Drept penal –Partea Specială.

Conf. univ. dr. Sergiu Bogdan

Asistent univ. dr. Doris Alina Șerban
 TITLUL II
INFRACŢIUNI CONTRA PATRIMONIULUI

Capitolul I

Art. 228 Furtul

(1) Luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în
scopul de a şi-l însuşi pe nedrept, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu
amendă.
(2) Fapta constituie furt şi dacă bunul aparţine în întregime sau în parte făptuitorului, dar în
momentul săvârşirii acel bun se găsea în posesia sau detenţia legitimă a altei persoane.
(3) Se consideră bunuri mobile şi înscrisurile, energia electrică, precum şi orice alt fel de
energie care are valoare economică.
Textul de incriminare nu protejează proprietatea ca şi situaţie juridică, ci posesia,
ca stare de fapt, şi de aceea autor al furtului poate fi chiar şi proprietarul bunului.
Subiect activ poate fi oricine, chiar şi proprietarul sau coproprietarul bunului care
sustrage bunul său, atunci când bunul se găsea în posesia sau detenţia legitimă a unei alte
persoane. Fapta proprietarului nu constituie infracţiune dacă posesia sau detenţia nu era
legitimă. (ex. sustrage bunul de la cel care l-a furat).
Obiectul material al infracţiunii de furt este reprezentat de un bun mobil corporal
care are şi o minimă valoare economică. Cel care fură un şerveţel fără valoare crezând că sunt
bani, comite o tentativă improprie de furt şi nu o infracţiune consumată. În alin. 3 C pen sunt
asimilate bunurilor mobile şi orice energie care are o valoare economică precum şi
înscrisurile1.
Conectarea ilegală la serviciul de cablu TV este incriminată în art 141 ind.1 alin 2 din
Legea nr. 8/1996 care incriminează fapta persoanei care se racordează fără drept sau care
racordează fără drept o altă persoană la servicii de programe cu acces condiţionat constituie
infracţiune.
Credem că se includ în categoria energiilor cu valoare economică, în sensul art 228
alin. 3 C pen doar acele energii care se consumă prin sustragere (nu intră în această
categorie energia cinetică, eoliană, solară etc).
Latura obiectivă a furtului presupune:
- să existe o acţiune de luare a unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia.

1
Pentru detalii cu privire la distincţia dintre furtul de energie şi folosirea fără drept a unui serviciu a se
vedea S Bogdan, Consideraţii cu privire la conectarea ilegală la un serviciu telefonic. Diferenţa faţă de
infracţiunea de furt de energie cu valoare economică, în Pandectele române, nr. 2/2002
 Acţiunea de luare este alcătuită din punct de vedere didactic din două componente,
respectiv deposedare şi imposedare. Precizăm că noţiunile de posesie sau detenţie în dreptul
penal, deși similare cu cele din dreptul civil, nu sunt identice.
În sens penal prin posesie se înţelege o stăpânire în fapt a unui bun mobil, fără vreo
legătură cu condiţiile posesiei din dreptul civil. De exemplu în ipoteza ajutării unei persoane
la transportul bagajelor sale, bunurile nu intră în detenţia celui care ajută la transportarea
bunurilor.
Consumarea infracţiunii:
Teoria contractaţiunii (Paulus)- fapta se consumă la atingerea bunului.
Teoria amovării (Ulpian) – fapta se consumă la mutarea bunului
Teoria ablaţiunii- fapta se consumă în momentul transportării bunului.
Teoria ilaţiunii- fapta se consumă în momentul ascunderii bunului
Teoria apropriaţiunii.- fapta se consumă în momentul când bunul a intrat în sfera de
dispoziţie a autorului. Momentul în care bunul a intrat în sfera de dispoziţie a autorului se
apreciază în concret.
Pentru a se uşura sarcina practicienilor s-a propus distincţia dintre însuşirea obiectelor
mici, când fapta se consumă atunci când făptuitorul a pus bunul în buzunar sau într-o sacoşă,
indiferent dacă a părăsit imobilul din care s-a sustras. Pe de altă parte, în cazul bunurilor mari,
furtul se consumă atunci când agentul a scos bunul din spaţiul în care se afla el de obicei ( a
scos frigiderul din casă etc). Acesta deoarece în cazul bunurilor mari, spre deosebire de cele
mici, doar după acest moment se poate aprecia că acesta a intrat în sfera de dispoziţie a
hoţului. Aceasta nu înseamnă că nu este posibil ca furtul să fie consumat chiar dacă discutăm
despre un bun mare şi nu s-a depăşit spaţiul în care se afla bunul, când hoţul se comportă faţă
de acesta ca un stăpân (de exemplu deteriorează intenţionat bunul pentru a putea susţine că
acesta are semne particulare care dovedesc că îi aparţine).
- luarea bunului trebuie să se realizeze fără consimţământul posesorului sau
detentorului.
Latura subiectivă. Fapta se poate comite atât cu intenţie directă cât și cu intenție
indirectă, chiar dacă sustragerea trebuie comisă în scopul special al însuşirii pe nedrept. Spre
exemplu, fapta se comite cu intenție indirectă atunci când autorul ia un bun acceptând că
acesta s-ar putea să nu fie bunul său (o umbrelă de pe un cuier).
Dacă un bun este luat cu titlu de garantare a unei datorii a posesorului sau pentru a
determina o anumită conduită din partea acestuia, există scopul însuşirii pe nedrept. Aceasta
pentru că în cazul în care posesorul nu îndeplineşte cererea hoţului bunul rămâne în stăpânirea
sa, aceasta fiind și intenţia agentului în momentul luării.
 Art. 229 Furtul calificat
(1)Furtul săvârşit în următoarele împrejurări:
a)într-un mijloc de transport în comun;
b)în timpul nopţii;
c)de o persoană mascată, deghizată sau travestită;
d)prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a
unei chei mincinoase;
e)prin scoaterea din funcţiune a sistemului de alarmă ori de supraveghere, se
pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
(2)Dacă furtul a fost săvârşit în următoarele împrejurări:
a)asupra unui bun care face parte din patrimoniul cultural;
b)prin violare de domiciliu sau sediu profesional;
c)de o persoană având asupra sa o armă, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.
(3)Furtul privind următoarele categorii de bunuri:
a)ţiţei, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte produse petroliere sau
gaze naturale din conducte, depozite, cisterne ori vagoane-cisternă;
b) componente ale sistemelor de irigaţii;
c) componente ale reţelelor electrice;
d) un dispozitiv ori un sistem de semnalizare, alarmare ori alertare în caz de incendiu
sau alte situaţii de urgenţă publică;
e) un mijloc de transport sau orice alt mijloc de intervenţie la incendiu, la accidente
de cale ferată, rutiere, navale sau aeriene ori în caz de dezastru;
f) instalaţii de siguranţă şi dirijare a traficului feroviar, rutier, naval, aerian şi
componente ale acestora, precum şi componente ale mijloacelor de transport aferente;
g) bunuri prin însuşirea cărora se pune în pericol siguranţa traficului şi a persoanelor
pe drumurile publice;
h) cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii, radiocomunicaţii,
precum şi componente de comunicaţii, se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani.

Formele calificate ale furtului sunt reglementate de art. 229 C pen:

Formele agravate prevăzute în alineatul 1, constau în comiterea faptei în următoarele
împrejurări:
a. într-un mijloc de transport în comun. Trebuie să fie un mijloc de transport în
comun efectiv folosit la aceasta şi nu un vehicul destinat mijlocului de transport în
comun. Nu se includ taxiurile.
b. în timpul nopții. Se ia în calcul doar fenomenul natural al nopţii, care diferă în
funcţie de anotimp. Se apreciază în concret dacă era instalată noaptea sau nu şi nu
trebuie să fie folosite criterii rigide gen apusul soarelui, retragerea oamenilor la
culcare etc. Nu are importanţă dacă autorul a profitat sau nu de starea de întuneric
sau de fenomenul nopţii. Această interpretare a fost dată de Tribunalul Suprem
prin Decizia de îndrumare nr.3/1970.
c. de către o persoană mascată, deghizată, sau travestită. Persoana este mascată
atunci când are faţa acoperită cu o mască. Ea este deghizată atunci când şi-a
schimbat înfăţişarea în întregime sau în parte, pentru a fi percepută ca o altă
persoană sau un alt obiect, lucru. Dacă însă noua înfăţişare are caracteristicile
sexului opus atunci persoana este travestită.
d. prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate
ori a unei chei mincinoase. Efracţia presupune distrugerea unei încuietori, sistem
sau dispozitiv de închidere. Infracţiunea de distrugere a sistemului de închidere
este absorbită în această formă calificată de furt. Nu este considerat sistem de
închidere sigiliul. Dacă agentul pătrunde în casă şi găseşte un dulap încuiat, pe care
îl sparge, fapta va fi comisă prin efracţie. Dacă însă pătrunde în casă şi găseşte o
valiză încuiată pe care o sustrage, atunci nu există nici un act specific distrugerii
unui sistem de închidere. Escaladarea presupune depăşirea pe deasupra a unui
obstacol în calea pătrunderii neautorizate (gard, perete, fereastră) prin sărirea
acestuia, căţărarea, folosirea unor aparate de zbor etc. Pătrunderea pe sub acel
obstacol nu constituie o escaladare, chiar dacă agentul încearcă să depăşească acel
obstacol, deoarece s-ar face o analogie în defavoarea celui acuzat. În cazul în care
inculpatul a sărit gardul de 40 de cm care înconjura imobilul apoi a pătruns în casă
pe uşa deschisă şi a sustras mai multe bunuri, fapta nu e comisă prin escaladare,
deoarece acel gard nu era un obstacol efectiv în calea pătrunderii neautorizate.
Folosirea fără drept a unei chei adevărate. În acest caz agentul nu este autorizată
să folosească cheia respectivă care însă este adevărată. Cheia a ajuns în posesia
autorului fiind găsită, furată, etc. Cheia multiplicată este o cheie adevărată dacă
este multiplicată de cel care are dreptul să folosească cheia originală şi este
mincinoasă dacă multiplicarea se face de către o persoană care nu este autorizată să
folosească cheia originală. Folosirea unei chei mincinoase presupune folosirea
oricărui dispozitiv care descuie o încuietoare fără a o distruge, indiferent că este o
cheia multiplicată neautorizat , şperaclu sau orice alt instrument de această natură.
e. Prin scoaterea din funcțiune a sistemului de alarmă ori de supraveghere
Rațiunea agravării unei asemenea fapte este tocmai faptul că prin scoaterea din
funcțiune a sistemului de alarmă sau supraveghere autorul îşi simplifică
semnificativ actul de executare, el „paralizând” astfel orice posibilă opoziție a
celor cu atribuții de pază sau supraveghere a bunului.

În al doilea alineat al art. 229 sunt incriminate alte forme agravate ale furtului:

a. asupra unui bun care face parte din patrimoniul cultural. Bunurile care fac
obiectul acestui furt calificat sunt definite în art. 1 şi 3 din Legea privind protejarea
patrimoniului cultural mobil nr. 182 /2000.
b. Furtul comis prin violare de domiciliu sau de sediu profesional
Prin introducerea acestei forme agravate, a fost soluționată controversa din
doctrină şi practica judiciară privind răspunsul la întrebarea dacă furtul calificat
absoarbe sau nu infracțiunea de violare de domiciliu sau de sediu profesional. În
aceste circumstanțe, furtul calificat din art. 229 alin. (2) lit. b) este o infracțiune
complexă, infracțiunile absorbite (violarea de domiciliu şi violarea sediului
profesional) fiind incluse expres de legiuitor în conținutul infracțiunii absorbante.
În consecință, nu se va putea reține un concurs între furtul calificat şi violarea de
domiciliu sau violarea sediului profesional, dacă furtul este comis în aceste
împrejurări.
c. Furtul comis de o persoană având asupra sa o armă
 Noţiunea de armă este definită în art. 179 C pen. Nu se include aici şi noţiunea de
armă asimilată. Prin substanţa narcotică se înţelege orice substanţă care este aptă să
provoace artificial adormirea unei persoane.

A treia formă agravată de furt este reglementată de art. 229 alin 3. C pen, şi cuprinde
furtul comis în următoarele împrejurări:

a. sustragerea de ţiţei, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte

produse petroliere sau gaze naturale din conducte, depozite, cisterne sau
vagoane cisternă. La această formă agravată de furt unele acte preparatorii sunt
asimilate tentativei. Astfel sunt considerate tentativă şi efectuarea de săpături pe
terenul aflat în zona de protecţie a conductei de transport a ţiţeiului, gazolinei,
etanului lichid, benzinei, motorinei, altor produse petroliere sau gazelor naturale,
precum şi deţinerea în acele locuri sau în apropierea depozitelor, cisternelor sau
vagoanelor cisternă, a ştuţurilor, instalaţiilor sau a oricăror dispozitive de prindere
ori perforare.
b. sustragerea de componente ale sistemelor de irigaţii.
c. sustragerea de componente ale reţelelor electrice.
d. sustragerea unui dispozitiv ori a unui sistem de semnalizare, alarmare ori
alertare în caz de incendiu sau alte situaţii de urgenţă publică.
e. sustragerea unui mijloc de transport sau orice alt mijloc de intervenţie la
incendiu, la accidentele de cale ferată, rutieră, navală sau aeriană ori în caz de
dezastru.
f. instalaţii de siguranţă şi dirijare a traficului feroviar, rutier, naval şi aerian
şi componente ale acestora, precum şi componente ale mijloacelor de
transport aferente.
g. bunuri prin însuşirea cărora se pune în pericol siguranţa traficului şi a
persoanelor pe drumurile publice.
h. cabluri, linii, echipamente, şi instalaţii de telecomunicaţii, radiocomunicaţii,
precum şi componente de comunicaţii

În art. 231 C. pen. sunt incriminate şi anumite forme atenuate de furt, din perspectiva
faptului că acestea se urmăresc la plângerea prealabilă a persoanei vătămate:
a. furtul săvârşit între membri de familie;
b. furtul săvârşit de minor în paguba tutorelui său;
c. furtul comis de către cel care locuieşte împreună cu persoana vătămată sau este
găzduit de aceasta. Noţiunea de locuire împreună şi cea de găzduire au fost definite de
Tribunalul suprem prin Decizia de îndrumare nr.8/ 1971. Locuire împreună înseamnă
folosirea de către făptuitor şi persoana vătămată a aceleiaşi locuinţe, în mod permanent sau
temporar, dar cu caracter de stabilitate. Nu locuiesc împreună cei care ocupă ocazional
împreună o cameră de hotel etc. Găzduirea înseamnă oferta gazdei, bazată pe încredere, făcută
beneficiarului de a folosi locuinţa pe o durată scurtă. Cel care sustrage bunuri din camera de
hotel nu comite un furt atenuat deorece el este cazat nu găzduit.
Totodată, în cazul furtului prevăzut de art. 229 alin. 1 și alin. 2 lit. b împăcarea părților
este permisă și înlătură răspunderea penală.
 Art. 230 Furtul în scop de folosință

(1)Furtul care are ca obiect un vehicul, săvârşit în scopul de a-l folosi pe nedrept, se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută în art. 228 sau art. 229, după caz, ale cărei limite
speciale se reduc cu o treime.
(2)Cu pedeapsa prevăzută în alin. (1) se sancţionează folosirea fără drept a unui
terminal de comunicaţii al altuia sau folosirea unui terminal de comunicaţii racordat fără
drept la o reţea, dacă s-a produs o pagubă.

În primul alineat al art. 230 se incriminează luarea unui vehicul cu scopul de a-l folosi
pe nedrept. Credem că această modalitate de comitere este o manieră distinctă de comitere a
furtului care poate fi reţinută în concurs cu furtul comis în scopul sustragerii unui bun.
Definiţia vehiculului este cea oferită de art. 6 pct 35 din OUG 195/ 2002: vehiculul
este un sistem mecanic care se deplasează pe drum, cu sau fără mijloace de autopropulsare,
utilizat în mod curent pentru transportul de persoane şi/sau bunuri ori pentru efectuarea de
servicii sau lucrări.
În cazul în care agentul, după ce foloseşte autoturismul, sustrage şi piese ale acestuia,
conform opiniei majoritare, acesta va comite un concurs de infracţiuni între furtul în scopul
folosirii vehiculului şi furtul în scopul însuşirii bunului respectiv.
De lege ferenda, în opinia noastră ar trebui incriminată fapta celui care foloseşte fără
drept un vehicul, pentru că, în esenţă, în aceasta constă în concret fapta celui care ia un
vehicul în scopul folosirii fără drept.
Dacă folosirea vehiculului se face pe o durată mare de timp asta înseamnă că în
realitate suntem în prezenţa unui furt în scopul însuşirii, chiar dacă cel care a sustras restituie
bunul după folosirea îndelungată a acestuia.
Tentativa este incriminată.
În alineatul 2 al aceluiași articol este incriminată folosirea fără drept a unui
terminal de telecomunicații.
În esenţă, ceea ce s-a urmărit prin această variantă asimilată a furtului de folosinţă a
fost atragerea sub incidenţa penală a unor comportamente antisociale ce au creat controverse
atât în practica judiciară în materie penală, cât şi în literatura de specialitate. Ne referim aici
îndeosebi la utilizarea fără drept a unui post de telefonie şi efectuarea unor convorbiri ce
produceau o pagubă de ordin patrimonial unei anumite persoane sau la racordarea fără drept
la o rețea de telefonie fixă.
Legiuitorul nu s-a limitat însă la incriminarea comportamentului avut în vedere supra,
ci a atras sub incidența legii penale toate acele comportamentele cauzatoare de prejudicii ce
au la bază utilizarea unui terminal de comunicații, prin utilizarea fără drept a unui serviciu.
Ne referim, de exemplu, atât la folosirea fără drept a unui telefon mobil pentru efectuarea
unor convorbiri telefonice, cât şi la utilizarea unui sistem informatic (inclusiv a unui telefon
mobil), ce se află sub incidența noțiunii de terminal de comunicații, în vederea utilizării fără
drept a serviciului de Internet, în măsura în care s-a cauzat o pagubă.
Subiect activ
Subiectul activ este general, fapta putând fi comisă atât de către o persoană fizică, cât
şi de către o persoană juridică.
 Subiect pasiv
Subiectul pasiv este titularul abonamentului de Internet, telefonie mobilă etc. Acesta
este cel care suferă prejudiciul, şi nu persoana care utilizează serviciul respectiv cu acordul
titularului.
Latura obiectivă
În primul rând, necesită a fi precizat faptul că art. 230 C. pen. este o infracţiune cu
conţinuturi alternative, în sensul că între alin. (1) şi alin. (2) ale art. 230 C. pen. se poate
reţine un concurs de infracţiuni.
Apreciem că, sub aspectul elementelor constitutive, pot fi identificate unele critici.
Primul aspect ce necesită a fi lămurit priveşte conținutul noțiunii de „terminal de
comunicații”. Următoarele dispozitive se află sub incidența noțiunii de terminal de
comunicații: laptop, PC, tabletă, PDA, router, telefon mobil (nu doar Smartphone-urile),
telefonul fix, faxul etc.
Noțiunea de „folosire” se poate raporta la aceea de „accesare” din structura tipicităţii
infracțiunii de acces fără drept la un sistem informatic (art. 360 C. pen.). Aceasta întrucât,
atunci când discutăm despre folosirea unui asemenea dispozitiv, avem în vedere, practic, un
acces la un sistem informatic. În măsura în care folosirea nu vizează un dispozitiv ce intră sub
incidența noțiunii de „sistem informatic” – de exemplu, un telefon care nu este digital –,
folosirea se va raporta la ideea de interacțiune fizică susceptibilă să producă rezultatul din
structura tipicității, şi anume paguba.
Paguba este un alt element esențial al tipicității. În primul rând, trebuie constatat
faptul că ne aflăm în prezența unei infracțiuni de rezultat, paguba necesitând a fi produsă în
mod efectiv. În al doilea rând, apreciem că paguba nu vizează doar ipoteza unei facturări
suplimentare, ci şi ipoteza în care partea vătămată nu se poate folosi de serviciul contractat în
condiţiile stipulate în contract.
Latura subiectivă
Infracțiunea se poate comite atât cu intenție directă, cât şi cu intenție indirectă.

Tentativa
Tentativa se sancţionează în conformitate cu art. 232 C. pen.. De exemplu, există
tentativă atunci când agentul foloseşte fără drept un terminal de comunicaţii, dar paguba nu se
produce din cauza că serviciul de Internet ori telefonie nu funcţionează în acel moment.
 Capitolul II

Art. 233 Tâlhăria

Furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări ori prin punerea
victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de
întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea
urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea se pedepsesc cu
închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.

Tâlhăria constă într-o modalitate particulară de comitere a unui furt şi anume când
aceasta se realizează prin constrângerea sau prin înfrângerea rezistenţei victimei, aceasta fiind
așadar o infracțiune complexă.

Latura obiectivă.
Actul de executare al tâlhăriei are un conţinut complex şi este alcătuit din două
activităţi conjugate: furtul, ca acţiune principală şi constrângerea ori punerea victimei în stare
de inconștiență sau neputință de a se apăra, ca acţiune subsidiară, aceasta din urmă fiind
modalitatea de înlesnire, în sens larg, a sustragerii.
a. acţiunea de furt implică luarea unui bun mobil al altuia în scopul însuşirii pe
nedrept. Sustragerea se realizează şi prin fapta victimei, când aceasta este constrânsă să remită
ea bunurile( de exemplu să le pună în sacoşa tâlharului). Toate condiţiile de tipicitate ale
furtului trebuie îndeplinite şi în cazul tâlhăriei. În structura tâlhăriei va putea intra şi furtul în
scopul folosirii pe nedrept având în vedere că legea nu face distincţie.
Dacă sustragerea unui bun nu intră sub incidenţa furtului, fiind aplicabil un text dintr-o
lege specială pentru o astfel de faptă, fapta nu se încadrează la tâlhărie ci se va reţine un
concurs de infracţiuni între acea infracțiune specială şi infracţiunea de loviri sau alte violenţe,
ori ameninţare după caz.( de exemplu sustragerea de lemn din pădure care intră sub incidenţa
Codului silvic).
b. întrebuinţarea de violenţe, ameninţări sau prin punerea victimei în stare de
inconştienţă sau neputinţă de a se apăra
Se va reţine o singură infracţiune de tâlhărie atunci când sunt agresate mai multe
persoane pentru a sustrage un bun aparţinând unei singure persoane deoarece infracţiunea este
una contra patrimoniului, acesta fiind protejat în principal prin incriminarea tâlhăriei ( de
exemplu, cel care loveşte doi paznici pentru a sustrage un bun păzit de aceştia va comite o
singură tâlhărie).
Dimpotrivă, dacă prin aceeaşi acţiune de ameninţare se sustrag bunuri aparţinând mai
multor persoane se vor reţine atâtea infracţiuni de tâlhărie câte persoane vătămate sunt ( de
exemplu, cel care ameninţă călătorii dintr-un autocar cu moartea dacă nu predau bunurile care
se găsesc asupra lor.).
Sustragerea unui lănţişor de la gât prin ruperea acestuia, nu are semnificaţia unei
sustrageri prin violenţă, deoarece se profită de surprinderea victimei iar ruperea lănţişorului
nu presupune comiterea vreunei violenţe, deoarece trebuia ca fapta să cauzeze suferinţe fizice.
Dacă prin folosirea violenţei se produc urmări specifice art 194 C pen se va reţine un
concurs de infracţiuni. Aceasta deoarece textul art 233 C pen., care foloseşte expresia furtului
prin întrebuinţarea de violenţe, nu poate fi interpretat extensiv şi pentru ipoteza când furtul ar
fi comis prin vătămări corporale.
Punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra se poate realiza în
concret prin administrarea sau folosirea de substanţe narcotice, stupefiante, alcool sau orice
altă modalitate prin care victima este adusă în neputinţa de a se apăra.
 Acțiunea violentă lato sensu trebuie să fie comisă în aceeaşi împrejurare cu
sustragerea, pentru că altfel ar putea fi fi incidentă infracțiunea de şantaj.
Tentativa se pedepseşte.
Fapta se consumă în momentul consumării furtului dacă constrângerea este anterioară
sau concomitentă sustragerii, sau se consumă în momentul comiterii actului de constrângere
când este realizat pentru a păstra bunul furat, a înlătura urmele infracţiunii sau pentru a-şi
asigura scăparea, indiferent dacă agentul a reuşit să păstreze bunul., să scape sau să înlăture
urmele infracţiunii. Există tentativă şi atunci când tentativa de furt este urmată de exercitarea
de violenţe pentru a înlătura urmele infracţiunii sau a-şi asigura scăparea.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă Există tâlhărie şi
atunci când scopul sustragerii este cel al folosirii fără drept a unui vehicul.

Art. 234 Tâlhăria calificată

Tâlhăria calificată
(1)Tâlhăria săvârşită în următoarele împrejurări:
a)prin folosirea unei arme ori substanţe explozive, narcotice sau paralizante;
b)prin simularea de calităţi oficiale;
c)de o persoană mascată, deghizată sau travestită;
d)în timpul nopţii;
e)într-un mijloc de transport sau asupra unui mijloc de transport;
f)prin violare de domiciliu sau sediu profesional,
se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(2)Tâlhăria săvârşită în condiţiile art. 229 alin. (3) se pedepseşte cu închisoarea de la
5 la 12 ani.
(3)Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează tâlhăria care a avut ca urmare vătămarea
corporală.

a. prin folosirea unei arme ori substanţe explozive, narcotice sau paralizante
În noţiunea de armă este cuprinsă atât arma propriu-zisă cât şi arma asimilată.
Diferențele faţă de furt sunt date de faptul că la furt arma trebuie să fie propriu-
zisă, spre deosebire de tâlhărie unde poate fi şi o armă asimilată. În plus, la tâlhărie
se reţine ca împrejurare de agravare şi faptul de a folosi asupra victimei o substanță
explozivă, narcotică sau paralizantă.
b. comiterea faptei prin simulare de calități oficiale. Dacă va fi cazul, tâlhăria
calificată se va putea reține în concurs cu uzurparea de calități oficiale.
c. de o persoană mascată, deghizată sau travestită. Deoarece legiuitorul nu face
nicio diferențiere, nu este necesar ca persoana să se fi deghizat, mascat sau travestit
în vederea comiterii faptei de tâlhărie.
d. în timpul nopții
e. într-un mijloc de transport sau asupra unui mijloc de transport.
Spre deosebire de furt, în această formă agravată va intra și comiterea faptei într-
un taxi, acesta intrând în categoria mijlocului de transport.
f. tâlhăria comisă prin violare de domiciliu sau violarea sediului profesional. În
acest caz, forma calificată de tâlhărie de la art. 234 alin. (1) lit. f) Cod penal va fi o
infracțiune complexă, care va absorbi infracțiunile de violare de domiciliu şi
violare a sediului profesional.

În al doilea alineat se prevede ca formă agravată distinctă tâlhăria comisă în condițiile

art. 229 alin. 3 Cod penal (articol ce se referă la furtul de motorină, componente rețele).
 Ultima formă agravată este cea reglementată de art. 234 alin 3, respectiv tâlhăria
care a avut ca urmare vătămarea corporală sau moartea victimei. Această formă agravată se
comite doar cu praeterintenţie.

Tentativa este posibilă şi este incriminată, elementul de particularitate constând în

aplicarea art. 36 alin. 3 Cod penal în determinarea limitelor speciale de sancționare a
tentativei.
Dacă agentul comite fapta cu intenţia de a ucide victima se va reţine un concurs între
omor calificat comis pentru a înlesni o infracțiune și infracțiunea de tâlhărie în formă simplă.

Capitolul III
Infracțiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii

Art. 238
Abuzul de încredere.
(1) Însuşirea, dispunerea sau folosirea, pe nedrept, a unui bun mobil al altuia, de
către cel căruia i-a fost încredinţat în baza unui titlu şi cu un anumit scop, ori refuzul de a-l
restitui se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
(2) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Elementul specific al acestei infracțiuni este reprezentat de faptul că bunul se află în

posesia sau detenţia autorului care, prin comiterea actului de executare, transformă această
stăpânire de fapt dintr-una licită în una ilicită.
Pentru existenţa acestei infracţiuni trebuie îndeplinite două condiţii premisă: - obiectul
material să fie un bun mobil al altuia, care însă în momentul comiterii faptei să se afle în
detenţia autorului.
Prin detenţie se înţelege dreptul de a stăpâni un bun în numele altuia fie în interesul
acestuia din urmă (mandatarul, depozitarul), fie în interesul propriu al detentorului (
comodatarul etc), fără însă a dobândi și dreptul de a dispune de acel bun.
Dacă în cazul unor bunuri consumptibile, beneficiarul lor are dreptul de a dispune de
ele, acestea nu se subsumează noţiunii de bun mobil, specifică abuzului de încredere.
În acest caz, deoarece beneficiarul are obligaţia de a restitui un bun consumptibil de
aceeaşi natură, el va răspunde civil atunci când nu îşi îndeplineşte obligaţia de a restitui bunul
(de exemplu împrumut unei sume de bani etc).
Dacă depozitarul unor bunuri consumptibile nu primeşte şi dreptul de a dispune de
acele bunuri, iar el dispune de ele sau de o parte din ele, el va comite însă infracţiunea de abuz
de încredere (de exemplu cel care primeşte în depozit fructe fără a avea dreptul a dispune de
ele, context în care el le înstrăinează şi restituie o cantitate asemănătoare de fructe cu cele pe
care le-a înstrăinat).
În conţinutul detenţiei cu semnificaţie penală nu intră şi simpla deţinere materială în
afara unui raport juridic (cel care deţine o valiză pentru a-l ajuta să coboare din tren etc). În
acest caz deţinătorul nu dobândeşte nici un drept de folosinţă a acelui bun. Fapta în acest caz
va fi încadrată pe infracțiunea de furt.
 - să fie un bun mobil deţinut de făptuitor cu orice titlu.
Prin titlu se înţelege temeiul juridic prin care o persoană dobândeşte posesia sau
detenţia unui lucru. Titlul trebuie să privească raporturi patrimoniale netranslative de
proprietate.
Dacă făptuitorul deţine bunul în cadrul unui raport de muncă şi dispune sau îşi
însuşeşte acel bun, de regulă, el va comite fie infracţiunea de abuz în serviciu, delapidare sau
infracţiunea de furt.

Latura obiectivă. Fapta se poate comite în următoarele modalităţi: -

- însuşirea bunului. În acest caz făptuitorul consideră bunul ca fiind unul al său.
- dispunerea de bun pe nedrept. Săvârşirea unor acte de dispoziţie, cu caracter
juridic sau material, asupra bunului dincolo de limitele conferite de titlu.
- refuzul de a-l restitui. Constă în manifestarea de voinţă de a nu restitui bunul
deţinut şi de a-l reţine atunci când i se cere expres să restituie bunul. Refuzul trebuie să fie
abuziv. Nu e abuziv în cazul dreptului de retenţie al depozitarului. Refuzul de a restitui poate
fi expres sau tacit. Refuzul de a restitui constituie o prezumţie de tipicitate dar poate fi
răsturnată dacă se dovedeşte că refuzul este unul legitim (dreptul de retenţie din dreptul civil).
- folosirea pe nedrept a unui bun mobil al altuia. Acest aspect era unul controversat
în vechiul Cod penal, în vechea formulare a textului nefiind deloc clar dacă o atare conduită
era sau nu per se sancționată penal.
Inclusiv în cazul acestui nou act de executare, situația premisă a infracțiunii va fi
aceeaşi, respectiv deținerea bunului de către autor în baza unui titlu. Folosirea pe nedrept a
bunului va interveni atunci când termenii titlului în baza căruia bunul este deținut nu permit
folosirea bunului sau atunci când, deşi permit folosirea bunului, autorul folosește bunul în
afara termenilor stabiliți prin acesta. Folosirea pe nedrept nu va putea însă reținută atunci când
autorul, după ce foloseşte bunurile consumptibile, drept conferit prin titlu, nu-şi respectă
obligația de a restitui proprietarului bunuri echivalente.
Latura subiectivă
Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Tentativa nu se pedepseşte.
Fapta se consumă în momentul în care se comite actul de însuşire, folosire dispunere
sau refuzul restituirii, prejudiciul constând în valoarea bunului încredinţat făptuitorului.
Infracţiunea este una de rezultat, care se produce însă imediat ce s-a încheiat şi actul
de executare.
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângere prealabilă.

Art. 239 Abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor

(1)Fapta debitorului de a înstrăina, ascunde, deteriora sau distruge, în tot sau în
parte, valori ori bunuri din patrimoniul său ori de a invoca acte sau datorii fictive în scopul
fraudării creditorilor se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(2)Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează fapta persoanei care, ştiind că nu va putea
plăti, achiziţionează bunuri ori servicii producând o pagubă creditorului.
(3)Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Art. 239 alin. 1

Rațiunea incriminării este legată de faptul că, de multe ori, debitorii, în mod
intenționat, îşi provoacă sau accentuează starea de insolvabilitate, tocmai pentru a se sustrage
de la o eventuală executare silită, prin diminuarea patrimoniului şi afectarea gajului general al
creditorilor.
 Art. 239 alin. 2
. Necesitatea incriminării acestor fapte a apărut odată cu existența unor situații în care
un furnizor de servicii este obligat cutumiar să respecte solicitarea unui client, fără a-i putea
verifica în prealabil solvabilitatea sau capacitatea de a plăti serviciul comandat. De exemplu,
cutumiar, un chelner nu întreabă un client dacă are bani să plătească consumația imediat după
ce clientul restaurantului comandă ceva din meniu.
Art. 239 alin. (2) C. pen. are autonomie conceptuală față de art. 239 alin. (1) şi, de
aceea, faptele pot fi reținute în concurs.

Art. 239 alin. 1

Subiect activ
Subiectul activ este debitorul. Acesta poate fi atât o persoană fizică, cât şi o persoană
juridică.
Latura obiectivă
La nivel de concept, este sancționată fapta debitorului care, în frauda debitorilor, îşi
creează sau agravează propria stare de insolvabilitate. Legiuitorul român a ales să detalieze
modalitățile prin care se poate crea sau agrava starea de insolvabilitate, adică prin
înstrăinare, ascundere, deteriorare, distrugere de bunuri sau valori din patrimoniul său ori
prin invocarea de acte sau datorii fictive. Din acest motiv, infracțiunea este una comisivă.
Se pune în discuție caracterul de infracțiune de pericol sau de infracțiune de rezultat.
Dacă vom analiza fapta din perspectiva prejudicierii unui creditor, atunci fapta este calificată
ca fiind una de rezultat. Încadrarea faptei ca fiind o infracțiune contra patrimoniului sugerează
ideea de infracțiune de rezultat. Formularea textului, care nu se referă la prejudiciul produs,
sugerează însă ideea de infracțiune de pericol.
În opinia noastră, infracțiunea este una de pericol concret.
În doctrină, se susține că fapta nu este condiționată de un anumit moment, respectiv de
existența unei stări de insolvabilitate2. Suntem de acord că textul nu impune expres o atare
condiție, însă este greu de imaginat în ce fel ar putea fi lezat patrimoniul unui debitor care
înstrăinează bunurile sale pentru a frauda creditorii săi, în condițiile în care alte bunuri pot fi
executate silit pentru acoperirea creanței creditorului.
Așadar, credem că noțiunea de „insolvență faptică” este elementul esențial în
calificarea faptei.
Latura subiectivă
Fapta se comite cu intenție directă sau eventuală, debitorul urmărind prin acțiunile
incriminate de lege fraudarea creditorilor săi. Faptul de a ajunge în stare de insolvabilitate din
culpă, din neglijență sau nepricepere nu se sancționează penal, chiar dacă prin aceasta se
lezează interesele creditorilor.

Art. 239 alin. 2 Cod penal

Subiect activ
Subiectul activ este general, adică orice persoană care achiziționează bunuri sau
servicii.

Latura obiectivă
Infracțiunea este una comisivă, iar actul de executare constă în achiziționarea de
bunuri şi servicii prin care se produce o pagubă. Conceptual, se poate vorbi despre două tipuri
de ipoteze, respectiv: achiziționarea unor bunuri sau a unor servicii.

2
P. Dungan, T. Medeanu, V. Paşca, op. cit., p. 334.
 Noțiunea de „achiziționare” se referă la o dobândire în cadrul unui raport comercial,
şi nu a unui raport juridic civil. Dacă o persoană cumpără de la un vecin un bun, dar nu are
bani să-l plătească, se pune problema dacă suntem în prezența infracțiunii prevăzute de art.
239 alin. (2) C. pen. sau suntem în prezența unui litigiu civil, în care o parte nu şi-a îndeplinit
obligația contractuală asumată. Dacă vom considera că noțiunea de achiziționare are un sens
larg, fiind vorba despre orice contract civil oneros, atunci fapta este tipică. Dacă vom
considera că „achiziționarea de bunuri şi servicii” trebuie văzută ca un act de comerț din
partea furnizorului de servicii, atunci, în exemplul de mai sus, fapta nu va fi una tipică.
Având în vedere rațiunea pentru care această faptă este incriminată, credem că verbul
a achiziționa se referă tocmai la situația în care agentul „exploatează” vulnerabilitatea
profesională a părții vătămate.
Drept urmare, textul nu se aplică contractelor civile unde nu există o obligație
profesională a creditorului de a oferi bunuri sau servicii, fără a putea cere garanții de
solvabilitate debitorului.
Infracțiunea este una de rezultat, fapta consumându-se în momentul în care clientul
achiziționează un bun sau un serviciu ştiind că nu îl va putea plăti. În momentul achiziționării
acelui bun sau serviciu se produce şi prejudiciul în patrimoniul furnizorului de bunuri sau
servicii.
Latura subiectivă
Fapta se comite cu intenție directă sau cu intenție eventuală.
Intenția în acest caz presupune ca autorul să se hotărască şi să achiziționeze un bun sau
serviciu știind că nu îl va putea plăti.
În cazul ambelor infracțiuni tentativa nu este sancționată iar acțiunea penală se pune în
mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Art. 242. Gestiunea frauduloasă.

(1)Pricinuirea de pagube unei persoane, cu ocazia administrării sau conservării
bunurilor acesteia, de către cel care are ori trebuie să aibă grija administrării sau
conservării acelor bunuri se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(2)Când fapta prevăzută în alin. (1) a fost săvârşită de administratorul judiciar, de
lichidatorul averii debitorului sau de un reprezentant sau prepus al acestora, pedeapsa este
închisoarea de la unu la 5 ani.
(3)Faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) săvârşite în scopul de a dobândi un folos
patrimonial se pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
(4)Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Obiectul material al acestei infracţiuni este reprezentat de orice fel de bunuri sau
valori patrimoniale, mobile sau imobile, corporale sau incorporale care intră în patrimoniul
unei persoane.
Elementul de particularitate este acela că, de regulă, infracțiunea se va reține atunci
când agentul are în administrare sau conservare o universalitate de bunuri sau o parte
dintr-o universalitate şi nu bunuri ut singuli. Această universalitate de bunuri trebuie să se
afle în detenţia subiectului activ.
Subiectul activ este special şi este reprezentat de cel care are calitatea de
administrator, gestionar sau custode al bunurilor altuia (tutorele, executorul testamentar,
custodele, depozitarul, mandatarul.
Latura obiectivă constă în pricinuirea unei pagube atât printr-o acţiune cât şi printr-o
omisiune produsă cu ocazia administrării, atunci când există obligația autorului de a interveni
pentru a evita producerea pagubei.
 Conform normei de incriminare, este necesar ca fapta să şi producă o pagubă nefiind
suficient doar să aibă aptitudinea ca în viitor să producă o pagubă.
Fapta se consumă în momentul producerii pagubei. Tentativa este posibilă dar nu e
incriminată.
Latura subiectivă
Fapta se comite cu intenţie directă sau eventuală.
Fapta are două forme agravate, respectiv:
- fapta a fost săvârşită de administratorul judiciar, de lichidatorul averii
debitorului sau de un reprezentant sau prepus al acestora
Această formă de gestiune frauduloasă este cea mai importantă din perspectiva
relevanței practice, o parte importantă a infracțiunilor de acest gen reținute în
practica judiciară de până acum fiind comise de către administratorii judiciari sau
lichidatorii unor persoane juridice aflate în insolvență.
- autorul comite fapta în scopul obținerii unui folos patrimonial. Nu este necesar
să şi dobândească folosul material fiind suficient să urmărească acest lucru

Acţiunea penală se pune în mişcare la plângere prealabilă.

Art. 243: Însuşirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor
(1)Fapta de a nu preda în termen de 10 zile un bun găsit autorităţilor sau celui care l-
a pierdut sau de a dispune de acel bun ca de al său se pedepseşte cu închisoare de la o lună
la 3 luni sau cu amendă.
(2)Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi însuşirea pe nedrept a unui bun mobil ce
aparţine altuia, ajuns din eroare sau în mod fortuit în posesia făptuitorului, sau nepredarea
acestuia în termen de 10 zile din momentul în care a cunoscut că bunul nu îi aparţine.
(3)Împăcarea înlătură răspunderea penală.

Subiectul activ este general.

Latura obiectivă Fapta se poate comite în modalitățile alternative prevăzute de lege:

nepredare în termen de 10 zile a bunului găsit sau dispunerea de acel bun ca și când ar fi al
său.
În modalitatea asimilată a infracțiunii prevăzută în alin. (2) al art. 243 CP, adică
ipoteza în care bunul a ajuns din eroare sau fortuit în posesia făptuitorului, pe lângă comiterea
faptei în modalitatea însușirii, este preluată prezumția de însuşire a bunului în cazul
nepredării acelui bun în 10 zile din momentul în care bunul a ajuns din eroare sau fortuit în
posesia autorului. Textul de incriminare creează, astfel, şi în acest caz, o prezumție absolută
de însuşire în cazul nepredării bunului în 10 zile.

Latura subiectivă Fapta se poate comite cu intenție directă sau eventuală

Art. 244 Înşelăciunea

(1)Inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte
mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau
pentru altul un folos patrimonial injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu
închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
(2)Înşelăciunea săvârşită prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori de alte
mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani. Dacă mijlocul
fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de
infracţiuni.
 (3)Împăcarea înlătură răspunderea penală.

Condiţiile laturii obiective:

- să existe o inducere în eroare, care presupune o acţiune care are ca efect crearea
unei imagini deformate a realităţii în conştiinţa înşelatului (altfel spus, o minciună), premisă
care îl determină să acţioneze păgubitor pentru sine.
Într-o primă etapă, referitor la sancţiunea penală pentru minciună, a fost îmbrăţişată
aşa numita teorie clasică, sau abstractă a criteriului obiectiv. Se considera că, pentru a se
circumscrie dispoziţiei care incriminează înşelăciunea, un mijloc trebuie analizat în
obiectivitatea sa, deci trebuie însoţit de un fapt exterior, de un aranjament, din care să rezulte
cu certitudine intenţia de a înşela, mijloc care să permită un examen exterior obiectiv şi care
exclude implicit simplele cuvinte mincinoase. Această opinie era influenţată şi de textul de
incriminare francez al înşelăciunii.
Consecinţa acestei teorii este aceea că cel care se lasă înşelat de o simplă afirmaţie
mincinoasă face dovadă de neprevedere şi este victima propriei sale uşurinţe, nemeritând
astfel protecţia legii penale. Pornind de la consecinţele practice pe care le are teoria clasică, s-
a încercat înlăturarea acestora, considerându-se că cel slab merită în primul rând protecţia
legii.
Doctrina italiană împărtăşeşte pe scară largă această noua abordare elaborând aşa
numita teorie a criteriului subiectiv. La început susţinătorii acestei noi teorii nu au renunţat în
totalitate la tezele teoriei obiective. Ei considerau că, deşi idoneitatea mijloacelor prin care se
poate comite escrocheria trebuie judecată în mod obiectiv, simpla minciună neînsoţită de acel
aparat exterior poate fi un mijloc idoneu atunci când ar fi putut induce în eroare pe oricine.
Avînd în vedere dispoziţiile art 332 C.pen. din 1864, care incrimina înşelăciunea simplă - text
inspirat de art.241 C.pen. prusian, minciuna chiar grosieră poate fi un mijloc de comitere a
infracţiunii de înşelăciune deoarece legea nu cere decât o amăgire indiferent de mijloacele
prin care s-ar realiza aceasta. Teza a fost împărtăşită şi de doctrina şi jurisprudenţa germană
unde codul penal imperial preluase dispoziţiile art.241 C. pen. prusian.
Doctrina şi jurisprudenţa interbelică a considerat dăunătoare utilizarea unor teze
doctrinare rigide, înclinând spre o abordare mai flexibilă - lăsând judecătorului libertatea de a
aprecia dacă o afirmaţie mincinoasă în concret era un mijloc idoneu sau nu de comitere a
infracţiunii de înşelăciune.
Doctrina postbelică a marcat o reîntoarcere la teoria obiectivă, considerându-se că
simplul fapt de a afirma un neadevăr sau de a nega un adevăr nu constituie un mijloc de
inducere în eroare dacă minciuna nu s-a produs în strânsă legătură cu anumite împrejurări sau
fapte care i-au dat o aparenţă de veridicitate.
În jurisprudenţă s-a considerat că pentru existenţa infracţiunii de înşelăciune se cere ca
înşelarea să fie rezultatul unor manopere dolosive. Simpla rea-credinţă a infractorului la
încheierea sau executarea convenţiei nu poate fi un element component al laturii obiective a
infracţiunii de înşelăciune în convenţii; s-a decis, de exemplu, că faptul de a trece şi încasa, în
cadrul unui contract de construcţii, sume superioare lucrărilor, nu constituie elemente
suficiente în stabilirea trăsăturilor infracţiunii de înşelăciune în convenţii.
În speţa de mai sus considerăm că reaua-credinţă este suficientă pentru a îndeplini
cerinţa textului, deoarece beneficiarul contractului a fost indus în eroare cu privire la suma pe
care trebuia să o plătească constructorului - preţul fiind un element determinant pentru
beneficiar.
Credem că este necesar a se renunţa la teoria obiectivă şi de a se reveni la soluţia din
perioada interbelică, adică la teoria subiectivă, deoarece textul de incriminare român al
înşelăciunii nu condiţionează existenţa inducerii sau menţinerii în eroare de prezenţa unor acte
exterioare.
 Este suficient ca victima să se găsească în eroare ca urmare a conduitei agentului ,
indiferent dacă această conduită este comisivă sau omisivă şi indiferent de faptul că minciuna
a fost însoţită şi de o activitate materială suplimentată având natura unei mise en scene.

- acţiunea de inducere să se realizeze în scopul dobândirii de către agent a unui

folos material injust. - să se cauzeze o pagubă.
În cazul înşelăciunii victima este determinată să îşi provoace singură o pagubă, prin
remiterea unui bun, prin plata nejustificată a unui serviciu, renunţarea la un drept etc. Fapta se
consumă în momentul producerii pagubei. Când agentul ascunde un produs dintr-un
supermarket în ambalajul unui alt produs, acesta va comite infracţiunea de furt, care se
consumă atunci când el a ascuns bunul pe care doreşte să îl sustragă în ambalajul unui alt
bun.( un inel într-o cutie de biscuiţi). Dacă agentul doar schimbă codul de bare al produsului
cu unul mai ieftin, atunci fapta va fi înşelăciune.
În actualul cod, cele două etape pot fi comise în orice context de natură juridică (cu
prilejul încheierii unui contract sau pe parcursul executării acestuia, cu prilejul emiterii unui
cec fără acoperire, etc.). Diferența de context nu va atrage și diferențe la nivelul încadrării
juridice.

Latura subiectivă
Fapta se poate comite cu intenţie directă sau eventuală.

Forma agravată. Există atunci când inducerea în eroare este săvârşită prin folosire de
nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase.
Numele şi calităţile mincinoase au un caracter exemplificativ şi se includ în categoria
mijloacelor frauduloase. Mijloacele frauduloase pot fi definite ca fiind acele mijloace care
prezintă o mare aparenţă de veridicitate cum ar fi, spre exemplu, folosirea unei hotărâri
judecătoreşti greşite, dar irevocabile.
Dacă mijloacele folosite intră sub incidenţa unor texte de incriminare se va reţine un
concurs de infracţiuni. (fals privind identitatea, uzurpare de calităţi oficiale, înscrisuri
falsificate etc).

Art. 245 Înșelăciunea privind asigurările

(1)Distrugerea, degradarea, aducerea în stare de neîntrebuinţare, ascunderea sau
înstrăinarea unui bun asigurat împotriva distrugerii, degradării, uzurii, pierderii sau furtului,
în scopul de a obţine, pentru sine sau pentru altul, suma asigurată, se pedepseşte cu
închisoarea de la unu la 5 ani.
(2)Fapta persoanei care, în scopul prevăzut în alin. (1), simulează, îşi cauzează sau
agravează leziuni sau vătămări corporale produse de un risc asigurat se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(3)Împăcarea înlătură răspunderea penală.

Norma de incriminarea se diferențiază esențial de textul înşelăciunii clasice prin aceea

că, pentru reținerea faptei în formă consumată, nu mai este necesară producerea unei pagube
asigurătorului, fiind suficientă o conduită realizată în scopul creării cadrului necesar
pentru înşelarea efectivă a asigurătorului (act de pregătire a înşelăciunii efective). Am
putea spune că norma incriminează nu înşelăciunea efectivă a asigurătorului, ci pregătirea
înşelăciunii acestuia.
 Subiectul activ
În opinia noastră, raportat la prima formă de comitere, subiectul activ este general
[art. 245 alin. (1)]. Astfel, va putea comite fapta atât cel care are calitatea de parte în
contractul de asigurare, cel care are calitatea de beneficiar într-un contract de asigurare
încheiat de o altă persoană cu asiguratorul, cât şi orice alt terț care acționează în înțelegere cu
beneficiarul indemnizației de asigurare, în scopul prevăzut de normă. În această primă formă,
fapta va putea fi comisă şi de o persoană juridică. Spre exemplu, va comite această faptă un
dealer auto care, pentru a obține indemnizația de asigurare a autoturismelor, îşi incendiază
propriul showroom.
În a doua variantă de comitere [art. 245 alin. (2)] fapta va putea fi comisă doar de
către persoana asigurată, indiferent de beneficiarul asigurării (care poate fi fie persoana
asigurată, fie o altă persoană).

Latura obiectivă
Art. 245 alin. (1) C. pen.
În primul alineat al art. 245 C. pen. este incriminată distrugerea, degradarea, aducerea
în stare de neîntrebuinţare, ascunderea sau înstrăinarea unui bun asigurat împotriva distrugerii,
degradării, uzurii, pierderii sau furtului, în scopul de a obţine, pentru sine sau pentru altul,
suma asigurată.
Situația premisă a comiterii faptei este existența unui contract de asigurare de
bunuri3, bun/bunuri ce va/vor face obiectul oricăreia dintre acțiunile prevăzute de către
legiuitor.
Raportat la actele de executare, observăm că legiuitorul a prevăzut o serie de
conduite alternative prin care se poate realiza tipicitatea obiectivă a faptei.
Toate aceste variante alternative de executare prezintă numitorul comun al unei
acțiuni de disimulare a producerii riscului asigurat (distrugerea lato sensu a bunului, furtul
sau pierderea sa), care ar justifica, la nivel de aparență, formularea cererii de acordare a
indemnizației prevăzute de contractul de asigurare. Formele de executare fiind echivalente din
perspectiva semnificației juridice, infracțiunea este una cu conținut alternativ. Ca atare,
comiterea mai multor acte în aceeaşi împrejurare va conduce la reținerea unei singure
infracțiuni în forma unității naturale colective. Primele trei modalități de comite nu ridică
probleme majore de înțelegere.
Următoarele două acte de executare, respectiv ascunderea bunului sau înstrăinarea
sa, vizează situațiile în care, prin aceste acte de executare, se dorește crearea aparenței
producerii evenimentului asigurat, respectiv furtul sau pierderea bunului asigurat.
Ascunderea sau înstrăinarea bunului sunt acte de executare ce au ca scop „pierderea
urmelor” bunului din perspectiva asigurătorului, astfel încât afirmațiile beneficiarului privind
producerea riscului asigurat, respectiv furtul sau pierderea bunului, să prezinte credibilitate.
Art. 245 alin. (2) C. pen.
Dacă în primul alineat legiuitorul trata problema actelor de executare ce vizau bunurile
asigurate, în al doilea alineat situația premisă se schimbă, fiind vorba despre persoane
asigurate (situația premisă este deci existența unui contract de asigurare de persoane).
Aşadar, în acest al doilea caz, situația premisă pentru reținerea unei asemenea fapte
este existența unui contract de asigurare cu privire la persoane, care prevede acordarea
unei indemnizații de asigurare în situația producerii riscului asigurat al lezării integrității sau
sănătății unei persoane.

3
Contract reglementat prin art. 2.214-2.220 NCC.
 Facem precizarea prealabilă că termenii de „leziune” şi de „vătămare corporală”
trebuie înțeleşi ca fiind orice urmare asupra sănătății sau integrității corporale ce reprezintă un
risc asigurat în cazul unui contract de asigurare.
În prima variantă de comitere, cea de simulare a unor leziuni sau a unor vătămări
corporale, persoana asigurată disimulează producerea riscului asigurat, acesta neproducându-
se în realitate.
Următoarele două acte de executare, respectiv cauzarea şi agravarea unor asemenea
leziuni sau vătămări corporale, vizează ipotezele în care autorul însuşi produce riscul
asigurat, creând însă aparența că acesta a fost produs de evenimente exterioare, riscuri
asigurate prin contractul de asigurare.
Şi aici se ridică întrebarea care va fi încadrarea juridică în situația în care nu persoana
asigurată îşi cauzează în mod direct leziunile sau vătămarea, ci acestea sunt realizate prin
intermediul unui terț, instigat în acest sens de către asigurat.
În opinia noastră, şi această ipoteză se circumscrie actului de executare prevăzut de
lege, pentru că, şi în acest caz, chiar dacă indirect, prin fapta altuia, persoana asigurată îşi
cauzează sau agravează leziuni sau vătămări corporale.
În cazul în care vătămarea este realizată de terț, fără nicio înțelegere prealabilă cu
asiguratul, în scopul ca acesta să obțină indemnizația de asigurare, fapta nu va constitui
infracțiunea de înşelăciune privind asigurările.

Latura subiectivă
În ambele variante de comitere, fapta poate fi comisă cu intenție directă sau
eventuală.
Scopul special prevăzut de normă, obținerea sumei asigurate pentru sine sau pentru
altul, este extrem de important, pentru că el aduce calificarea faptei ca fiind una cu relevanță
penală.

Tentativa
Conform art. 248 C. pen., tentativa se pedepseşte

Art. 247 Exploatarea patrimonială a unei persoane vulnerabile

(1)Fapta creditorului care, cu ocazia dării cu împrumut de bani sau bunuri, profitând
de starea de vădită vulnerabilitate a debitorului, datorată vârstei, stării de sănătate,
infirmităţii ori relaţiei de dependenţă în care debitorul se află faţă de el, îl face să constituie
sau să transmită, pentru sine sau pentru altul, un drept real ori de creanţă de valoare vădit
disproporţionată faţă de această prestaţie se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
(2)Punerea unei persoane în stare de vădită vulnerabilitate prin provocarea unei
intoxicaţii cu alcool sau cu substanţe psihoactive în scopul de a o determina să consimtă la
constituirea sau transmiterea unui drept real ori de creanţă sau să renunţe la un drept, dacă
s-a produs o pagubă, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.

În opinia noastră, textul de incriminare vizează sancționarea unor ipoteze

particulare de leziune, ca viciu din consimțământ din dreptul civil (art. 1.221 NCC), ambele
ipoteze având în vedere sancționarea unor situații în care autorul, profitând de poziția
inferioară a celeilalte părți contractante, obține încheierea unui contract disproporționat din
perspectiva prestațiilor datorate de către partea exploatată.

Subiectul activ
Subiectul activ este special, fapta putând fi comisă doar de către cealaltă parte a
contractului lezionar (creditorul).
 Art. 247 alin. 1
Latura obiectivă
Din formularea textului reiese că situația premisă a actului de executare este
existența unui raport contractual. Având în vedere utilizarea sintagmei „cu ocazia dării cu
împrumut”, trebuie să concluzionăm că singura ipoteză în care fapta se va putea reține este
aceea în care contractul încheiat între părți poate fi calificat ca un contract de împrumut.
În lipsa altor indicații, semnificația sintagmei „dare cu împrumut” se va stabili prin
raportare la normele din Codul civil referitoare la contractul de împrumut.
Aşadar, fapta va putea fi reținută doar dacă între părți există un raport contractual prin
care autorul remite persoanei vulnerabile o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile şi
consumptibile prin natura lor, iar ultima se obligă să restituie după o anumită perioadă de timp
aceeaşi sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeaşi natură şi calitate.
În acest cadru, împrumutătorul, profitând de starea de vădită vulnerabilitate a
debitorului, datorată vârstei, stării de sănătate, infirmităţii ori relaţiei de dependenţă în care
debitorul se află faţă de el, determină victima să constituie sau să transmită, pentru sine sau
pentru altul, un drept real ori de creanţă de valoare vădit disproporţionată faţă de prestația sa,
respectiv acordarea cu titlu de împrumut a unor sume de bani sau alte foloase.
Cauzele acestei vădite stări de vulnerabilitate a victimei pot fi, în viziunea
legiuitorului, diverse:
o vârsta. În acest caz, credem că legiuitorul a avut în vedere mai degrabă ipoteza
persoanelor în etate, nu şi a minorilor, care, oricum, nu dispun de capacitate de
exercițiu, necesară pentru încheierea unor acte de dispoziție – transmiterea sau
constituirea unui drept real sau de creanță (art. 37 şi art. 41 NCC);
o starea de sănătate sau existența unei infirmități. Textul se referă în acest caz la
orice afecțiune de natură fizică sau psihică care are ca efect primar sau secundar o
alterare a discernământului victimei. Spre exemplu, un bolnav de Alzheimer într-
un stadiu avansat va fi considerat a fi într-o stare de vădită vulnerabilitate cauzată
de starea sa de sănătate;
o relația de dependență. Din perspectiva determinării semnificației sale, această
ultimă cauză este, în opinia noastră, şi cea mai problematică, cu atât mai mult cu
cât textul nu oferă niciun reper cu privire la care ar trebui să se stabilească natura
acestei relații de dependență. În opinia noastră, o astfel de relație de dependență va
putea fi constatată în situația existenței unor împrejurări obiective de subordonare
a victimei față de făptuitor care să atragă incapacitatea victimei de a lua decizii
contractuale libere în aceste condiții. La fel însă, va putea exista o relație de
dependență şi atunci când victima îl percepe pe autor ca fiind „salvatorul” său,
victima aflându-se într-o situație materială extrem de proastă, sau atunci când
victima are nevoie de sume de bani pentru rezolvarea unor situații familiale critice
(fiu sau soție bolnavă, pierderea casei etc.).
Prin exploatarea acestei stări de vădită vulnerabilitate a victimei, autorul trebuie să
determine o conduită autopăgubitoare din partea acesteia, respectiv transmiterea sau
constituirea unui drept real sau de creanță în patrimoniul său sau al altuia, prestație vădit
disproporționată față de prestația executată de către autor.
Elementul de tipicitate esențial al normei, cel din care decurge lezarea patrimoniului
persoanei vătămate, este existența unei vădite disproporții între prestațiile asumate de
către autor şi cele asumate de victimă.
În ceea ce priveşte cuantificarea „văditei disproporții”, din nou textul nu oferă niciun
criteriu care să faciliteze această apreciere cantitativă a prestațiilor, un reper putând fi totuși
pragul de ½ prevăzut în cazul leziunii în Codul Civil. Totuși, acest prag valoric de jumătate
din valoarea prestației nu este unul absolut, considerăm că, de cele mai multe ori, el va putea
funcționa ca un criteriu valoric determinant pentru constatarea tipicității faptei.

Latura subiectivă
Fapta se va putea comite cu intenție directă sau eventuală.

Art. 247 alin. 2

Diferența majoră față de incriminarea din primul alineat este aceea că, în acest caz,
„starea de vulnerabilitate” a victimei, de care autorul profită, nu este una preexistentă,
datorată unor cauze exterioare (vârsta, o boală etc.), ci este provocată chiar de către autor.

Subiectul activ
Subiectul activ poate fi orice persoană, inclusiv o persoană juridică.

Latura obiectivă
Conform art. 247 alin. (2), conduita incriminată constă în punerea unei persoane în
stare de vădită vulnerabilitate prin provocarea unei intoxicaţii cu alcool sau cu substanţe
psihoactive în scopul de a o determina să consimtă la constituirea sau transmiterea unui drept
real ori de creanţă sau să renunţe la un drept, dacă s-a produs o pagubă.
Din punct de vedere obiectiv, textul de incriminare este construit în jurul a două
„momente”. Într-o primă fază, autorul realizează cadrul care să favorizeze acceptarea de
către victimă a conduitei autopăgubitoare, prin punerea persoanei într-o stare de vădită
vulnerabilitate.
Pentru ca această primă etapă a faptei să fie „realizată”, este, aşa cum am spus, necesar
ca acțiunea de provocare să conducă la o stare de intoxicație suficient de puternică care să
altereze semnificativ discernământul victimei.
Odată obținută starea de vădită vulnerabilitate, autorul va trece la următoarea etapă a
conduitei sale, respectiv determinarea victimei la realizarea conduitei autopăgubitoare.
Nu este suficientă provocarea unei stări de vădită vulnerabilitate în scopul determinării
victimei la conduita autopăgubitoare, fiind necesar ca autorul să obțină o asemenea conduită
din partea victimei.
Referitor la conținutul conduitei autopăgubitoare, remarcăm că textul nu mai
pretinde ca operațiunea juridică autopăgubitoare să aibă loc într-un cadru contractual
sinalagmatic (dare cu împrumut corespondent al prestației disproporționate). Astfel, conduita
autopăgubitoare va putea consta inclusiv în determinarea victimei la încheierea unui act sau
contract unilateral.
Textul enumeră în mod explicit care sunt formele pe care această conduită
autopăgubitoare le poate lua. Semnificația sintagmelor „transmiterea” sau „constituirea” unui
drept real sau de creanță va fi aceeaşi ca cea din primul alineat.
O nouă formă a conduitei prevăzută de legiuitor este cea de renunțare la un drept.
Având în vedere cerința producerii unei pagube, este sigur că, pentru a putea fi
constatată fapta, va trebui să existe un dezechilibru între valoarea prestației asumate de către
autor şi cea asumată de către victimă. Nu credem că acest dezechilibru va trebui să fie unul
vădit [cum se întâmpla în cazul alin. (1)]: în primul rând, pentru că legiuitorul nu mai
introduce acest atribut în tipicitatea faptei; în al doilea rând, avem în vedere particularitățile
faptei, respectiv faptul că angrenarea victimei în raportul obligațional a avut loc nu în mod
voit, ci prin acțiunile autorului.
 Latura subiectivă
Fapta se va putea comite atât cu intenție directă, cât şi cu intenție eventuală. Autorul
trebuie să realizeze actul de executare (provocarea stării de vulnerabilitate) în scopul special
al determinării victimei de a realiza conduita autopăgubitoare prevăzută de normă.

Tentativa
În cazul ambelor fapte, tentativa se pedepsește.

Art. 253 Distrugerea

1)Distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui bun
aparţinând altuia ori împiedicarea luării măsurilor de conservare sau de salvare a unui astfel
de bun, precum şi înlăturarea măsurilor luate se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani
sau cu amendă.
(2)Distrugerea unui înscris sub semnătură privată, care aparţine în tot sau în parte
altei persoane şi serveşte la dovedirea unui drept de natură patrimonială, dacă prin aceasta
s-a produs o pagubă, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(3)Dacă fapta prevăzută în alin. (1) priveşte bunuri care fac parte din patrimoniul
cultural, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.
(4)Distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui bun,
săvârşită prin incendiere, explozie ori prin orice alt asemenea mijloc şi dacă este de natură
să pună în pericol alte persoane sau bunuri, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
(5)Dispoziţiile prevăzute în alin. (3) şi alin. (4) se aplică chiar dacă bunul aparţine
făptuitorului.
(6)Pentru faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) acţiunea penală se pune în mişcare
la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
(7)Tentativa faptelor prevăzute în alin. (3) şi alin. (4) se pedepseşte.

Obiectul material al distrugerii poate fi un bun mobil sau imobil.

Latura obiectivă.
Fapta în forma de bază sa poate comite în următoarele modalităţi:
- distrugere, ea constă în orice modalitate prin care, ca urmare a faptei autorului,
bunul este în totalitate nimicit şi devine total inutilizabil. Fie dispare total substanţa acestuia,
fie se modifică atât de mult, încât nu mai poate fi în nici un fel readus la forma iniţială.
- degradare, ea este o formă mai uşoară decât nimicirea, în sensul că bunul devine
parţial de nefolosit, dar reparabil.
- aducerea în starea de neîntrebuinţare, semnifică faptul că prin anumite manopere
deşi bunul nu este distrus fizic, el nu mai poate fi folosit ( de exemplu dacă se pune 1 kg de
sare în oala de supă a unui bucătar)
- împiedicarea luării măsurilor de conservare sau salvare a unui bun în caz de
pericol.
- înlăturarea măsurilor luate în caz de pericol.
Furtul se poate reţine în concurs cu distrugerea atunci când prin sustragerea unor
componente se aduce şi în stare de neîntrebuinţare utilajul sau maşina de la care s-a sustras
componenta respectivă. În cazul în care hoţul distruge bunul furat va răspunde doar pentru
furt cu excepţia cazului în care este incriminată şi distrugerea propriului bun.
Aceste modalităţi trebuie să cauzeze un prejudiciu.

Tentativa este incriminată. Fapta se consumă atunci când s-a produs rezultatul
păgubitor.
 Latura subiectivă
Fapta se comite cu intenţie, directă sau eventuală.

Formele agravate ale distrugerii privesc fie modalitatea de comiterii a distrugerii, fie
vreo calitatea particulară a obiectului distrus. Formele agravate se reţin chiar dacă bunul
aparţine făptuitorului. Sunt forme agravate:
- distrugerea unui înscris sub semnătură privată, care aparţine în tot sau în parte
altei persoane şi serveşte la dovedirea unui drept de natură patrimonială, dacă
prin aceasta s-a produs o pagubă
- distrugerea priveşte bunuri care fac parte din patrimoniul cultural. Bunurile care
fac parte din patrimoniul cultural sunt definite în legislația specială.
- distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui bun,
săvârşită prin incendiere, explozie ori prin orice alt asemenea mijloc şi dacă este
de natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri, Nu este suficient a se
folosi un astfel de mijloc ci trebuie ca acesta să fie de natură să pună în pericol
alte bunuri ori persoane.

Art. 254 Distrugerea calificată.

(1)Dacă faptele prevăzute în art. 253 au avut ca urmare un dezastru, pedeapsa este
închisoarea de la 7 la 15 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(2)Dezastrul constă în distrugerea sau degradarea unor bunuri imobile ori a unor lucrări,
echipamente, instalaţii sau componente ale acestora şi care a avut ca urmare moartea sau
vătămarea corporală a două sau mai multor persoane.

Art. 254 incriminează distrugerea calificată care în esență este tot o formă agravată a
infracțiunii de distrugere doar că legiuitorul a dorit să atribuie un articol distinct ipotezei în
care fapta de distrugere a avut ca urmare un dezastru.
Conform alineatului secund, dezastrul constă în constă în distrugerea sau degradarea
unor bunuri imobile ori a unor lucrări, echipamente, instalaţii sau componente ale acestora
şi care a avut ca urmare moartea sau vătămarea corporală a două sau mai multor persoane.

Latura subiectivă
Forma de vinovăţie este praeterintenţia

Art.255 Distrugerea din culpă.

(1)Distrugerea, degradarea ori aducerea în stare de neîntrebuinţare, din culpă, a
unui bun, chiar dacă acesta aparţine făptuitorului, în cazul în care fapta este săvârşită prin
incendiere, explozie sau prin orice alt asemenea mijloc şi dacă este de natură să pună în
pericol alte persoane sau bunuri, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu
amendă.
(2)Dacă faptele au avut ca urmare un dezastru, pedeapsa este închisoarea de la 5 la
12 ani.
Latura obiectivă
De regulă, distrugerea din culpă a unui bun al altuia nu este infracţiune ci doar un
delict civil. Totuși, în art. 255 C pen legiuitorul a stabilit nişte împrejurări în care distrugerea
din culpă intră sub incidenţa legii penale. Legiuitorul incriminează distrugerea din culpă în
prima modalitate doar dacă este comisă prin incendiere, explozie sau orice alt asemenea
mijloc şi dacă este de natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri.
Cele două condiţii ale laturii obiective trebuie să fie îndeplinite cumulativ.
 Latura subiectivă
Culpa poate fi cu sau fără prevedere. Este culpă cu prevedere spre exemplu când
incendiul este declanşat intenţionat cu scopul de a distruge nişte resturi vegetale. Agentul a
crezut că incendiul nu va ajunge şi la vegetaţia vecinului, deoarece exista un şanţ între cele
două proprietăţi, şi, cu toate acestea vântul, aprinde şi vegetaţia de pe terenul învecinat şi apoi
pune în pericol mai multe case.
Culpa este fără prevedere atunci când o persoana scapă din greşeală o lumânare
aprinsă decorativă, pe bradul uscat de Crăciun, şi se declanşează un incendiu care pune în
pericol întregul imobil în care locuia proprietarul apartamentului. Î
În alin 2 al art. 255 C pen este incriminată şi o formă agravată a faptei, respectiv
situația în care s-a produs un dezastru. Semnificația termenului va fi identică cu cea de la
articolul anterior.

Art. 256 Tulburarea de posesie

(1)Ocuparea, în întregime sau în parte, fără drept, prin violenţă sau ameninţare ori
prin desfiinţarea sau strămutarea semnelor de hotar, a unui imobil aflat în posesia altuia se
pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.
(2)Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Obiectul acestei infracţiuni este un bun imobil aflat în posesia altuia.

Latura obiectivă. Fapta se poate comite prin ocuparea fără drept, în întregime sau
în parte a unui imobil aflat în posesia altuia, prin violență sau amenințare ori prin
desființarea semnelor de hotar.
Rezultatul constă în instituirea posesiei de fapt asupra imobilului corelativ cu pierderea
posesiei de către cel tulburat în posesie. În mod evident, ocuparea trebuie să se facă fără
consimţământul proprietarului sau fără aprobarea prealabilă primită în condiţiile legii.
În doctrină s-a susţinut că fapta are un caracter continuu şi durează până la eliberarea
terenului astfel ocupat.
Într-o altă opinie s-a susţinut că fapta are un caracter instantaneu şi se consumă atunci
când infractorul ocupă imobilul , la fel ca în cazul infracţiunii de violare de domiciliu.
Legiuitorul incriminează acţiunea de ocupare în modalitățile prevăzute delege şi nu
starea în care se găseşte un teren ocupat. În opinia contrară nu ar putea fi justificată
dobândirea prin uzucapiunea de rea credinţă, deoarece din punctul de vedere al posesorului
iniţial fapta ar fi avut un caracter continuu şi ar putea solicita condamnarea celui care a
uzucapat pentru tulburare de posesie. Așadar, considerăm mai întemeiată opinia conform
căreia fapta ar avea un caracter instantaneu.
Desfiinţarea semnelor de hotar sau reperelor de marcare înseamnă distrugerea lor sau
înlăturarea lor astfel încât să nu îşi mai poată îndeplini rolul de a marca limita dintre imobile.
Simpla distrugere a semnelor de hotar comisă fără vreo legătură cu tulburare unei posesii
constituie doar infracţiune de distrugere.
 TITLUL III
INFRACȚIUNI PRIVIND AUTORITATEA ȘI FRONTIERA DE STAT

Capitolul II
Infracțiuni contra autorității

Art. 257 Ultrajul.

(1)Ameninţarea săvârşită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă, lovirea sau alte
violenţe, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte ori omorul săvârşite
împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat,
aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuţii, se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune, ale cărei limite speciale se
majorează cu o treime.
(2)Săvârşirea unei infracţiuni împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce
implică exerciţiul autorităţii de stat ori asupra bunurilor acestuia, în scop de intimidare sau de
răzbunare, în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută
de lege pentru acea infracţiune, ale cărei limite speciale se majorează cu o treime.
(3)Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează faptele comise în condiţiile alin. (2), dacă privesc un
membru de familie al funcţionarului public.
(4)Faptele prevăzute în alin. (1)-(3), comise asupra unui poliţist sau jandarm, aflat în
exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuţii, se sancţionează cu
pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune, ale cărei limite se majorează cu jumătate.

Elementul de specificitate este reprezentat de calitatea specială a subiectului pasiv,

şi anume un funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de
stat.
Infracţiunea este una complexă care absoarbe infracţiunile care incriminează actul
ultragiant ( ameninţare, loviri, vătămare corporală, omor, etc.)
Prin funcţionar care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, în
sensul legii penale, se înţelege numai acel funcţionar din cadrul organelor puterii statale sau
administrative, ale justiţiei, care potrivit legii este împuternicit să ia măsuri cu caracter
obligatoriu şi să impună respectarea lor.
Uneori legiuitorul extinde aplicabilitatea textului şi pentru alte categorii de persoane
care nu exercită autoritatea de stat. (pădurar, portar etc ).
Latura obiectivă.
Condiţiile ultrajului sunt:
- să existe o acţiune ultragiantă care constă, în modalitatea de la alin. 1, într-o
ameninţare. - ameninţarea să fie săvârşită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare
directă, lovirea sau alte violenţe, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare de
moarte ori omorul.
În cazul amenințării ca acțiune ultragiantă, fapta este săvârşită în mod nemijlocit
atunci când ameninţarea este comisă în prezenţa funcţionarului. Prin mijloace de comunicare
directă se înţeleg acele mijloace prin care se realizează ameninţarea chiar în lipsa
funcţionarului dar care îi duc sau pot duce fapta la cunoştinţa sa. ( telefon, fax, radio, tv etc). –
Acțiunea ultragiantă trebuie comisă asupra unui funcţionar aflat în exercitarea atribuțiilor
de serviciu, ori pentru fapte îndeplinite în cadrul serviciului. Aceasta înseamnă că
funcţionarul trebuie să se afle fie în timpul serviciului sau să se afle în afara timpului
serviciului dar actiunea ultragiantă să fie comisă din cauza şi ca o ripostă la fapte îndeplinite
anterior de funcţionar.
În mod evident atât faptele funcţionarului cât şi autoritatea sunt protejate de legea
penală în măsura în care funcţionarul îşi îndeplineşte în mod legal atribuţiile de serviciu.
 Deși aspectul este unul controversat, exprimându-se și opinia contrară, în opinia
noastră pluralitatea de funcţionari ultragiați atrage reţinerea unei infracţiuni de ultraj pentru
fiecare funcţionar în parte.

Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă/eventuală sau preterintenție,

dacă fapta care stă la baza ultrajului permite această formă de vinovăție.

În alineatul 2 al acestui articol este sancționată săvârşirea unei infracţiuni împotriva unui
funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat ori asupra
bunurilor acestuia, în scop de intimidare sau de răzbunare, în legătură cu exercitarea
atribuţiilor de serviciu, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune,
ale cărei limite speciale se majorează cu o treime.
De data aceasta, textul asigură o protecţie suplimentară a celui care exercită autoritatea
de stat, deoarece fapta se încadrează în textul art. 257 alin. (2) C. pen. atunci când fie este
motivată de intimidarea funcţionarului, fie a fost determinată de răzbunarea pentru modul în
care funcţionarul ce exercită autoritatea statului şi-a îndeplinit atribuţiile legale.
Elementul specific acestei incriminări este acela că textul nu mai este limitat la câteva
infracțiuni anume, condiția esențială fiind mobilul special, respectiv ca fapta să fie comisă
în scop de intimidare sau răzbunare, în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu.

În ultimul alineat este prevăzută o variantă asimilată ultrajului, respectiv comiterea

unei fapte de la alin. 2 asupra unui membru de familie al funcționarului, astfel cum acesta este
definit în Partea generală a Codului.
Forma agravată se va reține atunci când fapta este comisă asupra unui jandarm sau
polițist, tocmai din cauza riscului mult mai ridicat la care aceștia se expun în contextul
exercitării atribuțiilor de serviciu specifice.

Art. 258: Uzurparea de calităţi oficiale

(1)Folosirea fără drept a unei calităţi oficiale care implică exerciţiul autorităţii de
stat, însoţită sau urmată de îndeplinirea vreunui act legat de acea calitate, se pedepseşte cu
închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(2)Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează fapta funcţionarului public care continuă să
exercite o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, după ce a pierdut acest drept
conform legii.
(3)Dacă faptele prevăzute în alin. (1) sau alin. (2) au fost săvârşite de o persoană care
poartă, fără drept, uniforme sau semne distinctive ale unei autorităţi publice, pedeapsa este
închisoarea de la unu la 5 ani.

Prin calitate oficială se înţelege o anumită funcţie care conferă unui funcţionar atribuţii
în cadrul aparatului de stat sau public.
Latura obiectivă presupune îndeplinirea cumulativă a două activităţi. Pe de o parte
folosirea fără drept a unei calităţi oficiale, iar pe de altă parte, îndeplinirea vreunui act
legat de această calitate. De exemplu autorul pretinde că este inspector de mediu şi aplică o
amendă unei persoane juridice. Faptul de a pretinde că agentul are o anumită calitate oficială
nu înseamnă şi folosirea acelei calități, simpla folosire fiind așadar insuficientă pentru a reține
această faptă.
La acest moment fapta poate fi considerată ca o tentativă sau act pregătitor
neincriminat. Îndeplinirea unui act legat de această calitate duce la consumarea faptei.
Îndeplinirea unui act legat de acea calitate nu presupune îndeplinirea tuturor condiţiilor de
fond sau formă cu privire la realizarea actului, ci trebuie doar ca actul să aibă aparenţa unui
act oficial. Realizarea tipicităţii faptei nu depinde de faptul dacă terţii percep ca fiind credibilă
calitate oficială a agentului.
Exercitarea fără drept a profesiei de preot nu înseamnă o uzurpare de calităţi oficiale,
deoarece calitatea de preot nu este o calitate oficială în sensul legii penale. Doar într-un stat
religios, în care biserica are atribuţii statale, s-ar putea reţine o astfel de infracţiune Atunci
când uzurparea de calităţi oficiale este un mijloc fraudulos de inducere în eroare se va reţine şi
infracţiunea de înşelăciune în concurs cu uzurparea de calităţi oficiale.

Latura subiectivă
Fapta se comite cu intenţie directă sau eventuală.

Prin art. 258 alin. (2) Cod penal, legiuitorul consacră şi o variantă asimilată a acestei
infracţiuni, respectiv situaţia în care o persoană ce a avut în trecut o funcţie publică ce a
implicat exerciţiul autorităţii de stat, după ce a pierdut acest drept, continuă să exercite această
funcţie. Incriminarea încearcă să sublinieze că o asemenea conduită are semnificaţie penală,
neputând vorbi despre o incriminare distinctă, fapta fiind tipică și pe alin 1.
Incriminarea portului nelegal de decoraţii este cuprinsă în art. 258 alin. (3) CP, ca
formă agravată a infracţiunii de uzurpare de calităţi oficiale în cele două modalități de
comitere prevăzute în primele alineate.
Așadar, textul nu incriminează simplul port nelegal de decoraţii sau semne distinctive,
fiind incriminată ca formă agravată doar comiterea faptei de uzurpare de calităţi oficiale prin
purtarea fără drept de uniforme sau semne distinctive ale autorităţii.
 TITLUL V
INFRACȚIUNI DE CORUPȚIE ȘI DE SERVICIU

Justificarea incriminărilor din acest titlu ţine, în primul rând, de faptul că orice
funcţionar public lucrează sau trebuie să lucreze în interesul publicului şi să protejeze
interesele instituţiei publice pe care o conduce sau pe care o deserveşte. Totodată, este extrem
de important ca funcţionarul public să nu folosească funcţia sa în scopul de a obţine beneficii
necuvenite pentru el sau cei apropiaţi lui.
Efectele pe care încălcarea atribuţiilor de serviciu le poate produce în funcţionarea
unei societăţi au determinat legiuitorul român să sancţioneze şi anumite încălcări ale
atribuţiilor de serviciu ale unor persoane care nu sunt stricto sensu funcţionari publici.
Funcționarul public este definit de art. 175 C. pen., care prevede că funcţionar public,
în sensul legii penale, este persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o
remuneraţie: a) exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul
realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti; b) exercită o funcţie
de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură; c) exercită, singură sau împreună
cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei
persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuţii legate de realizarea
obiectului de activitate al acesteia.
De asemenea, Codul penal cuprinde şi o nouă categorie de persoane asimilate
funcţionarilor publici, art. 175 alin. (2) C. pen. stabilind că este considerată funcţionar public,
în sensul legii penale, şi persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a
fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii
acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.
Persoana care exercită un serviciu de interes public trebuie înţeleasă ca fiind acea
persoană care, deşi, de regulă, este liber-profesionist sau, cel puţin, nu exercită o funcţie de
autoritate publică sau o funcţie publică, desfăşoară totuşi o activitate ce implică folosirea unor
competenţe „delegate” de către stat.
De exemplu, activitatea notarială este una ce se realizează de liber-profesionişti,
notarii, care, prin activitatea lor, pot conferi unui act semnat de persoane de drept privat
atributul de „act autentic”, adică act ce cuprinde în el însuşi o dimensiune de oficialitate a
statului. De asemenea, în opinia noastră art.175 alin.(2) este aplucabil și executorilor
judecătorești și lichidatorilor judiciari.
Avocaţii pot fi consideraţi persoane care desfăşoară activităţi de interes public în
limbaj comun, însă nu şi în limbajul dreptului penal. Aceştia nu au fost învestiţi de autorităţile
publice, nu desfăşoară această activitate ca urmare a unei delegări de putere statală şi nu sunt
supuşi controlului sau supravegherii cu privire la modul în care exercită acest serviciu de
interes public. Aceeaşi situaţie o întâlnim şi în cazul mediatorilor, care nu sunt subiect al
infracţiunilor de corupţie sau de serviciu, pe temeiul art. 175 alin. (2) C. pen..
Noţiunea de „funcţionar privat” nu mai este definită în Partea generală a noului Cod
penal, legiuitorul preferând să definească în Partea specială aceste categorii de persoane (art.
308 C. pen.). În acest text, legiuitorul stabileşte infracţiunile care pot fi comise de „alte
persoane”.
Astfel, art. 308 C. pen. prevede că anumite texte de incriminare din acest titlu (luare
de mită, dare de mită, trafic de influenţă, cumpărare de influenţă, delapidare, abuzul în
serviciu, neglijenţă în serviciu, folosirea abuzivă a funcţiei în scop sexual, uzurparea funcţiei,
conflictul de interese şi divulgarea informaţiilor secrete de serviciu) se aplică şi faptelor
săvârşite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu
sau fără remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre
cele prevăzute la art. 175 alin. (2) C. pen. ori în cadrul oricărei persoane juridice.
 Capitolul I
Infracțiuni de corupție

Art. 289 Luarea de mită.

(1) Fapta funcţionarului public care, direct ori indirect, pentru sine sau pentru altul,
pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor
astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea
îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea
unui act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi
interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică ori de a exercita profesia sau
activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta.
(2) Fapta prevăzută în alin. (1), săvârşită de una dintre persoanele prevăzute în art.
175 alin. (2), constituie infracţiune numai când este comisă în legătură cu neîndeplinirea,
întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale legale sau în legătură cu
efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri.
(3) Banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar când
acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.

Subiectul activ este special, respectiv funcționarul public, persoanele asimilate

funcționarului public (art.175 alin.2) sau persoanele prevăzute în art.308, cu delimitările
făcute supra.
Infracțiunea se poate comite și de către membrii instanțelor de arbitraj (art.293)
respectiv de către funcționari străini astfel cum sunt aceștia enumerați de art.294 Cod penal.
Participaţia la luare de mită prezintă particularităţi, în sensul că nu este posibil
coautoratul deoarece este o infracţiune cu autor unic. Fiecare funcţionar are obligaţia
personală de a îşi îndeplinii atribuţiile de serviciu onest, ceea ce înseamnă că încălcarea
acestei obligaţii are un caracter personal.

Latura obiectivă constă în următoarele activităţi care trebuie să îndeplinească

următoarele condiţii:
a. fapta să constea în una din următoarele modalităţi de comitere: pretinderea,
primirea sau acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase.
În cazul pretinderii, iniţiativa aparţine funcţionarului care, prin orice modalitate (
directă, aluzivă, etc) solicită mita. Nu este necesar ca cel căruia i se solicită să înţeleagă
semnificaţia gesturilor funcţionarului, să fie de acord sau să adopte o anumită poziţie cu
privire la cererea funcţionarului. Fapta se consumă în momentul pretinderii mitei.
În cazul primirii agentul primeşte efectiv mita prin remiterea bunurilor ce alcătuiesc
mita sau prin obţinerea folosului. Fapta se consumă în momentul primirii sau a obţinerii
folosului. Restituirea folosului primit, ulterior, nu înlătură tipicitatea faptei.
În cazul acceptării promisiunii unor astfel de foloase, iniţiativa aparţine mituitorului,
iar agentul acceptă oferta care i se face. Fapta se consumă în momentul acceptării ofertei fără
avea importanţă dacă ulterior mituitorul îşi respectă sau nu promisiunea. Renunţarea
ulterioară la folosul acceptat nu înlătură existenţa infracţiunii.

b. Pretinderea, primirea, acceptarea promisiunii sau nerefuzul ei trebuie să fie comisă

în legătură cu un act privitor la atribuţiile funcţionarului. De esenţa luării de mită este
încălcarea atribuţiilor de serviciu ale funcţionarului corupt. Dacă suma de bani este plătită în
legătură cu activitatea unei alte persoane fapta nu va mai constitui o luare de mită ci poate fi,
o participare la dare de mită, un trafic de influenţă sau chiar înşelăciune.
În cazul în care subiectul activ este funcționarul public reglementat de art.175 alin.(1)
Cod penal, fapta constituie infracțiune dacă pretinderea, primirea sau acceptarea promisiunii
s-a făcut în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea
îndeplinirii unui act ce intră în atribuțiile sale de serviciu. În acest caz fapta constituie
luare de mită și când suma este plătită cu scopul de a realiza un act la care mituitorul este
perfect îndreptățit, deoarece mituitorul condiționează realizarea acelui act de primirea mitei.
Pe de altă parte, în cazul funcționarilor prevăzuți la art.175 alin.(2) fapta are caracter
infracțional doar dacă a fost comisă în legătura cu neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii
sau cu efectuarea unui act contrar îndatoririlor sale.
În ambele cazuri fapta se poate comite înainte, în cursul sau ulterior îndeplinirii actului
solicitat de mituitor. iar mita constă în bani, sau alte foloase.
Sfera de alte foloase cuprinde orice alte bunuri, servicii sau beneficii acordate
funcţionarului respectiv. Infracțiunea nu are obiect material.

Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă.

Art.7 din Legea nr.78/2000 reglementează și o formă agravată a infracțiunii,

respectiv atunci când fapta este comisă de o persoană care: exercită o funcție de demnitate
publică, este judecător sau procuror, este organ de cercetare penală sau are atribuții de
constatare a contravențiilor, este una dintre persoanele prevăzute la art.293 Cod penal
(membrii instanțelor de arbitraj), limitele speciale se majorează cu o treime.

Bunurile, valorile sau alte bunuri care au făcut obiectul luării de mită se confiscă, iar
dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor.

Art. 290 Darea de mită.

(1) Promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, în condiţiile arătate în
art. 289, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
(2) Fapta prevăzută în alin. (1) nu constituie infracţiune atunci când mituitorul a fost
constrâns prin orice mijloace de către cel care a luat mita.
(3) Mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă fapta mai înainte ca organul de
urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta.
(4) Banii, valorile sau orice alte bunuri date se restituie persoanei care le-a dat, dacă
acestea au fost date în cazul prevăzut în alin. (2) sau date după denunţul prevăzut în alin. (3).
(5) Banii, valorile sau orice alte bunuri oferite sau date sunt supuse confiscării, iar
când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.

Subiectul activ este general, fapta poate fi comisă și de o persoană juridică.

Latura obiectivă trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

a. să constea într-o activitate de promisiune, oferire sau dare de bani ori alte
foloase. Promisiunea presupune că mituitorul îi promite mituitului acordarea unor beneficii.
Nu are importanţă dacă iniţiativa aparţine funcţionarului sau mituitorului şi nici dacă acesta
acceptă sau nu promisiunea. Fapta se consumă în momentul în care agentul face promisiunea
funcţionarului.
 Oferirea constă în acea activitate în care mituitorul îi oferă mită funcţionarului. Este
indiferent pentru reţinerea infracţiunii dacă funcţionarul acceptă sau nu oferta şi nici dacă
după acceptarea ofertei funcţionarul îi îndeplineşte mituitorului cerinţa. Fapta se consumă în
momentul realizării ofertei de către mituitor. Darea constă în remiterea bunului de către agent
funcţionarului. Fapta se consumă în momentul remiterii bunului funcţionarului
b. promisiunea, oferirea sau darea de mită trebuie să fie în legătură cu îndeplinirea
de către funcţionarul mituit a unui act care intră în legătură cu atribuţiile sale de
serviciu. Dacă agentul nu are atribuţii de serviciu astfel încât să poată îndeplini cel puţin
teoretic cererea mituitorului atunci fapta agentului nu intră sub incidenţa textului de
incriminare chiar dacă şi ea are un caracter imoral. Fapta se poate comite anterior,
concomitent sau ulterior îndeplinirii actului de către funcționar.
Cum în art. 289 alin. (1) CP legiuitorul a stabilit condiţii diferite de tipicitate faţă de
art. 289 alin. (2) CP, această abordare diferită va produce efecte şi în cazul infracţiunii de dare
de mită. Astfel, fapta de a-i oferi o sumă de bani unui notar pentru a urgenta îndeplinirea unei
cereri specifice activităţii sale nu va fi una tipică de dare de mită. Dacă însă suma este oferită
unui grefier sau arhivar de la o instanţă, pentru a urgenta soluţionarea unei cereri, fapta se va
încadra la infracţiunea de dare de mită.

Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenție directă.

Este reglementată atât o cauză justificativă în situația în care mituitorul a fost

constrâns prin orice mijloace de către cel care a luat mita, cât și o cauză de nepedepsire în
situația în care mituitorul denunță fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost
sesizat cu privire la aceasta. Potrivit art. 290 alin. (4) CP banii, valorile sau orice alte bunuri
date se restituie persoanei care le-a dat, dacă acestea au fost date în cazul constrângerii la a da
mită sau au fost date funcţionarului după denunţul prevăzut în alin. (3) din art. 290 C.
pen..
Dacă mituitorul se denunţă după ce a dat mita, pentru că, spre exemplu, este
nemulţumit de faptul că funcţionarul nu i-a îndeplinit solicitarea promisă în schimbul mitei,
mituitorul nu va putea să solicite bunurile date, ci acestea se vor confisca de la funcţionar.
Denunţul său va opera doar ca o cauză de nepedepsire a infracţiunii de dare de mită deja
comise, cauză de nepedepsire care va fi aplicabilă doar în cazul denunţului realizat înainte ca
organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la comiterea faptei.

3. Art.291 Traficul de influenţă.

(1) Pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct
sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau
lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public şi care promite că îl va
determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie
îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act
contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
(2) Banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar când
acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.

Subiectul activ este general.

Latura obiectivă presupune îndeplinirea următoarelor condiţii:

a. fapta de traficare a influenţei să se realizeze prin primirea, pretinderea, sau
acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase. În cazul primirii fapta se realizează prin
dobândirea de către traficantul de influenţă a folosului. Fapta se consumă în momentul
primirii acestor bunuri indiferent de conduita traficantului faţă de funcţionarul pe lângă care
pretinde că are influenţă. În cazul pretinderii iniţiativa aparţine traficantului care solicită un
anumit folos pentru traficarea influenţei pe care o are sau pretinde că o are asupra unui
funcţionar. În cazul acceptării promisiunii, iniţiativa aparţine cumpărătorului de influenţă,
traficantul fiind cel care acceptă această ofertă. Fapta se consumă în momentul acceptării
promisiunii. Traficarea influenţei se poate realiza direct sau indirect prin interpunere de
persoane.
b. pretinderea, primirea sau acceptarea folosului, poate fi săvârşită pentru sine sau
pentru altul.
c. cauza primirii, pretinderii sau acceptării să fie traficarea influenţei reale sau
presupuse a agentului. Întreaga activitate infracţională să aibă ca şi mobil traficarea unei
influenţe reale sau presupuse a agentului.
d. primirea, pretinderea sau acceptarea să se realizeze pentru intervenţia
agentului asupra funcţionarului, pentru a-l determina să îndeplinească, să nu
îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu
sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri. Nu are importanţă dacă intervenţia
se materializează sa nu. Este însă esenţial ca funcţionatul asupra căruia există sau se pretinde
că există influenţă să fie determinat sau determinabil, fie cu numele, funcţia sau în orice altă
manieră. Doar în acest fel se poate şti dacă traficarea influenţei priveşte un funcţionar care are
atribuţii în a soluţiona cererea cumpărătorului de influenţă. În caz contrar fapta poate consta
într-o înşelăciune.
Trimiterea doar la modalităţile de la art. 289 alin. (1) C. pen. va crea probleme pentru
cel care are influenţă asupra funcţionarului public reglementat de art. 175 alin. (2) C. pen..
Aceasta pentru că, în noul Cod, nu există pentru traficul de influenţă un text de incriminare
corespondent celui cuprins în art. 289 alin. (2) C. pen.. Apare astfel întrebarea dacă persoana
care solicită o sumă de bani pentru a determina un notar să urgenteze rezolvarea unei cereri
notariale, afirmând că este prieten cu notarul, va putea răspunde sau nu va putea răspunde
pentru trafic de influenţă. Pentru identitate de raţiune, ar trebui ca fapta să nu fie tipică atunci
când influenţa este „traficată” pentru urgentarea îndeplinirii actului (la fel cum se întâmplă şi
în cazul luării de mită). Pe de altă parte, în cazul traficului de influenţă nu se face o astfel de
precizare, astfel că, interpretând textul de incriminare într-o manieră „gramaticală”, fapta
celui din exemplul de mai sus ar fi una tipică.
e. traficarea influenţei să se realizeze înainte sau concomitent cu realizarea
actului de către funcţionarul, asupra căruia, influenţa este traficată. În caz contrar fapta
ar putea consta într-o înşelăciune comisă de către cel care vinde influenţa cu privire la un act
care deja s-a realizat. În acest caz, nu mai există posibilitatea teoretică ca traficantul să
determine prin influenţa sa acea acţiune a funcţionarului.

Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenție directă.

Traficul de influenţă are o formă agravată şi anume când este comis de o persoană
care: exercită o funcție de demnitate publică, este judecător sau procuror, este organ de
cercetare penală sau are atribuții de constatare a contravențiilor, este una dintre persoanele
prevăzute la art.293 Cod penal (membrii instanțelor de arbitraj), caz î care limitele speciale se
majorează cu o treime.
 Art. 292 Cumpărarea de influenţă.

(1) Promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, pentru sine sau pentru
altul, direct ori indirect, unei persoane care are influenţă sau lasă să se creadă că are
influenţă asupra unui funcţionar public, pentru a-l determina pe acesta să îndeplinească, să
nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle
sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu
închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Făptuitorul nu se pedepseşte dacă denunţă fapta mai înainte ca organul de
urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta.
(3) Banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat, dacă au
fost date după denunţul prevăzut în alin. (2).
(4) Banii, valorile sau orice alte bunuri date sau oferite sunt supuse confiscării, iar
dacă acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.

Subiectul activ este general.

Latura obiectivă trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

a. să existe o acţiune de promitere, oferire sau dare de bani sau alte foloase. Fapta
se consumă după caz, în momentul promiterii, oferirii sau dării preţului influenţei. Aceste
modalităţi se pot realiza direct sau prin intermediul unor alte persoane.
b. promiterea, oferirea sau darea trebuie să se facă unei persoane care are influenţă
sau pretinde că are influenţă pe lângă un funcţionar. Nu are importanţă de la cine ştie
agentul că acea persoană are influenţă, din surse proprii de informare, de la acea persoană sau
chiar de la funcţionarul vizat de acţiunea de trafic de influenţă. Condiţia cu privire la calitatea
celui căruia i se promite, oferă sau dă este îndeplinită şi atunci când vânzătorul de influenţă
deşi nu are influenţă el pretinde că are influenţă asupra unui funcţionar. În acest caz,
informaţia cu privire la cel care este traficantul de influenţă, provine chiar de la acesta.
c. cauza promiterii, ofertei sau dării este cumpărarea influenţei.
d. promiterea, oferirea sau darea trebuie să se comită pentru ca traficantul de
influență să-l determine pe funcţionar să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuţiile
sale de serviciu. Nu are importanţă dacă agentul a reuşit să obţină realizarea sau împiedicarea
realizării unui act, ce intra în atribuţiile de serviciu ale acestuia. Este însă necesar ca influenţa
reală sau presupusă, care se cumpără, să privească un funcţionar care are ca atribuţii de
serviciu îndeplinirea actului solicitat de cumpărător.
e. cumpărarea influenţei să se realizeze înainte sau concomitent cu realizarea
actului pentru a cărui realizare s-a cumpărat influenţa. După acest moment acţiunea de
cumpărare nu se mai sancţionează deoarece ipoteza este asemănătoare cu cazul în care nu se
mai poate realiza o traficare a influenţei cu privire la un act deja îndeplinit. Nu mai este
posibilă determinarea la o anumită conduită a funcţionarului cu privire la un act pe care acesta
deja la îndeplinit.

Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă.

Înfracțiunea are o cauză de nepedepsire, respectiv atunci când făptuitorul denunța

fapta înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta. Bunurile
date sau oferite se confiscă chiar şi prin echivalent dacă nu se găsesc. Dacă însă a operat
cauza de nepedepsire, bunurile se restituie celui care le-a dat, doar în măsura în care acestea
au fost date după formularea denunțului.
 Capitolul II. Infracțiuni de serviciu

Art. 295 Delapidarea.

Art. 295 C.pen. incriminează însuşirea, folosirea sau traficarea, de către un
funcţionar public, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le
gestionează sau le administrează.
Obiectul material al acestei infracţiuni este reprezentat de bani, valori sau alte bunuri
aflate în administrarea sau gestiunea unui funcţionar.
Subiectul activ este unul calificat fiind un funcţionar public sau privat (având în
vedere că art.308 face trimitere și la art.295 C.pen.
În acelaşi timp funcţionarul trebuie să aibă atribuţii de administrare sau gestiune.
Prin gestionare se înţelege activitatea salariatului care are ca atribuţii primirea,
păstrarea şi eliberarea bunurilor societăţii. Actele de păstrare presupun mai mult decât paza
acestora care nu necesită luarea în primire a bunurilor. Administrarea presupune activitatea
acelor organe cu atribuţii de conducere ale unei persoane juridice care au atribuţii de a da
dispoziţii cu privire la circulaţia bunurilor fără a implica şi contactul direct.
Latura obiectivă. Modalităţile prin care se comite fapta sunt:
-Însuşirea, care constă în sustragerea acelui bun sau dispunerea de acel bun.
-Folosirea, care presupune folosirea unui bun în interes personal fără ca agentul să
urmărească însuşirea acestuia.
-Traficarea, care constă în scoaterea temporară a bunului din gestiune şi
întrebuinţarea lui în scopuri speculative ilicite( împrumutul de bani din gestiune pentru a
primi dobândă, darea de bunuri pe credit în scopul unor foloase etc).

Fapta se consumă în momentul producerii pagubei. Tentativa este incriminată.

Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.

Fapta are o formă agravată atunci când a produs consecinţe deosebit de grave.

Art. 296 Purtarea abuzivă

(1) Întrebuinţarea de expresii jignitoare faţă de o persoană, de către cel aflat în
exercitarea atribuțiilor de serviciu
(2) Amenințarea ori lovirea sau alte violențe săvârșite în condițile alin.(1)
Subiectul activ este calificat, respectiv persoana aflată în exercitarea atribuțiilor de
serviciu dar subiectul pasiv este general (orice cetăţean sau chiar un coleg de serviciu al
agentului).
Latura obiectivă constă în cazul alin.(1) în întrebuinţarea de expresii jignitoare de
către cel aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu.
În doctrină noţiunea de „expresii jignitoare” a fost interpretată ca însemnând orice
atingere adusă onoarei sau demnităţii unei persoane. Credem că latura obiectivă a acestei
infracţiuni constă în folosirea de expresii jignitoare, în formă orală, indiferent dacă acestea se
subsumează sau nu condiţiilor de tipicitate ale insultei. În ipoteza în care cel aflat în
exercitarea atribuțiilor de serviciu face anumite semne cu caracter jignitor fără însă a rosti nici
un cuvânt, deşi este lezată demnitatea persoanei nu vedem care este expresia întrebuinţată de
agent. În acest caz el nu va răspunde pentru purtare abuzivă. Cerinţa esenţială este ca fapta să
fie comisă în exerciţiul atribuţiilor de serviciu.
Fapta se consumă în momentul folosirii de expresii jignitoare.
Fapta se comite cu intenţie directă sau eventuală.

Fapta are şi o altă modalitate de comitere, mai gravă şi anume lovirea sau acte de
violenţă faţă de o persoană, comisă de către un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de
serviciu.
Această modalitate absoarbe doar infracţiunea de loviri sau alte violenţe nu şi
eventuală vătămare corporală, vătămare corporală gravă, lovituri cauzatoare de moarte sau
omor.
În doctrină s-a susţinut că aceasta este o formă agravată a purtării abuzive, caz în care
în mod evident ea absoarbe forma de bază. În realitate această formă agravată are o formă
juridică distinctă, fiind ca şi conţinut o formă agravată a infracţiunii de loviri sau alte violenţe,
mai mult decât o formă a agravantă a jignirii cuiva de către un funcţionar în exerciţiul
atribuţiilor de serviciu. Este injust ca dacă agentul insultă şi loveşte pe cineva va comite un
concurs de infracţiuni dar dacă funcţionarul comite aceste fapte el va răspunde pentru o
singură infracţiune.
Dacă întrebuinţarea de violenţe se realizează asupra unei persoane aflate în curs de
cercetare în vederea obţinerii de declaraţii, fapta constituie infracţiunea de cercetare abuzivă
care absoarbe purtarea abuzivă( art. 266 C pen). Atunci când folosirea violenţei de către
funcţionar este autorizară de lege fapta nu mai este antijuridică.

Art.297 Abuzul în serviciu

(1)Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu
îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori
o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei
persoane juridice se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării
dreptului de a ocupa o funcţie publică.
(2)Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează şi fapta funcţionarului public care, în
exercitarea atribuţiilor de serviciu, îngrădeşte exercitarea unui drept al unei persoane ori
creează pentru aceasta o situaţie de inferioritate pe temei de rasă, naţionalitate, origine
etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, apartenenţă politică, avere, vârstă, dizabilitate,
boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA

Fapta are un caracter subsidiar față de alte infracțiuni. Aceasta înseamnă că poate fi
reţinută doar atunci când nu este aplicabil vreun alt text de incriminare faptei comise de agent
(purtare abuzivă, luare de mită, delapidare etc). Subsidiaritatea se raportează la acele texte de
incriminare care au ca subiect activ un funcţionar şi nu la orice infracţiune comisă de acea
persoană.

Art. 297 alin.(1)

Subiectul activ este calificat, fiind vorba despre funcționarul public aflat în
exercitarea atribuțiilor de serviciu.
Totodată, art.308 face trimitere și la art.297, motiv pentru care fapta poate fi comisă și
de funcționari privați. Având în vedere mențiunea suplimentară a legiuitorului din cuprinsul
art.297, în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, se legitimează aplicarea restrictivă a textului doar
persoanelor prevăzute de art. 308 C. pen., aflate într-un raport de dreptul muncii, deoarece
numai acestea pot avea atribuţii de serviciu.
 Așadar, infracțiunea de abuz în serviciu poate fi comisă doar de un funcționar public
sau un funcționar privat aflat într-un raport de dreptul muncii. În acest din urmă caz,
tratamentul sancționator este atenuat, potrivit art.308 Cod penal limitele speciale de pedeapsă
reducându-se cu o treime.

Latura obiectivă se poate realiza fie comisiv fie omisiv.

Condiţiile laturii obiective:
- Actul de executare al agentului să constea în neîndeplinirea unui act sau
îndeplinirea în mod defectuos a unui act.
- Acest comportament al funcţionarului trebuie să se realizeze în exerciţiul
atribuţiilor de serviciu.
- Fapta funcţionarului trebuie să cauzeze o pagubă ori o vătămare a drepturilor
ori intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice. Fapta se
consumă în momentul producerii acestei vătămări.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau eventuală.

Art. 297 alin.(2)

Subiectul activ este calificat, identic celui de la alin.(1). Și în acest caz, în situația în
care sunt aplicabile dispozițiile art.308 fapta are un caracter atenuat.

Latura obiectivă se poate realiza fie comisiv fie omisiv

Condiţiile laturii obiective sunt:
- Să se îngrădească exercitarea unui drept al unei persoane ori să se creeze pentru
aceasta o situație de inferioritate
- Acest comportament să se realizeze de către funcționar în exercitarea
atribuțiilor de serviciu
- Îngrădirea sau crearea situației de inferioritate să se realizeze pe temei de rasă,
naționalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, apartenență politică,
avere, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecție HIV/SIDA.
Fapta se consumă atunci când s-a creat îngrădirea drepturilor sau starea de inferioritate.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau eventuală.

Forme agravate.
În cazul ambelor alineate, fapta are un caracter agravat dacă s-au produs consecințe
deosebit de grave (art.309 CP), respectiv atunci când abuzul în serviciu a fost comis de către
funcționarul public pentru a obține pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit (art.132 din
Legea nr.78/2000)

Art. 298 Neglijenţa în serviciu

Încălcarea din culpă de către un funcţionar public a unei îndatoriri de serviciu, prin
neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă prin aceasta se cauzează o
pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale
unei persoane juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.

Subiectul activ este identic cu cel de la infracțiunea de abuz în serviciu, cele expuse
anterior fiind valabile și în cazul infracțiunii de neglijență în serviciu.
 Latura obiectivă presupune încălcarea din culpă de către un funcţionar public a unei
îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă
prin aceasta se cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei
persoane fizice sau ale unei persoane juridice.

Infracțiunea se consumă atunci când se produce paguba sau se vatămă drepturile sau
interesele legitime ale persoanei fizice sau juridice.
Fiind vorba despre o infracțiune comisă din culpă, tentativa nu este posibilă.

Latura subiectivă. Fapta se poate comite doar din culpă, aceasta fiind în esență
diferența dintre această infracțiune și cea de abuz în serviciu.

Infracțiunea de neglijență în serviciu are o formă agravată identică infracțiunii de

abuz în serviciu, respectiv dacă fapta a produs consecințe deosebit de grave, situație în care
limitele de pedeapsă se majorează cu o treime.
În cazul în care fapta a fost comisă de una din persoanele prevăzute în art.308 CP,
fapta are un caracter atenuat, limitele speciale reducându-se cu o treime.

Art. 299 Folosirea abuzivă a funcției în scop sexual

(1)Fapta funcţionarului public care, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini, a urgenta
ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a
face un act contrar acestor îndatoriri, pretinde ori obţine favoruri de natură sexuală de la o
persoană interesată direct sau indirect de efectele acelui act de serviciu se pedepseşte cu
închisoarea de la 6 luni la 3 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie
publică sau de a exercita profesia ori activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta.
(2)Pretinderea sau obţinerea de favoruri de natură sexuală de către un funcţionar
public care se prevalează sau profită de o situaţie de autoritate ori de superioritate asupra
victimei, ce decurge din funcţia deţinută, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau
cu amendă şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică sau de a exercita
profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta.

În primul rând, se observă că art. 299 C. pen. incriminează în cele două alineate ale
sale două conduite diferite, care se distanțează una de cealaltă, inclusiv la nivelul rațiunii
incriminării. Din acest unghi, infracțiunea este una cu conținuturi alternative.
În ceea ce priveşte infracțiunea prevăzută de art. 299 alin. (1) C. pen., aceasta nu este
decât o formă specială de luare de mită, comisă de funcționarul public nu prin pretinderea de
foloase de natură materială, ci prin pretinderea unor favoruri sexuale.

În cazul art. 299 alin. (2) C. pen., textul de incriminare nu mai reclamă o
condiționare a modalității de exercitare a atribuțiilor de serviciu de obținerea unor favoruri
sexuale, ci pur şi simplu îl sancţionează pe funcţionarul public care abuzează de funcția pe
care o deține pentru a obține eventuale favoruri de natură sexuală din partea victimei. Fapta
aici reglementată este o formă specială de hărțuire sexuală.
 Art. 299 alin. (1) C. pen.
Subiect activ
La fel ca în cazul luării de mită, subiectul activ este special, acesta fiind funcționarul
public. Art. 308 C. pen. operează şi în acest caz extinderea textului de incriminare pentru
persoanele care exercită permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de
orice natură în serviciul unei persoane fizice de la art. 175 alin. (2) C. pen. sau în serviciul
oricărei alte persoane juridice.

Latura obiectivă

- funcționarul să pretindă sau să obțină favoruri de natură sexuală

În cazul pretinderii, iniţiativa aparţine funcţionarului care, prin orice modalitate (
directă, aluzivă etc) solicită favorurile sexuale. Nu este necesar ca cel căruia i se solicită să
înţeleagă semnificaţia gesturilor funcţionarului, să fie de acord sau să adopte o anumită
poziţie cu privire la cerea funcţionarului. Fapta se consumă în momentul pretinderii.
Actul de obținere a unor favoruri de natură sexuală va avea o semnificație similară
actului de primire din cazul luării de mită, diferența fiind una pur lingvistică. Este important
de precizat că, în cazul obținerii, nu mai contează cine a fost cel care a avut inițiativa acestei
„tranzacții” (funcționarul sau persoana).
- actul de pretindere sau obținere de favoruri de natură sexuală să se realizeze
față de o persoană care, direct sau indirect, este interesată de efectele acelui act de
serviciu.
În ceea ce priveşte persoana interesată direct, aceasta este „beneficiarul” actului de
serviciu îndeplinit de către funcționar. Persoana indirect interesată este acea persoană care,
prin ricoşeu, beneficiază de pe urma efectelor atribuţiei de serviciu a funcţionarului. Acest
interes nu trebuie să aibă o natură patrimonială, el putând fi inclusiv de natura nepatrimonială.
- pretinderea sau obținerea să se realizeze în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini,
a urgenta ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau
în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri
O diferență majoră față de infracțiunea de luare de mită din această perspectivă o
reprezintă momentul în care actul de executare trebuie comis, prin raportare la actul de
serviciu condiționat de conduita sexuală a „victimei”. Dacă în cazul infracțiunii de luare de
mită legiuitorul a prevăzut că acțiunea se comite în legătură cu îndatoririle de serviciu, în
cazul infracțiunii de folosire abuzivă a funcției în scop sexual legiuitorul a prevăzut că
acțiunea se comite în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini, a urgenta ori a întârzia îndeplinirea
unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau de a face un act contrar acestor îndatoriri.
Aşadar, în acest caz, trebuie să existe un raport de anterioritate sau concomitență
față de actul de serviciu. Ca atare, fapta se va putea comite doar atunci când autorul, anterior
sau concomitent îndeplinirii actului de serviciu obiect al „tranzacției”, pretinde sau obține
favoruri de natură sexuală.
- funcționarul public să pretindă pentru sine favorurile de natură sexuală sau să
obțină el însuși asemenea favoruri
Din această perspectivă textul diferă de infracțiunea de luare de mită, unde se prevede
că folosul pretins sau primit poate fi pentru sine sau pentru altul.
 Fapta se consumă la momentul pretinderii sau obținerii favorurilor de natură sexuală
Latura subiectivă. Fapta se poate comite cu intenție directă sau eventuală
Art.299 alin.(2) C. pen.
Acest text sancționează o formă specială de hărțuire sexuală, dar, spre deosebire de
hărțuirea sexuală clasică, unde accentul cade pe lezarea libertății sexuale a victimei, în acest
caz accentul este mutat pe încălcarea obligațiilor de serviciu, libertatea sexuală a victimei
„rămânând” într-un plan secundar. Textul sancționează special doar hărțuirea descendentă,
având în vedere că funcționarul public trebuie să se prevaleze sau să profite de o situație de
autoritate ori de superioritate asupra victimei.
Latura obiectivă
Și în acest caz fapta se poate comite prin pretinderea sau obținerea unor favoruri de
natură sexuală. Actul de pretindere sau cel de obținere a unor favoruri de natură sexuală va
avea aceeaşi semnificație cu cea din art. 299 alin. (1) C. pen..
Spre deosebire de infracțiunea de hărțuire sexuală (art. 223 C. pen.), textul nu mai
impune condiția repetabilității actului de executare, fiind astfel înlăturată şi o eventuală
calificare a infracţiunii ca fiind una de obicei.
Conform normei, conduita incriminată trebuie să aibă loc în condițiile folosirii
poziției de autoritate sau superioritate pe care autorul o are asupra victimei. Astfel,
autorul fie se va prevala de statutul său „superior”, fie va profita de acesta. Diferența dintre a
se prevala şi a profita este una de ordin cantitativ. În cazul prevalării, autorul evidențiază el
însuşi poziția de superioritate sau autoritate pe care o are asupra victimei. Dacă acesta doar
profită, el exploatează un raport descendent preexistent, fără însă a-l evidenția în fața victimei
cu ocazia actului de executare.
Raportul de superioritate sau autoritate poate interveni atât în cadrul relațiilor de
muncă (director al unei instituții publice – subaltern), fie în cadrul unui raport în care victima
nu aparține aparatului de stat (profesor universitar – student, agent de poliție rutieră –
contravenient etc.). În ambele cazuri, poziția funcționarului decurge din funcția deținută de
acesta.
Latura subiectivă. Fapta se poate comite cu intenție directă sau indirectă.

Art. 300 Uzurparea funcției

Art. 300 incriminează fapta funcţionarului public care, în timpul serviciului,
îndeplineşte un act ce nu intră în atribuţiile sale, dacă prin aceasta s-a produs una dintre
urmările prevăzute în art. 297.
Subiectul activ este special, respectiv funcționarul public sau persoana prevăzută de
art.308. În opinia noastră această extindere a aplicabilității textului și în cazul funcționarilor
privați este nejustificată, iar ca să surprindem absurdul situaţiei generate prin această
incriminare, arătăm că va răspunde pentru infracţiunea de uzurpare a funcţiei salariatul unei
persoane juridice care semnează în numele societăţii un contract, deşi atribuţiile privind
semnarea acelui contract reveneau unui alt salariat.
 Latura obiectivă
Textul sancționează orice conduită a funcționarului public prin care acesta depăşeşte
în mod intenționat competențele sale personale, materiale, temporale sau teritoriale.
Competența funcționarului public este stabilită prin norme legale sau administrative.
În ceea ce priveşte competenţa persoanelor prevăzute de art. 308 C. pen., aceasta este, de
regulă, stabilită prin fişa postului, prin regulamentul de organizare şi funcţionare a societăţii
etc.
În ceea ce priveşte actul de executare, respectiv îndeplinirea unui act ce nu intră în
atribuțiile funcționarului public, credem că textul se referă la îndeplinirea oricărei atribuții de
serviciu apte să producă efecte juridice raportat la o anumită persoană, dat fiind că tipicitatea
textului este condiționată şi de producerea unei urmări.
Fapta se va putea reține doar în măsura în care singurul „viciu de legalitate” al actului
îndeplinit de către autor va fi cel al necompetenței. În cazul în care, spre exemplu, agentul
falsifică semnătura funcționarului/persoanei competente să îndeplinească respectiva atribuţie
de serviciu, acesta nu va răspunde pentru infracțiunea de uzurpare a funcției, ci pentru
infracțiunea de fals material în înscrisuri, faptă comisă prin contrafacerea semnăturii.
Infracțiunea se consumă doar în momentul în care îndeplinirea actului ce excedează
atribuțiile de serviciu a avut un rezultat specific, respectiv prejudicierea patrimonială sau
vătămarea intereselor legale ale unei persoane fizice sau juridice.

Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenție directă sau eventuală

Forme agravate
Fapta se va comite în formă agravată dacă, prin fapta de uzurpare a funcției,
funcționarul public a cauzat producerea unor consecințe deosebit de grave.
O altă formă agravată a faptei este cea prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000,
respectiv obținerea pentru sine sau pentru altul a unui folos necuvenit.

Art.301 Conflictul de interese

(1) Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, a
îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii prin care s-a obţinut, direct sau
indirect, un folos patrimonial, pentru sine, pentru soţul său, pentru o rudă ori pentru un afin
până la gradul II inclusiv sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale
ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de foloase de
orice natură, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării
dreptului de a ocupa o funcţie publică.
(2) Dispoziţiile alin. (1) nu se aplică în cazul emiterii, aprobării sau adoptării actelor
normative.

Din punctul de vedere al valorii sociale protejate, infracțiunea este considerată ca fiind
o infracțiune de serviciu, calificare susţinută şi prin poziţionarea infracţiunii în capitolul
intitulat „Infracţiuni de serviciu”.
Astfel, textul pretinde funcționarului public să îşi desfăşoare activitatea profesională
cu un înalt grad de probitate morală. Or, implicarea în decizii care pot indica un interes
contrar cu cele ale instituției pe care o reprezintă presupune tocmai încălcarea acestei obligații
de probitate morală. În plus, se poate presupune că funcționarul pus într-o atare situație, de a
alege între interesele publice ale instituție publice şi interesele sale private, va fi tentat să
susțină mai convingător interesele sale private în detrimentul celor ale instituției publice pe
care o reprezintă.
În ceea ce ne privește, am fi preferat ca această infracțiune să fie considerată o
infracțiune de corupție, deoarece interesele publice sunt afectate în aceeași manieră ca şi în
cazul funcționarului corupt.

Subiectul activ este special, funcționarul public. Ca urmare a Deciziei nr. 603/2015 a
Curții Constituționale s-a decis că textul nu este aplicabil și funcționarilor privați prev. de art.
308 Cod penal.

Latura obiectivă
Pentru ca fapta să fie tipică din punct de vedere obiectiv, trebuie să fie îndeplinite
următoarele condiţii:
- funcţionarul public să îndeplinească un act sau să participe la luarea unei decizii.
În mod evident, sunt avute în vedere atribuţiile fireşti ale funcţionarului respectiv, fiind
necesar ca autorul să aibă capacitatea funcţională şi materială de a îndeplini acel act sau de a
contribui la adoptarea acelei decizii. Prin urmare, credem că fapta nu este tipică atunci când,
spre exemplu, un funcţionar public cu atribuţii în domeniul actelor de stare civilă „participă”
la luarea unei decizii a unei comisii de urbanism cu privire la o autorizaţie de construire pe
care el o solicitase acelei comisii.
Legiuitorul nu a reglementat expres şi o modalitate omisivă de comitere a acestei
infracţiuni,astfel încât neîndeplinirea unui act nu intră sub incidența textului de incriminare.

- prin îndeplinirea acelui act sau participarea la luarea acelei decizii, trebuie să se
realizeze, direct sau indirect, un folos patrimonial. Realizarea folosului patrimonial pentru
funcţionar sau, după caz, pentru restul persoanelor enumerate de lege nu trebuie să fie în mod
obligatoriu conexă cu producerea unui prejudiciu instituţiei sau autorităţii în slujba căreia
funcţionarul public îşi desfăşoară activitatea4.
- folosul patrimonial să se realizeze pentru funcţionarul public, soţul său, o rudă
ori un afin până la gradul II inclusiv sau pentru o altă persoană cu care funcţionarul s-a
aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia acesta a
beneficiat ori beneficiază de foloase de orice natură.
Noţiunea de „rudă de gradul II” trebuie înţeleasă în semnificaţia ei conferită de dreptul
civil.
În categoria posibililor beneficiari ai folosului legea include şi persoana cu care
funcţionarul s-a aflat în raporturi de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat
sau beneficiază de foloase de orice natură.

A. Vitu, op. cit., p. 11, pct. 39.

 Calitatea de angajat este cea specifică dreptului muncii. Ea se poate uşor verifica
pentru a proba că beneficiarul este o persoană la care funcţionarul public a fost angajat.
O altă categorie de persoane, beneficiari potenţiali ai folosului patrimonial, sunt acelea
din partea cărora funcţionarul public a beneficiat ori beneficiază de foloase de orice natură.
Cum legea nu face nicio distincţie, în această categorie intră orice persoane care, în trecut, i-
au procurat funcţionarului un folos, indiferent dacă în mod oficial sau doar faptic.
Credem că textul penal se referă în acest caz la persoanele faţă de care funcţionarul
are datorii sau obligaţii în sens larg. Dacă serviciul solicitat de funcţionarul public unui terț
s-a făcut la un preţ mult inferior faţă de preţul pieţei sau fără a i se solicita vreun preţ, atunci
acea persoană este una din partea căreia funcţionarul a beneficiat de foloase.
Legea română nu prevede niciun interval de timp care trebuie să treacă între momentul
în care s-a realizat beneficiul pentru funcționarul public şi îndeplinirea actului vizat.
- actul îndeplinit sau participarea la luarea unei decizii să nu privească emiterea,
aprobarea sau adoptarea actelor normative.
Fapta se consumă în momentul în care s-a realizat folosul patrimonial ca urmare a
îndeplinirii actului sau participării la luarea unei decizii. Aceasta nu înseamnă însă că
persoana trebuie să şi beneficieze efectiv de pe urma acestui folos material.
Latura subiectivă. Fapta se poate comite cu intenție directă sau eventuală

8. Art. 302 Violarea secretului corespondenței

(1) Deschiderea, sustragerea, distrugerea sau reţinerea, fără drept, a unei

corespondenţe adresate altuia, precum şi divulgarea fără drept a conţinutului unei asemenea
corespondenţe, chiar atunci când aceasta a fost trimisă deschisă ori a fost deschisă din
greşeală, se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
(2) Interceptarea, fără drept, a unei convorbiri sau a unei comunicări efectuate prin
telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicaţii se pedepseşte cu închisoare de la 6
luni la 3 ani sau cu amendă.
(3) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) au fost săvârşite de un funcţionar
public care are obligaţia legală de a respecta secretul profesional şi confidenţialitatea
informaţiilor la care are acces, pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea
unor drepturi.
(4) Divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea, către o altă persoană sau
către public, fără drept, a conţinutului unei convorbiri sau comunicări interceptate, chiar în
cazul în care făptuitorul a luat cunoştinţă de aceasta din greşeală sau din întâmplare, se
pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
(5) Nu constituie infracţiune fapta săvârşită:
a) dacă făptuitorul surprinde săvârşirea unei infracţiuni sau contribuie la dovedirea
săvârşirii unei infracţiuni;
b) dacă surprinde fapte de interes public, care au semnificaţie pentru viaţa comunităţii şi a
căror divulgare prezintă avantaje publice mai mari decât prejudiciul produs persoanei
vătămate.
(6) Deţinerea sau confecţionarea, fără drept, de mijloace specifice de interceptare ori
de înregistrare a comunicaţiilor se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu
amendă.
 (7) Pentru faptele prevăzute la alin. (1), acţiunea penală se pune în mişcare la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Subiectul activ este general, cu excepția formei agravate prevăzute de alin.(3) în cazul
căreia subiectul activ este special – funcționarul public.

Latura obiectivă
Prin „corespondenţă” se înţelege orice comunicare scrisă a unui expeditor adresată
unui destinatar, indiferent de conţinutul acesteia, de modul de redactare sau de transmitere.
Raportat la alin.(4) precizăm că nu intră sub incidenţa legii penale situaţiile în care
agentul divulgă conţinutul unei discuţii pe care victima o are la telefon, fie pentru că aceasta
vorbeşte foarte tare, fie pentru că agentul se află în apropiere şi poate auzi convorbirea. În
acest caz, nu există o acţiune prealabilă de interceptare.
Infracțiunea este una cu conținuturi alternative, iar alin.(3) reprezintă o formă
agravată a infracțiunilor prevăzute la alin.(1) și (2).
În cazul în care un funcționar public divulgă conținutul unei interceptări telefonice va
fi aplicabil textul general, care sancţionează divulgarea unor informaţii de serviciu de către
funcţionarul public, respectiv art. 304 C. pen. (divulgarea informaţiilor secrete de serviciu sau
nepublice).
Legiuitorul a prevăzut într-o manieră simetrică infracțiunii de violare a vieții private
anumite circumstanțe în care actul de executare nu va avea un caracter tipic (aşa-numitele
condiții negative de tipicitate).
Astfel, fapta nu va mai fi tipică dacă făptuitorul surprinde săvârşirea unei infracţiuni
sau contribuie la dovedirea săvârşirii unei infracţiuni ori dacă surprinde fapte de interes
public, care au semnificaţie pentru viaţa comunităţii şi a căror divulgare prezintă avantaje
publice mai mari decât prejudiciul produs persoanei vătămate (condiție similară celei de la art.
226 C. pen., privind violarea vieții private).
Legiuitorul a incriminat distinct actele pregătitoare ale interceptării propriu-zise a
comunicărilor sau convorbirilor efectuate la distanță, sancționând în mod distinct deținerea
sau confecționarea, fără drept, de mijloace specifice de interceptare ori de înregistrare a
comunicaţiilor. Prin acest text de incriminare se doreşte sancționarea pregătirii mijloacelor
tehnice necesare interceptării (aparatură specială, software special etc.).
Dispoziția normei nu impune condiția existenței unui scop special al confecționării sau
deținerii (scopul efectuării de interceptări fără drept), fapta putând fi reținută chiar din
momentul în care actul de executare s-a realizat, chiar dacă nu în scopul efectuării unor
interceptări fără drept. Infracțiunea de deținere sau confecționare de mijloace specifice de
interceptare sau înregistrare se va reține în concurs cu infracțiunea de interceptare sau cu
aceea de divulgare a comunicațiilor.
Latura subiectivă. Infracțiunea se comite cu intenție directă sau indirectă
 TITLUL VI
INFRACŢIUNI DE FALS

Art. 310 C. pen.. Falsificarea de monede

(1) Falsificarea de monedă cu valoare circulatorie se pedepseşte cu închisoarea de la
3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează falsificarea unei monede, emise de către
autorităţile competente, înainte de punerea oficială în circulaţie a acesteia.
(3) Tentativa se pedepseşte.

Obiectul material al acestei infracţiunii este alcătuit din monede (monede de metal
sau bancnote). Ceea ce caracterizează obiectul material al acestei infracţiuni este puterea
circulatorie pe care trebuie să o aibă moneda. De aceea o monedă scoasă din circulaţia nu
este obiect al acestei infracţiuni.

Latura obiectivă.
Art. 310 alin. (1)
În ceea ce priveşte acțiunea de falsificare, din interpretarea gramaticală şi sistematică
a termenului reiese că, în concret, ea poate fi realizată prin contrafacere sau alterare.
Prin contrafacere vom înțelege „fabricarea” unor monede false, iar prin alterare,
modificarea unor monede preexistente, astfel încât ele să dobândească aparența unor monede
de valoare diferită.
Nu va exista însă contrafacere în sensul legii penale atunci când confecționarea de
monede sau bancnote este făcută în scopuri publicitare sau în alte scopuri comerciale, o
atare conduită fiind exterioară noțiunii penale de „falsificare”5.
În temeiul art. 316 C. pen., textul sancționează nu doar acțiunile de falsificare a
monedei naționale (leul), ci şi pe cele ce au ca obiect monedele străine (euro, dolar etc.).
Cerința ca moneda să aibă valoare circulatorie se justifică prin valoarea socială ce se doreşte
a fi protejată prin normă.
Valoarea circulatorie a unei monede există dacă aceasta, la momentul acțiunii de
falsificare, reprezintă un mijloc de plată legal, general acceptat.

Art. 310 alin. (2)

Față de incriminarea din primul alineat, particularitatea acestei forme asimilate este
dată de existența unei valori circulatorii potențiale (viitoare) a monedei falsificate, şi nu a unei
valori circulatorii actuale.
Este important de precizat că textul nu se referă la mase monetare formate din monede
care deja există ce nu au fost puse însă în circulație, ci la situația emiterii unor noi bancnote
sau monede de către Banca Națională, care nu există încă în circuitul economico-financiar.
Nu credem însă că este necesar ca autoritatea emitentă să procedeze efectiv la tipărirea
bancnotei sau monedei nou-emise, o asemenea condiționare fiind lipsită de sens raportat la
rațiunea incriminării acestei fapte. Împrejurarea va înlătura doar post factum starea de pericol
abstract generată de către autor prin falsificarea monedelor.

5
Art. 14 alin. (5) din Legea nr. 312/2004 privind statutul Băncii Naţionale a României confirmă această
excludere, prevăzând că orice reproducere color a acestora, la scara1/1, parţială sau integrală, în scop
publicitar, de informare sau în alte scopuri comerciale se poate face numai cu acordul prealabil, scris, al Băncii
Naţionale a României. Dacă fapta ar fi fost tipică, o asemenea prevedere ar fi fost lipsită de eficacitate.
 Latura subiectivă
Fapta poate fi comisă cu intenție directă sau eventuală.

Tentativa şi momentul consumării faptei

Conform art. 310 alin. (3) C. pen., tentativa la această faptă se pedepseşte.
În opinia noastră, pentru consumarea faptei nu este suficient să existe o activitate de
falsificare finalizată (prin contrafacere sau alterare), ci este necesar şi ca produsul acțiunii de
falsificare să fie apt să lezeze valoarea socială protejată de normă.
Această aptitudine va exista doar în condițiile în care produsul actului de executare
prezintă o minimă aparență de veridicitate. Mai clar, aceasta trebuie să aibă un „minim
potențial” de a fi confundat cu moneda reală ce se voia a fi falsificată.

Art. 311 C. pen.. Falsificarea de titluri de credit și instrumente de plată

(1) Falsificarea de titluri de credit, titluri sau instrumente pentru efectuarea plăţilor
sau a oricăror altor titluri ori valori asemănătoare se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7
ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Dacă fapta prevăzută în alin. (1) priveşte un instrument de plată electronică,
pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(3) Tentativa se pedepseşte.
Obiectul material al acestei infracţiunii este alcătuit din titluri de credit, cecuri. Ceea
ce caracterizează obiectul material al acestei infracţiuni este puterea circulatorie pe care
trebuie să o aibă valoarea sau titlul falsificat.

Latura obiectivă.
Necesită menţionat, în primul rând, faptul că infracţiunea este una cu conţinut
alternativ.

Art. 311 alin. (1)

Fapta se comite prin falsificarea valorii, care constă în alterarea adevărului cu privire
la acea valoare, şi care în concret se poate realiza prin contrafacere sau prin alterare. Fapta
se consumă în momentul în care s-a falsificat valoarea.
În ceea ce priveşte forma tip, este imperativ ca agentul să falsifice una dintre entitățile
enumerate de către legiuitor, şi anume:
- titlurile de credit: sunt fie nominative (titularul dreptului patrimonial fiind indicat
în titlu), fie la ordin (de exemplu, cambia ori biletul la ordin) sau la purtător (titularul
dreptului patrimonial fiind posesorul legitim al titlului, pe acesta fiind menționată expres doar
persoana debitorului).
- titlurile ori instrumentele de plată: pot reprezenta titluri de credit ori un alt
instrument distinct de acestea care sunt apte de a fi folosite la efectuarea unor plăţi (pentru
achiziţionarea unui serviciu ori a unui bun, stingerea unei creanţe etc.).
- orice alte titluri ori valori asemănătoare: în această categorie ar putea fi incluse
unele valori mobiliare ce nu constituie titluri de credit (de exemplu, acțiunile) ori tichetele de
masă care se apropie de instrumentele de plată. S-a apreciat că în sintagma supusă discuției ar
intra inclusiv lozul în plic6.
Precum în concepția anterioară cu privire la fals, este necesar ca titlul, instrumentul ori
valoarea falsificată să aibă putere circulatorie faptică.

6
V. Dobrinoiu, N. Neagu, Drept penal…, p. 542.
 Conform art. 316 C. pen., falsificarea poate privi şi titluri de valoare sau instrumente
de plată străine.

Art. 311 alin. (2) C. pen.

Instrumentul de plată electronică este definit de art. 180 C. pen. ca fiind acel
instrument care permite titularului să efectueze retrageri de numerar, încărcarea şi
descărcarea unui instrument de monedă electronică, precum şi transferuri de fonduri, altele
decât cele ordonate şi executate de către instituţii financiare.
Falsificarea instrumentelor de plată electronică se reduce de cele mai multe ori la
clonarea cardurilor ce urmează a fi folosite ulterior pentru retragerea de numerar. Aceasta
implică în mod necesar obţinerea datelor stocate pe banda magnetică a unui instrument de
plată electronică – cardul bancar.
Dacă, în cazul falsului tradițional, acesta trebuia să nu fie unul grosier, în cazul
falsificării instrumentelor de plată electronică nu se pune problema unei asemenea analize.
Aceasta întrucât un astfel de fals nu necesită crearea unei aparențe de veridicitate în
ceea ce priveşte forma ori aspectul instrumentului de plată electronică rezultat în urma
contrafacerii.

Latura subiectivă.
Fapta se comite cu intenţie directă ori indirectă.

Art. 313 C. pen.. Punerea în circulație de valori falsificate

(1) Punerea în circulaţie a valorilor falsificate prevăzute în art. 310-312, precum şi
primirea, deţinerea sau transmiterea acestora, în vederea punerii lor în circulaţie, se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea de falsificare prin care au
fost produse.
(2) Punerea în circulaţie a valorilor falsificate prevăzute în art. 310-312, săvârşită de
către autor sau un participant la infracţiunea de falsificare, se sancţionează cu pedeapsa
prevăzută de lege pentru infracţiunea de falsificare prin care au fost produse.
(3) Repunerea în circulaţie a uneia dintre valorile prevăzute în art. 310-312, de către
o persoană care a constatat, ulterior intrării în posesia acesteia, că este falsificată, se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea de falsificare prin care au
fost produse, ale cărei limite speciale se reduc la jumătate.
(4) Tentativa se pedepseşte.

Latura obiectivă.
Conform art. 313 alin. (1) C. pen., textul sancționează o serie de acte executare
alternative, respectiv: punerea în circulaţie a valorilor falsificate prevăzute în art. 310-312,
precum şi primirea, deţinerea sau transmiterea acestora, în vederea punerii lor în circulaţie.
Observăm că textul înglobează, o serie de acte de executare distincte care pot avea ca
obiect fie monede, fie titluri de credit, instrumente de plată electronice, timbre sau mărci
poştale etc. În funcție de obiectul la care se referă actul de executare vor fi stabilite şi limitele
sancționatorii.
Punerea în circulaţie presupune introducerea acestora în circuitul economico-
financiar. De exemplu atunci când o persoană foloseşte la plata unui serviciu o monedă
falsificată. Fapta se comite şi atunci când plata i se face unei persoane fizice pentru plata unei
datorii sau pentru a i se acorda un împrumut.
 De esenţa punerii în circulaţie este faptul că acea valoare falsificată este utilizată în
aceeaşi manieră ca şi o valoare autentică. Dacă valoarea este dată unei alte persoane, cu o
valoarea mult diminuată, deoarece beneficiarul cunoaşte că valoarea este falsă se consideră ca
valoarea a fost pusă în circulaţie. Fapta se consumă atunci când valoarea falsificată a fost pusă
în circulaţie, indiferent după cât timp de la punerea sa în circulaţie se constata că este falsă.
Conform unei decizii în interesul legii, punerea în circulație a instrumentului de
plată electronică se realizează inclusiv prin utilizarea acestuia la un bancomat în vederea
retragerii de numerar7.
Primirea va putea fi reținută ori de câte ori autorul primeşte de la falsificator valori
falsificate în vederea punerii acestora în circulație. Cel de la care se va primi va putea
răspunde pentru transmiterea unor valori falsificate.
Cel care primeşte în vederea punerii în circulație va ajunge să şi dețină valorile
falsificate. În acest caz, va exista doar deținere, actul de primire fiind absorbit în mod natural
în acțiunea de deținere, el constituind premisa naturală a deținerii.
Deținerea va fi absorbită natural în acțiunea de punere în circulație, ea reprezentând
nu doar un act de pregătire a punerii în circulație, dar chiar premisa sa naturală. Altfel spus,
pentru a pune în circulație, este, în mod natural, necesar ca, înainte, să deții, indiferent de
perioada de timp în care ai făcut-o.
În cazul în care cel care deține în vederea punerii în circulație ia ulterior hotărârea de a
transmite valorile altuia pentru ca acesta să le pună în circulație, în opinia noastră, fapta de
deținere se va reține în concurs cu fapta de transmitere.
Transmiterea. Dacă autorul deține valori falsificate în vederea transmiterii către altul,
pentru ca acesta din urmă să le pună în circulație, se va reține, în opinia noastră, doar
infracțiunea de transmitere a unor valori falsificate, deținerea inițială fiind un act premergător
natural implicat de acțiunea de transmitere.
Dacă cel care transmite valori falsificate primeşte în schimb alte valori falsificate,
fiecare dintre părțile „schimbului de valori falsificate” va fi atât autor al unei infracțiuni de
primire, cât şi autor al unei infracțiuni de transmitere de valori falsificate.
Chiar şi atunci când cel căruia i s-au transmis valorile falsificate a procedat la punerea
lor în circulație, în sarcina celui care a transmis se va reține exclusiv o infracțiune de
transmitere a unor valori falsificate, nu şi o eventuală complicitate la infracțiunea de punere în
circulație. Relația dintre cele două fapte este similară celei dintre încredințarea unui înscris
sub semnătură privată altuia şi uzul de fals comis de acest altul, actul de
transmitere/încredințare fiind o situație de incriminare distinctă a unei forme a complicității
materiale la actul de punere în circulație/uz de fals.
Conform art. 313 alin. (2) C. pen., inclusiv autorul ori participantul la infracțiunea
prevăzută de art. 310-312 C. pen. răspunde pentru punerea în circulație.
Latura subiectivă
Fapta se poate comite cu intenție directă sau eventuală. Existența elementului subiectiv
presupune ca autorul să cunoască sau cel puțin să accepte că obiectul acțiunii sale îl reprezintă
nişte valori falsificate.
Raportat la primele trei acte premergătoare punerii în circulație, primire, deținere sau
transmitere, norma reclamă şi existența scopului special al comiterii actului în vederea punerii
în circulație a valorilor falsificate.
Tentativa
Conform art. 313 alin. (4) C. pen., tentativa se pedepseşte.

7
Pct. 6.4. din dec. nr. 15 din 14 octombrie 2013 a ICCJ prin care s-a soluționat recursul în interesul legii
pentru interpretarea unitară a noţiunii de „acces fără drept la un sistem informatic”.
 Forma atenuată a infracțiunii de punere în circulație
Conform art. 313 alin. (3) C. pen., repunerea în circulaţie a uneia dintre valorile
prevăzute în art. 310-312, de către o persoană care a constatat, ulterior intrării în posesia
acesteia, că este falsificată, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
de falsificare prin care au fost produse, ale cărei limite speciale se reduc la jumătate.
Din analiza rațiunii formei atenuate reies şi particularitățile sale. Ea va fi incidentă în
situația în care autorul, intrând anterior în posesia unor valori falsificate, împrejurare prin care
i s-a pricinuit o pagubă, după ce realizează faptul că a suferit un prejudiciu, decide să nu
adopte conduita exemplară a denunțării faptei, ci, la rândul lui, să repună în circulație
respectivele valori falsificate.

Art. 315 C. pen.. Emiterea frauduloasă de monedă

(1) Confecţionarea de monedă autentică prin folosirea de instalaţii sau materiale
destinate acestui scop, cu încălcarea condiţiilor stabilite de autorităţile competente sau fără
acordul acestora, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi.
(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează punerea în circulaţie a monedei
confecţionate în condiţiile alin. (1), precum şi primirea, deţinerea sau transmiterea acesteia,
în vederea punerii ei în circulaţie.

Subiectul activ
Subiectul activ este doar în aparență general. Având în vedere circumstanțierile aduse
de elementele obiective de tipicitate ale faptei, considerăm că autorul trebuie să aibă calitatea
de persoană mandatată de către autoritatea competentă (direct sau indirect) să „confecționeze”
monedă sau, altfel spus, să tipărească bancnote sau să bată monede. În cazul în care nu există
o asemenea relație de „reprezentare”, cel care va „confecționa” monede prin utilizarea de
instalații sau materiale destinate acestui scop va comite, de fapt, o acțiune de contrafacere de
monede şi, în consecință, va răspunde pentru infracțiunea de falsificare de monede prevăzută
de art. 310 C. pen..

Latura obiectivă
În acest caz, actul de executare constă în confecţionarea de monedă autentică prin
folosirea de instalaţii sau materiale destinate acestui scop, cu încălcarea condiţiilor stabilite
de autorităţile competente sau fără acordul acestora.
Contextul în care actul de executare se comite este unul particular. Astfel, în acest caz,
acțiunea de contrafacere nu se va comite prin utilizarea unor dispozitive a căror deținere este
ilicită, confecționate de către autori sau terți în scopul utilizării lor la falsificare, ci prin
utilizarea acelor instalații sau dispozitive destinate imprimării de bancnotă sau confecționării
de monede autentice.
Confecționarea va avea semnificație penală doar în situația în care sunt depăşite
limitele mandatului oferit de către autoritatea competentă sau, reluând formularea
legiuitorului, atunci când confecționarea s-a făcut cu încălcarea condițiilor impuse de
autorităţile competente sau fără acordul acestora.

Latura subiectivă
Fapta se poate comite cu intenție directă sau eventuală. Spre exemplu, fapta va fi
comisă cu intenție eventuală atunci când persoana juridică însărcinată cu producerea de
monede acceptă că prin maniera de fabricare a acestora va încălca în mod esențial condițiile
impuse de autoritatea competentă.

Art. 315 alin. (2) C. pen.

Prin acest al doilea alineat se sancționează punerea în circulaţie a monedei
confecţionate în condiţiile alin. (1), precum şi primirea, deţinerea sau transmiterea acesteia, în
vederea punerii ei în circulaţie. În afară de faptul că moneda, obiect al actului de executare,
este de această dată emisă în mod fraudulos, şi nu falsă (în sensul art. 310 C. pen.), textul este
identic celui de la art. 313 C. pen.. Ca atare, pentru mai multe detalii privind condițiile de
tipicitate, a se vedea comentariul art. 313 C. pen..

Art. 320 C. pen.. Falsul material în înscrisuri oficiale

(1) Falsificarea unui înscris oficial, prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau
prin alterarea lui în orice mod, de natură să producă consecinţe juridice, se pedepseşte cu
închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
(2) Falsul prevăzut în alin. (1), săvârşit de un funcţionar public în exerciţiul
atribuţiilor de serviciu, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea
exercitării unor drepturi.
(3) Sunt asimilate înscrisurilor oficiale biletele, tichetele sau orice alte imprimate
producătoare de consecinţe juridice.
(4) Tentativa se pedepseşte

Obiectul material al falsificării este un înscris oficial. Înscrisul este orice document
care conţine o manifestare de voinţă, indiferent cum se realizează scrierea (manuscrisă,
tipărită stenografiată etc).
Înscrisul oficial este definit în art 150 alin 2 C pen care prevede că înscrisul oficial este
orice înscris care emană de la o unitate din cele la care se referă art. 145 sau care aparţine
unui asemenea unităţi. De exemplu, sunt astfel de acte: un certificat de înmatriculare a unei
firme, o diplomă de studii, un cazier fiscal sau judiciar, titluri de proprietate etc.
Sunt asimilate cu înscrisurile oficiale şi biletele, tichetele sau orice alte imprimate
producătoare de consecinţe juridice.
Înscrisul care emană de la o unitate din cele la care se referă art. 145 trebuie să
îndeplinească cerinţele minimale de formă ( ştampila unităţii şi semnătura funcţionarului
competent să le semneze precum şi faptul ca unitatea să aibă competenţa de a emite acele
înscrisuri).
Înscrisurile care aparţin unităţii sunt orice înscrisuri care sunt deţinute sau înregistrate
la unitate , indiferent de cine au fost emise. Înscris oficial este considerat atât originalul cât şi
duplicatele sau copiile legalizate sau certificate. În cazul unui act nul absolut acesta va putea
fi obiect al falsului material, doar dacă se comite de orice altă persoană decât cele care au
participat la falsificarea lui. Pentru falsificatori acest act nu poate avea nici o minimă aparenţă
de act oficial, fiind doar un fals. Acesta nu înseamnă că, folosirea înscrisului „falsificat” din
nou de primii infractori, scapă de sub incidenţa penală. Ei vor răspunde pentru infracţiunea de
uz de fals.

Latura obiectivă.
Condiţii:
- să existe o acţiune de falsificare. Ea poate să constea în contrafacerea scrierii
înscrisului oficial, atunci când se imită un înscris oficial. Ea poate să constea în subscrierea
actului, adică semnarea în fals a înscrisului respectiv etc, sau poate să constea în alterarea
înscrisului, prin modificarea unor aspecte ale înscrisului( adăugiri, ştergerea unor elemente ale
înscrisului. etc).
- acţiunea de falsificare să fie de natură să producă consecinţe juridice. Este necesar
pe de o parte ca înscrisul să conţină o manifestare de voinţă de natură a produce efecte
juridice iar pe de altă parte ca înscrisul falsificat să aibă o minimă aparenţă de veridicitate.
Fapta se consumă în momentul falsificării dacă aceasta este de natură să producă consecinţă
juridică.

Latura subiectivă.
Fapta se comite cu intenţie directă sau eventuală.

Fapta are o formă agravată atunci când falsul este comis de un funcţionar în
exerciţiul atribuţiilor de serviciu.

Tentativa se pedepseşte.

Forma agravată de la alin. (2) vizează situația în care falsul material este săvârșit de
un funcționar public aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu. Având în vedere că
falsificarea materială reprezintă pe deplin o încălcare a atribuțiilor de serviciu, forma agravată
a falsului material va înlătura reținerea infracțiunii de abuz în serviciu, ultima având un
caracter subsidiar față de prima.

Art. 321. Falsul intelectual

(1) Falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un
funcţionar public aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau
împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele
date sau împrejurări, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
(2) Tentativa se pedepseşte.

Subiectul activ este calificat, adică un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor de

serviciu.

Latura obiectivă.
Condiţii:
- să existe o acţiune de falsificare prin atestarea unor fapte sau împrejurări
necorespunzătoare adevărului sau prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau
împrejurări. Falsificarea se poate realiza printr-o acţiune sau printr-o omisiune. Prin atestare
se înţelege, înscrierea, adeverirea, confirmarea în cuprinsul înscrisului de date sau fapte
neadevărate. Fapta se poate comite şi prin omisiunea intenţionată de a înscrie date sau fapte ce
trebuiau să fie înscrise în cuprinsul documentului întocmit..
- falsificare să se realizeze cu prilejul întocmirii de către funcţionarul public
competent a înscrisului oficial. Acesta este elementul de particularitate. Dacă în cazul
falsului material înscrisul oficial trebuie să preexiste acţiunii de falsificare, la falsul intelectual
înscrisul este falsificat chiar în momentul redactării acestuia, chiar de către cel care avea
competenţa de a întocmi acest înscris oficial.
Dacă înscrisul oficial preexistă, atunci orice alterare a conţinutului acestuia se va
încadra la infracţiunea de fals material. Fapta se consumă atunci când înscrisul este semnat şi
ştampilat de funcţionarul care l-a întocmit în fals. Un astfel de înscris nu poate fi obiect al
falsului material pentru acelaşi funcţionar, deoarece înscrisul pentru infractor nu este unul
oficial, însă pentru terţi acesta poate fi obiect al falsului material. Fapta se comite cu intenţie
directă sau eventuală.
Condițiile de comitere, respectiv de către un funcționar public cu prilejul întocmirii
unui înscris, arată clar că un act de fals intelectual reprezintă, în acelaşi timp, şi o încălcare a
atribuțiilor de serviciu. Însă, având în vedere caracterul subsidiar al abuzului în serviciu față
de orice altă infracțiune care incriminează distinct forme concrete de încălcare a atribuțiilor de
serviciu, în speță se va aplica doar norma specială a falsului intelectual, ea reprezentând, de
fapt, şi o incriminare a unei forme particulare de abuz în serviciu.

Tentativa se pedepseşte.

Latura subiectivă
Fapta se comite cu intenţie directă sau eventuală.

Art. 322. Falsul în înscrisuri sub semnătură privată

(1) Falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul dintre modurile
prevăzute în art. 320 sau art. 321, dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl
încredinţează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice, se
pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(2) Tentativa se pedepseşte.

Elementele de particularitate al acestei infracţiuni prin raportare la falsul material sunt:

obiectului material este un înscris sub semnătură privată şi faptul că este necesar ca înscrisul
să fie folosit sau încredinţat spre folosire.
Prin înscris sub semnătură privată se înţelege orice înscris care emană de la o persoană
particulară ce poate produce consecinţe juridice şi care este semnat şi datat.

Latura obiectivă.
Spre deosebire de vechea reglementare, care incrimina în mod explicit doar falsul
material în înscrisuri sub semnătură privată (falsificare prin alterare sau contrafacere), actuala
reglementare acoperă şi ipotezele de fals intelectual comis în înscrisuri sub semnătură
privată.
Această modificare este, din punctul nostru de vedere, cea mai importantă
schimbare adusă de legiuitor în materia falsurilor, ea marcând o lărgire a sferei de
incriminare, extrem de importantă din perspectiva practicii judiciare.
Condiţii cumulative:
- Să existe o acţiune de falsificare a unui înscris sub semnătură privată prin
contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod.
- făptuitorul să folosească înscrisul falsificat sau să îl încredinţeze unei alte persoane
spre folosire, în vederea producerii de consecinţe juridice. Aceasta înseamnă că în sarcina
autorului unui fals în înscrisuri sub semnătură privată nu se va putea reţine şi infracţiunea de
uz de fals, deoarece folosirea înscrisului falsificat este o condiţie a tipicităţii. Fapta se
consumă atunci când înscrisul falsificat este folosit sau încredinţat în vederea producerii de
consecinţe juridice.
Chiar dacă legiuitorul nu o prevede expres, sancționarea falsului intelectual în
înscrisuri sub semnătură privată trebuie limitată, pe de o parte, prin raportare la rațiunea
incriminării acestor fapte şi, pe de altă parte, prin raportare la normele de drept civil care,
principial, permit simulația.
 Având în vedere aceste repere, credem că nu orice consemnare a unor împrejurări
nereale va intra sub incidența normei falsului intelectual privat, ci doar acele „minciuni
scrise” care urmăresc realizarea unui scop ilicit sau producerea unor alte consecințe juridice
ilicite.
Doar în aceste cazuri se vor depăşi limitele dreptului de a simula conferite prin regulile
de drept civil aplicabile. În cazul în care se acționează între aceste limite, ar fi absurd ca o
conduită permisă într-un plan (civil) să devină conduită interzisă într-un alt plan (penal).
Tentativa se pedepseşte şi există atunci când se începe acţiunea de folosire sau
încercare de încredinţare. Simpla falsificare a unui înscris sub semnătură privată nu este o
tentativă pedepsibilă.
Latura subiectivă.
Fapta se comite cu intenţie directă sau eventuală.

Art. 323. Uzul de fals

Folosirea unui înscris oficial ori sub semnătură privată, cunoscând că este fals, în
vederea producerii unei consecinţe juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani
sau cu amendă, când înscrisul este oficial, şi cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu
amendă, când înscrisul este sub semnătură privată.

Această infracţiune presupune ca şi condiţie prealabilă existenţa unui înscris falsificat,

a cărui situaţie juridică era cunoscută de autor.

Subiectul activ este unul general, dar nu poate fi autor al acestei infracţiuni cel care a
falsificat un înscris sub semnătură privată, deoarece în cazul lui folosirea este o condiţie a
tipicităţii infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată. Regula se aplică nu doar
autorului ci şi oricărui participant la falsul în înscrisuri sub semnătură privată.

Latura obiectivă
Fapta se comite prin folosirea unui înscris falsificat în vederea producerii unor
consecinţe juridice. În concret se poate realiza prin prezentarea înscrisului, sau invocarea
înscrisului în faţa unei autorităţi, sau unei alte persoane pentru a-i crea o imagine denaturată.
Uzul de fals va cuprinde doar acele ipoteze în care se foloseşte un înscris obținut
printr-o faptă tipică din punct de vedere obiectiv de falsificare, indiferent dacă vorbim
despre o falsificare intelectuală sau materială.
Nu este necesar să se fi reuşit crearea imaginii denaturate, fiind suficient ca folosirea
să fie aptă să producă consecinţe juridice. Fapta se consumă în momentul folosirii înscrisului.

Latura subiectivă
Fapta se comite cu intenţie directă sau eventuală.
Fapta are şi o modalitate atenuată atunci când înscrisul falsificat este unul sub
semnătură privată. Apare ca discutabil faptul dacă aceasta este o formă atenuată sau este o
infracţiune distinctă, deoarece folosirea unui înscris sub semnătură privată nu realizează în
nici un fel conţinutul infracţiunii în formă de bază şi anume folosirea unui înscris oficial
falsificat.
Tentativa nu se pedepseşte.
 Art. 325. Falsul informatic
Fapta de a introduce, modifica sau şterge, fără drept, date informatice ori de a
restricţiona, fără drept, accesul la aceste date, rezultând date necorespunzătoare adevărului,
în scopul de a fi utilizate în vederea producerii unei consecinţe juridice, constituie infracţiune
şi se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.

Latura obiectivă
Esenţial este ca agentul să interacţioneze cu datele informatice stocate într-un sistem
informatic ori într-un mediu de stocare în aşa fel încât să rezulte date necorespunzătoare
adevărului, iar scopul agentului să fie acela de a utiliza aceste date în vederea producerii
unor consecinţe juridice. Aceste două elemente indică un paralelism evident cu falsul
tradiţional în înscrisuri.
Interacţiunea pe care agentul poate să o aibă cu respectivele date informatice
subliniază faptul că infracţiunea supusă discuției este una cu conţinut alternativ. Astfel,
agentul poate să introducă, să modifice ori să şteargă, fără drept, date informatice sau să
restricţioneze accesul la acestea.
Necesită însă reținut faptul că, la nivel de principiu, introducerea de date informatice
este corespondentul acțiunii de contrafacere a unui înscris. Astfel, se reține introducerea de
date informatice atunci când agentul creează un document electronic fals. Modificarea
acestuia prin ştergerea ori adăugarea unor cuvinte nu implică o introducere de date
informatice, ci modificarea acestora. Celelalte modalități reprezintă corespondentul acțiunii
de alterare a unui document electronic autentic.
Dincolo de aceste aspecte, este esențial ca datele informatice asupra cărora s-a
intervenit să fie susceptibile de a produce consecințe juridice, iar agentul să aibă scopul de
a utiliza datele în vederea producerii unor asemenea consecințe. Din modul în care este
formulat textul de incriminare rezultă faptul că scopul trebuie să existe anterior procesului
de falsificare a datelor informatice supuse discuției.

Latura subiectivă
Cu toate că infracţiunea este calificată prin scop, falsul informatic se poate comite atât
cu intenţie directă, cât şi cu intenţie indirectă.

Tentativa nu este incriminată. Cu toate acestea, din moment ce o parte din

modalitățile de comitere a infracțiunii de fals informatic – excepție făcând acțiunea de
introducere a datelor informatice – se regăsesc în conținutul art. 362 C. pen., agentul va
răspunde pentru această infracțiune. Acțiunea de introducere a datelor într-un sistem
informatic va atrage aplicabilitatea infracțiunii de acces ilegal la un sistem informatic (art. 360
C. pen.), deoarece prin comportamentul agentului se realizează cel puțin o depăşire a limitelor
autorizării în ceea ce priveşte dreptul a accesa şi utiliza respectivul sistem informatic.

Art. 326. Falsul în declaraţii

Declararea necorespunzătoare a adevărului, făcută unei persoane dintre cele
prevăzute în art. 175 sau unei unităţi în care aceasta îşi desfăşoară activitatea în vederea
producerii unei consecinţe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci când, potrivit legii ori
împrejurărilor, declaraţia făcută serveşte la producerea acelei consecinţe, se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
Spre deosebire de falsul intelectual, întocmirea înscrisului falsificat este consecinţa
declaraţiei unei persoane, alta decât funcţionarul care întocmeşte înscrisul prin care se
consemnează declaraţia falsă.
 Latura obiectivă
Condiţii:
- să existe o declaraţie necorespunzătoare adevărului, făcută în faţa unui organ
sau instituţii de stat sau a unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145. Declaraţia se
poate face oral sau în scris. De regulă şi declaraţia făcută oral se consemnează într-un înscris,
întocmit de cel căruia i se adresează declaraţia.
- declararea să se facă în vederea producerii consecinţelor juridice pe care le
determină, potrivit legii sau împrejurărilor, acea declaraţie, pentru sine sau pentru
altul.
În lipsa acestei condiţii o declaraţie, chiar neadevărată, nu îndeplineşte condiţia de
tipicitate a acestei infracţiuni. Nu este necesar să se şi producă consecinţele dorite de
făptuitor. S-a susţinut că dacă o persoană face o declaraţie mincinoasă la notar, fapta sa de fals
în declaraţi exclude reţinerea în viitor şi a infracţiunii de uz de fals cu ocazia ulterioară a
utilizării actului. Credem că trebuie nuanţată o astfel de opinie. Dacă declaraţia devine un
înscris oficial folosirea ei atrage un concurs de infracţiuni.
Dacă este folosită pentru producerea consecinţelor juridice pe care ea le determină
potrivit legii sau împrejurărilor, atunci se va reţine doar infracţiunea de fals în declaraţii şi
eventual infracţiunea de înşelăciune în concurs.
Fapta se consumă atunci când se face declaraţia în formă orală, ori în momentul
depunerii ei la organul competent dacă este scrisă, sau în momentul când este consemnată în
scris o declaraţie orală de cel căruia i se adresează.
Latura subiectivă
Fapta se comite cu intenţie directă sau eventuală.

Art. 327. Falsul privind identitatea

(1) Prezentarea sub o identitate falsă ori atribuirea unei asemenea identităţi altei
persoane, făcută unei persoane dintre cele prevăzute în art. 175 sau transmisă unei unităţi în
care aceasta îşi desfăşoară activitatea prin folosirea frauduloasă a unui act ce serveşte la
identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile sau a unui astfel de act falsificat, pentru
a induce sau a menţine în eroare un funcţionar public, în vederea producerii unei consecinţe
juridice, pentru sine ori pentru altul, se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
(2) Când prezentarea s-a făcut prin întrebuinţarea identităţii reale a unei persoane,
pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani.
(3) Încredinţarea unui act ce serveşte la identificare, legitimare ori la dovedirea stării
civile spre a fi folosit fără drept se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu
amendă.

Legiuitorul a dorit ca prin incriminarea acestei fapte ca falsul în declaraţii cu privire la

identitatea unei persoane să aibă o natură juridică distinctă.

Latura obiectivă
Condiţii:
- să existe o acţiune de prezentare sub o identitate falsă sau de atribuire unei alte
persoane o identitate falsă. Fapta se poate comite prin prezentarea orală, sau prin
prezentarea sunt a unei alte identităţi prin intermediul unor înscrisuri false sau folosite
fraudulos. Agentul poate induce sau menţine în eroare atât cu privire la propria identitate cât
şi la identitatea unei altei persoane, prin atribuirea acelei persoane o altă identitate.
- afirmarea unei identități false trebuie să fie dublată de folosirea frauduloasă a
unui act ce serveşte la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile sau a unui astfel
de act falsificat.
 - fapta să fie comisă pentru a induce sau menţine în eroare un organ sau o instituţie
de stat sau o altă unitate dintre cele la care se referă art. 175, în vederea producerii unei
consecinţe juridice pentru sine sau pentru altul.
Dacă este indusă în eroare o altă persoană decât cele enumerate de lege, fapta nu este
tipică indiferent dacă inducerea în eroare a putut sau nu să producă consecinţe juridice. La fel
simpla inducere în eroare fără intenţia de a produce efecte juridice nu este tipică.
Fapta este tipică şi atunci când celui căruia i se face prezentarea se află în eroare cu
privire la identitatea persoanei care i se prezintă, şi eroarea îi este menţinută.
De obicei falsul privind identitatea este o infracţiune mijloc pentru comiterea unor alte
infracţiuni ( înşelăciune, delapidare, favorizarea infractorului etc). Fapta se consumă în
momentul prezentării sub o identitate falsă, sau în momentul depunerii înscrisului care atestă
o altă identitate a persoanei.

Latura subiectivă.
În ambele forme de comitere, fapta se săvârşeşte cu intenție directă sau eventuală, în
scopul special al inducerii sau menținerii în eroare a destinatarului cu privire la identitatea sub
care autorul se prezintă sau pe care o atribuie unei alte persoane, în vederea producerii de
consecințe juridice pentru sine sau pentru altul. Niciunul dintre scopuri nu trebuie însă să se şi
concretizeze.

Forma asimilată
În ultimul alineat, legiuitorul preia forma asimilată regăsită în vechea reglementare
vizavi de încredințarea unui act ce serveşte la identificare, legitimare ori la dovedirea stării
civile spre a fi folosit fără drept. Norma sancționează cu titlu de infracțiune distinctă un act
de complicitate materială la falsul privind identitatea comis de către cel căruia i s-a încredințat
respectivul înscris.

Formă agravată
Sancționarea agravată a prezentării sub o identitate falsă prin întrebuinţarea
identităţii reale a unei persoane (închisoare de la 1 la 5 ani) se justifică prin aceea că, în
acest caz, prin conduita sa, autorul determină ca acele consecințe care necesită în prealabil
stabilirea identității persoanei să se producă în beneficiul sau în detrimentul unei alte
persoane. Se denaturează astfel corespondența firească între consecința juridică şi persoana la
care aceasta se referă.
Observăm că legiuitorul a agravat răspunderea doar pentru situația în care vorbim
despre o prezentare sub o identitate falsă, nu şi pentru situația în care actul de executare
constă în atribuirea unei identități false. Din punctul nostru de vedere, luând în considerarea
rațiunea agravării răspunderii, o asemenea diferențiere este nejustificată.
 TITLUL VII
INFRACȚIUNI CONTRA SIGURANȚEI PUBLICE

Art. 348 Exercitarea fără drept a unei profesii sau activități

Exercitarea, fără drept, a unei profesii sau activităţi pentru care legea cere autorizaţie
ori exercitarea acestora în alte condiţii decât cele legale, dacă legea specială prevede că
săvârşirea unor astfel de fapte se sancţionează potrivit legii penale, se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.

Dispoziţia are caracterul unei norme penale cadru, ce trebuie să se completeze cu

dispoziţiile din legea specială, care stabilesc condiţiile de exercitare a profesiei sau activităţii
şi care prevăd în mod expres că nerespectarea acestor dispoziţii se sancţionează potrivit legii
penale. La încadrarea juridică trebuie să fie avută în vedere şi dispoziţia din legea specială
care completează art. 348 C. pen..
Latura obiectivă presupune îndeplinirea următoarelor condiții:
- să se exercite fără drept o profesie sau activitate pentru care legea cere o
autorizaţie sau acestea să se exercite în alte condiţii decât cele legale. Pentru calificarea
faptei este important să se stabilească conținutul noțiunii de „exercitare a unei profesii”.
Aparent, ne aflăm în prezența unei infracțiuni de obicei, deoarece „exercitarea” ar
impune în mod obligatoriu o repetare a actelor, pentru ca acestea să poată fi calificate ca
reprezentând o „exercitare” în sensul normei. În realitate, în cadrul examinării în concret a
activității făptuitorului, se poate decide că suntem în prezența unei „exercitări” sancționate
penal chiar și în cazul unui act ce are aparența unei „exercitări”. De exemplu, dacă o persoană
recomandă prietenului ei răcit un medicament nou pentru răceală, acest act are aparența
exercitării profesiei de medic. În realitate, acest act singular nu poate fi calificat ca atare,
deoarece, cutumiar, a încerca să ajuți o persoană, chiar prin recomandări „medicale”, nu poate
fi interpretat ca o exercitare a profesiei de medic.
Prin urmare, un singur și simplu act de consultanţă juridică realizat de o persoană care
nu este avocat sau un sfat medical ori tratament medical propus unui bolnav, deşi constituie
un act specific avocatului, în prima ipoteză, sau un act specific medicului, în cea de-a doua,
nu se va încadra în tipicitatea faptei.
Pentru a fi în prezența unei „exercitări”, este necesar ca actul faptic realizat de autor să
indice o astfel de realitate concretă, fie datorită semnificației concrete a acestuia (ţinerea
unei pledoarii într-o cauză, realizarea unei operații etc.), fie prin numărul mare de acte de
importanță mai redusă ce pot fi calificate ca fiind o exercitare a unei profesii (de exemplu,
agentul acordă consultații juridice unui număr însemnat de persoane, solicită plata unui
onorariu pentru actul de consultanță etc.).
Exercitarea fără drept presupune exercitarea în afara cadrului legal, atât din punct de
vedere formal (al condițiilor ce se cer a fi îndeplinite pentru dobândirea dreptului de a exercita
profesia), cât și din punctul de vedere al finalității textului care protejează exercitarea legală,
cu rigorile legale necesare, a anumitor profesii.
- legea specială trebuie să prevadă expres că exercitarea fără drept a acelei
profesii se sancţionează potrivit legii penale. În aceste categorii de profesii intră profesiile
de medic, de avocat, de arhitect sau chiar de detectiv particular. Dacă legea specială doar
interzice exercitarea unei profesii, fără a preciza expres că exercitarea ilegală se sancționează
potrivit legii penale, fapta respectivă nu va intra sub incidența art. 348 C. pen.. De exemplu,
dacă se exercită profesia de asistent social fără drept, această conduită nu se sancționează de
legea penală ca fiind o exercitare fără drept a unei profesii.
Consumarea are loc atunci când se comit suficiente acte din care să rezulte
„exercitarea unei activităţi”.
Tentativa nu este pedepsită.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau eventuală.

Art. 351 Camăta

Darea de bani cu dobândă, ca îndeletnicire, de către o persoană neautorizată, se
pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani.

Latura obiectivă presupune darea de bani cu dobândă, ca îndeletnicire, de către o

persoană neautorizată.

Textul nu prevede ca dobânda să fie împovărătoare, fiind suficient ca activitatea să fie

acordarea de împrumuturi ca îndeletnicire. Observăm deci faptul că legiuitorul a sancționat
orice îndeletnicire având ca obiect acordarea de împrumuturi, chiar şi atunci când dobânda
percepută este una modică. Sintagma utilizată de legiuitor, „ca îndeletnicire”, califică fapta ca
fiind o infracţiune de obicei.
Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenție directă sau eventuală
Subiectul activ este general.

Art.353 Contaminearea venerică

(1) Transmiterea unei boli venerice, prin raport sexual sau alte acte sexuale, de către
o persoană care ştie că suferă de o astfel de boală, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la
3 ani sau cu amendă.
(2) Instanţa de judecată va dispune măsura de siguranţă a obligării la tratament
medical.
Latura obiectivă. Fapta se comite prin transmiterea unei boli venerice, care se
realizează prin raport sexual, sau prin alte acte sexuale.
Dacă se comite și o infracțiune contra libertății sexuale se va reține un concurs de
infracțiuni.
Fapta este consumată în momentul îmbolnăvirii victimei, indiferent dacă ea a ştiut sau
nu că este bolnavă. Dacă persoana bolnavă este constrânsă la un act sexual ( viol, agresiune
sexuală) şi astfel va transmite o boală venerică, va opera cauza justificativă a constrângerii
fizice sau morale. Dacă, raportat la urmarea produsă sănătăţii victimei, fapta se încadrează şi
la o infracţiune contra integrităţii sau sănătăţii persoanei se va reţine un concurs de infracţiuni.
Consimţământul la contaminare al victimei va înlătura, dacă sunt îndeplinite toate condiţiile
cauzei justificative, doar eventuala infracţiune contra integrităţii corporale, dar nu şi pe cea de
contaminare venerică.

Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie directă sau eventuală.

Subiectul activ este unul calificat şi anume persoana care ştie că suferă de o boală
venerică.

Art. 354 Transmiterea sindromului imunodeficitar dobândit

(1) Transmiterea, prin orice mijloace, a sindromului imunodeficitar dobândit – SIDA
– de către o persoană care ştie că suferă de această boală se pedepseşte cu închisoarea de la
3 la 10 ani.
(2) Transmiterea, prin orice mijloace, a sindromului imunodeficitar dobândit – SIDA
– de către o altă persoană decât cea prevăzută în alin. (1) se pedepseşte cu închisoarea de la
5 la 12 ani.
(3) Dacă prin faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) s-a produs moartea victimei,
pedeapsa este închisoarea de la 7 la 15 ani.
(4) Când fapta prevăzută în alin. (2) a fost săvârşită din culpă, pedeapsa este
închisoarea de la 6 luni la 3 ani, iar dacă a cauzat moartea victimei, pedeapsa este
închisoarea de la 2 la 7 ani.
(5) Tentativa la infracţiunile prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) se pedepseşte.

Subiectul activ este unul general, cu excepția situației prevăzute de art.354 alin.(1)
unde discutăm despre un subiect activ calificat.

Latura obiectivă presupune îndeplinirea următoarelor condiții:

- transmiterea sindromului imunodeficitar prin orice mijloace
- transmiterea să se facă de o persoană care știe că suferă de această boală
Transmiterea se poate realiza prin orice mijloace. De exemplu, putem discuta fie
despre un act sexual consimţit, fie despre comiterea unei infracţiuni contra libertăţii sexuale
ce are drept urmare transmiterea bolii.
Este, de asemenea, posibil ca agentul să transmită cu intenţie boala prin utilizarea unei
seringi infectate. Cu alte cuvinte, infracţiunea este cu conţinut deschis – putând fi comisă prin
orice mijloace.
Discutăm despre comiterea faptei prin comisiune prin omisiune în situaţia în care
agentul nu informează victima (toxicoman) că seringa pe care urmează să o folosească e
posibil să fie infectată, deoarece chiar el a fost cel care a folosit-o anterior – generând, aşadar,
un risc pentru celelalte persoane.
În măsura în care victima doreşte să întreţină un raport sexual, consimţământul
victimei este irelevant în ceea ce priveşte răspunderea penală a celui care transmite sindromul.
Aceasta chiar dacă agentul informează victima cu privire la starea sa de sănătate, iar victima
consimte la raportul sexual. Consimţământul nu poate produce efecte în acest context,
deoarece victima nu poate dispune de valoarea socială principală protejată prin norma de
incriminare, respectiv sănătatea publică. Practic, textul sancționează penal orice îmbolnăvire
produsă de cel ce suferă de o astfel de boală prin realizarea unei conduite sexuale neprotejate.
Fapta se consumă la momentul la care sindromul s-a transmis.
 Legiuitorul a incriminat și forme agravate atunci când transmiterea sindromului
imunodeficitar s-a realizat de o persoană care nu suferă de această boală (alin.2), în acest
caz diferența esenţială faţă de alin. (1) fiind aceea că agentul nu este bolnav de SIDA, însă
din perspectiva actului material, nu există deosebiri faţă de alin. (1), respectiv când fapta a
avut ca urmare moartea victimei (alin.3)

În măsura în care agentul acționează din culpă, încadrarea juridică se va face raportat
la art.354 alin.(4). În măsura în cre victima a decedat, în funcție de forma de vinovăție a
agentului, încadrarea juridică se va face raportat la alin.(3) (praeterintenție) sau alin.(4)
(culpă).

Latura subiectivă
În funcţie de comportamentul şi urmarea la care ne raportăm este posibilă reţinerea
intenţiei (directe sau indirecte), a culpei ori a praeterintenţiei.
 CAP. XIII. INFRACŢIUNI CARE ADUC ATINGERE UNOR RELAŢII PRIVIND
CONVIEŢUIREA SOCIALĂ

Art. 367. Constituirea unui grup infracțional organizat

(1) Iniţierea sau constituirea unui grup infracţional organizat, aderarea sau
sprijinirea, sub orice formă, a unui astfel de grup se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5
ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Când infracţiunea care intră în scopul grupului infracţional organizat este
sancţionată de lege cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau cu închisoarea mai mare de 10 ani,
pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(3) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) au fost urmate de săvârşirea unei
infracţiuni, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.
(4) Nu se pedepsesc persoanele care au comis faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2),
dacă denunţă autorităţilor grupul infracţional organizat, înainte ca acesta să fi fost
descoperit şi să se fi început săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile care intră în scopul
grupului.
(5) Dacă persoana care a săvârşit una dintre faptele prevăzute în alin. (1)-(3)
înlesneşte, în cursul urmăririi penale, aflarea adevărului şi tragerea la răspundere penală a
unuia sau mai multor membri ai unui grup infracţional organizat, limitele speciale ale
pedepsei se reduc la jumătate.
(6) Prin grup infracţional organizat se înţelege grupul structurat, format din trei sau
mai multe persoane, constituit pentru o anumită perioadă de timp şi pentru a acţiona în mod
coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracţiuni.

Prin definiţia cuprinsă în alin. (6) al art. 367 C. pen., s-a stabilit că noţiunea de „grup
infracţional organizat” se referă la grupul structurat, format din trei sau mai multe persoane,
constituit pentru o anumită perioadă de timp şi pentru a acţiona în mod coordonat în scopul
comiterii uneia sau mai multor infracţiuni.
În definiția grupului infracțional organizat din art. 367 alin. (6) C. pen. nu se
regăseşte condiţia obţinerii unui folos material, deşi această trăsătură a fost considerată a fi
de esenţa criminalităţii organizate.

Latura obiectivă
Infracțiunea este săvârșită fie prin inițierea unui grup infracțional organizat, fie prin
constituirea, aderarea la acesta ori sprijinirea, sub orice formă a grupului constituit.

Latura subiectivă
Fapta se săvârşeşte cu intenție directă sau eventuală.

Art. 371. Tulburarea ordinii și liniștii publice

Fapta persoanei care, în public, prin violenţe comise împotriva persoanelor sau
bunurilor ori prin ameninţări sau atingeri grave aduse demnităţii persoanelor, tulbură
ordinea şi liniştea publică se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

Textul incriminează fapta persoanei care, în public, prin violenţe comise împotriva
persoanelor sau bunurilor ori prin ameninţări sau atingeri grave aduse demnităţii
persoanelor, tulbură ordinea şi liniştea publică.
Sintagma în public este definită în Partea generală, în art. 184 C. pen..
 Conform acestuia, fapta se consideră săvârşită în public atunci când a fost comisă: a)
într-un loc care prin natura sau destinaţia lui este totdeauna accesibil publicului, chiar dacă nu
este prezentă nicio persoană; b) în orice alt loc accesibil publicului, dacă sunt de faţă două sau
mai multe persoane; c) într-un loc neaccesibil publicului, însă cu intenţia ca fapta să fie auzită
sau văzută şi dacă acest rezultat s-a produs faţă de două sau mai multe persoane; d) într-o
adunare sau reuniune de mai multe persoane, cu excepţia reuniunilor care pot fi considerate că
au caracter de familie, datorită naturii relaţiilor dintre persoanele participante.
Noţiunea de „violenţă asupra persoanelor” va fi înţeleasă prin raportare la conţinutul
normativ al infracţiunilor contra integrităţii şi sănătăţii persoanei.
Cu privire la semnificaţia noţiunii de „violenţe asupra bunului”, observăm în
prealabil caracterul nefericit al formulării. Dincolo de această critică, noţiunea cuprinde orice
acţiuni prin care se realizează acte similare celor atrase în conţinutul infracţiunii de distrugere.
În fine, determinarea conţinutului tulburării prin atingeri grave aduse demnităţii
unei persoane se va putea face prin raportare la vechile texte de incriminare a insultei sau
calomniei.

Art. 375 Ultrajul contra bunelor moravuri

Fapta persoanei care, în public, expune sau distribuie fără drept imagini ce prezintă
explicit o activitate sexuală, alta decât cea la care se referă art. 374, ori săvârşeşte acte de
exhibiţionism sau alte acte sexuale explicite se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani
sau cu amendă.

Legiuitorul a separat infracţiunea de ultraj contra bunelor moravuri de infracţiunea

de tulburare a ordinii şi liniştii publice. Decizia este firească şi asigură o mai clară
evidenţiere a valorii sociale protejate de textul de incriminare. Bunele moravuri în societate
pot fi încălcate şi fără a tulbura liniştea publică. La fel, liniştea publică poate fi încălcată fără a
se leza şi bunele moravuri. Din acest motiv, dacă vor fi lezate ambele valori sociale, cele două
fapte se vor reţine în concurs.
Latura obiectivă
S-a optat pentru reducerea sferei de aplicare de la o formulare generică, ce incrimina
acte sau gesturi, proferarea de cuvinte ori expresii sau dedarea la orice alte manifestări
prin care se aduce atingere bunelor moravuri, la o precizare expresă a acţiunilor ce
îndeplinesc tipicitatea faptei de ultraj contra bunelor moravuri. Mai precis, în art. 375 CP este
incriminată expunerea sau distribuirea fără drept de imagini ce prezintă explicit o activitate
sexuală, alta decât cea reprezentată de pornografia infantilă, dar şi comiterea de acte de
exhibiţionism sau alte acte sexuale explicite în public. Noua formulă a textului îl face mai
previzibil, indicând conduitele care lezează, în opinia legiuitorului, bunele moravuri ale
societăţii. Dacă conduita autorului constituie ea însăși o altă infracțiune, regula va fi cea a
reținerii unui concurs de infracțiuni.

Latura subiectivă
Fapta se poate comite cu intenție directă sau eventuală.

Art. 377 Incestul

Raportul sexual consimţit, săvârşit între rude în linie directă sau între fraţi şi surori,
se pedepseşte cu închisoarea de la un an la 5 ani.
 Latura obiectivă
Este incriminat doar raportul sexual nu actul de natură sexuală. Dacă raportul sexual
este comis prin constrângere, atunci se va reține doar infracţiunea de viol. Diferența esențială
dintre cele două fapte este existența unui consimțământ valabil la raportul sexual în cazul
infracțiunii de incest.
Infracţiunea este una bilaterală, astfel că, dacă va fi cazul fiecare dintre participanții la
actul sexual va răspunde în calitate de autor la infracțiunea de incest.

Latura subiectivă
Fapta se comite cu intenţie directă sau eventuală.