţii sau a spiritului, şi deci separarea lui de suflet. După aceasta concepţie,
Pr. Prof. Ioan Bădiliță
Suport de curs pentru clasa a XI-a Pastorală

sufletul, unul în esenţă, are trei facultăţi principale: MINTEA (nous), ca potenţă a tuturor
actelor de cunoaştere şi de cugetare; POFTA (epithymia), ca potenţă a tuturor dorinţelor şi
poftirilor, şi POTENŢA (thymos) irascibilă, impulsivă a actelor de curaj, de bărbăţie, de
mânie, bună sau rea.

Părinții Bisericii accentuează faptul că în facerea omului nu există niciun interval

de timp. Nu se naște mai întâi trupul, în timp ce sufletul ar intra în el abia mai târziu.
Omul e întreg cu toate elementele sale și întreaga sa natură încă din momentul alcătuirii
sale. Numai idolatrii învață că sufletul intră în trup ulterior. Creștinii n-au acceptat
niciodată astfel de învățături. Sfânta Scriptură spune: Și Dumnezeu l-a plăsmuit pe om din
pulberea pământului și a suflat în fața lui suflare de viață, și omul – adică omul întreg – s-a făcut
suflet viu. Sfânta Scriptură n-ar fi spus „om” dacă ar fi fost vorba doar de un trup
neînsuflețit. Un trup lipsit de viață nu este un trup omenesc, ci un cadavru; nu este un
om, ci rămășițele unui om. „Suflarea de viață” de care vorbește aici Sfânta Scriptură nu
este suflarea unei vieți vremelnice, ci suflarea unei Vieți adevărate și veșnice (cf. Ioan 1,
4; 14, 6). Din energia Duhului Sfânt pe care Dumnezeu a suflat-o în fața lui, omul a
dobândit viața adevărată, un suflet viu, o existență veșnică prin harul lui Dumnezeu.
Arătând cu profunzimea-i caracteristică faptul că sufletul și trupului sunt create în același
timp, Sfântul Maxim Mărturisitoul scrie: Dacă sufletul e o specie de sine înaintea trupului,
sau trupul, la fel, și acestea alcătuiesc o altă specie prin unirea sufletului cu trupul, sau a trupului
cu sufletul, aceasta ar face-o fără îndoială fie pătimind-o din afară, fie prin firea lor. Dacă pătimind
ele au suferit aceasta, ieșind din ea, au devenit ceea ce nu erau și deci se corup; iar dacă prin fire,
atunci aceasta se va întâmpla pururea din pricina firii, și niciodată nu va înceta sufletul să se
reîncorporeze, sau trupul, să se unească cu alte suflete. Dar împlinirea întregului ca specie prin
unirea unuia cu celălalt, precum socotesc eu, nu e nici opera vreunei pătimiri, nici a puterii
naturale a părților, ci a nașterii (facerii) lor, deodată, ca o specie întreagă. Ceea ce vrea să spună
Sfântul Părinte, e aceea că dacă sufletul preexistă singur înainte de unirea cu trupul, iar
trupul, la fel, fiecare formează o specie diferită. Dacă așa ar sta lucrurile, când se unesc
formează o specie nouă. Dar specia aceasta nouă se formează fie prin pătimirea unei
acțiuni din afară a fiecăreia din ele și printr-o anumită modificare a lor, fie prin firea lor.
În cazul dintâi, sufletul preexistent n-ar fi om, ci ar deveni om de-abia prin unirea cu
trupul, ivindu-se o specie nouă, într-un sens apropiat de transformismul evoluționist care
degradează ființa umană, destinată după credința creștină unei existențe veșnice. În cazul
al doilea, sufletul s-ar putea uni continuu cu alte trupuri, în sensul doctrinei hindusă și
budistă a metempsihozei și reîncarnărilor care desființează și ea persoana umană
Pr. Prof. Ioan Bădiliță
Suport de curs pentru clasa a XI-a Pastorală

chemată la o existență și la o desăvârșire veșnică, sau s-ar întrerupe mereu ridicarea

omului la adevărata desăvîrșire și înaintarea în ea.

5. Starea primordială a omului

Sfântul Maxim Mărturisitorul concepe starea originară a omului ca pe o stare de

nepătimire, de nestricăciune și nemurire, în care acesta nu cunoștea plăcerea și durerea
și nici modul actual de zămislire și naștere pe cale sexuală. Trupul omenesc nu cunoștea
conflictele și dizarmoniile interioare, nici nu avea vârtoșenia și carnalitatea de acum.
Adam era, pe de altă parte, lipsit de păcat și nu avea altă grijă decât să tindă cu totul spre
Dumnezeu întru virtuți și cunoaștere. Sfântul Ioan Damaschin subliniază că că
Dumnezeu l-a făcut pe om fără de păcat în fire şi liber prin voinţă, dar fără de păcat, nu
ca inaccesibil păcatului, fiindcă numai Dumnezeu este inaccesibil păcatului, ci ca unul
care nu avea în fire putinţa de păcătuire ci libera alegere, adică având libertatea să stăruie
şi să progreseze în bine, ajutat de harul dumnezeiesc, dar tot aşa să se abată de la bine şi
să fie în rău. Dumnezeu îngăduind aceasta de dragul libertăţii, căci ceea ce se face silit,
nu este virtute. Delimitându-se de pozițiile origeniste, conform cărora omul ar fi avut
parte de la început de o deplină desăvârșire, pe care, pierzând-o, e dator să o regăsească,
Sfântul Maxim arată că Adam nu avea ca pe un câștig deja dobândit desăvârșirea, ci ea
rămânea pentru el un ideal care, pentru a fi împlinit, presupunea o dezvoltare spirituală
și cerea partea lui de strădanie și alegerea cuvenită. Virtuțile primite prin creație erau
doar semințe, iar contemplarea și cunoașterea lui Dumnezeu abia începeau să se
creioneze; și unele, și altele se cereau dezvoltate treptat. Această stare de fragilitate și
copilărie a lui Adam în Rai fost evidențiată mai ales de către Sfântul Irineu de Lyon, care
a arătat că omul, deși făcut pentru a fi stăpânul pământului, a fost creat cel din urmă și
astfel a apărut ca un copil într-o lume special pregătită pentru hrănirea și creșterea lui.
Omul, deși aparține lumii lucrurilor schimbătoare, este diferit de restul lumii prin faptul
că lumea a fost creată pentru a permite creșterea omului întru nemurirea lui Dumnezeu.
Deși el va rămâne o ființă creată, omul va avea posibilitatea de a se împărtăși de viața
veșnică a lui Dumnezeu, primind puterea Celui Necreat: „Prin urmare, Dumnezeu este unul
și același, Cel care deschide cerurile ca pe o carte și înnoiește fața pământului; Cel care a făcut
lucrurile temporale pentru om, astfel încât, maturizându-se în această lume, să rodească
Pr. Prof. Ioan Bădiliță
Suport de curs pentru clasa a XI-a Pastorală

nemurirea; și Cel Care, prin bunătatea Lui, dăruiește și lucruri nemuritoare, «Care va arăta în
veacurile viitoare covârșitoarea bogăție a harului Său» (Efeseni 2:7)”.

Referindu-se la Adam, cartea Facerii (2:8-17) ni-l prezintă ca făptura cu care

Dumnezeu vorbește față către față și căreia Dumnezeu îi oferă spre existență darurile
Sale. Altfel spus, el trebuie să se hrănească având conștiința că cele primite sunt de la
Dumnezeu. În sensul acesta, Adam este chemat la un mod de viață euharistic, în care
împărtășirea din bunurile materiale trebuie să exprime o comuniune de iubire
interpersonală. De asemenea, Adam este pus în grădina Edenului ca „să o lucreze și s-o
păzească” (Facere 2:15). I se încredințează deci un dar pentru care el este responsabil.
Stăpânirea creației nu este simplă „exploatare”, ci lucrare a ei, păzire a ei, grijă pentru ea.
Dumnezeu a adus apoi toate
făpturile înaintea lui Adam, ca
acesta să le dea nume (Facere
2:19). Adam este „preotul”
creației; el „botează” făpturile,
le pune nume, adică le
cunoaște taina și identitatea,
recunoscându-le destinația,
logosul lor interior. Așa cum
arată Calist Patriarhul, Adam
avea un dar prorocesc, adică o
putere de a prevedea cum se
vor desfăşura lucrurile, pentru
că ştia că se vor desfăşura conform cu marea lui forţă de a le transfigura, de a le face
străvezii în frumuseţea revelatoare a adâncimii lor nesfîrşite, tainice şi mult grăitoare, în
Dumnezeu: „Această suflare a lui Dumnezeu, suflată, cum s-a zis, în Adam, până ce a fost în el,
nu puțină slavă și strălucire de chip dumnezeiesc pricinuia celui părtaș la ea. Ca urmare, el se
purta față de lucruri cu putere străvăzătoare și proorocească și era împreună creator cu Dumnezeu,
sau un al doilea dumnezeu după har”. Ca unul care unește în el un suflet și un trup, omul
este, potrivit Sfântului Maxim, mediator prin însăși firea sa. Dar el este mediator și prin
vocație, deoarece, la crearea sa, Dumnezeu l-a menit să unifice întreaga realitate creată și
s-o unească întreagă cu El și în El. Pentru aceasta, i se cerea mai întâi să depășească,
unificându-le, următoarele diviziuni: 1) între natura creată și natura necreată (sau între
creație și Dumnezeu); 2) în sânul naturii create, între făpturile sensibile și cele inteligibile
Pr. Prof. Ioan Bădiliță
Suport de curs pentru clasa a XI-a Pastorală

(puterile îngerești, îngerii); 3) în sânul creației sensibile, între pământ și cer; 4) pe pământ,
între Rai și lumea locuită; 5) în umanitate, între bărbat și femeie.

6. Pomii Raiului

Pomul cunoașterii binelui și răului (Facere 2:9) reprezenta cele două chipuri în care
Adam putea privi creația sensibilă: cunoașterea binelui corespundea sesizării ei
spirituale, duhovnicești, conform logoi-lor sădiți în ea, iar cunoașterea răului, perceperii
ei trupești, adică potrivit aparențelor sensibile. Era necesar ca Adam să se întărească în
cunoașterea prin har, ajungând la o maturitate spirituală care i-ar fi permis să abordeze
creația, fără ca aceasta să-l separe de Dumnezeu. În acest sens, Sfîntul Maxim
Mărturisitorul zice: „Sau iarăşi poate că zidirea celor văzute s-a numit pom al cunoştinţei
binelui şi al răului, fiindcă are şi raţiuni duhovniceşti care nutresc mintea, dar şi o putere naturală
care pe de o parte desfată simţirea, pe de alta perverteşte mintea. Deci contemplată duhovniceşte,
ea oferă cunoştinţa binelui, iar luată trupeşte, oferă cunoştinţa răului. Căci celor ce se împărtăşesc
de ea trupeşte li se face dascăl în ale patimilor, făcându-i să uite de cele dumnezeieşti”. Porunca
dată de Dumnezeu în Rai avea o valoare provizorie și pedagogică și nu urmărea să
interzică, ci să amâne contemplarea creației sensibile, pentru ca Adam să fie ferit de
primejdia de a se lăsa sedus de aparența ei și să cadă pradă patimilor; el trebuia, așadar,
să se întârească mai întâi, pentru a se putea apoi dedica, fără nicio primejdie,
contemplației naturale. Prin această interdicție de a mânca din pomul cunoștinței binelui
și răului, care reprezintă, după cum am văzut, posibilitatea unei folosiri greșite a creației,
lui Adam i se cere exersarea lui în raportul său de libertate față de natură, și totodată de
a nu lua creația drept realitate ultimă; de a decide liber între comuniunea cu Creatorul și
„răpirea” lucrurilor create de El, de a nu considera că lucrurile create au în sinea lor
valoare mai mare decât voința Ziditorului. Sfântul Irineu de Lyon plasează pomul
cunoștinței binelui și răului în contextul vieții și al morții. Recunoașterea Creatorului pe
care o impune porunca este structura de bază a vieții omului, iar încălcarea ei este moarte.
Pentru a-l ajuta pe om să rămână în starea firească de recunoștință față de Creatorul Său,
și ca să nu aibă gânduri de trufie sau să devină „arogant” față de Dumnezeu, i s-a dat o
Pr. Prof. Ioan Bădiliță
Suport de curs pentru clasa a XI-a Pastorală

lege de către Ziditor, ca omul să știe că are un Stăpân. Dacă omul ar fi păzit porunca,
recunoscându-L pe Dumnezeu drept Creator al său, ar fi rămas nemuritor prin har; altfel
avea să devină muritor și să se întoarcă în pământ. Dar, fiind copii lipsiți de experiență,
Adam și Eva au fost cu ușurință amăgiți de Înșelătorul și de aceea izgoniți din Grădina
Raiului: „Însă, pentru ca omul să nu
gândească lucruri mari despre sine,
nici să nu se preamărească ca și cum
nu ar fi avut nici un stăpân, din
pricina stăpânirii care i-a fost dată și
a părtășiei cu Dumnezeu – Creatorul
său, depășindu-și limitele, și pentru
ca nu cumva să aibă cugetarea
semeață înaintea lui Dumnezeu, o
lege i-a fost dată din partea lui
Dumnezeu, pentru ca el să știe că
avea un Stăpân, pe Domnul tuturor.
Iar El i-a pus anumite opreliști. Dacă
omul va păzi poruncile lui
Dumnezeu, va rămâne întotdeauna
așa cum era, adică nemuritor. Dacă
însă nu le va păzi, el va deveni
muritor și se va întoarce în pământul
din care a fost luat. Iar porunca a fost
aceasta: «Din toți pomii din rai poți
să mănânci, iar din pomul
cunoștinței binelui și răului să nu
mănânci, căci, în ziua în care vei
mânca din el, vei muri negreșit»
(Facere 2:16-17). Astfel, porunca
dată de Dumnezeu lui Adam nu
însemna decât un prilej ca omul să
se exerseze liber în ascultarea față de Dumnezeu, în comuniune cu El. Prin păcat, însă,
Adam a eșuat în împlinirea misiunii și vocației sale. Iisus Hristos, Adam cel nou (I
Corinteni 15:45), o va împlini până la capăt și va descoperi astfel toată slava naturii
umane, creată după chipul lui Dumnezeu și chemată la asemănarea cu El.
Pr. Prof. Ioan Bădiliță
Suport de curs pentru clasa a XI-a Pastorală

7. Păcatul strămoșesc și consecințele acestuia

Capitolul al III-lea din cartea Facerii relatează căderea în păcat a primilor oameni.
La îndemnul șarpelui (diavolului), Adam și Eva, prin neascultare față de Dumnezeu,
mănâncă din pomul oprit, socotind că prin acest fapt vor deveni ca Dumnezeu („veți fi
ca Dumnezeu” – Facere 3:5). Îndată după săvârșirea păcatului, ei constată că sunt goi.
Raportul dintre primii oameni și Dumnezeu se schimbă în urma păcatului. Atras, amăgit,
înșelat de diavol, dar lucrând din vina și cu voia sa, Adam a făcut cu totul altceva decât
cele voite de Dumnezeu. Sfântul Maxim consideră că răul nu este o realitate pozitivă și
nici nu este ca atare în lucruri, ci constă în „abaterea lucrării puterilor sădite în fire de la scopul
lor” sau încă „mișcarea nesocotită a puterilor
naturale spre altceva decât spre scopul lor”,
care este Dumnezeu. Răul rezidă într-o
folosire falsă a libertății, într-o înrobire a
spiritului față de natura materială. Păcatul
lui Adam a constat astfel într-o întoarcere,
într-o abatere, o deviere a facultăților firești
de la mișcarea lor, prin reaua lor folosire
sau prin punerea lor în lucrare într-un mod
contrar firii. Cu alte cuvinte, păcatul lui
Adam a constat în întoarcerea de la
Dumnezeu, în uitarea Lui, în depărtarea de
El și în întoarcerea către realitățile
sensibile, cunoscute numai prin simțuri și
în alipierea de chipul lor văzut prin
plăcerea pe care o culegea din ele.

Cel dintâi efect al păcatului

strămoșesc este despărțirea sau înstrăinarea omului de Dumnezeu. Firea omenească este,
așadar, de acum supusă pătimirii, stricăciunii și morții. Păcatul produce și un deranjament
în ființa oamenilor, ca ființe responsabile în fața lui Dumnezeu: Adam aruncă vina pe
femeia dăruită lui de Dumnezeu, iar femeia, pe șarpe. Solidari în păcat, Adam și Eva nu
mai sunt solidari și în responsabilitatea față de el. Totuși, împreună cu șarpele, ei suportă
„pedeapsa” sau consecințele păcatului (Facere 3, 14-19). Scoaterea lui Adam din rai, adică
pierderea comuniunii plenare cu Dumnezeu, este o consecință a păcatului, la fel și
Pr. Prof. Ioan Bădiliță
Suport de curs pentru clasa a XI-a Pastorală

ostilitatea naturii față de om (Facere 3:17-18) și moartea (Facere 3:19). Eșecul lui Adam a
fost de a fi voit îndumnezeirea, fără Dumnezeu. Aspirația sa de a deveni „ca Dumnezeu”
era legitimă, căci era înscrisă în om prin actul creator al lui Dumnezeu; ea era tensiunea
dintre chip și asemănare. Însă drumul ales de Adam, la propunerea șarpelui, a fost fals,
întrucât se baza pe minciuna că ar putea deveni ca Dumnezeu, altfel decât în comuniune
cu Dumnezeu. Acest drum l-a dus pe Adam la nefericire și moarte. După cum ne învață
Sfântul Maxim Mărturisitorul, păcatul lui Adam a fost faptul că acesta „a voit să aibă
lucrurile lui Dumnezeu fără Dumnezeu, înainte de Dumnezeu, și nu după Dumnezeu”.

În păcatul lui Adam se produce o dublă înstrăinare a acestuia față de Dumnezeu:

mai întâi prin neascultarea față de Creator, care însemna de fapt o rupere a comuniunii
de iubire față de El; și în al doilea rând, un atașament sau o alipire exagerată față de lumea
sensibilă creată, alipire care se face într-o uitare față de Ziditor, într-o supraestimare a
valorii ei în raport cu Dumnezeu și într-o tentativă de a o poseda prin „răpire”, iar nu
prin primire ca dar, în care transpare prezența iubitoare a Dăruitorului. Păcatul lui Adam
este tocmai începutul existenței umane în care nu se mai iubește total și permanent. După
căderea protopărinților în păcat, chipul lui Dumnezeu rămâne totuși în om, dar el este
întunecat, deformat, desfigurat, într-un cuvânt: bolnav. Natura coruptă prin păcat nu mai
corespunde cu ceea ce ea trebuie să fie cu adevărat, adică așa cum o voiește Dumnezeu
care a creat-o. De aceea, eliberarea din păcat echivalează cu vindecarea naturii umane,
punerea ei în starea de sănătate, capabilă să reflecte în ea asemănarea cu Dumnezeu.
Referindu-se la faptul că păcatul a afectat însăși ființa umană, adică el nu are un simplu
aspect juridic, ca încălcare a unei porunci divine, externe naturii umane, Sfântul Chiril
al Alexandriei subliniază că neamul omenesc a moștenit de la Adam nu atât vina pentru
păcatul pe care-l săvârșise acesta personal, ci natura lui Adam, care prin păcat a devenit
bolnavă: „Adam a fost creat pentru nestricăciune și pentru viață; în paradis el avea o viață sfântă:
mintea sa era în întregime și continuu consacrată contemplării lui Dumnezeu, trupul său era în
siguranță și liniște, fără ca el să arate nicio plăcere rea, căci tumultul pornirilor rele nu exista în
el. Dar când el a căzut în păcătuire și a alunecat în stricăciune, atunci plăcerile și necurăția au
invadat natura trupului și a apărut această lege de sălbăticie care este în mădularele noastre (cf.
Romani 7:5). Natura a căzut deci bolnavă de păcat prin neascultarea unuia (Romani 5:19), adică
a lui Adam. Astfel, mulțimea a fost constituită păcătoasă; nu că ea ar fi împărtășit greșeala lui
Adam – ea (mulțimea) nu exista încă –, ci pentru că ea împărtășea natura lui căzută sub legea
păcatului (Romani 7:23; 8:2). Deci, după cum în Adam natura omului căzuse bolnavă de
stricăciune prin neascultare, fiindcă așa au pătruns patimile în ea, tot astfel în Hristos ea a
recăpătat sănătatea: ea a devenit într-adevăr asculătoare lui Dumnezeu și Tatălui și nu a săvârșit
Pr. Prof. Ioan Bădiliță
Suport de curs pentru clasa a XI-a Pastorală

păcat (I Petru 2:22; Isaia 53:9)”. Biserica Ortodoxă nu vede în moartea fizică a omului
păcătos pur și simplu o manifestare a mâniei lui Dumnezeu, ci mai degrabă o
iconomie/rânduială a Lui: „pentru ca răutatea să nu fie fără de moarte”, se spune în prima
rugăciune de la slujba înmormântării, iar Sfântul Grigorie Teologul zice că moartea
fizică a survenit „pentru ca păcatul să nu fie nemuritor”. Moartea arată că Dumnezeu nu
voia să se eternizeze o stare maladivă și coruptă, precară și chinuită pe pământ. Pe de altă
parte, însă, nimic nu este mai contrar omului, ca ființă creată după chipul lui Dumnezeu
Cel Nemuritor, decât moartea. Căci omul este deplin și cu adevărat om atunci când este
viu în integralitatea sa: suflet și trup împreună. Aceasta a fost dorința originară a
Creatorului. De aceea, după frumoasa expresie a Sfântului Irineu de Lyon, „slava lui
Dumnezeu este omul viu, iar viața omului este vederea lui Dumnezeu”.

Alunecată, prin căderea liberă consimțită, din brațele intimității Sfintei Treimi și a
plenitudinii vieții pe care o oferea numai comuniunea cu Dumnezeu, natura umană
moștenită din Adam se află într-o existență ambiguă sau paradoxală: înrâurită de dorința
vieții veșnice și a iubirii permanente și depline, pe de o parte, și de efectele suferinței și
coruptibilității, pe de altă parte. Deodată atrasă în mod multiplu și complex de chemarea
firească de a deveni asemenea cu Dumnezeu și sfâșiată de patimi și contradicții,
umanitatea, care sfârșește în brațele morții ca într-o stare ultimă a ei, rămâne pururea cu
un ideal fundamental înfrând și nu mai era capabilă să facă deplin transparentă în ea
slava lui Dumnezeu Cel veșnic viu, după al Cărui chip fusese ea zidită. Ea are nevoie de
mântuire, adică de a fi repusă în starea de sănătate prin refacerea comuniunii cu
Dumnezeu, izvorul vieții, și de a participa plenar la iubirea veșnică. Referindu-se la
necesitatea mântuirii naturii umane, Sfântul Grigorie de Nyssa a descris-o în aceste
cuvinte: „Bolnavă, natura noastră cerea să fie vindecată; căzută, să fie ridicată; moartă, să fie
înviată. Noi pierdusem posesiunea binelui, era nevoie să o recăpătăm. Închiși în întuneric, era
nevoie să fim duși în lumină; captivi, așteptam un salvator; prizonieri, un ajutor; sclavi, un
eliberator”. Această mântuire se realizează prin Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, devenit
om, pentru viața lumii (Ioan 3:16).

7. Semnificația teologică a hainelor de piele

„Apoi a făcut Domnul Dumnezeu lui Adam şi femeii lui îmbrăcăminte de piele şi i-a
îmbrăcat” (Facere 3:21). Înainte de toate, trebuie accentuat faptul că, așa cum arată limpede
textul Sfintei Scripturi, hainele de piele au fost adăugate omului după cădere și că astfel ele
Pr. Prof. Ioan Bădiliță
Suport de curs pentru clasa a XI-a Pastorală

nu reprezintă un element constitutiv natural al lui. În primul rând, așa cum au arătat
Părinții Bisericii, hainele de piele exprimă mortalitatea biologică, privită de ei ca o a doua
natură a omului de după cădere. În timp ce înainte de cădere omul era „gol, scutit de
purtarea pieilor moarte” (nekron dermaton), după aceasta el „și-a ascuns goliciunea de jur
împrejur cu piei moarte”, zice Sfântul Grigorie de Nyssa. Apare astfel o răstunare
deplină a lucrurilor: omul nu mai are, ca înainte, viața ca o caracteristică constitutivă a
lui, nu mai există datorită vieții care țâșnește în mod natural din el, ci există întrucât
amână moartea. Ceea ce există în principal acum este moartea, viața (zoe) schimbându-se în
supraviețuire. Sfântul Ioan Gură de Aur învață că înainte de căderea omului nu era nevoie
nici de cetăți, nici de meșteșuguri, nici de acoperirea cu haine. „Acestea erau atunci de
prisos, însă după aceea au devenit necesare din pricina neputinței noastre; și acestea și toate acelea
(...) toată mulțimea celorlalte nevoi. Fiindcă toate acestea le-a introdus în viață, trăgându-le
împreună cu sine, moartea”. Hainele de piele reprezintă veșmântul cu care omul înfruntă
moartea. Putem să le înțelegem ca organizarea nouă a vieții omenești, ca niște metode
noi, ca o altă haină, corespunzătoare și indispensabilă pentru a înfruta condițiile diferite
în care s-a aflat după cădere planeta noastră. La rândul său, Sfântul Grigorie Teologul,
cu concizia care caracterizează cuvântul său, scrie cu referire la omul dinainte de cădere
că ducea o „viață simplă (nemeșteșugită) și fără nici un acoperământ și armură; căci așa se cădea
să fie cel zidit dintru început”. Cultivarea istovitoare a pământului, profesiile, științele,
artele frumoase, politica, toate activitățile și funcțiile prin care omul viețuiește în această
lume, reprezintă conținutul hainelor de piele și poartă un caracter dublu: pe de o parte,
ele sunt cosecință a păcatului și reprezintă o degradare a dimensiunilor chipului lui
Pr. Prof. Ioan Bădiliță
Suport de curs pentru clasa a XI-a Pastorală

Dumnezeu în om, iar pe de altă parte, ele sunt efecte ale intervenției înțelepte și milostive
a lui Dumnezeu și constituie noul veșmânt grație căruia oamenii viețuiesc în noile
condiții pe care le-a creat căderea. Dumnezeu n-a îngăduit să dispară sau să se corupă
integral însușirile „chipului lui Dumnezeu” în om. Intervenind în procesul coruperii, le-
a transformat în „haine de piele” și astfel a făcut ca ele să fie cele care oferă omului
supraviețuirea. Sfântul Ioan Gură de Aur învață că Dumnezeu nu l-a lipsit pe om de
întreaga putere pe care acesta o avea asupra lumii, ci „i-a mai lăsat puțină”. I-a lăsat putere
asupra vietăților care sunt indispensabile pentru conservarea lui, iar omul poate exercita
o putere și asupra celorlalte, ca și în general asupra pământului, cu tehnicile pe care le
dezvoltă grație rațiunii pe care i-a dat-o la origini Dumnezeu și de care nu l-a privat
integral după cădere. Cu tehnicile care se dezvoltă progresiv de-a lungul timpului după
cădere „se gospodărește constituția lumii”, zice Sfântul Ioan Gură de Aur. Lucrul e valabil
și pentru învățătură, muncă, știință, artele frumoase, politică. Funcțiile acestea pot și sunt
chemate să fie folosite ca mijloace noi prin care omul să-și exercite suveranitatea ta asupra
lumii, iar atunci când el trăiește cu harul lui Dumnezeu, să-l transmită pe acesta și lumii,
să transfigureze condițiile de viață și, centrându-se pe sine însuși și centrând condițiile
de viață și lumea pe Hristos, nu numai să repare rupturile create de păcat la toate
nivelurile, dar și să activeze practic în istorie unificarea diviziunilor anterioare căderii pe
care a înfăptuit-o în El pentru întreg cosmosul Hristos.