I.

PRECIZĂRI ŞI RECOMANDĂRI PRIVIND DESFĂŞURAREA

ACTIVITĂŢILOR ÎN ANUL UNIVERSITAR 2009-2010
CODUL CURSULUI: ZFIL-FIL2008037
DENUMIREA CURSULUI: Sisteme logice I
TIP CURS: OBLIGATORIU
DURATA CURSULUI/NR. DE CREDITE: 2 ore curs/săptămână, semestrul I.
PERIOADA DE ACCESARE A CURSULUI: semestrul I, prelegeri, 2
ore/săptămână.
1. MANUALUL RECOMANDAT: Cornel Popa, Sisteme logice şi metalogică, vol. I,
Editura Fundaţiei România de Mâine, 2000.
MODUL DE STABILIRE A NOTEI FINALE: examen, sfârşitul semestrului I,
sesiunea din iarnă.
OBIECTIVUL PRINCIPAL AL CURSULUI:
Cursul îşi propune să îi familiarizeze pe studenţi cu gândirea filosofică asupra
sistemelor logicii, să îi ajute să înţeleagă limbaje aplicabile la contexte ac ionale.
ADRESE E-MAIL RESPONSABIL PENTRU CONTACTUL CU
STUDENŢII: gabi.iliescu@yahoo.com
TITULARUL CURSULUI: prof. univ. dr. Cornel Popa
II. CONŢINUTUL TEMATIC AL CURSULUI: 1. Existenţă, limbi naturale, logică;
2. Limbile naturale, discursul şi operatorii logici. Conective propoziţionale şi cuantificatori;
3. Limbile naturale, discursul şi operatorii logici. Operatori modali; 4. Agenţii, modelele
comunicării şi sistemele logice; 5. Sisteme axiomatice; 6. Axiomatica logicii propoziţiilor.
Sistemul Hilbert-Ackermann; 7. Proprietăţi metateoretice ale sistemelor axiomatice; 8.
Teorema deducţiei şi rolul ei în demonstraţie; 9. Metoda rezoluţiei; 10. Metoda arborilor de
decizie; 11. Logica predicatelor şi teoria definiţiei; 12. Definirea predicatelor în limbajul
natural.

III BIBLIOGRAFIE

A. Bibliografie obligatorie

1
 1. Cornel Popa, Sisteme logice şi metalogică, vol. I, Editura Fundaţiei România de
Mâine, 2000.
2. Cornel Popa, Sisteme logice şi metalogică, vol. II, Editura Fundaţiei România de
Mâine, 2002.

B. Bibliografie facultativă: reiese din bibliografia dela sfârşitul volumului I

IV. PREZENTAREA CURSURILOR

1. Existenţă, limbi naturale, logică
A. Sinteză
Existenţă Obiecte individuale Domenii de obiecte Stări,
evenimente
Limba Nume proprii Descripţii vagi Nume comune
Aristotel un, o, ceva adjective,
Frege verbe
Logică Constante individuale Variabile individuale Atomi predicative:
a,b,c, a1,a2 x,y,z P(a),P(x),R(x,y),
x=y, z=f(x)

Operaţii logice care privesc relaţia dintre limbajul natural şi logică

Formalizarea
Def. Operaţie logică interlingvistică prin care enunţurile unei limbi naturale sau ale unui
limbaj ştiinţific sunt transpuse într-un limbaj logic sau de programare logică.
Proprietăţi:
1. conservă semnificaţia esenţială şi valorile de adevăr
2. conservă structurile logice
3. dezambiguizează
4. facilitează calculul
5. abstractizează
Decodificare

2
 Def. Este operaţia inversă formalizării care permite trecerea de la un limbaj logic
simbolic la o limbă naturală sau la un limbaj ştiinţific standard.
Proprietăţi
-O decodificare corectă păstrează valoarea de adevăr a formulelor din limbajul
simbolic;
-Extinde accesibilitatea mesajului la un număr mai mare de adresanţi;
-Conservă structura logică a formulelor din limbajul logic;
-Coboară de la abstract la concret.
Descrierea
Definiţie
Descrierea este o operaţie discursiv cognitivă prin care un agent transpune într-o limbă
naturală o experienţă perceptivă şi observaţională dobândită din scrutarea unui domeniu
oarecare. Descrierea este o codificare lingvistică a unei experienţe personale.
Proprietăţi
- Are la bază interacţiunea dintre agent şi mediu actele perceptive şi actele de observaţie
- Este utilizarea idiolectului sau limbajului personal al agentului pentru socializarea prin
discurs a rezultatelor obţinute.
-Întemeindu-se pe analizatorii vizuali, auditivi, etc, descrierile sunt codificări
intersubiective ale experienţei subiective recente. Aceasta este cenzurată de discernământul
şi spiritul critic dobândit de agent în experienţa sa practică şi discursivă anterioară.

B. Întrebări de autocontrol:
1. Care este rolul formalizării?
2. Pentru care dintre cele trei operaţii prezentate este necesară interacţiunea cu mediul
exterior?
3. Care este corespondentul numelor proprii în limbajul logic?

2. Limba naturală şi operatorii logici. Conective propoziţionale şi cuantificatori.

A. Sinteză

3
 Logicienii n-au inventat operatorii logici. Aceştia există în limbile naturale şi în
deprinderile oamenilor de a folosi şi înţelege limbile naturale. Logicienii i-au descoperit, i-
au analizat şi i-au extras din limbile naturale, i-au redat concis prin simboluri speciale. În
plus, logicienii au convenit să noteze propoziţiile declarative prin variabile propoziţionale
de forma p, q, r, p1, p2, ..pn..
De exemplu, „Pomii înfloresc” şi „Păsărelele cântă” sunt două propoziţii elementare
ce pot fi redate prin variabilele p şi q: p = „Pomii înfloresc” şi q = „Păsărelele cântă”.
Propoziţia compusă „Pomii înfloresc şi păsărelele cântă” va fi redată folosind un simbol
pentru operaţia „şi” numit conjuncţie logică. De regulă, conjuncţia este notată prin simbolul
„&”. Propoziţia compusă va fi redată în limbajul logicii propoziţiilor ca: p&q. Valoarea de
adevăr a unei propoziţii compuse depinde de valorile de adevăr a „argumentelor” sale,
respectiv a lui p şi q care sunt argumente ale operatorului &. Conjuncţia ca şi celelalte
conective logic propoziţionale ( disjuncţia, implicaţia etc) este funcţie de adevărul
propoziţiilor componente.
În logica propoziţiilor există numai două valori de adevăr 1 şi 0 ( 1 stă pentru
„adevărat” şi 0 stă pentru „fals”). În logica propoziţiilor există şi o operaţie unară, negaţia
unei formule notată de regulă prin „ ~”. Astfel putem nega pe q şi obţine ~ q care se citeşte
„non p” sau „Propoziţia p nu este adevărată”.
Aceleaşi propoziţii elementare p şi q pot fi asamblate în propoziţii compuse diferite,
după natura conectivului logic propoziţional prin care le legăm. Conectivele logice descriu
asamblarea propoziţiilor elementare în fraze sau propoziţii compuse. Ele descriu, totodată,
dependenţa valorii de adevăr a propoziţiilor compuse de valoarea de adevăr a propoziţiilor
elementare componente.
Ilustrăm în tabelul nr. 1 alte trei conective logic propoziţionale prin care putem forma
din propoziţiile elementare p şi q alte propoziţii compuse diferite de conjuncţie.

Propoziţii Conjuncţie( şi) Disjuncţie(sau) Implicaţie Echivalenţă

asertorice (Dacă...atunci) (Dacă şi numai
dacă)
Pomii înfloresc = p p&q pvq p⊃q p≡q

4
Păsărelele cântă= q

Tabel nr. 1 Conective logice

Conectivele logice sunt prima specie de operatori logici: operatorii logic-
propoziţionali. Aceştia sunt funcţii de adevăr. O a doua specie de operatori logici
propoziţionali sunt cuantificatorii. Cuantificatorii sunt redaţi în limba naturală prin expresii
ca „toţi”, „ fiecare”, „unii”. În logica predicatelor aceştia sunt redaţi prin simbolurile ∀, ∃ şi
presupun simboluri predicative de unul sau mai multe argumente: P(x), R(x, y), S(x, y, z)
∃xP(x) = Există cineva care proprietatea P. Predicatului monadic nu i-am dat încă o
interpretare Dacă P(x) = x este preot şi x este definit pe mulţimea oamenilor dintr-o
încăpere, atunci propoziţia obţinută este „Cineva din această încăpere este preot”. Din
aceste scheme predicative putem forma propoziţii prin cuantificare completă sau prin
substituirea variabilelor individuale prin constante individuale. În acest ultim caz obţinem
propoziţii descriptive factuale.
Cuantificarea completă poate fi uniformă, utilizând un singur fel de cuantificator, de
exemplu, numai existenţial sau numai universal sau cuantificare mixtă şi existenţială şi
universală. Cuantificatorii sunt operatori logici pentru că pot duce la formarea unor
propoziţii. Toate limbile naturale conţin părţi de vorbire variate ce pot duce la formarea
unor propoziţii adevărate. Ilustrăm aceasta lista L1.
L1 = nimeni, unul singur, doi-trei, câţiva (puţini la număr, îi numeri pe degetele de la o
mână), un sfert, o treime, jumătate, puţin peste jumătate, majoritatea, două treimi, trei
sferturi, aproape toţi, toţi
Am definit alte două specii de operatori pe „deci” ca operator de derivare şi pe
„deoarece” ca invers al acestuia ca operator de argumentare (vezi Bibliografia minimală [2.
p 296] şi [4, 137-138] ). Aceşti doi operatori sunt de nivel metateoretic. Primul este definit
pe un set de ipoteze sau o bază de cunoştinţe şi o consecinţă logică derivabilă din aceasta.
Cel de al doilea este inversul primului operator şi priveşte drumul invers de la o teză de
argumentat la identificarea bazei factuale minimale printr-o metodă originală de construire
a arborilor de derivare şi respectiv de întemeiere.

5
 B. Întrebări de autocontrol:
1. Prin ce părţi de vorbire sunt exprimate conectivele logice în limbile naturale şi prin
ce simboluri sunt redate în logica propoziţiilor.
2. Formalizaţi în limbajul logicii propoziţiilor următoarele propoziţii:
a. Ana şi Maria sunt eleve.
b. Ana şi Ion sunt rude.
c. Dacă vii, să îmi spui.
3. Câte propoziţii se pot construi cuantificând toate variabilele unui predicat cu trei
argumente?

3. Limbile naturale, discursul şi operatorii logici. Operatori modali.

A. Sinteză
O altă specie de operatori logici o reprezintă operatorii modali Dacă p este o propoziţie
asertorică şi L este un operator modal ( necesar), atunci Lp este o formulă logic modală
care se citeşte: „p este o propoziţie logic necesară”. Toate legile logice sunt formule logic
necesare. Ele nu descriu lumea fizică în stările sale concrete, ci explorează toate
alternativele posibile. Aplicarea legilor logice în procesul rezolvării unei probleme transferă
adevărul din datele problemei în adevărul soluţiei. Pornind de la necesar, de la L, putem
defini posibilul, imposibilul sau absurdul, contigentul sau situaţiile când sunt accesibile
deopotrivă şi starea p şi starea opusă acesteia, starea –p şi negaţia contigentului când este
adevărat Lp sau L~p, respectiv ~ Mp.
Partea cea mai incitantă din teoria operatorilor logici o constituie operatorii modali de
ramură cu agenţi: de realizabilitate sau posibil acţional, deontici, temporali, dinamici,
asertorici, teleologici, epistemici, apreciativi sau de logica acceptării, doxastici, erotetici,
performativi. Aceştia apar în limbile naturale, în limbajelor teoriilor din ştiinţele naturii, din
ştiinţele tehnice, din cele economice, sociologice, juridice sau politice
Prezentăm într-un tabel speciile de operatori modali, formulele operatorilor primitivi şi
citirea acestora în lima română. Propoziţia „Trebuie să respectăm legile ţării” este tot o
propoziţie modală de logică deontică. „Trebuie” descrie o obligaţie sau o îndatorire.

6
Obligaţiile, ca şi interdicţiile, permisiunile şi actele de conduită liberă pot fi descrise în
termenii logicii deontice.

N Logici Operat Se citeşte:

r modale or primitiv
1 aletică Lp p este logic necesar
2 deontică O(x, y, x obligă pe y la p
p)
3 teleologică S(x, p) x vrea p
4 epistemică K(x, p) x ştie că p
5 doxastică B(x, p) x crede că p
6 temporală Fp În viitor va fi p
7 dinamică [u]p Prin programul u la p
8 asertorică Z (x, p) x spune că p
9 fezabilităţii M(x, p) x poate face p
1 performativă Do(x, x execută p
0 p)
1 erotetică ?(x, y, X îl întreabă pe y p
1 p)

Tabel Nr 2. Specii de operatori şi logici nodale

B. Întrebări de autocontrol
1. Enumeraţi principalele feluri de operatori logici.
2. Caracterizaţi relaţia dintre operatorii modali aletici şi operatorii modali de ramură
3. Ce sunt operatorii modali micşti.

4. Agenţii, modelele comunicării şi sistemele logice

A. Sinteză

7
 Logica propoziţiilor şi logica predicatelor sunt sisteme logice fără agenţi. Pentru ele
este suficient să le definim limbajul formal şi semantica. Tratarea axiomatică a unei teorii
nu reclamă specificarea agentului care face demonstraţia. La fel, logica modală aletică
creată de C. I. Lewis nu a avut nevoie de agenţi. Scopul ei a fost să descrie implicaţia
logică, relaţia de consecinţă logică, şi să o distingă de implicaţia materială redată prin
“dacă, atunci”.
Peste două mii de ani filosofii au considerat că logica se ocupă în exclusivitate de
enunţurile declarative sau descriptive, căci, argumentau ei, numai acestea pot da seama de
stările de fapt, de ceea ce este la nivel ontic şi de noţiunea de adevăr ca o concordanţă
dintre conţinutul declaraţiilor noastre şi starea de fapt a lucrurilor. Mai departe, noţiunea de
adevăr, definirea operaţiilor logice şi a structurilor sintactice permite înţelegerea
consecinţei logice ca o relaţie ce păstrează adevărul de la premise la concluzii.
Logica actuală se ocupă, dincolo de propoziţiile declarative, de propoziţiile prescriptive,
imperative, apreciative; se mai ocupă de programe şi de conduitele efective prin care se
înfăptuiesc programele. În plus, se ocupă de întrebări. Logica de astăzi se ocupă şi de
obligaţii şi interdicţii, de permisiuni, drepturi şi libertăţi, de fezabilitatea sau nefezabilitatea
unor acţiuni şi de abilităţile agenţilor, de date şi durate. Ea poate descrie şi execuţia unor
programe, strategii sau conduite. În toate aceste ipostaze ale ei, ea are nevoie de agenţi. Dar
nu de nişte simple variabile pentru actanţi, deşi şi aceasta schimbă mult valoarea expresivă
a limbajelor logice, ci de agenţi dotaţi cu baze de cunoştinţe, cu abilităţi sau competenţe
executive, apţi de a reflecta starea de fapt sau situaţia acţională şi de a identifica acţiunile ce
pot fi declanşate în acea situaţie acţională.
Logica este astăzi o bază teoretică şi furnizor de formalisme pentru ştiinţele
computaţionale şi manageriale. Astăzi ne întrebăm cu ce trebuie înzestraţi agenţii unor
sisteme modale mixte menite să descrie mai multe dimensiuni ale acţiunilor umane pe care
le-am reprezentat schematic în mai multe scrieri ale noastre [22, 26]. Ce trebuie să deţină şi
ce trebuie să ştie face agenţii din sistemele modale mixte cu agenţi ?
De ce trebuie să introducem astăzi în ştiinţa logicii actori, personaje, agenţi ? Ce s-a
schimbat în structura, menirea şi utilizarea logicii de este nevoie de situaţii, scene şi actori ?

8
Noi răspundem printr-o singură propoziţie la această întrebare. Logica zilelor noastre se
pragmatizează. Prin pragmatizarea logicii noi înţelegem:
a. introducerea de agenţi;
b. introducerea de situaţii acţionale;
c. introducerea de abilităţi sau conduite posibile ale agenţilor;
d. introducerea de date şi durate ale actelor şi conduitelor şi a situaţiilor rezultate;
e. introducerea de stări obiectiv sau scopuri şi de programe prin care pot fi atinse
acele stări scop;
f. introducerea de obligaţii şi interdicţii, permisiuni şi libertăţi;
g. operarea distincţiei dintre conduitele posibile şi conduitele efectiv urmate;
h. definirea conceptelor de eficacitate şi de eficienţă a agenţilor;
i. definirea conceptelor de conduită legală şi conduită ilegală ;
j. apariţia unor sisteme logice apte să dea seama de stările de opinie, de stările de
cunoaştere, de ceea ce declară şi de ceea cred, ştiu sau acceptă agenţii.

Teoria acţiunii şi teoria cunoaşterii se ocupă de activităţi ale agenţilor. Era nevoie de un
termen mai general pentru a marca faptul că una şi aceiaşi fiinţă poate şi autor al unor acte
comportamentale, ale unor acte deliberate de experimentare, dar şi al unor acte psiho-
cognitive de înţelegere şi asertare a unor enunţuri. Agentul este autor, vorbitor şi subiect
cunoscător. Agentul mai poate fi şi luptător, evaluator sau judecător, cercetător.
Agenţii pot fi: individuali şi colectivi. Organizaţiile sociale şi instituţiile sociale sunt
agenţi colectivi artificiali. La fel, agenţii pot fi : naturali şi artificiali. O clasă de agenţi
artificiali sunt agenţii inteligenţi. Astfel de agenţi sunt roboţi de diferite feluri. Se vorbeşte
în prezent tot mai mult despre agenţii inteligenţi soft (softbot) cum ar fi, de exemplu,
anumite sisteme expert create pentru a consilia sau asista o fiinţă umană în exercitarea
profesiei sale.
Astăzi credem că termenul de agent desemnează un sistem sau o entitate complexă care
este producătorul mai multor clase de evenimente, acte sau fapte:
a. autor al unei acţiuni;
b. vorbitor sau rostitor al unor propoziţii descriptive;

9
 c. emitent al unor ordine, directive;
d. emitent al unei declaraţii sau aserţiuni;autor al unor calcule sau inferenţe;
e. judecător al unor fapte sau enunţuri;.
f. decident asupra unor conduite sau atitudini;
g. emitent al unor scopuri, programe sau planuri;

Termenul de agent este, evident, un concept central al praxiologiei fundamentate de

către T. Kotarbinski. Ne-am referit pe larg la semnificaţia acestui termen în lucrările
noastre de praxiologie şi de logica acţiunii.[18, 22, 25]. Ce virtuţi pot avea agenţii de care
facem vorbire în teoriile logice modale mixte pe care le vom prezenta mai departe ?.
Aceştia pot fi “iubitori de adevăr” sau agenţi veridici, agenţi sinceri care asertează numai
ceea ce acceptă, ştiu sau cred, agenţi eficace, care îşi asumă numai scopuri pentru care deţin
abilităţi sau competenţe executive pentru a le realiza autonom. Agenţii mai pot fi proiectaţi
să execute numai conduite sau programe compatibile cu prescripţiile normative emise
pentru a le reglementa conduitele. Astfel de agenţi îi vom numi agenţi legali sau
conformişti, care execută numai conduite ce duc la stări permise sau legale. Astfel de
concepte sunt esenţiale pentru descrierea agenţilor fiinţe umane sau persoane juridice, dar şi
pentru agenţi soft construiţi să rezolve diferite clase de probleme.
În sens praxiologic, general prin agent desemnăm o entitate oarecare ce provoacă
autonom un eveniment sau o faptă, ce poate iniţia sau opri un curs de evenimente. Agentul
are o putere de decizie proprie sau încredinţată de către altcineva, poate alege, după
anumite criterii un drum sau altul de conduite. Termenul de agent se utilizează însă astăzi în
mai multe discipline cu accepţii diferite: în biologie şi medicină, în ştiinţele economice şi în
management, în praxiologie şi în filozofia acţiunii, în inteligenţa artificială, în teoriile de
logică epistemică şi de logica acţiunii, în programare.

B. Întrebări de autocontrol:
1. Cum trebuie tratată logica modală pentru a realiza pragmatizarea logicii?
2. Ce este un agent sincer. Care sunt ramurile logicii modale care pot ajuta la
formalizarea acestui concept?

10
 3. Ce este un agent eficace. Care sunt ramurile logicii modale care pot ajuta la
formalizarea acestui concept?
4. Cum ajută logica temporală la pragmatizarea logicii?

5. Sisteme axiomatice.
A. Sinteză
Prezentarea unei teorii sub o formă axiomatică este utilizată deopotrivă în logică,
matematică, în ramuri ale matematicii (geometria euclidiană) precum şi în unele ştiinţe ale
naturii, caracterizate de precizie, precum anumite ramuri ale fizicii. Următorii paşi descriu
operaţia generală de axiomatizare, în fiecare dintre aceste domenii.
Principalele momente ale introducerii unui sistem axiomatic:
1. Definirea alfabetului sau a vocabularului limbajului.
Vocabularul unui sistem axiomatic este format din termeni primitivi, care nu se
definesc în limitele respectivului sistem, şi termeni definiţi cu ajutorul acestora.
2. Prezentarea regulilor de formare pentru respectivul limbaj.
Aceste reguli de formare determină care dintre secvenţele de semne (formule, cuvinte,
propoziţii) sunt bine formate, cu sens. În acest pas, nu se determină propoziţiile care sunt
adevărate.
3. Introducerea regulilor de definiţie.
Definiţia este o operaţie prin care un termen este explicat prin apel la o combinaţie
echivalentă de termeni. Prin operaţii succesive de definire, toţi termenii se vor reduce la cei
primitivi. La rândul lor, axiomele şi teoremele se pot scrie folosind doar termenii primitivi.
4. Enunţarea axiomelor sau a formulelor admise iniţial.
Axiomele sunt propoziţii care sunt considerate adevărate. Ele nu se demonstrează la
nivelul sistemului, însă se pot demonstra în afara acestuia. Spre exemplu, în logica,
axiomele se pot demonstra prin metode semantice. Enunţurile considerate axiome sunt o
subclasă a celor bine formate.
5. Prezentarea regulilor de inferenţă.

11
 Regulile de inferenţă ne ajută la trecerea de la axiome sau teoreme la alte teoreme. Într-
un sistem axiomatic, regulile de inferenţă valide ne ajută să trecem de la propoziţii
adevărate (axiome sau teoreme) la altele adevărate (teoreme).
6. Demonstrarea teoremelor
Pasul cel mai important este pasul în care, pe baza axiomelor şi a altor teoreme
demonstrate anterior, se demonstrează teoreme noi. O demonstraţie este o înşiruire de paşi,
în care fiecare pas se obţine pe baza celor anteriori, prin reguli de inferenţă corecte. La
fiecare pas vom avea o propoziţie (formulă) adevărată. Propoziţia care trebuie demonstrată
se va afla la ultimul pas.

B. Întrebări de autocontrol:
1. Este posibilă existenţa unui sistem axiomatic fără reguli de inferenţă?
2. Ce este o demonstraţie în cadrul unui sistem axiomatic?
3. Este posibil ca teoremele să nu fie formule bine formate?

6. Sistemul axiomatic propoziţional Hilbert-Ackermann

A. Sinteză
1. Vocabularul este format din variabile (notate prin p, q, r), conective logice şi
paranteze (semne de grupare)
2. Reguli de formare:
Dacă α este o variabilă, atunci α este o formulă
Dacă α este o formulă atunci şi ~ α este formulă
Dacă α şi sunt formule atunci şi αVβ este formulă
În mod analog cu ultima regulă, se introduc reguli de bună formare pentru fiecare
conectiv. În locul formulelor α şi β pot sta orice fel de formule bine formate, simple sau
complexe
2. Definiţii
p & q =df ~(~p v ~q) (definiţia conjuncţiei)
p ⊃ q =df ~p v q (definiţi implicaţiei)
Negaţia şi disjuncţia sunt singurele conective nedefinite.

12
 3. Axiome
A1 (p v p) ⊃ p
A2 p ⊃ (p v q)
A3 (p v q) ⊃ (q v p)
A4 (p ⊃ q) ⊃ ((r v p) ⊃ (r v q))
Prima axiomă reprezintă proprietatea idempotenţei disjuncţiei, a doua extinderea, a treia
comutativitatea, iar a patra o lege de expandare a disjuncţiei. Totodată a patra axiomă poate
fi folosită uşor pentru a demonstra tranzitivitatea implicaţiei.
3. Reguli de inferenţă
R1 Dacă într-o teoremă se substituie toate apariţiile unei variabile propoziţionale cu o
formulă bine formată, rezultatul va fi de asemenea o teoremă. (regula substituţiei uniforme)
R2 Dacă A ⊃ B şi A sunt teoreme, atunci şi B este teoremă (modus ponens)
R3 Dacă într-o teoremă se substituie o subformulă (parte) a acesteia cu o altă formulă,
echivalentă cu aceasta, rezultatul va fi de asemenea o teoremă. (regula substituţiei
echivalenţilor)
4. Teoreme
Vom numi teoreme formulele bine formate care sunt axiome în sistem sau sunt
obţinute din axiome cu ajutorul regulilor de inferenţă. Voi da mai jos un exemplu de
demonstraţie a unei teoreme.
T1 (p⊃q) ⊃ ((r ⊃ p) ⊃ (r ⊃ q))
1. (p ⊃ q) ⊃ ((~ r ∨ p) ⊃ (~ r ∨ q)) (RS, 2.4.4., r/ - r)
2. (p⊃ q) ⊃ (( r ⊃ p) ⊃ ( r ⊃ p)) (RE, 1), 2.3.2)

B. Întrebări de autocontrol:
1. Care este diferenţa dintre regula substituţiei uniforme şi regula substituţiei
echivalenţilor?
2. Cum se poate defini echivalenţa prin apel la negaţie şi disjuncţie?
3. Putem realiza un sistem de logică propoziţională în care operatorii nedefiniţi să fie
conjuncţia şi negaţia?

13
 4. Încercaţi să reexprimaţi axiomele sitemului Hilbert-Ackermann fără să folosiţi
conectivul implicaţiei?

7. Proprietăţi metateoretice ale sistemelor axiomatice.

A. Sinteză
Am văzut cum se construieşte un sistem axiomatic. Dintr-un punct de vedere pur formal
toate sistemele axiomatice sunt la fel de justificate. Există însă un număr de condiţii
minimale care se pot impune acestor sisteme. Cele mai importante sunt: completitudine,
noncontradicţia şi independenţa axiomelor. Voi încerca să arăt de ce un sistem axiomatic
trebuie să îndeplinească aceste condiţii.
Un sistem complet poate demonstra toate formulele valide. Deşi nu este o condiţie
absolut necesară, este evident că acesta este un avantaj. Într-un sistem contradictoriu se pot
demonstra o teză şi negaţia ei. Acest lucru este de neacceptat, deoarece, în înţelesul obişnuit
al negaţiei, o propoziţie şi negaţia ei nu pot fi concomitent adevărate. Îndeplinirea condiţiei
de necontradicţie este deci necesară în orice sistem axiomatic. Într-un sistem independent,
măcar o axiomă poate fi demonstrată pe baza celorlalte. Acest lucru înseamnă că această
axiomă poate fi demonstrată, nefiind deci să o considerăm axiomă.
Vom ilustra aceste proprietăţi pe cazul sistemului Hilbert-Ackermann.
I. Necontradicţia sistemului Hilbert Ackermann
Un sistem axiomatic este contradictoriu, daca şi numai dacă, putem demonstra în cadrul
lui doua teze de forma A şi ~A.
Un sistem axiomatic este necontradictoriu, dacă şi numai dacă, prin nici o secvenţă de
aplicaţii a regulilor de inferenţă nu se pot produce doua teze de forma A si –A.
Pentru a demonstra că un sistem axiomatic este necontradictoriu este suficient să arătăm
că:
1) toate axiomele sale sunt formule valide;
2) că această proprietate se conservă prin regulile de inferenţă admise. Propunem ca
exerciţii banale testarea prin procedeele de decizie cunoscute axiomele A1-A4.
Un sistem axiomatic este necontradictoriu dacă şi numai dacă, toate axiomele sale
testate prin metode de decizie se dovedesc a fi tautologii sau legi logice şi apoi putem face

14
proba că prin toate regulile de inferenţă admise în sistem se conservă de la axiome la
teoreme caracterul tautologic al formulelor derivate.
II. Completitudinea sistemului Hilbert Ackermann
Teoremă. Orice formula validă în logica propoziţiilor este teoremă în sistemul
axiomatic Hilbert–Ackermann, altfel spus, sistemul este complet.
Demonstraţie. Fie A o formulă validă în logica propoziţiilor. Atunci A poate fi adusă
printr-o serie de transformări echivalente la o formă normală conjunctivă A’ = A1
∧…&An, unde un termen al conjuncţiei Ai, cu 1 ≤ i ≤ n conţine o pereche complementară
de literali l ∨-l, ~l ∨ l, l fiind o variabila propoziţională. Un termen al conjuncţiei Ai are
in mod necesar una dintre formule, l ∨-l ~l ∨l, l ∨-l ∨ k, , k ∨ l ∨~l , k ∨ l ∨~l ∨ m.
Este uşor de observat că l ∨~l sau ~l ∨ l sunt derivabile din T4 sau T3.
Pe de alta parte, l ∨~l ∨ k, poate fi obţinută ca teorema din T4 şi axioma 2.4.2 prin
substituţie şi modus ponens. Forma k ∨ l ∨~l poate fi obţinută din l ∨~l ∨k prin axioma
2.4.3. Forma k ∨ ~l ∨ l ∨ m poate fi adusă prin axioma 2.4.3 la ~l ∨ l ∨ m ∨ k, iar aceasta
poate fi obţinută printr-o substituţie in axioma 2.4.2 şi aplicarea regulii MP.
Pe acesta cale orice termen al formei normale conjunctive A’ poate fi demonstrat ca
teorema in sistemul Hilbert – Ackermann. În sfârşit, prin substituţii in T14 sau prin regula
derivată a introducerii conjuncţiei, I&, putem obţine ca teoremă forma normală
conjunctivă A’. Întrucât A’ este echivalentă cu expresia iniţială A, prin regula
extensionalităţii sau a substituirii echivalentelor putem obţine direct pe A.
Concluzii
1. Orice tautologie este demonstrabilă ca teoremă. Sistemul HA este complet, lui nu-i
scapă nici o formulă validă pe care să nu o poată capta, cu arcanul, în sistem !
2. Demonstraţia de completitudine ne furnizează şi o tehnică de a căuta textul
demonstrativ pentru o teoremă nedemonstrată de noi, dar demonstrabilă. Aceasta constă
din următorii paşi: a) Aducem formula pe care vrem să o demonstrăm la F.N.C; b) Dacă
aceasta este o tautologie, atunci demonstrăm, pe rând, fiecare termen al FNC, exact după
procedura descrisă în teorema de completitudine, făcând uz de T3, T4, Ax3, Ax2 şi Ax4; c)
Pentru “asamblarea” termenilor FNC în în FNC, facem uz de T14 p ⊃ (q ⊃ (p∧q)); d)

15
Pentru demonstrarea că TFNC este echivalentă cu T iniţial, folosim regula substituirii
echivalentelor, RE.

B. Întrebări de autocontrol:
1. De ce este proprietatea completitudinii un avantaj pentru un sistem axiomatic?
2. Există un alt sistem în afara sistemului Hilbert-Ackermann care să fie complet şi
noncontradictoriu?
3. Care sunt consecinţele negative ale faptului că un sistem este contradictoriu?

8. Teorema deducţiei
A. Sinteză
Teorema deducţiei a fost dată de J. Herbrand ân 1930.
Teorema deducţiei. Fie Г un set de ipoteze şi A o ipoteză distinctă de Г.
Dacă din Г, A ⇒ B, atunci Г ⇒ A ⊃B.
Dacă din setul de ipoteze sau premise Г şi din ipoteza A se deduce consecinţa B, atunci
din setul de ipoteze Г, luat fără A, se deduce faptul că dacă este adevărată ipoteza A, atunci
este adevărată consecinţa B.
Sub formă de regulă de inferenţă, putem scrie regula astfel:
Г, A⇒ B
------------
Г⇒A⊃B
D1. Un text demonstrativ pentru demonstrarea consecinţei B este un şir de formule
obţinute din axiome sau ipoteze prin aplicarea regulilor de inferenţă, fiecare aplicare a unei
reguli constituind un pas, notat de regulă, prin numere naturale, de forma 1. sau 1), 2),
ultimul pas, să zicem n, fiind chiar teza de demonstrat: n. B sau n) B.
D2. Fie B o consecinţă dintr-un set de ipoteze Γ şi C o ipoteză din Γ. Spunem că
derivarea consecinţei B depinde de ipoteza C, dacă formula C intră în textul demonstrativ
prin care se obţine din axiome şi ipoteze consecinţa B.

16
 D3. Spunem că derivarea consecinţei B este independentă de ipoteza sau formula C,
dacă demonstrarea lui B nu depinde de C, respectiv ipoteza sau formula C nu intră în textul
demonstrativ al lui B.

Demonstraţie
Dacă Γ = {H1,...,Hn} şi din { Γ, A} ⇒ B, atunci este lege logică:
├ H1⊃(…(Hn-1 ⊃ (Hn ⊃ (A⊃ B)))…). ( unde: ⇒ = “se deduce”)
1. Γ = {H1,...,Hn} ip.
2. Γ, A ⇒B ip.
3. Dacă din H1,...,Hn ⇒ B ≡ (H1&H2&...&Hn) ⊃ B = Τaut. MT ( vol. 1 p68-70)
4. {H1,...,Hn, A} ⇒ B (1, 2)
5. H1…&Hn & A ⇒ B ( I∧ )
6. H1∧H2&...&Hn& A) ⊃ B = Τ (MP, MT3, 5)
7. H1&H2&..&Hn& A) ⊃ B ( luată ca formulă )
8. H1⊃ (H2⊃…⊃( Hn⊃(A ⊃ B)))…)) (MP, ≡IE, 7 )

Utilizarea teoremei deducţiei. Exemplu

Exemplul 1. (p ⊃ (q ⊃ r)) ⊃ (( p ⊃ q) ⊃ (p ⊃ r))
1. (p ⊃ (q ⊃ r)) ip
2. ( p ⊃ q) ip
3. p ip
4. q ⊃ r (MP, 1, 3)
5. q (MP, 2,3)
6. ⎨(p ⊃ (q ⊃ r)) , ( p ⊃ q), p⎬ ⇒ r
7. ⎨(p ⊃ (q ⊃ r)) , ( p ⊃ q) ⎬ ⇒ (p ⊃ r) ( TD, 6)
8. ⎨(p ⊃ (q ⊃ r)) ⎬ ⇒ (( p ⊃ q) ⊃(p ⊃ r)) (TD, 7)
9. ∅ ⇒(p ⊃ (q ⊃ r)) ⊃ (( p ⊃ q) ⊃ (p ⊃ r)) ( TD,8)

B. Întrebări de autocontrol:

17
 Utilizaţi metoda deducţiei în demonstraţia următoarei formule:
1. (p ⊃ (q & r)) ⊃ ( p ⊃ q)

2. (p ⊃ q) ⊃ ( p ⊃ (qⅤr))

3. (p ⊃ (q ⊃ r) ⊃ ((p & q) ⊃ r)

9. Metoda rezoluţiei
A. Sinteză
Metoda rezoluţiei este, o metodă care are la bază principiul reducerii la absurd. În prima
etapă, se presupune că propoziţia este falsă, pornindu-se, deci, de la negaţia formulei. Dacă
negaţia formulei iniţiale va fi contradictorie, propoziţia iniţială va fi tautologie. Dacă
negaţia formulei iniţiale nu va fi contradictorie, propoziţia iniţială nu va fi tautologie. În
situaţia în care aplicăm metoda unor raţionamente se testează dacă premisele şi negaţia
concluziei formează un set incompatibil de formule. Dacă aşa este, raţionamentul este
valid.
Aducerea la forma normală conjunctivă se poate face în trei etape:
Etapa 1: Eliminarea implicaţiei şi echivalenţei. Se folosesc legile:
(A≡B) ≡ ((A⊃B)&(B⊃A)) (1)
(A⊃B) ≡ (∼A∨B) (2)
Etapa 2: Coborârea negaţiei pe literali. Se folosesc legile:
∼(A&B) ≡ (∼A∨∼B) (3)
∼(A∨B) ≡ (∼A&∼B) (4)
Din formulele (2) şi (3) rezultă o alta, care este ori necesară: ∼(A⊃B) ≡ A&∼B (5)
Etapa 3: Aplicarea distributivităţii. Se aplică legile:
((A&B)∨(C&D)) ≡ ((A∨B) & (A∨C) & (B∨C) & (B∨D)) (6)
(A∨(B&C)) ≡ ((A∨B) & (A∨C)) (7)
În fiecare etapă sau la final se pot aplica anumite legi simple:
(A&A) ≡ A (8)
(A∨A) ≡ A (9)
∼∼A ≡ A (10)

18
 La clauzele disjunctive obţinute se aplică principiul rezoluţiei, a cărui formulare este:
A∨B, ∼A∨C ├ B∨ C
Decideţi prin metoda rezoluţiei dacă următoarele formule sun valide:

B. Întrebări de autocontrol:
Decideţi prin metoda rezoluţiei dacă următoarele raţionamente sunt valide:
1. p⊃(q&r), q ⊃ ∼r├ ∼p
2. p⊃(q∨r) ├ p⊃r
3. (p&q) ⊃ r, ∼r, q├ ∼p

10. Metoda arborilor de decizie

A. Sinteză
În această metodă se porneşte de la presupunerea că propoziţia de demonstrat este falsă
şi se analizează printr-o sumă de reguli dacă aceasta duce la contradicţie. Metoda arborilor
de decizie are următorii paşi pentru deciderea asupra unei formule:
1. Negăm formula care trebuie testată.
2. Dacă avem de testat o formulă, aplicăm negaţiei formulei cele opt reguli de
analiză până ajungem la literali, respectiv la variabile propoziţionale cu sau fără semnul
negaţiei. La fiecare nod se rescriu nemodificate toate formulele de la nodul anterior asupra
cărora nu s-a aplicat nici o regulă.
3. Dacă fiecare drum în arbore va conţine o pereche de literali opuşi (p si ∼p, q si
∼q), atunci formula în cauză va fi validă, căci negaţia sa este irealizabilă. Dacă, dimpotrivă,
cel puţin un drum în arbore nu se închide (adică nu conţine o pereche de literali opuşi),
atunci formula va fi invalidă. Mai mult, literalii inscrişi pe drumul rămas "deschis" vor
desemna contramodelul sau atribuirea de valori dată variabilelor care face formula falsă.

Regulile metodei arborilor de decizie

1. CONJUNCŢIE
A &B ∼ (A & B)

19
A, B

∼A ~B
2. DISJUNCŢIE
AVB ∼ (A V B)
∼A, ∼B

A B
3. IMPLICAŢIE
A ⊃B ∼ (A ⊃ B)
A, ∼B

~A B
4. ECHIVALENŢĂ
A ≡B ∼ (A ≡ B)

A, B ∼A, ∼B A, ~B ~A, B
În aplicarea acestor reguli, rolurile lui „A” şi „B” pot fi jucate de orice formule.
Regulile se aplică numai operatorilor principali. De aceea, la fiecare pas, trebuie să găsim
acest operator principal. În cuvinte, cele opt reguli pot fi formulate astfel:
1. (&) Dacă o conjuncţie este adevărată, atunci sunt adevărate şi propoziţiile din
care este alcatuită.
2. (∼&) Dacă o conjuncţie este falsă va fi falsă cel puţin una dintre propoziţiile sale
componente.
3. (V) Dacă o disjuncţie este adevărată, atunci. va fi adevărată cel puţin una dintre
propoziţiile componente.
4. (∼V) Dacă o disjuncţie este falsă vor fi false toate propoziţiile ei componente.
5. (⊃) Dacă o implicaţie este adevărată, atunci antecedentul ei este fals sau
consecventul ei este adevărat.

20
 6. (∼ ⊃) Dacă o implicaţie este falsă, atunci antecedentul ei este adevărat şi
consecventul ei este fals.
7. (≡) Dacă o echivalenţă este adevărată atunci sau ambele componente sunt
adevărate sau ambele componente sunt false.
8. (~ ≡) Dacă o echivalenţă este falsă, atunci sau primul component este adevărat şi
al doilea fals, sau invers: primul este fals, iar al doilea adevărat.
Exemplu: Decideţi prin metoda arborilor de decizie asupra raţionamentului:
p ⊃ (q & r), s ⊃ t, t ⊃ ∼ p, t ├ ∼q
Verificăm validitatea raţionamentului prin arbori de decizie:
p ⊃ (q & r), s ⊃ t, t ⊃ ∼ p, t, q

p ⊃ (q & r), s ⊃ t, t, q , ∼t ∼p, p ⊃ (q& r), t, q, s ⊃ t

(# - t, ∼t)

∼p, p ⊃ (q& r), t, q, ∼s t, ∼p, p ⊃ (q& r), t, q

∼p, ∼p, t, q, ∼s ∼p, q& r, t, q, ∼s t, ∼p, t, q, ∼p t, ∼p, q& r, t, q

∼p, q, r, t, q, ∼s t, ∼p, q, r, t, q
∼p, t, q, ∼s t, ∼p, q ∼p, r, t, q, ∼s t, ∼p, q, r
(0) (0) (0) (0)
Rămân patru drumuri deschise care permit identificarea a patru contramodele. Un
model sau contramodel poate fi redat ca o lista de literali.

I. {∼p, ∼s, q, t}
II. {r, q, ∼s, ∼p, t}
III.{∼p, t, q}
IV. {r, q, t, ∼p}

21
 B. Întrebări de autocontrol:
Decideţi prin metoda arborilor de decizie asupra formulelor:
1. (p ⊃ (q&r)) ⊃ ((p⊃q) & (p⊃r))
2. ((p⊃q) & (p⊃r)) ⊃ (p ⊃ (q&r))
3. (p⊃q) ⊃ (p ⊃ (q∨r))
4. (p ⊃ (q&r)) ⊃ (p⊃q)

11. Logica predicatelor şi teoria definiţiei.

A. Sinteză
Definiţia aristotelică şi limitele ei
C1. Orice definiţie are un termen de definit (definiendum), o expresie definitoare
(Definiens şi o relaţie de definire ( =df).
C2.Definiţia trebuie dată prin gen proxim şi diferenţă specifică.
C3. Definiţia trebuie să fie adecvată sau caracteristică. Definitorul (Dfn) trebuie să fie
extensional echivalent cu termenul de definit(Dfd)
L1.Orice definiţie trebuie dată prin gen proxim şi diferenţă specifică.
L2.Vizează cu prioritate predicate monadice ce descriu proprietăţi ale unor clase de
obiecte şi neglijează relaţiile, funcţiile şi constantele individuale.
L3.Nu este elaborată in cadrul unui limbaj logic formal apt de a descrie exact limbajul
unei discipline ştiinţifice. Nu este corelată cu teoria ştiinţifică.
L4.Teoria aristotelică nu dă seama de definiţiile recursive, de cele operaţionale,
stipulative, ostensive, etc.
1. Definiţia unei relaţii
D6.1. Definirea unei proprietăţi sau relaţii se face prin introducerea unui simbol
predicativ nou, P(x1,x2,…,xn) pe post de definiendum echivalent cu o formulă bine
formată S, pe post de definiens:
. P(x1,x2,…,xn) =df S, unde formula definiţională S trebuie să satisfacă restricţiile:
1.. Variabilele x1, x2, …,xn trebuie să fie distincte una de alta;
2. In expresia definitoare S, i.e. în Dfn, nu pot apare alte variabile libere decât cele
care apar în definiendum, i. e. variabilele x1, x2, …, xn;

22
 3. În expresia definitoare S nu vor apare alte simboluri predicative, semne funcţionale
sau constante individuale decât cele introduse ca primitive în alfabetul teoriei sau introduse
prin definiţiile explicite anterioare.
2.Definiţia unei operaţii
D7.1. O echivalenţă D care introduce un nou simbol funcţional este o definiţie corectă
într-o teorie T, dacă şi numai dacă, este de forma:
D = f (x1, x2, . . . ,xn) = y =df S
şi sunt satisfăcute restricţiile:
1. x1, x2, . . . ,xn sunt variabile distincte;
2. În expresia definitoare S sau în Dfn nu apar alte variabile libere, decât cele din
definiendum, respectiv, x1, x2, . . . ,xn şi y;
3. În expresia definitoare S nu vor apare alte simboluri predicative, semne funcţionale
sau constante individuale decât cele introduse ca primitive în alfabetul teoriei sau introduse
prin definiţiile explicite anterioare;
4. Formula ∃!yS este derivabilă din axiome şi din definiţiile anterior introduse în
teorie.
3. Definiţia unei constante
D8.1 O echivalenţă D ce introduce o constantă individuală într-o teorie este o definiţie
corectă, dacă şi numai dacă, este de forma:
c = x =df S
şi sunt satisfăcute restricţiile:
1. Singura variabilă liberă în S este x;
2. În expresia definitoare S nu vor apare alte simboluri predicative, semne funcţionale
sau constante individuale decât cele introduse ca primitive în alfabetul teoriei sau introduse
prin definiţiile explicite anterioare;
3. Formula ∃ !xS este derivabilă din axiome şi din definiţiile anterior introduse în teorie.
4. Definiţia condiţională
D9.1 O implicaţie C, ce introduce un nou simbol predicativ P, este o definiţie
condiţională într-o teorie, dacă şi numai dacă, C este de forma:
H ⊃ [ P (x1, x2, . . . , xn)≡ S ]

23
 şi sunt satisfăcute restricţiile:
1. Variabilele x1, x2, …,xn trebuie să fie distincte una de alta;
2. In expresia definitoare S, i.e. în Dfn, nu pot apare alte variabile libere decât cele
care apar în definiendum, i. e. variabilele x1,, …, xn;
3. În expresia definitoare S şi in ipoteza H nu vor apare alte simboluri predicative,
semne funcţionale sau constante individuale decât cele introduse ca primitive în alfabetul
teoriei sau introduse prin definiţiile explicite anterioare;
4. Formula H ⊃ [ P (x1, x2, . . . , xn) S ] este derivabilă din axiomele teoriei şi din
definiţiile şi faptele anterior introduse.

B. Întrebări de autocontrol:
1. Care sunt lipsurile teoriei aristotelice a definiţiei?
2. Care concept poate fi considerat gen proxim pentru conceptul de „triunghi”?
a. pătrat
b. poligon
c. triunghi isoscel
Dar pentru cel de pătrat?
3. încercaţi să explicaţi ce se întâmplă în cazul în care nu se respectă prima regulă a
definiţiei unei relaţii? Exemplificaţi pentru predicatul „a ucide”.

12. Definirea predicatelor din limbajul natural

A. Sinteză
În relaţie cu limbajul natural, logica predicatelor poate fi utilizată pentru formalizarea
unor propoziţii şi pentru definirea unor predicate. În continuare ne vom referi la cel de-al
doilea scop. Orice definiţie reprezintă o echivalenţă între două formule deschise. Trebuie
reaminitit că un predicat este o formulă deschisă, care are, deci, un număr de variabile
libere. Formula prin care se va defini respectivul predicat, numită definiendum, va avea
aceleaşi variabile libere, restul fiind închise cu ajutorul cuantorilor.
Exemple
1. fiu(x,y)- x este fiul lui y

24
 Cineva este fiul cuiva dacă şi numai dacă cel de-al doilea este părintele lui, iar primul
este bărbat. Acest lucru se simbolizează astfel: fiu(x,y)=dfpărinte(y,x)&bărbat(x). Se
remarcă ordinea argumentelor predicatului „părinte”, care este inversată faţă de cea a
argumentelor predicatului „fiu”. Motivul este că dacă x este fiul lui y, y este părintele lui x
şi, se observă din datele problemei, primul loc printre argumentele predicatului „părinte”
este ocupat de variabila care indică părintele, deci de y.
2. soră(x,y) (ne-vitregă)- x este sora(ne-vitregă a lui y)
Cineva este sora cuiva dacă şi numai dacă cele două persoane au aceiaşi părinţi1 şi
prima este femeie. Faptul că două persoane au aceiaşi părinţi revine la a spune că o
persoană este părintele primului dacă şi numai dacă este părintele celui de-al doilea.
Această definiţie este simbolizabilă astfel:
soră(x,y)=df femeie(x)&∀z(părinte(z,x)≡părinte(z,y)).

B. Întrebări de autocontrol:
Să se definească următoarele predicate, folosindu-se predicatele primitive:
căsătorit(x,y)- x este căsătorit cu y, părinte(x,y)- x este părintele lui y, femeie(x)- x este
femeie, bărbat(x)- x este bărbat.2
1. tată (x,y)-x este tatălui y
2. necăsătorită (x)- x este necăsătorită
3. bunic (x,y) – x este bunicul lui y

1
Fiind vorba despre o soră ne-vitregă trebuie ca ambii părinţi să fie aceiaşi.
2
Predicatele date trebuie să îşi păstreze, pe parcursul exerciţiului, numărul de argumente, dar
variabilele pot fi înlocuite cu altele.

25