Sunteți pe pagina 1din 63

Drept penal –Partea Specială.

Conf. univ. dr. Sergiu Bogdan Asistent univ. dr. Doris Alina Șerban

TITLUL II

INFRACŢIUNI CONTRA PATRIMONIULUI

Capitolul I

Art. 228 Furtul

(1) Luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

(2) Fapta constituie furt şi dacă bunul aparţine în întregime sau în parte făptuitorului, dar în momentul săvârşirii acel bun se găsea în posesia sau detenţia legitimă a altei persoane.

(3) Se consideră bunuri mobile şi înscrisurile, energia electrică, precum şi orice alt fel de energie care are valoare economică.

Textul de incriminare nu protejează proprietatea ca şi situaţie juridică, ci posesia, ca stare de fapt, şi de aceea autor al furtului poate fi chiar şi proprietarul bunului.

Subiect activ poate fi oricine, chiar şi proprietarul sau coproprietarul bunului care sustrage bunul său, atunci când bunul se găsea în posesia sau detenţia legitimă a unei alte persoane. Fapta proprietarului nu constituie infracţiune dacă posesia sau detenţia nu era legitimă. (ex. sustrage bunul de la cel care l-a furat).

Obiectul material al infracţiunii de furt este reprezentat de un bun mobil corporal care are şi o minimă valoare economică. Cel care fură un şerveţel fără valoare crezând că sunt bani, comite o tentativă improprie de furt şi nu o infracţiune consumată. În alin. 3 C pen sunt asimilate bunurilor mobile şi orice energie care are o valoare economică precum şi înscrisurile 1 .

Conectarea ilegală la serviciul de cablu TV este incriminată în art 141 ind.1 alin 2 din Legea nr. 8/1996 care incriminează fapta persoanei care se racordează fără drept sau care racordează fără drept o altă persoană la servicii de programe cu acces condiţionat constituie infracţiune.

Credem că se includ în categoria energiilor cu valoare economică, în sensul art 228 alin. 3 C pen doar acele energii care se consumă prin sustragere (nu intră în această categorie energia cinetică, eoliană, solară etc).

Latura obiectivă a furtului presupune:

- să existe o acţiune de luare a unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia.

1 Pentru detalii cu privire la distincţia dintre furtul de energie şi folosirea fără drept a unui serviciu a se vedea S Bogdan, Consideraţii cu privire la conectarea ilegală la un serviciu telefonic. Diferenţa faţă de infracţiunea de furt de energie cu valoare economică, în Pandectele române, nr. 2/2002

Acţiunea de luare este alcătuită din punct de vedere didactic din două componente, respectiv deposedare şi imposedare. Precizăm că noţiunile de posesie sau detenţie în dreptul penal, deși similare cu cele din dreptul civil, nu sunt identice.

În sens penal prin posesie se înţelege o stăpânire în fapt a unui bun mobil, fără vreo legătură cu condiţiile posesiei din dreptul civil. De exemplu în ipoteza ajutării unei persoane la transportul bagajelor sale, bunurile nu intră în detenţia celui care ajută la transportarea bunurilor.

Consumarea infracţiunii:

Teoria contractaţiunii (Paulus)- fapta se consumă la atingerea bunului.

Teoria amovării (Ulpian) – fapta se consumă la mutarea bunului

Teoria ablaţiunii- fapta se consumă în momentul transportării bunului.

Teoria ilaţiunii- fapta se consumă în momentul ascunderii bunului

Teoria apropriaţiunii.- fapta se consumă în momentul când bunul a intrat în sfera de dispoziţie a autorului. Momentul în care bunul a intrat în sfera de dispoziţie a autorului se apreciază în concret.

Pentru a se uşura sarcina practicienilor s-a propus distincţia dintre însuşirea obiectelor mici, când fapta se consumă atunci când făptuitorul a pus bunul în buzunar sau într-o sacoşă, indiferent dacă a părăsit imobilul din care s-a sustras. Pe de altă parte, în cazul bunurilor mari, furtul se consumă atunci când agentul a scos bunul din spaţiul în care se afla el de obicei ( a scos frigiderul din casă etc). Acesta deoarece în cazul bunurilor mari, spre deosebire de cele mici, doar după acest moment se poate aprecia că acesta a intrat în sfera de dispoziţie a hoţului. Aceasta nu înseamnă că nu este posibil ca furtul să fie consumat chiar dacă discutăm despre un bun mare şi nu s-a depăşit spaţiul în care se afla bunul, când hoţul se comportă faţă de acesta ca un stăpân (de exemplu deteriorează intenţionat bunul pentru a putea susţine că acesta are semne particulare care dovedesc că îi aparţine).

fără consimţământul posesorului sau

realizeze

- luarea bunului detentorului.

Latura subiectivă. Fapta se poate comite atât cu intenţie directă cât și cu intenție indirectă, chiar dacă sustragerea trebuie comisă în scopul special al însuşirii pe nedrept. Spre exemplu, fapta se comite cu intenție indirectă atunci când autorul ia un bun acceptând că acesta s-ar putea să nu fie bunul său (o umbrelă de pe un cuier).

Dacă un bun este luat cu titlu de garantare a unei datorii a posesorului sau pentru a determina o anumită conduită din partea acestuia, există scopul însuşirii pe nedrept. Aceasta pentru că în cazul în care posesorul nu îndeplineşte cererea hoţului bunul rămâne în stăpânirea sa, aceasta fiind și intenţia agentului în momentul luării.

trebuie să se

Art. 229 Furtul calificat

(1)Furtul săvârşit în următoarele împrejurări:

a)într-un mijloc de transport în comun; b)în timpul nopţii; c)de o persoană mascată, deghizată sau travestită; d)prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase; e)prin scoaterea din funcţiune a sistemului de alarmă ori de supraveghere, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani. (2)Dacă furtul a fost săvârşit în următoarele împrejurări:

a)asupra unui bun care face parte din patrimoniul cultural; b)prin violare de domiciliu sau sediu profesional; c)de o persoană având asupra sa o armă, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani. (3)Furtul privind următoarele categorii de bunuri:

a)ţiţei, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte produse petroliere sau gaze naturale din conducte, depozite, cisterne ori vagoane-cisternă;

b) componente ale sistemelor de irigaţii;

c) componente ale reţelelor electrice;

d) un dispozitiv ori un sistem de semnalizare, alarmare ori alertare în caz de incendiu

sau alte situaţii de urgenţă publică;

e) un mijloc de transport sau orice alt mijloc de intervenţie la incendiu, la accidente

de cale ferată, rutiere, navale sau aeriene ori în caz de dezastru; f) instalaţii de siguranţă şi dirijare a traficului feroviar, rutier, naval, aerian şi componente ale acestora, precum şi componente ale mijloacelor de transport aferente;

g) bunuri prin însuşirea cărora se pune în pericol siguranţa traficului şi a persoanelor

pe drumurile publice; h) cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii, radiocomunicaţii, precum şi componente de comunicaţii, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani.

Formele calificate ale furtului sunt reglementate de art. 229 C pen:

Formele agravate prevăzute în alineatul 1, constau în comiterea faptei în următoarele împrejurări:

a. într-un mijloc de transport în comun. Trebuie să fie un mijloc de transport în comun efectiv folosit la aceasta şi nu un vehicul destinat mijlocului de transport în comun. Nu se includ taxiurile.

b. în timpul nopții. Se ia în calcul doar fenomenul natural al nopţii, care diferă în funcţie de anotimp. Se apreciază în concret dacă era instalată noaptea sau nu şi nu trebuie să fie folosite criterii rigide gen apusul soarelui, retragerea oamenilor la culcare etc. Nu are importanţă dacă autorul a profitat sau nu de starea de întuneric sau de fenomenul nopţii. Această interpretare a fost dată de Tribunalul Suprem prin Decizia de îndrumare nr.3/1970.

c. de către o persoană mascată, deghizată, sau travestită. Persoana este mascată atunci când are faţa acoperită cu o mască. Ea este deghizată atunci când şi-a schimbat înfăţişarea în întregime sau în parte, pentru a fi percepută ca o altă persoană sau un alt obiect, lucru. Dacă însă noua înfăţişare are caracteristicile sexului opus atunci persoana este travestită.

d. prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase. Efracţia presupune distrugerea unei încuietori, sistem sau dispozitiv de închidere. Infracţiunea de distrugere a sistemului de închidere este absorbită în această formă calificată de furt. Nu este considerat sistem de închidere sigiliul. Dacă agentul pătrunde în casă şi găseşte un dulap încuiat, pe care îl sparge, fapta va fi comisă prin efracţie. Dacă însă pătrunde în casă şi găseşte o valiză încuiată pe care o sustrage, atunci nu există nici un act specific distrugerii unui sistem de închidere. Escaladarea presupune depăşirea pe deasupra a unui obstacol în calea pătrunderii neautorizate (gard, perete, fereastră) prin sărirea acestuia, căţărarea, folosirea unor aparate de zbor etc. Pătrunderea pe sub acel obstacol nu constituie o escaladare, chiar dacă agentul încearcă să depăşească acel obstacol, deoarece s-ar face o analogie în defavoarea celui acuzat. În cazul în care inculpatul a sărit gardul de 40 de cm care înconjura imobilul apoi a pătruns în casă pe uşa deschisă şi a sustras mai multe bunuri, fapta nu e comisă prin escaladare, deoarece acel gard nu era un obstacol efectiv în calea pătrunderii neautorizate. Folosirea fără drept a unei chei adevărate. În acest caz agentul nu este autorizată să folosească cheia respectivă care însă este adevărată. Cheia a ajuns în posesia autorului fiind găsită, furată, etc. Cheia multiplicată este o cheie adevărată dacă este multiplicată de cel care are dreptul să folosească cheia originală şi este mincinoasă dacă multiplicarea se face de către o persoană care nu este autorizată să folosească cheia originală. Folosirea unei chei mincinoase presupune folosirea oricărui dispozitiv care descuie o încuietoare fără a o distruge, indiferent că este o cheia multiplicată neautorizat , şperaclu sau orice alt instrument de această natură.

e. Prin scoaterea din funcțiune a sistemului de alarmă ori de supraveghere

Rațiunea agravării unei asemenea fapte este tocmai faptul că prin scoaterea din funcțiune a sistemului de alarmă sau supraveghere autorul îşi simplifică semnificativ actul de executare, el „paralizând” astfel orice posibilă opoziție a celor cu atribuții de pază sau supraveghere a bunului.

În al doilea alineat al art. 229 sunt incriminate alte forme agravate ale furtului:

a. asupra unui bun care face parte din patrimoniul cultural. Bunurile care fac obiectul acestui furt calificat sunt definite în art. 1 şi 3 din Legea privind protejarea patrimoniului cultural mobil nr. 182 /2000.

b. Furtul comis prin violare de domiciliu sau de sediu profesional Prin introducerea acestei forme agravate, a fost soluționată controversa din doctrină şi practica judiciară privind răspunsul la întrebarea dacă furtul calificat absoarbe sau nu infracțiunea de violare de domiciliu sau de sediu profesional. În aceste circumstanțe, furtul calificat din art. 229 alin. (2) lit. b) este o infracțiune complexă, infracțiunile absorbite (violarea de domiciliu şi violarea sediului profesional) fiind incluse expres de legiuitor în conținutul infracțiunii absorbante. În consecință, nu se va putea reține un concurs între furtul calificat şi violarea de domiciliu sau violarea sediului profesional, dacă furtul este comis în aceste împrejurări.

Noţiunea de armă este definită în art. 179 C pen. Nu se include aici şi noţiunea de armă asimilată. Prin substanţa narcotică se înţelege orice substanţă care este aptă să provoace artificial adormirea unei persoane.

A treia formă agravată de furt este reglementată de art. 229 alin 3. C pen, şi cuprinde furtul comis în următoarele împrejurări:

a. sustragerea de ţiţei, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte

produse petroliere sau gaze naturale din conducte, depozite, cisterne sau vagoane cisternă. La această formă agravată de furt unele acte preparatorii sunt asimilate tentativei. Astfel sunt considerate tentativă şi efectuarea de săpături pe terenul aflat în zona de protecţie a conductei de transport a ţiţeiului, gazolinei, etanului lichid, benzinei, motorinei, altor produse petroliere sau gazelor naturale, precum şi deţinerea în acele locuri sau în apropierea depozitelor, cisternelor sau vagoanelor cisternă, a ştuţurilor, instalaţiilor sau a oricăror dispozitive de prindere ori perforare.

b. sustragerea de componente ale sistemelor de irigaţii. c. sustragerea de componente ale reţelelor electrice.

d. sustragerea unui dispozitiv ori a unui sistem de semnalizare, alarmare ori alertare în caz de incendiu sau alte situaţii de urgenţă publică.

e. sustragerea unui mijloc de transport sau orice alt mijloc de intervenţie la

incendiu, la accidentele de cale ferată, rutieră, navală sau aeriană ori în caz de dezastru.

f. instalaţii de siguranţă şi dirijare a traficului feroviar, rutier, naval şi aerian

şi componente ale acestora, precum şi componente ale mijloacelor de transport aferente.

g. bunuri prin însuşirea cărora se pune în pericol siguranţa traficului şi a

persoanelor pe drumurile publice.

h. cabluri, linii, echipamente, şi instalaţii de telecomunicaţii, radiocomunicaţii,

precum şi componente de comunicaţii

În art. 231 C. pen. sunt incriminate şi anumite forme atenuate de furt, din perspectiva faptului că acestea se urmăresc la plângerea prealabilă a persoanei vătămate:

a. furtul săvârşit între membri de familie;

b. furtul săvârşit de minor în paguba tutorelui său;

c. furtul comis de către cel care locuieşte împreună cu persoana vătămată sau este

găzduit de aceasta. Noţiunea de locuire împreună şi cea de găzduire au fost definite de Tribunalul suprem prin Decizia de îndrumare nr.8/ 1971. Locuire împreună înseamnă folosirea de către făptuitor şi persoana vătămată a aceleiaşi locuinţe, în mod permanent sau temporar, dar cu caracter de stabilitate. Nu locuiesc împreună cei care ocupă ocazional împreună o cameră de hotel etc. Găzduirea înseamnă oferta gazdei, bazată pe încredere, făcută beneficiarului de a folosi locuinţa pe o durată scurtă. Cel care sustrage bunuri din camera de hotel nu comite un furt atenuat deorece el este cazat nu găzduit. Totodată, în cazul furtului prevăzut de art. 229 alin. 1 și alin. 2 lit. b împăcarea părților este permisă și înlătură răspunderea penală.

Art. 230 Furtul în scop de folosință

(1)Furtul care are ca obiect un vehicul, săvârşit în scopul de a-l folosi pe nedrept, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în art. 228 sau art. 229, după caz, ale cărei limite speciale se reduc cu o treime. (2)Cu pedeapsa prevăzută în alin. (1) se sancţionează folosirea fără drept a unui terminal de comunicaţii al altuia sau folosirea unui terminal de comunicaţii racordat fără drept la o reţea, dacă s-a produs o pagubă.

În primul alineat al art. 230 se incriminează luarea unui vehicul cu scopul de a-l folosi pe nedrept. Credem că această modalitate de comitere este o manieră distinctă de comitere a furtului care poate fi reţinută în concurs cu furtul comis în scopul sustragerii unui bun.

Definiţia vehiculului este cea oferită de art. 6 pct 35 din OUG 195/ 2002: vehiculul este un sistem mecanic care se deplasează pe drum, cu sau fără mijloace de autopropulsare, utilizat în mod curent pentru transportul de persoane şi/sau bunuri ori pentru efectuarea de servicii sau lucrări.

În cazul în care agentul, după ce foloseşte autoturismul, sustrage şi piese ale acestuia, conform opiniei majoritare, acesta va comite un concurs de infracţiuni între furtul în scopul folosirii vehiculului şi furtul în scopul însuşirii bunului respectiv.

De lege ferenda, în opinia noastră ar trebui incriminată fapta celui care foloseşte fără drept un vehicul, pentru că, în esenţă, în aceasta constă în concret fapta celui care ia un vehicul în scopul folosirii fără drept.

Dacă folosirea vehiculului se face pe o durată mare de timp asta înseamnă că în realitate suntem în prezenţa unui furt în scopul însuşirii, chiar dacă cel care a sustras restituie bunul după folosirea îndelungată a acestuia.

Tentativa este incriminată.

În alineatul 2 al aceluiași articol este incriminată folosirea fără drept a unui terminal de telecomunicații.

În esenţă, ceea ce s-a urmărit prin această variantă asimilată a furtului de folosinţă a fost atragerea sub incidenţa penală a unor comportamente antisociale ce au creat controverse

atât în practica judiciară în materie penală, cât şi în literatura de specialitate. Ne referim aici îndeosebi la utilizarea fără drept a unui post de telefonie şi efectuarea unor convorbiri ce produceau o pagubă de ordin patrimonial unei anumite persoane sau la racordarea fără drept

la

o rețea de telefonie fixă. Legiuitorul nu s-a limitat însă la incriminarea comportamentului avut în vedere supra,

ci

a atras sub incidența legii penale toate acele comportamentele cauzatoare de prejudicii ce

au

la bază utilizarea unui terminal de comunicații, prin utilizarea fără drept a unui serviciu.

Ne referim, de exemplu, atât la folosirea fără drept a unui telefon mobil pentru efectuarea unor convorbiri telefonice, cât şi la utilizarea unui sistem informatic (inclusiv a unui telefon

mobil), ce se află sub incidența noțiunii de terminal de comunicații, în vederea utilizării fără drept a serviciului de Internet, în măsura în care s-a cauzat o pagubă.

Subiect activ Subiectul activ este general, fapta putând fi comisă atât de către o persoană fizică, cât

şi de către o persoană juridică.

Subiect pasiv Subiectul pasiv este titularul abonamentului de Internet, telefonie mobilă etc. Acesta este cel care suferă prejudiciul, şi nu persoana care utilizează serviciul respectiv cu acordul titularului.

Latura obiectivă În primul rând, necesită a fi precizat faptul că art. 230 C. pen. este o infracţiune cu conţinuturi alternative, în sensul că între alin. (1) şi alin. (2) ale art. 230 C. pen. se poate reţine un concurs de infracţiuni. Apreciem că, sub aspectul elementelor constitutive, pot fi identificate unele critici. Primul aspect ce necesită a fi lămurit priveşte conținutul noțiunii de „terminal de comunicații. Următoarele dispozitive se află sub incidența noțiunii de terminal de comunicații: laptop, PC, tabletă, PDA, router, telefon mobil (nu doar Smartphone-urile), telefonul fix, faxul etc. Noțiunea de „folosire” se poate raporta la aceea de „accesaredin structura tipicităţii infracțiunii de acces fără drept la un sistem informatic (art. 360 C. pen.). Aceasta întrucât, atunci când discutăm despre folosirea unui asemenea dispozitiv, avem în vedere, practic, un acces la un sistem informatic. În măsura în care folosirea nu vizează un dispozitiv ce intră sub incidența noțiunii de „sistem informatic” – de exemplu, un telefon care nu este digital , folosirea se va raporta la ideea de interacțiune fizică susceptibilă să producă rezultatul din structura tipicității, şi anume paguba. Paguba este un alt element esențial al tipicității. În primul rând, trebuie constatat faptul că ne aflăm în prezența unei infracțiuni de rezultat, paguba necesitând a fi produsă în mod efectiv. În al doilea rând, apreciem că paguba nu vizează doar ipoteza unei facturări suplimentare, ci şi ipoteza în care partea vătămată nu se poate folosi de serviciul contractat în condiţiile stipulate în contract. Latura subiectivă Infracțiunea se poate comite atât cu intenție directă, cât şi cu intenție indirectă.

Tentativa Tentativa se sancţionează în conformitate cu art. 232 C. pen

De exemplu, există

tentativă atunci când agentul foloseşte fără drept un terminal de comunicaţii, dar paguba nu se produce din cauza că serviciul de Internet ori telefonie nu funcţionează în acel moment.

Capitolul II

Art. 233 Tâlhăria Furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul -şi asigure scăparea se pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

Tâlhăria constă într-o modalitate particulară de comitere a unui furt şi anume când aceasta se realizează prin constrângerea sau prin înfrângerea rezistenţei victimei, aceasta fiind așadar o infracțiune complexă.

Latura obiectivă. Actul de executare al tâlhăriei are un conţinut complex şi este alcătuit din două activităţi conjugate: furtul, ca acţiune principală şi constrângerea ori punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, ca acţiune subsidiară, aceasta din urmă fiind modalitatea de înlesnire, în sens larg, a sustragerii. a. acţiunea de furt implică luarea unui bun mobil al altuia în scopul însuşirii pe nedrept. Sustragerea se realizează şi prin fapta victimei, când aceasta este constrânsă să remită ea bunurile( de exemplu să le pună în sacoşa tâlharului). Toate condiţiile de tipicitate ale furtului trebuie îndeplinite şi în cazul tâlhăriei. În structura tâlhăriei va putea intra şi furtul în scopul folosirii pe nedrept având în vedere că legea nu face distincţie. Dacă sustragerea unui bun nu intră sub incidenţa furtului, fiind aplicabil un text dintr-o lege specială pentru o astfel de faptă, fapta nu se încadrează la tâlhărie ci se va reţine un concurs de infracţiuni între acea infracțiune specială şi infracţiunea de loviri sau alte violenţe, ori ameninţare după caz.( de exemplu sustragerea de lemn din pădure care intră sub incidenţa Codului silvic). b. întrebuinţarea de violenţe, ameninţări sau prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra Se va reţine o singură infracţiune de tâlhărie atunci când sunt agresate mai multe persoane pentru a sustrage un bun aparţinând unei singure persoane deoarece infracţiunea este una contra patrimoniului, acesta fiind protejat în principal prin incriminarea tâlhăriei ( de exemplu, cel care loveşte doi paznici pentru a sustrage un bun păzit de aceştia va comite o singură tâlhărie). Dimpotrivă, dacă prin aceeaşi acţiune de ameninţare se sustrag bunuri aparţinând mai multor persoane se vor reţine atâtea infracţiuni de tâlhărie câte persoane vătămate sunt ( de exemplu, cel care ameninţă călătorii dintr-un autocar cu moartea dacă nu predau bunurile care se găsesc asupra lor.). Sustragerea unui lănţişor de la gât prin ruperea acestuia, nu are semnificaţia unei sustrageri prin violenţă, deoarece se profită de surprinderea victimei iar ruperea lănţişorului nu presupune comiterea vreunei violenţe, deoarece trebuia ca fapta să cauzeze suferinţe fizice. Dacă prin folosirea violenţei se produc urmări specifice art 194 C pen se va reţine un concurs de infracţiuni. Aceasta deoarece textul art 233 C pen., care foloseşte expresia furtului prin întrebuinţarea de violenţe, nu poate fi interpretat extensiv şi pentru ipoteza când furtul ar fi comis prin vătămări corporale. Punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra se poate realiza în concret prin administrarea sau folosirea de substanţe narcotice, stupefiante, alcool sau orice altă modalitate prin care victima este adusă în neputinţa de a se apăra.

Acțiunea violentă lato sensu trebuie să fie comisă în aceeaşi împrejurare cu sustragerea, pentru că altfel ar putea fi fi incidentă infracțiunea de şantaj. Tentativa se pedepseşte. Fapta se consumă în momentul consumării furtului dacă constrângerea este anterioară sau concomitentă sustragerii, sau se consumă în momentul comiterii actului de constrângere când este realizat pentru a păstra bunul furat, a înlătura urmele infracţiunii sau pentru a-şi asigura scăparea, indiferent dacă agentul a reuşit să păstreze bunul., să scape sau să înlăture urmele infracţiunii. Există tentativă şi atunci când tentativa de furt este urmată de exercitarea de violenţe pentru a înlătura urmele infracţiunii sau a-şi asigura scăparea. Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă Există tâlhărie şi atunci când scopul sustragerii este cel al folosirii fără drept a unui vehicul.

Art. 234 Tâlhăria calificată Tâlhăria calificată (1)Tâlhăria săvârşită în următoarele împrejurări:

a)prin folosirea unei arme ori substanţe explozive, narcotice sau paralizante; b)prin simularea de calităţi oficiale; c)de o persoană mascată, deghizată sau travestită; d)în timpul nopţii; e)într-un mijloc de transport sau asupra unui mijloc de transport; f)prin violare de domiciliu sau sediu profesional, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. (2)Tâlhăria săvârşită în condiţiile art. 229 alin. (3) se pedepseşte cu închisoarea de la 5 la 12 ani. (3)Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează tâlhăria care a avut ca urmare vătămarea corporală.

a. prin folosirea unei arme ori substanţe explozive, narcotice sau paralizante În noţiunea de armă este cuprinsă atât arma propriu-zisă cât şi arma asimilată. Diferențele faţă de furt sunt date de faptul că la furt arma trebuie să fie propriu- zisă, spre deosebire de tâlhărie unde poate fi şi o armă asimilată. În plus, la tâlhărie se reţine ca împrejurare de agravare şi faptul de a folosi asupra victimei o substanță explozivă, narcotică sau paralizantă.

b. comiterea faptei prin simulare de calități oficiale. Dacă va fi cazul, tâlhăria calificată se va putea reține în concurs cu uzurparea de calități oficiale.

c. de o persoană mascată, deghizată sau travestită. Deoarece legiuitorul nu face nicio diferențiere, nu este necesar ca persoana să se fi deghizat, mascat sau travestit în vederea comiterii faptei de tâlhărie.

d. în timpul nopții

e. într-un mijloc de transport sau asupra unui mijloc de transport. Spre deosebire de furt, în această formă agravată va intra și comiterea faptei într- un taxi, acesta intrând în categoria mijlocului de transport.

f. tâlhăria comisă prin violare de domiciliu sau violarea sediului profesional. În acest caz, forma calificată de tâlhărie de la art. 234 alin. (1) lit. f) Cod penal va fi o infracțiune complexă, care va absorbi infracțiunile de violare de domiciliu şi violare a sediului profesional.

În al doilea alineat se prevede ca formă agravată distinctă tâlhăria comisă în condițiile art. 229 alin. 3 Cod penal (articol ce se referă la furtul de motorină, componente rețele).

Ultima formă agravată este cea reglementată de art. 234 alin 3, respectiv tâlhăria care a avut ca urmare vătămarea corporală sau moartea victimei. Această formă agravată se comite doar cu praeterintenţie.

Tentativa este posibilă şi este incriminată, elementul de particularitate constând în aplicarea art. 36 alin. 3 Cod penal în determinarea limitelor speciale de sancționare a tentativei. Dacă agentul comite fapta cu intenţia de a ucide victima se va reţine un concurs între omor calificat comis pentru a înlesni o infracțiune și infracțiunea de tâlhărie în formă simplă.

Capitolul III Infracțiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii

Art. 238 Abuzul de încredere. (1) Însuşirea, dispunerea sau folosirea, pe nedrept, a unui bun mobil al altuia, de către cel căruia i-a fost încredinţat în baza unui titlu şi cu un anumit scop, ori refuzul de a-l restitui se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. (2) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Elementul specific al acestei infracțiuni este reprezentat de faptul că bunul se află în posesia sau detenţia autorului care, prin comiterea actului de executare, transformă această stăpânire de fapt dintr-una licită în una ilicită. Pentru existenţa acestei infracţiuni trebuie îndeplinite două condiţii premisă: - obiectul material să fie un bun mobil al altuia, care însă în momentul comiterii faptei să se afle în detenţia autorului. Prin detenţie se înţelege dreptul de a stăpâni un bun în numele altuia fie în interesul acestuia din urmă (mandatarul, depozitarul), fie în interesul propriu al detentorului ( comodatarul etc), fără însă a dobândi și dreptul de a dispune de acel bun. Dacă în cazul unor bunuri consumptibile, beneficiarul lor are dreptul de a dispune de ele, acestea nu se subsumează noţiunii de bun mobil, specifică abuzului de încredere. În acest caz, deoarece beneficiarul are obligaţia de a restitui un bun consumptibil de aceeaşi natură, el va răspunde civil atunci când nu îşi îndeplineşte obligaţia de a restitui bunul (de exemplu împrumut unei sume de bani etc). Dacă depozitarul unor bunuri consumptibile nu primeşte şi dreptul de a dispune de acele bunuri, iar el dispune de ele sau de o parte din ele, el va comite însă infracţiunea de abuz de încredere (de exemplu cel care primeşte în depozit fructe fără a avea dreptul a dispune de ele, context în care el le înstrăinează şi restituie o cantitate asemănătoare de fructe cu cele pe care le-a înstrăinat). În conţinutul detenţiei cu semnificaţie penală nu intră şi simpla deţinere materială în afara unui raport juridic (cel care deţine o valiză pentru a-l ajuta să coboare din tren etc). În acest caz deţinătorul nu dobândeşte nici un drept de folosinţă a acelui bun. Fapta în acest caz va fi încadrată pe infracțiunea de furt.

- să fie un bun mobil deţinut de făptuitor cu orice titlu. Prin titlu se înţelege temeiul juridic prin care o persoană dobândeşte posesia sau detenţia unui lucru. Titlul trebuie să privească raporturi patrimoniale netranslative de proprietate. Dacă făptuitorul deţine bunul în cadrul unui raport de muncă şi dispune sau îşi însuşeşte acel bun, de regulă, el va comite fie infracţiunea de abuz în serviciu, delapidare sau infracţiunea de furt.

Latura obiectivă. Fapta se poate comite în următoarele modalităţi: -

- însuşirea bunului. În acest caz făptuitorul consideră bunul ca fiind unul al său.

- dispunerea de bun pe nedrept. Săvârşirea unor acte de dispoziţie, cu caracter

juridic sau material, asupra bunului dincolo de limitele conferite de titlu.

- refuzul de a-l restitui. Constă în manifestarea de voinţă de a nu restitui bunul

deţinut şi de a-l reţine atunci când i se cere expres să restituie bunul. Refuzul trebuie să fie abuziv. Nu e abuziv în cazul dreptului de retenţie al depozitarului. Refuzul de a restitui poate fi expres sau tacit. Refuzul de a restitui constituie o prezumţie de tipicitate dar poate fi răsturnată dacă se dovedeşte că refuzul este unul legitim (dreptul de retenţie din dreptul civil). - folosirea pe nedrept a unui bun mobil al altuia. Acest aspect era unul controversat în vechiul Cod penal, în vechea formulare a textului nefiind deloc clar dacă o atare conduită era sau nu per se sancționată penal. Inclusiv în cazul acestui nou act de executare, situația premisă a infracțiunii va fi aceeaşi, respectiv deținerea bunului de către autor în baza unui titlu. Folosirea pe nedrept a bunului va interveni atunci când termenii titlului în baza căruia bunul este deținut nu permit folosirea bunului sau atunci când, deşi permit folosirea bunului, autorul folosește bunul în afara termenilor stabiliți prin acesta. Folosirea pe nedrept nu va putea însă reținută atunci când autorul, după ce foloseşte bunurile consumptibile, drept conferit prin titlu, nu-şi respectă obligația de a restitui proprietarului bunuri echivalente.

Latura subiectivă Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă. Tentativa nu se pedepseşte. Fapta se consumă în momentul în care se comite actul de însuşire, folosire dispunere sau refuzul restituirii, prejudiciul constând în valoarea bunului încredinţat făptuitorului. Infracţiunea este una de rezultat, care se produce însă imediat ce s-a încheiat şi actul de executare. Acţiunea penală se pune în mişcare la plângere prealabilă.

Art. 239 Abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor (1)Fapta debitorului de a înstrăina, ascunde, deteriora sau distruge, în tot sau în parte, valori ori bunuri din patrimoniul său ori de a invoca acte sau datorii fictive în scopul fraudării creditorilor se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. (2)Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează fapta persoanei care, ştiind că nu va putea plăti, achiziţionează bunuri ori servicii producând o pagubă creditorului. (3)Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Art. 239 alin. 1 Rațiunea incriminării este legată de faptul că, de multe ori, debitorii, în mod intenționat, îşi provoacă sau accentuează starea de insolvabilitate, tocmai pentru a se sustrage de la o eventuală executare silită, prin diminuarea patrimoniului şi afectarea gajului general al creditorilor.

Art. 239 alin. 2 . Necesitatea incriminării acestor fapte a apărut odată cu existența unor situații în care un furnizor de servicii este obligat cutumiar să respecte solicitarea unui client, fără a-i putea verifica în prealabil solvabilitatea sau capacitatea de a plăti serviciul comandat. De exemplu, cutumiar, un chelner nu întreabă un client dacă are bani să plătească consumația imediat după ce clientul restaurantului comandă ceva din meniu. Art. 239 alin. (2) C. pen. are autonomie conceptuală față de art. 239 alin. (1) şi, de aceea, faptele pot fi reținute în concurs.

Art. 239 alin. 1 Subiect activ Subiectul activ este debitorul. Acesta poate fi atât o persoană fizică, cât şi o persoană juridică. Latura obiectivă La nivel de concept, este sancționată fapta debitorului care, în frauda debitorilor, îşi creează sau agravează propria stare de insolvabilitate. Legiuitorul român a ales să detalieze modalitățile prin care se poate crea sau agrava starea de insolvabilitate, adică prin înstrăinare, ascundere, deteriorare, distrugere de bunuri sau valori din patrimoniul său ori prin invocarea de acte sau datorii fictive. Din acest motiv, infracțiunea este una comisivă. Se pune în discuție caracterul de infracțiune de pericol sau de infracțiune de rezultat. Dacă vom analiza fapta din perspectiva prejudicierii unui creditor, atunci fapta este calificată ca fiind una de rezultat. Încadrarea faptei ca fiind o infracțiune contra patrimoniului sugerează ideea de infracțiune de rezultat. Formularea textului, care nu se referă la prejudiciul produs, sugerează însă ideea de infracțiune de pericol. În opinia noastră, infracțiunea este una de pericol concret. În doctrină, se susține că fapta nu este condiționată de un anumit moment, respectiv de existența unei stări de insolvabilitate 2 . Suntem de acord că textul nu impune expres o atare condiție, însă este greu de imaginat în ce fel ar putea fi lezat patrimoniul unui debitor care înstrăinează bunurile sale pentru a frauda creditorii săi, în condițiile în care alte bunuri pot fi executate silit pentru acoperirea creanței creditorului. Așadar, credem că noțiunea de „insolvență faptică” este elementul esențial în calificarea faptei. Latura subiectivă Fapta se comite cu intenție directă sau eventuală, debitorul urmărind prin acțiunile incriminate de lege fraudarea creditorilor săi. Faptul de a ajunge în stare de insolvabilitate din culpă, din neglijență sau nepricepere nu se sancționează penal, chiar dacă prin aceasta se lezează interesele creditorilor.

Art. 239 alin. 2 Cod penal Subiect activ Subiectul activ este general, adică orice persoană care achiziționează bunuri sau servicii.

Latura obiectivă Infracțiunea este una comisivă, iar actul de executare constă în achiziționarea de bunuri şi servicii prin care se produce o pagubă. Conceptual, se poate vorbi despre două tipuri de ipoteze, respectiv: achiziționarea unor bunuri sau a unor servicii.

2 P. Dungan, T. Medeanu, V. Paşca, op. cit., p. 334.

Noțiunea de „achiziționare” se referă la o dobândire în cadrul unui raport comercial, şi nu a unui raport juridic civil. Dacă o persoană cumpără de la un vecin un bun, dar nu are bani să-l plătească, se pune problema dacă suntem în prezența infracțiunii prevăzute de art. 239 alin. (2) C. pen. sau suntem în prezența unui litigiu civil, în care o parte nu şi-a îndeplinit obligația contractuală asumată. Dacă vom considera că noțiunea de achiziționare are un sens larg, fiind vorba despre orice contract civil oneros, atunci fapta este tipică. Dacă vom considera că „achiziționarea de bunuri şi servicii” trebuie văzută ca un act de comerț din partea furnizorului de servicii, atunci, în exemplul de mai sus, fapta nu va fi una tipică. Având în vedere rațiunea pentru care această faptă este incriminată, credem că verbul a achiziționa se referă tocmai la situația în care agentul „exploatează” vulnerabilitatea profesională a părții vătămate. Drept urmare, textul nu se aplică contractelor civile unde nu există o obligație profesională a creditorului de a oferi bunuri sau servicii, fără a putea cere garanții de solvabilitate debitorului. Infracțiunea este una de rezultat, fapta consumându-se în momentul în care clientul achiziționează un bun sau un serviciu ştiind că nu îl va putea plăti. În momentul achiziționării acelui bun sau serviciu se produce şi prejudiciul în patrimoniul furnizorului de bunuri sau servicii. Latura subiectivă Fapta se comite cu intenție directă sau cu intenție eventuală. Intenția în acest caz presupune ca autorul să se hotărască şi să achiziționeze un bun sau serviciu știind că nu îl va putea plăti. În cazul ambelor infracțiuni tentativa nu este sancționată iar acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Art. 242. Gestiunea frauduloasă. (1)Pricinuirea de pagube unei persoane, cu ocazia administrării sau conservării bunurilor acesteia, de către cel care are ori trebuie să aibă grija administrării sau conservării acelor bunuri se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. (2)Când fapta prevăzută în alin. (1) a fost săvârşită de administratorul judiciar, de lichidatorul averii debitorului sau de un reprezentant sau prepus al acestora, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani. (3)Faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) săvârşite în scopul de a dobândi un folos patrimonial se pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani. (4)Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Obiectul material al acestei infracţiuni este reprezentat de orice fel de bunuri sau valori patrimoniale, mobile sau imobile, corporale sau incorporale care intră în patrimoniul unei persoane. Elementul de particularitate este acela că, de regulă, infracțiunea se va reține atunci când agentul are în administrare sau conservare o universalitate de bunuri sau o parte dintr-o universalitate şi nu bunuri ut singuli. Această universalitate de bunuri trebuie să se afle în detenţia subiectului activ. Subiectul activ este special şi este reprezentat de cel care are calitatea de administrator, gestionar sau custode al bunurilor altuia (tutorele, executorul testamentar, custodele, depozitarul, mandatarul. Latura obiectivă constă în pricinuirea unei pagube atât printr-o acţiune cât şi printr-o omisiune produsă cu ocazia administrării, atunci când există obligația autorului de a interveni pentru a evita producerea pagubei.

Conform normei de incriminare, este necesar ca fapta să şi producă o pagubă nefiind suficient doar să aibă aptitudinea ca în viitor să producă o pagubă. Fapta se consumă în momentul producerii pagubei. Tentativa este posibilă dar nu e incriminată. Latura subiectivă Fapta se comite cu intenţie directă sau eventuală. Fapta are două forme agravate, respectiv:

- fapta a fost săvârşită de administratorul judiciar, de lichidatorul averii debitorului sau de un reprezentant sau prepus al acestora Această formă de gestiune frauduloasă este cea mai importantă din perspectiva relevanței practice, o parte importantă a infracțiunilor de acest gen reținute în practica judiciară de până acum fiind comise de către administratorii judiciari sau lichidatorii unor persoane juridice aflate în insolvență.

- autorul comite fapta în scopul obținerii unui folos patrimonial. Nu este necesar să şi dobândească folosul material fiind suficient să urmărească acest lucru

Acţiunea penală se pune în mişcare la plângere prealabilă.

Art. 243: Însuşirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor (1)Fapta de a nu preda în termen de 10 zile un bun găsit autorităţilor sau celui care l- a pierdut sau de a dispune de acel bun ca de al său se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă. (2)Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi însuşirea pe nedrept a unui bun mobil ce aparţine altuia, ajuns din eroare sau în mod fortuit în posesia făptuitorului, sau nepredarea acestuia în termen de 10 zile din momentul în care a cunoscut că bunul nu îi aparţine. (3)Împăcarea înlătură răspunderea penală.

Subiectul activ este general.

Latura obiectivă Fapta se poate comite în modalitățile alternative prevăzute de lege:

nepredare în termen de 10 zile a bunului găsit sau dispunerea de acel bun ca și când ar fi al său.

În modalitatea asimilată a infracțiunii prevăzută în alin. (2) al art. 243 CP, adică ipoteza în care bunul a ajuns din eroare sau fortuit în posesia făptuitorului, pe lângă comiterea faptei în modalitatea însușirii, este preluată prezumția de însuşire a bunului în cazul nepredării acelui bun în 10 zile din momentul în care bunul a ajuns din eroare sau fortuit în posesia autorului. Textul de incriminare creează, astfel, şi în acest caz, o prezumție absolută de însuşire în cazul nepredării bunului în 10 zile.

Latura subiectivă Fapta se poate comite cu intenție directă sau eventuală

Art. 244 Înşelăciunea (1)Inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani. (2)Înşelăciunea săvârşită prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.

(3)Împăcarea înlătură răspunderea penală.

Condiţiile laturii obiective:

- să existe o inducere în eroare, care presupune o acţiune care are ca efect crearea unei imagini deformate a realităţii în conştiinţa înşelatului (altfel spus, o minciună), premisă care îl determină să acţioneze păgubitor pentru sine. Într-o primă etapă, referitor la sancţiunea penală pentru minciună, a fost îmbrăţişată aşa numita teorie clasică, sau abstractă a criteriului obiectiv. Se considera că, pentru a se circumscrie dispoziţiei care incriminează înşelăciunea, un mijloc trebuie analizat în obiectivitatea sa, deci trebuie însoţit de un fapt exterior, de un aranjament, din care să rezulte cu certitudine intenţia de a înşela, mijloc care să permită un examen exterior obiectiv şi care exclude implicit simplele cuvinte mincinoase. Această opinie era influenţată şi de textul de incriminare francez al înşelăciunii. Consecinţa acestei teorii este aceea că cel care se lasă înşelat de o simplă afirmaţie mincinoasă face dovadă de neprevedere şi este victima propriei sale uşurinţe, nemeritând astfel protecţia legii penale. Pornind de la consecinţele practice pe care le are teoria clasică, s- a încercat înlăturarea acestora, considerându-se că cel slab merită în primul rând protecţia legii.

Doctrina italiană împărtăşeşte pe scară largă această noua abordare elaborând aşa numita teorie a criteriului subiectiv. La început susţinătorii acestei noi teorii nu au renunţat în totalitate la tezele teoriei obiective. Ei considerau că, deşi idoneitatea mijloacelor prin care se poate comite escrocheria trebuie judecată în mod obiectiv, simpla minciună neînsoţită de acel aparat exterior poate fi un mijloc idoneu atunci când ar fi putut induce în eroare pe oricine. Avînd în vedere dispoziţiile art 332 C.pen. din 1864, care incrimina înşelăciunea simplă - text inspirat de art.241 C.pen. prusian, minciuna chiar grosieră poate fi un mijloc de comitere a infracţiunii de înşelăciune deoarece legea nu cere decât o amăgire indiferent de mijloacele prin care s-ar realiza aceasta. Teza a fost împărtăşită şi de doctrina şi jurisprudenţa germană unde codul penal imperial preluase dispoziţiile art.241 C. pen. prusian. Doctrina şi jurisprudenţa interbelică a considerat dăunătoare utilizarea unor teze doctrinare rigide, înclinând spre o abordare mai flexibilă - lăsând judecătorului libertatea de a aprecia dacă o afirmaţie mincinoasă în concret era un mijloc idoneu sau nu de comitere a infracţiunii de înşelăciune. Doctrina postbelică a marcat o reîntoarcere la teoria obiectivă, considerându-se că simplul fapt de a afirma un neadevăr sau de a nega un adevăr nu constituie un mijloc de inducere în eroare dacă minciuna nu s-a produs în strânsă legătură cu anumite împrejurări sau fapte care i-au dat o aparenţă de veridicitate. În jurisprudenţă s-a considerat că pentru existenţa infracţiunii de înşelăciune se cere ca înşelarea să fie rezultatul unor manopere dolosive. Simpla rea-credinţă a infractorului la încheierea sau executarea convenţiei nu poate fi un element component al laturii obiective a infracţiunii de înşelăciune în convenţii; s-a decis, de exemplu, că faptul de a trece şi încasa, în cadrul unui contract de construcţii, sume superioare lucrărilor, nu constituie elemente suficiente în stabilirea trăsăturilor infracţiunii de înşelăciune în convenţii. În speţa de mai sus considerăm că reaua-credinţă este suficientă pentru a îndeplini cerinţa textului, deoarece beneficiarul contractului a fost indus în eroare cu privire la suma pe care trebuia să o plătească constructorului - preţul fiind un element determinant pentru beneficiar. Credem că este necesar a se renunţa la teoria obiectivă şi de a se reveni la soluţia din perioada interbelică, adică la teoria subiectivă, deoarece textul de incriminare român al înşelăciunii nu condiţionează existenţa inducerii sau menţinerii în eroare de prezenţa unor acte exterioare.

Este suficient ca victima să se găsească în eroare ca urmare a conduitei agentului , indiferent dacă această conduită este comisivă sau omisivă şi indiferent de faptul că minciuna a fost însoţită şi de o activitate materială suplimentată având natura unei mise en scene.

- acţiunea de inducere să se realizeze în scopul dobândirii de către agent a unui folos material injust. - să se cauzeze o pagubă. În cazul înşelăciunii victima este determinată să îşi provoace singură o pagubă, prin remiterea unui bun, prin plata nejustificată a unui serviciu, renunţarea la un drept etc. Fapta se consumă în momentul producerii pagubei. Când agentul ascunde un produs dintr-un supermarket în ambalajul unui alt produs, acesta va comite infracţiunea de furt, care se consumă atunci când el a ascuns bunul pe care doreşte să îl sustragă în ambalajul unui alt bun.( un inel într-o cutie de biscuiţi). Dacă agentul doar schimbă codul de bare al produsului cu unul mai ieftin, atunci fapta va fi înşelăciune. În actualul cod, cele două etape pot fi comise în orice context de natură juridică (cu prilejul încheierii unui contract sau pe parcursul executării acestuia, cu prilejul emiterii unui cec fără acoperire, etc.). Diferența de context nu va atrage și diferențe la nivelul încadrării juridice.

Latura subiectivă Fapta se poate comite cu intenţie directă sau eventuală.

Forma agravată. Există atunci când inducerea în eroare este săvârşită prin folosire de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase. Numele şi calităţile mincinoase au un caracter exemplificativ şi se includ în categoria mijloacelor frauduloase. Mijloacele frauduloase pot fi definite ca fiind acele mijloace care prezintă o mare aparenţă de veridicitate cum ar fi, spre exemplu, folosirea unei hotărâri judecătoreşti greşite, dar irevocabile. Dacă mijloacele folosite intră sub incidenţa unor texte de incriminare se va reţine un concurs de infracţiuni. (fals privind identitatea, uzurpare de calităţi oficiale, înscrisuri falsificate etc).

Art. 245 Înșelăciunea privind asigurările (1)Distrugerea, degradarea, aducerea în stare de neîntrebuinţare, ascunderea sau înstrăinarea unui bun asigurat împotriva distrugerii, degradării, uzurii, pierderii sau furtului, în scopul de a obţine, pentru sine sau pentru altul, suma asigurată, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani. (2)Fapta persoanei care, în scopul prevăzut în alin. (1), simulează, îşi cauzează sau agravează leziuni sau vătămări corporale produse de un risc asigurat se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. (3)Împăcarea înlătură răspunderea penală.

Norma de incriminarea se diferențiază esențial de textul înşelăciunii clasice prin aceea că, pentru reținerea faptei în formă consumată, nu mai este necesară producerea unei pagube asigurătorului, fiind suficientă o conduită realizată în scopul creării cadrului necesar pentru înşelarea efectivă a asigurătorului (act de pregătire a înşelăciunii efective). Am putea spune că norma incriminează nu înşelăciunea efectivă a asigurătorului, ci pregătirea înşelăciunii acestuia.

Subiectul activ În opinia noastră, raportat la prima formă de comitere, subiectul activ este general [art. 245 alin. (1)]. Astfel, va putea comite fapta atât cel care are calitatea de parte în contractul de asigurare, cel care are calitatea de beneficiar într-un contract de asigurare încheiat de o altă persoană cu asiguratorul, cât şi orice alt terț care acționează în înțelegere cu beneficiarul indemnizației de asigurare, în scopul prevăzut de normă. În această primă formă, fapta va putea fi comisă şi de o persoană juridică. Spre exemplu, va comite această faptă un dealer auto care, pentru a obține indemnizația de asigurare a autoturismelor, îşi incendiază propriul showroom. În a doua variantă de comitere [art. 245 alin. (2)] fapta va putea fi comisă doar de către persoana asigurată, indiferent de beneficiarul asigurării (care poate fi fie persoana asigurată, fie o altă persoană).

Latura obiectivă Art. 245 alin. (1) C. pen. În primul alineat al art. 245 C. pen. este incriminată distrugerea, degradarea, aducerea în stare de neîntrebuinţare, ascunderea sau înstrăinarea unui bun asigurat împotriva distrugerii, degradării, uzurii, pierderii sau furtului, în scopul de a obţine, pentru sine sau pentru altul, suma asigurată. Situația premisă a comiterii faptei este existența unui contract de asigurare de bunuri 3 , bun/bunuri ce va/vor face obiectul oricăreia dintre acțiunile prevăzute de către legiuitor. Raportat la actele de executare, observăm că legiuitorul a prevăzut o serie de conduite alternative prin care se poate realiza tipicitatea obiectivă a faptei. Toate aceste variante alternative de executare prezintă numitorul comun al unei acțiuni de disimulare a producerii riscului asigurat (distrugerea lato sensu a bunului, furtul sau pierderea sa), care ar justifica, la nivel de aparență, formularea cererii de acordare a indemnizației prevăzute de contractul de asigurare. Formele de executare fiind echivalente din perspectiva semnificației juridice, infracțiunea este una cu conținut alternativ. Ca atare, comiterea mai multor acte în aceeaşi împrejurare va conduce la reținerea unei singure infracțiuni în forma unității naturale colective. Primele trei modalități de comite nu ridică probleme majore de înțelegere. Următoarele două acte de executare, respectiv ascunderea bunului sau înstrăinarea sa, vizează situațiile în care, prin aceste acte de executare, se dorește crearea aparenței producerii evenimentului asigurat, respectiv furtul sau pierderea bunului asigurat. Ascunderea sau înstrăinarea bunului sunt acte de executare ce au ca scop „pierderea urmelor” bunului din perspectiva asigurătorului, astfel încât afirmațiile beneficiarului privind producerea riscului asigurat, respectiv furtul sau pierderea bunului, să prezinte credibilitate. Art. 245 alin. (2) C. pen. Dacă în primul alineat legiuitorul trata problema actelor de executare ce vizau bunurile asigurate, în al doilea alineat situația premisă se schimbă, fiind vorba despre persoane asigurate (situația premisă este deci existența unui contract de asigurare de persoane). Aşadar, în acest al doilea caz, situația premisă pentru reținerea unei asemenea fapte este existența unui contract de asigurare cu privire la persoane, care prevede acordarea unei indemnizații de asigurare în situația producerii riscului asigurat al lezării integrității sau sănătății unei persoane.

3 Contract reglementat prin art. 2.214-2.220 NCC.

Facem precizarea prealabilă că termenii de „leziune” şi de „vătămare corporală” trebuie înțeleşi ca fiind orice urmare asupra sănătății sau integrității corporale ce reprezintă un risc asigurat în cazul unui contract de asigurare. În prima variantă de comitere, cea de simulare a unor leziuni sau a unor vătămări corporale, persoana asigurată disimulează producerea riscului asigurat, acesta neproducându- se în realitate. Următoarele două acte de executare, respectiv cauzarea şi agravarea unor asemenea leziuni sau vătămări corporale, vizează ipotezele în care autorul însuşi produce riscul asigurat, creând însă aparența că acesta a fost produs de evenimente exterioare, riscuri asigurate prin contractul de asigurare. Şi aici se ridică întrebarea care va fi încadrarea juridică în situația în care nu persoana asigurată îşi cauzează în mod direct leziunile sau vătămarea, ci acestea sunt realizate prin intermediul unui terț, instigat în acest sens de către asigurat. În opinia noastră, şi această ipoteză se circumscrie actului de executare prevăzut de lege, pentru că, şi în acest caz, chiar dacă indirect, prin fapta altuia, persoana asigurată îşi cauzează sau agravează leziuni sau vătămări corporale. În cazul în care vătămarea este realizată de terț, fără nicio înțelegere prealabilă cu asiguratul, în scopul ca acesta să obțină indemnizația de asigurare, fapta nu va constitui infracțiunea de înşelăciune privind asigurările.

Latura subiectivă În ambele variante de comitere, fapta poate fi comisă cu intenție directă sau eventuală. Scopul special prevăzut de normă, obținerea sumei asigurate pentru sine sau pentru altul, este extrem de important, pentru că el aduce calificarea faptei ca fiind una cu relevanță penală.

Tentativa Conform art. 248 C. pen., tentativa se pedepseşte

Art. 247 Exploatarea patrimonială a unei persoane vulnerabile (1)Fapta creditorului care, cu ocazia dării cu împrumut de bani sau bunuri, profitând de starea de vădită vulnerabilitate a debitorului, datorată vârstei, stării de sănătate, infirmităţii ori relaţiei de dependenţă în care debitorul se află faţă de el, îl face să constituie sau să transmită, pentru sine sau pentru altul, un drept real ori de creanţă de valoare vădit disproporţionată faţă de această prestaţie se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani. (2)Punerea unei persoane în stare de vădită vulnerabilitate prin provocarea unei intoxicaţii cu alcool sau cu substanţe psihoactive în scopul de a o determina să consimtă la constituirea sau transmiterea unui drept real ori de creanţă sau să renunţe la un drept, dacă s-a produs o pagubă, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

În opinia noastră, textul de incriminare vizează sancționarea unor ipoteze particulare de leziune, ca viciu din consimțământ din dreptul civil (art. 1.221 NCC), ambele ipoteze având în vedere sancționarea unor situații în care autorul, profitând de poziția inferioară a celeilalte părți contractante, obține încheierea unui contract disproporționat din perspectiva prestațiilor datorate de către partea exploatată.

Subiectul activ Subiectul activ este special, fapta putând fi comisă doar de către cealaltă parte a contractului lezionar (creditorul).

Art. 247 alin. 1 Latura obiectivă Din formularea textului reiese că situația premisă a actului de executare este existența unui raport contractual. Având în vedere utilizarea sintagmei „cu ocazia dării cu împrumut”, trebuie să concluzionăm că singura ipoteză în care fapta se va putea reține este aceea în care contractul încheiat între părți poate fi calificat ca un contract de împrumut. În lipsa altor indicații, semnificația sintagmei „dare cu împrumut” se va stabili prin raportare la normele din Codul civil referitoare la contractul de împrumut. Aşadar, fapta va putea fi reținută doar dacă între părți există un raport contractual prin care autorul remite persoanei vulnerabile o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile şi consumptibile prin natura lor, iar ultima se obligă să restituie după o anumită perioadă de timp aceeaşi sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeaşi natură şi calitate. În acest cadru, împrumutătorul, profitând de starea de vădită vulnerabilitate a debitorului, datorată vârstei, stării de sănătate, infirmităţii ori relaţiei de dependenţă în care debitorul se află faţă de el, determină victima să constituie sau să transmită, pentru sine sau pentru altul, un drept real ori de creanţă de valoare vădit disproporţionată faţă de prestația sa, respectiv acordarea cu titlu de împrumut a unor sume de bani sau alte foloase. Cauzele acestei vădite stări de vulnerabilitate a victimei pot fi, în viziunea legiuitorului, diverse:

o

vârsta. În acest caz, credem că legiuitorul a avut în vedere mai degrabă ipoteza persoanelor în etate, nu şi a minorilor, care, oricum, nu dispun de capacitate de exercițiu, necesară pentru încheierea unor acte de dispoziție – transmiterea sau constituirea unui drept real sau de creanță (art. 37 şi art. 41 NCC);

o

starea de sănătate sau existența unei infirmități. Textul se referă în acest caz la orice afecțiune de natură fizică sau psihică care are ca efect primar sau secundar o alterare a discernământului victimei. Spre exemplu, un bolnav de Alzheimer într- un stadiu avansat va fi considerat a fi într-o stare de vădită vulnerabilitate cauzată de starea sa de sănătate;

o relația de dependență. Din perspectiva determinării semnificației sale, această ultimă cauză este, în opinia noastră, şi cea mai problematică, cu atât mai mult cu cât textul nu oferă niciun reper cu privire la care ar trebui să se stabilească natura acestei relații de dependență. În opinia noastră, o astfel de relație de dependență va putea fi constatată în situația existenței unor împrejurări obiective de subordonare a victimei față de făptuitor care să atragă incapacitatea victimei de a lua decizii contractuale libere în aceste condiții. La fel însă, va putea exista o relație de dependență şi atunci când victima îl percepe pe autor ca fiind „salvatorul” său, victima aflându-se într-o situație materială extrem de proastă, sau atunci când victima are nevoie de sume de bani pentru rezolvarea unor situații familiale critice (fiu sau soție bolnavă, pierderea casei etc.). Prin exploatarea acestei stări de vădită vulnerabilitate a victimei, autorul trebuie să determine o conduită autopăgubitoare din partea acesteia, respectiv transmiterea sau constituirea unui drept real sau de creanță în patrimoniul său sau al altuia, prestație vădit disproporționată față de prestația executată de către autor. Elementul de tipicitate esențial al normei, cel din care decurge lezarea patrimoniului persoanei vătămate, este existența unei vădite disproporții între prestațiile asumate de către autor şi cele asumate de victimă. În ceea ce priveşte cuantificarea „văditei disproporții”, din nou textul nu oferă niciun criteriu care să faciliteze această apreciere cantitativă a prestațiilor, un reper putând fi totuși pragul de ½ prevăzut în cazul leziunii în Codul Civil. Totuși, acest prag valoric de jumătate

din valoarea prestației nu este unul absolut, considerăm că, de cele mai multe ori, el va putea funcționa ca un criteriu valoric determinant pentru constatarea tipicității faptei.

Latura subiectivă Fapta se va putea comite cu intenție directă sau eventuală.

Art. 247 alin. 2 Diferența majoră față de incriminarea din primul alineat este aceea că, în acest caz, „starea de vulnerabilitate” a victimei, de care autorul profită, nu este una preexistentă, datorată unor cauze exterioare (vârsta, o boală etc.), ci este provocată chiar de către autor.

Subiectul activ Subiectul activ poate fi orice persoană, inclusiv o persoană juridică.

Latura obiectivă Conform art. 247 alin. (2), conduita incriminată constă în punerea unei persoane în stare de vădită vulnerabilitate prin provocarea unei intoxicaţii cu alcool sau cu substanţe psihoactive în scopul de a o determina să consimtă la constituirea sau transmiterea unui drept real ori de creanţă sau să renunţe la un drept, dacă s-a produs o pagubă. Din punct de vedere obiectiv, textul de incriminare este construit în jurul a două „momente”. Într-o primă fază, autorul realizează cadrul care să favorizeze acceptarea de către victimă a conduitei autopăgubitoare, prin punerea persoanei într-o stare de vădită vulnerabilitate. Pentru ca această primă etapă a faptei să fie „realizată”, este, aşa cum am spus, necesar ca acțiunea de provocare să conducă la o stare de intoxicație suficient de puternică care să altereze semnificativ discernământul victimei. Odată obținută starea de vădită vulnerabilitate, autorul va trece la următoarea etapă a conduitei sale, respectiv determinarea victimei la realizarea conduitei autopăgubitoare. Nu este suficientă provocarea unei stări de vădită vulnerabilitate în scopul determinării victimei la conduita autopăgubitoare, fiind necesar ca autorul să obțină o asemenea conduită din partea victimei. Referitor la conținutul conduitei autopăgubitoare, remarcăm că textul nu mai pretinde ca operațiunea juridică autopăgubitoare să aibă loc într-un cadru contractual sinalagmatic (dare cu împrumut corespondent al prestației disproporționate). Astfel, conduita autopăgubitoare va putea consta inclusiv în determinarea victimei la încheierea unui act sau contract unilateral. Textul enumeră în mod explicit care sunt formele pe care această conduită autopăgubitoare le poate lua. Semnificația sintagmelor „transmiterea” sau „constituirea” unui drept real sau de creanță va fi aceeaşi ca cea din primul alineat. O nouă formă a conduitei prevăzută de legiuitor este cea de renunțare la un drept. Având în vedere cerința producerii unei pagube, este sigur că, pentru a putea fi constatată fapta, va trebui să existe un dezechilibru între valoarea prestației asumate de către autor şi cea asumată de către victimă. Nu credem că acest dezechilibru va trebui să fie unul vădit [cum se întâmpla în cazul alin. (1)]: în primul rând, pentru că legiuitorul nu mai introduce acest atribut în tipicitatea faptei; în al doilea rând, avem în vedere particularitățile faptei, respectiv faptul că angrenarea victimei în raportul obligațional a avut loc nu în mod voit, ci prin acțiunile autorului.

Latura subiectivă Fapta se va putea comite atât cu intenție directă, cât şi cu intenție eventuală. Autorul trebuie să realizeze actul de executare (provocarea stării de vulnerabilitate) în scopul special al determinării victimei de a realiza conduita autopăgubitoare prevăzută de normă.

Tentativa În cazul ambelor fapte, tentativa se pedepsește.

Art. 253 Distrugerea 1)Distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui bun aparţinând altuia ori împiedicarea luării măsurilor de conservare sau de salvare a unui astfel de bun, precum şi înlăturarea măsurilor luate se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. (2)Distrugerea unui înscris sub semnătură privată, care aparţine în tot sau în parte altei persoane şi serveşte la dovedirea unui drept de natură patrimonială, dacă prin aceasta s-a produs o pagubă, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. (3)Dacă fapta prevăzută în alin. (1) priveşte bunuri care fac parte din patrimoniul cultural, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani. (4)Distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui bun, săvârşită prin incendiere, explozie ori prin orice alt asemenea mijloc şi dacă este de natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani. (5)Dispoziţiile prevăzute în alin. (3) şi alin. (4) se aplică chiar dacă bunul aparţine făptuitorului. (6)Pentru faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. (7)Tentativa faptelor prevăzute în alin. (3) şi alin. (4) se pedepseşte.

Obiectul material al distrugerii poate fi un bun mobil sau imobil.

Latura obiectivă. Fapta în forma de bază sa poate comite în următoarele modalităţi:

- distrugere, ea constă în orice modalitate prin care, ca urmare a faptei autorului,

bunul este în totalitate nimicit şi devine total inutilizabil. Fie dispare total substanţa acestuia,

fie se modifică atât de mult, încât nu mai poate fi în nici un fel readus la forma iniţială.

- degradare, ea este o formă mai uşoară decât nimicirea, în sensul că bunul devine

parţial de nefolosit, dar reparabil.

- aducerea în starea de neîntrebuinţare, semnifică faptul că prin anumite manopere

deşi bunul nu este distrus fizic, el nu mai poate fi folosit ( de exemplu dacă se pune 1 kg de

sare în oala de supă a unui bucătar)

- împiedicarea luării măsurilor de conservare sau salvare a unui bun în caz de

pericol. - înlăturarea măsurilor luate în caz de pericol. Furtul se poate reţine în concurs cu distrugerea atunci când prin sustragerea unor componente se aduce şi în stare de neîntrebuinţare utilajul sau maşina de la care s-a sustras componenta respectivă. În cazul în care hoţul distruge bunul furat va răspunde doar pentru furt cu excepţia cazului în care este incriminată şi distrugerea propriului bun. Aceste modalităţi trebuie să cauzeze un prejudiciu.

Tentativa este incriminată. Fapta se consumă atunci când s-a produs rezultatul păgubitor.

Latura subiectivă Fapta se comite cu intenţie, directă sau eventuală.

Formele agravate ale distrugerii privesc fie modalitatea de comiterii a distrugerii, fie

vreo calitatea particulară a obiectului distrus. Formele agravate se reţin chiar dacă bunul aparţine făptuitorului. Sunt forme agravate:

- distrugerea unui înscris sub semnătură privată, care aparţine în tot sau în parte altei persoane şi serveşte la dovedirea unui drept de natură patrimonială, dacă prin aceasta s-a produs o pagubă

- distrugerea priveşte bunuri care fac parte din patrimoniul cultural. Bunurile care fac parte din patrimoniul cultural sunt definite în legislația specială.

- distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui bun, săvârşită prin incendiere, explozie ori prin orice alt asemenea mijloc şi dacă este de natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri, Nu este suficient a se folosi un astfel de mijloc ci trebuie ca acesta să fie de natură să pună în pericol alte bunuri ori persoane.

Art. 254 Distrugerea calificată. (1)Dacă faptele prevăzute în art. 253 au avut ca urmare un dezastru, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. (2)Dezastrul constă în distrugerea sau degradarea unor bunuri imobile ori a unor lucrări, echipamente, instalaţii sau componente ale acestora şi care a avut ca urmare moartea sau vătămarea corporală a două sau mai multor persoane.

Art. 254 incriminează distrugerea calificată care în esență este tot o formă agravată a infracțiunii de distrugere doar că legiuitorul a dorit să atribuie un articol distinct ipotezei în care fapta de distrugere a avut ca urmare un dezastru. Conform alineatului secund, dezastrul constă în constă în distrugerea sau degradarea unor bunuri imobile ori a unor lucrări, echipamente, instalaţii sau componente ale acestora şi care a avut ca urmare moartea sau vătămarea corporală a două sau mai multor persoane.

Latura subiectivă Forma de vinovăţie este praeterintenţia

Art.255 Distrugerea din culpă. (1)Distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de neîntrebuinţare, din culpă, a unui bun, chiar dacă acesta aparţine făptuitorului, în cazul în care fapta este săvârşită prin incendiere, explozie sau prin orice alt asemenea mijloc şi dacă este de natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă. (2)Dacă faptele au avut ca urmare un dezastru, pedeapsa este închisoarea de la 5 la

12 ani.

Latura obiectivă De regulă, distrugerea din culpă a unui bun al altuia nu este infracţiune ci doar un delict civil. Totuși, în art. 255 C pen legiuitorul a stabilit nişte împrejurări în care distrugerea din culpă intră sub incidenţa legii penale. Legiuitorul incriminează distrugerea din culpă în prima modalitate doar dacă este comisă prin incendiere, explozie sau orice alt asemenea mijloc şi dacă este de natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri. Cele două condiţii ale laturii obiective trebuie să fie îndeplinite cumulativ.

Latura subiectivă Culpa poate fi cu sau fără prevedere. Este culpă cu prevedere spre exemplu când incendiul este declanşat intenţionat cu scopul de a distruge nişte resturi vegetale. Agentul a crezut că incendiul nu va ajunge şi la vegetaţia vecinului, deoarece exista un şanţ între cele două proprietăţi, şi, cu toate acestea vântul, aprinde şi vegetaţia de pe terenul învecinat şi apoi pune în pericol mai multe case. Culpa este fără prevedere atunci când o persoana scapă din greşeală o lumânare aprinsă decorativă, pe bradul uscat de Crăciun, şi se declanşează un incendiu care pune în pericol întregul imobil în care locuia proprietarul apartamentului. Î În alin 2 al art. 255 C pen este incriminată şi o formă agravată a faptei, respectiv situația în care s-a produs un dezastru. Semnificația termenului va fi identică cu cea de la articolul anterior.

Art. 256 Tulburarea de posesie (1)Ocuparea, în întregime sau în parte, fără drept, prin violenţă sau ameninţare ori prin desfiinţarea sau strămutarea semnelor de hotar, a unui imobil aflat în posesia altuia se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă. (2)Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Obiectul acestei infracţiuni este un bun imobil aflat în posesia altuia. Latura obiectivă. Fapta se poate comite prin ocuparea fără drept, în întregime sau în parte a unui imobil aflat în posesia altuia, prin violență sau amenințare ori prin desființarea semnelor de hotar. Rezultatul constă în instituirea posesiei de fapt asupra imobilului corelativ cu pierderea posesiei de către cel tulburat în posesie. În mod evident, ocuparea trebuie să se facă fără consimţământul proprietarului sau fără aprobarea prealabilă primită în condiţiile legii. În doctrină s-a susţinut că fapta are un caracter continuu şi durează până la eliberarea terenului astfel ocupat. Într-o altă opinie s-a susţinut că fapta are un caracter instantaneu şi se consumă atunci când infractorul ocupă imobilul , la fel ca în cazul infracţiunii de violare de domiciliu. Legiuitorul incriminează acţiunea de ocupare în modalitățile prevăzute delege şi nu starea în care se găseşte un teren ocupat. În opinia contrară nu ar putea fi justificată dobândirea prin uzucapiunea de rea credinţă, deoarece din punctul de vedere al posesorului iniţial fapta ar fi avut un caracter continuu şi ar putea solicita condamnarea celui care a uzucapat pentru tulburare de posesie. Așadar, considerăm mai întemeiată opinia conform căreia fapta ar avea un caracter instantaneu. Desfiinţarea semnelor de hotar sau reperelor de marcare înseamnă distrugerea lor sau înlăturarea lor astfel încât să nu îşi mai poată îndeplini rolul de a marca limita dintre imobile. Simpla distrugere a semnelor de hotar comisă fără vreo legătură cu tulburare unei posesii constituie doar infracţiune de distrugere.

TITLUL III INFRACȚIUNI PRIVIND AUTORITATEA ȘI FRONTIERA DE STAT

Art. 257 Ultrajul.

Capitolul II Infracțiuni contra autorității

(1)Ameninţarea săvârşită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă, lovirea sau alte violenţe, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte ori omorul săvârşite împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuţii, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune, ale cărei limite speciale se majorează cu o treime. (2)Săvârşirea unei infracţiuni împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat ori asupra bunurilor acestuia, în scop de intimidare sau de răzbunare, în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune, ale cărei limite speciale se majorează cu o treime. (3)Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează faptele comise în condiţiile alin. (2), dacă privesc un membru de familie al funcţionarului public. (4)Faptele prevăzute în alin. (1)-(3), comise asupra unui poliţist sau jandarm, aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuţii, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune, ale cărei limite se majorează cu jumătate.

Elementul de specificitate este reprezentat de calitatea specială a subiectului pasiv, şi anume un funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat.

Infracţiunea este una complexă care absoarbe infracţiunile care incriminează actul ultragiant ( ameninţare, loviri, vătămare corporală, omor, etc.) Prin funcţionar care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, în sensul legii penale, se înţelege numai acel funcţionar din cadrul organelor puterii statale sau administrative, ale justiţiei, care potrivit legii este împuternicit să ia măsuri cu caracter obligatoriu şi să impună respectarea lor. Uneori legiuitorul extinde aplicabilitatea textului şi pentru alte categorii de persoane care nu exercită autoritatea de stat. (pădurar, portar etc ). Latura obiectivă. Condiţiile ultrajului sunt:

- să existe o acţiune ultragiantă care constă, în modalitatea de la alin. 1, într-o ameninţare. - ameninţarea să fie săvârşită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare

directă, lovirea sau alte violenţe, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte ori omorul.

În cazul amenințării ca acțiune ultragiantă, fapta este săvârşită în mod nemijlocit atunci când ameninţarea este comisă în prezenţa funcţionarului. Prin mijloace de comunicare directă se înţeleg acele mijloace prin care se realizează ameninţarea chiar în lipsa funcţionarului dar care îi duc sau pot duce fapta la cunoştinţa sa. ( telefon, fax, radio, tv etc). – Acțiunea ultragiantă trebuie comisă asupra unui funcţionar aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, ori pentru fapte îndeplinite în cadrul serviciului. Aceasta înseamnă că funcţionarul trebuie să se afle fie în timpul serviciului sau să se afle în afara timpului serviciului dar actiunea ultragiantă să fie comisă din cauza şi ca o ripostă la fapte îndeplinite anterior de funcţionar. În mod evident atât faptele funcţionarului cât şi autoritatea sunt protejate de legea penală în măsura în care funcţionarul îşi îndeplineşte în mod legal atribuţiile de serviciu.

Deși aspectul este unul controversat, exprimându-se și opinia contrară, în opinia noastră pluralitatea de funcţionari ultragiați atrage reţinerea unei infracţiuni de ultraj pentru fiecare funcţionar în parte.

Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă/eventuală sau preterintenție, dacă fapta care stă la baza ultrajului permite această formă de vinovăție.

În alineatul 2 al acestui articol este sancționată săvârşirea unei infracţiuni împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat ori asupra bunurilor acestuia, în scop de intimidare sau de răzbunare, în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune, ale cărei limite speciale se majorează cu o treime. De data aceasta, textul asigură o protecţie suplimentară a celui care exercită autoritatea de stat, deoarece fapta se încadrează în textul art. 257 alin. (2) C. pen. atunci când fie este motivată de intimidarea funcţionarului, fie a fost determinată de răzbunarea pentru modul în care funcţionarul ce exercită autoritatea statului şi-a îndeplinit atribuţiile legale. Elementul specific acestei incriminări este acela că textul nu mai este limitat la câteva infracțiuni anume, condiția esențială fiind mobilul special, respectiv ca fapta să fie comisă în scop de intimidare sau răzbunare, în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu.

În ultimul alineat este prevăzută o variantă asimilată ultrajului, respectiv comiterea unei fapte de la alin. 2 asupra unui membru de familie al funcționarului, astfel cum acesta este definit în Partea generală a Codului. Forma agravată se va reține atunci când fapta este comisă asupra unui jandarm sau polițist, tocmai din cauza riscului mult mai ridicat la care aceștia se expun în contextul exercitării atribuțiilor de serviciu specifice.

Art. 258: Uzurparea de calităţi oficiale (1)Folosirea fără drept a unei calităţi oficiale care implică exerciţiul autorităţii de stat, însoţită sau urmată de îndeplinirea vreunui act legat de acea calitate, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. (2)Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează fapta funcţionarului public care continuă să exercite o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, după ce a pierdut acest drept conform legii. (3)Dacă faptele prevăzute în alin. (1) sau alin. (2) au fost săvârşite de o persoană care poartă, fără drept, uniforme sau semne distinctive ale unei autorităţi publice, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.

Prin calitate oficială se înţelege o anumită funcţie care conferă unui funcţionar atribuţii în cadrul aparatului de stat sau public. Latura obiectivă presupune îndeplinirea cumulativă a două activităţi. Pe de o parte folosirea fără drept a unei calităţi oficiale, iar pe de altă parte, îndeplinirea vreunui act legat de această calitate. De exemplu autorul pretinde că este inspector de mediu şi aplică o amendă unei persoane juridice. Faptul de a pretinde că agentul are o anumită calitate oficială nu înseamnă şi folosirea acelei calități, simpla folosire fiind așadar insuficientă pentru a reține această faptă. La acest moment fapta poate fi considerată ca o tentativă sau act pregătitor neincriminat. Îndeplinirea unui act legat de această calitate duce la consumarea faptei. Îndeplinirea unui act legat de acea calitate nu presupune îndeplinirea tuturor condiţiilor de fond sau formă cu privire la realizarea actului, ci trebuie doar ca actul să aibă aparenţa unui

act oficial. Realizarea tipicităţii faptei nu depinde de faptul dacă terţii percep ca fiind credibilă calitate oficială a agentului. Exercitarea fără drept a profesiei de preot nu înseamnă o uzurpare de calităţi oficiale, deoarece calitatea de preot nu este o calitate oficială în sensul legii penale. Doar într-un stat religios, în care biserica are atribuţii statale, s-ar putea reţine o astfel de infracţiune Atunci când uzurparea de calităţi oficiale este un mijloc fraudulos de inducere în eroare se va reţine şi infracţiunea de înşelăciune în concurs cu uzurparea de calităţi oficiale.

Latura subiectivă Fapta se comite cu intenţie directă sau eventuală.

Prin art. 258 alin. (2) Cod penal, legiuitorul consacră şi o variantă asimilată a acestei infracţiuni, respectiv situaţia în care o persoană ce a avut în trecut o funcţie publică ce a implicat exerciţiul autorităţii de stat, după ce a pierdut acest drept, continuă să exercite această funcţie. Incriminarea încearcă să sublinieze că o asemenea conduită are semnificaţie penală, neputând vorbi despre o incriminare distinctă, fapta fiind tipică și pe alin 1. Incriminarea portului nelegal de decoraţii este cuprinsă în art. 258 alin. (3) CP, ca formă agravată a infracţiunii de uzurpare de calităţi oficiale în cele două modalități de comitere prevăzute în primele alineate. Așadar, textul nu incriminează simplul port nelegal de decoraţii sau semne distinctive, fiind incriminată ca formă agravată doar comiterea faptei de uzurpare de calităţi oficiale prin purtarea fără drept de uniforme sau semne distinctive ale autorităţii.

TITLUL V INFRACȚIUNI DE CORUPȚIE ȘI DE SERVICIU

Justificarea incriminărilor din acest titlu ţine, în primul rând, de faptul că orice funcţionar public lucrează sau trebuie să lucreze în interesul publicului şi să protejeze interesele instituţiei publice pe care o conduce sau pe care o deserveşte. Totodată, este extrem de important ca funcţionarul public să nu folosească funcţia sa în scopul de a obţine beneficii necuvenite pentru el sau cei apropiaţi lui. Efectele pe care încălcarea atribuţiilor de serviciu le poate produce în funcţionarea unei societăţi au determinat legiuitorul român să sancţioneze şi anumite încălcări ale atribuţiilor de serviciu ale unor persoane care nu sunt stricto sensu funcţionari publici. Funcționarul public este definit de art. 175 C. pen., care prevede că funcţionar public, în sensul legii penale, este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie: a) exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti; b) exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură; c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia. De asemenea, Codul penal cuprinde şi o nouă categorie de persoane asimilate funcţionarilor publici, art. 175 alin. (2) C. pen. stabilind că este considerată funcţionar public, în sensul legii penale, şi persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public. Persoana care exercită un serviciu de interes public trebuie înţeleasă ca fiind acea persoană care, deşi, de regulă, este liber-profesionist sau, cel puţin, nu exercită o funcţie de autoritate publică sau o funcţie publică, desfăşoară totuşi o activitate ce implică folosirea unor competenţe „delegate” de către stat. De exemplu, activitatea notarială este una ce se realizează de liber-profesionişti, notarii, care, prin activitatea lor, pot conferi unui act semnat de persoane de drept privat atributul de „act autentic”, adică act ce cuprinde în el însuşi o dimensiune de oficialitate a statului. De asemenea, în opinia noastră art.175 alin.(2) este aplucabil și executorilor judecătorești și lichidatorilor judiciari. Avocaţii pot fi consideraţi persoane care desfăşoară activităţi de interes public în limbaj comun, însă nu şi în limbajul dreptului penal. Aceştia nu au fost învestiţi de autorităţile publice, nu desfăşoară această activitate ca urmare a unei delegări de putere statală şi nu sunt supuşi controlului sau supravegherii cu privire la modul în care exercită acest serviciu de interes public. Aceeaşi situaţie o întâlnim şi în cazul mediatorilor, care nu sunt subiect al infracţiunilor de corupţie sau de serviciu, pe temeiul art. 175 alin. (2) C. pen Noţiunea de „funcţionar privat” nu mai este definită în Partea generală a noului Cod penal, legiuitorul preferând să definească în Partea specială aceste categorii de persoane (art. 308 C. pen.). În acest text, legiuitorul stabileşte infracţiunile care pot fi comise de „alte persoane”. Astfel, art. 308 C. pen. prevede că anumite texte de incriminare din acest titlu (luare de mită, dare de mită, trafic de influenţă, cumpărare de influenţă, delapidare, abuzul în serviciu, neglijenţă în serviciu, folosirea abuzivă a funcţiei în scop sexual, uzurparea funcţiei, conflictul de interese şi divulgarea informaţiilor secrete de serviciu) se aplică şi faptelor

săvârşite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) C. pen. ori în cadrul oricărei persoane juridice.

Capitolul I Infracțiuni de corupție

Art. 289 Luarea de mită. (1) Fapta funcţionarului public care, direct ori indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta. (2) Fapta prevăzută în alin. (1), săvârşită de una dintre persoanele prevăzute în art. 175 alin. (2), constituie infracţiune numai când este comisă în legătură cu neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale legale sau în legătură cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri. (3) Banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.

Subiectul activ este special, respectiv funcționarul public, persoanele asimilate funcționarului public (art.175 alin.2) sau persoanele prevăzute în art.308, cu delimitările făcute supra. Infracțiunea se poate comite și de către membrii instanțelor de arbitraj (art.293) respectiv de către funcționari străini astfel cum sunt aceștia enumerați de art.294 Cod penal. Participaţia la luare de mită prezintă particularităţi, în sensul că nu este posibil coautoratul deoarece este o infracţiune cu autor unic. Fiecare funcţionar are obligaţia personală de a îşi îndeplinii atribuţiile de serviciu onest, ceea ce înseamnă că încălcarea acestei obligaţii are un caracter personal.

Latura obiectivă constă în următoarele activităţi care trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

a. fapta să constea în una din următoarele modalităţi de comitere: pretinderea, primirea sau acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase. În cazul pretinderii, iniţiativa aparţine funcţionarului care, prin orice modalitate ( directă, aluzivă, etc) solicită mita. Nu este necesar ca cel căruia i se solicită să înţeleagă semnificaţia gesturilor funcţionarului, să fie de acord sau să adopte o anumită poziţie cu privire la cererea funcţionarului. Fapta se consumă în momentul pretinderii mitei. În cazul primirii agentul primeşte efectiv mita prin remiterea bunurilor ce alcătuiesc mita sau prin obţinerea folosului. Fapta se consumă în momentul primirii sau a obţinerii folosului. Restituirea folosului primit, ulterior, nu înlătură tipicitatea faptei. În cazul acceptării promisiunii unor astfel de foloase, iniţiativa aparţine mituitorului, iar agentul acceptă oferta care i se face. Fapta se consumă în momentul acceptării ofertei fără avea importanţă dacă ulterior mituitorul îşi respectă sau nu promisiunea. Renunţarea ulterioară la folosul acceptat nu înlătură existenţa infracţiunii.

b. Pretinderea, primirea, acceptarea promisiunii sau nerefuzul ei trebuie să fie comisă în legătură cu un act privitor la atribuţiile funcţionarului. De esenţa luării de mită este încălcarea atribuţiilor de serviciu ale funcţionarului corupt. Dacă suma de bani este plătită în

legătură cu activitatea unei alte persoane fapta nu va mai constitui o luare de mită ci poate fi, o participare la dare de mită, un trafic de influenţă sau chiar înşelăciune. În cazul în care subiectul activ este funcționarul public reglementat de art.175 alin.(1) Cod penal, fapta constituie infracțiune dacă pretinderea, primirea sau acceptarea promisiunii s-a făcut în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în atribuțiile sale de serviciu. În acest caz fapta constituie luare de mită și când suma este plătită cu scopul de a realiza un act la care mituitorul este perfect îndreptățit, deoarece mituitorul condiționează realizarea acelui act de primirea mitei. Pe de altă parte, în cazul funcționarilor prevăzuți la art.175 alin.(2) fapta are caracter infracțional doar dacă a fost comisă în legătura cu neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii sau cu efectuarea unui act contrar îndatoririlor sale. În ambele cazuri fapta se poate comite înainte, în cursul sau ulterior îndeplinirii actului solicitat de mituitor. iar mita constă în bani, sau alte foloase. Sfera de alte foloase cuprinde orice alte bunuri, servicii sau beneficii acordate funcţionarului respectiv. Infracțiunea nu are obiect material.

Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă.

Art.7 din Legea nr.78/2000 reglementează și o formă agravată a infracțiunii, respectiv atunci când fapta este comisă de o persoană care: exercită o funcție de demnitate publică, este judecător sau procuror, este organ de cercetare penală sau are atribuții de constatare a contravențiilor, este una dintre persoanele prevăzute la art.293 Cod penal (membrii instanțelor de arbitraj), limitele speciale se majorează cu o treime.

Bunurile, valorile sau alte bunuri care au făcut obiectul luării de mită se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor.

Art. 290 Darea de mită.

(1) Promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, în condiţiile arătate în art. 289, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani. (2) Fapta prevăzută în alin. (1) nu constituie infracţiune atunci când mituitorul a fost constrâns prin orice mijloace de către cel care a luat mita. (3) Mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta. (4) Banii, valorile sau orice alte bunuri date se restituie persoanei care le-a dat, dacă acestea au fost date în cazul prevăzut în alin. (2) sau date după denunţul prevăzut în alin. (3). (5) Banii, valorile sau orice alte bunuri oferite sau date sunt supuse confiscării, iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.

Subiectul activ este general, fapta poate fi comisă și de o persoană juridică.

Latura obiectivă trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

a. să constea într-o activitate de promisiune, oferire sau dare de bani ori alte foloase. Promisiunea presupune că mituitorul îi promite mituitului acordarea unor beneficii. Nu are importanţă dacă iniţiativa aparţine funcţionarului sau mituitorului şi nici dacă acesta acceptă sau nu promisiunea. Fapta se consumă în momentul în care agentul face promisiunea funcţionarului.

Oferirea constă în acea activitate în care mituitorul îi oferă mită funcţionarului. Este

indiferent pentru reţinerea infracţiunii dacă funcţionarul acceptă sau nu oferta şi nici dacă după acceptarea ofertei funcţionarul îi îndeplineşte mituitorului cerinţa. Fapta se consumă în momentul realizării ofertei de către mituitor. Darea constă în remiterea bunului de către agent funcţionarului. Fapta se consumă în momentul remiterii bunului funcţionarului

b. promisiunea, oferirea sau darea de mită trebuie să fie în legătură cu îndeplinirea

de către funcţionarul mituit a unui act care intră în legătură cu atribuţiile sale de serviciu. Dacă agentul nu are atribuţii de serviciu astfel încât să poată îndeplini cel puţin teoretic cererea mituitorului atunci fapta agentului nu intră sub incidenţa textului de incriminare chiar dacă şi ea are un caracter imoral. Fapta se poate comite anterior, concomitent sau ulterior îndeplinirii actului de către funcționar. Cum în art. 289 alin. (1) CP legiuitorul a stabilit condiţii diferite de tipicitate faţă de art. 289 alin. (2) CP, această abordare diferită va produce efecte şi în cazul infracţiunii de dare de mită. Astfel, fapta de a-i oferi o sumă de bani unui notar pentru a urgenta îndeplinirea unei cereri specifice activităţii sale nu va fi una tipică de dare de mită. Dacă însă suma este oferită unui grefier sau arhivar de la o instanţă, pentru a urgenta soluţionarea unei cereri, fapta se va încadra la infracţiunea de dare de mită.

Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenție directă.

Este reglementată atât o cauză justificativă în situația în care mituitorul a fost constrâns prin orice mijloace de către cel care a luat mita, cât și o cauză de nepedepsire în situația în care mituitorul denunță fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta. Potrivit art. 290 alin. (4) CP banii, valorile sau orice alte bunuri date se restituie persoanei care le-a dat, dacă acestea au fost date în cazul constrângerii la a da mită sau au fost date funcţionarului după denunţul prevăzut în alin. (3) din art. 290 C. pen

Dacă mituitorul se denunţă după ce a dat mita, pentru că, spre exemplu, este nemulţumit de faptul că funcţionarul nu i-a îndeplinit solicitarea promisă în schimbul mitei, mituitorul nu va putea să solicite bunurile date, ci acestea se vor confisca de la funcţionar. Denunţul său va opera doar ca o cauză de nepedepsire a infracţiunii de dare de mită deja comise, cauză de nepedepsire care va fi aplicabilă doar în cazul denunţului realizat înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la comiterea faptei.

3. Art.291 Traficul de influenţă.

(1) Pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public şi care promite că îl va determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani. (2) Banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.

Subiectul activ este general.

Latura obiectivă presupune îndeplinirea următoarelor condiţii:

a. fapta de traficare a influenţei să se realizeze prin primirea, pretinderea, sau

acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase. În cazul primirii fapta se realizează prin

dobândirea de către traficantul de influenţă a folosului. Fapta se consumă în momentul

primirii acestor bunuri indiferent de conduita traficantului faţă de funcţionarul pe lângă care pretinde că are influenţă. În cazul pretinderii iniţiativa aparţine traficantului care solicită un anumit folos pentru traficarea influenţei pe care o are sau pretinde că o are asupra unui funcţionar. În cazul acceptării promisiunii, iniţiativa aparţine cumpărătorului de influenţă, traficantul fiind cel care acceptă această ofertă. Fapta se consumă în momentul acceptării promisiunii. Traficarea influenţei se poate realiza direct sau indirect prin interpunere de persoane.

b. pretinderea, primirea sau acceptarea folosului, poate fi săvârşită pentru sine sau

pentru altul.

c. cauza primirii, pretinderii sau acceptării să fie traficarea influenţei reale sau

presupuse a agentului. Întreaga activitate infracţională să aibă ca şi mobil traficarea unei influenţe reale sau presupuse a agentului. d. primirea, pretinderea sau acceptarea să se realizeze pentru intervenţia

agentului asupra funcţionarului, pentru a-l determina să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri. Nu are importanţă dacă intervenţia

se materializează sa nu. Este însă esenţial ca funcţionatul asupra căruia există sau se pretinde că există influenţă să fie determinat sau determinabil, fie cu numele, funcţia sau în orice altă manieră. Doar în acest fel se poate şti dacă traficarea influenţei priveşte un funcţionar care are atribuţii în a soluţiona cererea cumpărătorului de influenţă. În caz contrar fapta poate consta într-o înşelăciune. Trimiterea doar la modalităţile de la art. 289 alin. (1) C. pen. va crea probleme pentru cel care are influenţă asupra funcţionarului public reglementat de art. 175 alin. (2) C. pen Aceasta pentru că, în noul Cod, nu există pentru traficul de influenţă un text de incriminare

corespondent celui cuprins în art. 289 alin. (2) C. pen

care solicită o sumă de bani pentru a determina un notar să urgenteze rezolvarea unei cereri notariale, afirmând că este prieten cu notarul, va putea răspunde sau nu va putea răspunde pentru trafic de influenţă. Pentru identitate de raţiune, ar trebui ca fapta să nu fie tipică atunci când influenţa este „traficată” pentru urgentarea îndeplinirii actului (la fel cum se întâmplă şi în cazul luării de mită). Pe de altă parte, în cazul traficului de influenţă nu se face o astfel de precizare, astfel că, interpretând textul de incriminare într-o manieră „gramaticală”, fapta celui din exemplul de mai sus ar fi una tipică. e. traficarea influenţei să se realizeze înainte sau concomitent cu realizarea actului de către funcţionarul, asupra căruia, influenţa este traficată. În caz contrar fapta ar putea consta într-o înşelăciune comisă de către cel care vinde influenţa cu privire la un act care deja s-a realizat. În acest caz, nu mai există posibilitatea teoretică ca traficantul să determine prin influenţa sa acea acţiune a funcţionarului.

Apare astfel întrebarea dacă persoana

Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenție directă.

Traficul de influenţă are o formă agravată şi anume când este comis de o persoană care: exercită o funcție de demnitate publică, este judecător sau procuror, este organ de cercetare penală sau are atribuții de constatare a contravențiilor, este una dintre persoanele prevăzute la art.293 Cod penal (membrii instanțelor de arbitraj), caz î care limitele speciale se majorează cu o treime.

Art. 292 Cumpărarea de influenţă.

(1) Promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, pentru sine sau pentru altul, direct ori indirect, unei persoane care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public, pentru a-l determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. (2) Făptuitorul nu se pedepseşte dacă denunţă fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta. (3) Banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat, dacă au fost date după denunţul prevăzut în alin. (2). (4) Banii, valorile sau orice alte bunuri date sau oferite sunt supuse confiscării, iar dacă acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.

Subiectul activ este general.

Latura obiectivă trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

a. să existe o acţiune de promitere, oferire sau dare de bani sau alte foloase. Fapta

se consumă după caz, în momentul promiterii, oferirii sau dării preţului influenţei. Aceste modalităţi se pot realiza direct sau prin intermediul unor alte persoane.

b. promiterea, oferirea sau darea trebuie să se facă unei persoane care are influenţă

sau pretinde că are influenţă pe lângă un funcţionar. Nu are importanţă de la cine ştie agentul că acea persoană are influenţă, din surse proprii de informare, de la acea persoană sau chiar de la funcţionarul vizat de acţiunea de trafic de influenţă. Condiţia cu privire la calitatea celui căruia i se promite, oferă sau dă este îndeplinită şi atunci când vânzătorul de influenţă deşi nu are influenţă el pretinde că are influenţă asupra unui funcţionar. În acest caz,

informaţia cu privire la cel care este traficantul de influenţă, provine chiar de la acesta.

c. cauza promiterii, ofertei sau dării este cumpărarea influenţei.

d. promiterea, oferirea sau darea trebuie să se comită pentru ca traficantul de

influență să-l determine pe funcţionar să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu. Nu are importanţă dacă agentul a reuşit să obţină realizarea sau împiedicarea realizării unui act, ce intra în atribuţiile de serviciu ale acestuia. Este însă necesar ca influenţa reală sau presupusă, care se cumpără, să privească un funcţionar care are ca atribuţii de serviciu îndeplinirea actului solicitat de cumpărător. e. cumpărarea influenţei să se realizeze înainte sau concomitent cu realizarea actului pentru a cărui realizare s-a cumpărat influenţa. După acest moment acţiunea de cumpărare nu se mai sancţionează deoarece ipoteza este asemănătoare cu cazul în care nu se mai poate realiza o traficare a influenţei cu privire la un act deja îndeplinit. Nu mai este posibilă determinarea la o anumită conduită a funcţionarului cu privire la un act pe care acesta deja la îndeplinit.

Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă.

Înfracțiunea are o cauză de nepedepsire, respectiv atunci când făptuitorul denunța fapta înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta. Bunurile date sau oferite se confiscă chiar şi prin echivalent dacă nu se găsesc. Dacă însă a operat cauza de nepedepsire, bunurile se restituie celui care le-a dat, doar în măsura în care acestea au fost date după formularea denunțului.

Capitolul II. Infracțiuni de serviciu

Art. 295 Delapidarea. Art. 295 C.pen. incriminează însuşirea, folosirea sau traficarea, de către un funcţionar public, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează.

Obiectul material al acestei infracţiuni este reprezentat de bani, valori sau alte bunuri aflate în administrarea sau gestiunea unui funcţionar.

Subiectul activ este unul calificat fiind un funcţionar public sau privat (având în vedere că art.308 face trimitere și la art.295 C.pen. În acelaşi timp funcţionarul trebuie să aibă atribuţii de administrare sau gestiune. Prin gestionare se înţelege activitatea salariatului care are ca atribuţii primirea, păstrarea şi eliberarea bunurilor societăţii. Actele de păstrare presupun mai mult decât paza acestora care nu necesită luarea în primire a bunurilor. Administrarea presupune activitatea acelor organe cu atribuţii de conducere ale unei persoane juridice care au atribuţii de a da dispoziţii cu privire la circulaţia bunurilor fără a implica şi contactul direct.

Latura obiectivă. Modalităţile prin care se comite fapta sunt:

-Însuşirea, care constă în sustragerea acelui bun sau dispunerea de acel bun. -Folosirea, care presupune folosirea unui bun în interes personal fără ca agentul să urmărească însuşirea acestuia. -Traficarea, care constă în scoaterea temporară a bunului din gestiune şi întrebuinţarea lui în scopuri speculative ilicite( împrumutul de bani din gestiune pentru a primi dobândă, darea de bunuri pe credit în scopul unor foloase etc).

Fapta se consumă în momentul producerii pagubei. Tentativa este incriminată.

Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.

Fapta are o formă agravată atunci când a produs consecinţe deosebit de grave.

Art. 296 Purtarea abuzivă (1) Întrebuinţarea de expresii jignitoare faţă de o persoană, de către cel aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu

(2) Amenințarea ori lovirea sau alte violențe săvârșite în condițile alin.(1)

Subiectul activ este calificat, respectiv persoana aflată în exercitarea atribuțiilor de serviciu dar subiectul pasiv este general (orice cetăţean sau chiar un coleg de serviciu al agentului).

Latura obiectivă constă în cazul alin.(1) în întrebuinţarea de expresii jignitoare de către cel aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu.

În doctrină noţiunea de „expresii jignitoare” a fost interpretată ca însemnând orice atingere adusă onoarei sau demnităţii unei persoane. Credem că latura obiectivă a acestei infracţiuni constă în folosirea de expresii jignitoare, în formă orală, indiferent dacă acestea se subsumează sau nu condiţiilor de tipicitate ale insultei. În ipoteza în care cel aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu face anumite semne cu caracter jignitor fără însă a rosti nici un cuvânt, deşi este lezată demnitatea persoanei nu vedem care este expresia întrebuinţată de

agent. În acest caz el nu va răspunde pentru purtare abuzivă. Cerinţa esenţială este ca fapta să fie comisă în exerciţiul atribuţiilor de serviciu.

Fapta se consumă în momentul folosirii de expresii jignitoare. Fapta se comite cu intenţie directă sau eventuală.

Fapta are şi o altă modalitate de comitere, mai gravă şi anume lovirea sau acte de violenţă faţă de o persoană, comisă de către un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu. Această modalitate absoarbe doar infracţiunea de loviri sau alte violenţe nu şi eventuală vătămare corporală, vătămare corporală gravă, lovituri cauzatoare de moarte sau omor.

În doctrină s-a susţinut că aceasta este o formă agravată a purtării abuzive, caz în care în mod evident ea absoarbe forma de bază. În realitate această formă agravată are o formă juridică distinctă, fiind ca şi conţinut o formă agravată a infracţiunii de loviri sau alte violenţe, mai mult decât o formă a agravantă a jignirii cuiva de către un funcţionar în exerciţiul atribuţiilor de serviciu. Este injust ca dacă agentul insultă şi loveşte pe cineva va comite un concurs de infracţiuni dar dacă funcţionarul comite aceste fapte el va răspunde pentru o singură infracţiune. Dacă întrebuinţarea de violenţe se realizează asupra unei persoane aflate în curs de cercetare în vederea obţinerii de declaraţii, fapta constituie infracţiunea de cercetare abuzivă care absoarbe purtarea abuzivă( art. 266 C pen). Atunci când folosirea violenţei de către funcţionar este autorizară de lege fapta nu mai este antijuridică.

Art.297 Abuzul în serviciu (1)Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică. (2)Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, îngrădeşte exercitarea unui drept al unei persoane ori creează pentru aceasta o situaţie de inferioritate pe temei de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, apartenenţă politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA

Fapta are un caracter subsidiar față de alte infracțiuni. Aceasta înseamnă că poate fi reţinută doar atunci când nu este aplicabil vreun alt text de incriminare faptei comise de agent (purtare abuzivă, luare de mită, delapidare etc). Subsidiaritatea se raportează la acele texte de incriminare care au ca subiect activ un funcţionar şi nu la orice infracţiune comisă de acea persoană.

Art. 297 alin.(1)

Subiectul activ este calificat, fiind vorba despre funcționarul public aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu. Totodată, art.308 face trimitere și la art.297, motiv pentru care fapta poate fi comisă și de funcționari privați. Având în vedere mențiunea suplimentară a legiuitorului din cuprinsul art.297, în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, se legitimează aplicarea restrictivă a textului doar persoanelor prevăzute de art. 308 C. pen., aflate într-un raport de dreptul muncii, deoarece numai acestea pot avea atribuţii de serviciu.

Așadar, infracțiunea de abuz în serviciu poate fi comisă doar de un funcționar public sau un funcționar privat aflat într-un raport de dreptul muncii. În acest din urmă caz, tratamentul sancționator este atenuat, potrivit art.308 Cod penal limitele speciale de pedeapsă reducându-se cu o treime.

Latura obiectivă se poate realiza fie comisiv fie omisiv. Condiţiile laturii obiective:

- Actul de executare al agentului să constea în neîndeplinirea unui act sau

îndeplinirea în mod defectuos a unui act.

- Acest comportament al funcţionarului trebuie să se realizeze în exerciţiul

atribuţiilor de serviciu.

- Fapta funcţionarului trebuie să cauzeze o pagubă ori o vătămare a drepturilor

ori intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice. Fapta se consumă în momentul producerii acestei vătămări.

Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau eventuală.

Art. 297 alin.(2)

Subiectul activ este calificat, identic celui de la alin.(1). Și în acest caz, în situația în care sunt aplicabile dispozițiile art.308 fapta are un caracter atenuat.

Latura obiectivă se poate realiza fie comisiv fie omisiv Condiţiile laturii obiective sunt:

- Să se îngrădească exercitarea unui drept al unei persoane ori să se creeze pentru

aceasta o situație de inferioritate - Acest comportament să se realizeze de către funcționar în exercitarea atribuțiilor de serviciu - Îngrădirea sau crearea situației de inferioritate să se realizeze pe temei de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, apartenență politică, avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecție HIV/SIDA. Fapta se consumă atunci când s-a creat îngrădirea drepturilor sau starea de inferioritate.

Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau eventuală.

Forme agravate. În cazul ambelor alineate, fapta are un caracter agravat dacă s-au produs consecințe deosebit de grave (art.309 CP), respectiv atunci când abuzul în serviciu a fost comis de către funcționarul public pentru a obține pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit (art.13 2 din Legea nr.78/2000)

Art. 298 Neglijenţa în serviciu Încălcarea din culpă de către un funcţionar public a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă prin aceasta se cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.

Subiectul activ este identic cu cel de la infracțiunea de abuz în serviciu, cele expuse anterior fiind valabile și în cazul infracțiunii de neglijență în serviciu.

Latura obiectivă presupune încălcarea din culpă de către un funcţionar public a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă prin aceasta se cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice.

Infracțiunea se consumă atunci când se produce paguba sau se vatămă drepturile sau interesele legitime ale persoanei fizice sau juridice. Fiind vorba despre o infracțiune comisă din culpă, tentativa nu este posibilă.

Latura subiectivă. Fapta se poate comite doar din culpă, aceasta fiind în esență diferența dintre această infracțiune și cea de abuz în serviciu.

Infracțiunea de neglijență în serviciu are o formă agravată identică infracțiunii de abuz în serviciu, respectiv dacă fapta a produs consecințe deosebit de grave, situație în care limitele de pedeapsă se majorează cu o treime. În cazul în care fapta a fost comisă de una din persoanele prevăzute în art.308 CP, fapta are un caracter atenuat, limitele speciale reducându-se cu o treime.

Art. 299 Folosirea abuzivă a funcției în scop sexual (1)Fapta funcţionarului public care, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini, a urgenta ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, pretinde ori obţine favoruri de natură sexuală de la o persoană interesată direct sau indirect de efectele acelui act de serviciu se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică sau de a exercita profesia ori activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta. (2)Pretinderea sau obţinerea de favoruri de natură sexuală de către un funcţionar public care se prevalează sau profită de o situaţie de autoritate ori de superioritate asupra victimei, ce decurge din funcţia deţinută, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică sau de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta.

În primul rând, se observă că art. 299 C. pen. incriminează în cele două alineate ale sale două conduite diferite, care se distanțează una de cealaltă, inclusiv la nivelul rațiunii incriminării. Din acest unghi, infracțiunea este una cu conținuturi alternative.

În ceea ce priveşte infracțiunea prevăzută de art. 299 alin. (1) C. pen., aceasta nu este decât o formă specială de luare de mită, comisă de funcționarul public nu prin pretinderea de foloase de natură materială, ci prin pretinderea unor favoruri sexuale.

În cazul art. 299 alin. (2) C. pen., textul de incriminare nu mai reclamă o condiționare a modalității de exercitare a atribuțiilor de serviciu de obținerea unor favoruri sexuale, ci pur şi simplu îl sancţionează pe funcţionarul public care abuzează de funcția pe care o deține pentru a obține eventuale favoruri de natură sexuală din partea victimei. Fapta aici reglementată este o formă specială de hărțuire sexuală.

Art. 299 alin. (1) C. pen.

Subiect activ

La fel ca în cazul luării de mită, subiectul activ este special, acesta fiind funcționarul public. Art. 308 C. pen. operează şi în acest caz extinderea textului de incriminare pentru persoanele care exercită permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice de la art. 175 alin. (2) C. pen. sau în serviciul oricărei alte persoane juridice.

Latura obiectivă

- funcționarul să pretindă sau să obțină favoruri de natură sexuală În cazul pretinderii, iniţiativa aparţine funcţionarului care, prin orice modalitate ( directă, aluzivă etc) solicită favorurile sexuale. Nu este necesar ca cel căruia i se solicită să înţeleagă semnificaţia gesturilor funcţionarului, să fie de acord sau să adopte o anumită poziţie cu privire la cerea funcţionarului. Fapta se consumă în momentul pretinderii. Actul de obținere a unor favoruri de natură sexuală va avea o semnificație similară actului de primire din cazul luării de mită, diferența fiind una pur lingvistică. Este important de precizat că, în cazul obținerii, nu mai contează cine a fost cel care a avut inițiativa acestei „tranzacții” (funcționarul sau persoana).

- actul de pretindere sau obținere de favoruri de natură sexuală să se realizeze

față de o persoană care, direct sau indirect, este interesată de efectele acelui act de serviciu.

În ceea ce priveşte persoana interesată direct, aceasta este „beneficiarul” actului de

serviciu îndeplinit de către funcționar. Persoana indirect interesată este acea persoană care, prin ricoşeu, beneficiază de pe urma efectelor atribuţiei de serviciu a funcţionarului. Acest interes nu trebuie să aibă o natură patrimonială, el putând fi inclusiv de natura nepatrimonială.

- pretinderea sau obținerea să se realizeze în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini,

a urgenta ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri

O diferență majoră față de infracțiunea de luare de mită din această perspectivă o

reprezintă momentul în care actul de executare trebuie comis, prin raportare la actul de serviciu condiționat de conduita sexuală a „victimei”. Dacă în cazul infracțiunii de luare de mită legiuitorul a prevăzut că acțiunea se comite în legătură cu îndatoririle de serviciu, în cazul infracțiunii de folosire abuzivă a funcției în scop sexual legiuitorul a prevăzut că acțiunea se comite în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini, a urgenta ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau de a face un act contrar acestor îndatoriri. Aşadar, în acest caz, trebuie să existe un raport de anterioritate sau concomitență față de actul de serviciu. Ca atare, fapta se va putea comite doar atunci când autorul, anterior sau concomitent îndeplinirii actului de serviciu obiect al „tranzacției”, pretinde sau obține favoruri de natură sexuală.

- funcționarul public să pretindă pentru sine favorurile de natură sexuală sau să

obțină el însuși asemenea favoruri Din această perspectivă textul diferă de infracțiunea de luare de mită, unde se prevede

că folosul pretins sau primit poate fi pentru sine sau pentru altul.

Fapta se consumă la momentul pretinderii sau obținerii favorurilor de natură sexuală

Latura subiectivă. Fapta se poate comite cu intenție directă sau eventuală

Art.299 alin.(2) C. pen.

Acest text sancționează o formă specială de hărțuire sexuală, dar, spre deosebire de hărțuirea sexuală clasică, unde accentul cade pe lezarea libertății sexuale a victimei, în acest caz accentul este mutat pe încălcarea obligațiilor de serviciu, libertatea sexuală a victimei „rămânând” într-un plan secundar. Textul sancționează special doar hărțuirea descendentă, având în vedere că funcționarul public trebuie să se prevaleze sau să profite de o situație de autoritate ori de superioritate asupra victimei.

Latura obiectivă

Și în acest caz fapta se poate comite prin pretinderea sau obținerea unor favoruri de natură sexuală. Actul de pretindere sau cel de obținere a unor favoruri de natură sexuală va avea aceeaşi semnificație cu cea din art. 299 alin. (1) C. pen Spre deosebire de infracțiunea de hărțuire sexuală (art. 223 C. pen.), textul nu mai impune condiția repetabilității actului de executare, fiind astfel înlăturată şi o eventuală calificare a infracţiunii ca fiind una de obicei. Conform normei, conduita incriminată trebuie să aibă loc în condițiile folosirii poziției de autoritate sau superioritate pe care autorul o are asupra victimei. Astfel, autorul fie se va prevala de statutul său „superior”, fie va profita de acesta. Diferența dintre a se prevala şi a profita este una de ordin cantitativ. În cazul prevalării, autorul evidențiază el însuşi poziția de superioritate sau autoritate pe care o are asupra victimei. Dacă acesta doar profită, el exploatează un raport descendent preexistent, fără însă a-l evidenția în fața victimei cu ocazia actului de executare. Raportul de superioritate sau autoritate poate interveni atât în cadrul relațiilor de muncă (director al unei instituții publice – subaltern), fie în cadrul unui raport în care victima nu aparține aparatului de stat (profesor universitar – student, agent de poliție rutieră – contravenient etc.). În ambele cazuri, poziția funcționarului decurge din funcția deținută de acesta.

Latura subiectivă. Fapta se poate comite cu intenție directă sau indirectă.

Art. 300 Uzurparea funcției

funcţionarului

îndeplineşte un act ce nu intră în atribuţiile sale, dacă prin aceasta s-a produs una dintre

urmările prevăzute în art. 297.

Subiectul activ este special, respectiv funcționarul public sau persoana prevăzută de art.308. În opinia noastră această extindere a aplicabilității textului și în cazul funcționarilor privați este nejustificată, iar ca să surprindem absurdul situaţiei generate prin această incriminare, arătăm că va răspunde pentru infracţiunea de uzurpare a funcţiei salariatul unei persoane juridice care semnează în numele societăţii un contract, deşi atribuţiile privind semnarea acelui contract reveneau unui alt salariat.

Art.

300

incriminează

fapta

public

care,

în

timpul

serviciului,

Latura obiectivă Textul sancționează orice conduită a funcționarului public prin care acesta depăşeşte în mod intenționat competențele sale personale, materiale, temporale sau teritoriale. Competența funcționarului public este stabilită prin norme legale sau administrative. În ceea ce priveşte competenţa persoanelor prevăzute de art. 308 C. pen., aceasta este, de regulă, stabilită prin fişa postului, prin regulamentul de organizare şi funcţionare a societăţii etc.

În ceea ce priveşte actul de executare, respectiv îndeplinirea unui act ce nu intră în

atribuțiile funcționarului public, credem că textul se referă la îndeplinirea oricărei atribuții de serviciu apte să producă efecte juridice raportat la o anumită persoană, dat fiind că tipicitatea textului este condiționată şi de producerea unei urmări. Fapta se va putea reține doar în măsura în care singurul „viciu de legalitate” al actului îndeplinit de către autor va fi cel al necompetenței. În cazul în care, spre exemplu, agentul

falsifică semnătura funcționarului/persoanei competente să îndeplinească respectiva atribuţie de serviciu, acesta nu va răspunde pentru infracțiunea de uzurpare a funcției, ci pentru infracțiunea de fals material în înscrisuri, faptă comisă prin contrafacerea semnăturii. Infracțiunea se consumă doar în momentul în care îndeplinirea actului ce excedează atribuțiile de serviciu a avut un rezultat specific, respectiv prejudicierea patrimonială sau vătămarea intereselor legale ale unei persoane fizice sau juridice.

Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenție directă sau eventuală

Forme agravate

Fapta se va comite în formă agravată dacă, prin fapta de uzurpare a funcției, funcționarul public a cauzat producerea unor consecințe deosebit de grave.

O altă formă agravată a faptei este cea prevăzută de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000,

respectiv obținerea pentru sine sau pentru altul a unui folos necuvenit.

Art.301 Conflictul de interese (1) Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, a îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii prin care s-a obţinut, direct sau indirect, un folos patrimonial, pentru sine, pentru soţul său, pentru o rudă ori pentru un afin până la gradul II inclusiv sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de foloase de orice natură, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică. (2) Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică în cazul emiterii, aprobării sau adoptării actelor normative.

Din punctul de vedere al valorii sociale protejate, infracțiunea este considerată ca fiind o infracțiune de serviciu, calificare susţinută şi prin poziţionarea infracţiunii în capitolul intitulat „Infracţiuni de serviciu”.

Astfel, textul pretinde funcționarului public să îşi desfăşoare activitatea profesională cu un înalt grad de probitate morală. Or, implicarea în decizii care pot indica un interes contrar cu cele ale instituției pe care o reprezintă presupune tocmai încălcarea acestei obligații

de probitate morală. În plus, se poate presupune că funcționarul pus într-o atare situație, de a alege între interesele publice ale instituție publice şi interesele sale private, va fi tentat să susțină mai convingător interesele sale private în detrimentul celor ale instituției publice pe care o reprezintă.

În ceea ce ne privește, am fi preferat ca această infracțiune să fie considerată o infracțiune de corupție, deoarece interesele publice sunt afectate în aceeași manieră ca şi în cazul funcționarului corupt.

Subiectul activ este special, funcționarul public. Ca urmare a Deciziei nr. 603/2015 a Curții Constituționale s-a decis că textul nu este aplicabil și funcționarilor privați prev. de art. 308 Cod penal.

Latura obiectivă

Pentru ca fapta să fie tipică din punct de vedere obiectiv, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:

- funcţionarul public să îndeplinească un act sau să participe la luarea unei decizii.

În mod evident, sunt avute în vedere atribuţiile fireşti ale funcţionarului respectiv, fiind necesar ca autorul să aibă capacitatea funcţională şi materială de a îndeplini acel act sau de a contribui la adoptarea acelei decizii. Prin urmare, credem că fapta nu este tipică atunci când, spre exemplu, un funcţionar public cu atribuţii în domeniul actelor de stare civilă „participă” la luarea unei decizii a unei comisii de urbanism cu privire la o autorizaţie de construire pe care el o solicitase acelei comisii. Legiuitorul nu a reglementat expres şi o modalitate omisivă de comitere a acestei infracţiuni,astfel încât neîndeplinirea unui act nu intră sub incidența textului de incriminare.

- prin îndeplinirea acelui act sau participarea la luarea acelei decizii, trebuie să se

realizeze, direct sau indirect, un folos patrimonial. Realizarea folosului patrimonial pentru funcţionar sau, după caz, pentru restul persoanelor enumerate de lege nu trebuie să fie în mod

obligatoriu conexă cu producerea unui prejudiciu instituţiei sau autorităţii în slujba căreia funcţionarul public îşi desfăşoară activitatea 4 .

- folosul patrimonial să se realizeze pentru funcţionarul public, soţul său, o rudă

ori un afin până la gradul II inclusiv sau pentru o altă persoană cu care funcţionarul s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia acesta a beneficiat ori beneficiază de foloase de orice natură. Noţiunea de „rudă de gradul II” trebuie înţeleasă în semnificaţia ei conferită de dreptul

civil.

În categoria posibililor beneficiari ai folosului legea include şi persoana cu care funcţionarul s-a aflat în raporturi de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat sau beneficiază de foloase de orice natură.

4

Calitatea de angajat este cea specifică dreptului muncii. Ea se poate uşor verifica pentru a proba că beneficiarul este o persoană la care funcţionarul public a fost angajat. O altă categorie de persoane, beneficiari potenţiali ai folosului patrimonial, sunt acelea din partea cărora funcţionarul public a beneficiat ori beneficiază de foloase de orice natură. Cum legea nu face nicio distincţie, în această categorie intră orice persoane care, în trecut, i- au procurat funcţionarului un folos, indiferent dacă în mod oficial sau doar faptic. Credem că textul penal se referă în acest caz la persoanele faţă de care funcţionarul are datorii sau obligaţii în sens larg. Dacă serviciul solicitat de funcţionarul public unui terț s-a făcut la un preţ mult inferior faţă de preţul pieţei sau fără a i se solicita vreun preţ, atunci acea persoană este una din partea căreia funcţionarul a beneficiat de foloase. Legea română nu prevede niciun interval de timp care trebuie să treacă între momentul în care s-a realizat beneficiul pentru funcționarul public şi îndeplinirea actului vizat.

- actul îndeplinit sau participarea la luarea unei decizii să nu privească emiterea, aprobarea sau adoptarea actelor normative.

Fapta se consumă în momentul în care s-a realizat folosul patrimonial ca urmare a îndeplinirii actului sau participării la luarea unei decizii. Aceasta nu înseamnă însă că persoana trebuie să şi beneficieze efectiv de pe urma acestui folos material.

Latura subiectivă. Fapta se poate comite cu intenție directă sau eventuală

8. Art. 302 Violarea secretului corespondenței

(1) Deschiderea, sustragerea, distrugerea sau reţinerea, fără drept, a unei corespondenţe adresate altuia, precum şi divulgarea fără drept a conţinutului unei asemenea corespondenţe, chiar atunci când aceasta a fost trimisă deschisă ori a fost deschisă din greşeală, se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă. (2) Interceptarea, fără drept, a unei convorbiri sau a unei comunicări efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicaţii se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. (3) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) au fost săvârşite de un funcţionar public care are obligaţia legală de a respecta secretul profesional şi confidenţialitatea informaţiilor la care are acces, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea unor drepturi. (4) Divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea, către o altă persoană sau către public, fără drept, a conţinutului unei convorbiri sau comunicări interceptate, chiar în cazul în care făptuitorul a luat cunoştinţă de aceasta din greşeală sau din întâmplare, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. (5) Nu constituie infracţiune fapta săvârşită:

a) dacă făptuitorul surprinde săvârşirea unei infracţiuni sau contribuie la dovedirea săvârşirii unei infracţiuni; b) dacă surprinde fapte de interes public, care au semnificaţie pentru viaţa comunităţii şi a căror divulgare prezintă avantaje publice mai mari decât prejudiciul produs persoanei vătămate. (6) Deţinerea sau confecţionarea, fără drept, de mijloace specifice de interceptare ori de înregistrare a comunicaţiilor se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

(7) Pentru faptele prevăzute la alin. (1), acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Subiectul activ este general, cu excepția formei agravate prevăzute de alin.(3) în cazul căreia subiectul activ este special – funcționarul public.

Latura obiectivă Prin „corespondenţă” se înţelege orice comunicare scrisă a unui expeditor adresată unui destinatar, indiferent de conţinutul acesteia, de modul de redactare sau de transmitere. Raportat la alin.(4) precizăm că nu intră sub incidenţa legii penale situaţiile în care agentul divulgă conţinutul unei discuţii pe care victima o are la telefon, fie pentru că aceasta vorbeşte foarte tare, fie pentru că agentul se află în apropiere şi poate auzi convorbirea. În acest caz, nu există o acţiune prealabilă de interceptare. Infracțiunea este una cu conținuturi alternative, iar alin.(3) reprezintă o formă agravată a infracțiunilor prevăzute la alin.(1) și (2). În cazul în care un funcționar public divulgă conținutul unei interceptări telefonice va fi aplicabil textul general, care sancţionează divulgarea unor informaţii de serviciu de către funcţionarul public, respectiv art. 304 C. pen. (divulgarea informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice). Legiuitorul a prevăzut într-o manieră simetrică infracțiunii de violare a vieții private anumite circumstanțe în care actul de executare nu va avea un caracter tipic (aşa-numitele condiții negative de tipicitate). Astfel, fapta nu va mai fi tipică dacă făptuitorul surprinde săvârşirea unei infracţiuni sau contribuie la dovedirea săvârşirii unei infracţiuni ori dacă surprinde fapte de interes public, care au semnificaţie pentru viaţa comunităţii şi a căror divulgare prezintă avantaje publice mai mari decât prejudiciul produs persoanei vătămate (condiție similară celei de la art. 226 C. pen., privind violarea vieții private). Legiuitorul a incriminat distinct actele pregătitoare ale interceptării propriu-zise a comunicărilor sau convorbirilor efectuate la distanță, sancționând în mod distinct deținerea sau confecționarea, fără drept, de mijloace specifice de interceptare ori de înregistrare a comunicaţiilor. Prin acest text de incriminare se doreşte sancționarea pregătirii mijloacelor tehnice necesare interceptării (aparatură specială, software special etc.).

Dispoziția normei nu impune condiția existenței unui scop special al confecționării sau deținerii (scopul efectuării de interceptări fără drept), fapta putând fi reținută chiar din momentul în care actul de executare s-a realizat, chiar dacă nu în scopul efectuării unor interceptări fără drept. Infracțiunea de deținere sau confecționare de mijloace specifice de interceptare sau înregistrare se va reține în concurs cu infracțiunea de interceptare sau cu aceea de divulgare a comunicațiilor.

Latura subiectivă. Infracțiunea se comite cu intenție directă sau indirectă

Art. 310 C. pen

TITLUL VI INFRACŢIUNI DE FALS

Falsificarea de monede

(1) Falsificarea de monedă cu valoare circulatorie se pedepseşte cu închisoarea de la

3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. (2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează falsificarea unei monede, emise de către autorităţile competente, înainte de punerea oficială în circulaţie a acesteia. (3) Tentativa se pedepseşte.

Obiectul material al acestei infracţiunii este alcătuit din monede (monede de metal sau bancnote). Ceea ce caracterizează obiectul material al acestei infracţiuni este puterea circulatorie pe care trebuie să o aibă moneda. De aceea o monedă scoasă din circulaţia nu este obiect al acestei infracţiuni.

Latura obiectivă. Art. 310 alin. (1) În ceea ce priveşte acțiunea de falsificare, din interpretarea gramaticală şi sistematică a termenului reiese că, în concret, ea poate fi realizată prin contrafacere sau alterare. Prin contrafacere vom înțelege „fabricarea” unor monede false, iar prin alterare, modificarea unor monede preexistente, astfel încât ele să dobândească aparența unor monede de valoare diferită. Nu va exista însă contrafacere în sensul legii penale atunci când confecționarea de monede sau bancnote este făcută în scopuri publicitare sau în alte scopuri comerciale, o atare conduită fiind exterioară noțiunii penale de „falsificare” 5 . În temeiul art. 316 C. pen., textul sancționează nu doar acțiunile de falsificare a monedei naționale (leul), ci şi pe cele ce au ca obiect monedele străine (euro, dolar etc.). Cerința ca moneda să aibă valoare circulatorie se justifică prin valoarea socială ce se doreşte a fi protejată prin normă. Valoarea circulatorie a unei monede există dacă aceasta, la momentul acțiunii de falsificare, reprezintă un mijloc de plată legal, general acceptat.

Art. 310 alin. (2) Față de incriminarea din primul alineat, particularitatea acestei forme asimilate este dată de existența unei valori circulatorii potențiale (viitoare) a monedei falsificate, şi nu a unei valori circulatorii actuale. Este important de precizat că textul nu se referă la mase monetare formate din monede care deja există ce nu au fost puse însă în circulație, ci la situația emiterii unor noi bancnote sau monede de către Banca Națională, care nu există încă în circuitul economico-financiar. Nu credem însă că este necesar ca autoritatea emitentă să procedeze efectiv la tipărirea bancnotei sau monedei nou-emise, o asemenea condiționare fiind lipsită de sens raportat la rațiunea incriminării acestei fapte. Împrejurarea va înlătura doar post factum starea de pericol abstract generată de către autor prin falsificarea monedelor.

5 Art. 14 alin. (5) din Legea nr. 312/2004 privind statutul Băncii Naţionale a României confirmă această excludere, prevăzând că orice reproducere color a acestora, la scara1/1, parţială sau integrală, în scop publicitar, de informare sau în alte scopuri comerciale se poate face numai cu acordul prealabil, scris, al Băncii Naţionale a României. Dacă fapta ar fi fost tipică, o asemenea prevedere ar fi fost lipsită de eficacitate.

Latura subiectivă Fapta poate fi comisă cu intenție directă sau eventuală.

Tentativa şi momentul consumării faptei Conform art. 310 alin. (3) C. pen., tentativa la această faptă se pedepseşte. În opinia noastră, pentru consumarea faptei nu este suficient să existe o activitate de falsificare finalizată (prin contrafacere sau alterare), ci este necesar şi ca produsul acțiunii de falsificare să fie apt să lezeze valoarea socială protejată de normă. Această aptitudine va exista doar în condițiile în care produsul actului de executare prezintă o minimă aparență de veridicitate. Mai clar, aceasta trebuie să aibă un „minim potențial” de a fi confundat cu moneda reală ce se voia a fi falsificată.

Art. 311 C. pen

Falsificarea de titluri de credit și instrumente de plată

(1) Falsificarea de titluri de credit, titluri sau instrumente pentru efectuarea plăţilor sau a oricăror altor titluri ori valori asemănătoare se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7

ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. (2) Dacă fapta prevăzută în alin. (1) priveşte un instrument de plată electronică, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. (3) Tentativa se pedepseşte. Obiectul material al acestei infracţiunii este alcătuit din titluri de credit, cecuri. Ceea ce caracterizează obiectul material al acestei infracţiuni este puterea circulatorie pe care trebuie să o aibă valoarea sau titlul falsificat.

Latura obiectivă. Necesită menţionat, în primul rând, faptul că infracţiunea este una cu conţinut alternativ.

Art. 311 alin. (1) Fapta se comite prin falsificarea valorii, care constă în alterarea adevărului cu privire la acea valoare, şi care în concret se poate realiza prin contrafacere sau prin alterare. Fapta se consumă în momentul în care s-a falsificat valoarea. În ceea ce priveşte forma tip, este imperativ ca agentul să falsifice una dintre entitățile enumerate de către legiuitor, şi anume:

- titlurile de credit: sunt fie nominative (titularul dreptului patrimonial fiind indicat în titlu), fie la ordin (de exemplu, cambia ori biletul la ordin) sau la purtător (titularul dreptului patrimonial fiind posesorul legitim al titlului, pe acesta fiind menționată expres doar persoana debitorului). - titlurile ori instrumentele de plată: pot reprezenta titluri de credit ori un alt instrument distinct de acestea care sunt apte de a fi folosite la efectuarea unor plăţi (pentru achiziţionarea unui serviciu ori a unui bun, stingerea unei creanţe etc.). - orice alte titluri ori valori asemănătoare: în această categorie ar putea fi incluse unele valori mobiliare ce nu constituie titluri de credit (de exemplu, acțiunile) ori tichetele de masă care se apropie de instrumentele de plată. S-a apreciat că în sintagma supusă discuției ar intra inclusiv lozul în plic 6 . Precum în concepția anterioară cu privire la fals, este necesar ca titlul, instrumentul ori valoarea falsificată să aibă putere circulatorie faptică.

6 V. Dobrinoiu, N. Neagu, Drept penal…, p. 542.

Conform art. 316 C. pen., falsificarea poate privi şi titluri de valoare sau instrumente de plată străine.

Art. 311 alin. (2) C. pen. Instrumentul de plată electronică este definit de art. 180 C. pen. ca fiind acel instrument care permite titularului să efectueze retrageri de numerar, încărcarea şi descărcarea unui instrument de monedă electronică, precum şi transferuri de fonduri, altele decât cele ordonate şi executate de către instituţii financiare. Falsificarea instrumentelor de plată electronică se reduce de cele mai multe ori la clonarea cardurilor ce urmează a fi folosite ulterior pentru retragerea de numerar. Aceasta implică în mod necesar obţinerea datelor stocate pe banda magnetică a unui instrument de plată electronică – cardul bancar. Dacă, în cazul falsului tradițional, acesta trebuia să nu fie unul grosier, în cazul falsificării instrumentelor de plată electronică nu se pune problema unei asemenea analize. Aceasta întrucât un astfel de fals nu necesită crearea unei aparențe de veridicitate în ceea ce priveşte forma ori aspectul instrumentului de plată electronică rezultat în urma contrafacerii.

Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă ori indirectă.

Punerea în circulație de valori falsificate

(1) Punerea în circulaţie a valorilor falsificate prevăzute în art. 310-312, precum şi primirea, deţinerea sau transmiterea acestora, în vederea punerii lor în circulaţie, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea de falsificare prin care au fost produse. (2) Punerea în circulaţie a valorilor falsificate prevăzute în art. 310-312, săvârşită de către autor sau un participant la infracţiunea de falsificare, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea de falsificare prin care au fost produse. (3) Repunerea în circulaţie a uneia dintre valorile prevăzute în art. 310-312, de către o persoană care a constatat, ulterior intrării în posesia acesteia, că este falsificată, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea de falsificare prin care au fost produse, ale cărei limite speciale se reduc la jumătate. (4) Tentativa se pedepseşte.

Art. 313 C. pen

Latura obiectivă. Conform art. 313 alin. (1) C. pen., textul sancționează o serie de acte executare alternative, respectiv: punerea în circulaţie a valorilor falsificate prevăzute în art. 310-312, precum şi primirea, deţinerea sau transmiterea acestora, în vederea punerii lor în circulaţie. Observăm că textul înglobează, o serie de acte de executare distincte care pot avea ca obiect fie monede, fie titluri de credit, instrumente de plată electronice, timbre sau mărci poştale etc. În funcție de obiectul la care se referă actul de executare vor fi stabilite şi limitele sancționatorii. Punerea în circulaţie presupune introducerea acestora în circuitul economico- financiar. De exemplu atunci când o persoană foloseşte la plata unui serviciu o monedă falsificată. Fapta se comite şi atunci când plata i se face unei persoane fizice pentru plata unei datorii sau pentru a i se acorda un împrumut.

De esenţa punerii în circulaţie este faptul că acea valoare falsificată este utilizată în aceeaşi manieră ca şi o valoare autentică. Dacă valoarea este dată unei alte persoane, cu o valoarea mult diminuată, deoarece beneficiarul cunoaşte că valoarea este falsă se consideră ca valoarea a fost pusă în circulaţie. Fapta se consumă atunci când valoarea falsificată a fost pusă în circulaţie, indiferent după cât timp de la punerea sa în circulaţie se constata că este falsă. Conform unei decizii în interesul legii, punerea în circulație a instrumentului de plată electronică se realizează inclusiv prin utilizarea acestuia la un bancomat în vederea retragerii de numerar 7 . Primirea va putea fi reținută ori de câte ori autorul primeşte de la falsificator valori falsificate în vederea punerii acestora în circulație. Cel de la care se va primi va putea răspunde pentru transmiterea unor valori falsificate. Cel care primeşte în vederea punerii în circulație va ajunge să şi dețină valorile falsificate. În acest caz, va exista doar deținere, actul de primire fiind absorbit în mod natural în acțiunea de deținere, el constituind premisa naturală a deținerii. Deținerea va fi absorbită natural în acțiunea de punere în circulație, ea reprezentând nu doar un act de pregătire a punerii în circulație, dar chiar premisa sa naturală. Altfel spus, pentru a pune în circulație, este, în mod natural, necesar ca, înainte, să deții, indiferent de perioada de timp în care ai făcut-o. În cazul în care cel care deține în vederea punerii în circulație ia ulterior hotărârea de a transmite valorile altuia pentru ca acesta să le pună în circulație, în opinia noastră, fapta de deținere se va reține în concurs cu fapta de transmitere. Transmiterea. Dacă autorul deține valori falsificate în vederea transmiterii către altul, pentru ca acesta din urmă să le pună în circulație, se va reține, în opinia noastră, doar infracțiunea de transmitere a unor valori falsificate, deținerea inițială fiind un act premergător natural implicat de acțiunea de transmitere. Dacă cel care transmite valori falsificate primeşte în schimb alte valori falsificate, fiecare dintre părțile „schimbului de valori falsificate” va fi atât autor al unei infracțiuni de primire, cât şi autor al unei infracțiuni de transmitere de valori falsificate. Chiar şi atunci când cel căruia i s-au transmis valorile falsificate a procedat la punerea lor în circulație, în sarcina celui care a transmis se va reține exclusiv o infracțiune de transmitere a unor valori falsificate, nu şi o eventuală complicitate la infracțiunea de punere în circulație. Relația dintre cele două fapte este similară celei dintre încredințarea unui înscris sub semnătură privată altuia şi uzul de fals comis de acest altul, actul de transmitere/încredințare fiind o situație de incriminare distinctă a unei forme a complicității materiale la actul de punere în circulație/uz de fals. Conform art. 313 alin. (2) C. pen., inclusiv autorul ori participantul la infracțiunea prevăzută de art. 310-312 C. pen. răspunde pentru punerea în circulație. Latura subiectivă Fapta se poate comite cu intenție directă sau eventuală. Existența elementului subiectiv presupune ca autorul să cunoască sau cel puțin să accepte că obiectul acțiunii sale îl reprezintă nişte valori falsificate. Raportat la primele trei acte premergătoare punerii în circulație, primire, deținere sau transmitere, norma reclamă şi existența scopului special al comiterii actului în vederea punerii în circulație a valorilor falsificate. Tentativa Conform art. 313 alin. (4) C. pen., tentativa se pedepseşte.

7 Pct. 6.4. din dec. nr. 15 din 14 octombrie 2013 a ICCJ prin care s-a soluționat recursul în interesul legii pentru interpretarea unitară a noţiunii de „acces fără drept la un sistem informatic”.

Forma atenuată a infracțiunii de punere în circulație Conform art. 313 alin. (3) C. pen., repunerea în circulaţie a uneia dintre valorile prevăzute în art. 310-312, de către o persoană care a constatat, ulterior intrării în posesia acesteia, că este falsificată, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea de falsificare prin care au fost produse, ale cărei limite speciale se reduc la jumătate. Din analiza rațiunii formei atenuate reies şi particularitățile sale. Ea va fi incidentă în situația în care autorul, intrând anterior în posesia unor valori falsificate, împrejurare prin care i s-a pricinuit o pagubă, după ce realizează faptul că a suferit un prejudiciu, decide să nu adopte conduita exemplară a denunțării faptei, ci, la rândul lui, să repună în circulație respectivele valori falsificate.

Art. 315 C. pen

Emiterea frauduloasă de monedă

(1) Confecţionarea de monedă autentică prin folosirea de instalaţii sau materiale destinate acestui scop, cu încălcarea condiţiilor stabilite de autorităţile competente sau fără

acordul acestora, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

monedei

confecţionate în condiţiile alin. (1), precum şi primirea, deţinerea sau transmiterea acesteia,

în vederea punerii ei în circulaţie.

(2)

Cu

aceeaşi

pedeapsă

se

sancţionează

punerea

în

circulaţie

a

Subiectul activ Subiectul activ este doar în aparență general. Având în vedere circumstanțierile aduse de elementele obiective de tipicitate ale faptei, considerăm că autorul trebuie să aibă calitatea de persoană mandatată de către autoritatea competentă (direct sau indirect) să „confecționeze” monedă sau, altfel spus, să tipărească bancnote sau să bată monede. În cazul în care nu există o asemenea relație de „reprezentare”, cel care va „confecționa” monede prin utilizarea de instalații sau materiale destinate acestui scop va comite, de fapt, o acțiune de contrafacere de monede şi, în consecință, va răspunde pentru infracțiunea de falsificare de monede prevăzută de art. 310 C. pen

Latura obiectivă În acest caz, actul de executare constă în confecţionarea de monedă autentică prin folosirea de instalaţii sau materiale destinate acestui scop, cu încălcarea condiţiilor stabilite de autorităţile competente sau fără acordul acestora. Contextul în care actul de executare se comite este unul particular. Astfel, în acest caz, acțiunea de contrafacere nu se va comite prin utilizarea unor dispozitive a căror deținere este ilicită, confecționate de către autori sau terți în scopul utilizării lor la falsificare, ci prin utilizarea acelor instalații sau dispozitive destinate imprimării de bancnotă sau confecționării de monede autentice. Confecționarea va avea semnificație penală doar în situația în care sunt depăşite limitele mandatului oferit de către autoritatea competentă sau, reluând formularea legiuitorului, atunci când confecționarea s-a făcut cu încălcarea condițiilor impuse de autorităţile competente sau fără acordul acestora.

Latura subiectivă Fapta se poate comite cu intenție directă sau eventuală. Spre exemplu, fapta va fi comisă cu intenție eventuală atunci când persoana juridică însărcinată cu producerea de

monede acceptă că prin maniera de fabricare a acestora va încălca în mod esențial condițiile impuse de autoritatea competentă.

Art. 315 alin. (2) C. pen.

Prin acest al doilea alineat se sancționează punerea în circulaţie a monedei confecţionate în condiţiile alin. (1), precum şi primirea, deţinerea sau transmiterea acesteia, în vederea punerii ei în circulaţie. În afară de faptul că moneda, obiect al actului de executare, este de această dată emisă în mod fraudulos, şi nu falsă (în sensul art. 310 C. pen.), textul este

Ca atare, pentru mai multe detalii privind condițiile de

tipicitate, a se vedea comentariul art. 313 C. pen

identic celui de la art. 313 C. pen

Art. 320 C. pen

Falsul material în înscrisuri oficiale

(1) Falsificarea unui înscris oficial, prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, de natură să producă consecinţe juridice, se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.

(2) Falsul prevăzut în alin. (1), săvârşit de un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi. (3) Sunt asimilate înscrisurilor oficiale biletele, tichetele sau orice alte imprimate producătoare de consecinţe juridice. (4) Tentativa se pedepseşte

Obiectul material al falsificării este un înscris oficial. Înscrisul este orice document care conţine o manifestare de voinţă, indiferent cum se realizează scrierea (manuscrisă, tipărită stenografiată etc). Înscrisul oficial este definit în art 150 alin 2 C pen care prevede că înscrisul oficial este orice înscris care emană de la o unitate din cele la care se referă art. 145 sau care aparţine unui asemenea unităţi. De exemplu, sunt astfel de acte: un certificat de înmatriculare a unei firme, o diplomă de studii, un cazier fiscal sau judiciar, titluri de proprietate etc. Sunt asimilate cu înscrisurile oficiale şi biletele, tichetele sau orice alte imprimate producătoare de consecinţe juridice. Înscrisul care emană de la o unitate din cele la care se referă art. 145 trebuie să îndeplinească cerinţele minimale de formă ( ştampila unităţii şi semnătura funcţionarului competent să le semneze precum şi faptul ca unitatea să aibă competenţa de a emite acele înscrisuri). Înscrisurile care aparţin unităţii sunt orice înscrisuri care sunt deţinute sau înregistrate la unitate , indiferent de cine au fost emise. Înscris oficial este considerat atât originalul cât şi duplicatele sau copiile legalizate sau certificate. În cazul unui act nul absolut acesta va putea fi obiect al falsului material, doar dacă se comite de orice altă persoană decât cele care au participat la falsificarea lui. Pentru falsificatori acest act nu poate avea nici o minimă aparenţă de act oficial, fiind doar un fals. Acesta nu înseamnă că, folosirea înscrisului „falsificat” din nou de primii infractori, scapă de sub incidenţa penală. Ei vor răspunde pentru infracţiunea de uz de fals.

Latura obiectivă. Condiţii:

- să existe o acţiune de falsificare. Ea poate să constea în contrafacerea scrierii înscrisului oficial, atunci când se imită un înscris oficial. Ea poate să constea în subscrierea actului, adică semnarea în fals a înscrisului respectiv etc, sau poate să constea în alterarea

înscrisului, prin modificarea unor aspecte ale înscrisului( adăugiri, ştergerea unor elemente ale înscrisului. etc). - acţiunea de falsificare să fie de natură să producă consecinţe juridice. Este necesar pe de o parte ca înscrisul să conţină o manifestare de voinţă de natură a produce efecte juridice iar pe de altă parte ca înscrisul falsificat să aibă o minimă aparenţă de veridicitate. Fapta se consumă în momentul falsificării dacă aceasta este de natură să producă consecinţă juridică.

Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau eventuală.

Fapta are o formă agravată atunci când falsul este comis de un funcţionar în exerciţiul atribuţiilor de serviciu.

Tentativa se pedepseşte.

Forma agravade la alin. (2) vizează situația în care falsul material este săvârșit de un funcționar public aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu. Având în vedere că falsificarea materială reprezintă pe deplin o încălcare a atribuțiilor de serviciu, forma agravată a falsului material va înlătura reținerea infracțiunii de abuz în serviciu, ultima având un caracter subsidiar față de prima.

Art. 321. Falsul intelectual (1) Falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcţionar public aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani. (2) Tentativa se pedepseşte.

Subiectul activ este calificat, adică un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu.

Latura obiectivă. Condiţii:

- să existe o acţiune de falsificare prin atestarea unor fapte sau împrejurări

necorespunzătoare adevărului sau prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări. Falsificarea se poate realiza printr-o acţiune sau printr-o omisiune. Prin atestare

se înţelege, înscrierea, adeverirea, confirmarea în cuprinsul înscrisului de date sau fapte neadevărate. Fapta se poate comite şi prin omisiunea intenţionată de a înscrie date sau fapte ce trebuiau să fie înscrise în cuprinsul documentului întocmit

- falsificare să se realizeze cu prilejul întocmirii de către funcţionarul public

competent a înscrisului oficial. Acesta este elementul de particularitate. Dacă în cazul falsului material înscrisul oficial trebuie să preexiste acţiunii de falsificare, la falsul intelectual înscrisul este falsificat chiar în momentul redactării acestuia, chiar de către cel care avea competenţa de a întocmi acest înscris oficial. Dacă înscrisul oficial preexistă, atunci orice alterare a conţinutului acestuia se va încadra la infracţiunea de fals material. Fapta se consumă atunci când înscrisul este semnat şi ştampilat de funcţionarul care l-a întocmit în fals. Un astfel de înscris nu poate fi obiect al falsului material pentru acelaşi funcţionar, deoarece înscrisul pentru infractor nu este unul

oficial, însă pentru terţi acesta poate fi obiect al falsului material. Fapta se comite cu intenţie directă sau eventuală. Condițiile de comitere, respectiv de către un funcționar public cu prilejul întocmirii unui înscris, arată clar că un act de fals intelectual reprezintă, în acelaşi timp, şi o încălcare a atribuțiilor de serviciu. Însă, având în vedere caracterul subsidiar al abuzului în serviciu față de orice altă infracțiune care incriminează distinct forme concrete de încălcare a atribuțiilor de serviciu, în speță se va aplica doar norma specială a falsului intelectual, ea reprezentând, de fapt, şi o incriminare a unei forme particulare de abuz în serviciu.

Tentativa se pedepseşte.

Latura subiectivă Fapta se comite cu intenţie directă sau eventuală.

Art. 322. Falsul în înscrisuri sub semnătură privată (1) Falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul dintre modurile prevăzute în art. 320 sau art. 321, dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl încredinţează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. (2) Tentativa se pedepseşte.

Elementele de particularitate al acestei infracţiuni prin raportare la falsul material sunt:

obiectului material este un înscris sub semnătură privată şi faptul că este necesar ca înscrisul să fie folosit sau încredinţat spre folosire. Prin înscris sub semnătură privată se înţelege orice înscris care emană de la o persoană particulară ce poate produce consecinţe juridice şi care este semnat şi datat.

Latura obiectivă. Spre deosebire de vechea reglementare, care incrimina în mod explicit doar falsul material în înscrisuri sub semnătură privată (falsificare prin alterare sau contrafacere), actuala reglementare acoperă şi ipotezele de fals intelectual comis în înscrisuri sub semnătură privată. Această modificare este, din punctul nostru de vedere, cea mai importantă schimbare adusă de legiuitor în materia falsurilor, ea marcând o lărgire a sferei de incriminare, extrem de importantă din perspectiva practicii judiciare. Condiţii cumulative:

- Să existe o acţiune de falsificare a unui înscris sub semnătură privată prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod. - făptuitorul să folosească înscrisul falsificat sau să îl încredinţeze unei alte persoane spre folosire, în vederea producerii de consecinţe juridice. Aceasta înseamnă că în sarcina autorului unui fals în înscrisuri sub semnătură privată nu se va putea reţine şi infracţiunea de uz de fals, deoarece folosirea înscrisului falsificat este o condiţie a tipicităţii. Fapta se consumă atunci când înscrisul falsificat este folosit sau încredinţat în vederea producerii de consecinţe juridice. Chiar dacă legiuitorul nu o prevede expres, sancționarea falsului intelectual în înscrisuri sub semnătură privată trebuie limitată, pe de o parte, prin raportare la rațiunea incriminării acestor fapte şi, pe de altă parte, prin raportare la normele de drept civil care, principial, permit simulația.

Având în vedere aceste repere, credem că nu orice consemnare a unor împrejurări nereale va intra sub incidența normei falsului intelectual privat, ci doar acele „minciuni scrise” care urmăresc realizarea unui scop ilicit sau producerea unor alte consecințe juridice ilicite.

Doar în aceste cazuri se vor depăşi limitele dreptului de a simula conferite prin regulile de drept civil aplicabile. În cazul în care se acționează între aceste limite, ar fi absurd ca o conduită permisă într-un plan (civil) să devină conduită interzisă într-un alt plan (penal). Tentativa se pedepseşte şi există atunci când se începe acţiunea de folosire sau încercare de încredinţare. Simpla falsificare a unui înscris sub semnătură privată nu este o tentativă pedepsibilă. Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau eventuală.

Art. 323. Uzul de fals Folosirea unui înscris oficial ori sub semnătură privată, cunoscând că este fals, în vederea producerii unei consecinţe juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă, când înscrisul este oficial, şi cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, când înscrisul este sub semnătură privată.

Această infracţiune presupune ca şi condiţie prealabilă existenţa unui înscris falsificat, a cărui situaţie juridică era cunoscută de autor.

Subiectul activ este unul general, dar nu poate fi autor al acestei infracţiuni cel care a falsificat un înscris sub semnătură privată, deoarece în cazul lui folosirea este o condiţie a tipicităţii infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată. Regula se aplică nu doar autorului ci şi oricărui participant la falsul în înscrisuri sub semnătură privată.

Latura obiectivă Fapta se comite prin folosirea unui înscris falsificat în vederea producerii unor consecinţe juridice. În concret se poate realiza prin prezentarea înscrisului, sau invocarea înscrisului în faţa unei autorităţi, sau unei alte persoane pentru a-i crea o imagine denaturată. Uzul de fals va cuprinde doar acele ipoteze în care se foloseşte un înscris obținut printr-o faptă tipică din punct de vedere obiectiv de falsificare, indiferent dacă vorbim despre o falsificare intelectuală sau materială. Nu este necesar să se fi reuşit crearea imaginii denaturate, fiind suficient ca folosirea să fie aptă să producă consecinţe juridice. Fapta se consumă în momentul folosirii înscrisului.

Latura subiectivă Fapta se comite cu intenţie directă sau eventuală. Fapta are şi o modalitate atenuată atunci când înscrisul falsificat este unul sub semnătură privată. Apare ca discutabil faptul dacă aceasta este o formă atenuată sau este o infracţiune distinctă, deoarece folosirea unui înscris sub semnătură privată nu realizează în nici un fel conţinutul infracţiunii în formă de bază şi anume folosirea unui înscris oficial falsificat. Tentativa nu se pedepseşte.

Art. 325. Falsul informatic Fapta de a introduce, modifica sau şterge, fără drept, date informatice ori de a restricţiona, fără drept, accesul la aceste date, rezultând date necorespunzătoare adevărului, în scopul de a fi utilizate în vederea producerii unei consecinţe juridice, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.

Latura obiectivă Esenţial este ca agentul să interacţioneze cu datele informatice stocate într-un sistem informatic ori într-un mediu de stocare în aşa fel încât să rezulte date necorespunzătoare adevărului, iar scopul agentului să fie acela de a utiliza aceste date în vederea producerii unor consecinţe juridice. Aceste două elemente indică un paralelism evident cu falsul tradiţional în înscrisuri. Interacţiunea pe care agentul poate să o aibă cu respectivele date informatice subliniază faptul că infracţiunea supusă discuției este una cu conţinut alternativ. Astfel,